Sunteți pe pagina 1din 11

INTERJECŢIA

 Identitatea interjecţiei
Caracterul distinct al interjecţiei în sistemul limbii se manifestă pe toate
planurile: semantic, morfologic, sintactic.
Interjecţia se distinge de celelalte părţi de vorbire prin aceea că este
lipsită de un conţinut noţional, având caracter concret (este rezultatul primului
sistem de semnalizare – un semnal spontan, neajuns în faza abstractizării).
Semantic, ea sugerează, fără să denumească, stări fizice şi psihice sau
evocă – prin imitare – sunetele şi zgomotele din natură. Prin urmare, nu are
nici funcţie denominativă (ca substantivul – de exemplu), nici nu exprimă
raporturi (ca prepoziţia): “Ele nu numesc, nu arată cum se cheamă aceste
reacţii, deci nu au funcţie denominativă, cum au toate celelalte cuvinte, ci sunt
simple semnale ale stărilor fizice şi psihice respective.” (Iordan, 1956, 488)
Morfologic (formal), interjecţia se distinge printr-un corp fonetic redus
(în general o vocală, două consoane, o silabă, silabe repetate).
Forma interjecţiei diferă de la o limbă la alta, în funcţie de specificul
fiecărui sistem fonetic: rom. cucurigu; fr. coquerico; germ. kikiriki; şi chiar în
cadrul aceleiaşi limbi – de la o regiune la alta: munt. aoleo, auleu, oleo;
moldov. văleu, vălei.
Din punct de vedere morfologic, interjecţia este o parte de vorbire
neflexibilă.
Sintactic, interjecţia se distinge în sistemul limbii prin aceea că „prezintă
trăsături care o plasează printre părţile de vorbire afuncţionale” (Diaconescu,
1989: 102). Totuşi, interjecţiile îndeplinesc unele funcţii sintactice şi pot
funcţiona ca regent.
 Clasificarea interjecţiilor
După aspectul structurii morfematice, interjecţiile sunt simple şi
compuse. Se consideră simple nu numai interjecţiile primare: ah!, pa!, sau
formate prin conversiune: poftim!, ci şi interjecţiile formate prin compunere,
cu termenii sudaţi: iacă!, iacătă!. Se consideră compuse numai interjecţiile
formate prin compunere din două interjecţii, a căror prezenţă poate fi
identificată: ei aş!, haida-de!, ia hai!.
Interjecţiile compuse trebuie deosebite de interjecţiile simple
întâmplător repetate, cum ar fi ham-ham! (scris şi ham, ham! ) sau de
interjecţiile alăturate, ca bang!, zdrang!.
După criteriul etimologic, interjecţiile pot fi: moştenite din limba latină:
vai!, zău!, împrumutate sau create pe terenul limbii române.
Sunt împrumutate din diferite limbi:
 din ebraică (prin filieră slavă): amin!, aleluia!
 din turcă: aferim!, aman!, amandea!, bre!, haide!, halal!
 din bulgară: bogdaproste!, huideo!, ia!, iată!, na!
 din rusă: paşol!
 din ucraineană: ţiba!
 din franceză (pe cale savantă): alo!, aport!, marş!
 din franceză (prin filieră rusă): ura!
 din italiană şi din franceză: basta!, bravo!
 din engleză (prin filieră franceză): stop!
Şi unele cuvinte de salut sau de politeţe, pătrunse în limba română pe
cale savantă din alte limbi, au valoarea unor interjecţii: adio!, ciao! (din
italiană); mersi!, pardon! (din franceză); salve!, vivat! (din latină).
Sunt create pe terenul limbii române, din cele mai vechi timpuri,
potrivit cu reacţiile specifice ale vorbitorilor şi cu sistemul fonetic al limbii
noastre: ah!, aha!, aho!, aş!, au!, boc!, balang!, bâldâbâc!, bâr!, bruh!, cea!,
cioc!, câr!, clanţ!, clap!, cling!, dang!, de!, eh!, ehe!, ehei!, ei!, fa!, fă!, fâş!,
ha!, haiti!, hei!, hm!, ho!, hopa!, huţa!, jap!, lipa!, oleoleo!, oho!, mă!, măi!,
măre!, nani!, nea!, pac!, poc!, paf!, pis!, piu!, pac!, pleosc!, plici!, poc!, prr!,
sst!, teleap!, zbrr!, zdronc!, zdup!, zvârr! etc.
Ţinând cont de modul de formare a interjecţiilor, acestea pot fi împărţite
în:
 interjecţii propriu-zise: strigăte scurte care reprezintă manifestarea
exterioară a senzaţiilor, a emoţiilor, a voinţei sau a dorinţei vorbitorului,
nelegate ca origine cu alte părţi de vorbire: ah!, mă!, bre!.
 interjecţii provenite din alte părţi de vorbire, formate prin conversiune
sau/şi prin trunchiere. Cuvintele de la care provin şi-au pierdut valoarea
lexicală iniţială, şi-au schimbat comportarea gramaticală şi au numai valoare
afectivă. Aceste cuvinte şi-au pierdut sensul lexical de bază datorită unei
întrebuinţări foarte frecvente (de exemplu, invocaţiile) şi datorită accentuării
elementului afectiv în defavoarea celui intelectual. Ele sunt interjecţii numai
în această situaţie în care îşi pierd sensul de bază, având numai valoare
afectivă. Astfel de interjecţii formate prin conversiune sunt: poftim,
drac/dracul (scris adesea dracu’). Tot din această categorie fac parte şi
interjecţiile: amar (în vai şi amar) < substantivul amar; Doamne! <
substantivul Doamne; fa (fă) < substantivul fată. Deseori, aceste cuvinte apar
însoţite de o interjecţie propriu-zisă: of, Doamne!; ei, drace!; sau de un
determinant: halal de voi!.
Prin conversiune şi totodată prin trunchiere s-a format şi interjecţia
păzea!.
După criteriul semantic, interjecţiile se grupează în trei clase:
 interjecţii care redau stări fizice sau stări sufleteşti;
 interjecţii care redau manifestarea unei voinţe sau a unei dorinţe;
 interjecţii care evocă prin imitare aproximativă sunetele însoţitoare ale
actelor fiziologice umane, sunetele emise de vieţuitoare, sunetele şi
zgomotele produse în natură, pe scurt: onomatopee.
Interjecţiile care redau stările sufleteşti şi senzaţiile sunt foarte
numeroase. Teoretic, toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul
interjecţiilor.
Prin aceeaşi interjecţie pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau
senzaţii. Sensul lor depinde în mare măsură de context, aceşti termeni
caracterizându-se prin polisemantism. De cele mai multe ori, ele sunt folosite
fără funcţii sintactice, fără a realiza relaţii cu ceilalţi termeni ai enunţului.
Interjecţiile din această categorie pot exprima:
 durerea: ah!, au!, of!, phu!, uf!, aoleu!, vai!, văleu!: Aoleo, mă doare!
 bucuria: ha!, ura! viva!, ehe!: He he he!Ce mă bucur!
 teama, spaima: ah!, aoleu!, vai!: Aoleu! hoţii mă!
 nemulţumirea: aoleo!, dec! (de!, deh!), ah!, na!, of!: Aoleu! Cu cine s-a
măritat!
 dispreţul: ptii!, halal!, ptiu!, uu!: Uuuu! Ce prost eşti!
 oboseala, saturaţia, plictiseala: ei!, uf!, vai!, of!: Of! Nu mai pot!
 mâhnirea, supărarea, deznădejdea: a!, of!, ah!, e!, aoleo!: Of! tare-i greu!
 ameninţarea: aoleo!, aleleu!, vai!, ei!, ehe!: Ehe! ia du-te şi ai să vezi ce
păţăşti!
 regretul: de!, o!, nu!, vai!,of!: Of! Doamne! Dacă ar mai trăi şi el!
 nostalgia: ah!, ehe!, vai!, uu!: Vai! Ce frumos mai era acolo!
 îndoiala, nesiguranţa: de!, hm!: Hm! Ştii ce vis am visat?
 mirarea, surpriza: aa!, au!, ha!, oho!, na!, ei!, o!: O! Tu eşti?
 neîncrederea: e!, ei!: E! n-ai bani!
 admiraţia: a!, aha!, ehe!, tii!, aoleo!: O! e frumos rău!

Interjecţiile care redau manifestarea unei voinţe sau dorinţe sunt mai
puţin numeroase. Unele se apropie ca sens de imperative, altele de vocativ,
având valoare de adresare. Sensul lor este mai bine precizat decât al celor din
prima categorie semantică, de aici şi uşurinţa cu care cele cu sens de imperativ
contractează funcţii sintactice (în special pe cea de predicat interjecţional).
Aceste interjecţii prezintă unele trasături comune cu vocativul şi imperativul.
În primul rând, întocmai ca vocativul, interjecţia se rosteşte cu o anumită
intonaţie şi poate apărea izolat sau în cadrul unei propoziţii. „Înrudirea”
interjecţiei cu vocativul se manifestă şi prin faptul că acestea apar uneori
împreună: când chemăm pe cineva alăturăm numelui respectiv o interjecţie,
atunci când starea noastră psihică are caracterul unei reacţii de ordin (fată,
hai!; măi omule!). Mai mult decât atât: există situaţii în care interjecţia are
valoarea unui vocativ, deoarece serveşte ca mijloc de a ne adresa cuiva, fără
a-i mai spune numele (nu numai in situaţia când nu ştim cum îl cheamă).
Interjecţia se apropie şi de forma verbală a imperativului prin unele dintre
particularităţile care o apropie de vocativ, şi anume: intonaţia şi funcţia de
adresare: “ai bre! tată treerăm şî noi / tăicuţule” (TDD).
Întocmai cum vocativul este adesea însoţit de o interjecţie, tot aşa se
întâmplă şi cu imperativul, atunci când intervine din partea vorbitorului o
atitudine de ordin emoţional. În asemenea cazuri, interjecţia are rolul de a mări
valoarea expresivă a vocativului sau a imperativului.
Prin intonaţie, interjecţia aminteşte de propoziţiile interogative şi de cele
exclamative.
Interjecţiile din această categorie exprimă:
 un îndemn, un ordin, fie de a începe acţiunea: hai!, haide!, hei!, hei-rup!,
na!: Hai, măi, mergi!
 chemarea, îndemnarea, gonirea şi oprirea animalelor. În vorbirea populară,
cele mai frecvente sunt: bâr! – pentru mânat oile; cuţu! – pentru chemat
câinii; hăis!, cea! – pentru a indica direcţia boilor; hi! – îndemn la mers
pentru cai; ho! – pentru oprit boii; pis! – pentru chemat pisicile; ptru! –
pentru oprit caii; pui-pui! – pentru chemat găinile.
 adresarea. Vorbitorul se adresează unei persoane direct sau în invocaţii:
bre!, ehei!, ei!, fă!, hai!, mă!, mare!, o!, măi!, ori se atrage atenţia unei
persoane, chemând-o: pst!, alo!, hei!: Măi, asta-i glumă la tine? Alteori, se
atrage atenţia unei persoane asupra unui lucru sau a unui fapt: ia!, iaca!,
ian!, iată!: Ia uite-te ce a făcut!
Interjecţiile care evocă prin imitare aproximativă sunetele însoţitoare ale
actelor fiziologice umane sau animale, sunetele emise de vieţuitoare, sunetele
şi zgomotele din natură – onomatopeele sunt în număr foarte mare, dată fiind
multitudinea şi varietatea acestor zgomote. Ele dispun de un sens (de obicei
verbal) unic, mai bine precizat decât al interjectiilor din celelalte două
categorii, deoarece structura lor fonetică imitativă ne permite să ne dăm seama
ce sunet sau zgomot evocă. De aceea se şi încadrează mai uşor în structura
sintactică a propoziţiei, contractând diferite funcţii.
Se admite în general că onomatopeele există de la începutul limbajului,
stând la baza unor cuvinte din lexicul fundamental.
Vorbind despre interjecţii în general, Elena Slave afirmă: „[…] ele au
avut mare rol în procesul de apariţie a limbii, fiind singurele mijloace posibile
de comunicare între oameni […]. Ele au făcut posibilă însăşi apariţia limbii,
deoarece au fost primele elemente în care s-a îmbrăcat cunoaşterea raţională”
(Slave, 1961; 74).
În orice limbă există un număr mare de cuvinte cu caracter
onomatopeic, cuvinte uzuale şi larg răspândite, care exprimă noţiuni curente,
adică se integrează în lexicul de bază încă din timpurile cele mai îndepărtate.
Faptul că nu există o corespondenţă exactă între cuvintele onomatopee sau de
origine onomatopeică şi sunetele sau zgomotele naturale nu infirmă această
teză. După cum observă Sextil Puşcariu, cântecul cocoşului este redat în limba
germană prin ki-ki-ri-ki, iar în limba română printr-o formă sonoră apropiată –
cucurigu. Sextil Puşcariu argumentează apoi: „organele noastre (articulatorii)
nu sunt în stare a reproduce exact decât foarte puţine sunete din natură. De
aceea şi cuvintele imitative nu vor fi o reproducere fidelă a acestora, ci vor
prezenta o asemănare numai relativă cu ele.” (Puşcariu, 1920: 80). Când are
loc un proces de conceptualizare, onomatopeele devin verbe, substantive,
adverbe: a scârţâi, scârţâit, scârţâire, scârţâitor. De la majoritatea interjecţiilor
de acest tip au derivat verbe, de obicei cu ajutorul unor infixe speciale (-n, -a,
-î), care apar între tema verbului, reprezentată de interjecţia respectivă şi finală
verbală, aproape întotdeauna -i, de aceea majoritatea verbelor de acest fel
aparţin conjugarii a IV-a. De exemplu: a ciocăni (< cioc!), a clănţăni (<
clanţ!), a fâşâi (< fâş!), a grohăi (< groh!), a ronţăi (< ronţ!), a sfârâi (<
sfâr!), a mormăi (< mor!) etc.
În ceea ce priveşte substantivizarea interjecţiei, aceasta se realizează fie
prin articulare (exemplu: fâş > fâşul), fie prin prezenţa desinenţelor
substantivale sau a determinanţilor substantivali (exemplu: sărăcuţul ham-
ham). De aceea, putem spune că interjecţia onomatopeică este un izvor fertil
de creaţie de rădăcini noi, cu mijloace proprii (nu prin împrumut din alte
limbi) şi de asemenea, un mijloc foarte des întrebuinţat în graiul familiar şi
popular, spre a da vorbirii o plasticitate mai mare, “un colorit stilistic”
(Puşcariu, 1940: 97).
Onomatopeele se pot împarţi, la rândul lor, în trei categorii:
 cele care redau pe plan lingvistic sunetele care însoţesc unele acte
fiziologice omeneşti: gogâlţ!, hapciu!, gâl-gâl!, hop!, pleasc!, sfor!: da io
râcâiam aşa cu arog-ola / şi mai tuşam “hop ha” ca să audă / câinii să latri /
(TDD)
 cele care transpun pe plan lingvistic sunetele şi zgomotele emise de
animale: behehe!, bâz!, câr!, clonc!, cucu!, cucurigu!, ga-ga!, groh!, guiţ!,
ham!, hau!, miau!, mâr!, mor!, oac!, piu!, pu-pu!, ţâr!, etc.: mă duc eu /
intru pă poartă / căţielu latră // ham ham ham ham! / şî sari / (TDD); parcă
am auzit un cocuoş cân eream la margin-acolo / în mahalao-aia / c-a zâs
cucurigu! (TDD); o cloşcă? pică şî ea / cade / … cloncăne / clon clon /
clon clon clonc / (TDMIII)
 cele care reproduc pe plan lingvistic diverse sunete şi zgomote din natură
sau produse de obiecte: balang!, bâldâbâc!, boc!, buf!, cioc!, câr!, clanc!,
clanţ!, clap!, clinc!, dang!, fâl!, fâs!, fleaşc!, gâl!, hârşti!, hâţ!, huştiuluc!,
huţa!, huzdup!, jap!, lipa!, pac!, paf!, pic!, pâr!, pâş!, pleosc!, plici!, poc!,
puf!, scârţ!, tac!, teleap!, tic-tac!, tipa!, toc!, tralala!, tranc!, tronc!,
tronca-tronca!, trop!, trosc!, ţac!, ţanc!, vâj!, zdronc!, zdup!, zvâr!: şi când
a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla / asta / pac! cu cuţitu-n
spate // (TDD); şi el s-a pus ca să doarmă acolo-şa // ş-a dormit iel / da
capacu făcea: scârţa scârţa / scârţa scârţa / (TDD); io o iau spre mal / zonc!
într-o groapă / cad pă brânci [!] (TDD)

 Sintaxa interjecţiei

După disponibilităţile sintactice, interjecţiile se clasifică în interjecţii


care se integrează în structura unui enunţ (neizolate), constituind părţi de
propoziţie şi interjecţii neintegrate în enunţ (izolate), constituind ele singure
propoziţii neanalizabile.
Interjecţiile integrate (dependente, subordonate, determinante) intră în
relaţie cu elemente regente, îndeplinind pe lângă acestea diverse funcţii
sintactice.
Interjecţiile ocupă cel mai frecvent poziţia sintactică de predicat.
Caracterul exclamativ al interjecţiei asigură realizarea predicaţiei prin
intonaţie. Predicatul interjecţional poate fi exprimat atât prin interjecţii
onomatopeice, cât şi prin interjecţii neonomatopeice: Şi căţelul ham!ham!
Printre interjecţiile neonomatopeice care îndeplinesc funcţia sintactică
de predicat se numără interjecţiile uite, iată, cu realizările formale uiti, iote,
iete, ietă, ete, eti, iacătă, iacâtă, iaca, iacă: Uite-l/Hă-l aici!Folosind ca punct
de plecare interjecţia uite, la origine verb la imperativ (uite < uită-te), putem
accepta, prin analogie, că şi celelalte interjecţii cu sens asemănător (iată, iaca,
etc.) sunt echivalente ale unor imperative, în felul acesta explicându-se şi
utilizarea lor în funcţia de predicat. Valeria Guţu Romalo (1973:131),
încercând să justifice folosirea interjecţiei neonomatopeice în funcţia de
predicat, acordă acestui fenomen următoarea explicaţie:“Interjecţiilor
neonomatopeice le acordăm apartenenţa la clasa de predicat pe baza analogiei
structurale cu enunţurile având centru verbal:
Comp.: Iată-l. Caută-l.
Vai de noi. Vorbeşte de noi.
Construcţia determinantului fiind identică, acordăm celor două elemente
centru calitatea de realizări ale aceleiaşi poziţii sintactice.” (Romalo,
1973:131).
Funcţionează ca predicat şi interjecţia volitivă hai (haide/haida), care
exprimă un îndemn la o acţiune, corespunzând imperativului unor verbe de
mişcare (vino, veniţi, să mergem): Haideţi acasă! Datorită faptului că
împrumută desinenţe verbale de persoana I plural (haidem) şi de a II-a plural
(haideţi), stabilindu-se o opoziţie faţă de forma hai – interpretată ca un fel de
persoana a II-a singular, această interjecţie se apropie formal foarte mult de
verb. Aşa se explică frecventa sa utilizare cu funcţia de predicat.Cu toate că
interjecţia rămâne invariabilă în raport cu persoana, ea poate intra, atunci când
este predicativă, în relaţie sintactică cu subiecte de persoana I sau a III-a şi în
cazul interjecţiilor hai şi uite (apropiate formal foarte mult de verb), cu
subiecte de persoana a II-a.În acest sens, se impune distincţia între interjecţiile
onomatopeice şi cele neonomatopeice. Astfel, în timp ce onomatopeele – care
înlocuiesc verbe la modul indicativ – au subiectul exprimat (subiect narativ),
interjecţiile neonomatopeice de genul hai, uite (volitive şi prezentative) – care
înlocuiesc verbe la modul imperativ – au subiectul inclus, dobândind
desinenţe asemenea verbului: Haideţi să deschidem uşa!
Interjecţia poate ȋndeplini şi funcţia de nume predicativ (Este vai de
tine), element predicativ suplimentar (Aud cȃinele poc!poc! ȋn uşă), atribut

(Avea o căţeluşă pho! frumoasă rău!), apoziţie (Am chiuit cum chiuim la
munte: uiliu!, complement direct (Am auzit du!du!du!), subiect (Se auzea bu
bu!), circumstanţial de mod (Cȃinele lătra ham!ham!)
Interjecţiile pot funcţiona şi ca r e g e n t e , de ele depinzând anumite
unităţi sintactice, atât în cadrul propoziţiei, cât şi al frazei. Interjecţia este
atrasă în sfera relaţiilor sintactice, ca urmare a echivalării ei cu alte părţi de
vorbire. Cel mai frecvent fiind utilizată în poziţie verbală (îndeplinind funcţia
sintactică de predicat), interjecţia primeşte toate complinirile verbelor la
diateza activă: subiect (Pasărea ţuşti pe gard!) complement direct (Uite-o!),
complement prepoziţional (Vai de noi!), circumstanţial de loc (Hai la mine!),
circumstanţial de timp (Hai mȃine la mireasă!), circumstanţial de scop (Hai
să facem cumpărături!), circumstanţial de cauză (Hai la mine, că mi-e rău!),
circumstanţial de mod (Hai mai repede!), circumstanţial condiţional (Hai la
mine, dacă vrei să nu mă supăr!), circumstanţial instrumental (Jap! cu sabia
după mine!), circumstanţial sociativ (Hai cu ea pe la noi!), element predicativ
suplimentar (Ia uite-l cum mănȃncă!)
Interjecţiile independente au valoarea unor propoziţii independente
neanalizabile. Este vorba fie de interjecţii cu conţinut afirmativ sau negativ,
folosite în răspunsurile la interogative (zău!, aş!), fie de interjecţiile folosite în
cadrul frazei, ca reprezentante ale stilului direct: a!, ehei!, ei!, hm!, of!, ura!,
vai!, alo!: Zău! Nu ştiu ce s-a ȋntȃmplat!

S-ar putea să vă placă și