Sunteți pe pagina 1din 5

20 februarie 2019

Noțiuni introductive

1. Originea criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunități umane
arhaice deoarece, anterior acestui fapt istoric, după cum spunea un mare criminolog numit
Kimberg „acolo unde nu există morală și norme, nu există crime”.
Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase
au foat determinate de necesitatea autoprotejarii comunităților umane constituite în condiții
naturale vitrege. Reacția grupurilor aflate în pericol fiind determinate de ceea ce criminologii
numesc „starea de risc”.
Prima mențiune referitoare la reprimarea criminalității se referă la legea talionului care răzbătea
până în timpul Babilonului, timp din care datează Codul lui Hammurabi. Exista o mențiune care a
fost tradusă apoi „penitur cria quia peccatum est” care înseamnă „pedepsele erau considerate ca o
veritabilă retribuție pentru răul provocat” sau ca o traducere mot a mot „ca o ispășire a păcatului
săvârșit”.
În Codul lui Hammurabi se diferențiau pedepsele în funcție de poziția socială a inculpatului sau
a părții lezate (preoții și demnitarii se bucurau de anumite privilegii în cazul în care comiteau
delicte minore, dar dacă făceau ceva grav, erau aspru pedepsiți).
Există o consacrare a intenției deoarece erau pedepsite doar delictele premeditare. Ulterior apar
pedepsele și în timpul regatului nou Egiptului. De exemplu: pedeapsa cu moartea pentru rebeliune
și conspirație împotriva statului, omucidere, viol și pentru furtul din mormintele regale. Pedeapsa
pentru judecătorii corupți era pedeapsa capitală executată prin sinucidere impusă.
Următoarea consacrare a acestei legi a talionului a avut loc în legile ebraice. Acestea pedepseau
cu moartea răpirea de persoane, idolatria, incestul, vrăjitoria, omuciderea, iar executarea pedepsei
se făcea prin lapidare (ucidere prin lovituri cu pietre), aceasta revenind familiei care suferise ofensa
sau care era lezată. În legile ebraice era numită „răzbunarea sângelui”.
Consacrarea ulterioară a avut loc în Grecia Antică și aici avem ca principale legislaturi pe
Dracon, dar mai interesant pentru criminologie erau scrierile marilor filosofi Socrate, Platon și
Aristotel. Următoarea scriere a lui Platon „acela care vrea sa îl pedepsească în mod judicios, nu
pedepsește din pricina faptei rele care este un lucru trecut, ci pedepsește în vederea viitorului,
pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca pedeapsa lui sa îi înfrâneze pe ceilalți”
consacră un scop al pedepsei care face referire la prevenirea altor crime care se vor săvârși în viitor
și nu la reprimare.
Pe lângă Platon, mai există și scrierile lui Aristotel, unde se evaluează importanța rolului
preventiv al pedepsei prin raportare la cauzalități care țin de efectele sărăciei și a mizeriei sociale.
Este pentru prima dată când se identifică și tipuri de cauze ale activităților reprobabile.

1
Mai mult decât atât, în antichitate au stat la bază studiile care apoi au evoluat în criminoligie și
aici ne referim la opera „Oedip” a lui Sofocle care a stat la baza psihoanalizei care a dus la
criminologia modernă.
La baza criminologiei tradiționale și moderne stau la bază și date furnizate din istoria medicinei
legale și aici ca exemplu avem consultarea în calitate de expert a lui Hypocrate în mai multe cazuri
de crimă, respectiv a medicului Antistius care a examinat, după uciderea lui Caesar, cele 23 de răni
ale acestuia.
Prin urmare se poate afirma, cu deplină justificare, că izvoarele criminologiei sunt la fel de
complexe şi îndepărtate în timp ca şi izvoarele dreptului, sociologiei, filosofiei sau artelor,
atingând limita temporală a startului omului spre umanitate.

2. Apariția și evoluția criminologiei

Ca și în cazul altor discipline sociale, data apariției criminologiei științifice nu poate fi precizată
cu exactitate. Majoritatea doctrinarilor îl consideră întemeietor pe medicul militar italian Cesare
Lombroso (1835-1909), chiar dacă există și alți autori care și-au pus amprenta criminologiei
moderne.
Thomas Morus care a trăit din mijlocul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVI-
lea și care a elaborat o lucrare numită „Utopia” care insista asupra necesității prevenirii
infracțiunilor prin măsuri economice și sociale, dar și celebrul Montesquieu prin lucrarea „Despre
spiritul legilor” unde se menționează că „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească
infracțiunile, cât să le prevină. El se va strădui mai mult să îmbunătățească moravurile decât să
aplice pedepse”.
Influențat de Thomas Morus, Montesquieu și J. J. Rousseau, Cesare Beccaria (a trăit în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea) elaborează o lucrare numită „Despre infracțiuni și pedepse” în
care are ca temă predilectă atacul virulent asupra arbitrariului care domina justiția italiană pledând
împotriva dreptului inchizitorial și în favoarea dreptului natural, în virtutea căruia toți oamenii
trebuiau să fie egali în fața legii, având aceleași drepturi și obligații. Însă esențial în opera sa este
faptul că există ideea raportării pedepsei la pericolul social al faptei și la vinovăția făptuitorului,
puncte care au fost foarte importante și avute în vedere de către Cesare Lombroso în lucrarea care
a fost piatra de bază a criminologiei, numită „Omul delicvent”. În această lucrare se pune amprenta
pe imaginea-model a făptuitorului, Lombroso descriindu-l ca pe o ființă predestinată să comită
delicte din cauza unor stigmate fizice și psihice înnăscute. Totodată, Cesare Lombroso este
părintele criminologiei antropologice.
O altă tendință a apărut ulterior în criminologie prin opera unui italian numit Enrico Ferri care
în lucrarea sa ,,sociologia criminală,, din 1881 analizează de data aceasta rolul factorilor sociali în
geneza criminalității deplasând practic cauzalitatea faptului criminal de la individ la societate. De
accea, în doctrina de specialitate, Ferri este considerat întemeietorul criminologiei sociologice.
A treia persoană care încheie perioada italiană este Raffaele Garofalo (magistrat) care a elaborat
lucrarea fundamentală numită „Criminologia” care are caracteristică principală o teorie a
criminalității naturale independentă în spațiu și timp încercând să se desprindă atât de viziunea

2
individualistă care a aparținut lui Lombroso, cât și de cea socială care a aparținut lui Ferri. Cei trei
sunt cunoscuți ca aparținând școlii pozitiviste a criminologiei.
În paralel cu cei trei, au existat și studii importante în Franța, Belgia și Germania, opera lui Franz
von Liszt care a militat în principal în favoarea importanței cercetărilor criminologice și aplicării
practice ale acestora și a susținut necesitatea unei științe totale a dreptului penal care să reunească
antropologia criminologică și psihologia, dar și statistica criminologică.
Undeva la sfărșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, studiile criminologice
erau găzuite în cadrul unor discipline distincte, nu era o știință unică a criminologiei. Începând cu
1900-1911, s-au desprins criminologii specializate, biologică, psihologică, sociologică organizate
sub auspiciul societății internaționale de criminologie și ulterior sprijinite și dezvoltate sub egida
Organizației Națiunilor Unite.

3. Obiectul criminologiei
De-a lungul timpului, obiectul criminologiei a fost considerat unul singular, variind în funcție
de teoria îmbrățișată. Astfel încât, inițial s-a apreciat că obiectul criminologiei este studiul
infractorului și aici vorbim de adepții criminologiei antropologice. În cadrul acestor adepți,
cercetarea științifică era orientată către subiectul activ al actului infracțional, apreciindu-se că
personalitatea individului era cauza exclusivă a săvârșirii faptelor antisociale și se utilizau
următoarele concepte: infractor, criminal, deviant sau anormal.
Ulterior a existat curentul potrivit căruia obiectul criminologiei era constituit de fapta
antisocială. Adepții sociologiei criminologice, insistau pe conduita ilicită infracțională și
extrainfractională, apreciindu-se că obiect al criminologiei este orice încălcare a normelor de
conduită din societate.
Ulterior, obiect al criminologiei, au devenit cercetările de ordin statistic, pentru ca, într-un final,
după cel de-al Doilea Război Mondial, să se abandoneze teoriile monocauzale și să se pledeze în
favoarea unei analize multifactoriale a cauzei criminalității.
Sintetic vorbind, obiectul criminologiei poate fi definit ca atare „criminalitatea ca fenomen
social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității”.
3.1 Criminalitatea ca fenomen social:
În criminologie, se apreciază ca ea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii care poate
avea o împărțire tripartită:
a) criminalitate reală: care este un concept cantitativ, ce presupune totalitatea faptelor penale
săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinată;
b) criminalitatea aparentă: care cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului
judiciar și înregistrate ca atare;
c) criminalitatea legală: care reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat
hotărâri de condamnare rămase definitive.
Prin această împărțire tripartită rezultă un element foarte important numit „cifra neagră a
criminalității”. Acesta este definit ca diferența între criminalitatea reală și cea aparentă, adică fapte
antisociale care, din diverse motive, nu ajung la cunoștința organelor judiciare.

3
Criminologia nu este o știință normativă deoarece obiectul studiului acesteia este criminalitatea
reală fiindcă ne interesează studierea obiectului în ansamblu, nu cel judiciar.

3.2 Infracțiunea
Din punct de vedere criminologic, infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a
fenomenului infracțional, având identitate, particularități și funcții proprii.
3.3 Infractorul
Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită
condiționărilor bio-psiho-sociale, care îl determină pe om sa încalce legea.
3.4 Victima
Este un element care a apărut relativ recent și recunoscut care face obiectul criminologiei pentru
că exista o relație complexă între făptuitor și victimă în producerea actului infracțional, contribuția
victimei fiind parte din sfera unui model cauzal complex.
3.5 Reacția socială împotriva criminalității
Aceasta intervine atât ante factum prin programe și măsuri de prevenire, cât și post factum prin
înfăptuirea justiției, resocializarea și reinserția socială a infractorilor.

4. Scopul criminologiei
Este un scop general, constituit de fundamentarea unei politici penale eficiente în măsura să
determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, dar și de un scop imediat și anume
stabilirea cauzelor care determină producerea criminalității.

5. Funcțiile criminologiei
În concepția clasică avem două funcții:
a) Funcția descriptivă: observarea și colectarea datelor referitoare la criminalitate și criminali,
tipologiile infractorilor și ale comportamentelor infracționale, caracteristicile fizico-psihice
ale acestora și evoluția carierei lor criminale, dar și starea și dinamica faptelor antisociale
comise. În cadrul acestei funcții operăm cu patru concepte:
• mediul fizic sau geografic, mediul social, mediul personal;
• terenul: adică trăsăturile de ordin bioconstituțional al individului: ereditate, mutații
genetice, modificări intervenite asupra fătului, modificări somatice datorate
creșterii și modificări internevite în existența individului;
• personalitatea: semnifică subiectul uman purtător de funcții pragmatice sau
anxiologice;

4
• actul infracțional, din punct de vedere criminologic, este răspunsul pe care
personalitatea îl da anumitor situații de precriminale.

b) Funcția explicativă: se referă la explicarea naturii, a esenței, a cauzelor și a condițiilor care


favorizează fenomenul infracțional.
În concepția modernă avem două funcții:
a) Funcția predictivă presupune anticiparea unor modificări în dinamica fenomenului
infracțional, atât în privința tipologiilor infracționale, cât și a autorilor implicați;

b) Funcția profilactică care se referă la identificarea și sintetizarea rezultatelor cercetărilor


criminologice pentru a putea eficientiza prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Concluzia se referă la definiția criminologiei: „criminologia este știința care studiază fenomenul
social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acesteia”.