ETAPA ADULTĂ

Freud, Piaget, Jung, Erikson şi Levinson despre etapa adultă

Etapa adultă este perioada cuprinsă între 35 şi 60 - 65 de ani. Unii psihologi consideră că
în această perioadă nu se produc modificări semnificative, exceptând situaţiile deosebite
(accidente, boală). După adolescenţă dezvoltarea psihică este puternic diminuată din punct de
vedere transformativ, având însă variaţii, iar viaţa psihică a adultului se desfăşoară în mare
măsură în funcţie de experienţele din copilărie. După perioada de vârf majoritatea autorilor
consideră că începe declinul fizic şi psihic. Piaget consideră că inteligenţa se dezvoltă până la
adolescenţă, când cei mai mulţi oameni ajung în etapa gândirii formale. Cei care nu ajung la
acest nivel rămân în etapa gândirii concrete toată viaţa (indivizii cu deficit intelectual sau retard
mintal). Freud acordă o importanţă deosebită evenimentelor din copilărie, şi în special
evenimentelor psihotraumatizante. Uneori aceste evenimente produc fixaţii sau regresie care
afectează viaţa persoanei şi în perioada adultă, chiar dacă nu produc nevroză.
Alţi psihologi, ca de exemplu Jung şi Erikson, consideră că dezvoltarea psihică va
continua şi în perioada adultă. În această etapă se însuşesc noi cunoştinţe, se formează noi
deprinderi, se îmbogăţeşte experienţa de viaţă. În perioada adultă, ca şi în celelalte stadii,
alternează perioadele stabile, relativ monotone, cu perioadele de tranziţie. În perioadele de
tranziţie, sub influenţa unor evenimente externe, sau chiar în absenţa acestora, omul analizează
perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce direcţie se îndreaptă, care este scopul vieţii
sale.
C. G. Jung susţine că dezvoltarea psihică durează toată viaţa, fiind influenţată atât de
procesele psihice interne, subiective, cât şi de forţele externe cum ar fi munca sau religia. Jung
numeşte acest proces de dezvoltare, care durează toată viaţa, individuare (individuaţie după unii
autori). Prin individuare fiecare persoană încearcă să se autorealizeze.
Jung a acordat o atenţie deosebită perioadei de după 40 de ani şi a observat că după
stabilizarea familială şi profesională multe persoane trec printr-o perioadă de criză (“midlife
crisis” - criza perioadei de mijloc). Este o criză de identitate asemănătoare cu cea din
adolescenţă, care poate să ducă la modificări importante (unele persoane dependente devin mai
independente, cele cu ambiţii profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viaţa de
familie). După cum arată Şchiopu şi Verza (1995), la această vârstă “cerinţa de schimbare este
atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 şi 50 de ani omul îşi schimbă fie slujba, fie
locuinţa, fie partenerul de viaţă”. Jung consideră că autoanaliza din această etapă şi modificările
psihice care urmează au efecte pozitive. Cei care sunt exagerat de ataşaţi de trecut şi eventual
încearcă să menţină aparenţa tinereţii prin comportament pierd şansa de a se dezvolta psihologic

1
(Seamon şi Kenrick, 1992).
Erikson consideră că în etapa adultă conflictul principal este cel dintre
realizare/generativitate şi stagnare/rutină. Cei caracterizaţi prin generativitate sau realizare
stabilesc mai multe relaţii interpersonale, devin mai înţelegători faţă de dorinţele celorlalţi,
încearcă să îi ajute şi să contribuie la perfecţionarea societăţii (devin generoşi şi încearcă să
genereze modificări pozitive şi la alţii). Datorită poziţiei sociale şi a experienţei acumulate ei pot
ajuta tinerii să îşi înceapă viaţa profesională şi familială, pot acţiona pentru obţinerea unor
modificări pozitive în societate.
Opusul generativităţii este stagnarea sau rutina în dezvoltarea personalităţii. Stagnarea
poate fi rezultanta frustrărilor datorate faptului că persoana nu a reuşit să-şi atingă scopurile pe
care şi le-a propus. Aceste persoane devin egocentrice, nu se interesează decât de problemele lor
şi ale familiilor lor.
Daniel Levinson (1978, 1986) preia şi dezvoltă teoria lui Erikson, aratând că fiecare
dintre noi parcurgem un ciclu al vieţii care este constituit dintr-o succesiune de sezoane sau
anotimpuri ale vârstei adulte. Conform teoriei lui Levinson (1986), noţiunea de ciclu al vieţii ne
“sugerează că există o anumită ordonare în cursul vieţii omului; deşi viaţa fiecărui individ are
caracteristici unice, cu toţii trecem prin aceaşi secvenţă de bază.”

Conceptul de structură a vieţii

În centrul teoriei lui Levinson se află conceptul de structură a vieţii, cea care organizează
viaţa individului în orice moment. Pentru fiecare dintre indivizi, această structură a vieţii este
definită de mediul social şi fizic şi implică, în primul rând, familia şi mediul profesional, deşi
alte variabile precum religia, rasa, statusul economic etc. au o importanţă care nu poate fi
neglijată. Levinson arată că, de obicei, doar două - mai rar trei - componente ocupă un loc central
în structură. Cel mai adesea este vorba despre căsătorie-familie şi ocupaţie, care reprezintă
componentele centrale ale vieţii unei persoane, deşi există variaţii importante din punctul de
vedere al importanţei relative al acestora, precum şi al importanţei altor componente. Deci,
pentru a înţelege structura vieţii unui adult, este absolut necesar să analizăm relaţiile pe care
acesta sau aceasta le stabileşte cu alte persoane semnificative (care contează), precum şi modul
în care aceste relaţii se schimbă de-a lungul timpului.

Ciclurile şi sezoanele vieţii adulte

Fiecare ciclu al vieţii constă dintr-o secvenţă de perioade sau sezoane ale dezvoltării.
Fiecare dintre acestea are propriile caracteristici psihologice şi sociale, fiecare perioadă este
văzută ca un ciclu în sine care aduce o contribuţie distinctă la ansamblu. Cele patru cicluri
sezonale descrise de Levinson includ: vârsta pre-adultă, vârsta adultă timpurie, vârsta adultă
2
mijlocie, vârsta adultă târzie.
În cadrul fiecărei perioade au loc schimbări importante, iar trecerea de la o etapă la
următoarea nu are loc foarte rapid, ci traversând perioade de tranziţie care uneori pot dura mai
mulţi ani. Levinson a stabilit cele patru cicluri majore pe baza informaţiilor din interviuri
intensive, repetate la interval de câţiva ani, care iniţial au fost realizate cu un grup de bărbaţi
(1978) şi, ulterior, cu grupuri de femei de vârste apropiate (1987).
În urma acestor studii s-a observat că bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când
îşi începe cariera profesională şi îşi întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care
are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbaţii „se aşează la casa lor” şi se concentrează asupra
carierei profesionale. Apoi, o altă tranziţie importantă apare în jurul vârstei de 40 de ani: pe
măsură ce bărbaţii realizează că, eventual, ambiţiile lor nu se pot realiza.
În perioada adultă timpurie, principala preocupare a bărbaţilor este să îşi cultive calităţile,
cunoştinţele şi deprinderile. În fine, tranziţia către perioada adultă târzie este o perioadă de
analiză şi reflecție asupra succesului sau a eşecurilor trăite pe parcursul vieţii şi a încercării de a
se bucura de restul vieţii.
În cazul femeilor, indiferent de profesie, se pare că se urmează îndeaproape acelaşi tipuri
de cicluri pe care le parcurg bărbaţii. Totuşi modul în care este structurată viaţa unei femei tinde
să fie foarte strâns legat de ciclul de viaţa al familiei sale.

Caracteristici psihofiziologice
Până la 45 – 50 de ani, de regulă, nu există probleme deosebite de sănătate. La femei
menopauza produce o serie de simptome fizice şi psihice (diminuarea forţei fizice, anxietate,
labilitate afectivă), dar această perioadă este urmată de obicei de o îmbunătăţire relativă a stării
de sănătate.
În perioada adultă inteligenţa şi creativitatea rămân la un nivel relativ constant. Unele
studii arată că atenţia, memoria şi forţa fizică scad lent după 50 de ani. Psihologii consideră că
scăderea performanţelor intelectuale şi a forţei fizice se datorează în mai mare măsură abuzului
de nicotină, cafea, alcool, somnifere şi stresului decât vârstei (Şchiopu, 1998). Considerăm, în
concordanţă cu cercetări de ultimă oră, că scăderea performanţelor după vârsta de 50 de ani este
strâns legată de fenomenul de autoprogramare psihologică în sens distructiv, diminuarea
puternică a interesului pentru învăţarea de lucruri noi, dar şi de activarea unor gene responsabile
de îmbătrânire (apoptoza celulară).

Activitatea profesională şi viaţa familială

Activitatea profesională. Din punct de vedere statistic cei care se află la începutul etapei
adulte, între 35 – 40 ani, au funcţii de nivel mediu în ierarhia profesională. Mulţi simt la această
3
vârstă nevoia de perfecţionare şi de aceea se înscriu la diferite cursuri sau eventual la o a doua
facultate.
Perioada de după 40 de ani este de obicei perioada celei mai mari productivităţi, dar şi a
celei mai mari responsabilităţi profesionale. Experienţa profesională şi randamentul sunt ridicate.
Mulţi adulţi au în subordine persoane mai tinere pe care încearcă să le conducă şi să le înveţe.
Persoanele care suferă eşecuri pe plan profesional (de ex. ajung în şomaj) devin anxioase,
tensionate şi caută vinovaţi pentru această situaţie. În urma unor studii asupra consecinţelor
psihologice ale şomajului au fost identificate patru stadii prin care trec şomerii:
 după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea; în această etapă şomerul are încredere în
abilitatea sa de a găsi un nou loc de muncă;
 se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă; dacă nu reuşeşte, persoana intră în
a treia fază;
 individul începe să se îndoiască de faptul că va găsi un loc de muncă; eforturile depuse în
acest sens devin neregulate; relaţiile cu familia şi prietenii devin încordate;
 dacă nu s-a reuşit găsirea unui loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă. Şomerul se
simte neajutorat şi îşi imaginează cu greu că va mai munci vreodată (Birch, 2000).
Viaţa familială. Cei mai mulţi adulţi îndeplinesc trei roluri familiale în acelaşi timp:
rolul de părinte, soţ şi copil. Ei trebuie să îşi împartă timpul între copii, soţ (soţie) şi părinţii care
sunt în vârstă şi de multe ori au nevoie de îngrijire (datorită poziţiei pe care adulţii o ocupă între
copiii şi părinţii lor, este uneori folosită expresia “generaţia sandwich”). Din aceste motive mulţi
adulţi sunt tensionaţi şi au senzaţia lipsei de timp.
Cea mai importantă schimbare în viaţa de familie se produce atunci când copiii părăsesc
familia. Deşi la început plecarea copiilor produce o stare afectivă neplăcută, mai târziu în multe
familii se observă o îmbunătăţire a relaţiilor dintre soţi. În acelaşi timp scade responsabilitatea
părinţilor faţă de copii, se măreşte timpul liber în care se pot ocupa de pasiunile lor. Chiar şi după
plecarea copiilor în multe familii relaţiile dintre părinţi şi copii rămân strânse. Spre sfârşitul
etapei adulte în general apar şi nepoţii. Mulţi bunici au un rol important în îngrijirea acestora.

Evenimente de viaţă la vârsta adultă

Un eveniment de viaţă reprezintă o întâmplare sau un moment din viaţa unei persoane
care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă. Teoria evenimentului de viaţă sugerează că
toate evenimentele de viaţă, bune sau rele, pot induce stres şi, prin urmare, impun o ajustare
psihologică. Uneori evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de probleme de sănătate, boli
fizice sau psihice. Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales că există
diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia acordată aceluiaşi eveniment.
Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat pur şi simplu de apariţia
4
reală a evenimentului, ci de modul în care persoana percepe evenimentul în cauză.
Ca urmare pentru o persoană un eveniment poate avea o conotaţie negativă, în timp ce
pentru alta, acelaşi eveniment are o conotaţie pozitivă. Astfel poate apărea un dintre cele două
forme de stres, sau tensiune internă: distres (stresul negativ) sau eustres (stresul pozitiv).
În studiul psihologic al vârstelor se iau în considerare, în general, schimbările fizice şi
culturale, ca şi cele psihologice. Trebuie însă să ţinem seama şi de componente antropologice
cum ar fi cea biologică dar şi influenţele genetice şi influenţele mediului asupra omului. În mod
particular trebuie subliniat faptul că, asupra modului în care se petrece evoluţia în vârstă, o
influenţă fundamentală o are psihismul unei persoane, modul în care un individ se vede pe sine,
modul în care vede lumea şi modul în care sunt percepute acţiunile mediului (fie el social sau
fizic) asupra propriului organism. Din acest punct de vedere o persoană îşi poate „programa”
într-o măsură importantă cum anume să fie la o anumită vârstă, sau într-o anume perioadă din
propria viaţă, prin identificarea cu anumite modele culturale preluate în special în perioada
copilăriei şi cea a adolescenţei şi grefarea acestora pe propriul sistem al personalităţii. În această
viziune tulburările de stres joacă un rol substanţial prin faptul că ele influenţează puternic modul
în care un individ se percepe pe sine şi percepe lumea înconjuratoare, ca şi mecanismele de
adaptare psihologice. Totodată, tulburările de tip afectiv se află într-o strânsă relaţie cu
sentimentul realizării sau al împlinirii sinelui, persoanele care suferă de acest tip de tulburări
resimţind un acut sentiment al neîmplinirii de sine şi, implicit, un înalt nivel de frustrare, nivelul
acestui sentiment fiind direct proporţional cu nivelul tulburărilor de tip afectiv-emoţional.

Stresul şi fenomenul de adaptare. Mediul

Noţiunea de stres a fost utilizată pentru prima dată în 1936 de către Hans Selye pentru a
desemna starea în care se gaseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor
agenţi sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice (de menţinere a
echilibrului intern). Printre factorii susceptibili de a distruge acest echilibru se află în special cei
psihologici. Selye a descris chiar o patogeneză a stresului. El a arătat că stresul fizic şi cel
emoţional pun organismul în faţa unei cerinţe de adaptare la stresori neobişnuiţi. Acesta este
momentul în care intra în joc sindromul de adaptare, o reacţie nespecifică ce cuprinde trei faze:
1. stadiul reacţiei de alarmă;
2. stadiul rezistenţei;
3. stadiul epuizării.
Ipotezele lui Selye au fost verificate prin experimente pe animale şi, în acest fel, s-au pus
în evidenţă schimbările morfologice şi umorale, în special în aria glandelor suprarenale, în toate
stadiile anterior menţionate. S-a demonstrat că după stadiul rezistenţei urmează colapsul
mecanismelor reglatoare însoţit de modificări somatice ireversibile (Selye, 1957, 1973).
5
 Stresul psihic reprezintă doar o parte din totalitatea formelor de stres la care este supus în
mod curent organismul uman. Dintre celelalte forme de stres care pot influenţa organismul
amintim aici stresul fizic (insolaţia, de ex.), stresul chimic (o intoxicaţie, de ex.) şi stresul
biologic (o infecţie cu un germen patogen, de ex.). Stresul psihic (sau psihologic, după unii
autori) reprezintă însă o categorie aparte prin faptul că, deşi stimulii se pot afla la exterior, cauza
stresului se află în psihicul uman, ea este o reprezentare mintală a unei situaţii pe care se grefează
un coeficient emoţional-afectiv şi care poate duce, în cazul distresului, la dereglări sau disfuncţii
ce pornesc de la nivel cognitiv şi se pot extinde până la nivel fiziologic.
Stresul este un proces în care relaţia dintre o persoană şi mediu se schimbă, iar
organismul încearcă să gestioneze (coping - cope) agentul stresor. Procesul implică patru etape:
1. Stresorul este perceput ca o ameninţare.
2. Organismul îşi mobilizează resursele pentru apărare.
3. Organismul încearcă să reziste sau să-şi ajusteze anumite funcţii ca răspuns la agentul
stresor.
4. Apare unul dintre următoarele trei rezultate:
a. adaptare;
b. neadaptare şi tensiune (dezechilibre, boli);
c. adaptare iniţială cu tensiune reziduală (sau adaptare întârziată).
Stresorii variază în intensitate şi gradul de ameninţare al persoanei/populaţiei, ceea ce a
determinat împărţirea lor în agenţi stresori care perturbă excesiv şi brusc viaţa unui individ şi
care determină stresul acut şi agenţi care afectează câte puţin individul zi de zi sau periodic fără
a induce perturbări excesive şi bruşte şi care determină stresul cronic.

Eustres şi distres
Aşa cum am mai arătat, agentul stresor nu reprezintă numai un factor de pericol pentru
sănătate, ci şi un factor de susţinere al unui anumit nivel al activităţii nervoase, a unei stări de
satisfacţie ca şi un factor de menţinere a tonusului adaptativ.
Eustresul reprezintă stresul pozitiv validat fiziologic prin reacţii moderate ale unor
substanţe specifice stresului (catecolamine şi cortizol) şi care este benefic pentru organism, dacă
nu depăşeşte anumite limite. Este diferit fundamental de distres (stresul negativ, distructiv) atât
din punct de vedere al agenţilor stresori (care sunt stimuli cu semnificaţie benefică pentru
individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive), cât şi al consecinţelor sale
pentru organism, care sunt, în general, favorabile. Există însă posibilitatea ca, în cazul unui agent
eustresor puternic (de exemplu, o bucurie puternică) să apară tulburări grave la un cardiac sau, în
cazul unui acces de râs să se declanşeze o criză de astm la persoanele care suferă de această
afecţiune.
6
 Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are loc, de cele mai
multe ori, numai creşterea secreţiei de adrenalină şi, de asemenea, cresc endorfinele cerebrale,
„ca neurohormoni modelatori ai plăcerii” (apud Iamandescu, 2002). Eustresul poate fi considerat,
prin excelenţă, un stres acut, el intervine brusc şi schimbă excesiv, dar pe termen scurt, viaţa unei
persoane.
Distresul este o noţiune care desemnează stresurile cu un potenţial nociv pentru
organism. În general, în literatura de specialitate se face referire la acest tip de agenţi nocivi,
chiar dacă este utilizată denumirea generică de stres. În cazul distresului sunt eliberate în sânge
catecolamine (în special noradrenalina şi adrenalina) – care pot favoriza bolile cardio-vasculare –
şi cortizolul, care scade rezistenţa organismului faţă de infecţii şi faţă de cancer.

Trăsături imunogene şi trăsături disimunogene ale personalităţii

Trasaturile imunogene ale personalităţii reprezintă un grup de trăsături cognitiv-
atitudinale, reflectând o atitudine generală faţă de viaţă a individului şi fiind corelate cu tonusul
funcţional al sistemului imun. Ele se află într-o strânsă relaţie cu structura sinelui, individul
putându-se identifica cu o parte dintre aceste trăsături sau putându-le respinge pe altele. Sunt
trăsături care favorizează adaptarea individuală în situaţii de stres şi care contribuie substanţial la
menţinerea unui tonus optim de viaţă şi, implicit, la o îmbătrânire încetinită.
Trăsăturile imunogene sunt, de fapt, trăsături ale personalităţii care pot da tonul unei stări
de echilibru psihofizic al individului sau pot determina iniţierea unei stări de dezechilibru.
Reţinem ca trăsături imunogene:
- optimismul – acţionează în direcţia minimalizării gravităţii unor evenimente şi a
supraestimării propriilor resurse de a le face faţă. Se află în relaţie directă cu sentimentul
realizării de sine şi al utilităţii;
- rezistenţa (robusteţea) – aptitudinea individului de a fi neobosit. Deşi se află în relaţie
directă cu structura nervoasă a individului, structurile sinelui sunt şi ele implicate,
deoarece individul se implică în activităţi diverse, cu multă curiozitate, dar cu un simţ
puternic al identităţii;
- locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului conform căreia tot ce i
se întâmplă i se datorează lui în bună măsură şi nu destinului. Aceasta îl va determina să
acţioneze energic pentru îndreptarea unor situaţii nefavorabile, fără a aştepta rezolvarea
lor din altă parte;
- autoeficacitatea – viziunea subiectului asupra evenimentelor stresante, potrivit căreia el
consideră că acestea pot fi modificate sau preîntâmpinate şi că el poate stăpâni sau limita
acţiunea nocivă a unor astfel de evenimente;

7
 - sentimentul de autorealizare - sentimentul individului că se află pe drumul cel bun în
viaţă.
Trăsăturile disimunogene sunt cele care reflectă o atitudine negativă faţă de viaţă şi stau
la baza neadaptării individuale în cazul apariţiei agentului stresor. Ele sunt:
- firea anxioasă asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant şi care este caracterizată de
starea de nelinişte, de teama nemotivată de existenţă a unui pericol real, identificabil. Din
acest punct de vedere se consideră că există o stare de anxietate „normală”, cotidiană,
care este mai degrabă o stare de vigilenţă şi una „patologică”, nevrotică ce este
caracterizată de hiperreacţia unui subiect faţă de o cauză nemotivată, ci doar presupusă;
- personalitatea depresivă – însoţeşte unele boli şi se presupune că ar juca un rol etiologic
în altele (cancer, de exemplu);
- nevrotismul (după unii autori nevrozismul) – include şi anxietatea alături de ostilitate,
izolare, impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate” etc. şi este asociat frecvent cu boli
somatice, deşi unii autori au constatat doar rolul de amplificator al simptomelor,
corespunzând unei personalităţi înclinate către stres („distress prone personality”).

EXERCIŢII ŞI TEME DE REFLECŢIE

1) Care este opinia lui Jung despre dezvoltarea umană? Credeţi că etapa adultă este o
perioadă de stagnare?
2) Explicaţi şi analizaţi conceptul de “structură a vieţii”
3) Evaluaţi în scris cele patru stadii prin care trece un şomer.
4) Identificaţi în personalitatea dvs. trăsături imunogene şi trăsături disimunogene.