Tema : GNOSEOLOGIA

1. Obiectul, problematica şi concepţiile gnoseologiei

2. Cunoaşterea : structura, tipurile şi nivelurile ei

3. Cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea raţională
4. Teoria adevărului

1. Obiectul, problematica şi concepţiile gnoseologiei

Gnoseologia (de la gr. gnosis = cunoaştere; logos = teorie) este teoria cunoaşterii
– domeniu al filosofiei care studiază natura şi întinderea cunoaşterii,
presupoziţiile* şi fundamentele acesteia. (Fil,118)

Teoria cunoaşterii este o cunoaştere despre cunoaştere, deoarece în câmpul

întrebărilor şi răspunsurilor ei cunoaşterea se ia pe sine drept obiect. (C,339)

Gnoseologia analizează multiplu întrebările :

– ce este şi cum este posibilă cunoaşterea ? *presupoziţie = supoziţie prealabilă,
– care sunt izvoarele cunoştinţelor noastre ? presupunere
– ce valoare au datele oferite de simţuri şi raţiune ?
– cum putem avea certitudinea adevărului ?
– care sunt limitele cunoaşterii ? etc. (Der,278)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Deci, gnoseologia este acel domeniu al filosofiei care are ca obiect de studiu
procesul cunoaşterii, este o cunoaştere a cunoaşterii, care cercetează condițiile
și izvoarele cunoașterii, structura procesului cognitiv, modurile de cunoaştere
şi limbaj, adevărul cunoştinţelor obţinute. (Fil,cl.XII,122,MB)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Toate marile epoci de cultură filosofică au avut ca obiect al meditaţiei

şi reflecţiei problemele gnoseologice. (C,339)

Filosofii au fost preocupaţi de problemele gnoseologiei încă din antichitate.

În filosofia Orientului antic (Egipt, India, China) meditaţiile gnoseologice

s-au abordat sporadic şi nesistematic.
------------------------------------------------------------------------------------------------------=

De exemplu, în gândirea indiană antică manifestau interes pentru problemele gnoseologice

doar şcolile „Lokayata” şi „Nyaya”. În cadrul lor se analiza facultatea de cunoaştere în genere.
Adepţii şcolii „Nyaya” afirmau că există o substanţă atman (suflet) şi alta – manas
(una a simţului intern, a mentalului) capabilă să producă noţiunile. Potrivit acestei școli,
produsele cunoaşterii se divizează în valabile (prama) şi nevalabile (aprama). Cele din urmă
se manifestă drept îndoială, confuzie şi absurditate logică.
2
În filosofia grecilor antici preocupările gnoseologice se amplifică şi capătă
şi un grad de autonomie. La ordinea zilei se pun problemele unei teorii
despre cunoaştere.
Filosofii presocratici nu au acordat însă gnoseologiei o atenţie deosebită.
Preocupaţi, în primul rând, de cercetarea lumii naturale, ei împărtăşeau convingerea
că aceasta poate fi cunoscută. Dar modalităţile prin care se realizează
cunoaşterea, la diferiţi filosofi, sunt diferite.
Astfel, Heraclit accentua asupra rolului simţurilor, în timp ce Parmenide
considera că adevărata cunoaştere ne este dată cu mijloacele raţiunii.

Primii care s-au preocupat de cercetarea procesului cognitiv au fost sofiștii

(în a doua jum. a sec. al V-lea î.e.n.). Aceștea, îndeosebi Protagoras, formulează
concluzia despre relativitatea cunoaşterii. Ei susțineau că de fapt noi nu putem
spune dacă cunoștințele noastre sunt adevărate.
După ei există doar opinii subiective și nu știm care dintre aceste opinii sunt
adevărate. Principalul este să poți argumenta opinia, iar dacă a-i argumentat-o
înseamnă că este adevărată. Afirmau că omul nu poate avea cunoştinţe valabile
pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile.
Astfel, Protagoras prin aforismul său că „Omul este măsura tuturor lucrurilor”,
exprimă neîncrederea în posibilitatea de a cunoaşte lumea aşa cum este ea
de la sine.
Sofiştii negau posibilitatea unei ştiinţe, care ar concentra adevăruri
universale şi permanente.
Astfel, sofiştii au dezvăluit la sf. sec. V î.e.n. aşa-numita „criză sceptică”.

Socrate și Platon au respins atitudinea negativă a sofiștilor faţă de cunoaştere,

faţă de ştiinţă.
Ei au demonstrat că există un adevăr general, adevăr comun pentru toate
lucrurile și că acest adevăr se conține în noțiuni (concepte). De aceea important
este de a defini noțiunile.
Pentru definirea noțiunilor Socrate lansează anumite metode :
1) inducţia – analiza unui lucru începând de la particular şi ridicându-ne la universal,
la general;
2) definiţia – determinarea semnelor principale, a esențialului din lucrurile cercetate.
Referitor la știință, Socrate afirma : „Există o singură fericire – ştiinţa şi un
singur rău – neştiinţa”. Sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar
necunoaşterea este izvorul tuturor relelor şi viciilor.
Platon aprofundează cercetările asupra procesului de cunoaștere și susține
că cunoașterea are două niveluri : nivelul senzorial și nivelul rațional.
Aceste două niveluri se deosebesc unul de altul după obiectul cunoașterii,
după metodele de cunoaștere și după rezultatele cunoașterii.
La nivelul senzorial obiectul cunoașterii sunt lucrurile. Metodele de cunoaștere
sunt organele senzoriale, credința și conjectura (părere bazată pe presupuneri),
care depind de subiectul cunoașterii.
După părerea lui Platon cunoştinţele senzoriale au mari neajunsuri. Aceste
cunoștințe nu sunt absolute, nu sunt generale, dar sunt relative, îndoielnice,
probabile, deoarece ele descriu lucrurile care sunt schimbătoare. Rezultatul
cunoașterii nu este adevărul dar este opinia.
3
La nivelul rațional obiectul cunoașterii nu mai sunt lucrurile, ci ideile (noțiunile)
care sunt obiecte raționale, aparțin minții. Metodele de cercetare aici sunt
raționamentul și intuiția.
Platon consideră că acest nivel poate fi verificat și cunoștințele sunt adevărate.

Astfel cunoaşterea adevărată pentru Platon este o „reamintire” a ideilor.

De aceea nu perceperile senzoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii
autentice.

Aristotel, la rândul său, cercetând procesul cunoașterii, crează logica,

care a pus bazele teoriei cunoașterii pentru epocile antică și medievală.
El descrie un șir de metode ale cunoașterii cum ar fi deducția (silogismul),
inducția, analiza, sinteza, compararea, etc.

Aristotel dezvoltă teoria adevărului prin lansarea noțiunii de adevăr prin

corespondență („teoria adevărului corespondență”).
După Aristotel, cunoştinţele, independent de sursa lor, sunt exprimate prin
mijloace lingvistice.
El analizează cunoştinţele ca continuitate de propoziţii legate între ele,
ca raporturi logice, care se deduc unele din altele după regulile logicii.
Aristotel afirmă că sursa principală a cunoştinţelor este studierea lucrurilor
reale singulare şi nu atingerea speculativă a ideilor.
În concepţia lui Aristotel, ideile sunt simple generalizări ale esenţei lucrurilor.
Numai lucrurile au existenţă reală.

Cele mai preţioase cunoştinţe, sublinia Aristotel, i le oferă omului fizica şi

toate celelalte ştiinţe bazate pe observări.

În antichitate apare și un alt punct de vedere, contrar, care pune la îndoială

posibilitatea omului de a cunoaște adevărul. Acest curent poartă denumirea de
scepticism.
(din gr. skeptikos = îndoială, a pune la îndoială ceva)

Scepticismul a apărut în filosofia greacă în perioada crizei societăţii sclavagiste,

fiind întemeiat de Pyrrhon din Elis (365–275 î.e.n.) şi reprezentat de Timon (cc. 320–230),
Arcesilau (Pitane, Eolida, cc. 316–241), de Carneade (Cirene, cc. 215 – Atena, cc. 129),
Enesidem (Cnossos, sec. I î.e.n.), Agrippa (sf. sec I – înc. sec. II) , Sextus Empiricus (sec. II –
III e.n., năs. la Mitilene; a trăit la Alexandria şi la Atena. A condus şcoala sceptică
în perioada 180-210), ş.a.

Scepticismul antic trece prin trei etape în dezvoltarea sa : scepticismul vechi,

scepticismul de mijloc și scepticismul nou.

Scepticismul vechi este întemeiat de Pyrhon din Elis. În teoria cunoașterii el

lansează două teze : (sec. IV-III î.e.n.)
1) lucrurile nu pot fi cunoscute, ceea ce știm despre ele sunt păreri contradictorii
2) dacă nu avem cunoștințe adevărate trebuie să ne abținem de la judecată.
 Scepticismul de mijloc a fost fondat de Carneade din Cirene. El a elaborat o
teorie a probabilității cunoașterii. (sec. II î.e.n.)

Această teorie conține 3 teze de bază a probabilității :

1) reprezentările noastre semnifică ceva în sine și nimic mai mult; 4
2) reprezentările conțin în sine un grad de adevăr și nu contrazic alte reprezentări;
3) reprezentările sunt adevărate dacă sunt confirmate de experiență.

Scepticismul nou a fost întemeiat de Enesidem din Cnossos. Acesta a formulat

10 moduri de negare a adevărului sau de îndoială asupra cunoștințelor. (sec. I î.e.n.)
Printre acestea menționăm :
1) oamenii sunt diferiți și percep în mod diferit obiectele, deci nu este clar care
cunoștințe sunt adevărate;
2) simțurile noastre diferă și furnizează despre același obiecte date diferite
(o picătură de apă este cu relief pentru ochi, dar nu și pentru pipăit);
3) omul percepe lucrurile în mod diferit, după starea în care se află;
4) aceleași lucruri sunt percepute diferit, după cantitatea lor și după amestecul lor.
5) relativitatea cunoștințelor noastre, etc

Astfel, scepticismul antic abordând problema cunoaşterii, a surselor cunoştinţelor

noastre, pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective.
La întrebarea : care din cele două surse de bază ale cunoştinţelor noastre –
simţurile sau raţiunea – trebuie să stea la baza activităţii umane, scepticismul
răspunde : – că nu trebuie să acordăm prioritate nici uneia, deoarece ambele
sunt înşelătoare.
Scepticii sugerau chiar ideea suspendării oricărei judecăţi asupa lumii.

Necătând la deosebirile existente, totuşi filosofia antică ne-a furnizat concepte

cu privire la cunoaştere, iar Aristotel ne-a lăsat moştenire logica formală*.

Scepticismul modern este reprezentat de Rene Descartes (1596-1650), David Hume

(1711-1776) și Immanuel Kant (1724-1804).

Filosoful francez R. Descartes susține că la etapa preliminară a cercetării

trebuie folosită metoda îndoielii. Îndoiala permite să excludem incertitudinea
(nesiguranța) din cercetare.
El spunea : „dacă aș fi vrut să stabilesc ceva sigur și constant în știință, trebuie să mă
apuc serios de a mă dezbăra de toate opiniile pe care le primisem mai înainte, și a reîncepe
totul din temelii, deoarece mi-am dat seama că din primii mei ani am căpătat numeroase
păreri false drept adevărate”.

Filosoful englez David Hume consideră că cunoașterea în diferite științe este diferită.
Una este cunoașterea în științele logice și alta este cunoașterea în științele naturii
(fizică, chimie, biologie, etc.).
Astfel, în științele logicii și ale matematicii cunoștințele sunt clare și sunt
adevărate, pentru că aceste cunoștințe pot fi verificate rațional, după legile logicii
și ale matematicii.
Cu totul altfel stau lucrurile în științele naturii. Aici obiectul cercetării nu sunt
obiecte ale rațiunii (ideile), ci obiecte ale naturii. Legătura dintre acestea nu mai
este logică, dar se bazează pe principiul determinist, adică a legăturii dintre
cauză și efect (consecință). (Exm. : afară a ieșit Soarele – va fi cald).
 Legătura dintre cauză și efect este considerată legătură necesară și aceasta nu
poate fi demonstrată nici logic și nici pe calea simțurilor.
Prin simțuri nu se poate demonstra, pentru că simțurile încurcă relațiile de
cauză și efect cu relațiile de spațiu și timp.
Cunoștințele din științele naturii sunt probalistice.
5
Filosoful german Im. Kant divizează lumea în două părți : lumea fenomenelor
și lumea lucrurilor în sine. După el omul poate cunoaște doar fenomenele, pe când
lucrurile în sine, adică așa cum sunt ele în natură, rămân pentru noi necunoscute.
Omul cunoaște doar ceea ce este creat de sine, de senzațiile și intelectul uman,
prin formele lor apriorice. (Im. Kant este considerat unul din cei mai puternici sceptici)
---------------------------------------------------------------------------------------------------------

În filosofia medievală, creştinismul a considerat că sursa principală a oricărei

cunoaşteri este revelaţia divină şi scrierile sfinte, subordonând, astfel,
ştiinţa credinţei.
Filosofii scolastici apreciază raţiunea ca sursă a capacităţii omului de a
judeca în mod consecvent cunoştinţele senzoriale, dar, raţiunea reprezintă şi
o sursă a multor rătăciri şi greşeli.
_______________________________________________________________________

În filosofia modernă este iniţiat procesul de constituire treptată a gnoseologiei

ca domeniu filosofic independent. În acest sens a fost mare aportul lui Bacon,
Locke, Descartes, Leibniz, Kant ş.a.
Prin operele acestora preocupările gnoseologice devin predominante.
Prin realizările de ordin gnoseologic ale lui Bacon şi Locke – (în manieră materialistă),
ale lui Berkeley şi Hume – (în spirit idealist), se pun bazele empirismului
clasic, se impune teza întemeierii empirice a cunoaşterii, adică cunoaşterea pe
baza simţurilor.
Totodată, prin aportul lui Descartes, Spinoza şi Leibniz se conturează poziţii,
potrivit cărora doar raţiunea ne poate oferi cunoştinţe adevărate.
Astfel, se afirmă două mari concepţii filosofice : empirismul şi raţionalismul.

Empirismul – este curentul filosofic, conform

(lat. – empirio = experienţă)
căruia unicul izvor al cunoaşterii ştiinţifice este experienţa,
sau ceea ce cunoaştem prin simţuri.
Consideră că cunoaşterea începe cu organele senzoriale, care sunt mai importante
în cunoaştere decât raţiunea. Empirismul consideră că raţiunea foarte des crează
cunoştinţe false, himere (închipuire, iluzie), fantome. (Corect? şi da şi nu)

Astfel, pentru empirişti, întreaga cunoaştere îşi are fundamentele în experienţă.

În concepţia empiristă, forma extremă a căruia este sensualismul, cunoştinţele
oamenilor apar în rezultatul interacţiunii a organelor de simţ cu obiectele lumii
înconjurătoare. De exemplu : John Locke aprecia senzaţiile ca atomi ai cunoaşterii.
Francis Bacon sublina că unica şi principala sursă a cunoştinţelor o prezintă
senzaţiile, în timp ce raţiunea numai le analizează şi le sistematizează.
Reprezentanţii empirismului: F. Bacon, T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume.

Raţionalismul – (lat. – raţio = inteligenţă)curent filosofic, conform căruia

cunoştinţele ştiinţifice îşi au izvorul în activitatea raţională.
 Consideră că cunoştinţele adevărate sunt cele raţionale şi că organele senzoriale
nu pot da cunoştinţe adecvate. Cunoştinţele senzoriale pot descrie doar obiectele
singulare, de aceea ele nu pot fi considerate cunoştinţe obiective.
Reprezentanţii raţionalismului : R. Descartes, B. Spinoza, G. Leibniz.
6
Rene Descartes (1596-1650) considera că nevoia de cunoaştere a spiritului nu
poate fi satisfăcută decât dacă se urmează regulile unei metode bine articulate.
Principala ei regulă e aceea de a nu accepta ca adevărate decât ideile clare
şi distincte, care deci apar ca evidente pentru raţiune.
Descartes îşi propune să arăte că există astfel de cunoştinţe clare şi distincte.
Ele nu pot proveni însă din simţuri, pentru că acestea ne înşală. „Mă pot îndoi
de orice cunoaştere care provine de la simţuri” – zice Descartes.

”Dar, deşi toate cunoştinţele pot fi puse astfel la îndoială, rămâne totuşi
sigur ceva – anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Atunci este însă
sigur că exist”.

Rezultatul la care ajunge Descartes este afirmaţia indubitabilă „Gândesc

înseamnă că exist” (Cogito ergo sum). Aceasta implică faptul că despre gândire
avem o cunoaştere mai sigură decât despre lumea exterioară.
Raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe.

Analizând orientările gnoseologice, Rene Descartes sublinia că ideile raţionale

fundamentale sunt ideile „înnăscute”, introduse, „sădite” în sufletul nostru de către
Dumnezeu.
Acestea sunt unicele cunoştinţe fixe (stabile), necesare şi obiective, deci
cunoştinţe autentice (= sigure, neîndoielnice).
Omul descoperă aceste idei prin viziunea „internă”, adică intuiţie. Din aceste
idei filosoful deduce toate celelalte cunoştinţe.

Empirismul are la baza sa metoda inductivă*, iar raţionalismul – metoda

deductivă*.
( de lămurit: )

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

*inducţie – (lat. = inductio) – raţionament sau metodă de gândire care ne face să trecem de la
particular la general (de exemplu: englezul care debarcă în Franţa şi vede
câteva femei roşcovane „induce” că toate franţuzoaicele sunt roşcovane);

*deducţie – (lat. = deductio) – opusă (inversă) inducţiei – raţionament sau metodă de

gândire care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular, adică în
baza unor judecăţi (sau premise) generale se obţine o judecată nouă, particulară, numită concluzie.
O ilustrare elocventă este silogismul : „Toţi oamenii sunt muritori; Socrate este om; deci Socrate
este muritor”.

Dialogul dintre empirism şi raţionalism a dominat discursul gnoseologic

în secolele XVII – XVIII. Adepţii lor se înfruntau cu problema originii,
a modalităţilor de evaluare şi confirmare a cunoaşterii, formelor cunoaşterii,
întinderea şi limitele cunoaşterii.

* * * * * * * * *
7
Problema cunoaşterii în filosofia lui Im. Kant. Prima mare încercare de a
depăşi aceste două teorii
unilaterale – empirismul şi raţionalismul ne-o oferă Immanuel Kant (1724-1804),
prin lucrarea „Critica raţiunii pure”. (1781, scrisă în patru luni).
Gânditorul german Immanuel Kant este considerat întemeietorul filosofiei clasice
germane și fondator al filosofiei critice.
_____________________________________________________________________
Kant s-a născut la 22 aprilie 1724 la Konigsberg (Prusia orientală) și a murit la 12 februarie 1804.
A fost fiul unui modest meseriaş, șelar (șei p-u cai) unul dintre cei cinci copii (din nouă), care vor atinge
vârsta adultă. Avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.
Străbunicul său, Richard Kant era de origine baltică, născut la Prokuls, oraș situat astăzi în Lituania.
Bunicul lui Kant se stabilește ca meșter șelar în Mamel, iar tată-l, Joahann-Georg, se va instala
la Konigsberg. Mama lui Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nurnberg, era la rândul
ei fiica unui șelar.
Se spune că a avut o viaţă fără istorie, în întregime consacrată studiului, învăţământului şi meditaţiei.
S-a născut, şi-a făcut studiile şi a lucrat la Konigsberg (astăzi Kaliningrad). Nu a părăsit niciodată oraşul
natal și împrejurimile (era pasionat de geografie, dar nu a văzut niciodată un munte). A ținut lecții și a
scris lucrări de geografie despre nişte regiuni pe care nu le-a vizitat niciodată. Orașul era prosper, port
maritim, cu o universitate. Kant va spune despre Konigsberg că este un oraș ”adaptat dezvoltării
cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușiită”.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Cu sprijinul unui pastor, prieten
al familiei, Albert Schultz, Kant intră la colegiul Frederic. A fost un elev strălucit. Învățământul este unul
religios, de un spirit pietist (smirenie, evlavie), cu reguli stricte și fără vacanțe. Acest lucru este redat de
Kant în ”Religia în limitele rațiunii simple” (1793). Cursurile se începeau la 7. Studiul elinei și al ebraicii
era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. Miercurea și sămbăta se făceau cursuri facultative
de matematică, franceză și poloneză. În schimb nu se predau științele naturii și istoria.
În 1740, la vârsta de 17 ani, intră la Universitatea din Konigsberg, la facultatea de teologie.
Disciplinele principale erau latina (20 ore pe săptămână) și teologia. A mai studiat ştiinţele naturale
(fizica), filosofia, matematica. În 1747, din pricina morții tatălui său, părăsește universitatea înainte de a
obține toate gradele. Existenţa şi-a câştigat-o ca învăţător în diferite familii înstărite. Din 1755 îşi începe
cariera profesională în universitate ca privat-docent, iar în 1770, deci la 46 de ani, devine profesor la
catedra de logică și metafizică. Inițial a predat logica, metafizica, științele naturii și matematica, iar mai
apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale va atrage rapid un numeros
auditoriu. Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, ș.a.
În 1780 devine membru al Senatului universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din
Berlin. În 1786 este numit rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 până la 10 dimineața ducea cursurile de filosofie,
antropologie, geografie fizică, fizică și matematica, filozofie morală. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber,
bucurându-se de un mare succes ca lector. Stilul său de a ține cursurile, era plin de umor și viu, pline de
exemple din literatură și subiecte precum călătoriile și geografia, știința și filosofia.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani de viață într-o retragere
studioasă dar solitară. Moare la 12. 02. 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală,
în vărstă de 80 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost ”Es ist gut” (Totul e bine). A fost înmormântat în
cripta Profesorilor, dar la 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sun transferate într-o capelă gotică
din prejma catedralei din Konigsberg. Mormântul său este ornat cu un bust pe care este înscrisă fraza
celebră din ”Critica rațiunii practice” : ”… cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.
Nu a fost căsătorit. A avut mulţi prieteni şi era respectat şi admirat de toţi cei care-l cunoşteau. A fost
un om foarte punctual, organizându-şi activitatea până la cele mai mici amănunte. Vecinii îşi controlau
ceasornicul când el trecea pe un pod din parc, în plimbarea zilnică de după prânz.
Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat. Trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând
ceaiul. Lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoacere, lucrează până la orele 13. E timpul
prânzului, singurul său moment de odihnă din zi. Nu mănâncă nici odată singur. Invitații săi, în număr de
trei până la șapte, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă
invitație, vin doar acei care sunt liberi. Amator de vinuri bune. Nu încurajează niciodată discuțiile privitor
la opera sa. Întors acasă Kant lucrează până la orele 22.
Două evenimente în viaţa lui au uzbutit să-i tulbure punctualitatea, întârziind să pornească în
obişnuita lui plimbare de după amează, motivul fiind citirea cărţii lui J.-J. Rousseau „Contractul social”
(1762), fiind complet absorbit și pierde șirul timpului şi vestea izbucnirii Revoluţiei franceze.
8
Alături de Platon şi Aristotel, Kant este unul din cei mai remarcabili filosofi
ai culturii occidentale. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă
influență asupra dezvoltării filosofiei în timpurile moderne.
Opera lui este extrem de originală şi de cuprinzătoare. Prin modul său de gândire,
Kant a izbutit să creeze o nouă concepţie genială, şi anume criticismul.

Evoluţia concepţiei filosofice a lui Kant poate fi divizată în 2 perioade :

1. În prima perioadă (1746-1770), numită perioada precriticistă, Kant

este preocupat de cercetarea filosofiei naturii. El este influienţat de raţionalismul
filosofului german Christian Wolff şi de teoria naturii a lui Isaac Newton.
În lucrarea „Istoria generală a naturii şi teoria cerului” (1755), Kant cercetează
originea şi formarea sistemului solar. El demonstrează că sistemul solar n-a fost
creat de un Dumnezeu, ci s-a format treptat, după legile naturale ale atracţiei şi
respingerii. Înaintează ipoteza precum că sistemul solar a apărut din colbul cosmic.
2. În a doua perioadă (1770-1795), numită perioada criticistă, Kant timp de
11 ani a trăit în tăcere, ca după aceea să apară, la intervale scurte, cele trei lucrări
principale ale sale „Critica raţiunii pure” (1781), „Critica raţiunii practice” (1788),
„Critica puterii de judecată” (1790) – trei celebre Critici ale lui Kant.

În abordarea problemei cunoaşterii Kant face cea mai bogată şi mai complexă
analiză a mecanismelor cunoaşterii, a condiţiilor ei psihologice şi logice.

Kant evidenţiind neajunsurile empirismului şi greşelile dogmatice ale

raţionalismului, a elaborat o nouă teorie a cunoaşterii, pornind de la
analiza şi critica a însăşi cunoaşterii umane. De aici şi termenul de filosofie criticistă dat
operei sale.
( De lămurit: Deci, critica la Kant este = analiza procesului de cunoaştere şi mai întâi
de toate a posibilităţilor de cunoaştere raţională umană. (MB) Nu este o critică distructivă,
Kant arată doar care sunt greşelile, neajunsurile acestor două concepţii.
Empirismul considera experienţa ca unica origine a cunoaşterii noastre, iar raţionalismul
dogmatic întemeia cunoştinţa pe idei „înnăscute”.

După Kant, înainte de a aborda aşa probleme filosofice, ca problema existenţei,

a moralei şi a religiei, este necesar de a cerceta problemele cunoaşterii pentru
a dezvălui natura şi legile ei. (de lămurit:)

În timpul lui Kant se dezvoltau perfect matematica şi fizica. El atrăgea atenţia

la aceea, că filosofia nu are aşa succese după cum aceste ştiinţe.

Analizând filosofia modernă a empirismului şi raţionalismului, Kant ajunge

la concluzia că aceste două curente filosofice au rezolvat un şir de probleme
importante pentru cunoaştere.
 Empiriştii au afirmat (descoperit) că izvorul cunoaşterii este experienţa,
iar raţionaliştii – că izvorul cunoştinţelor adevărate se află în activitatea raţională.
Kant însă demonstrează că atât empiriştii cât şi raţionaliştii au creat
teorii unilaterale, că de fapt procesul cunoaşterii este mult mai complicat decât
îl văd filosofii din epoca modernă.
9
Prin concepţiile sale filosofice, Kant a înfăptuit o cotitură radicală în evoluţia
gândirii filosofice, considerând cunoaşterea ca activitate de sine stătătoare,
care-şi are legile sale proprii.

Astfel, Kant este gânditorul care pentru prima dată a abordat una dintre cele
mai principale probleme ale teoriei cunoaşterii, şi anume problema raportului
dintre subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii în procesul cunoaşterii
ştiinţifice.
(De lămurit: subiectul cunoaşterii este omul, care reflectă lumea înconjurătoare,
iar obiectul cunoaşterii este lumea înconjurătoare).

La Kant subiectul cunoaşterii este elementul activ, iar obiectul cunoaşterii –

elementul pasiv al cunoaşterii.

Ce înseamnă aceasta - ? empiriştii spuneau, că subiectul cunoaşterii este elementul

pasiv, iar obiectul cunoaşterii – elementul activ. La Kant lucrurile se inversează.
Aceasta şi este cotitura radicală în ştiinţa lui Kant. –
(ca la Copernic în sistemul heliocentric al lumii – că pământul se roteşte în jurul Soarelui).

Astfel, după Kant, filosofia criticistă nu poate fi decât ştiinţa despre

natura şi legile cunoaşterii ştiinţifice.

În acest sens, revoluţia săvârşită de Kant constă în aceea că temelia

cunoaşterii ştiinţifice el a văzut-o nu în contemplarea (meditarea) esenţei lucrurilor,
ci în activitatea de cunoaştere a subiectului, ca creator de obiecte ideale,
adică cunoştinţe ştiinţifice, cunoştinţe adevărate.

Kant demonstrează că cunoaşterea este un proces care este alcătuit din

mai multe niveluri. Empiriştii au analizat nivelul senzorial al cunoaşterii,
iar raţionaliştii – nivelul raţional.
Însă Kant arată că cunoaşterea are trei niveluri :
1) nivelul senzorial
2) nivelul intelectual (inteligenţei)
3) nivelul raţional

În viziunea lui Kant, există 2 surse principale ale cunoaşterii, care se

deosebesc esenţial una de alta. Acestea sunt :

a) Sensibilitatea – experienţa simţurilor

b) Inteligenţa – activitatea raţională

Dar, totodată ele sunt ca 2 tulpini ale unuia şi aceluiaşi proces de cunoaştere.
De aceea, cunoaşterea poate fi reprezentată ca o sinteză a acestor 2 elemente
eterogene (diferite) :
 sensibilitatea inteligenţa

cunoaşterea

Prin sensibilitate lucrurile ne sunt date, iar prin inteligenţă – ele sunt gândite.
10
În viziunea lui Kant, cunoaşterea ştiinţifică trebuie să se bazeze pe cunoştinţe
fixe, necesare şi universale, adică obiective. Asemenea cunoştinţe nu le putem scoate
din experienţă, care nici odată nu este sigură, necesară şi universală. (Aceasta o
vedem şi la Hume).

De aceea trebuie să existe un alt izvor al cunoaşterii ştiinţifice şi acesta este

inteligenţa sau „raţiunea pură”. Se numeşte „raţiunea pură”, deoarece ea se
bazează pe ceea ce există independent de experienţă şi nu conţine în sine nimic
din datele simţurilor.
În viziunea lui Kant, „raţiunea pură” operează cu forme a priori* ale
gândirii.
*A priori – este o idee (sau noţiune) care există înainte şi independent de
experienţa simţurilor; adică ceea ce este anterior oricărei experienţe.
A posteriori – după (din) experienţă sau dobândit prin experienţă.
_____________________________________________________________________
A priori se deosebeşte de a posteriori aşa cum cunoaşterea raţională se deosebeşte
de cunoaşterea experimentală.
Deci, ideea apriorică este aceea pe care o avem înainte de a păşi la experienţă. La Kant, ideile apriorice
nu pot fi scoase din experienţă, deoarece ele sunt produsul propriu al spiritului nostru. În interiorul
sufletului nostru avem o zestre de idei apriorice cu ajutorul cărora făurim lumea experienţei.

Kant cercetează natura cunoştinţelor pentru că, spune el, cunoştinţele sunt diferite:
adevărate şi neadevărate, absolute şi relative, etc. În cercetarea sa, Kant ajunge
la concluzia că cunoştinţele sunt judecăţi – (studentul este în auditoriu = este o judecată).

Judecăţile sunt de 4 tipuri :

1) judecăţi analitice – sunt judecăţi perfecte, dar care nu lărgesc cunoştinţele
(toţi flăcăii sunt neînsuraţi);
2) judecăţi sintetice – sunt cunoştinţe care lărgesc cunoştinţele, dar ele sunt
imperfecte, relative (mâine va ploua – poate da ori poate nu);
3) judecăţi a priori – sunt cunoştinţele care nu aparţin experienţei, ele există
înaintea experienţei;
4) judecăţi a posteriori – sunt cunoştinţe care aparţin experienţei, ele sunt
relative, adică nu sunt perfecte.

După Kant, cele mai perfecte cunoştinţe se conţin în judecăţile sintetice a priori.
Aceste judecăţi, în concept kantian, puteau să îndeplinească ambele condiţii
ale cunoştinţei : şi pe aceea de adăugire (fiind sintetice) şi pe aceea de necesitate
(prin formele a priori).
Anume aceste judecăţi, după Kant, se găsesc în ştiinţele matematicii şi fizicii.
Pentru Kant este important să înţeleagă cum se formează aceste judecăţi,
adică cunoştinţele perfecte şi absolute. În acest scop, cercetează cunoştinţele
din matematică ( 2 X 2 = 4 – nu se schimbă nici odată = sunt cunoştinţe perfecte ).
Acest compartiment al analizei Kant o numeşte estetica transcendentală.

Kant spune că cunoştinţele se alcătuiesc din 2 părţi : din conţinut şi formă.

 Conţinutul cunoştinţei dă senzaţii, adică lucrurile acţionează asupra noastră
şi se formează senzaţii. Dar senzaţiile încă nu sunt cunoştinţe.
Cunoştinţele se formează în rezultatul unirii, orânduirii, aranjării senzaţiilor.
Acest lucru este efectuat de formele cunoaşterii. (formele cunoaşterii sunt :
timpul şi spaţiul).
11
Formele a priori ale gândirii există şi la nivelul sensibilităţii şi la nivelul
inteligenţei. La nivelul sensibilităţii formele gândirii a priori sunt : spaţiul şi
timpul.
Astfel, la Kant spaţiul şi timpul sunt :

a) forme a priore ale gândirii care există înainte de experienţă (care nu le

putem scoate din experienţă), deci sunt nişte cunoştinţe obiective;
b) sunt intuiţii şi nu noţiuni abstracte.

La nivelul intelectului are loc unirea materialului senzorial cu formele

a priorice ale intelectului, care sunt categoriile intelectului.

Astfel, la nivelul inteligenţei formele a priori ale gândirii sunt reprezentate de

categoriile filosofice, care sunt în număr de 12 (unitate, multiplicitate, totalitate,
realitate, negare, limitare, inerenţă*, cauzalitate, comunitate, posibilitate, existenţă,
necesitate).
Dintre acestea cea mai importantă este cauzalitatea. (la Aristotel sunt 10)

După Kant, există 4 clase de categorii : (inerent = care ține în mod firesc de ceva)
(*inerență = calitate a ceea ce este inerent;
starea lucrului inerent)
1) categoriile cantităţii – unitate, multiplicitate, totalitate;
2) categoriile calităţii – realitate, negare, limitare;
3) categoriile relaţiei – inerenţă şi subsistenţă, cauzalitate şi dependenţă (cauză şi efect),
comunitate (interacţiunea dintre activ şi pasiv);
4) categoriile modalităţii – posibilitate – imposibilitate, existenţă – nonexistenţă,
necesitate – întîmplare.

Fiecare clasă de categorii conţine câte 3 categorii, adică în total avem 12 categorii ale
intelectului (inteligenţei). Cu ajutorul acestor categorii se formează cunoştinţele, adică
judecăţile.
Avem 12 tipuri de judecăţi. În intelectul uman sunt anumite scheme ale judecăţii,
care sunt dictate de categorii.
(judecata = este unirea materialului de senzaţii cu anumite categorii); exmp. = categoria de
necesitate – „de susţinut examen la filosofie” = ne vorbeşte că nu avem altă posibilitate).
(MB)

Aşadar, procesul cunoaşterii ştiinţifice poate fi caracterizat astfel : haosul

datelor care le primim prin simţuri este ordonat şi organizat prin
intermediul formelor a priori ale gândirii, atât la nivelul sensibilităţii cât
şi la nivelul inteligenţei.

În argumentarea noii teorii a cunoaşterii, Kant se foloseşte de aşa noţiuni

filosofice ca : „transcendent” şi „transcendental”.
Transcendent – la Kant este tot ceea ce există înainte şi independent de experienţă.
Transcendentul se referă la o lume care există dincolo de lumea simţurilor.
Transcendental – desemnează ceea ce există independent de experienţă,
dar, în acelaşi timp, este şi condiţia de a fi a însăşi experienţei.
 Astfel, transcendentalul nu se poate lipsi de experienţă, pe când transcendentul
se lipseşte de experienţă şi reprezintă în sine gândirea pură.

--------------------------------------------------------------------------------------------------
La Kant, transcendentul înseamnă de fapt raţional, adică cunoştinţe care aparţin raţiunii pure.
12
În viziunea lui Kant, în procesul cunoaşterii, noi nu cunoaştem lumea aşa
cum există ea de la sine. De aceea este o mare deosebire între lucrurile cum
există ele independent de noi, şi aşa cum noi le cunoaştem.
În acest sens, de o mare importanţă în filosofia lui Kant sunt aşa noţiuni ca :
„lucruri în sine” sau „noumenul”, şi „lucruri pentru sine” sau „fenomenul”.
(Pentru cei trebuie lui Kant aceste noţiuni ?)
( am spus mai sus : subiectul cunoaşterii este activ; obiectul cunoaşterii este pasiv )

După Kant, noi nu cunoaştem lucrurile aşa cum există ele în realitate, ci numai
cum ele ni se reprezintă nouă. Felul cum ni se reprezintă nouă lucrurile din lume,
adică „noumenele”, se deosebeşte principial de ceea ce cunoaştem noi, adică
„fenomenele”.

Deci, pentru Kant există două lumi : una este lumea „noumenelor” sau „lucrurilor
în sine” şi a doua este lumea „fenomenelor” sau „lucrurilor pentru sine”.

Lumea „noumenelor” este lumea care acţionează asupra noastră, ne dă impuls

spre a cunoaşte, există în afara noastră, dar rămâne pentru noi necunoscută.
Lumea „fenomenelor” este o lume creată de gândirea noastră, este
lumea cunoştinţelor nostre, dar este o lume subiectivă, este creată după regulile
gândirii umane.
Astfel, „lucrurile în sine” sau „noumenul”, existând independent de gândirea
noastră, rămâne necunoscut.
Conceptul de „lucrul în sine” sau „noumen”, este considerat în filosofia lui Kant
ca o tendinţă agnostică*, cu toate că prin acest concept, gânditorul german
a vrut să arăte care sunt limitele cunoaştrii umane şi deci caracterul relativ
al cunoştinţelor ştiinţifice. (cunoştinţele sunt relative şi nu absolute)
___________________________________________________________
*agnosticism – (gr., a = negare şi gnosis = cunoaştere) – doctrină care neagă
complet sau parţial posibilitatea cunoaşterii lumii.

Astfel, importanţa învăţăturii lui Kant constă în aceea că el a văzut în

filosofia critică acea unică ştiinţă care studiază natura, legile şi limitele
cunoaşterii umane.
Meritele lui Im. Kant pentru progresul gândirii umane sunt multiple. Dar
cel mai important este acela, că a supus spiritul uman şi puterea lui de
cunoaştere unei analize profunde şi detaliate, pentru a găsi originea, limitele
şi valabilitatea cunoştinţelor.

Un aport considerabil la teoria cunoaşterii îi aparţine lui Georg Hegel (1770-1831).

El critică atât presupoziţiile*, cât şi rezultatele analizei critice ale cunoaşterii.
Consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie să pornim de la premisa
„neîncrederii”, ci de la certitudinea „cunoaşterii absolute”.
-----------------------------------------------------------------
*presupoziţie = supoziţie prealabilă, presupunere
 În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și
publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă. A refuzat un post de profesor de poezie la Berlin,
care i-ar fi adus un prestigiu foarte mare. A preferat pacea și liniștea orașului natal, în care să-și
dezvolte și să-și maturizeze propria filozofie.
13
2. Cunoaşterea : structura, tipurile şi nivelurile ei

Una din cele mai vechi şi mai importante probleme ale gnoseologiei este aceea
de a înţelege însuşi conceptul de cunoaştere. Ce înseamnă că cineva cunoaşte ceva ?
Ce face ca o opinie a noastră să fie o cunoaştere ?
Cunoaşterea poate fi definită ca o facultate mentală a omului, ca o formă a
conştiinţei, poate cea mai înaltă formă de conştiinţă.

Cunoaşterea este un proces de producţie a cunoştinţelor, un proces care îl

însoţeşte şi îl angajează pe om pe tot parcursul dezvoltării lui. Procesul
cunoaşterii reprezintă un act, ce se desfăşoară în cadrul conştiinţei individuale,
care folosind anumite cunoştinţe iniţiale produce altele noi.

Cunoaşterea este procesul dialectic contradictoriu al reproducerii treptate în

conştiinţă a esenţei lucrurilor, a proceselor şi fenomenelor, incluzând omul şi viaţa socială.

Cunoaşterea este în primul rând trăirea lumii. Ea este o calitate şi o funcţie

deosebită a vieţii mondiale.
Teoria cunoaşterii cercetează trei feluri de relaţii :

1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţelor)

2) dintre subiect şi cunoştinţe (problema asimilării și transmiterii cunoştinţelor)
3) dintre cunoştinţe şi obiect (problema adevărului)

Pentru a dezvălui, a descifra conceptul de cunoaştere este necesar de a ne

opri la structura, tipurile (modurile, formele) şi nivelurile cunoaşterii.

Structura cunoaşterii. Procesul cunoașterii realității presupune subiect și obiect

al cunoașterii.
Aceasta înseamnă că procesul cunoașterii este un sistem. În acest sistem are loc
lupta dintre adevăr și iluzii (greșeli), între diferite puncte de vedere asupra
procesului cunoașterii, păreri, ipoteze.

Astfel, în procesul cunoaşterii se disting două părţi structurale fundamentale :

subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii.

 Subiectul cunoaşterii este omul ca fiinţă socială, înzestrat doar el cu o

conştiinţă individuală specifică, cu simţire, memorie, imaginaţie,
afectivitate, voinţă, cu gândire (intelect, raţiune), deci, cu structurile şi
funcţiile necesare producerii de idei.
Numai omul este agent cunoscător, numai el poate intra în relaţii de
cunoaştere cu întreaga sa lume exterioară şi interioară.
 Prin cunoaştere, omul îşi descrie şi explică existenţele concrete,
explică condiţiile, cauzele şi legile acestora, scoate la iveală structurile,
însuşirile şi funcţiile lor.

14
Subiectul cunoașterii este considerat și omenirea în general, producătorul
și ocrotitorul tuturor cunoștințelor, popoarele care acumulează secole la rând
informații despre lume, obiceiuri, deprinderi, etc., grupurile sociale
(de exm., un grup de savanți), personalitățile (de exm. : Pytagora, Arhimede, Aristotel,
Machiavelli, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Newton, Einștein, etc.).

 Obiectul cunoașterii este ceea spre ce este îndreptat procesul cunoașterii,

activitatea practică a subiectului. Obiectul cunoaşterii este întreaga lume reală
ce a nimerit în câmpul conştiinţei, în centrul procesului cognitiv.
(lumea = obiecte, procese, fenomene, relaţii, etc.)

Există însă și unele particularități. Obiectul spre care este îndreptată

cunoașterea cotidiană se evidențiază ușor în procesul experienței. În cunoașterea
științifică, însă, evidențierea obiectului cunoașterii este un proces mai dificil.
De exemplu, atomul a devenit obiect al cunoașterii de abia la sfârșitul
sec. al XIX-lea.
Deci, realitatea obiectivă și obiectul cunoașterii nu sunt identici. Pentru
evidențierea unui obiect al cunoașterii adesea se efectuiază experimente
complicate.
În concluzie : nu toată realitatea obiectivă este obiect al cunoașterii, dar
numai ceea ce participă în acest proces.
_____________________________________________________________________

Obiectul și subiectul cunoașterii sunt noțiuni relative. O parte din obiecte

pot deveni parte al subiectului cercetător (de exm. : calculatorul, diferite instalații
de laborator, microscopul, telescopul, etc).
Tot astfel, subiectul poate deveni obiect al cunoașterii (de exm. : recensământul
unui popor, sondajul sociologic, omul în biologie și medicină, etc.).
Menționăm, că subiectul nu există fără obiect, în timp ce obiectul îşi desfăşoară
existenţa obiectivă.

În procesul cunoașterii se evidențiază obiecte empirice (din practică) și obiecte

ale gândirii teoretice. Pentru ca obiectul fizic să devină obiect al cunoașterii,
savantul îl transformă în obiect idealizat, îl structurează, prin intermediul
noțiunilor (de exm. : gaz ideal, greutate specifică, punct, dreaptă, etc.).

Obiectul cunoaşterii social-istorice nu numai că este cunoscut, el este şi produsul

activităţii umane. În cadrul cunoaşterii sociale, omul are o funcţie dublă de
subiect şi obiect al cunoaşterii.

Ca relaţie subiect – obiect, cunoaşterea poate fi cercetată mai amănunţit

atât pe orizontală, cât şi pe verticală

(cercetarea pe orizontală)
Tipurile cunoaşterii. Deosebim două tipuri fundamentale de cunoaştere :
comună şi ştiinţifică. (mai numite şi cunoaşteri pe orizontală)
 (doxa) (episteme)

1). Cunoaştere comună (preştiinţifică, empirică) este caracteristică tuturor persoanelor.

Ea se realizează spontan de către oameni în viaţa zilnică, fără utilizarea unor
metode speciale.
15
Cunoaşterea comună s-a constituit de-a lungul mileniilor, sub presiunea şi în
limitele necesităţilor practice ale vieţii cotidiene a omului.
Ea cuprinde cunoştinţe elementare ale oamenilor despre mediul lor natural
şi social, formulate în limbajul natural şi transmise de la o generaţie la alta
(filosofic, artistic, moral, politic, juridic, religios, mitologic).
Cunoaşterea comună are un caracter nesistematic, este lipsită de stricteţe şi
de criterii speciale de testare a adevărului, îmbină elemente eterogene şi este
dependentă de specificul activităţii practice şi profesionale a subiectului.
Cunoaşterea comună stă la baza celei ştiinţifice.

2). Cunoaşterea ştiinţifică a apărut ca rezultat al unei specializări crescânde şi

al utilizării unor mijloace, a unor tehnici şi metode de cercetare mai eficiente,
prin care se urmăreşte trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea legilor şi
structurilor profunde.
Cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte scopuri precise, se desfăşoară pe bază de
reguli, are un caracter sistematic şi metodic, exprimă obiectivitatea, are mijloace
proprii de testare a cunoştinţelor.
Este un tip de cunoaştere critică, are o metodologie specifică şi un limbaj
conceptual, are o serie de forme (observaţia, experimentul, ipoteza, teoria) şi
metode (modelarea, axiomatizarea, formalizarea, etc.).

Rezultatele cunoaşterii ştiinţifice sunt expuse sub formă de concepte, ipoteze,

legi şi teorii ştiinţifice. Acestea sunt formulate în limbaje speciale, deseori
simbolice.
În general, cunoaşterea este indisolubil legată de limbaj, acesta îndeplinind
un rol fundamental în constituirea şi dezvoltarea ei.

Cunoaşterea comună şi ştiinţifică se află atât în unitate dialectică, cât

şi în opoziție.
Unitatea constă în faptul că cunoaşterea comună o alimentează continuu
pe cea ştiinţifică cu noi cunoştinţe, noi procedee, elemente de limbaj, cu sugestii
şi probleme.
La rândul său, cunoaşterea ştiinţifică transferă permanent celei comune o serie
de elemente prin învăţământ şi mass-media (presă, radiou, televiziune ş.a.).
Opoziţia dintre ele constă în profunzimea înţelegerii şi explicării realităţii.

(cercetarea pe verticală)

Nivelurile cunoaşterii. Gnoseologia supune studiului etapele sau nivelurile

cunoaşterii. (mai numite şi cunoaşteri pe verticală)
 Structura cunoaşterii şi evoluţia ei în timp evidenţiază existenţa a trei niveluri
fundamentale ale cunoaşterii : cunoaşterea de observaţie, cunoaşterea empirică şi
cunoaşterea teoretică.
Ele se disting prin gradul de profunzime a obiectului investigat şi prin
limbajul în care sunt exprimate rezultatele obţinute.
16
Primul nivel al cunoaşterii este cunoaşterea de observaţie. Ea se realizează
prin simţuri, dar şi cu concursul gândirii, care orientează simţurile şi
transformă senzaţiile şi percepţiile în idei.

Această cunoaştere este formată din mulţimea propoziţiilor despre starea şi caracteristica
unor obiecte, procese sau evenimente individuale, accesibile prin intermediul simţurilor,
precum şi despre starea mentală, internă a subiectului.

Constituirea cunoaşterii de observaţie presupune două elemente :

1) primul element este stimularea senzorială, care dă naştere în conştiinţa

subiectului a unor senzaţii (vizuale, auditive, olfactive (miros), etc.) şi percepţii.

2) cel de-al doilea element este limbajul, care face posibilă cunoaşterea
observaţională. El presupune „traducerea” în limbaj a înregistrărilor senzoriale.

Senzaţiile şi percepţiile sunt stări ale conştiinţei, stări interne, subiective, și sunt
accesibile doar posesorului lor. Pentru a putea fi comunicate şi celorlalţi oameni, pentru
a deveni bunuri publice, informaţiile trebuie să fi formulate într-un limbaj.
__________________________________________________________________________

Al doilea şi al treilea niveluri de cunoaştere sunt cunoaşterea empirică

şi cea teoretică.
Faţă de cea observaţională, aceste două niveluri fac posibilă o înţelegere
mai complexă şi mai adâncă a lumii.

Este foarte dificil de a despărţi aceste două niveluri de cunoaştere, deoarece

legăturile dintre ele au un caracter de continuitate.
Cunoaşterea empirică se efectuează prin gândirea bazată pe observaţie şi
experienţă. Această cunoaştere descoperă însuşiri stabile şi relaţii constante,
pe care le generalizează, ajungând să formeze noţiuni generale şi legi empirice.

Cunoaşterea teoretică se realizează prin gândire, prin puterea ei constructivă

şi de idealizare.
Redă obiecte, însuşiri şi stări ce nu pot fi cunoscute observaţional, dar
care sunt presupuse şi acceptate de către gândire fie ca obiecte reale
(„atom”, „electron”, „neutron”, „cuantă”, etc.), fie ca obiecte ideale, adică care nu
există în realitate („gaz ideal”, „greutate specifică”, punct, dreaptă, etc.).
__________________________________________________________________________
Cunoaşterea empirică şi cunoaşterea teoretică se deosebesc între ele prin
mai multe criterii. Cele mai importante sunt limbajul și legile :

1) Limbajul. Cel utilizat la nivel empiric cuprinde termeni care desemnează

obiecte, caracteristici sau stări observabile, de exm. : „măr”, „presiune”, „viteza mişcării”,
„acid sulfuric”, „temperatură”, etc.
 Cel utilizat la nivel teoretic este compus din termeni ce exprimă obiecte neobservabile,
dar reale, de exemplu : „electron”, ”lungime de undă a radiaţiei electromagnetice”,
„energie cinetică a moleculelor”, „genă”, etc.
Sau obiecte ideale, adică care nu există în realitate, de exemplu : „punct material”,
„gaz ideal”, etc., precum şi corelaţii legice ale acestora (legi teoretice).
17
2) Legile. Atât la nivel empiric, cât şi la cel teoretic se formulează legi,
care se aplică în realizarea unei explicaţii.

În legile empirice nu intervin decât termeni observaţionali. De exemplu,

în legea lui Boyle : „Produsul dintre presiunea şi volumul unui gaz, la o temperatură
constantă, este constant”, toţi termenii care apar, precum – „presiune”, „volum”,
„temperatură” – sunt observaţionali.
Alt exemplu : „Toate metalele se dilată prin încălzire”.

Legile teoretice, în formularea lor, solicită folosirea termenilor teoretici, ce desemnează

obiecte, caracteristici, stări, care, fie sunt inaccesibile observaţiei, fie sunt numai ideale.
De exemplu : „Spaţiul se curbează în apropierea Soarelui”, „Temperatura absolută
a unui gaz este energia cinetică medie a moleculelor lui”.

Aceste propoziţii se încadrează în teoriile ştiinţifice.

Între nivelurile empiric şi teoretic ale cunoaşterii există o conexiune

foarte puternică.
a) În primul rând, trebuie menţionat că graniţa între ceea ce este observalbil
şi ceea ce e teoretic este vagă (neclară, confuză), în unele cazuri fiind greu de
precizat dacă un termen este sau nu teoretic.
b) locul unde e trasată graniţa depinde de dezvoltarea ştiinţei şi a mijloacelor,
metodelor, instrumentelor de obsevare, de cercetare.
c) înţelesul termenilor observaţionali poate să se schimbe în funcţie de
dezvoltarea ştiinţei, a teoriilor ştiinţifice.

3. Cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea raţională

Problema originii şi surselor (izvoarelor) sau formelor cunoaşterii umane

este considerată drept o problemă centrală a filosofiei cunoaşterii.
Ea a fost tratată în diferite feluri.

În trecut s-a crezut că valoarea de cunoaştere sau buna întemeiere a

cunoştinţelor poate fi stabilită cu referire la sursele lor şi la căile pe care au fost
obţinute, pornind de la aceste surse.

Marii filosofi ai trecutului au caracterizat cunoştinţele în funcţie de sursele

din care provin : simţurile (senzaţiile) sau intelectul (raţiunea).
 Astfel, formele (sursele) cunoaşterii sunt divizate în două : forme ale
cunoaşterii senzoriale şi forme ale cunoaşterii raţionale.

18
Cunoaşterea senzorială. Această cunoaștere este importantă, deoarece este
izvorul și fundamentul cunoștințelor umane,
anume ea ne leagă de realitate. În unele cazuri acest izvor este numit
poarta cunoașterii.

Mecanismul funcţionării organelor de simţ ale omului, reprezintă un fenomen

complex, producător de senzaţii şi percepţii.

Elementul cel mai simplu al procesului cognitiv îl reprezintă – senzaţia.

Ea este produsul însuşirii active a obiectului perceput de către om.

Senzaţia – ca formaelementară a cunoașterii reprezintă reflectarea

calităţilor, însuşirilor obiectelor ce acționează în mod
nemijlocit asupra organelor de simţ. Senzaţia este o imagine subiectivă, ideală,
produsă de creierul uman.
Senzaţiile ne informează cu privire la trăsăturile simple, izolate ale
obiectelor cunoaşterii (lumină, mărimea, forma, culoarea, sunetul, gustul, mirosul, cald,
rece, acru, dulce, gras, etc.)
Senzaţiile (văz, auz, miros, gust, pipăit), nu există în mod izolat. Doar împreună
senzaţiile îi oferă omului percepţia integră a obiectului material, cât şi
reprezentarea obiectului.
(Senzaţiile se află în dependenţă de starea organelor de simţ ale omului).

Senzaţiile constituie substratul percepţiei .

(dic,261)

Percepţia – este produsul reflectării exterioare a obiectelor, care nemijlocit

acţionează asupra organelor de simţ ale omului.
Datorită percepţiei în memoria omului este întipărită imaginea integră a
obiectului. Percepția adună, unește senzațiile organelor senzoriale și formează
un obiect, un proces, un fenomen integru. (exm.: mărul – rotund, roșu, dulce, acru)

Deci, prin percepţii avem imaginea sensibilă integră a unui obiect individual
(avem percepţia unui măr, a unui copac, a unui om, etc.). )

Experienţa senzorială şi percepţiile depind de limbă, de forma prin care subiectul

transmite ceea ce a observat, ce a perceput.

În cazul când obiectul nu-i este dat omului nemijlocit în senzaţii, el are
reprezentarea lui.

Reprezentarea este o imagine senzorial-intuitivă a obiectului, care nu

acţonează la moment asupra organelor de simţ, dar care în trecut a fost perceput
de subiect. Ea ține de memoria și de posibilitatea rațiunii, de creație.
 Reprezentarea nu este atât de clară ca percepţia. În acelaşi timp reprezentarea
face posibilă abstractizarea.

În concluzie : Senzaţiile reprezintă izvorul prim al cunoştinţelor noastre,

iar percepţia ne dă imaginea integră a obiectului și constituie o bază pentru
formarea unor reprezentări complexe.
19
Rezultatele cunoaşterii senzoriale sunt supuse unor operaţii îndeplinite de
creier, care, în totalitatea lor sunt definite, gândite.

Cunoaşterea raţională – se bazează pe raţiune (intelect), este activitatea logică

a gândirii.
Se realizează sub astfel de forme ca noţiuni, judecăţi, raţionamente,
inducţie şi deducţie, analiză şi sinteză ş.a.

Noţiunea (conceptul) – este o formă a gândirii care reflectă proprietăţile,

însușiirile, legăturile, relaţiile esenţiale ale obiectelor,
fenomenelor și procelor în semnele lor generale.

Noţiunile reprezintă prin sine generalizarea (şi separarea) obiectelor unei clase
după criteriile lor specifice.
(atomi, animale, plante, formaţii social-economice sau elevi, studenți, profesori, etc.)

Noţiunile apar în procesul social-istoric de cunoaştere.

Formularea noţiunilor constituie un proces complicat în cadrul căruia sunt

aplicate astfel de procedee de cunoaştere, cum sunt: comparaţia, analiza şi
sinteza, abstractizarea şi combinarea, idealizarea, generalizarea.
Aceste procedee sunt realizate de creierul uman.

Prin urmare, în procesul de formare a noţiunilor (conceptelor) se manifestă

activismul şi caracterul creator al gândirii.

Judecata – Judecata este un gând exprimat sub formă de propoziţie.

Reprezintă activitate sau formă a gândirii care evidenţiază o
legătură dintre noţiuni, prin care se afirmă sau se neagă ceva.
De exm. : fraza „structura atomului” nu este o judecată, pe când „atomul are structură„
– este o judecată.

Exemple de judecăţi : „Toate planetele se rotesc în jurul Soarelui”, „Dacă un

număr se împarte la 10, atunci el se împarte şi la 5”, „Studentul Moraru va susţine
examenul pe „foarte bine”.
Primele două judecăţi sunt adevărate cea de-a treia poate să se dovedească
a fi şi falsă.
 În calitate de judecăţi nu pot fi considerate gândurile ce nu pot fi caracterizate
din punct de vedere al adevărului sau neadevărului.
(întrebări, dispoziţii, rugăminţi, etc.)

Legile ştiinţifice, însă, ale căror veridicitate este demonstrată, sunt judecăţi.

________________________________________________________________
20
Ipoteza este ideea prin care interpretăm faptele. (dicţ,B,164) Ea reprezintă de
asemenea o judecată şi este în mod obiectiv ori adevărată, ori falsă, deşi ea
încă nu e nici demonstrată, şi nici combătută.
Altfel spus, ipoteza este un adevăr posibil, dar încă nedovedit.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Judecata constituie un intermediar între noţiune şi raţionament.

Legăturile dintre judecăţi pot fi exprimate prin raţionament.

Raţionamentul – reprezintă o formă a gândirii în procesul căreia din două

sau mai multe judecăţi (numite premise), se deduce o
judecată nouă (numită concluzie), care rezultă în mod logic din premise.

Toţi oamenii sunt muritori. Metalele conduc curentul electric

Socrate este om. Cuprul este metal .
Deci Socrate e muritor. Cuprul conduce curentul electric.

Raţionamentul este acea formă a gândirii, în care (alături de noţiune și judecată)

se realizează cunoaşterea lumii exterioare la treapta gândirii abstracte.
Orice raționament just trebuie să satisfacă următoarea condiție: dacă premisele lui
sunt adevărate, atunci trebuie să fie adevărată și concluzia. Această condiție se respectă,
dacă în mersul raționamentului nu se încalcă legile logicii și regulele concluziei.
Logica stabilește modurile de distingere a raționamentelor juste de cele nejuste.

Raționamentul nu trebuie să conțină greșeli, pentru aceasta se utilizează

demonstrația, în procesul căreia se argumentează veridicitatea cunoștințelor noi.

Distingen diferite tipuri de raţionamente, după forma şi gradul lor de rigoare :

1) deducţia, care constă în a deduce un caz particular dintr-un principiu

general: (toţi oamenii sunt muritori, deci eu sunt muritor);
Acest tip de raționament, pur logic, este riguros, însă este destul de steril (neproductiv).

2) inducţia, care constă în a scoate dintr-un caz particular (văd o femeie roşcată)
o lege generală (toate femeile sunt roşcate);
Acest raționament este extrem de creator, dar foarte puțin riguros. El este practicat
în fizică pentru a se trece de la observarea faptelor la definirea unei „ipoteze”.

3) raţionamentul matematic, o sinteză a deducției și inducției, care este

foarte riguros și productiv (fecund). Exemplu : 2+2=4.
Logicianul francez Edmond Goblot (1858-1935) i-a dat o dublă denumire,
aceea de „inducție riguroasă” și de „deducție constructivă”.
 În concluzie : menționăm că cunoaşterea este o activitate teoretică a omului,
este un fenomen, un proces, un produs al activităţii umane.

Cunoştinţele sunt rezultatul activităţii cognitive a omului. Ele nu reprezintă

un product al cunoşterii pasive a realităţii. Cunoştinţele apar, funcţionează
în procesul activităţii practice active a omului.
4. Teoria adevărului 21

Teoria adevărului este una din cele mai fundamentale teme ale filosofiei,
referindu-se la valoarea cunoaşterii umane şi a celei ştiinţifice.
Filosofia s-a definit întotdeauna drept căutarea adevărului.

Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul,

cum există el, ce caracter are și cum poate fi el atins.
Adevărul se găseşte într-un rând cu aşa noţiuni ca : sensul vieţii, echitate,
dreptate, bine, frumos, etc.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Se spune că armonia dintre adevăr şi frumos e eternă. În adânca antichitate
înţelepţii egipteni în semn de perfecţiune şi înţelepciune purtau un lanţ de aur
cu o piatră preţioasă, care se numea adevăr.
Într-o imagine mitologică greacă adevărul reprezintă o femeie foarte
frumoasă, mândră şi nobilă : uneori aceasta e zeiţa dragostei şi a frumiseţei –
Afrodita.

Conform lui Platon, tendinţa spre adevăr şi frumuseţe este cea mai înaltă
fericire, este extazul, entuziasmul, amorezarea (îndrăgostirea).

Pentru Hegel „adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...

Dacă spiritul omului este sănătos, inima trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori
este vorba despre adevăr”.

Adevârul trebuie iubit – spunea Lev Tolstoi – ca în orice clipă să fii gata, aflând
adevărul suprem, să renunţi la tot ce mai înainte considerai ca adevăr .

Adevărul e o colosală valoare socială şi personală. El are rădăcini adânci

în viaţa societăţii, jucând aici un rol social şi moral–psihologic important.
Valoarea adevărului totdeauna e colosală, iar timpul numai o măreşte.

Se spune că adevărul este acurateţea descrierii lumii.

Se mai spune că filosoful caută adevărul, înţeleptul îl posedă, profetul

îl prevede şi îl anunţă, iar eroul îl realizează.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Astfel, istoria este plină cu exemple de eroi care s-au sacrificat pentru triumful adevărului.
Este suficient să ne amintim de Giordano Bruno, ars pe rug de către inchiziţie pentru ideile
sale filosofice, sau de Constantin Brâncoveanu, ucis de turci, împreună cu fiii săi, pentru
credinţa creştină. Oare, nu pentru adevăr şi binele suprem a fost răstignit pe cruce Mântuitorul ?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Astfel, problema filosofică centrală a gnoseologiei este aceea a valorii

cunoaşterii, a adevărului. A cunoaşte, a dobândi adevărul, reprezintă o
caracteristică definitorie a modului uman de a fiinţa.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Dacă adevărul piere, atunci rămâne minciuna in existenţa noastră... Ave veritas! – mă rog lui
Dumnezeu ca adevărul să trăiască in vecii vecilor.
22
In Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la pag. 12, se menţioneaza :
Adevăr, adevăruri. 1. Concordanţa între cunostinţele noastre şi realitatea obiectivă, oglindire
fidelă a realităţii obiective în gândire;
ceea ce corespunde realitaţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Tipuri de adevăr. 1). După modalitățile fundamentale ale activității spiritului uman
există : adevăr științific, adevăr artistic, adevăr filosofic,
adevăr teologic, etc.
2). După ramurile științei putem separa : adevărul logic, adevărul
matematic, adevărul moral, adevărul juridic, adevărul istoric.

Conceptul de adevăr. Adevărul este un caracter al cunoaşterii noastre şi nu

ceea ce există (realul).
Atunci când vorbim despre adevăr, vorbim despre adevărul cunoștințelor
și nu despre adevărul lucrurilor, pentru că lucrurile pur și simplu sunt.
Ele nu sunt nici adevărate și nici false.
Adevărul se defineşte, în mod clasic, drept „acordul gândirii noastre cu realul”.

În matematică, unde este vorba exclusiv de rigoarea internă a unui

raţionament, adevărul se defineşte drept „acordul gândirii cu ea însăşi”.
(definiţie dată de Kant).

Dacă este vorba de devenirea istorică, atunci trebuie să concepem „dialectic”

adevărul : acesta este „acordul a ceea ce noi gândim cu ceea ce va veni”
(Hegel, Marx).

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia
gândirii omeneşti.
Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus,
atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi.

Alţii, dimpotrivă, au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele insele,

nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor
cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi supusă reflecţiei filosofice decât printr-o dublă şi
progresivă depăşire a orizontului, a mentalităţilor și culturilor arhaice, dominate de mituri,
simboluri şi imagini, care nu se supuneau analizei conceptuale.
A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca
problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva
elaborării şi criticii filosofice.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Procesul de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii

„paradigmatice”, privind mijlioacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi
valoarea cunoaşterii de care omul este capabil.

Istoria conceptului de adevăr îşi are originea în filosofia Geciei antice,

în operele lui Socrate, Platon şi Aristotel.
23
În decursul secolelor au fost formulate trei puncte de vedere (concepte) asupra
adevărului : teoria corespondenţei, teoria coerenţei şi teoria pragmatică

----------------------------------------------------------------------------------------------------
In linii mari, se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra
naturii adevărului :
– teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre
cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
– teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor,
a propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii, etc.
– teoria operaţional – pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională
a unor cunoştinţe.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Teoria corespondenţei – susține că propoziția, gândul sau reprezentarea

sunt adevărate în cazul când corespund realității,
corespund unui obiect real.
Teoria adevărului corespondent s-a afirmat încă din antichitate, fiind formulată
de Aristotel în sec. IV î.e.n.
În lucrarea „Metafizica”, Aristotel sublinia că adevărul (aletheia) reprezintă
o coresondenţă a sugestiei cu situaţia obiectivă a lucrurilor.

Aristotel afirma : „A enunţa că ceea ce este, nu este – constituie o propoziţie falsă,

dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea
ce este şi că nu este ceea ce nu este”.

Această frază redă miezul teoriei adevărului – corespondenţă.

Deci, Aristotel a demonstrat că a gândi adevărat înseamnă a afirma că este
ceea ce este şi a nega ceea ce nu este, adică afirmarea (teza) trebuie să
corespundă naturii lucrurilor.
Astfel, Aristotel a elaborat o concepţie complexă, clasică asupra
adevărului.
Teoria corespondenţei a fost susţinută de materialismul metafizic.
 Teoria adevărului–corespondenţă a fost dezvoltată de filosofii scolastici din
Evul Mediu, care au formulat celebra definiţie : „adevărul este adecvarea dintre
lucruri şi intelect” (verum est adequatio rei et intellectus).

În Epoca Modernă ea devine o componentă esenţială a filosofiilor realiste.

De exemplu :
propoziţia „Zăpada este albă” e adevărată dacă faptele reale
sunt exact aşa cum le descrie propoziţia, deci dacă realmente zăpada
are proprietatea de a fi albă.

Teoria corespondenţei cunoaşte o răspândire largă în filosofia contemporană.

În interpretarea actuală această teorie susţine, că adevărul este o proprietate
a conţinutului cognitiv informaţional, şi se exprimă prin ideea corespondenţei
conţunutului cognitiv–informaţional cu stările de lucruri reale la care se referă.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Deosebim trei modalităţi de exprimare a corespondenţei : 1) corespondenţa în planul şi

în perspectiva unei cunoaşteri realizate; 2) corespondenţa ideală proprie interpretărilor metateoretice;
3) corespondenţa cu realul.
24
Teoria coerenţei – are rădăcini în gândirea modernă prekantiană, dar
a început să se impună o dată cu gnoseologia lui Kant.
Teoria coerenţei afirmă că o propoziţie este adevărată dacă este coerentă,
adică dacă se află în acord logic, în concordanţă cu toate celelalte
propoziţii ale noastre, acceptate ca adevărate.
Altfel spus, șirul de propoziții (de judecăți) sau teoria sunt adevărate în
cazul când sunt coerente, adică legate între ele, reiese una din alta și nu conțin
contradicții.

Criteriul coerenţiei se aplică în cadrul gândirii matematice, în cazul

demonstrării teoremelor, şi al soluţionării problemelor. E nevoie de
identificarea „formelor” finale cu cele iniţiale în rezolvarea ecuaţiilor.
G. Leibniz a arătat că în matematică criteriul fundamental al adevărului
este coerenţa* şi necontradicţia. Între premise şi concluzii nu există contradicţie
logică, ele sunt coerente, arătând că a fi adevărat înseamnă a fi demonstrat.

În conformitate cu teoria coerenţei, criteriul adevărului rezidă în

argumentarea logică. Adepţii acestei teorii susţin că adevărul exprimă acordul
formal (de aparenţă) dintre elementele unui sistem. El este întemeiat pe experienţa
argumentării matematice.
Aşadar, o teză este veridică, dacă conform anumitor reguli logice ea este
obţinută din alte afirmaţii, considerate mai înainte veridice.
Adepţii teoriei încearcă să demonstreze următorul lucru : că coerenţa nu este numai
un criteriu al adevărului, ci chiar caracteristica definitorie a acestuia. Ceva e adevărat
atunci şi numai atunci când concordă cu alte propoziţii, nu cu faptele.
*coerent = îmchegat, legat, ordonat

Teoria pragmatică – a adevărului este formulată în filosofia contemporană,

(utilităţii) de americanii Gharles Peirce (1839-1914), fondatorul
pragmatismului, William James (1842-1910), John Dewey (1859-1952) şi germanul
Ferdinand Schiller (1864-1937).
 Susţinătorii teoriei au pornit de la punctul de vedere că funcţia gândirii este
aceea de a forma idei care să se dovedească utile în activitatea practică.

După ei, numai activitatea practică oferă un criteriu pentru a stabili că unele
propoziţii sunt adevărate, iar altele false.
Astfel, în ştiinţă adevărul unei idei este determinat de verificarea, confirmarea
experimentală. Dacă, utilizând o idee ştiinţifică, am produs o anumită stare de
lucruri dorită, atunci această idee este adevărată.
Deci, adepţii teoriei pragmatiste indentifică adevărul cu ceea ce se
dovedeşte a fi util, funcţional şi eficace în soluţionarea unor probleme şi
nevoi practice.

În acest sens, filosoful american William James (1842-1910, medic, psiholog)

afirma că „o idee este adevărată întrucât este utilă”, indiferent de faptul dacă
este o idee ştiinţifică sau neştiinţifică.
Bunăoară, ideea de Dumnezeu este adevărată prin faptul că le oferă oamenilor alinare,
încredere, speranţă, etc., deci „funcţionează” satisfăcător şi este utilă oamenilor.
25
De aceea teoria pragmatică uneori mai este numită şi teoria utilităţii.
Astfel, teoria pragmatică are meritul de a evidenţia legătura adevărului
cu experienţa şi activitatea practică a omului.

Totodată, teoria pragmatică a adevărului conduce la numeroase dificultăţi.

Deseori, criteriul utilităţii este neclar, pentru că o idee poate fi utilă într-un sens,
dar dăunătoare în altele.
_________________________________________________________
În contextul teologic şi biblic, adevărul este revelaţia care se împlineşte definitiv
prin Iisus Hristos, este însuşi Iisus Hristos.
Susţinând că unicul adevăr este cel al revelaţiei, doctrina teologică apreciază
adevărurile raţionale ca subordonate adevărului unic, identificat cu fiinţa divină.
_________________________________________________________
Cine sunt „purtătorii adevărului”? Unii filosofi, de exemplu pragmatiştii,
au considerat că adevărate sau false sunt ideile (ideea de măr, de atom,
de Dumnezeu, etc.).
Cei mai mulţi au sublinat însă că nu putem spune că o idee este adevărată.
După ei, adevărate sau false sunt numai afirmaţiile sau negaţiile pe care le
facem despre aceste idei (de exemplu : „Mărul este auriu”, „Atomul este indivizibil”,
„Homer nu a existat”, etc.).

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

O problemă de mare importanţă în teoria adevărului este cea a verificării

adevărului și a criteriilor ce se află la baza acestuia.

Verificarea adevărului nu este un act imediat şi absolut, ci un proces

care se desfăşoară sub influenţa vieţii sociale.
O verificare imediată şi nemijlocită a unei teorii ştiinţifice nu poate fi realizată
decât în anumite cazuri.

Verificarea adevărului în diferite domenii ale cunoaşterii depind de obiectul

studiat, de proprietăţile şi trăsăturile lui, precum şi de gradul de dezvoltare a
mijloacelor pe care le avem la dispoziţie pentru cercetarea obiectului.

Astfel, în stiintele logico-matematice prevaleaza procedeele numite

demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor, etc.

În ştiinţele factuale (de tipul fizicii) metoda de bază de verificare a

ipotezelor şi teoriilor este experimentul.

În ştiinţele istorice – descoperirea de noi mărturii, documente, urme materiale

și culturale, etc.

În ştiinţele sociale cel mai important procedeu de verificare este confirmarea

practică a previziunilor elaborate de teorie.

26
Criteriile adevărului. (gr., kriterion = măsură pentru a aprecia ceva) – Se referă la norma
sau regula prin care putem recunoaşte dacă o
cunoştinţă este adevărată sau falsă.

Criteriul adevărului a fost căutat de aproape toţi filosofii. În istoria filosofiei

au existat mai multe opinii privind problema abordată.
Aristotel arată că adevărul ştiinţific este determinat demonstrativ cu ajutorul
inferenţei* logice, pe baza unor principii imediate, care trebuie acceptate
ca evidente.
*Inferenţă = proces logic prin care derivă o concluzie dintr-o premisă

Opinia lui Aristotel a fost reluată mai târziu, în Epoca Modernă, de raţionalişti
şi empirişti.
Astfel, pentru raţionalişti (ca Descartes), criteriul adevărului este reprezentat
de sentimentul clarităţii (raţionalităţii) şi sentimentul evidenţei.
Pentru empirişti (ca Hume), certitudinea adevărului rezultă din „sentimentul
realităţii”, care însoţeşte cunoaşterea (un loc important deţine aici „obişnuinţa”).
În opinia materialiştilor francezi adevărul este ceea ce corespunde organelor
noastre de simţ.
Hegel menţiona că este adevărat ceea ce corespunde ideii absolute.

În epistemologia* contemporană se consideră că adevărul se poate transmite

în sistemele ştiinţifice de la concluzii spre premise.
Premisele nu mai sunt justificate direct prin intuiţie intelectuală, ci prin
concluzii particulare. Premisele au un caracter de ipoteză până la confruntarea
concluziilor particulare cu evidenţa experimentală.

În prezent sunt acceptate următoarele criterii ale adevărului :

a) criterii materiale – care include : criteriul corespondenţei,
şi criteriul utilităţii
b) criterii formale* sau factuale – care include : coerenţa logică și demonstraţia.
 Criteriul corespondenţei reprezintă experienţa practică care permite deosebirea
propoziţiilor adevărate de cele false.
În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează experienţa
comună, corespondenţa este un criteriu hotărâtor al adevărului.
Criteriul utilităţii reprezintă cunoştinţele deţinute de subiect şi sunt adevărate
în momentul în care se pot verifica.
Criteriul coerenţei constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când
ea concordă cu celelalte opinii.
Acest criteriu este cel mai mai important criteriu folosit în aşa ştiinţe ca
matematica şi logica.
Dar criteriul coerenţei în verificarea adevărului nu poate fi generalizat pentru
întreaga cunoaştere.
În sistemul ştiinţelor factuale pot exista enunțuri intern coerente, dar fără să se poată
decide, pe baza coerenței, care dintre acestea formează enunțuri adevărate. În
acest caz, criteriul coerenței se subordonează criteriului corespondenței
teoriilor cu practica.
27
Astfel, există idei teoretice ce nu pot fi verificate prin mijloace practice
obişnuite.
Spre exemplu, oricât de departe am evolua în cercetarea spaţiului infinit al
Universului, nu vom ajunge la o verificare concretă a tezei infinitului spaţial.
La cunoaşterea megacosmosului o mare pondere o are cunoaşterea teoretică,
deductivă, întemeiată pe principiul matematic al extrapolării.
*formal = de aparenţă
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Filosofia marxistă considerau practica drept criteriul suprem al adevărului.
Marxiştii vedeau în practică izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii, fiind în
ultima instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei
construcţii teoretice.
In lucrarea sa „Teze despre Feurbach”, Marx arată că „ în practică, omul trebuie să
dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale.
Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică
este o chestiune pur scolastică”.
Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului. In viziunea lor, o
propoziţie nu este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte
că ea este funcţională şi utilă în activitatea noastră.
W. James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă : „Tot ce vă pot spune este
că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un
fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui”.
Definirea adevărului drept corespondenta cu realitatea, dar fără să conţină criterii
de validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi.
Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerenţei, care „presupune adevărul legilor logicii”
(B. Russel). Conform acestui criteriu, o opinie este adevărată atunci când este
concordanţă şi coerenţă logic cu celelalte opinii pe care le susţinem.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

În concluzie, referitor la criteriile cunoaşterii, putem spune că în cunoaştere

e nevoie să se apeleze la mai multe criterii al căror rol este mai mult sau mai
puţin important, în funcţie de genul cunoştinţelor pe care le avem în vedere.
 Coerenţa, corespondenţa, utilitatea sunt criterii folositoare în testarea adevărului
unei propoziţii sau a unui corp de propoziţii.
În matematică şi logică, însă, criteriul hotărâtor este coerenţa, iar în ştiinţa
factuală, precum şi în viaţa de toate zilele, în prim plan se impune
corespondenţa observaţiilor cu datele experienţei.

******************************

Aşadar, adevărul este un ideal reglementator al cunoaşterii. Nu este veşnic

neschimbat, stabilit odată şi pentru totdeauna.

Adevărul este obiectiv*, deoarece corespunde lumii obiective.

Totodată, adevărul obiectiv poate fi relativ* sau absolut.

Adevărul relativ reprezintă o cunoaştere limitată despre ceva, în sensul că nu

dau o cunoaştere deplină, completă despre domeniul obiectelor studiate,
şi conţin astfel de elemente care în procesul dezvoltării cunoaşterii se vor
schimba, preciza, aprofunda, înlocui cu altele noi.
28
Fiecare adevăr relativ reprezintă o treaptă ce ne apropie de scopul vizat.
Cunoştinţele noastre sunt relative, fiindcă depind de nivelul dezvoltării
societăţii, tehnicii, ştiinţei, etc.

Adevărul absolut include cunoştinţele depline, precise, multilaterale

referitoare la realitate, la un anumit fenomen sau obiect.
El reprezintă acel conţinut al cunoştinţelor care nu este combătut de
dezvoltarea ulterioară a ştiinţei.

Astfel, fiecare adevăr relativ conţine în el o parte a adevărului absolut, în timp ce

adevărul absolut prezintă limita continuităţii infinite a adevărurilor relative.

Între adevărul absolut şi relativ nu există o limită de netrecut. Din

totalitatea de adevăr relativ se cristalizează adevărul absolut.

Deci, adevărul absolut şi relativ reprezintă diferite nivele, forme ale

adevărului obiectiv.

În gândirea filosofică se mai întâlneşte şi termenul de adevăr veşnic – care

desemnează incontestabilitatea (sigur, neîndoielnic) adevărurilor în procesul de
dezvoltare a cunoaşterii.

În această privinţă adevărul veşnic est analog cu cel absolut.

**********************************

La baza teoriei adevărului este pus un sistem de principii, de reguli.

Principiile contribuie la organizarea corectă a investigaţiilor ştiinţifice şi la
acumularea cunoştinţelor adevărate despre multiplicitatea lucrurilor şi
fenomenelor realităţii.

Aceste principii de bază ale teoriei adevărului sunt :

1) obiectivitatea investigaţiei
2) concretivitatea
3) mişcării şi dezvoltării
4) principiul sistemic
5) unităţii şi negării reciproce
6) unităţii istoricului şi logicului

In concluzie, la teoria adevărului menţionăm că problematica adevărului

este foarte complexă. Semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă
încă mari dispute filosofice printre gânditori.
Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de
adevăr (analic şi sintetic, formal şi factual, logic si matematic, etc.) ar putea decide
asupra valabiliţătii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse.
Într-o manieră optimistă, putem menţiona că, în devenirea sa istorică,
fiinţa umană este capabilă să tindă către adevărul absolut, obţinut progresiv
prin adevăruri relative.
29
------------------------------------------------------------------
*supoziție = enunț luat ca ipoteză pentru a întemeia pe baza sa alte enunțuri
*fascina = a captiva, a fermeca
*coerent = îmchegat, legat, ordonat

*Inferenţă = Operaţie logică de trecere de la cel puţin un enunţ (premisă) la altul (concluzie);
este acea componentă a unui proces logic care derivă o concluzie dintr-o premisă, adică extrage o consecinţă
necesară, o informaţie specifică, dintr-o descriere de stare dată.
Un exemplu de inferenţă în spaţiul natural ar fi : Dacă undeva în largul mării sau în interior,
dar în apropierea ţărmului, a avut loc un cutremur cu o anume magnitudine, bazaţi pe observaţiile anterioare
şi pe corelarea cauzală între evenimente, putem infera următoarele :
Va apare un val de cutremur numit şi tsunami, cu o anume amplitudine, adică înălţime şi viteză
de propagare, care poate invada o anume linie de ţărm joasă și poate produce inundaţii fulgerătoare,
masive şi distrugeri catrastrofale.
În consecinţă imediat ce se înregistrează cutremurul va trebui declanşată o alarmă de atenţionare
care să pună în alertă şi să evacueze sau pregătească pe cei care pot suferi consecinţele valului creat.
*epistemologie = teorie a cunoaşterii ştiinţifice; ramură a gnoseologiei care cercetează valoarea
cunoştinţelor ştiinţifice, a obiectivităţii şi adevărului rezultatelor ştiinţei.
*formal = de aparenţă
-----------------------
*Adevăr obiectiv = conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii
obiective, independent de subiectul cunoscător.
*Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realitaţii. 2. Justeţe, exactitate.

Tezaur de inţelepciune

Adevărul este ca roua cerului : ca să-l păstrezi curat trebuie să-l strângi într-un vas curat.
 Bernardin de Saint-Pierre
Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea.
Un singur lucru se repetă veşnic fără a înceta de a fi nou şi fecund – adevarul.
Lacordaire
Iubeşte adevărul, dar iartă greşeala.
Trebuie să ne obişnuim să căutăm adevărul în cele mai mici lucruri; altfel, suntem
înşelaţi în cele mari.
Voltaire
Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.
Aristotel (Horaţius)
Adevărul este soarele inteligenţei.
Vauvernagues
Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută.
N. Iorga
Adevărul nu-l pătrundem numai cu raţiunea, ci şi cu i nima.
Pascal
Plăcerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea însă se întemeiază pe adevăr.
Chamfort
Adevărul s-ar putea asemui cu un diamant ale cărui lumini strălucesc nu numai pe o parte,
ci pe foarte multe părţi.
Goethe
Adevărul este ceea ce simplifică lumea, sau ceea ce creează haosul.
Antoine de Saint-Exupéry
Adevărul te orbeşte ca şi lumina.
Albert Camus

Bibliografie:

Dergaciov L., Rumleanschi P., Roşca L. Filosofia. Chişinău, 2002, 336 p.

Capcelea Valeriu. Filozofie. Introducere în istoria filosofiei şi în studiul principalelor domenii
ale filosofiei. Chişinău, Editura ARC, 1998, 393 p.
Capcelea Valeriu. Filozofie. Chişinău, Editura ARC, 2005, 448 p.
Griunberg Ludwig. Filosofie. Bucureşti, 1990, 206 p.
Coandă S. Metodele şi formele cunoaşterii ştiinţifice. Chişinău, 1991, 75 p.
Bagdasar N. Teoria cunoaşterii. Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 1995
Peter K. Mclnerney. Introducere în filosofie. Bucureşti, Editura Lider, 1992
Stroe Constantin. Filosofie: Cunoaştere. Cultură. Comunicare. Bucureşti, 2000, 168 p.
Mincă I. Informatica şi teoria cunoaşterii. 1995, 159 p.
Celmare Şt. Studii de teoria cunoaşterii. Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996
Flontea M., Stroenescu C., Stefanov Gh., Teoria cunoaşterii. Teme, texte, literatură. Bucureşti,
Ed. Fundaţiei „România Mare”, 1999.
Miroiu M. Filosofie. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1993
Mureşan Valentin. Despre adevăr (culegere de texte). Bucureşti, Editura Punct, 2000
Porumbeanu Octavia-Lucia. Despre conceptul de cunoaştere. Internet
Spirkin A. G. Bazele filosofiei. Chişinău, 1989, 568 p.
Спиркин А. Г. Философия. Москва, 2005, 368 с.
Лавриненко В. Н. Философия. Москва, 2005
Канке В. А. Философия. Москва, 2003, 376 с.
Алексеев П. В., Панин А. В. Философия. Учебник, Москва, Проспект, 1998
Радугин А.А. Философия. Курс лекций. Москва, Изд-во Центр, 1998
Dicţionar de filosofie. Chişinău, 1985, 440 p.
Didier Julia. Dicţionar de filosofie. Bucureşti, 1999, 375 p.
Dominique Lecourt. Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor. Iaşi, Ed. „Polirom”, 2005, 1446 p.
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Bucureşti, Edit. ALL EDUCAŢIONAL, 2007, 1208 p.

Gnoseologia. Internet
Teoria cunoaşterii. Internet