Sunteți pe pagina 1din 13

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „NESTOR PORUMB”, TULCA

AN ȘCOLAR 2017-2018
COMISIA METODICĂ- OM ȘI SOCIETATE
DISCIPLINA- RELIGIE ORTODOXĂ

CELEBRAREA EVENIMENTELOR
CU SEMNIFICAȚIE RELIGIOASĂ

PROF: HERA CĂTĂLIN MIHAI


Sărbătorile sunt orânduite pentru ca să dăm odihnă trupului si totodată sa ne îngrijim
in chip deosebit de cele ale sufletului (Deut. 16, 8; Fapte 20, 7).

Etimologia - Cuvântul sărbătoare este de origine latină (servatoria, de la servo - are, a


păstra, a conserva, a respecta).
Sărbătorile sunt zile anumite din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor
fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinți. Ele se deosebesc de
celelalte zile prin aceea ca noi, creștinii, încetăm ocupațiile obișnuite si mergem la biserică
pentru a lua parte la slujba dumnezeiască prin care prăznuim sărbătorile. In calendarul bisericesc
de perete, pe care fiecare creștin îl are în casa sa, zilele de sărbătoare se cunosc pentru că sunt
scrise cu roșu și sunt însemnate cu o cruce roșie înainte.

Vechimea si universalitatea sărbătorilor

Evreii aveau in afară de sabatul sau sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca cea a
Paștilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a împacării sau Curățirii, Purim, etc.; toate aminteau de
fapte importante din istoria lor religioasă si politică.
Imperiul roman, in cadrul căruia s-a nascut creștinismul, avea sărbatorile sale (feriae),
adica zile anume consacrate cultului public al zeilor si deosebite de cele comune, prin
întreruperea sau suspendarea activitații obișnuite, prin frecventarea altarelor și a templelor zeilor
si prin indeplinirea ceremoniilor rituale îndatinate etc.

Instituirea sărbătorilor creștine

La început, creștinii recrutați dintre iudei, care alcătuiau numărul cel mai însemnat al
primei comunități din Ierusalim, continuă să respecte sărbătorile iudaice, cu care fuseseră
obișnuiți, așa cum făceau și Sfintii Apostoli (vezi, de ex., Fapte II, 1 ; XX, 16 s.a.). De aceea,
cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri (într-un nou spirit) ale celor mai mari
sărbători iudaice, pe lângă care ele se juxtapun la început, cu care coexistă o bună bucată de
vreme și pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt : duminica (în locul sabatului iudaic),
Paștile și Rusaliile (în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzatoare, din lunile întai și
a treia ale calendarului evreiesc : Pasha si Cincizecimea). De fapt, cele două din urmă nu sunt în
calendarul creștin decât cele mai importante duminici din cursul anului. Aceste trei sărbători sunt
singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei secole. Abia în cursul secolului
III apare sporadic, după opinia majorității istoricilor, cel de- al treilea praznic împaratesc, adică
sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a nașterii sau intrupării Domnului și în
același timp a botezului Său.
Dar încă din sec. II calendarul creștin începe să se îmbogățească printr-o nouă serie de
sărbători, prilejuite de persecuțiile religioase : cele ale sfinților martiri si mărturisitori, la care se
adaugă zilele de înmormantare ale episcopilor. Cu caracter local la început, acestea sunt si cele
dintâi sărbători de origine pur crestină ; una dintre cele mai vechi, menționate în documente, este
de ex., cea a Sfantului Policarp, episcopul Smirnei, inaugurata îndată după moartea lui. Incetarea
persecuțiilor, favorizând libera dezvoltare a cultului creștin în general, a inlesnit și apariția unor
noi sărbători, care se înmulțesc treptat din sec. IV înainte, începand cu cele ale Mântuitorului și
ale Sfintei Cruci, aproape toate de origine palestiniană. De pe la sfarșitul secolului IV înainte,
apar în documente și cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului (Bunavestire și Adormirea),
ale Sfinților îngeri (acestea însa menționate sporadic mult mai devreme), ale Sfinților mai
importanți din Vechiul și din Noul Testament, precum și ale unor evenimente mai importante din
istoria Bisericii. Secolul următor a adus mai ales înmulțirea sărbătorilor Maicii Domnului (în
Răsărit, Nașterea și Intrarea in biserică) și ale sfinților pustnici, călugări și asceti din secolele IV-
V.
Cu excepția celor trei mari sărbători creștine din epoca apostolică (duminica, Paștile și
Cincizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început caracter local. Multe din ele au fost la
origine aniversari anuale ale zilei sfințirii (inaugurarii sau tirnosirii) unor biserici închinate
sfinților sau evenimentelor respective, cum este cazul cu sărbătoarea ortodoxă a înalțării Sfintei
Cruci de la 14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfinților îngeri. Secolul IV a adus generalizarea, în
toată lumea creștină sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu caracter local
pîna aici.
Prin sec. VI, calendarul creștin este aproape definitiv format, în ceea ce privește
sărbătorile mari de peste an, care până în această vreme apar aproape toate și sunt sărbătorite
pretutindeni. N-a fost adoptată în creștinism nici o sărbătoare pagână, chiar dacă se constată
unele coincidente de date,întâmplătoare sau intețtionate, între unele sărbători creștine cu date fixe
și cele păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (ca în cazul sărbătorii Crăciunului, al Nașterii
Sfântului Ioan Botezatorul s.a.). Dintre marile centre ale creștinătăii antice rolul principal in
formarea sărbătorilor calendarului creștin l-a avut in Răsărit la început Ierusalimul si apoi
Constantinopolul (Bizanțul), iar în Apus, Roma.
Sărbătoarea săptamânală a creștinilor este Duminica, sau Ziua Domnului (dies
Dominica), închinaă îndeosebi amintirii și slavirii învierii Domnului (Mărturisirea Ortodoxă,
partea III, răsp. la întreb. 60: "Noi creștinii însă în locul sambetei ținem ziua Duminicii, pentru
această pricină: fiindca în ziua de Duminică, odată cu învierea lui Iisus Hristos, Domnul nostru,
s-a făcut înnoirea a toată lumea și slobozirea neamului omenesc din robia diavolului").
Serbăm Duminica, pentru că:
a) E ziua cea dintâi a creațiunii;
b) E ziua în care a înviat Domnul ("prima a sâmbetelor", adică "ziua întai a săptămânii";
Matei 28, 1-7 și Marcu 16, 2);
c) E ziua în care S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinții Apostoli (Fapte 2, 1 s. u.).
d) E ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creștină, "frângerea pâinii",
adică Sfânta Liturghie.
Cu un cuvânt, Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către
Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul și sfințirea lui prin Dumnezeu-Sfântul
Duh (Leon cel Mare, Epist. Decret. 81, cap. 1).
Creștinii au serbat dintru început Duminica pentru motivele de mai sus, Sfinții Apostoli și
primii creștini numeau această zi Ziua Domnului și o serbau prin adunări de rugăciune și slujbă,
împreunate cu savârșirea Sfintei Euharistii, precum și cu felurite fapte de milostenie. Mărturie
despre aceasta ne stau cele ce găsim scrise chiar în Sf. Scriptură (vezi Fapte 20, 7; 1 Cor. 16, 2;
Apoc. 1,10). Așijderea făceau si bărbații apostolici, adică ucenicii Sfinților Apostoli. Unul dintre
aceștia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+107), scrie în scrisoarea trimisă de el
creștinilor din Magnesia (cap. 9): "Așadar, cei care au trait în rânduielile cele vechi și au venit la
nădejdea cea noua, să nu mai țină sâmbăta, ci Duminica, în care și viața noastră a răsărit, prin El
și prin moartea Lui". Iar Sf. Iustin Martirul (+155) scria pe la mijlocul veacului al doilea după
Hristos: "In ziua soarelui (Duminica), noi ne adunăm cu toții laolaltă, deoarece aceasta este
prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru, în aceeași zi a înviat din morți".
Asemenea mărturii mai găsim și în Așezămintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), în
canoane, precum și la o mulțime de Sfinți Parinți și scriitori bisericești din veacurile II-IV, ca de
pildă: Tertulian, Sf. Irineu, Origen, Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gură de Aur s.a.
De aceea, odată cu recunoașterea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare
(313), Duminica a fost recunoscută și consfințită de către stat ca zi de odihnă, chiar pentru
necreștini, rămânând astfel până astazi la toate popoarele creștine, ca zi săptamânală de repaos
sau odihnă.

După însemnătatea lor, sărbătorile sunt de două feluri, și anume:

a) Sărbători domnești (praznice împărătești), închinate preamăririi lui Dumnezeu sau


uneia din Persoanele Sfintei Treimi, îndeosebi a Fiului lui Dumnezeu, Hristos Mântuitorul.
b) Sărbători ale Sfinților mai aleși, între care cele dintâi sunt sărbătorile Maicii
Domnului, cea dintâi dintre Sfinți.

Sărbătorile domnești din cursul anului sunt:

1. Paștele sau Sărbătoarea Invierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare
creștină, "sărbătoarea sărbătorilor" și "praznicul praznicelor".
2. Inalțarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia - la patruzeci de zile dupa
înviere.
3. Rusaliile - numită în popor și Duminica Mare - sau Duminica Pogorârii Duhului Sfant,
la 50 de zile dupa înviere, sau la zece zile dupa inălțare.
4. Schimbarea la față a Domnului, 6 august.
5. Crăciunul sau Nașterea Domnului, la 25 decembrie.
6. Tăierea împrejur a Domnului, la 8 zile dupa Naștere, la 1 ianuarie (Luca 2, 21).
7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania =Aratarea Domnului), la 6
ianuarie.
8. Intâmpinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile dupa Nastere, adică la 2 februarie
(Luca 2, 22 s.u.).
9. Floriile, Duminica Stâlparilor sau a Floriilor, cu o săptămână înainte de Paști, ziua
intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi (Matei 21, 1-10 si Ioan 12, 12-18).
In această zi se aduc la biserică, se binecuvantează și se împart stâlpari sau ramuri verzi
de salcie, în amintirea ramurilor de finic cu care multțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea
Lui în Ierusalim; ele sunt totodata simbolul (semnul) biruinței împotriva morții câstigată de
Domnul.
10. Tot între praznicele împărătești se numără, de obicei, și Inălțarea Sfintei Cruci, la 14
septembrie.
Primele trei sărbători și a noua sunt sărbători miscătoare, sau schimbătoare, adică data lor
depinde de data Pastelui, care se schimbă în fiecare an; celelalte sunt sărbători cu dată fixă, adică
ele cad în fiecare an în aceeași zi a lunii, dar nu în aceeaîi zi din săptămână.

Praznicele Maicii Domnului, adică sărbătorile mai însemnate închinate Sfintei Fecioare
sunt patru, și anume:
1. Nașterea Maicii Domnului, sau Sfânta-Maria mică, la 8 septembrie.
2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la 21 noiembrie.
3. Buna-Vestire sau Blagovestenia, la 25 martie.
4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sfânta-Maria mare, la 15 august. Aceste sărbători
sunt zugrăvite de obicei pe tâmpla sau catapeteasma bisericii, în rândul sărbătorilor domnești,
fiind deci socotite ca praznice împărătești, deoarece Sfânta Fecioară e împărăteasa Cerului, fiind
cea mai aleasă dintre sfinți.

Sărbătorile sfinților mai aleși din cursul anului sunt următoarele:


1. St. Marele Mucenic Dimitrie, izvorătorul de mir, la 26 octombrie.
2. Soborul Sfinților Arhangheli Mihail si Gavriil, la 8 noiembrie.
3. Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.
4. Sf. Arhidiacon și întâiul mucenic, Ștefan, la 27 decembrie.
5. Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.
6. Sf. Ioan Botezatorul, Proorocul și înainte Mergatorul Domnului, la 7 ianuarie.
7. Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruintă, la 23 aprilie.
8. Sf. Impărați Constantin și maica sa, Elena, la 21 mai.
9. Sf. Apostoli Petru și Pavel (Sanpetru), la 29 iunie.
10. Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie.
La Sfinți, se serbează, de obicei, ziua morții lor, care e socotită ziua nașterii lor spre cele
veșnice.
În viaţa liturgică ortodoxă, pomenirea sfinţilor în cadrul sărbătorilor are - întâi de toate -
rolul de a ne aduce aminte de bogăţia binefacerilor pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră
prin Sfinţii Săi, pe de o parte, dar şi de viaţa lor minunată, petrecută în dăruire totală faţă de
Dumnezeu şi în slujirea samarineană a semenilor, pe de cealaltă. Această aducere aminte
reprezintă memoria liturgică a Bisericii şi ea are o faţă îndreptată spre Sfinţi, de care ne aducem
aminte, şi alta îndreptată către cei care îşi aduc aminte - credincioşii participanţi la slujbă, care Îl
roagă pe Dumnezeu să-şi amintească de ei.
Acest fapt este reflectat, între altele, în slujba Cununiei, în care preotul se roagă pentru
miri, zicând: "Adu-ţi aminte de dânşii, Doamne, Dumnezeule, precum Ţi-ai adus aminte de
Enoh, de Sem şi de Ilie. Adu-ţi aminte de dânşii, Doamne, Dumnezeule, precum Ţi-ai adus
aminte de Sfinţii Tăi 40 de Mucenici, trimiţându-le lor cununi din cer..."
În al doilea rând, pomenirea Sfinţilor în cadrul sărbătorilor are scopul de a preamări pe
Dumnezeu - Dătătorul de daruri, şi de a-i lăuda pe Sfinţii care au făcut roditoare aceste daruri în
viaţa lor. Cinstindu-i pe ei şi darurile cu care s-au înveşmântat, Îl cinstim pe Dumnezeu -
Dăruitorul, după cum se spune în rugăciunea de sfinţire a icoanelor cu chipurile Sfinţilor: "pe ei,
cinstindu-i, pe Tine Te cinstim, Cel ce i-ai preamărit".
În al treilea rând, sărbătorile închinate Sfinţilor şi viaţa lor însăşi, trăită în sfinţenie, sunt
cărţi deschise şi şcoală vie, în care învăţăm dreapta credinţă şi dreapta vieţuire, în evlavie curată
şi credinţă statornică, împlinind în viaţa noastră ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.
În acest sens, citind Vieţile Sfinţilor şi ascultând rugăciunile şi cântările, în care sunt preamărite
virtuţile şi ostenelile lor, noi înşine învăţăm să vieţuim în acelaşi duh al credinţei, al evlaviei şi al
împlinirii celor bune şi folositoare sufletului.
Vrând să arate cât de important este să privim la vieţile Sfinţilor, cât de important este să
facem din viaţa lor, normă de trăire duhovnicească, de comuniune cu Dumnezeu şi de relaţionare
cu semenii, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce trăieşte şi făptuieşte în duhul şi după
lucrarea Sfinţilor devine el însuşi mormânt însufleţit, în care se aceia se sălăşluiesc. Iată ce spune
el: "fiecare din voi, cei de faţă, este mormânt Sfântului, mormânt însufleţit şi duhovnicesc. Dacă
aş deschide conştiinţa fiecăruia din cei de faţă, l-aş găsi pe Sfânt (se referea la Sf. Eustatie al
Antiohiei n.n.), locuind în sufletul vostru. Aţi văzut că duşmanii n-au câştigat nimic, că l-au
surghiunit? Aţi văzut că nu i-au stins slava, ci, dimpotrivă, i-au înălţat-o şi mai mult, au făcut-o
mai strălucitoare? În loc să facă un singur mormânt, au făcut atâtea morminte, morminte
însufleţite, morminte ce slobozesc glas, morminte care îndeamnă la aceeaşi râvnă" (Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvinte de laudă la Sfinţi).
În al patrulea rând, cinstirea Sfinţilor şi ţinerea sărbătorilor închinate lor sunt pentru noi
icoane ale comuniunii în credinţă şi mijloc de apărare şi de promovare a dreptei credinţe. Un
părinte duhovnicesc al veacului al XX-lea spunea că unul dintre semnele credinţei, care arată şi
definesc credinţa noastră, este frecventarea bisericii. Cu cât îi cinstim mai intens pe sfinţi, în
cadrul sărbătorilor şi în viaţa particulară, cu atât mai mult se întăreşte credinţa noastră şi
comuniunea de credinţă şi de evlavie cu toţi cei care s-au sfinţit şi se află în locaşurile cereşti şi
cu cei care doresc să se sfinţească şi sunt pelerini spre Împărăţia lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cinstirea Sfinţilor şi ţinerea sărbătorilor închinate lor sunt pentru noi
cale de agonisire a mântuirii. Credinciosul care îi cinsteşte pe Sfinţi şi petrece din timpul vieţii
sale în prezenţa Sfinţilor şi în comuniune cu ei, în Biserică, exprimă, în mod vizibil, dorinţa de a
experimenta această comuniune, veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. În partea finală a fiecărei
slujbe, în formula de binecuvântare şi de încheiere, rostită de către preot, ne rugăm ca
Dumnezeu, "pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Apostoli, ale
Sfinţilor pe care îi prăznuim, ale celor care sunt ocrotitorii lăcaşului în care ne aflăm şi ale
Sfinţilor şi Drepţilor Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe
noi". Aceasta înseamnă că pelerinajul nostru spre Împărăţia lui Dumnezeu trece prin Biserică, iar
dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu se împlineşte prin rugăciunile şi cu ajutorul Sfinţilor. Pentru
acestea şi prin acestea, Dumnezeu ne miluieşte şi ne mântuieşte.

Praznice împărătești cu dată fixă.

1. Nașterea Domnului
Primul praznic impărătesc cu dată fixă, in ordinea firească (cronologica) a vieții
Mântuitorului, este Nașterea Domnului, numită in popor si Crăciunul, la 25 decembrie. (Luca II,
1-21).
În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua
morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului
in Biserica primară era concentrat tot in jurul morții si al învierii Sale. Calendarele creștine
păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor si ale Sfinților, ci
datele morții lor. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv in documente până pe la sfârșitul
secolului III.
La început era o deosebire între creștinii din Apus si cei din Răsărit, in ceea ce privește
data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca
si azi, la 25 decembrie.
In Răsărit, până prin a doua jumatate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbată în
aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie ; această dublă sărbătoare era numită în
general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul
S-ar fi botezat in aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci
când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).
De fapt insă, atât in Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbată de la
început la aceeași dată, in legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o,
după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o,
fixând-o in funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.
Prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii a
fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel in
creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează până astăzi Nașterea Domnului tot la 6
ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime.
La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut in vedere
probabil și înlocuirea sărbătorilor păgâne, cum ar fi sărbătoarea închinată zeului Mitra. Ziua de
naștere a zeului Mitra (sărbătoare întrodusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) a fost astfel
inlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului, Care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptății"
(Maleahi IV, 2) si "Răsăritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul
Nașterii Domnului) si pe Care bătrânul Simeon îl numise "Lumina spre descoperirea neamurilor"
(Luca II. 32).
Tot în legătură cu fenomenele naturii erau si sărbătorile de iarnă ale românilor, ca
Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care
cădeau cam in același timp. De aceste sărbători erau legate o mulțime de datini si obiceiuri vechi,
pe care poporul nostru le păstreaza până azi, dar le-a pus în legătura cu Nașterea Domnului si le-
a împrumutat sens și caracter creștin, ca de exemplu : colindele, sorcova, plugușorul, etc.

2. Taierea împrejur
Taierea împrejur a Domnului este sărbătoarea rânduită în amintirea tăierii-împrejur după
trup a Domnului nostru Iisus Hristos ca prunc, conform Legii Vechi (Facere XVII, 12 și Levitic
XII, 13), în a opta zi după naștere, când I s-a pus și numele de Iisus. Ea este prăznuită pe data de
1 ianuarie.
La început, creștinii posteau în această zi, pentru a se deosebi de păgâni, care, în aceeași
zi, sărbătoreau pe Ianus, zeul pacii și al războiului, și începutul anului nou (Calendae Ianuarii,
sarbatoarea Calendelor), care coincidea și cu sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor ; iar în unele păți se
serbau și Brumaliile, în cinstea lui Dionisios (Bachus), zeul vinului și al beției.

3. Botezul Domnului
Numit în popor și Boboteaza, sărbătoare instituită în amintirea botezului primit de
Mântuitorul în apa Iordanului. Se mai numeste și Epifania, adică descoperirea Domnului, a fost
mărturisit ca Mesia atât de Ioan cât și de Tatăl din ceruri.
Inceputul sărbătorii datează cel puțin din sec. III, fiind atestată pentru prima dată la
Alexandria, de către Clement Alexandrinul. Apusenii primesc această sărbătoare in sec. al IV
lea.
Având în vedere că botezul era numit si iluminare, sărbătoarea Bobotezei a mai primit și
numele de sărbătoarea luminilor. Se sfințeau încă din ajun apele, iar pentru ca în acea zi
catehumenii se pregăteau sufletește prin post sau ajunare, s-a păstrat până astăzi obiceiul de a
posti în ajunul Bobotezei (5 ianuarie). În însăși ziua serbării, preoții vesteau credincioșilor în
biserici data Paștilor si cea a începutului Postului Mare, pe care episcopii, după ce le primeau de
la episcopul Alexandriei, le comunicau preoților si credincioșilor prin epistolele pastorale sau
festive care stau la originea pastoralelor chiriarhale de mai târziu.
Se sărbătorea cu un deosebit fast in fiecare an mai ales in cetatea de scaun a țării, unde
sfințirea apelor din această zi (Aghiazma Mare) se facea totdeauna de către mitropolitul țării, în
prezența Domnului si a întregii curți, asa cum se facea odinioara la Marea Biserică si la curtea
împărătească din Bizanț.

4. Întâmpinarea Domnului
Al patrulea praznic impărătesc este Întâmpinarea Domnului, numită în popor si Stretenia
(după numele vechi slavon), adică sărbătoarea anuală a zilei în care Sfânta Fecioară Maria,
conformându-se Legii (Lev. XII, 8), a mers la templul din Ierusalim, la 40 de zile după națterea
Domnului, pentru curațirea ei, când dumnezeiescul Prunc a fost întampinat și ținut in brațe de
bătrânul si dreptul Simeon (Luca II, 22 s.u.). Ea se serbează deci la 40 de zile dupa Naștere,
adică la 2 februarie. La ortodocsi, accentul sărbătorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc
si de aceea e numită Întâmpinarea Domnului (de către Simeon), fiind trecută între sărbătorile
Mântuitorului, pe când la catolici pe primul plan stă persoana Fecioarei Maria, care a venit la
templu pentru curățirea ei, după Lege. De aceea, la ei sărbătoarea se numește Curățirea Sfintei
Mării și e trecută între sărbătorile Maicii Domnului.
Prima mențiune documentară despre existența acestei sărbători este cea din memorialul
de călătorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384. Având în vedere
ca în acea vreme la Ierusalim Nașterea Domnului se serba încă la 6 ianuarie, odată cu Epifania,
întâmpinarea era sărbătorită la 40 de zile după Epifanie, adică la 14 februarie.
La Antiohia, după mărturia istoricului Cedren, sărbătoarea întâmpinării s-ar fi introdus în
penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei în Răsărit s-a făcut în
cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de
la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii
Nașterii Domnului). Dintre creștinii răsăriteni, numai armenii sărbătoresc până astazi
intâmpinarea Domnului tot la vechea dată, adică la 14 februarie.

5. Schimbarea la față
Schimbarea la Fața numită in popor si Preobrojenia sau Probojenia (denumirea slavă a
sărbătorii), la 6 august, e sărbătoarea schimbării minunate la față a lui Hristos, pe muntele
Taborului, in fața ucenicilor Săi Petru, Ioan si Iacov (vezi Matei XVII, 1- 9 ; Marcu IX, 2 – 9 și
Luca IX, 28 -36.
E o sărbătoare ceva mai nouă decât celelalte praznice împărătești. Se pare că a fost la
început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite in sec. IV de Sf. Elena pe locul de pe muntele
Taborului unde Domnul S-a schimbat la față. După unii, ea ar fi inlocuit o veche sărbătoare
păgână a zeiței Diana. Atât în Răsărit cât și în Apus, serbarea ei incepe a fi menționată în
documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive in cinstea ei, de la
patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei si papa Leon cel Mare. O
găsim indicată și într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din sec. VII, iar in sinaxarele
constantinopolitane si in alte carti liturgice, manuscrise grecesti, apare pe la inceputul secolului
VIII. In sec. VIII, Sf. Andrei Criteanul ne-a lasat o frumoasă predică festivă la această
sărbătoare. În tot cazul, sărbătoarea era generalizată în tot Răsăritul până în sec. VIII, când Sfinții
Ioan Damaschinul si Cosma de Maiuma compun imne pentru slujba zilei.
În Apus sărbătoarea Schimbării la față, deși serbată sporadic înca de prin sec. VII, s-a
generalizat mult mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist III de a consacra definitiv această
sărbătoare, drept mulțumire pentru biruința câștigată de oștile creștine asupra turcilor la Belgrad,
în anul 1456 (indicii despre serbarea ei sporadică în Apus găsim încă din sec. XII, când mai era
privită ca o inovație).
În această zi se aduc in biserici prinoase (pirga) din struguri, se binecuvintează si se
împart (obicei creștin vechi, amintit in canonul 28 al Sinodului trulan). În unele părti (Biserica
rusă) în această zi se face in biserici si la cimitire pomenirea generală a morților si mai ales a
eroilor morți pentru apărarea patriei.

6. Înălțarea Sfintei Cruci


Tot între sărbătorile împărătești (cu dată fixă) se numară de obicei și inălțarea Sfintei
Cruci, la 14 septembrie.

Praznicele împărătești cu dată schimbătoare

1. Duminica Floriilor
Primul praznic împărătesc cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, este
Duminica Stâlparilor sau a Floriilor. Este sărbătoarea care ne amintește intrarea triumfală a
Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi (Matei XII, 1- 10 și Ioan XII, 12-18).
Primele mențiuni despre această sărbătoare provin din sec. IV. Nu o găsim între
sărbătorile enumerate în Constituțiile Apostolice, dar pomenesc despre ea : Sf. Epifanie, căruia i
se atribuie două predici la această sărbătoare, peleriăa apuseana Egeria, care, în însemnările ei de
călătorie, descrie chipul cum se sărbătorea aceasta duminica la Ierusalim, spre sfârșitul secolului
IV când ea vizitează Țara Sfântă, precum și mari predicători din sec. al IV-lea, de la care au
ramas predici ținute în cinstea acestei zile, ca : Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie si Sf. Chiril al
Alexandriei . După un obicei străvechi, menționat chiar în sec. IV de către pelerina Egeria și
generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate
și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic si de măslin, cu care mulțimile au
intâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală în Ierusalim și pe care noi le purtam în mâini ca
semn al biruinței împotriva morții.

2. Sfintele Paști
Al doilea praznic împărătesc cu dată schimbatoare este Paștile sau sărbătoarea anuală a
învierii Domnului.
Sărbătoarea Paștilor guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului
bisericesc (liturgic). De data ei e legată ordinea (succesiunea) și denumirea duminicilor și a
săptămanilor de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul
anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu
luminindele si stihirile evanghelice respective, precum și ordinea celor opt glasuri ale cântărilor
Octoihului.
Cuvântul Paști (de obicei sub formă plurală) e de origine evreiască (de la cuvântul Pesah
- trecere, moștenit de evrei de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantino-
latină Paschae). Evreii numeau Paști (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în
amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Iesire XII, 27), care se
prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primavară.
Termenul ebraic de Paști este preluat de creștini, dar primește o nouă semnificație: trecerea de la
moarte la viată. Sf. Apostol Pavel raportează Paștile evreiești la Hristos și îndeamna pe creștini la
sărbătorirea lor într-un nou spirit : "Iată Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să
praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutații și al vicleșugului, ci cu azimile
curației și ale adevărului" (1 Cor. V, 7-8). Despre serbarea Paștilor la primii creștini găsim
mărturii în : Constituțiile Apostolice, canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din
Antiohia s.a.
Se pare ca numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini la început comemorarii
anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea
Duminicii Invierii și constă dintr-o masă rituală, care imita Cina și era însotită de serviciul
Sfintei Euharistii. Și precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a
azimilor, care ținea șapte zile (14 Nisan seara - 21 Nisan seara), tot așa la creștini ea a trecut de la
comemorarea Sfintei Cine la aceea a morții și a învierii Domnului.
Dacă Paștile a fost praznuit incă de la început în toată lumea creștină, au existat în
Biserica veche mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi. Astfel,
creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiție moștenită, după opinilor,
de la Sfinții Apostoli Ioan si Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întâi moartea
Domnului (Paștile Crucii) la 14 Nisan, apoi Invierea (Paștile Invierii) la 16 Nisan, indiferent de
ziua săptămanală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau
Quartodecimani, fiindcă serbau Paștile la 14 Nisan, adică odată cu iudeii. Alți iudaizanti mai
moderați (de prin părțile Antiohiei) serbau Paștile duminica, dar legau atât de mult data Paștelui
crestin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna înlauntrul
săptămânii azimilor iudaice, chiar când aceasta cădea înainte de echinoctiul de primavară. De
aceea, ei erau numiți Protopashiti, adică cei ce serbau Paștile mai înainte de data reglementar.
Dar cei mai mulți creștini, și anume cei din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și
Palestina, luau ca normă ziua săptămânală, sărbătorind Paștile în aceeași zi din săptămăna în care
a murit și a inviat Domnul. Ei sărbătoreau adică moartea Domnului totdeauna în Vinerea cea mai
apropiată de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii, iar învierea în Duminica următoare, care cădea
totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinoctiului de primavară,
duminica pe care o numeau Paștile învierii.
Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștile la data fixă : 25 martie sau chiar 27
martie.
De aceea, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale
lumii creștine, în ceea ce privește data serbării Paștilor. Din nefericire, nici pînă astăzi nu există
uniformitate în această privintă între Apusul și Răsăritul creștin, din cauza ca nu toată
creștinătatea se servește de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează între 22 martie și
25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus
începand din 1582.
Creștinatatea ortodoxă s-a împărțit, din anul 1924, în doua, în ceea ce privește data
sărbătoririi Paștilor : Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paștile
după Pascalia veche, greșită, a calendarului iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul
indreptat (stilul nou) au sărbătorit câțiva ani (între 1924-1927) Paștile pe stilul nou (în general la
aceleași date cu apusenii). Ca sa se înlature însă dezacordul acesta supărător dintre diferitele
Biserici ortodoxe și pentru a se stabili uniformitate în toată Ortodoxia cel puțin în ceea ce
privește data celei mai mari sărbători creștine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul
îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată
creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul
neindreptat. Această hotarare a fost intarită și de Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din
iulie 1948.
Dar deși sărbătorim toți ortodocșii în aceeași duminică, ea e numerotată diferit în cele
două calendare întrebuințate azi în creștinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care
calendarul neindreptat este rămas în urmă față de cel îndreptat. Dacă, de ex., Paștile cade la 22
martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie, după cum 25 aprilie
pe stil vechi corespunde cu 8 mai pe stil nou (25 aprilie + 13). De aceea în actuala situație,
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care si cea romană)
serbează de fapt Paștile intre 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai târzie a
Paștilor). Așa se face că, uneori, în calendarul românesc data Paștilor depășește termenul maxim
după calculul tradițional alexandrin (25 aprilie) ; de exemplu, în anii 1945 si 1956 noi am serbat
Paștile la 6 mai, iar in 1983 la 8 mai (stil nou), odată cu Bisericile ortodoxe rămase la calendarul
vechi, după care, in aceleași zile, erau 23 si respectiv 25 aprilie, stil vechi.

3. Înălțarea la cer a Domnului


Numit in popor si Ispas, cade totdeauna in Joia săptăminii a șasea după Paști, adică la 40
de zile dupa inviere, când Domnul S-a înălțat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si
Fapte I, 2-12). Este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, despre care amintesc
Constituțiile Apostolice. Cea mai veche mențiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu
al Cezareei, in opera lui Despre sărbătoarea Paștilor, compusă spre 332, dar aci se arata ca
inaltarea era sărbătorita pe atunci in Orient nu in ziua a 40-a dupa Pasti, ci in a 50-a (odata cu
Rusaliile), cum atesta si alte marturii din sec. IV, ca Egeria (vezi mai departe).
Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul secolului V, sarbatoarea inaltarii s-a despartit de
cea a Pogorarii Sfantului Duh, caci pe vremea Fericitului Augustin, serbarea ei in ziua a 40-a
dupa Pasti era generalizata peste tot in lumea crestina, alaturi de sarbatoarea invierii si cea a
Pogorarii Sfantului Duh, fiind totodata considerata de origine apostolica.

4. Rusaliile
Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare,
este sarbatoarea pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa
inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi
serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in
aceeasi zi, in urma cuvantarii Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de
suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul
Bisericii de mai tarziu.
Rusaliile este o sarbatoare foarte veche, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor
Apostoli. Este amintita si in Constitutiile Apostolice printre sarbatorile in care sclavii erau
eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu, Tertnlian, Origen, Canonul
43 al Sinodului din Elvira (c. 300), Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste
ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie, etc. Pana spre sfarsitul secolului IV si inceputul
secolului V Cinci-zecimea era o dubla sarbatoare : a inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfantului
Duh. De pe la anul 400 sarbatoarea Inaltarii, aceasta a fost fixata, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum
este pana astazi, Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.
In acesta zi se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi
de nuc sau de tei, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor
din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza
si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat
peste Sfintii Apostoli.

5. Sfânta Treime
Conform traditiei dupa care, in ziua urmatoare marilor praznice, sarbatorim persoanele
care au avut un oarecare rol in savirsirea lui, a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh,
adica in Lunea Rusaliilor, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a
Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii : "intru
aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Carele
este unul din Treime Dumnezeu...". In calendarele romanesti de perete aceasta zi e trecuta ca sar-
batoarea Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de data mai noua, reprezinta probabil o influenta
catolica (la catolici Sfinta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici
in Apus nu era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o
inovatie ; ea a fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334. In calendarele celorlalte Biserici
Ortodoxe insa, Lunea de dupa Rusalii este numita inca Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar.
In schimb adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degraba obiectul expres al slujbei din
Duminica Rusaliilor (vezi stihira lui Leon Despotul, de la Slava..., la "Doamne, strigat-am" din
slujba Vecerniei : "Veniti, popoare, sa ne inchinam Dumnezeirii celei in trei ipostasuri...").
Sfanta Fecioara este sarbatorita, in chip special, de mai multe ori in cursul anului
bisericesc, prin praznice care comemoreaza nu numai adormirea sau trecerea sa la cele vesnice,
ci si alte cateva momente importante din cursul vietii sale, precum si unele minuni savarsite prin
puterea ei, dupa mutarea din viata aceasta.

Sărbătorile mari închinate Maicii Domnului, socotite de regulă între praznicele


impărătesti:
a) Nașterea Maicii Domnului este praznuita in Biserica Ortodoxa pe 8 septembrie. Sfanta
Scriptura, ne da stiri sumare in legatura cu nasterea si copilaria Maicii Domnului. Cele mai multe
stiri despre aceste momente din viata sa ne sunt date de scrierile apocrife si de Traditie. ;
b) Intrarea in biserică a Maicii Domnului numita in popor si Vovidenia sau Ovedenia la
21 noiembrie, in amintirea zilei in care, dupa traditie, Sfintii Ioachim si Ana au adus pe fiica
lor Maria, in varsta de trei ani, la templu, unde ea va ramane pana la varsta de 14 sau 15 ani, ca
una care, inca inainte de zamislire, fusese harazita Domnului, de catre parintii ei ;
c) Bunavestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de
Bunavestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sf. Arhanghel Gavriil a vestit pe Sf.
Fecioara ca ea va naste pe Mesia (Luca I, 26-38), cand S-a si zamislit dumnezeiescul Prunc in
pantecele Sfintei Fecioare, prin puterea Sfantului Duh ; de aceea in Apus aceasta sarbatoare
era numita si Sarbatoarea Zamislirii Domnului. Ea a fost asezata cu noua luni inainte de nasterea
cu trup a Domnului, adica la 25 martie.

d) Adormirea Maicii Domnului numita in popor (mai ales in partile Moldovei) si


Uspenia (termenul slav) sau Santa-Maria Mare, la 15 august. Dupa o pioasa traditie veche, cu-
noscuta mai intai in Apus si trecuta apoi si in Rasarit, la trei zile dupa adormirea ei, Sf. Fecioara
ar fi fost ridicata cu trupul la cer, ca si dumnezeiescul ei Fiu
Unele sărbători, ca de ex. Bunavestire, deși socotită între sărbătorile Maicii Domnului, se
referă de fapt si la persoana Mantuitorului, fiind vorba de comemorarea zilei intruparii sau
zamislirii Lui cu trup omenesc.

Sărbătorile trebuie ținute în primul rând dând răgaz trupului și minții să se odihnească și
să se reculeagă din vălmășagul treburilor și grijilor lumești. Al doilea, prin mergerea la biserică,
pentru a lua parte la sfanta slujbă. Al treilea, prin folosirea timpului ce ne mai ramane, cu grijă
pentru cele ale sufletului, cu fapte de milostenie (ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor s.a.),
sau cu îndeletniciri pioase și ziditoare de suflet, ca de pildă, participarea la adunări de învățătură
creștină și de sporire în virtute, citire din Sfanta Scriptură sau din cărți cu cuprins folositor.