Tema III.

FILOSOFIA ÎN GRECIA ŞI ROMA ANTICĂ

1. Caracteristica generală
2. Perioada preclasică. Filosofia cosmologică
3. Filosofia în perioada clasică
4. Filosofia în perioada elenistă-romană

Clasic = care îndeplineşte condiţiile perfecţiunii şi

poate fi luat drept model în orice epocă;
care îşi păstrează importanţa de-a lungul veacurilor.
________________________________________________
Se spune că grecii au constituit filosofia aproape într-o condiţie absolută.

1. Caracteristica generală
Cu această temă începem a studia istoria filosofiei europene.
Filosofia europenă îşi are începutul în sec al VII-lea î.e.n. şi este legată de Grecia antică. India –
religioasă, China – mitică. Orientul Antic n-a depăşit această cale. În gândirea de la răsărit – în
China şi India – religia a jucat încă multe secole la rând un rol important.

Gândirea filosofică în Grecia antică se deosebeşte esenţial de gândirea filosofică a Orientului antic,
fiindcă de la primele manifstări ea este o gândire liberă, de sinestătătoare, o gândire raţională
despre lume ca un tot întreg.
Filosofia în Grecia antică apare în perioada când gândirea se eliberează de sub influenţa
religiei.
Deci, menţionăm încă o dată, că gândirea filosofică în Grecia antică :
a) nu este influenţată nici de gândirea mitică, nici religioasă
b) se formează ca un mod de gândire raţional.

Care sunt cauzele, premisele formării unui asemenea mod de gândire ?

Filosofia nu apare întâmplător la greci. Specificul apariţiei filosofiei antice greceşti poate fi
lămurit prin intermediul anumitor premise economice, sociale şi spirituale cu caracter
obiectiv şi subiectiv.
Principalele premise obiective sunt : 2
( 3 000 insule )
1. dezvoltarea economică, relativ avansată, a Greciei şi a coloniilor greceşti
(meşteşugăritul, navigaţia, comerţul)
2. calităţile înnăscute ale grecilor antici (ceea ce ţine de natura lor) ca :

a) inteligenţa. b) simţul şi viziunea plastică a realităţii.

c) dorul de libertate. d) naturaleţea şi spiritul armoniei

3. libertatea religioasă – grecii practicau o religie politeistă, adică credinţa

în mai multe zeităţi (în comparaţie cu religia monoteistă)
4. libertatea politică – existau polisuri, adică oraşe-state aparte – cu administraţia şi legile
lor, cu o viaţă politică independentă. Democraţia, care este creaţia grecilor şi care reglementa
relaţiile atât în interiorul polisului, cât şi în exterior (EL)
5. aşezarea geografică a Greciei şi coloniilor greceşti, în apropierea vechilor
centre culturale orientale antice, de unde grecii au preluat
unele manifestări spirituale, unele cunoştinţe :
 (matematica, astronomia şi medicina de la egipteni şi babilonieni)

Premisele (cauzele) subiective :

1. teogoniile – – texte care vorbesc

( theos = divinitate, gonos = origine)
(Homer) despre apariţia sau originea divinităţii (zeilor)
2. cosmogoniile – (cosmos = univers) – texte care vorbesc despre originea
Universului (Hesiod = „Teogonia, munţii şi zilele”)
3. orhismele – texte despre originea, veşnicia şi mântuirea sufletului.
*(Orhismul = religie orientală care postulează existenţa sufletului)

Dezvoltarea gândirii filosofice în Grecia şi Roma antică are loc în perioada de timp cuprinsă între
sf. sec. VII î.e.n. şi sec. VI e.n. (circa 1200 de ani).

Această perioadă mare, în funcţie de problemele filosofice abordate, este divizată în următoarele
perioade mai mici :
1. perioada preclasică – (sf. sec. VII – V î.e.n., anul 430) – este perioada apariţiei
(cosmologică) şi formării primelor învăţături filosofice. Aici problema
principală este problema originei şi esenţei lumii.
2. perioada clasică – (sec. V – IV î.e.n., anul 322) – este perioada unificării şi
(antropologică) sistematizării concepţiilor filosofice. Problema principală abordată
este problema filosofică a existenţei umane şi problema gnoseologică
3. perioada elenistă-romană – (sec. IV î.e.n. – VI e.n., anul 529) – este
(postclasică, antropologică) perioada aplicării în viaţă a concepţiilor filosofice.
Problema principală este problema filosofică a
(presocratică, socratică, postsocratică) existenţei morale a omului şi a fericirii.
3
2. Perioada preclasică. Filosofia cosmologică
Din perioada când apar primele învăţături filosofice greceşti, informaţii s-au păstrat foarte
puţine, numai unele fragmente. Ele se referă la natură, la univers.
Primii filosofi au fost cosmologi, fizicieni, adică au fost preocupaţi de cercetarea naturii, a
cosmosului, a universului în general. Ei căutau răspuns la întrebările : ce este Universul,
de unde a apărut, din ce este constituit, ş.a. (gr. : de fizicus = natură)

a) Filosofia şcolii din Milet

Filosofia greacă (occidentală sau europeană) îşi are originea la sf. sec. VII î.e.n., luând
naştere la Milet. Prima învăţătură filosofică este şcoala din Milet cu reprezentanţii săi:
Thales, Anaximandru şi Anaximene.
_________________________________________________________

Miletul, aşezat pe ţărmul Asiei Mici al Mării Ioniene (astăzi în Turcia).

Ionia, patria lui Homer, este locul de răscruce dintre Orient şi Occident.
Cetatea Miletului a fost leagănul culturii greceşti, ca de altfel şi întreaga Ionie.
Ionienii, în special milesienii, au transmis grecilor nu numai artele şi filosofia, dar
şi ştiinţele, astronomia, geometria, poemele homerice, moneda, comerţul ş. a.
Primii filosofi din Milet au fost influenţaţi nu numai de cultura orientală şi tradiţia homerică,
ci şi de matematica Egiptului şi Babilonului, precum şi de ideile şi informaţiile recepţionate pe căile
comerciale ce străbăteau Ionia.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Pentru prima dată în învăţătura acestei şcoli, în mod conştient, este formulată prima problemă
filosofică şi anume : originea şi esenţa lumii.
Primii gânditori căutau să lămurească originea şi esenţa lumii reeşind din unitatea acesteia,
reprezentată printr-un principiu fundamental sub aspect de substanţă primordială a lumii
(deci din care a apărut totul).

Sustanţa – elementul constant şi neschimbător al lumii.

_____________________________________________________________________________________________________

Filosofia grecească ca atare începe cu un şir de noţiuni şi principii care pot

descrie de sinestătător realitatea. Unul dintre aceste principii este substanţa.
De fapt este prima noţiune filosofică folosită de greci.
Substanţa este considerată un substrat comun al tuturor lucrurilor şi fenomenelor,
care modificându-se aduce la apariţia şi dispariţia lucrurilor. Anume schimbările substanţei aduc la
transformările care au loc în realitate (în natură).
Aristotel – unul dintre marii filosofi greci, scria : „dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de
filosofie, cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauzele materiale, de
unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pierirea. În vreme ce substanţa persistă în ciuda
schimbărilor suferite. Aceasta, spun ei, este elementul şi principiul tuturor lucrurilor. De aceea consideră că nimic nu se
naşte din nimic, nici nu piere, de vreme ce o asemenea substanţă rămâne veşnică. Întradevăr, trebuie să existe o anumită
substanţă, fie una singură, fie mai multe decât una singură, din care se nasc celelalte, în vreme ce ea rămâne eternă”.
(citat din cartea „Îndrumar în filosofie”).
4
Noţiunea de substanţă a făcut o revoluţie în filosofie (lat. – substanţia = esenţă). De ce?,
deoarece a devenit categoria fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice, a reflectării
teoretice a concretului (abstract şi concret). Pentru prima dată această noţiune este folosită
de către primul filosof grec Thales, născut în Milet.

Thales – (625-545 î.e.n.) – este considerat întemeietorul şcolii din Milet. Cunoştinţele
noastre despre Thales se bazează pe diverse relatări ale altor filosofi,
deoarece nici una din scrierile sale nu a ajuns până la noi. Pe baza acestor relatări el pare să fi fost un om extrem
de capabil şi înzestrat într-o serie întreagă de domenii. Era considerat unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei Antice.
Thales a fost astronom şi mare matematician. În astronomie fiind preocupat de cercetarea stelelor şi
aranjarea lor faţă de pământ. A dat denumirea constelaţiei Carului (Ursa mică), spune Eudem, subliniind
importanţa ei pentru navigaţia din timpul nopţii. Conform spuselor lui Herodot, el a prezis eclipsa de Soare din anul
585 î.e.n. (de la 28 mai). A descoperit că Luna este lipsită de lumină proprie şi că reflectă lumina Soarelui.
Tot Thales este acel care a introdus calendarul şi a determinat că anul are 365 de zile (12 luni a câte 30 zile,
plus 5 zile), ca la egipteni. Ar fi adus din Egipt în Grecia bazele geometriei.
Aristotel îl considera drept cel mai important dintre filosofii ionieni.
Cunoştinţele de geometrie i-au permis să asigure navigaţia corăbiilor şi să măsoare înălţimea unor piramide, după
umbrele acestora în anumite perioade ale zilei. A inventat ceasornicul hidraulic.
În istoria matematicii Thales este pomenit ca întemeietor al demonstraţiei geometrice, ca, de
exemplu, următoarele teze: a) diametrul împarte cercul în două părţi egale;
b) în triunghiul isoscel unghiurile de la bază sunt egale ş.a.
Sunt bine cunoscute şi aforismele lui Thales: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, – care este cel mai greu lucru
în viaţa omului şi „A da sfaturi altora”, – cel mai uşor lucru.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * * (Thales – fiul lui Examinus)

În viziunea lui Thales lumea este o unitate care a apărut dintr-o substanţă primordială, – care este
apa – elementul sau substratul întregii naturi. (apa = este ideea umezelei, tot ce apare în lume este din
umezeală).

El spunea că din apă totul apare şi în apă se descompune. Apa este o substanţă veşnică.
Afirmaţia lui era următoarea : sămânţa ce dă naştere animalelor, inclusiv omului, este lichidă;
seva ce hrăneşte plantele – de asemenea; întregul univers „se hrăneşte” cu ceva ce seamănă
vaporilor de apă, acesta fiind o fiinţă vie.
 Concluzia lui Thales este exprimată laconic prin cuvintele „totul provine din apă şi se
reîntoarce în apă”, ceea ce constituie un rezultat al observării empirice, inductive (logice) a
faptelor naturale.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aristotel scria că „Thales din Milet afirmă, că începutul tuturor lucrurilor este apa. Totul apare din apă
şi totul în apă se descompune”.
Thales caută şi cauza mişcării acestei substanţe, a schimbării lucrurilor şi înclina spre recunoaşterea unei
suflări, a unui suflet mişcător. (suflarea vântului care mişcă apa mării, sufletul magnetului care mişcă fierul, sunt
cauze particulare). Adevărata cauză generală a mişcării şi a scimbărilor în lume sunt zeii care există
peste tot. „Totul e plin de zeu” – spunea Thales.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Considera că pământul are formă de disc şi pluteşte pe apă ca o bucată de lemn (cu ajutorul
acestei teze el explica unele procese fizice, de exm., cutremurul de pământ ).
Dar apa nu este concepută de Thales numai ca fenomen fizic. Gânditorul afirmă ca apa are un
caracter divin, supranatural. La întrebarea : „Ce este divinul ?”
Thales răspunde: „Ceea ce nu are nici început şi nici sfârşit ”. El consideră divinitatea drept raţiunea
Universului.
5
Deci, în afară de apă, la Thales mai există divinitatea ca o raţiune universală, care a
constituit lucrurile din acest principiu de bază. După Thales, existenţa lucrurilor depinde de
divinitate, căci ea este forţa motrice.
Cicero menţionează că Thales a spus primul : „Divinitatea este acea raţiune care le-a
plăzmuit pe toate din apă”.

Importanţa filosofiei lui Thales constă în faptul că el primul a pus întrebarea: „Ce este totul ?
”, încercând să ofere o descriere şi o explicare raţională a lumii.

El stabileşte, pentru prima dată în gândirea greacă, raporturile dintre gândire şi existenţă, dintre
raţiune şi dezvoltare, ajungând la concluzia că raţiunea posedă capacitatea de a cunoaşte liber şi
fără nici un ajutor.
Un alt reprezentant al şcolii din Milet este Anaximandru (610-546 î.e.n.) A fost
discipolul şi succesorul lui Thales. Îmbina calităţi de astrolog, geolog, matematician şi medic.
__________________________________________________________________________
Anaximandru a fost preocupat de cercetări în diferite domenii: geografie, fizică, astronomie, biologie,
meteorologie şi istorie naturală. Rezultatele cercetărilor au fost descrise de autor în lucrarea „Despre
natură”, din care ne-a rămas doar un fragment, dar care, conform tuturor afirmaţiilor existente, era o operă foarte
amplă. Lui Anaximandru i se datorează invenţia ceasornicului solar. A întocmit cel dintâi o hartă geografică a lumii
cu apele şi Pământul, precum şi o sferă (glob), pentru a se orienta noaptea. A admis că stelele se învârtesc în jurul
Stelei Polare. („Înconjurul lumii”, „Despre stele”)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

A studiat aceeaşi problemă – problema substanţei. Anaximandru presupunea că spaţiul

iniţial a fost umplut cu substanţă.
Dar, spre deosebire de Thales, el considera că substanţa primară nu poate fi apa şi nici un alt
element cunoscut, cum ar fi pământul, aerul, focul, etc., pentru că substanţa primară nu poate avea
nici o formă concretă. (MB) Ea trebuie să fie o materie care nu are forme, nu poate fi
văzută, dar numai gândită.
Anaximandru numeşte această substanţă – apeiron (din gr. = infinit, nedeterminat). Apeironul e o
substanţă fără limite, măsură ori definiţie, este veşnică şi se află în mişcare. Acesta iniţial a
fost fierbinte, cu timpul el s-a răcit şi din el au apărut cerurile şi toate lumile : pământul, aerul,
focul şi apa.
 Explică lumea, pe care o numeşte apeiron (infinit), pornind de la separarea contrariilor (cald şi rece,
uscat şi umed). Orice naştere este separare a contrariilor; orice moarte este reunirea lor în infinit.
Astfel, din îmbinările – (uscat-umed) apare pământul, din (uscat-ferbinte) – focul, (umed-rece) –
apa, (umed-ferbinte) – aerul etc.

Pământul el şi-l închpuia ca un cilindru ridicat în centrul lumii, nesprijinit de nimic şi

este nemişcat, iar Soarele se mişcă în jurul Pământului. (idee geocentristă)

Deci, în concepţia abordată, lumea şi apariţia ei este explicată de pe poziţii materialiste. Pentru
Anaximandru zeii nu există.
Anaximandru nu nega rolul apei. La el întâlnim ideea că viaţa a apărut în apă. Cele dintâi
animale s-au născut în apă. După părerea lui, Omul ca o treaptă superioară a lumii vii, ar fi
provenit din lumea peştelui.

Ultimul reprezentant al şcolii din Milet a fost Anaximene (585-525 î.e.n.), discipol al lui
Anaximandru. Nici una dintre lucrările sale nu s-a păstrat. Gândirea sa fiind cunoscută
doar prin scrisorile lui Diogene Laerţius.

Corectează pe Anaximandru. Se întreabă : cum poate să apară lumea din ceea ce nu poate fi
văzut ?
Consideră că la originea lumii, în calitate de substanţă universală, a fost aerul. Aerul este sursa
întregii vieţi. De mişcarea aerului depinde existenţa lumii, dezvoltarea ei.
Aerul posedă anumite calităţi prin care se poate expica mecanismul apariţiei şi
dispariţiei lucrurilor (şi nicidecu apa sau apeironul).

Aerul este o substanţă primordială care posedă două calităţi :

– rarefierea (dilatarea)
– condensarea

După părerea lui Anaximene, la condensarea aerului apar lucrurile solide, iar la dilatare –
lucrurile lichide şi gazoase.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Din aer apare totul şi tot ce există reprezintă o formă de comprimare a lui. Focul, norii, apa, pământul, pietrele şi
toate celelalte lucruri sunt în sine diverse stări ale aerului. Transformarea are loc datorită faptului că el se află în
veşnică mişcare. Dacă n-ar fi mişcarea, n-ar avea loc nici apariţia şi nici transformarea continuă a lumii.
Prin mişcarea aerului, filosoful explică şi diferite fenomene naturale. De exemplu, vântul este o mişcare a
aerului, care, condensându-se dă naştere norilor, apei. Grindina, zăpada se produc în urma îngeţării apei ce cade
din nori. Fulgerul este o rupere a norilor, însoţită de o lumină strălucitoare. Chiar şi zeii se nasc din aer şi nu invers.
Amaximene afirmă : „Nu Dumnezeu crează aerul, ci aerul îl crează pe Dumnezeu ”. Fiind infinit şi veşnic în mişcare, aerul
este socotit de către Anaximene o divinitate. Pentru Anaximene aerul este izvorul vieţii şi al fenomenelor
psihice.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pentru acest filosof Pământul este plat ca o masă şi se sprijină pe aer, stelele fiind ca
nişte cuie bătute în sfera cerească care înglobează Pământul, iar corpurile cereşti se
mişcă în jurul pământului „aşa cum se învârteşte o pălărie în jurul capului nostru”.

Astfel, învăţătura şcolii din Milet are următoarele caracteristici :

1) este o îvăţătură filosofică naivă materialistă, deoarece în mod naiv
lămureşte originea şi esenţa lumii dintr-o substanţă materială
 2) este o învăţătură filosofică monistă, deoarece se bazează pe un singur
principiu : a) – apa, b) – apeironul, c) – aerul

3) este o învăţătură filosofică hilozoistă, deoarece considerau că substanţa

primordială este însufleţită (toată lumea obiectelo posedă viaţă, e însufleţită)
(din gr. hyle = substanţă, zoe = viaţă)
(Filolaus, Arhitos, Eudoxis) 7
b) Filosofia lui Pytagora (Crotona, Acraganta, Heraclea, Metapont,
Regium, Sibaris, Tarent, Tauromenes)

P y t a g o r a – (cca. 580-500 î.e.n.) – a inaugurat o nouă direcţie în evoluţia

gândirii filosofice. Filosof, matematician, astronom.
A contribuit la apariţia şi dezvoltarea matematicii
Învăţătura lui Pytagora este o încercare de a aplica teoria numereor la realitate. După Pytagora,
principiul unic şi substratul (substanţa) lucrurilor sensibile este Numărul, care desemnează
armonia ce domneşte în relaţiile dintre lucruri.
Conform acestei învăţături Numărul este esenţa şi legea lumii sensibile. Pentru
Pytagora numărul este atât materia, cât şi sensul cosmosului.
_______________________________________________________________________
Filosoful încearcă să lămurească lumea în raport cantitativ, în comparaţie cu reprezentanţii şcolii din
Milet, care lămureau – calitativ.
Absolutizând noţiunea de cantitate şi rupând-o de lucrurile materiale, Pytagora a ajuns la concluzia că raporturile
cantitative sunt esenţa lucrurilor.
________________________________________________________________________________________________________

La Pytagora toate numerele apar din numărul 1 (unu), 1+1, 2+1 etc. La el Unul este Unitatea.
Susţinea că par şi impar luate împreună produc Unitatea, iar această unitate produce Numărul, care
constituie izvorul tuturor lucrurilor.
După cum ne informează Aristotel, pytagoricienii atribuiau lucrurilor numere precise. De
exemplu :
3 (bărbatul)
- căsătoria era 5, pentru că 5 reprezintă suma lui : 2 (femeia)
- dreptatea era 9, deoarece 3 x 3 = 9 (este o egalitate)
- cifra 7 – era prilejul favorabil
Zece era cel mai desăvârşit număr, era un număr sacru, care era suma primelor patru numere
întregi : 1 + 2 + 3 + 4, – simbolizând desăvârşirea, perfecţiunea. La pythagoricieni acest
număr coincidea cu Universul. (Sistemul solar – din 10 sfere: Mercuriu, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna,
Pământul, Calea-Lactee, Anti-Pământul)

La Pytagora unu reprezenta un punct, doi – o linie, trei – o suprafaţă (pătratul) şi

patru – un corp geometric (cubul). Figura perfectă de formă geometrică, se considera
cercul, sfera. Absolutizarea numerelor a dus la mistică.
Învăţătura lui Pytagora are un caracter mistic şi religios, în baza faptului că el divinizează numerele, dar
şi lumea.
Spiritul gândirii religioase pitagoreice poate fi ilustrat în mod elocvent prin următoarele exemple : *nu
mâncaţi fasole; *nu vă atingeţi de cocoşii albi; *nu vă uitaţi în oglindă având o lumină alături; *când vă
sculaţi din pat, faceţi aşternutul sul şi ştergeţi urma trupului; *nu lăsaţi rândunelele să stea sub acelaşi
acoperiş cu voi; *nu vă lăsaţi pradă veseliei nestăpânite, etc.
8
Un alt aspect al filosofiei lui Pytagora, este învăţătura despre suflet, bazată pe teoria
„metempsihozei”. Pytagora formulează concepţia despre nemurirea sufletului.
Pytagora credea că sufletul este nemuritor, este etern, veşnic şi el migrează în persoane şi alte
fiinţe vii, după anumite intervale de timp (chiar în animale şi în plante).
 De aici se impun anumite concluzii. De exemplu : ucigând şi nimicind fiinţe vii, ne putem
ucide propria noastră speţă şi chiar pe foştii noştri prieteni şi rude.

Pytagora spunea că ştie în ce corp a existat sufletul lui cu 207 ani în urmă,
menţionând că el a căpătat sufletul lui Euphordos (figură legendară antică)

Pytagora afirma că există trei categorii de fiinţe dotate cu raţiune : zeii, oamenii şi demonii.
Despre sine spunea că se aseamănă cu demonii.
Conform învăţăturii lui Pytagora, cunoaşterea adevărată a lumii se datoreşte dragostei de
înţelepciune. (phylosophos)

Ideea progresistă a învăţăturii lui Pytagora este ideea legităţii lucrurilor din lume care poate fi
reprezentată prin intermediul calculului matematic.
Astfel, Pytagora, spre deosebire de filosofii din Milet, înaintează în calitate de principiu al
lumii unul abstract care poate fi numai gândit. Principiul lumii la Pytagora este numărul şi
raporturile numerice. (adică raportul dintre numere)
_________________________________________________________
* * * * *
Următoarea problemă care a fost abordată de filosofii Greciei antice este problema
mişcării.
Oamenii observau că tot ce există este în mişcare, este în devenire. Dar a observa mişcarea încă nu
înseamnă a cunoaşte care este natura şi care este mecanismul ei.

În Grecia antică au existat două puncte de vedere asupra mişcării, asupra schimbării şi
devenirii.

1) Primul este punctul de vedere dinamic, susţinut de Heraclit, care spunea că natura
este în mişcare, în schimbare, veşnică transformare.
2) Al doilea este punctul de vedere static, susţinut de şcoala din Eleea, care spunea că realitatea
adevărată nu este mişcare, ea nu se schimbă.

În filosofie este foarte important noţiunea de mişcare, pentru că anume ea ne permite

să înţelegem de ce realitatea este tot timpul alta, de ce există cicluri în schimbare,
lucrurile apar şi dispar.
Primul care a gândit această problemă a fost Heraclit.

c) Heraclit din Efes ( Școala ionică )

H e r a c l i t – (cca. 540 – 480/470 î.e.n.) – personalitate de o profundă gândire

filosofică. S-a născut în oraşul Efes din Asia Mică (azi Turcia), într-o familie de
aristocraţi. Provenea din neamul lui Androcle şi din al Kodrizilor (regi ai Aticii). Titlul de basileus (rege) l-a cedat fratelui său,
pentru a se consacra filosofiei. Opera lui „Despre natură”, din care s-au păstrat doar fragmente (circa 130), era cunoscută în
antichitate prin profunzimea gândirii şi obscuritatea (neclaritatea) expunerii (de aici şi porecla lui Heraclit – „obscurul”,
neînţelesul). (De exm. spunea: natura iubeşte să se ascundă. De ce?) Se spune că Socrate, citind lucrările lui, ar fi spus: „Ce-
am înţeles e colosal, iar ceea ce n-am înţeles cred că e tot aşa”. Câteva fragmente heraclitice: „Mulţimea cunoştinţelor nu te
învaţă să ai minte”; „înţelepciunea înseamnă... să te conformez adevărului, dând ascultare naturii lucrurilor”;
„naturii lucrurilor îi place să rămână ascunsă”. (ca elev la avut pe Kratil)
9
Diogene Laerţios ne relatează că Heraclit era extrem de arogant (sfidător, purtare obraznică) şi dispreţuitor şi că în cele
din urmă a ajuns un mizantrop*, care locuia prin munţi, hrănindu-se cu plante şi ierburi. (*mizantropie =
neăncredere în oameni, a urî societatea oamenilor, a se izola de lume).
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * * * *
 Heraclit a elaborat o învăţătură filosofică despre natură monistă şi hilozoistă.

El susţinea că lumea n-a fost creată, ci a existat dintotdeauna.

Temele lui principale au fost fluxul, focul şi unitatea cosmică.

Ca şi filosofii din Milet, Heraclit socotea că toate fenomenele, obiectele naturii au apărut dintr-
o substanţă primară. Dar această substanţă primordială nu este nici apa, nici aerul, nici
apeironul – ci focul, care desemnează mişcarea. Din foc a provenit lumea în
ansamblu, toate lucrurile şi char sufletele.
Însă focul lui Heraclit nu este o substanţă obişnuită, focul nu-i substanţă, el este mişcare. În
viziunea sa, lumea şi tot ce există în lume, se află într-o veşnică (eternă) mişcare, schimbare şi
transformare. Devenirea este permanentă = maxima : „panta rey” („totul curge”) : ziua – devine
noapte, ceea ce este viu – moare, etc. – (Totul se schimbă, totul se scurge, nimic nu stă pe loc).
Heraclit spunea că Cosmosul este întotdeauna în schimbare, el nu este unul şi acelaşi. Acest Cosmos
nu l-a creat nici un zeu şi nici un om. Universul este un foc veşnic care pe măsură se aprinde
şi pe măsură se stinge. Anume în rezultatul acestei arderi, apar şi dispar lucrurile.
„Cosmosul – spunea el, – unul şi acelaşi pentru tot ce există, nu l-a creat
nici un zeu, şi nici un om. El a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu,
aprinzându-se şi stingându-se conform unor anumite legi”.

Astfel, Heraclit fondează o filosofie a mobilismului etern, este filosoful devenirii, al

schimbării neîncetate a tuturor lucrurilor.

Am menţionat, că focul este o eternă mişcare. Dar mişcarea, ca esenţă a lumii, nu se petrece
haotic – spune Heraclit – ci este ordonată şi armonioasă, care ascultă de o lege
universală, numită Logos sau raţiune universală. Deci, după Heraclit, lumea este
guvernată de Logos.
Şi anume această lege, Logos nu este înţeleasă de majoritatea oamenilor.
Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreată şi indestructibilă
„Deşi acest logos există etern, – scrie Heraclit, – oamenii nu-l înţeleg,
nici înainte de a auzi despre el, nici după ce au auzit.
Dar totul se petrece după acest logos şi ei asemenea ignoranţilor nu se
pot conduce de el în acţiunile sale”.
Logos = cuvânt, idee, raţiune, ordine

După Heraclit, există două tipuri de logos :

a) logosul obiectiv (universal) – care ne descrie starea de lucruri ce există în natură,

în realitate, care este independentă de noi şi anume
această stare de lucruri trebuie cunoscută, ea este adevărată;
b) logosul subiectiv (singular) – este descris de raţiunea umană, de intelectul sufletului.
Acesta poate să aibă cunoştinţe adevărate sau cunoştinţe false.
Fiecare din noi trebuie să tindă pentru a avea o corespondenţă între
cunoştinţele subiective şi logosul obiectiv.
Viaţa naturii constituie un neîntrerupt proces de mişcare. După Heraclit, mişcarea îşi
are izvorul în părţile contradictorii ale Universului. El spunea că izvorul mişcării este
lupta contrariilor. Orice lucru reprezintă în sine o unitate de părţi contrarii. „Ca unul şi acelaşi
lucru, coexistă în noi : viaţa şi moartea, veghea şi somnul, tinereţea şi bătrâneţea” –
spune Heraclit.
Orice lucru şi orice însuşire trece în contrariul lor. În fiecare lucru avem de a face cu două părţi
opuse : un da şi un nu (frigul – devine cald; caldul – frig; umedul – uscat, uscatul – umed,
iarnă-vară, zi-noapte, bine-rău, întreg şi neîntreg, existenţă şi non-existenţă, etc.).
 Fiecare dintre contrarii trăieşte datorită existenţei contrariului său. Întrucât totul, schimbându-se
neîntrerupt, se înnoieşte, nu poţi intra de două ori în acelaşi râu curgător : a doua oară va curge altă
apă – spunea Heraclit.
Cratil spunea că „în apa unui râu nu poţi intra nici odată”
Părţile opuse ale lucrurilor (corpurilor) se află în două stări, – considera Heraclit :
1) prima este starea de armonie – care explică de ce lucrurile au existenţă
temporară, de ce are loc mişcarea ciclică.
Fără armonie, spune Heraclit, „splendidul cosmos ar fi o grămadă
de gunoi împrăştiată peste tot”.
2) a doua este starea de luptă – sau starea de dominaţie a unei părţi asupra altei părţi,
starea de distrugere şi nimicire a lucrurilor, starea de transformare a unui lucru în alt lucru.
Părţile se găsesc în etrenă luptă, deci şi în eternă transformare.
Anume lupta în sistemul lui Heraclit devine baza transformării, devenirii.
Războiul, – scrie Heraclit, – este tatăl (părintele), regele a tot ce există.
El sublinia că, dacă ar înceta conflictul, lumea ar înceta să existe.
Heraclit sublinia posibilitatea înrudirii contrariilor în diferite moduri. Privită dintr-un
punct de vedere, o cărare poate fi considerată un urcuş, din alt punct de vedere – un coborâş.
Apa sărată poate fi un rău pentru omenire, dar este bună pentru peşti.
________________________________________________________________
Mai mult ca atât, perechile de contrarii pot forma unităţi şi pluralităţi şi se pot uni cu alte perechi şi de alte
unităţi complexe. Uneori, el vorbeşte de totalitatea unificată, cum ar fi Dumnezeu, imanent (permanent) în toate lucrurile.
Heraclit susţinea că Dumnezeu este ziua şi noaptea, iarna şi vara, războiul şi pacea, foamea şi saţul. Cu alte
cuvinte, la Heraclit întâlnim primele idei panteiste* din istoria filosofiei.
[*Panteism – (din grec. Pan = „tot” şi theos = „zeu”). Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu
e dizolvat în natură.]
______________________________________________________________________________

Heraclit spunea că sufletele sunt şi ele foc, că căldura din noi este focul, scânteia. Heraclit era
convins că somnul, trezia şi moartea sunt legate de gradul de înflăcărare a sufletului.

Heraclit a pus în discuţie şi problema gnosiologiei (teoria cunoaşterii). A vorbit despre rolul
cunoaşterii senzoriale şi cel al cunoaşterii raţionale.
În problema cunoaşterii, la bază Heraclit punea senzaţiile (simţurile). Însă el era
convins că simţurile sunt imperfecte, deseori ne înşală.
Cunoaşterea adevărată depinde numai de raţiune, a cărei formă superioară este
înţelepciunea. Numai gândirea aduce la înţelepciune. Char dacă ceva ar fi rămas ascuns luminii
percepute prin simţuri, acest ceva n-ar fi putut să se ascundă de lumina raţiunii.
( „cunoştinţa despre multe nu te învaţă înţelepciune” – spunea Heraclit. Înţelepciunea constă în a
cunoaşte natura şi a proceda conform legităţilor ei. )
11
Adevărul concret depinde de viziunea omului, de aprecierile lui valorice. Calitatea,
însuşirile obiectelor sunt relative. El aduce aşa exemple :
„Aurul pentru om e scump, e de mare preţ, însă măgarii preferă fânul şi nu aurul”. „Apa de mare este foarte curată şi
în acelaşi timp – foarte poluată. Ea este folositoare pentru peşti, iar pentu oameni este dăunătoare”. „Cea mai frumoasă
maimuţă este dezgustătoare în comparaţie cu genul uman”.

Heraclit este primul care pune problemele dialecticii, el a fost un dialectician.

____________________________________________________________________
Dialectica – este ştiinţa despre mişcare, dezvoltare şi legile acesteia :
a) legea luptei contrariilor
b) legea trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative
c) legea negării negaţiilor
------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Logosul (legea), adică dialectica, după spusele lui Heraclit, trebuie folosită în calitate de
metodologie la cercetarea naturii şi comportare.
El menţiona : „Noi acţionăm şi gândim potrivit participării noastre la intelectul divin
(logos). De aceea trebuie să ne conducem numaidecât de Logosul (intelectul) universal.

Heraclit a intrat în istoria filosofiei prin aceea că a pus bazele dialecticii.

Filosofia lui Heraclit a fost formulată de Hegel în următoarele teze :

1. fiinţa şi neantul (nonfiinţa) sunt totuna (ori fiinţa nu este mai mult decât
nefiinţa);
2. adevărul constă în unitatea fiinţei şi nefiinţei. Opusele sunt legate în Unul
(Unitatea contrariilor);
3. adevăratul este devenirea. Concluzia se face din cuvintele lui Heraclit
„Panta rey” (Totul se schimbă, totul se scurge, nimic nu stă pe loc). Numai Unul
este ceea ce rămâne, şi din aceasta apare totul prin transformare;
4. din părţi opuse se naşte Unul, dar nu din orişice opuse, ci numai din cele
care sunt identice;
5. există logosul obiectiv (universal) şi logosul subiectiv (singular). Problema
este de a ajunge sau de a atinge o corespondenţă între aceste logosuri.

d) Şcoala din Eleea

Şcoala din Eleea – fondată de Xenofan; a primit numele de la oraşul Eleea

(colonie greacă în sudul Italiei, azi Velia), unde şi-a avut sediul.
A activat în sec. VI-V î.e.n. Reprezentanţii principali au fost : Xenofan
(570-478), Parmenide (circa 540-450) şi Zenon (490-430). (Melissos din Samos)

Învăţătura eleaţilor reprezintă un pas nou în dezvoltarea filosofiei Greciei Antice.

La ionieni substanţa e fizică, la pytagoreici – matematică, iar la eleaţi e de acum filosofică,
deoarece această substanţă reprezintă existenţa.
Se poate spune că formarea filosofiei antice ia sfârşit în şcoala eleaţilor, deoarece anume
acolo protofilosofia devine filosofie.
12
Aportul de bază al filosofiei eleate la dezvoltarea gândirii umane constă în formularea noţiunii de
Fiinţă (existenţă).
Învăţătura şcolii din Eleea este opusă învăţăturii lui Heraclit. Spre deosebire de Heraclit, această
învăţătură caută să determine tocmai ceea ce este constant, nemişcător (static) şi neschimbător.
Eleaţii susţineau că de fapt mişcare nu există. Mişcare există doar în neant ( sau în
nefiinţă ).
Ei înaintează două noţiuni (concepte) abstracte :
a) de fiinţă (existenţă)
b) de neant (nefiinţă)
Conform acestei învăţături substanţa primordială a lumii poate fi determinată doar dacă e
lipsită de orice calităţi, şi nu se păstrează decât unitatea abstractă, logică a lumii, în formă de
Fiinţă pură. Nu există decât existenţa unică, infinită şi neschimbătoare.
 X e n o f a n – (570-478 î.e.n.) – (născut la Colofon, în Ionia). Expune viziunile sale
într-o formă poetică. A dus o viaţă pribeagă, rătăcind prin oraşele Greciei. Spre sfârşitul
vieţii s-a stabilit în sudul Italiei, în oraşul Eleea. Era o fire poetică, glumeaţă.
_____________________________________________________________________________

Este primul filosof al şcoalii din Eleea. Cugetarea lui se evidenţiază prin eliberarea de reprezentări mito-
religioase. Explică că de fapt credinţa politeistă, adică religia care presupune existenţa a mai multor zei, nu este
adevărată, şi a luat în derâdere închipuirile grecilor despre multitudinea de zei. Considera că nu zeii au creat oamenii,
ci dimpotrivă oamenii au creat zeii. El spunea că oamenii şi-au creat zeii după chipul şi asemănarea lor, că
dacă boii şi caii ar avea mâini, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor. A promovat
ideea despre unitatea divinităţii, adică existenţa a unui singur Dumnezeu în lume.
Din atotputernicia lui Dumnezeu Xenofan deduce unitatea, din perfecţiunea lui deduce forma lui
sferică. Dacă Dumnezeu are formă atunci, atunci el este materie, pe care Xenofan o identifică cu pământul.
Ideea originală a lui Xenofan este că Pământul are formă sferică.
Divinitatea, în înţelegerea lui Xenofan, nu are chip uman, şi are caracteristici deosebite. El există în afara
timpului, adică nu are început şi nu are sfârşit este deosebit de lumea lucrurilor, pentru că acestea au existenţă
relativă, adică apar şi dispar. Dumnezei nu este în mişcare şi nu este în schimbare. El nu este dat în organele
senzoriale. Dumnezeu poate fi înţeles doar cu ajutorul raţiunii.
Astfel, Xenofan pune temelia unei religii monoteiste.

Parmenide –
(cc. 540-450 î.e.n.)
(născut în Eleea). Se zice că a elaborat pentru oraş nişte legi excelente.
A fost membrul cel mai de seamă al şcolii eleaţilor. Şi-a expus gândurile
în versuri, sub forma unei revelaţii provenite dintr-o sursă divină.
Fragmente din poemul lui „Despre natură” (circa 150 rânduri) se păstrează în scrierile
lui Simplicius. Poemul are un prolog şi două teme principale: „Calea adevărului”
şi „Calea aparenţei sau a opiniei”. Comentatorii susţin părerea că poemul lui Parmenide
(tradus şi explicat de J.Beaufret, în 1954) este extrem de greu de tradus şi char de înţeles.
___________________________________________________________________________

Parmenide elaborează o învăţătură alcătuită din două părţi :

(aletheia)
1). calea adevărului bazată pe raţiune, care dă omului cunoştinţe adevărate;
2). calea opiniei bazată pe simţuri, care dă omului cunoştinţe iluzorii despre lume
(părerii, aparenţei, doxa)

Parmenide socotea că senzaţiile nu pot da cunoştinţe adevărate, fiindcă ele au de afacere numai cu
fenomenele care sunt în eternă mişcare, schimbare, sunt curgătoare şi nepermanente. Ceea ce este
permanent, etern, identic, poate fi sesizat numai de gândire.
13
Teza centrală a acestei învăţături este identitatea dintre gândire şi existenţă (fiinţă).
Această idee este exprimată în felul următor : „E totuna a gândi şi a fi”.

Parmenide formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu

raţiunea.
Lumea după Parmenide este o sferă materială în care nu există gol şi deci mişcarea este
imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet.
Orice gândire este gândire despre existent, ceea ce nu există ori inexistenţa nicidecum nu poate fi
gândită.
Parmenide susţine teza că existenţa este unitară şi statică. În favoarea acestei teze aduce
argumente logice.
Aceste argumente sunt :
1) Despre un lucru se susţine că există dacă el este gândit. Dacă este gândit – este
definit. Dacă este gândit şi definit atunci există.
Concluzia : Existenţa există şi este identică cu plinul deoarece totdeauna există ceva.
 2) Non-existenţa (golul) nu are însuşiri. Dacă nu are însuşiri nu poate fi gândit, dacă nu poate
fi gândit – nu este definit. Dacă nu este gândit şi definit – nu există.
Concluzia : non-existenţa nu există. *static = fix, nemişcat

Dacă am admite că existenţa se schimbă, atunci ar trebui să se schimbe şi contrariul său – non-
existenţa, dar non-existenţa nu există, deci existenţa este statică.
_______________________________________________

Parmenide în locul noţiunii de Dumnezeu introduce noţiunea de Fiinţă, care este o

categorie filosofică şi nu una religioasă.

După Parmenide Fiinţa nu este dată în organele senzoriale, ea nu poate fi văzută, auzită,
pipăită. Dar Fiinţa poate fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii. Parmenide spune că fiinţa şi
gândirea sunt identice, – aforismul său: „unul şi acelaşi este obiectul gândirii şi gândirea”.

Altă facultate a Fiinţei este existenţa. Parmenide spunea : „fiinţa există, iar neantul (nefiinţa)
nu”. Neantul nu există deoarece nu poate fi înţeles. Neantul nu poate fi obiect al gândirii
umane.

Fiinţa (existenţa) este Unicul (unitarul) şi primul, căci Multiplul şi Golul nu există.

Deci, ceea ce există este existenţa unică, continuă şi neschimbătoare.

Existenţa – există iar non-existenţa (golul) – nu există.

După Parmenide, Fiinţa are următoarele caracteristici : ea nu este în mişcare şi în schimbare

şi nu este multiplă, ea este unitară, eternă şi nu are început şi sfârşit. Fiinţa poate fi cunoscută, iar
neantul – nu. Pentru Parmenide, fiinţa este identică
substanţei (în poemul „Despre natură”).

Negarea mişcării îl face pe Parmenide creator al metafizicii.

Astfel, învăţătura lui Parmenide a Fiinţei se opune învăţăturii devenirii lui Heraclit.
14
Z e n o n – (490-430) –
(născut în Eleea); a fost cel mai strălucit elev al lui
Parmenide, a fost învăţător talentat şi bun orator. După cum se ştie de la Platon,
Zenon ar fi scris o singură lucrare în scopul de a apăra ideile lui Parmenide şi de a combate filosofia lui Heraclit şi a
atomiştilor. După unele informaţii, Zenon ar fi primul filosof grec ce şi-a plătit convingerile prin suferinţe fizice şi
moarte, deoarece, bănuit de tiranul Nearchos că ar fi fost implicat într-un complot, pentru a nu divulga nimic, el şi-a
muşcat limba, scuipând-o în faţa tiranului, apoi a fost schinjuit şi ucis. Zenon a fost mult apreciat de marele filosof
atenian – Aristotel, care l-a numit „născocitorul dialecticii”. Diogene Laerţius spunea că Zenon a fost bărbat
de seamă şi în filosofie, şi în politică. Paradox = enunţ contradictotiu şi totodată determinabil (demonstrabil).
____________________________________________________
Zenon s-a manifestat printr-o argumentare paradoxală a ideei de unitate a lumii. Învăţătura sa este în
formă de dialog, de aceea el este considerat „născocitorul” dialecticii.
Învăţătura lui Zenon este îndreptată împotriva ideei multiplităţii lumii şi ideei mişcării lumii. El se
foloseşte în argumentarea sa de *aporii, dintre care cele mai cunoscute sunt : (exerciţii de gândire logică la baza
cărora stă absurditatea, adică imposibilitatea de a fi soluţionate)

*Aporie = (gr.: situaţie extrem de grea, complicată) =

- dihotomia în filos. gr. – ceea ce nu poate fi argumentat
- săgeata în mod logic; o problemă greu de rezolvat, adică ceva
- Achiles şi broasca ţestoasă fără soluţionare; dificultate în care se află gândirea.
 Menţionăm faptul, că aporiile lui Zenon sunt opuse învăţăturii lui Heraclit despre mişcare şi devenire.
Heraclit spune că totul este în mişcare, iar Parmenide şi Zenon că mişcarea nu există în Fiinţă, în Unitar; că există
numai în Multiplu. Dacă pentru Heraclit există atât multiplul cât şi unitarul, adică Fiinţa şi neantul, pentru eleaţi există
adevărat numai Fiinţa, neantul nu există adevărat. Aceasta este părerea, opinia mulţimii.
Se spune că Zenon a înaintat patruzeci de argumente împotriva mişcării, împotriva multiplului. Azi sunt
cunoscute numai nouă.
Aporia dihotomiei – se referă la mişcarea a unui corp în spaţiu, pe care nu-l putem
lămuri în mod logic. Prin această aporie Zenon spune că în
Fiinţă nu există multiplicitate, adică Fiinţa nu se divizează
A!--!---!-----!-----------!-----------------------!B
Dacă segmentul se împarte în două, apoi fiecare jumătate iar în două ş.a.m.d. până la infinit. Operaţia nu poate fi
sfârşită niciodată. Concluzia este, că unitarul (ori Fiinţa) nu poate fi divizată, de altfel se primeşte contradicţie.
Contradicţia : de la un spaţiu finit nu se poate trece la un spaţiu infinit.
Aporia săgeţii – nu se poate demonstra că săgeata în timpul zborului în spaţiu se
mişcă. Dacă în timpul zborului, săgeata ocupă aceeaşi lungime ca şi în cazul când se află în
repaus pe pământ, atunci nu putem spune că ea se află în proces de mişcare.
Argumentul despre săgeata zburătoare aduce la contradicţie : se demonstrează că ea este în repaos. În fiecare
moment de timp, săgeata ocupă numai un spaţiu egal cu ea şi nu poate depăşi aceste hotare. Şi dacă obiectul care
zboară ocupă un spaţiu egal cu sine însuşi în fiecare moment de timp, atunci ea este în repaos, adică nu se mişcă. Ceea ce
este contradictoriu şi neadevărat.
Achiles şi broasca ţestoasă – este cea mai celebră aporie a lui Zenon, menită să
indice că mişcarea e imposibilă. Se spune că Achiles, cel iute de picior, nu va
ajunge niciodată o broască ţestoasă. Să presupunen o alergare pe o distanţă de o 100 de metri, în care broaştei ţestoase i se
dă un avans de 50 de metri faţă de Achiles.
Dacă Achiles se porneşte din punctul A, iar broasca ţestoasă din punctul B, Achiles trebuie să ajungă mai întâi la
locul, de unde a pornit broasca, în punctul B. În acest timp broasca ţestoasă se va deplasa şi va fi în punctul B1, iar până
când Achiles ajunge acolo, ea a înaintat în B2 şi aşa mai departe . Distanţa dintre ei se va micşora la infinit pe parcursul
deplasării lor, dar nu va dispărea niciodată. Achiles se va apropia tot timpul de broască, fără să o ajungă vre-o dată.
A------------------------------------------B-------B1------B2 ş.a.m.d.

Astfel, sesizând just caractrul contradictoriu al mişcării, dar neînţelegând unitatea momentelor ei
contrare, Zenon a ajuns la concluzie că mişcarea este de neconceput şi, deci, imposibilă în general. Ea nu
există, este o iluzie, pe care ne-o dă nouă simţurile.
15
Foarte important pentru învăţătura şcolii din Eleea este ideea divizării gândirii în :

a) gândire raţională – care ne dă nouă cunoştinţe adevărate şi non-contradictorii

b) gândire bazată pe simţuri – care este contradictorie şi iluzorie.

Aşadar, datorită învăţăturii lui Heraclit şi a şcolii din Eleea, în evoluţia gândirii filosofice s-a
creat o situaţie contradictorie, când unii gânditori (Heraclit) considerau că lumea se află într-o veşnică
schimbare, transformare şi în ea nimic nu este stabil, şi alţii (şcoala din Eleea) –
considerau că lumea este stabilă, statică, fără nimic schimbător în ea.
Această situaţie şi-a găsit soluţia în învăţătura atomistă a lui Leucip şi Democrit.

e) Filosofia atomistă a lui Leucip şi Democrit

Filosofii greci Leucip şi Democrit au abordat atât problema mişcării cât şi problema
structurii lumii, adică din ce sunt alcătuite lucrurile din această lume.

Leucip –(circa 500-440 î.e.n.), originar (ca şi Thales) din Milet, emigrează în
Eleea unde-l cunoaşte pe Zenon, devenindu-i discipol. După anul 450
pleacă în Abdera (Tracia) unde deschide o şcoală filosofică, avându-l în scurt timp ca elev pe Democrit. A scris
lucrările: „Marea ordine universală”(Megas diakosmos) şi „Despre raţiune” (Peri Nous). (A fost
contemporan cu Anaxagora şi Empedocle)
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
După cum scrie Diogene Laerţius, fondatorul atomismuli grec ar fi fost Leucip. Aristotel nu făcea nici o deosebire
între afirmaţiile lui Leucip şi ale lui Democrit, tratându-i împreună. Mai mult ca atât, Epicur, un discipol al lui Democrit,
crede că nici n-a existat un filosof cu numele Leucip. La moment se consideră că Leucip a existat şi că el este
fondatorul atomismului şi al materialismului mecanicist. (de la Leucip s-a păstrat un singur text).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Leucip admite atât multiplicitatea, cât şi mişcarea. (VC,60) În viziunea sa, substanţa primordială
a lumii este calitativ neschimbătoare, însă ea nu este unică ci multiplă, deoarece toate
lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi.
Atomii – (din gr. atomos = „a” – negaţie, „tomos” – divizare) – sunt particule materiale
indivizibile, invizibile, şi indistructibile (veşnice) care se află într-o veşnică mişcare.

Leucip a introdus în circuitul ştiinţific trei noţiuni noi :

1) vidul absolut (golul, non-existenţa)
2) atomii ce se mişcă în acest vid (în gol)
3) necesitatea mecanică

Atomii, la Leucip, sunt particule indivizibile, imuabile (neschimbător, constant), într-un

număr nelimitat, nu posedă nici o calitate în afară de existenţă. După cum în lucrurile formate din
atomi există spaţii goale, la fel şi în Univers lumile sunt înfăşurate în spaţii goale ce se extind la
infinit.

La baza naşterii lucrurilor, Leucip pune principiul asemănării prin unire şi separare. Atomii
mai fini au dat naştere planetelor şi bolţii cereşti, iar cei mai grei au format pământul, ce se
află în centrul universului.

Ideile lui Leucip au fost dezvoltate de discipolul său – Democrit.

(Lucrarea principală este „Diakosmos”) 16
D e m o c r i t – (460-370 î.e.n.) – s-a născut în oraşul Abdera (Tracia), la nordul
Greciei. Despre el se spune că ar fi călătorit mult în Orient (Egipt, India,
Babilon), unde a însuşit multe cunoştinţe noi, şi că ar fi fost elev al unui mag persan. Fiind de origine nobilă a moştenit
o avere mare, pe care a cheltuit-o toată în călătoriile sale. După legile oraşului natal, pentru irosirea averii
părinţilor, trebuia lipsit de dreptul de a fi înmormântat la baştină. Însă, în timpul judecăţii, Democrit, în loc
să se apere, le-a citit abderenilor o lucrare de a sa şi aceştea l-au iertat, fiind încântaţi de înţelepciunea
concetăţeanului lor. Din opera vastă a lui Democrit au ajuns până la noi doar câteva fragmente. După toate relatările ar fi
fost un autor foarte productiv (50-70 de tratate). A scris despre filosofie, etică, fizică, astronomie, logică,
matematică, muzică, limbă şi literatură, precum şi despre unele domenii ale tehnicii. K. Marx menţiona că
Democrit a fost prima minte enciclopedică printre greci. Aristotel spunea că „cugeta despre toate”.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Eleaţii negau existenţa vidului, adică a neantului şi caracterul multiplu şi transformător al
lumii. -----------------------------------------------------------------------
Democrit, analizizând gândirea şcolii din Eleea, spunea că fiinţa şi neantul, aşa cum
sunt găsite de eleaţi, sunt abstracte şi neînţelese.
El afirmă că în lumea materială alături de existenţă trbuie să existe şi inexistenţa în
formă de gol.
Astfel, Democrit considera că lumea este alcătuită din Existenţă, Fiinţă (Primul) şi
non–Existenţă (golul, neantul, vidul, nefiinţa).
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În lumea materială trebuie să existe atât fiinţa cât şi neantul. Ambele sunt începuturi necesare pentru existenţa lumii.
Fiinţa este indivizibilă, există veşnic. În acest caz, în lumea materială, ar trebui să existe şi o particulă indivizibilă
care este veşnică. Această particulă a fost denumită de Democrit atom.
(atomii materiei, amerii – atomii spaţiului, krononii – atomii timpului. (Kanke,32))
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 La rândul ei, Existenţa nu este unitară, ci multiplă şi este alcătuită din atomi care se mişcă
în spaţiul gol, în vid. (comparaţie cu şcoala din Eleea)

Atomii au următoarele caracteristici : sunt indivizibili şi invariabili, adică nu se schimbă

niciodată. Ei nu se pot încălzi şi nu se pot răci, nu pot deveni umezi sau uscaţi, nu au
culoare. În general, atomii sunt lipsiţi de orice calităţi.
Atomii nu apar şi nu se distrug, ei sunt eterni şi se află în continuă mişcare Atomii se
deosebesc unul de altul prin forme (pătraţi, zgrunţ., sferici, etc.), mărime, greutate, după ordinea
legăturii lor şi după poziţia pe care o ocupă în legătura dată.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Democrit susţinea că atomii care se mişcă în vid sunt infiniţi ca număr, având mărimi şi forme
variate, sunt diferiţi cantitativ şi greutate, dar calitativ sunt omogeni*.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, toate lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi. Ei formează fundamentul lucrurilor. „… Tot
ce există în lume, de la firul de iarbă la astre, de la stâncă la suflet, ar fi fost alcătuit din elemente
ireductibile*, necompuse şi deci de nedescompus – atomii”.
(*ireductibil = de neîmpăcat)
Aşa cum cuvintele sunt create din litere, la fel şi lucrurile sunt create din atomi.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Apariţia şi dispariţia lucrurilor se datorează agregării (unirii) şi dezagregării atomilor.
Principiul lui Democrit se numeşte principiul mecanicismului determinat, deoarece,
după părerea lui, tot ce există apare şi dispare prin mişcarea atomilor, prin mecanica lor.
În mişcare atomii, atingându-se unul de altul, sunt supuşi presiunii, loviturilor, în rezultatul cărora
atomii se unesc şi se dezunesc, ce aduce la apariţia şi dispariţia lucrurilor.
(MB,44) (atomii se mişcă în diferite direcţii) (*omogen = egal, identic, la fel)
17
Democrit menţiona că lucrurile există obiectiv, pe când însuşirile lor, calităţile, există doar
subiectiv. Spunea : sunetul, culoarea, gustul (amarul, dulcele, săratul), mirosul nu există în realitate.
Acestea depind de senzaţiile umane, de felul nostru de a percepe mişcarea atomilor.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Democrit vorbeşte despre devenirea (facerea) lumii. El consideră că atomii sunt într-o eternă mişcare. Mişcarea este un
atribut necesar al atomilor, o funcţie a lor, însuşirea principală. Tot ce există apare din mişcarea atomilor. Iniţial
atomii, spune el, se mişcă haotic în vid, fiecare de sine stătător, dar în anumite cazuri ei se unesc şi apare
mişcarea de rotaţie (vârtej), sub acţiunea căreia se atrag cantităţi mari de atomi. Unirea lor este omogenă. Atomii
grei se unesc în centru iar cei uşori la extremităţi. Masa aceasta primeşte o mişcare regulată. Orice unire de atomi
poate deveni începutul unei lumi. Aşa se formează planetele, stelele, lumile în general.
După părerea lui Democrit Universul este infinit, deoarece n-a fost creat de nimeni. În el există o mulţime infinită de lumi
care, spre deosebire de univers, sunt limitate, deoarece au un început şi un sfârşit, acestea apar şi dispar. Dispar în rezultatul
ciocnirii acestei lumi, şi atunci atomii se separă, începând din nou mişcarea lor haotică.
Astfel apare mulţimea infinită de lumi „care se nasc şi care mor”, ce nu sunt create de zei, dar apar şi
dispar pe cale firească, în mod necesar.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Conform învăţăturii lui Democrit, sunt alcătuite din atomi nu numai lucrurile materiale, dar şi
fenomenele nemateriale, de exemplu – sufletul. El susţinea că atomii sufletului (precum şi a focului)
sunt fini, sferici, străvezii şi mai mobili, împrăştiaţi în tot corpul uman.
La Democrit sufletul şi raţiunea sunt identice. Corpul omenesc este pus în mişcare de către
suflet ori raţiune. Sufletul (raţiunea) este motorul mişcării deoarece el este compus din atomi, ca şi
corpul, numai că aceştea sunt mai mici ca mărime şi se află în continuă mişcare.
După Democrit, sufletul nu este veşnic, ci muritor, el piere odată cu corpul. Moartea sufletului
nu e decât o dezintegrare a atomilor din care este alcătuit.
-------------------------------------------------
În domeniul gnosiologiei, Democrit evidenţiază două tipuri de cunoaştere : senzorială (obscură)
şi raţională (adevărată)
 Aceste tipuri (căi) de cunoaştere se deosebesc între ele radical. Cunoaşterea senzorială nu dă
cunoştinţe complete, clare, ci incomplete şi limitate. Numai raţiunea este aptă să cunoască
adevărul.
-------------------------------------------------
În domeniul eticii Democrit pleda pentru educaţie şi instruire. El afirma că omul trebuie să
se afle într-o stare calmă, în armonie cu natura
Democrit menţiona că valoarea morală supremă este fericirea, care rezultă în buna dispoziţie,
liniştea, calmul şi veselia sufletului. Frumuseţea corpului are ceva animalic dacă este lipsită de spirit,
ne învaţă Democrit.
El avea o atitudine negativă faţă de familie, considrând că bărbaţii nu trebuie să vină în
contact cu femeile, dar dacă cineva se va căsători, apoi să-şi aleagă o soţie simplă, mică
şi tăcută.
-----------------------------------

Datorită ideilor promovate Democrit este considerat întemeietorul materialismului.

_____________________________________________________________________________________________
Platon a vrut să-i ardă cărţile lui Democrit. L-au oprit doi pitagoriceni. Democrit a depăşit 90 de ani, a orbit, dar nu a renunţat la
filozofie. Cicero spunea : ”nemaiputând să deosebească albul de negru, el deosebea binele de rău”.
______________________________________________________________________________________________________________
În pofida faptului că multe din concepţiile lui Democrit pot fi criticate, totuşi atomismul a jucat un rol deosebit
de important în dezvoltarea filosofiei greceşti şi a exercitat o influenţă amplă în secolele următoare. Teoria modernă a atomului,
deşi se deosebeşte în multe privinţe de atomismul grecesc, dar recunoaşte că provine din el.
În Epoca Modernă mulţi au criticat filosofia antică, numai Democrit nu a fost criticat.
Şcoala sofiştilor 18

Perioada preclasică în dezvoltarea gândirii filosofice greceşti se încheie cu învăţătura sofiştilor

(gr. sophistes = înţelept, iscusit ). Ideile
sofiştilor au dominat gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă mai
mult de un secol.
Învăţătura lor desemnează o reorientare a gândirii de la problemele filosofice ale lumii
înconjurătoare, la problemele filosofice ale omului (antropocentrism).

Învăţătura sofiştilor abordează problema cunoaşterii. Ei au elaborat o învăţătură despre cunoaştere,

conform căreia asemenea cunoştinţe ca adevăr şi eroare, bine şi rău, drept şi
nedrept nu au o valoare obiectivă absolută, ci subiectivă şi relativă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În filosofie, după o perioadă înfloritoare în gândire, reprezentată de către şcoala din Milet, eleaţi, Heraclit, Democrit, vine
o perioadă de regres. Apare o sistemă eclectică* de gândire legată cu necesităţile de a utiliza principiile, ideile avute de acum în
alte sfere ale cunoaşterii. Interesele ştiinţifice se trec din sfera naturii, din cosmologie – în societate. Aşa era interesul social -
mai întâi psihologie, jurisprudenţă, politică ş.a., iar interesele metafizice în principiu decad. Sofiştii trebuie să-i
înveţe pe doritori logică : să poată argumenta, disputa, combate argumentele. (40 mii de locuitori ai Atenei; 10 mii –
implicaţi în politică)
Aceasta este o perioadă de iluminare a unor cercuri mai largi de oameni, care cere de a scoate ideile filosofice din
interiorul şcolilor în societate şi de a le răspândi.
Apariţia sofisticii a fost generată de marile schimbări sociale produse prin trecerea de la Statul-cetate la Statul imperial,
bazat pe regimul democratic de guvernare a lui Pericle (sec. V î.e.n.). Pentru Grecia această perioadă este deosebită prin
dezvoltarea oraşelor şi a democraţiei.
Democraţia greacă era în creştere şi necesita noi politicieni, retori, iar o creştere pe scara social-politică depindea de
cunoştinţe, posibilitatea de a convinge cetăţenii oraşului în timpul adunărilor publice. Anume această misiune şi-au luat-o asupra
sa sofiştii. Ei credeau că prin arta oratorică oricine putea învăţa virtutea politică spre a dobândi succesul individual în cetate. În
oraşele Grecie Antice au apărut mai mulţi filosofi, care propuneau să înveţe doritorii pentru bani.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
În principiu sofist înseamnă învăţător de înţelepciune. Fiind intelectuali „luminişti” ai
epocii ei posedau cunoştinţe excelente în artă şi ştiinţele vremii (retorică, muzică, logică,
geometrie, bazele politicii, psihologie, armonia, meteorologie, fizică).
Sofiştii sunt consideraţi primii învăţători de filosofie. Ei nu erau organizaţi în şcoli, ci
activau independent. Comun în concepţiile lor era renunţarea la religie, explicarea raţională a
fenomenelor naturii, relativismul etic şi social.
 Sofiştii propagau convingerea proprie, conform căreea pentru a participa activ şi cu succes
la viaţa politică a statului nu sunt suficiente cunoştinţele filosofice, ştiinţifice sau tehnice,
este necesar să posedezi capacitatea de a convinge – retorica.
Aceştea învăţau tineretul, dar numai pentru bani. Din acest motiv erau criticaţi. Socrate şi Platon i-
au dispreţuit pe sofişti, numindu-i „negustori de înţelepciune”. După cum apreciază Aristotel,
sofiştii au devenit învăţători ai „pseudo-înţelepciunii”.

Şcolile anterioare considerau că ştiinţa nu are nimic comun cu banii. Cercetarea sau
ştiinţa poate avea doar un scop – cunoaşterea adevărului. Acest scop era considrat nobil
şi nu se plăteşte. Acolo unde apare interesul material nu mai poate fi vorba de adevăr.
Una din problemele principale ale sofiştilor a fost problema adevărului. Pentru sofişti nu
există un adevăr general, absolut, comun tuturora. Fiecare poate avea opinia sa, adică adevărul
este înlocuit cu noţiunea de opinie.
Ei susţineau că orice opinie poate fi considerată adevărată sau invers – falsă. Orişice poziţie
slabă poate fi transformată într-o poziţie puternică. Nu pentru a cunoaşte adevărul, ci
pentru a câştiga. Sofiştii de fapt au luptat împotriva adevărului ştiinţific.
(sofism = raţionament fals)
19
Reprezentanţi au fost : Protagoras, Gorgias, Hippias din Elis (465-390), Prodikos din Keos (465-
399), Antifon (480-411) (erau de partea democraţiei sclavagiste, şi caracteristic pentru ei este înţelegerea materialistă a
naturii) şi Critias, Hippodamus, Thrasymachus (495-400) (făceau parte din lagărul aristocratic înclinau spre
idealismul filosofic).

Cei mai cunoscuţi (importanţi) sofişti au fost : Protagoras şi Gorgias

Protagoras – (născut în Abdera, cc. 486 – cc. 410 î.e.n.). A fost personalitate de
primă mărime, cel dintâi şi cel mai vestit sofist. L-a cunoscut pe Pericle şi pe Socrate.
Conform unor mărturii, a fost discipolul lui Democrit. A călătorit în multe ţări. A predat în Sicilia şi în Atena. Venind
la Atena, a produs o agitaţie intelectuală extraordinară. El era aşa de vestit, încât atenienii ieşeau înainte şi-l aclamau.
Din cauza lucrării „Despre zei”, care le-a părut unora o lucrare ateistă, a fost acuzat şi condamnat la moarte, iar cartea a
fost arsă în piaţa publică din Atena. A scăpat prin fugă, dar moartea totuşi şi-a găsit-o în drum spre Sicilia (el s-a
înecat). Protagoras a fost vestit prin arta de a „folosi corect cuvintele”. A împărţit denumirile în masculine, feminine şi de
căsnicie, iar vorbirea – în patru tipuri: rugăminte, întrebare, răspuns şi demonstrare. A scris un tratat „Asupra
Fiinţei”, pe linia lui Heraclit.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Protagoras s-a aflat sub influenţa ideilor lui Heraclit (CL). El a fondat un punct de vedere
sceptic faţă de posibilitatea omului de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Pentru aceasta a folosit
teza heraclitică „panta rey” (totul curge, totul se schimbă).
El susţinea că nu există un adevăr absolut, există doar opinii. Sursa întregii cunoaşteri se află în
senzaţii.
Oamenii foarte diferit percep lumea înconjurătoare, în dependenţă de starea atât a
obiectului, cât şi a subiectului cunoaşterii în fiecare moment concret.

Subiectul cunoaşterii este în schimbare şi deci percepţiile noastre nu sunt constante. Deci lucrurile
nu sunt pentru toţi la fel. De aceea adevărul, spune el, este acela pe care îl percepe fiecare
(pentru mine afară este frig, dar pentru altul – cald; mie mâncarea îmi place, altuia – nu,
etc.).
Obiectul cunoaşterii, de asemenea, este în schimbare pentru că lumea materială este în veşnică
schimbare (florile dimineaţa sunt frumoase, iar seara – nu).
-------------------------------------------------------------------------------
Anume pe baza acestor poziţii, Protagoras crează o logică specială, care se numeşte pro
şi contra. Cu ajutorul ei, el învaţă a argumenta poziţii diferite pentru a câştiga un
proces anumit.
 El predica realizarea de discursuri bine construite, fără a căuta să le bazeze pe
adevăr, ceea ce l-a pus în conflict cu Socrate.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În tratatul „Asupra Fiinţei” Protagoras spune : „Toate cunoştinţele noastre vin de la senzaţii;
iar senzaţia variază de la individ la individ. Deci omul este măsura tuturor lucrurilor – a celor ce
sunt, pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”. ”Aşa cum îmi apare mie lumea, aşa este pentru
mine, aşa cum îţi apare ţie lumea aşa este pentru tine”.

Celebrul aforism – „Omul este măsura tuturor lucrurilor” – constituie teza principală a învăţăturii
lui Protagoras (de om depinde existenţa şi neexistenţa).

Prin această frază filosoful doreşte să ne comunice convingerea sa că procesul cunoaşterii este un
act subiectiv şi de aceea nu poate prezenta un adevăr absolut, obiectiv, valabil
pentru toţi oamenii.
20
În domeniul vieţii morale Protagoras susţinea că fiecare individ are dreptul să se
conducă de propriile talente (înclinări) şi sentimente, numai ca ele să aducă spre bine şi
frumuseţe : „Virtutea este bunul cel mai frumos şi binele nu constă în orice plăcere, ci în
satisfacţia pe care o produce îndeplinirea virtuţii, a ceea ce este frumos”.

Protagoras avea respect faţă de ştiinţă care aduce folos atât teoriei, cât şi practicii: „Practica
trebuie să se orienteze după teorie, iar teorie trebuie să fie un ajutor al practicii”.

G o r g i a s – (circa 483 – circa 393 î.e.n.), originar din Leontine, în Sicilia, elev
(480-380) a lui Empedocle. Este al doilea sofist mare. Vine în Atena la 427 ca ambasador unde şi-a
făcut prieteni importanţi şi bogaţi. Însă a locuit mai mult în oraşul Larisa din Thessalia, unde a trăt până la
moarte. A scris tratatul „Despre natură şi nefiinţă” Operele lui au ajuns până la noi în expunerea lui Platon
şi a altor autori.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Gorgias reprezintă o altă orientare ideologică a sofiştilor – pe cea negativistă şi

conservatoare.
Gorgias considera şi demonstra că de fapt nu există adevăr în general. El şi-a fondat sistema sa
filosofică pe unele idei a învăţăturii eleaţilor (în primul rând a lui Parmenide), care spunea că „Fiinţa există,
iar neantul nu există”. Gorgias preface această teză în următorul enunţ : „Nu există nici Fiinţa, nu
există nici neantul”. Adică nu există nimic.

În opera „Despre aceea ce nu există, sau despre natură” Gorgias afirmă :

1) nimic nu există în realitatea obiectivă

2) dacă există ceva, atunci el nu poate fi cunoscut, e de neînţeles omului
3) dacă poate fi cunoscut, el nu poate fi exprimat, comunucat altuia

Demonstrează aceasta în felul următor :

a) Neantul nu există, deoarece ar exista ceea ce nu poate exista. Deci este ceva
contradictoriu ca să existe şi să nu existe în unul şi acelaşi timp.
b) Fiinţa (existenţa) de asemenea nu există, deoarece dacă ar exista, ea trebuie
să fie ori eternă, ori temporară (are început şi sfârşit). Din nou am ajuns
la contradicţie.

Aşadar, conform învăţăturii sofiştilor, adevărul este reprezentat de cunoştinţe individuale şi

depind de simţurile (senzaţiile) fiecărui om în parte.
 Astfel, ideea progresistă a acestei învăţături este ideea că temelia (baza) tuturor cunoştinţelor sunt
simţurile.
Aceasta este o învăţătură relativistă şi subiectivistă despre cunoaştere.
(relativism = teorie care neagă posibilitatea cunoaşerii realităţii obiective)

Asemenea meditaţii au stat la temelia curentului filosofic, numit agnosticism, adepţii căruia
neagă posibilitatea cunoaşterii lumii

3. Filosofia în perioada clasică 21

În perioada clasică au activat trei mari gânditori : Socrate, Platon, Aristotel.

”nobila şi vajnica Phainarete”

S o c r a t e – (470-399 î.e.n.). S-a născut la Atena, în familia unui sculptor şi al unei moaşe.
Probabil că o vreme a practicat meseria tatălui său, după care se apucă să
studieze scrierile filosofilor greci. Ajunge la concluzia că datoria lui socială este să se ocupe de desăvârşirea sa proprie şi a
concetăţenilor săi. A trăit şi a ţinut prelegeri în Atena, unde a fost ascultat de numeroşi discipoli: Platon, Antistene,
Aristipp, Euclid din Megara, Fedon ş.a. Din scrierile sale nu ne-a lăsat nici una. Nescriind nimic, învăţământul său oral a
fost păstrat în câteva scrieri ale lui Xenofon din Atena (circa 430-355), îndeosebi în „Amintiri despre Socrate”. Îl
cunoaştem şi din „Dialogurile” marelui său elev şi continuator - Platon, care era profund influenţat de Socrate. Socrate
este înfăţişat întodeauna discutând, îmbrăcat într-o manta obişnuită, mergând pe stradă desculţ, indiferent de anotimp.
Diogene Laerţios ne spune că adesea, privind mulţimea lucrurilor pe care negustorii le vindeau, Socrate îşi spunea: „Câte
lucruri sunt aici de care eu nu am nevoie!”
Caracter extrem de puternic, mic la statură, pleşcat, urât, cu o faţă vulgară şi nasul cârn, nu semăna nicidecum cu
sofiştii elegant înveşmântaţi, care îi atrăgeau pe atenieni, nici cu înţelepţii de altă dată care, de obicei, ocupau funcţii
importante în cetate.
Critic nemilos al opiniilor neîntemeiate şi al tiraniei, războinic curajos, cetăţean exemplar, reprezenta un nou tip de
om care va deveni modelul unei înţelepciuni personale. N-a organizat şcoala sa, dar se ocupa cu instruirea
oamenilor drept pe străzile Atenei. Filosoful era de găsit pretudindeni unde se aduna mulţimea (adunările poporului,
sărbători publice, săli de gimnastică), prezentându-se drept unul „care nu ştie nimic”, interogându-i mereu pe atenieni,
mai ales pe tineri. După cum ne mărturiseşte Platon, Socrate căuta să convingă fiecare om că trebuie să privească în
adâncul fiinţei sale, căutând virtutea şi înţelepciunea. Eroului Laches, de exeplu, dovedindu-i că el nu ştie ce este
curajul, oamenilor politici dovedindu-le că nu cunosc esenţa politicii etc. Aceasta este ironia socratică. Scopul său era să
trezească sau – cum spunea el – să „moşească” sufletele, făcându-le să nască ştiinţa preformată pe care o poartă
în ele.
Socrate era un om cu principii personale şi sociale desăvârşite, care l-au costat viaţa. În anul 406 î.e.n., fiind membru al
comisiei senatoriale, a refuzat cu mult curaj să participe la solicitarea a opt condamnaţi (acuzaţi de neglijenţă în exercitarea
atribuţiilor lor) de a fi judecaţi toţi împreună. Un asemenea proces ar fi fost contrar legilor ateniene. Socrate este, după
cum spunea Hegel, un „adevărat filosof”, tocmai pentru că şi-a trăit doctrina, în loc de a o crea (dic.116). Filosoful este
bărbatul înţelept (Socrate).
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * *
Filosofia lui Socrate reprezintă un moment de răscruce în gândirea greacă şi în gândirea
europeană în general. Socrate este întemeietorul ontologiei umane, în centrul filosofiei sale
a fost omul.
Cicero spunea că Socrate a coborât filosofia din ceruri pe pământ.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Socrate este rivalul sofiştilor. Considera că învăţătura sofiştilor despre adevăr nu este
bună şi este dăunătoare. După părerea lui există adevărul absolut, dar el trebuie cunoscut.
Cunoaşterea, după Socrate, este gândul, noţiunea despre general.

Socrate considera că adevărul nu se găseşte în lucruri, ci în concepte (= idei generale). Adevărul

absolut este reflectat de noţiuni sau concepte. Anume noţiunile sunt principiile lucrurilor. De
aceea Socrate cheamă spre studierea conceptelor (noţiunilor) şi nu a lucrurilor.
 Filosofia lui Socrate începe cu întrebarea: Ce este aceasta? Începutul gândirii umane este
noţiunea. El considera că noţiunile pot fi studiate şi create.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Socrate este gânditorul care a elaborat o învăţătură morală despre om. În
atenţia acestei învăţături este omul şi atitudinea lui faţă de divinităţi şi societate. Scopul acestei
învăţături este cunoaşterea adevărului moral.
22
În acest sens Socrate critică învăţătura sofiştilor. Lui Socrate îi aparţin afirmaţiile: „eu ştiu că nu
ştiu nimic” şi „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Calea de cunoaştere a adevărului moral la Socrate este dialogul. În viziunea sa adevărul se găseşte
ascuns în sufletul omului, numit daimonion şi de aceea el trebuie scos la iveală prin
intermediul dialogului, adică a dialecticii.
(întrucât majoritatea oamenilor nu ştiu să-l descopere, el zace acolo tăinuit, aşa că mulţi mor fără a fi bănuit
măcar că pot să trezească în ei înşişi acest adevăr).

Metoda dialectică a lui Socrate însemna că omul porneşte de la ideile confuze şi neclare
spre cunoaşterea ideilor clare şi raţionale.
Prin intermediul dialogului, Socrate arătându-se neştiutor, punând numeroase întrebări şi trăgând
simple concluzii, astfel încât omul singur, prin propria gândire (subtil ghidată de geniul socratic) ,
găsea răspunsul la nelămuririle sale.

Metoda dialectică a lui Socrate cuprinde două procedee sau două etape : maieutika şi
eironeia.

Maieutika, ce semnificâ etimologic „arta moşitului”, desemnează modul logic raţional de

deducere a adevărului, ce presupunea relaţia magistru – elev.
La figurat însemna susţinerea gândirii în efortul de a naşte adevărul pe care îl
conţine în ea în mod implicit.
Socrate afirma că el practică acelaşi meşteşug cu al moaşelor, cu deosebirea că ajută nu corpul, ci
spiritul să nască adevărul. În felul acesta Socrate nu impune, nici nu transmitea ştiinţa, ci
o ajuta să se facă prin cunoaşterea de sine.
(din gr. maieutike = arta de a moşi, iscusinţa de moaşă).

Această metodă are următoarele componente : (conţinuturi)

1) inducţia – este raţionament sau metodă de gândire cu ajutorul căre gândirea

începe de la particular şi se ridică la universal, la general;
2) noţiunea – este cunoştinţă generală, idee, concepţie despre ceva;
3) definiţia – operaţie logică prin care se determină semnele principale,
conţinutul unei noţiuni.

În discuţiile sale Socrate foloseşte şi ironia (eironeia = tot o metodă socratică). Prin
eironeia interlocuitorul este determinat să-şi stabilească poziţia şi punctul de vedere,
ajungând să dea răspunsuri contradictorii la întrebările puse de Socrate.
El îi i-a în derâdere pe cei care consideră că cunosc, dar de fapt nu ştiu adevărul.
În istoria filosofiei a rămas noţiunea de „ironie” socratică. Socrate spunea : „eu ştiu că nu
ştiu nimic, dar alţii nici atâta nu ştiu”.

Adevărul moral la Socrate reprezintă esenţa omului. Adevărul moral se bazează pe virtuţii.
Virtuţiile sunt nişte cunoştinţe raţionale despre ceea ce este bine, necesar şi frumos în relaţiile
dintre oameni. La Socrate virtutea este identică cu binele.
 Aceasta este marea idee a învăţăturii lui. Pentru Socrate, virtutea se obţine automat prin
cunoaştere : – cel virtuos este un învăţat, cel vicios este un ignorant.
23
Principala virtute la Socrate este înţelepciunea, din care derivă alte virtuţii, şi
anume :
1) Pietatea – o virtute umană care-l ajută pe om să iubească şi să respecte zeii
2) Curajul – o virtute umană ce-i dă omului – cutezanţă, voinţă
3) Dreptatea – îl învaţă pe om cum să se comporte faţă de alţi oameni
4) Cumpătarea – îi dă omului stăpânire de sine, echilibru sufletesc
Virtute = însuşire morală constantă; tărie de caracter

Pietate = sentiment de respect profund amestecat cu iubire sau duioşie fatţaă de cineva sau de ceva.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cercetând problemele morale, adică a unei comportări bune în societate, Socrate considera că oamenii tind
spre plăceri şi ocolesc suferinţa. Dacă plăcerile la oameni sunt diferite, şi suferinţele de asemenea.
Trebuie să căutăm un criteriu la ceea ce este bun şi la ceea ce este rău. Acest criteriu este măsura. A
cunoaşte măsura la ceea ce este bun sau rău, mic sau mare, trebuie de avut cunoştinţe.
Cunoştinţele sunt identice cu cunoaşterea binelui, adică a şti ceea ce este bine, şi a deosebi binele de rău.
Socrate menţiona : – a cunoaşte binele înseamnă a-ţi cunoaşte sufletul său – „Cunoaşte-te pe tine însuţi”
– spunea Socrate.
Socrate afirma : „Există o singură fericire – ştiinţa şi un singur rău – neştiinţa”. Pe tineri îi
sfătuia să folosească mereu oglinda : cei frumoşi la chip vor tinde să dobândească o purtare la fel, iar cei
urâţi – să-şi ascundă lipsurile prin educaţie.
Sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar necunoaşterea este izvorul tuturor relelor şi viciilor. El
sublinia că nimeni nu greşeşte de bună voie, ci numai din neştiinţă şi din necunoaşterea esenţei noţiunilor
morale.
Societatea umană este alcătuită astfel că încurcă la cunoaşterea binelui. În societate nu există morală,
spunea Socrate, deoarece oamenii tind spre plăceri, spre bogăţii, dar acestea nu sunt importante; ele sunt
categorii dependente şi depind de cunoaşterea binelui, a virtuţiilor umane. Dacă omul este bun, atunci el poate
folosi şi bogăţia şi lucrurile în general. În cazul când omul este rău, el le foloseşte pe acestea (averea,
lucrurile) în detrementul omenirii.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, la Socrate adevărul moral este o cunoştinţă generală, clară din raţiunea
individului. Deci, adevărul moral la Socrate este însăşi raţiunea, care este una şi
aceeaşi la toţi oamenii.
Socrate spunea : „toţi oameni sunt fraţi, sunt egali, datorită aceiaşi raţiuni”.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
La vârsta de 70 de ani Socrate a fost învinuit că nu se închină zeilor statului, că „ar fi onorat alţi zei decât pe cei ai
cetăţii şi de corupere a tineretului”. Pedeapsa pentru aceste „crime” a fost moartea. Prietenii au organizat evadarea lui
Socrate din închisoare, el însă a refuzat, susţinând că ar fi contrar simţului datoriei, precum şi principiilor sale, să evite
ceea ce a hotărât Atena. Şi-a petrecut ultima zi din viaţă discutând cu doi prieteni – Cebes şi Simmias – despre nemurirea
sufletului. A primit singur moartea bând otravă. Moartea a făcut din el ceea ce Hegel numeşte un „erou al umanităţii”. De
la Socrate ne rămâne figura unui apostol al libertăţii (atât sociale, cât şi individuale: al libertăţii de „judecată”). Singura
rugăciune pe care o cunoaştem de la el este: „Zeul meu, dă-mi puritatea interioară”. Cazul lui Socrate poate servi un
exemplu de sacrificiu pentru filosofie, pentru un „mănunchi” de convingeri. După moartea lui Socrate, discipolii săi,
printre care şi Platon, au plecat din Atena la Megara, unde trăia Euclide.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dialectica lui Socrate pe deplin şi-a păstrat importanţa şi în timpurile noastre. Schimbul de opinii,
dialogul, discuţiile reprezintă mijloce importante în acumularea de noi cunoştinţe.
„Nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit” (Socrate)
24
 În baza filosofiei lui Socrate au apărut mai multe şcoli filosofice, dintre care cele mai
principale (importante) sunt :
– Şcoala cirenaică (kyrenaică) – (sec. V-IV). Fondată de Aristip din Cirene (430 - 355),
discipol al lui Socrate. (Aristip cel tânăr, Annikeris, Hegesias etc.)
– Şcoala cinică – a fost fondată de Antistene din Atena (445-360), discipol al lui Socrate.
(Diogene din Sinope (413-323 î.e.n.) etc.)
– Şcoala din Megara – a fost fondată de Euclide din Megara, Sicilia (cc. 450-380 î.e.n.).
(megarică)
– Şcoala din Elis – a fost fondată de Fedon (circa 400 î.e.n.), înrudită cu cea din Megara.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Socrate este convins că lumea e creată de zei, de dumnezeu, de forţa divină. Ca şi Pytagora el susţine ideea veşniciei,
nemuririi sufletului omenesc, încarnarea sufletului în corpul omenesc. Sufletele oamenilor se vor chinui până se vor
purifica, până vor deveni mai curate.
Totodată, Socrate era de părerea că sufletele filosofilor sunt strămutate în Cosmos şi că ele nu
participă, nu se încadrează în ciclurile veşnice, fiind izbăvite de reîntrupările infinite. El declarase că după
moarte, sufletul lui se va întâlni cu sufletele unor oameni vestiţi, cum sunt : Orfeu, Homer, Hesiod, Odiseu.
Socrate nu se considera înţelept, ci numai filosof, declarând că numai Dumnezeu poate fi înţelept. El îi critică pe
politicienii din Atena care se considerau mai înţelepţi. Socrate formulează concluzia că Dumnezeu este
izvorul cunoştinţelor şi că adevăratele cunoştinţe îşi au începutul de la Dumnezeu şi duc spre el.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Două metode. Din punctul de vedere al metodelor folosite în răspândirea ideilor proprii, întâlnim o
diferenţă majoră între Socrate şi sofişti.
În viziunea lui Socrate soluţia era practicarea virtuţii, a înţelepciunii. Pentru sofişti însă metoda era
realizarea meschină a propriilor plăceri, deoarece, în opinia lor, căutarea virtuţii era lipsită de valoare, importanţă având
numai politicul ca loc de împlinire a puterii.
Tehnica lui Socrate era aceea a dialogului. Această metodă impusă şi consacrată de Socrate poartă
denumirea de elenchos, însemnând o examinare prin intermediul întrebărilor, făcută în scopul revizuirii
opiniei interlocuitorului, cu alte cuvinte, o provocare, o solicitare şi apoi tratarea cu îndoială şi nesiguranţă a
rezultatelor obţinute în vederea stabilirii adevărului aflat şi extras nu din lucruri, ci din idei.
Această metodă cuprinde două procedee sau, mai bine spus, două etape : eironeia şi maieutika.
___________________________________________________________________________

De la Socrate nu ne-a parvenit nimic scris, Socrate a preferat oralitatea, era calea de coborâre a filosofiei din cer pe
pământ şi de aducere în vetrele şi sufletele oamenilor. Pentru el filosofia era o paideia, adică o reconstrucţie a sufletelor.
Doar pe această cale (bătută şi de sofişti) filosofia putea să iasă din cercul închis al „şcolii”, pentru a trece în concept
„popular” şi a deveni astfel o habitudine.
Gestul acesta al deschiderii către filozofie, adică împărtăşirea ei majorităţii oamenilor, îl făceau şi sofiştii,
dar nu până la capăt, deoarece „punând în circulaţie idei de-a gata, sofiştii ascundeau astfel filosofia”. Numai
Socrate a făcut-o „publică”, învăţându-i pe cei ce puteau să înveţe tehnica (arta) însăşi a filosofării.
Metoda sofistă a unor „idei de-a gata” ascundea pericolul : învăţarea prin copiere, anihilarea capacităţii proprii de a
urma firul gândirii, blocarea atributelor descoperitoare ale raţiunii. Ca mijloace utilizate, sofiştii se serveau de paradoxuri,
antiteze, dispute, controverse, critici permanente.
La sofişti, accentul cade pe formă*, de unde rezultă importanţa dată discursul bine rostit, de o
compoziţie frumoasă, armonioasă, „un formalism verbal perfect, urmărind cu orice preţ succesul în faţa
publicului”.
La Socrate, din contra, prevalează fondul*, important este să cauţi Adevărul care să te conducă spre ideea
Binelui, cea mai nobilă dintre idei. (int.)
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

______________________________________________________________________________________________
*Formă = aspect, înfăţişare; totalitatea mijloacelr de exprimare a conţinutului
*Fond = conţinut, esnţă, bază; ceea ce este esenţial într-un obiect
25
Un alt reprezentat al filosofiei clasice este Platon, care ni-a lăsat 37 de lucrări, scrise în
marea lor majoritate în formă de dialog. A fost discipolul lui Socrate.

Platon – (a trăit între 427-347 î.e.n.). S-a născut la Atena, în al patrulea an al

celei de-a 87-ea Olimpiade, într-o familie nobilă, de mari aristocraţi. Tatăl său era Ariston, al
cărui neam se trăgea din ultimul rege al Atenei – Codros; mama sa, Perictione, era o descendentă a primului legislator al
Atenei – Solon. Platon a primit o educaţie aleasă: în poezia greacă, muzică, pictură, a cunoscut doctrina lui Heraclit şi
Anaxagoras.
A fost elevul lui Cratil şi discipol al lui Heraclit, înainte de a fi marcat de extraordinara figură a lui Socrate, şi
profesorul lui Aristotel. În tinereţe se ocupa cu gimnastica, muzica, a scris poezii, tragedii şi în special epigrame.
Filosofia a învăţat-o mai întâi de la Cratylos. În cele din urmă, Platon s-a hotărât să se ocupe de problemele statului, iar
tatăl său l-a încredinţat curând lui Socrate.
După unele surse, numele adevărat a lui Platon ar fi fost cel purtat de bunicul său din partea mamei – Aristocles,
iar numele de Platon (de la „platus”, lat, plat) l-a căpătat mai târziu, din cauza lăţimii neobişnuite a spatelui şi frunţii
late.
Condamnarea lui Socrate (399) îl îndepărtează de viaţa politică ateniană. După execuţia acestuia s-a refugiat din
Atena la Megara, unde trăia Euclid. De acolo a plecat curând la Cirene, în Africa. Aici, sub îndrumarea lui Theodor, s-a
dedicat matemaicii.
De la Cirene, Platon împreună cu alţi discipoli ai lui Socrate, a pornit în călătorii în Egipt, însă la scurtă vreme a
ajuns în Grecia Mare (Italia de azi), unde l-a cunoscut pe Arhitas din Tarent, un pitagoreic la care a studiat filosofia lui
Pitagora. Ulterior Platon trăieşte o perioadă de timp în Sicilia. Aici a cumpărat cu bani grei scrierile pitagoreicilor mai
vechi şi s-a împrietenit cu Dion din Sicilia.
În anul 386 î.e.n. Platon revine în Atena, unde întemeiază (în anul 387) propria şcoală filosofică – Academia (de la o
grădină amenajată în onoarea eroului Academos, unde se afla un gimnaziu), ce a existat vreo 915 ani. Pe la vârsta de 60 de
ani a întreprins trei călătorii la Dionysios II (cel Tânăr), stăpânul Syracuzei şi al Siciliei, ca dascăl al tânărului conducător
al cetăţii şi în speranţa de a-şi realiza la Syracuza concepţiile politice, statul său ideal.
Speranţele lui Platon, însă, au eşuat; nu reuşise să vadă aplicarea concepţiilor conform exigenţelor filosofiei sale. De
aceea lui i s-au adresat alte state ca, de pildă, Cirene, unde urma să devină legiuitor, precum şi arcadienii (lângă Sparta),
dar el i-a refuzat. Platon a refuzat pentru că acestea nu acceptaseră o condiţie pe care le-a pus-o, şi anume – suprimarea
oricărei proprietăţi private.
A continuat, până la moarte, învăţământul său în Academie. A trăit, în general, în mare cinste, în special la
Atena, şi a murit în timpul celei de-a 108-a Olimpiade, la 81 de ani, de ziua lui, la o masă de nuntă. (s-a născut
pe insula Eghina, unde tatăl său, atenian, avea proprietate de pământ)
Opera lui Platon se compune din 28 de Dialoguri („Sofistul”, „Parmenide”, „Teetet”, „Statul”, „Fedon”, „Politikos”
(Omul politic), „Banchetul”, „Menon” ş.a.), dintre care două au proporţiile unor veritabile tratate – „Republica” şi
„Legile”. Lucrarea cea mai celebră este „Republica”(Politeia), un dialog în care Socrate şi alţii discută despre
natura dreptăţii, importanţa ei în statul ideal. O mare parte din filosofia lui Platon este o dezvoltare a temelor socratice. În
special, el a extins încercările lui Socrate de a găsi definiţii pentru asemenea concepte ca dreptatea, curajul şi mila,
până la o teorie globală privind natura realităţii. Se consideră, în genere, că Platon este culmea filosofiei greceşti antice,
părinte al întregii filosofii occidentale.
De altfel, încă din antichitate s-a spus că „el a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pytagoricilor şi ale lui Socrate. Cu
privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit; în doctrina realităţilor inteligibile cu Pytagora, iar în filosofia
politică cu Socrate”.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * * *
La prima vedere filosofia lui Platon este lipsită de sistem. Însă analiza ei ne
dezvăluie că este o genială sinteză a filosofiei lui Heraclit şi Parmenide, pe deoparte
şi a filosofiei lui Socrate – pe de altă parte.
Platon este idealist. (MB) Potrivit teoriei sale, adevărata realitate o constituie Ideile, care fac
parte dintr-o lume aflată în afara timpului şi a spaţiului.
Filosofia lui Platon porneşte de la ideea socratică, conform căreia raţiunea, noţiunea sau ideea
reprezintă instrumentul adevărului.

Platon consideră că adevărul se găseşte în Idei. Nu lucrurile, nu opiniile descriu adevărul, ci

ideile. (MB) Temelia acestei învăţături este teoria Ideilor.
26
Principalul obiect al cunoaşterii şi totodată principiul lumii este Ideea, iar metoda prin care se
ajunge la cunoaşterea ideei este, ca şi la Socrate – dialectica.
La Platon, dialectica este metoda prin care urcăm de la cunoştinţele sensibile şi
confuze spre ideile generale şi clare.
La Socrate ideea ca cunoştinţă raţională adevărată se găsea în sufletul omului, iar la
Platon, ideea, ca o întruchipare a adevărului absolut, are o existenţă obiectivă şi există
independent de om.
 Astfel, ideea la Platon este o cunoştinţă raţională, care are o existenţă obiectivă, adică ideea există
independent de om şi ea există în sine şi pentru sine.
Ideile există într-o lume deosebită, într-o lume supranaturală. Ele sunt veşnice, neschimbătoare şi
sunt principiile lucrurilor.

De aceea, Platon evidenţiază existenţa a două lumi :

1) lumea ideilor –
care este o lume inteligibilă, desăvârşită, imuabilă ( nu se
schimbă niciodată) şi veşnică (nu apare şi nu piere), este adevărată
şi absolută, nu depinde de spaţiu şi timp;
2) lumea lucrurilor sensibile – care este o lume a simţurilor, nedesăvârşită,
schimbătoare şi trecătoare.

Lumea lucrurilor este un produs, o proiecţie a lumii ideilor. Ea este relativă. Lucrurile nu au o
existenţă adevărată (ele sunt şi nu sunt în acelaşi timp).
Lumea lucrurilor sensibile în viziunea lui Platon este o copie palidă a lumii ideilor.
În lumea ideilor există atâtea idei, câte tipuri de lucruri există în lumea lucrurilor
sensibile.
_______________________________________________________________________
Relaţiile dintre aceste două lumi este următoarea: Ideile sunt prototipul lucrurilor, modelul lor (sunt idealul).
Lucrurile percepute prin simţuri sunt doar „umbrele”, copiile denaturate ale ideilor şi nu ar avea
(M.B.)

realitate decât în măsura în care participă la Idei.

De aici reesă că a cunoaşte lucrurile înseamnă a nu cunoaşte adevărul, pentru că adevărul
se găseşte în Idei. Deci drumul cunoaşterii, potrivit lui Platon, nu-i altceva decât întoarcerea în lumea
ideilor.
Prin urmare, adevărul este Ideea, care este universalul. Pentru a ajunge la adevărul absolut, trebuie de
trecut din etapă în etapă, adică de la idei simple la idei mai vaste, mai generale.
___________________________________________________________________

Ideile din lumea ideilor sunt nişte adevăruri absolute şi ele alcătuiesc un sistem ierarhic, în care cea
mai generală, cea mai desăvârşită idee – este ideea de BINE suprem (sau bunătăţii supreme).
Binele este principiul tuturor lucrurilor, este temeiul existenţei, el este transcendental.
(adică deasupra lumii reale).

Putem avea următoarea schemă a lumii lui Platon :

Binele
O
Ideile
O O O
OOO OOO O O O Mulţimea lucrurilor sensibile
27
Binele suprem este în acelaş timp şi Demiurgul, adică creatorul lumii (o
divinitate, un spirit suprem).

După Platon nu este posibilă cunoaşterea directă a ideilor. La Platon lumea ideilor este prea
orbitoare pentru om şi ea rămâne necunoscută.
Dar totuşi, spune Platon, este o forţă care îl apropie pe om de lumea ideilor, şi
această forţă este Erosul (Iubirea). De aici a apărut şi noţiunea de „ iubirea
platonică”.

Prin puterea Erosului ne putem apropia de cunoaşterea ideei frumosului, nu ideea în

sine, ci manifestarea ei în lucrurile sensibile.
 (Deci Platon consideră că omul nu trebuie să se mulţumească
numai cu imaginile nedesăvârşite ale acestei lumi).
(Erosul = năzuinţă ce mişcă sufletul omului spre (de lămurit „iubirea platonică”; comparaţie cu Pytagora;
lumea ideilor, intuite cândva într-o altă lume) Platon a fost influienţat de învăţătura lui Pytagora)

-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dar de ce anume ideea de Bine, dar nu ideea, de exemplu, de Frumos sau de Adevăr ? Platon meditează în
felul următor : „… ceea ce dă lucrurilor cunoscute adevăr, iar pe om îl înzestrează cu
capacitatea de cunoaştere, atunci şi consideră idee de Bine, cauza cunoştinţelor şi
cunoaşterii adevărului. Cât de minunată n-ar fi şi una şi alta – cunoaşterea şi adevărul, – dar
dacă ideea de Bine o vei considera cu ceva şi mai minunată, tu vei avea dreptate”.
Binele se manifestă în diferite idei : şi în ideea de Frumos, şi în ideea de Adevăr. Altfel spus,
Platon pune eticul (adică ideea binelui), mai presus esteticului (ideea frumosului) şi cunoaşterii ştiinţifice
(ideea de adevăr). Aceasta este o alegere conştientă a lui Platon : – ceea ce este mai bun, este
manifestarea ideei de Bine.
Putem să nu fim de acord cu Platon, dar nu putem să negăm faptul, că lui Platon – anume
datorită atitudinei preferenţiale faţă de ideea de Bine – i-a reuşit să creeze un tablou destul de
echilibrat al lumii, unde nu numai că totul este coordonat, dar se află şi în conformitate cu
principiile înalte ale moralei.
___________________________________________________
Cosmologia lui Platon. Platon dorea să creeze o concepţie universală despre lume.
Tabloul cosmic al lui Platon este expus în dialogul „Timaios”. Punctul iniţial a
lui Platon este următorul : postularea existenţei ideilor, materiei şi a lui Dumnezeu, care se
subînţelege ca Demiurg, adică creator. Din combinarea de idei şi materie Demiurgul crează
sufletul universal şi îl răspândeşte prin tot spaţiul.
Sufletul universal în starea sa iniţială se divide în elemente : foc, aer şi pământ. În
conformitate cu raporturile armonioase matematice, Dumnezeu a dat Cosmosului cea mai
perfectă formă – forma sferică. În centrul Cosmosului – Pământul.
Orbita planetelor şi stelelor se supun raporturilor armonioase matematice. Dumnezeu-demiurgul
a creat totodată şi fiinţe vii.
Astfel, Cosmosul – este o fiinţă vie înzestrată cu raţiune. Structura lumii este următoarea : raţiunea divină
(Demiurgul), sufletul universal şi corpul universal.
Deci, la Platon, Cosmosul este însufleţit, armonios, în el la fiecare pas se întâlneşte raţiunea
divină.
Tot ce se întâmlă (se petrece), vremelnicul, la fel ca şi timpul însuşi, este imaginea veşniciei (eternităţii),
a ideilor.

Tabloul platonic al Cosmosului a fost o totalizare specifică, originală a filosofiei naturii din sec. al
IV-lea î.e.n. Pe parcursul a mai multor secole, până la Epoca Renaşterii, acest tablou al lumii a
stimulat căutările filosofice şi ştiinţifice particulare.
28
Un alt aspect al filosofiei lui Platon este învăţătura despre cunoaştere şi despre suflet.
În domeniul gnoseologiei Platon este continuatorul liniei lui Socrate. Acesta pornise de
la ideea că adevărul se află în stare latentă în mintea omului. Menirea filosofiei şi a filosofului
este de a trezi şi de a aduce la viaţă acest adevăr.
Cum se explică însă prezenţa virtuală a adevărului în sufletul omenesc ?

La această întrebare Platon răspunde pornind de la ontologia ideilor. Până a veni pe pământ şi a fi
încorporat, sufletul există în lumea Ideilor pure, unde contempla Binele, Frumosul, Dreptatea şi celelalte idei.
În închisoarea trupului el păstrează în stare latentă amintirea celeilalte lumi.
Iar atunci când prin intermediul simţurilor, vine în contact cu lucrurile, acestea trezesc în el
amintirea ideilor corespunzătoare.
 Întâlnind lucrurile frumoase, în suflet se trezeşte amintirea Frumosului, întâlnind fapte drepte,
se trezeşte în el anmintirea Dreptăţii eterne. Astfel faptul cercetării şi a învăţării nu este decât o
reamintire.

La Platon cunoaşterea umană are două niveluri :

1) cunoaşterea senzorială (senzitivă) – în rezultat primim cunoştinţe, care pot fi

numite opinii (păreri). Cunoştinţele senzoriale descriu
lucrurile care se găsesc în veşnică schimbare.

Această cunoaştere are loc prin intermediul a două metode :

a) metoda conjectivă – (conjectură) – părere bazată pe presupuneri;

se referă la imaginile lucrurilor sensibile; o primim
când ajungem la un sens comun;
b) metoda credinţei – cunoştinţele le primim prin autoritatea învăţătorului

După părerea lui Platon aceste cunoştinţe au mari neajunsuri. Ele nu sunt absolute, nu sunt
generale, dar sunt relative, îndoielnice, probabile.

2) cunoaşterea intelectuală – primim cunoştinţele ştiinţifice, adevărate.

Există două metode de acumulare a cunoştinţelor intelectuale :

a) raţionamentul – (cunoaşterea discursivă) este folosit în logică şi matematică, atunci când

gândurile reesă unul din altul (sunt legate)
b) intuiţia – este cunoaşterea imediată sau directă; este strâns legată de
dialectică şi este considerată de Platon
cel mai înalt nivel de cunoaştere.

Cunoaşterea adevărată pentru Platon este o „reamintire” a ideilor.

De aceea nu perceperile senzoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii autentice.
Platon susţinea că omul cunoaşte Ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi
contemplat (gândit, meditat) cândva într-o existenţă anterioară.

În viziunea sa, cunoaşterea reprezintă în sine o „reamintire” (anamnesis) a sufletului, iar

cunoştinţele omului sunt nişte copii palide ale ideilor care reprezintă adevărul absolut.
29
Astfel, la Platon, sufletul este o formă de existenţă nematerială, el este veşnic şi nemuritor.
Sufletul, înainte de a se uni cu trupul, s-a aflat în lumea ideilor. Când sufletul se găseşte în
trup, el se află ca într-o temniţă. (de lămurit puţin:)
Sufletul devine liber numai după moartea corpului.

Platon a însuşit doctrina mistică a pytagoricienilor despre nemurirea şi transmigrarea sufletelor, concepţia acestora
despre trup ca „temniţă a sufletului”.

Platon afirmă că există suflet universal, creat de Dumnezeu, şi suflete de stele, de oameni, de
animale, de plante. Sufletul universal poate fi bun şi rău.
Sufletul universal atribuie mişcare cosmosului, iar celelalte suflete pun în mişcare corpurile
corespunzătoare lor. („Legile”)

După Platon, sufletul este alcătuit din următoarele componente :

 1. raţiunea – care întruchipează elementul divin
2. curajul – o calitate a sufletului
3. voinţa – activitate cugetată şi conştientă.

Ultimele două elemente, consideră Platon, trebuie să asculte de raţiune.

În legătură cu aceste idei, Platon a elaborat aşa numita teorie a statului ideal. În viziunea sa,
într-un stat ideal trebuie să existe următoarele categorii sociale de oameni :
1. cârmuitorii – care trebuie să fie filosofi ( la ei cel mai mult este dezvolt.
raţiunea, înţelepciunea, inteligenţa);
2. gardienii – apărătorii statului (la ei este dezvoltat curajul, bărbăţia);
(militarii)
3. meşteşugarii şi agricultorii – producătorii de bunuri materiale
(la ei este dezvoltată voinţa, buna cuviinţă)

După Platon, binele suprem este dreptatea. Nedreptatea – este răul. Pentru a elimina inegalităţile sociale – statul
trebuie să se bazeze pe proprietatea obştească. Totul trebuie să fie comun.

Concepţiile social-politice ale lui Platon sunt expuse în dialogurile „Statul”, „Politicul”, şi „Legile”,
unde filosoful apare potrivnic al democraţiei, în special al celei ateniene.
Platon examinează cinci forme de organizare statală :
1) Aristocraţia în formele de republică sau monarhie – cea mai bună formă, aproape ideală
2) Timocraţia – este mai inferioară şi se bazează pe demnitate şi cenz de avere.
3) Oligarhia – este şi mai inferioară, când puterea este în mâna unora bogaţi, puţini la număr,
reprezentanţi ai comerţului şi ai bancherilor.
4) Democraţia – este puterea mulţimii, a păturilor joase, a „fiarei puternice”, după cum zice Platon
cu dispreţ.
5) Tirania – este cea mai nedorită formă de stat, avându-se în vedere dictatura îndreptată împotriva
dominaţiei aristocraţiei.

Datorită ideilor promovate, Platon este considerat întemeietorul curentului idealist în

filosofie, deoarece Ideea la el reprezintă principiul lumii. Idealismul lui Platon este un
idealism obiectiv.
30
A r i s t o t e l – (384 – 7 martie 322 î.e.n.) – s-a născut în oraşul Stagira, în nordul
Greciei (Macedonia), într-o familie de medici. Tatăl său fiind medic
şi prieten al regilor Amyntas al II-lea şi Filip al II-lea, ai Macedoniei.
Aristotel şi-a pierdut părinţii la vârsta de 15 ani. În anul 366, la vârsta de 18 ani, pleacă la Atena şi intră la
Academia lui Platon, unde a rămas, timp de 20 de ani, până la moartea acestuia, în anul 347 î.e.n. Va cuceri acolo
foarte repede o poziţie proeminentă, avansând devreme din şcolar în profesor. Apoi pleacă la Assos, în Asia Mică,
unde timp de cinci ani, cu un grup mic de savanţi, lucrează asupra diverselor teme de filosofie şi biologie.
Din anul 342 î.e.n., la invitaţia lui Filip al II-lea, timp de trei ani a fost dascălul lui Alexandru, viitorul împărat
Alexandru cel Mare. În anul 335 î.e.n. a părăsit Macedonia şi s-a întors la Atena, unde a fondat propria sa şcoală –
Lyceum, (Lykeion) în care a predat 13 ani.
În 323 î.e.n. – anul morţii lui Alexandru cel Mare, la Atena au început să predomine concepţii ostile Macedoniei
(Lycurg, Demostene) şi Aristotel devine ţinta acestor ostilităţi. Amintindu-şi de soarta lui Socrate, el a părăsit Atena
(323) şi a plecat în Chalcidia. „Nu voi mai da prilej atenienilor ca să păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei”-
spunea Aristotel. Aici studiază fluxul şi refluxul.
A murit Aristotel în localitatea Chalkis, pe insula Eubeea, în anul 322 î.e.n., la vârsta de 62 de ani.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Opera lui Aristotel este foarte vastă. El a publicat lucrări de logică, fizică, ştiinţe naturale, psihologie, politică,
etică şi arte. Tratatele sale sunt cuprinse în 12 volume şi au ajuns aproape toate până la noi. Astfel că avem la
îndemână: Metafizica, Fizica, Organon-ul (cu cele 6 cărţi ale sale: Categoriile, Despre interpretare, Analiticele
prime, Analiticele secunde, Topica, Respingerile sofistice), Despre suflet, Despre naştere şi distrugere, Istoria
animalelor, Despre cer, Politica (8 cărţi), Poetica, Retorica, Etica eudemică, Etica nicomahică, etc. – toate
cărţi de căpătâi în ştiinţa noastră. Ele reprezintă note de cursuri, reunite într-o vastă enciclopedie.
Operele lui Aristotel (peste 1000 de lucrări, din care s-au păstrat 160) au rămas la discipolul său – Teofrast, apoi la
Neleus. Urmaşii acestuia le-au dus în Asia Mică, şi ascunse într-o pivniţă umedă. Aici s-au distrus timp de 13 ani. Au fost
depistate în jurul anului 100 î.e.n. de către un colecţioner, Apellicos de Teos şi au fost aduse, prin Sulla, la Roma, pe la a.
86 î.e.n., la Andronicos din Rhodos, care, în a. 50 î.e.n., le-a editat şi clasificat după obiectul vizat în patru grupe :
1) logica (Organon), în care a definit „deducţia” şi „inducţia”, care a teoretizat noţiunile de
„concept”, „judecată” şi „raţionament”, aşa cum le utilizăm azi în mod curent;
2) lucrări de filosofie a naturii (Fizica), care dezvoltă o filosofie vitalistă de la care s-au revendicat
(pornit ?) Leibniz, Schelling şi char Bergson;
3) o Metafizică, în care se explică originea mişcării în lume pornindu-se de la Dumnezeu, „actul
suprem”;
4) o morală practică, statul, dreptul, istoria, politica, etica, şt. Soc. (Etica nicomahică, Politica).
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Unul din punctele de bază ale filosofiei lui Aristotel este tendinţa de transformare a
filosofiei socrato-platonice de concepte, într-o teorie care ar explica lumea fenomenelor.

Aristotel este considerat sistematizatorul raţionalismului întemeiat de Socrate şi dezvoltat de

Platon. Însă dacă Platon, evidenţiază ca principiu al lumii – Ideea şi pune în prim plan lumea
ideilor, atunci Aristotel elaborează o învăţătură despre lumea reală în care trăieşte omul.

Aristotel a înţeles că teoria ideilor creată de Platon, nu este în stare să explice existenţa (fiinţa).
Cauza principală a acestui eşec, constată Aristotel, este tendinţa de atestare a lumii
ideilor ca o existenţă deosebită de lumea senzorială.
Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. Astfel
Aristotel pune problema reunirii celor două lumi separate de către Platon. (Ist.fil,53,int.)

Aristotel critică teoria ideilor lui Platon, deci şi a filosofiei acestuia, afirmând : „Platon mi-e prieten,
dar adevărul îmi este mai scump”. „Amicus Plato sed magis amica veritas” („Mi-e prieten Platon, dar mai prieten
îmi este adevărul”)
31
Consideră că teoria ideilor lui Platon nu poate descrie lumea care există în realitate, schimbarea
şi transformarea naturii. Spune că ideile lui Platon doar dublează lumea reală. Există numai o
singură lume, care este dată în organele senzoriale. Aceasta este lumea lucrurilor.
Tot ce există în calitate de lucruri, poate fi numită substanţă, care este de două tipuri : a) primară
(care sunt însăşi lucrurile); b) secundară (este generalul din lucruri).
Aristotel arată legătura dialectică dintre general şi particular. În fiecare lucru se află atât
universalul cât şi singularul. Nu există universalul în afara lucrurilor. Prin aceasta el critică teoria
ideilor lui Platon, care considera că universalul există într-o lume aparte în formă de Idei.

Aristotel a dat naturii următoarea definiţie: „natura este totalitatea lucrurilor, obiectelor, care au un
substrat material şi care se află în continuă mişcare şi transformare”.

Aristotel este gânditorul care a elaborat prima clasificare a ştiinţelor, având ca criteriu
anumite calităţi sufleteşti.
El evidenţiază următoarele tipuri de ştiinţe :
1. ştiinţe teoretice (matematica, fizica, metafizica sau filosofia);
2. ştiinţe practice (politica, economia, etica);
3. ştiinţe poetice (creatoare) (se bazează pe creativitate : arta, poezia, retorica)
Înaintea tuturor ştiinţelor, la etapa pregătitoare, după Aristotel este logica.
 După Aristotel, filosofia este ştiinţa despre principiile fundamentale ale lumii. Învăţătura sa
porneşte de la lămurirea a 4 cauze universale ale tuturor lucrurilor :

1) cauza materială –
este materia sau substratul din care sunt
compuse lucrurile
2) cauza formală (sau esenţa raţională a lucrurilor, Forma) – tiparul sau legea
care-i determină dezvoltarea
3) cauza mişcătoare (sau cauza eficientă) – agentul sau Iniţiatorul proce-
sului (sursa mişcării şi a transformării posibilităţii în realitate)

4) cauza finală – ne vorbeşte pentru ce este costruit un lucru; care

(scopul existenţei) este scopul sau care este rezultatul lui

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Din Braga: Noţiunea de materie descrie substratul din care sunt alcătuite (compuse) lucrurile.
Noţuinea de formă descrie ideile care sunt introduse de către cel care confecţionează
lucrul. Forma şi ideea sunt identice pentru Aristotel.
Mişcarea sau cauza eficientă prin care Aristotel demonstrează că tot ce există este
mişcare, este schimbare, şi sunt cauze ale acestei mişcări. Pentru Aristotl există
Demiurgul (Dumnezeu) care a pus totul în mişcare.
Cauza finală (sau cea de scop) ne vorbeşte pentru ce este construit un lucru (care
este scopul sau care este rezultatul lui).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
( Exemplu: = dacă ne referim la cazul păpădiei, apoi cauza materială a ei este sămânţa;
Cauza formală este legea sau tiparul (modelul, felul) de dezvoltare specifice păpădiilor;
Cauza eficientă este planta-mamă care a produs săminţa; Cauza finală este starea de
desăvârşire caracteristică păpădiei mature ).
32
Ultimele trei cauze alcătuiesc un singur principiu universal şi anume – Forma. La Aristotel
Forma – este ceea ce este ideal. (Forma este ideea)

Astfel, filosofia lui Aristotel se întemeiază pe 2 principii :

1. materia primordială (primară) (fără formă)

2. Forma pură (fără de materie)

Materia primordială la Aristotel desemnează elementul pasiv al lumii, iar Forma pură este
elementul activ.
Forma pură este identificată cu Demiurgul (Dumnezeu) însă nu ca creator al lumii, ci ca
ordonator al acesteia, deoarece materia primordială este veşnică şi nu este creată de nimeni.
( comparaţie cu oala de lut )

Materia fără formă este numai posibilitate, devenind realitate doar dacă are formă.

Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existenţei sunt materia şi forma. După el, tot ce există în mod
efectiv, reprezintă sinteza acestor 2 principii, sinteză numită – substanţă.
Materia – principiul pasiv care dă consistenţă şi care este modelat de formă. Forma – cea care dă
configuraţie, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt. Dar nici forma şi
nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acţionând asupra materiei,
după cum materia devine realitate primind forma.
Exemplu : statuia lui Hermes este făcută din piatră. Piatra însăşi este o materie dar şi o formă. Forma
pentru că se individualizează cu celelalte forme, dar în raport cu statuia este materia, iar statuia este forma
pietrei.
 Toate lucrurile şi fenomenele provin din ceva veşnic şi nepieritor, din materie, care nu provine din nimica, căci
nu este vre-o substanţă ce ar putea să existe înaintea ei. Materia nu este ceva concret, nu are formă, ci este doar un
substrat, aflându-se astfel în stare de nefiinţă, de lipsă de proprietăţi. Ea stă la baza oricăror deveniri, schimbări, dar
din ea nu se poate deduce devenirea.
Materia încă nu este realitate, căci, fără formă, ea e lipsită de viaţă, de energie. Ea este doar posibilitate.
Trecerea din posibilitate în realitate presupune unirea strânsă a materiei şi formei. Forma este un început activ, care
face materia determinată şi este cauza existenţei materiei în chip concret. Forma imprimă fiecărui obiect
particularităţi specifice şi ea poate fi socotită ca „ esenţă primară”. Forma nu este numai exteriorul, ci starea
internă, principiul fiecărui obiect.
Sufletul la Aristotel este forma corpului omenesc, iar Dumnezeu este forma concludentă a tuturor
formelor.
Mişcarea şi dezvoltarea lucrurilor ajunge la un rezultat final, când procesul se sfârşeşte. Această realitate a
energiei mişcării Aristotel o numeşte entelechie. În orice act se conţine un scop intern, care se manifestă la
sfârşitul dezvoltării.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, în învăţătura sa, Aristotel promovează teza unităţii dintre existenţă şi gândire
sau materie şi formă.
În viziunea sa, fiecare lucru din lume reprezintă în sine identitatea dintre Materie, adică
substratul material al lucrului şi Formă, adică esenţa raţională, ideală a lucrului.

Esenţa raţională la Aristotel desemnează ideea-scop, în baza căruia un lucru există. De aceea
filosofia lui Aristotel are un caracter teleologic (tele = scop, logos = raţiune).
33
Aristotel este considerat întemeietorul logicii ca ştiinţă despre legile şi formele gândirii corecte.
El considera logica un fel de instrument general pentru studiu şi pentru dobândirea cunoştinţelor din
cele mai diverse domenii.

Lucrările consacrate logicii sunt cunoscute sub numele de „Organon”, ceea ce înseamnă
instrument sau unealtă. Kant spunea că de la Aristotel încoace la logică nu s-a mai adăugat
nimic nou.

Aristotel consideră că gândirea umană are anumite legi. Pentru a le înţelege trebuie să
clarificăm, că gândirea este alcătuită din conţinut şi formă. Conţinutul gândirii totdeauna
este diferit, pe când formele gândirii sunt stabile, ele sunt aceleaşi întotdeauna.

Aristotel demonstrează că există 3 forme principale ale gândirii :

a) noţiunea – descrie existenţa unor lucruri. Noţiunie sunt de diferite

tipuri : universale, particulare şi singulare.
Noţiunile universale sunt genurile. Acestea descriu esenţa unei mulţimi.
Genul este alcătuit din specii, care este o subclasă a genului. Specia este descrisă
de un semn care deosebeşte specia dată de alte specii. În specii se conţine singularul,
adică lucrurile individuale. Semnul care descrie lucrul individual este numit singularul.

b) judecata – care este unirea noţiunilor prin afirmaţie sau negaţie

(prin intermediul verbului „a fi” ). (S este P)
Aristotel deosebeşte 4 grupe de judecăţi :
- afirmative şi negative
- adevărate şi false
- generale, particulare şi singulare
- necesare (apodictice), reale (asertorice) şi posibile
 c) raţionamentul – apare în rezultatul unei judecăţi. ( Din una sau câteva
judecăţi, numite premisele raţionale, se deduce o judecată
nouă (numită concluzie), care rezultă în mod logic din premise).

Aristotel a elaborat primele 3 (trei) legi ale gândirii logice :

1) legea non-contradicţiei – în fiecare sistem de cunoaştere, relativ separat,

două enunţuri, dintre care unul afirmă şi celălalt
neagă, nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp
şi sub acelaşi raport; (este una din cerinţele fundamentale
înaintate cunoaşterii, în special cunoaşterii ştiinţifice).

2) legea identităţii – ceea ce face ca un lucru să fie absolut asemănător cu un altul.

Înţelegerea în general constă în reducerea (în „identificarea”)
unei cunoştinţe noi la ceea ce cunoaştem mai dinainte.

3) legea terţului exclus – conform căreia din două enunţuri – când unul neagă
ceea ce celălalt afirmă, – unul este neapărat adevărat.
Exemplu: „Soarele este un astru” (A este B) şi „Soarele nu e astru”
(A nu este B) – unul este numaidecât adevărat (a treia posibilitate
nu există : tertium non datum).
34
În viziunea lui Aristotel, cunoaşterea se începe cu simţurile, dar se termină cu formele logice ale
acestora. Cunoaşterea esenţei lucrurilor, după el, este posibilă cu ajutorul formelor logice de
exprimare a esenţei lucrurilor, numite categorii filosofice.
Acestea sunt 10 (zece) la număr :
1. substanţa (esenţa) – ce este un lucru
2. cantitatea – cât este de mare un lucru
3. calitatea – ce însuşiri are un lucru
4. relaţia – în ce relaţii se află cu alte lucruri
5. locul (spaţiul) – unde se află lucrul
6. timpul – când există lucrul
7. poziţia – în ce poziţie se află lucrul
8. averea – cum se comportă lucrul
9. pasiunea (suferinţa) – ce influienţe suferă lucrul
10. acţiunea – ce acţiune exercită lucrul
Forma logică principală a cunoaşterii adevărate, în viziunea lui Aristotel, este
silogismul* – ca metodă logică de deducere a unor noi cunoştinţe din nişte cunoştinţe deja
stabilite (adică regulile cu ajutorul cărora se poate face un raţionament ).

( Silogismul este centrul logicii lui Aristotel, definit de el drept

„un discurs în cadrul căruia, afirmându-se anumite lucruri, din adevărul
lor decurge în mod necesar altceva decât se afirmă acolo” ).

Cea mai obişnuită formă de silogism constă din 3 propoziţii, dintre care 2 sunt premisele, iar una
este concluzia unui argument. Un silogism tipic are următoarea formă :
Toţi oamenii sunt muritori. *Silogism – procedeu dialectic de
Socrate e om. gândire care ne duce necesar
Deci Socrate e muritor. la adevăr

Pentru Aristotel silogismul este o metodă ştiinţifică, prin care putem găsi adevărata natură a lucrurilor, deoarece a spune
că Socrate este muritor, fiindcă este om şi că oamenii sunt muritori, nu înseamnă numai a-l califica pe Socrate într-un
fel – prin atributul este muritor, dar a arăta şi cauza pentru care este, fiindcă este om. Dar o explicare prin cauză înseamnă a
face ştiinţă.

Totul în logica lui Aristotel este formulat cu o precizie şi o claritate matematică.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un alt aspect al filosofiei lui Aristotel este învăţătura sa despre om şi suflet.

Aristotel studiază omul sub aspectul de „animal politic”. După Aristotel, omul este un
animal, dar un animal raţional. Capacitatea de viaţă intelectuală îl deosebeşte pe om
de animale. Numai omul poate să perceapă binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea.
Omul este o fiinţă socială care îşi manifestă esenţa sa în condiţiile vieţii politice. Omul se naşte
fiinţă politică şi tinde spre comunitate. Societatea este naturală pentru om ca şi pentru
animale.
Prima manifestare a naturii omului este formarea familiei, apoi a satului şi în sfârşit a
statului. Aristotel împarte formele de stat în „drepte” şi „nedrepte”. Cele drepte sunt monarhia,
aristocraţia şi politea, care toate au în vedere „folosul comun”. Formele nedrepte urmăresc
folosul personal al conducătorilor. Acestea sunt : tirania, oligarhia şi democraţia. Scopul şi
menirea statului este de a asigura maximum de fericire claselor conducătoare. Aristotel se
pronunţa p-u Monarhie şi Politeie.
35
În lucrarea „Despre suflet” Aristotel defineşte sufletul ca o „entelechie” (act) a
corpului. Sufletul este caracterizat ca forma şi forţa trupului.
El socotea juste părerile filosofilor, care credeau că „sufletul nu poate fi fără trup. Doar sufletul nu
e corp, ci ceva care aparţine corpului şi de aceea el e prezent în corp”.

Aristotel evidenţiază următoarele tipuri de suflet :

1. suflet vegetativ – este caracteristic plantelor

2. suflet senzitiv (senzorial) – este caracteristic la animale (ele se orientează în

spaţiu)
3. suflet raţional – se întâlneşte numai la om (care „cunoaşte şi gândeşte”)

La rândul său, sufletul raţional se divizează în :

a) intelectul pasiv – (care există împreună cu trupul)

b) intelectul activ – (care există şi independent de trup)

Aristotel a elaborat o învăţătură colosală despre suflet, dar nu spune dacă este sufletul
muritor sau nemuritor.

În lucrările sale despre natură Aristotel a încercat să determine locul situării sufletului, pe care îl
socotea în inimă. De la el vine căldura sângelui, care se răceşte în creer şi alimentează suflarea
vieţii organismului (pneuma).
În lucrarea De anima („Despre suflet”) Aristotel conchide că nu există nici o deosebire substanţială
între corp şi suflet. El consideră că ambii termeni definesc în mod egal principiul vieţii, unul
fiind condamnat la o formă temporară, altul – la eternitate.
Aristotel se pronunţă împotriva învăţăturii lui Platon despre imortalitatea sufletului şi afirmă că
dacă fiinţa vie moare, atunci se distruge şi sufletul, căci el nu se poate desprinde de corp.
Aristotel reieşea din faptul natural firesc, că sufletul are sfârşit odată cu sfârşitul
trupului.

___________________________________________________________________
 Particularitatea esenţială a sufletului este aceea, că el dă viaţă, „însă nimeni nu a observat că sufletul, fiind,
să zicem, în loc sau în aer, să procreeze vreo fiinţă vie”, cum credeau cei care socoteau că sufletul este
revărsat în toată natura.

În învăţătura despre suflet Aristotel respinge concepţia platonică şi pytagoreică, cât şi părerea lui Democrit
că sufletul ar fi constituit din atomi. El opune acestora ideea că sufletul este viaţa, că el este principiul vieţii.
Corpul şi sufletul se raportă unul la altul ca materia la formă, ca ochii la puterea de a vedea. De aceea
Aristotel defineşte sufletul ca fiind „prima entelechie a corpului organic-vital”, ca formă a corpului, ca
principiul formativ al corpului. Sufletul este privit de Aristotel, ca fiind esenţa corpului, căci fără suflet corpul
nu mai este decât un cadavru.
Sufletul este substanţa ca formă a corpului fizic, organic, care conform posibilităţii, posedă viaţă, eidos-
ul lui este entelechie, prin care corpul este corp şi este corp viu.
Ca formă a corpului, sufletul este totodată şi scopul acestuia, căci scopul corpului este realizarea
vieţii sale, ceea ce nu înseamnă nicidecum că corpul ar determina sufletul. Sufletul este dimpotrivă
puterea care dirijează şi tarcuieşte corpul.
36
Cu această convingere, Aristotel este împotriva atât a materialismului, cât şi a spiritualismului, care
considera sufletul ca fiind o substanţă opusă calitativ corpului.
Totuşi trebuie să subliniem faptul că marele merit al lui Aristotel este că el a ştiut să fructifice ceea ce era
veritabil, din punct de vedere ştiinţific, în teoriile înaintaşilor săi despre viaţa sufletească şi să înlăture tot
ceea ce era simplă părere.
Aristotel acceptă şi el împărţirea pe care o face Platon cu privire la suflet. Dar el îi dă a cestei împărţiri un
alt sens. Se repetă şi aici raportul dintre materie şi formă. Sufletul se manifestă în organisme ca un mod al
funcţiunii :
a) ca suflet vegetativ, care este principiul vieţii în general sau sufletul apetitiv (poftă, dorinţă), pe care îl
posedă numai plantele;
b) sufletul senzorial, simţirea – la animale, care se adaugă sufletului vegetativ;
c) sufletul raţional, pe care-l posedă numai omul şi la care se adaugă celelalte două : sufletul vegetativ şi
cel senzorial.
Aici apare o mare deosebire între concepţia aristotelică şi cea platonică. La Aristotel sufletul, care este
numai forma corpului, se stinge odată cu corpul, în timp ce la Platon, „nus”-ul este nemuritor. Celelalte două –
sufletul vegetativ şi cel senzorial – sunt numai materia pentru acesta din urmă şi ca atare ele sunt trecătoare.
Numai sufletul raţional nu se distruge prin moarte şi nu se amestecă cu corpul, ci le conduce pe celelalte
două, rolul său fiind gândirea, raţiunea, judecata.
Forma sufletului care este proprie numai omului, cu care acesta înţelege şi gândeşte – este spiritul (înţeles la
Aristotel ca fiind intelectul, raţiunea şi conştiinţa într-una). Spiritul este partea proprie sufletului uman, o parte ce nu
este dependentă de nici un organ corporal. Acesta poate gândi după dorinţă chiar şi ceea ce este simplu şi de
neimpartit.
Mai departe Aristotel face deosebirea între un intelect (sau spirit) activ şi altul pasiv. Primul primeşte
forma, cel de al doilea generează forma. El este „formă” nu materie.
De aceea o problemă mult discutată în filosofia aristotelică, în legătură cu aceste forme sau feluri de
raţiuni, este aceea : dacă amândouă aceste părţi ale sufletului sunt nemuritoare sau numai una?
Unii sunt de părere că numai spiritul activ este nemuritor, în timp ce alţii – că ambele părţi sunt
nemuritoare. Sufletul senzorial şi cel vegetativ sunt dependente de corp şi de aceea ele împărtăşesc acelaşi
destin cu corpul : ele sunt trecătoare.
Raţiunea, spiritul, în totalitatea lui, este însă nemuritor, acesta este „forma formei” şi ca atare
activitate pură – ca şi spiritul divin – ceea ce face ca să fie veşnic (De anima 1,4, Metaphisica 1,7). Raţiunea
pasivă este existenţa potenţială a cărei actualitate se află în raţiunea activă.
Aristotel nu formulează nicăieri un răspuns precis la problema nemuririi sufletului.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Aristotel a dezvoltat o învăţătura ce se referă la etică (morală)

Etica lui Aristotel tratează realităţile concrete : scopul ei este fericirea individuală şi
socială, care se poate materializa prin acţiuni chibzuite raţional. Problemele eticii Aristotel le dezvoltă
cu preponderenţă în lucrarea „Etica nicomahică”.
Etica Eudemică = etica fericirii
 Pentru Aristotel, morala face parte din politică, adică din ştiinţa ce se ocupă de
viaţa politică, de existenţa oamenilor împreună. Aristotel îi reproşează lui Platon pentru
că acesta ar fi amestecat teoria virtuţiilor cu teoria metafizică a ideilor.

Omul moral perfect apare din dezvoltarea necesităţilor pământeşti. Morala omului este,
în primul rând, morala cetăţeanului care are nevoie de oarecare virtuţii pentru
executarea drepturilor politice.
Aristotel împarte virtuţiile în dianoetice (intelectuale) şi etice (volitive).
37
Scopul activităţii omului nu este pur şi simplu viaţa activă, ci activitatea raţională. Fericirea
(eudaimonia) omului constă în energia activă pentru manifestarea virtuţiilor.
Virtuţiile nu sunt date de la natură. Natura oferă doar posibilitatea de a căpăta virtuţii, care se
realizează numai în activitatea omului. Virtutea se măsoară cu criteriul dreptăţii, justeţei stabilite
de dreptul de stat.

Filosofia lui Aristotel a constituit apogeul, punctul culminant al filosofiei Greciei antice. Pare
că întreaga viaţă filosofică a Greciei s-a concentrat în operele lui Aristotel.

Cu filosofia lui Aristotel se încheie cea mai bogată după conţinut filosofie, deoarece după
Aristotel – acest „Alexandru Macedon al filosofiei greceşti” – filosofia antică şi-a pierdut caracterul
său creator.
Aristotel – o minte genială şi revoluţionară, personalitate marcantă a întregii istorii a
omenirii. „Geniul filosofic al Greciei şi-a găsit în el expresia lui universală şi perfectă” – scria Emilli
Boutroux, la 1897.

Învăţătura lui Aristotel a exercitat o influienţă hotărâtoare nu numai asupra gândirii filosofice
din timpul său, dar şi asupra dezvoltării ulterioare a acesteia, în mod deosebit asupra
filosofei arabe şi filosofiei medievale.
----------------------------------------------------------------------------------------------

„Peripatetic” = (Lykeionul – şcoală peripatetică), din gr. "a se plimba”.

Aristotel este un întemeietor aproape universal, stând la începutul mai tuturor ştiinţelor, nu
atât în sens istoric, ci sistematic : este teoretician al retoricii, al poeticii, al moralei, al
economiei, al politicii, este un mare cercetător al naturii, este psiholog, este filosof,
întemeiază logica, etica, biologia.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Oraşul Stagira (azi: Stavro) era situat pe partea estică a peninsulei Chalcidica din Tracia – fondat în 655 de
coloniştii ionieni din insula Andros. Tatăl său era Nicomah, descendent din medici greci, iar mama – Phaestis, era
din Chalkis, provenită dintr-o familie bogată. Aristotel îşi petrece primii ani la Stagira şi Pella, capitala Macedoniei. În
anul 374? Nicomah moare. În 359 începe domnia lui Filip al II-lea al Macedoniei. În 356 se naşte Alexandru cel Mare.
După moartea lui Platon, în 347, succesor la conducerea Academiei devine Speusip. Aristotel, împreună cu prietenul şi
colegul său Xenocrates, pleacă spre oraşul Atarneus, din Mysia, pe coasta Asiei Mici. Conducătorul oraşului, Hermias
(un coleg din tinereţe), i-a întâmpinat, oferindu-le ca reşedinţă oraşul Assos. Aici s-a aflat între 347-342. Se
căsătoreşte cu Pythias, nepoata lui Hermias, care i-a născut o fetiţă ce a primit numele mamei sale. Se pare că
Pythias a murit curând. După moartea ei Aristotel a ţinut o relaţie permanentă şi plină de afecţiune, deşi nelegalizată cu
Herpyllis, originară din Stagira. A avut de la ea un copil, Nicomah, Ulterior se găsete la Mitilene, pe insula Lesbos. În
această perioadă s-a ocupat cu cercetări biologice. Aici îl întâlneşte pe Theophrast, care avea să devină cel mai important
discipol al său şi conducător al Lykeionului (numit după amplasament: o dumbravă consacrată lui Apollo) după moartea sa
(322-287). La conducerea Lykeionului urmează apoi Straton din Lampsacus (287-268). Între 266 şi 225
şcoala este condusă de Lycon din Troad (nu era filosof ci orator, scriitor şi atlet). Ultimul director al acestui liceu a fost
Andronicus din Rhodos, la crca 300 de ani după moartea lui Aristotel. Când îşi întocmeşte testamentul, pe fiica sa,
Pythias, o destinează ca soţie lui Nicanor, fiul lui Proxenos, primul său tutore-educator. (a murit din cauza unei maladii
stomacale). Se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta prietenului său cu care s-a căsătorit. Înfăţişarea: ochi mici, picioare subţiri,
vorba cepeleagă, îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat îngrijită şi inele cu pietre scumpe de o rară frumuseţe.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Diogene Laerţios. A scris în sec. al III-lea d.H. este autorul unei doxografii greceşti păstrată
integral: „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”.
38
4. Filosofia în perioada elenistă-romană

Perioada elenistă-romană sau mai numită postclasică din istoria filosofiei antice
greceşti este cea mai lungă şi cuprinde sec. IV î.e.n. (anul 322) – sec. VI e.n.
(anul 529), circa 850 de ani.

Se caracterizează prin criza sistemului sclavagist şi declinul Greciei Antice. Acest declin s-a
răsfrânt şi asupra filosofiei, care nu este atât de productivă ca în perioada clasică.
În această perioadă vechile învăţături filosofice antice sunt îmbinate în diferite moduri, având drept
scop fie întemeierea unei vieţi morale, fie izbăvirea sufletului prin credinţa în divinitate.
Datorită acestui fapt problematica filosofică are un caracter moral şi religios.

De asemenea, în această perioadă gândirea filosofică din naţional grecească devine

elenistă-cosmopolită (universală, amestecată).
- exprimată în greacă - era naţională
- exprimată în latină - devine internaţională

Perioada elenistă-romană (postclasică) se divizează în două subperioade: elenistă

(sec. IV – I î.e.n., anul 30) şi romană (sec. I – VI e.n., anul 529)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
Epoca elenistă începe o dată cu cuceririle lui Alexandru Macedon. (MB) Expediţiile lui
Alexandru cel Mare a condus la răspândirea culturii greceşti în cele mai populate zone
ale lumii – de la Egipt până în India.
Alexandru a strămutat centrul noului imperiu în oraşui Alexandria (Egipt) construit de
el.
Alături de Alexandria centre ale ştiinţei eleniste au devenit Siracuza şi Atena.

---------------------------------------------------------------------------
Epoca elenistă se deosebeşte de cea clasică.

În epoca clasică statul grecesc era ataşat de cetăţenii săi, avea grijă de ei, îi apăra.
Cetăţeanul considera că statul este al lui şi el are responsabilitate faţă de acest stat.

În epoca elenistă caracterul statului se schimbă. Statul nu mai are grijă de cetăţenii săi.
Fiecare om trebuie să fie responsabil de viaţa sa, să aibă grijă de sine.
În această situaţie se schimbă punctul de vedere asupra fericirii umane. Astfel
fericirea devine un obiect de cercetare important în filosofia elenistă. Dacă, fericirea nu
mai depinde de stat, atunci trebuie de găsit un alt reper.
Și acest reper devine natura, adică omul trebuie să găsească locul său în natură, să aibă
anumite relaţii cu ea, ceea ce poate rezolva problema.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
După moartea lui Alexandru (323 î.e.n.), Egiptul a fost condus de dinastia Ptolemeu, care a fost
protectoarea ştiinţelor. În timpul ei a fost construit un Muzeu (Museion), unde trăiai şi lucrau
învăţaţii.
 Activitatea Museionului a fost oprită de către fanaţii creştini (415) şi musulmani (645). Ultima
reprezentantă a dinastiei Ptolemeu a fost Kleopatra.
39
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Între oraşele care au devenit renumite în această perioadă primul loc îl ocupă Alexandria, centrul principal al
culturii elene. Savanţii perioadei eleniste, care trăiau mai ales în Alexandria, activau în domeniul matematicii,
astronomiei, mecanicii, fizicii, geografiei, fiziologiei, medicinii, istoriei, filosofiei, a teoriei limbii şi poeziei. Biblioteca
regală din Alexandria era cea mai bogată arhivă a manuscriselor. În jurul anului 285 î.e.n. conţinea 700 000 de volume
şi de papirusuri.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În această perioadă continuă să funcţioneze şcolile filosofice ale lui Platon (academicii Xenocrat, Polemon, Crantor,
Carneade ş.a.) şi Aristotel (peripateticii Teofrast, Straton, Aristarh ş.a,).
--------------------------------------------------------------------------------------------------
*Elen = locuitor al Greciei antice.
*Elenism – civilizaţie ce se dezvoltă în afara Greciei, dar sub influenţa culturii ei.

Cuceririle romane a adus elenismul la pieire, care datează cu anul 30 î.e.n. (anume în
acest an Kleopatra s-a sinucis). S-a format noul Imperiu Roman cu capitala la Roma, unde
au fost atraşi filosofii din Grecia cultă.

Învingătorilor nu le-a rămas nimic altceva, decât să devină elevii învinşilor.

Odată cu extinderea Imperiului Roman învăţăturile filosofice sunt divizate în funcţii de interesul
moral sau religios. De aceea în această perioadă au existat 2 categorii (tipuri) de
învăţături filosofice :
1) învăţături filosofice morale
2) învăţături filosofice religioase

În perioada dată problema filosofică centrală este problema fericirii omului.

Învăţăturile filosofice din prima categorie căutau să lămurească fericirea omului în baza
cunoaşterii legilor naturii şi elibrarea de sub necesitatea acestor legi.

Învăţăturile filosofice din a 2-a categorie lămureau fericirea prin intermediul credinţei în
divinitate, considerând că fericirea este imposibilă fără ajutorul divinităţii.

( Înainteză ca scop final mântuirea şi căile de atigere a ei. )

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Principalele învăţături filosofice morale sunt : epicurismul, stoicismul, scepticismul,

eclectismul.
Principalele învăţături filosofie religioase sunt : neopytagorismul şi neoplatonismul
------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, pe tărâmul roman se renaşte filosofia elenistă, care a avut următoarele caracteristici :
1) în condiţiile vieţii agitate romane, mai întrebată a fost nu logica, nu matematica, ci
etica.

2) din toate sistemele filosofice greceşti mai populare a fost epicurismul (Titus
Lucreţiu Car ş.a.), şi mai ales stoicismul.
3) filosofia întâmpinând un oponent puternic – religiea creştină, se transformă sub
influenţa ei, găsindu-şi manifestare clară în neoplatonism (sec. III e.n.).
40
Epicurismul – fondator a fost filosoful grec Epicur (341- 270 î.e.n.).
Epicur s-a născut în Chirist, lângă Atena, iar copilăria şi-a petrecut-o pe insula Samos.
Tatăl său, Neocles, era învăţător, iar mama ghicitoare. Iniţial Epicur a lucrat învăţător în şcoală. Filosofia l-a interesat din
adolescenţă. A fost captivat de doctrina filosofică a lui Democrit, devenind astfel continuatorul liniei materialiste în epoca
elenistă. La vârsta de 18 ani pleacă la Atena unde câtva timp ascultă lecţiile lui Xenocrate, discipolul lui Platon. Timp de
aproximativ 10 ani a trăit în oraşele din Ionia, unde a avut prilejul să ţină lecţii de filosofie în oraşele Colofon, Mitilene şi
Lampsacos. În anul 307 î.e.n. Epicur se reîntoarce în Atena unde îşi cumpără o grădină. În anul 306 el fondează în
această grădină, şcoala lui proprie, „şcoala” în aer liber (celebra „Grădină a lui Epicur”), unde trăia în comunitate cu
prietenii şi discipolii săi, şi pe care o conduce până la moarte.
Grădina lui Epicur era o oază de pace în mijlocul societăţii ateniene agitate din sec. al IV-lea î.e.n., refugiu al unor
discipoli activi. Poetul Titus Lucreţiu, care a fost cel mai celebru discipol a lui Epicur, în tratatul său „Despre
natura lucrurilor”, va spune despre el : „Zeu fost-a dânsul, un zeu pentru noi, strălucitule Memmiu, / El cel dintâi ne-
ndeamnă spre purtarea în viaţă, ce astăzi / Înţelepciune-i numită”.
De la Epicur nu ne-au rămas decât trei scrisori, care conţin rezumativ doctrina sa, îndeosebi morala („Epicur îl
salută pe Herodot”, „Epicur îl salută pe Pifocle”şi „Epicur îl salută pe Meneceu”). Pe lângă aceste trei scrisori ştiinţifice
s-a păstrat încă o lucrare în formă de aforisme, cunoscută sub denumirea „Maxime principale” şi care includ 40 de
aforisme. Epicur a fost un scriitor extrem de fecund. Diogenes Laerţios consideră că scrierile lui Epicur ar fi atins cifra
de 300, printre care „Tratatul asupra naturii” în 37 de cărţi, „Despre atomi şi despre vid”, „Despre iubire”, „Despre scop”,
„Despre practica justiţiei”, „Canonul”, „Despre fatalitate” ş.a.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* * * * *
Titus Lucreţius Carus (96 – 55 î.e.n.)

Epicur susţinea că sarcina principală a filosofiei este crearea ştiinţei despre comportare, care ar
face omul să devină fericit. O astfel de ştiinţă, poate fi creată numai în cazul, când va fi
determinat locul, pe care îl ocupă omul în natură.
De aceea etica, spunea el, trebuie să se bazeze pe fizică sau pe ştiinţa despre
natură.

Pentru a deveni fericit, omul trebuie să cunoască legile naturii: „Fără ştiinţele naturii nu putem
căpăta plăceri neîntristate” – spunea Epicur.

Astfel, doctrina filosofică a lui Epicur era alcătuită din trei părţi: fizică, logică (kanonika) şi
etică (morală).
Fizica – ce propune o explicaţie filosofică a naturii.
Logica – este necesară pentru distingerea adevărului de fals.
Etica – care tratează despre condiţiile vieţii fericite.

Fizica (teoria naturii) lui Epicur, în linii generale se bazează pe teza atomistă, materialistă a lui
Democrit, că lumea este alcătuită din atomi şi vid.

Există, însă, câteva deosebiri între atomismul lui Epicur şi cel al lui Democrit :
a) în opinia lui Epicur, atomii sunt prea mici pentru a fi văzuţi, în timp ce Democrit admitea şi atomi mai
mari;
b) după Democrit atomii nu pot fi liberi, pe când Epicur susţine că atomii pot să aibă o mişcare
liberă;
c) Democrit explică mişcările atomilor prin lovire, în timp ce Epicur le explică prin cădere, provocată de
greutatea lor;
d) dacă în sistema lui Democrit atomii se mişcă în linii drepte sub acţiunea forţelor exterioare, atunci în filosofia
lui Epicur, atomii se mişcă sub acţiunea forţelor interioare. Aceasta face posibil ca atomii să devieze sub un unghi
mic de la mişcarea rectilinie. Acest unghi al devierii şi este posibilitatea libertăţii atomilor. (linie dreaptă)
41
 Logica lui Epicur e destul de simplă : totul este cunoscut prin simţuri şi dacă avem idei
generale despre lucruri, acestea constituie rezultate ale impresiilor anterioare. În gândirea noastră nu
este adevărat decât ceea ce se poate fonda şi verifica printr-o percepţie.

Etica lui Epicur are un caracter empirist (bazat numai pe experienţă).

După părerea lui Epicur, omul în societate se comportă asemenea unui atom, el tinde
către libertate. Omului îi este necesară libertatea pentru a deveni fericit.
Libertatea este cauza fericirii umane, – susţine Epicur. Libertatea este legată de spiritul,
sufletul omului. Dacă sufletul este liber, atunci şi omul este liber.
Libertatea sufletească este legată de calmitatea (liniştea) sufletului, pe care Epicur o numeşte
ataraxie (gr. *ataraxis = scutit de tulburare).

În concepţia lui Epicur, în calea liniştei sufleteşti stau dorinţele noastre şi frica, în primul rând
dorinţele de plăcere (gr.: plăcere = hedone, hedonism).

a) Este natural că fiecare dintre oameni tinde spre plăcere. Epicur arată că plăcerea este binele
suprem, este scopul vieţii. „Noi numim plăcerea începutul şi sfârşitul (alfa şi omega) vieţii fericite –
scria Epicur. El determină plăcerea ca absenţă a suferinţei.

”Plăcerile sunt diferite, spune el. Epicur ne dă ca scop de atins o folosire raţională a plăcerilor,
pe care el le rânduieşte în trei grupe :

1). plăceri „naturale” şi „necesare” pentru viaţă –

pe care trebuie să
le favorizăm
2). plăceri „naturale” dar „nenecesare” pentru viaţă – pe care trebuie să
le admitem
3). plăceri „nenaturale” şi „nenecesare” pentru viaţă – pe care trebuie să
le evităm
Astfel, pentru a fi fericiţi, Epicur consideră că trebuie să ne limităm cercul plăcerilor la prima
grupă de plăceri. Celelalte grupe de plăceri sunt complicate şi ne vor produce doar nelinişte.
Viaţa trebuie limitată, după părerea lui, la cele mai simple necesităţi.

b) Epicur spunea că omul trebuie să se elibereze de tulburări sufleteşti, nelinişte şi frica de

orişice. Obiect al fricii sunt zeii şi frica de moarte. Nu avem ce ne teme nici de una nici de
alta.
Trebuie eliminată frica de zei, deoarece zeii nu influienţează lumea aceasta nici într-un fel.
Lumea este influienţată doar de mişcarea atomilor.
Oamenii socot că zeii se amestecă în viaţa umană : pe unii îi pedepsesc, iar pe alţii îi ajută, în
dependenţă de comportare. Dacă acţionezi reeşind din bunătate, atunci zeii vor răspunde cu bine
şi, viceversa.
Zeii există, dar se găsesc în spaţiile cosmice, trăiesc între hotarele dintre lumi, sunt eterni şi
blajini, şi nu se amestecă în treburile umane.
E necesar să fie eliminate şi amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase.

42
De moarte tot nu trebuie să te temi, – spunea Epicur, – deoarece moartea nu are nimic
comun cu noi. Atunci când trăim, cât suntem vii, moartea nu este cu noi, este departe, iar când
moartea este cu noi, nu mai existăm. Trebuie să ne împăcăm cu acest gând.
 El zicea : „când voi sunteţi, ea nu este, iar când voi nu sunteţi, ea este. Atunci când
ai murit, nu
mai simţi nimic, şi de ce să te nelinişteşti atunci când eşti în viaţă, în loc să te bucuri de ea ? ”.
Cine ştie mai bine să se debaraseze de frica faţă de împrejurările exterioare este mai fericit, –
spunea Epicur.

Aşadar, după Epicur, fericirea se bazează pe plăceri. Dar fericirea nu poate consta
decât în fixarea unei plăceri stabile şi prin aceasta eliminarea a tot ce aduce nelinişte şi
suferinţă.

Centrul fericirii, după Epicur, rezidă într-un spirit lipsit de orice agitaţie (tulburare) şi corp lipsit
de durere (suferinţă).
Fericirea umană depinde de sănătatea corpului şi de liniştea sufletului.

Toate acestea sunt condiţiile negative ale fericirii. Fericirea pozitivă o poate aduce numai
contemplarea filosofică şi înţelegerea naturii şi a lumii.

În istoria filosofiei antice greceşti sistemul lui Epicur a avut o importanţă extraordinară. Şcoala lui Epicur a
existat mai multe secole (din anul 306 î.e.n. până la încep. sec. al IV-lea e.n.). În istoria epicurismului se
evidenţiază trei etape ale dezvoltării lui: 1) şcoala lui Epicur în epoca elenistă; 2) epicurismul în Roma; 3)
ultimele şcoli ale existenţei învăţăturii epicuriene.

Filosofia lui Epicur a fost o ultimă realizare de seamă a geniului elen.

Stoicismul – apare la sfârşitul sec. al IV-lea î.e.n. (circa în a. 300), la Atena,

fondator fiind Zenon din Citium (cc. 335 – cc. 264 î.e.n.). Alţi
reprezentanţi iluştri au fost: Cleante din Assos (Troada, 331 – 232), Crisip din Soloi (Cilicia, 281-205),
Panaetios din Rodos (185-110), Poseidoniu din Apameia (Siria, cc. 135–50), Zenon din Tars, Diogene din
Seleucia, Boeţius din Sidon (a murit în 119 î.e.n.).

Amploare capătă şi la Roma. Reprezentanţi de vază aici fiind Lucius Annaeus Seneca (Cordoba,
cc. 4 î.e.n.- 65 e.n.), Epictet (Hieropolis, Frigia, cc. 50 – Nicopolis, Epir, cc. 130 ), Marc Aureliu Antonius
(Roma, 121 – Vindobona, 180), împărat roman (161 - 180).
Anticii au apreciat şi idei a altor stoici, ca Ariston din Chios, Herillos din Cartagena, Perseu din
Cition, Denis din Heracleea ş.a.

(stoicism = stoma = colonadă; trăiau într-o casă cu o mulţime

de coloane; discutau problemele fericirii omului primblându- se
printre colonade.
A doua semnificaţie = înfruntă cu bărbăţie greutăţile naturii).

Crisip din Soloi a fost considerat ca cel de-al doilea întemeietor al stoicismului. În învăţătura
lui Crisip stoicismul a primit forma sa desăvârşită. El a scris 705 tratate, dintre care 311 de logică.
Din ele ne-au rămas doar câteva fragmente.
Reputaţia sa în antichitate era considerabilă. „Dacă zeii au o logică – spunea Diogene Laerţios –
ea nu poate fi decât crisipiană”.
43
Stoicismul este o doctrină panteistă (totul este în Dumnezeu) şi materialistă.

Stoicismul a cunoscut trei perioade :

 1) vechiul stoicism (Zenon, Cleante, Crisip) - sec. IV – II î.e.n.
2) stoicismul mediu (Panaitos din Rodos, Posidoniu - sec. II – I î.e.n.
Zenon din Tars, Diogene, Boeţius)
3) noul stoicism (Epictet, Seneca, Marc Aureliu) - sec. I – III e.n.

Această periodizare nu împedică, însă, unitatea fundamentală a doctrinei stoice. Menţionăm totuşi o
deosebire : în timp ce stoicismul grec poate fi caracterizat ca un „orgoliu al raţiunii”, stoicismul roman se
apropie din ce în ce mai mult de umanitate (prin teza că toţi oamenii sunt fraţi, că ei trebuie ajutaţi prin milă),
de tezele creştinismului, care s-a putut răspândi în acea epocă.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Zenon împarte filosofia în fizică, logică, şi etică.

Fizica stoicilor este în fond materialistă. Totul are, în viziunea lor, o natură materială, inclusiv
Dumnezeu, sufletul, virtutea, activităţile noastre.

Dumnezeu este, spre exemplu, „corpul cel mai curat”, care pătrunde totul, iar sufletul nu este decât
„un suflu cald” pasibil percepţiei.

Stoicismul se bazează pe elemente din diferite filosofii şi, în primul rând, include
elemente din filosofia lui Heraclit.
Ca şi Heraclit, ei considerau că Universul (cosmosul) este un foc, care este în veşnică
mişcare şi schimbare, pe măsură se aprinde şi pe măsură se stinge. Dar acest foc
este identic cu zeus, care este raţiunea universului (a lumii), adevărul acestui univers.
Zeus este legea universală şi conştiinţa universului. Natura este corpul lui zeus. În natură există
lege, care este destinul universului. Acest destin nu poate fi schimbat, el este neclintit. El
nu depinde de o altă forţă decât de zeus.

Teza esenţială a fizicii stoice este evidenţierea determinismului strict, conform căruia se produce
totul în natură. Totul este orânduit, este necesar.

Deci, stoicii vorbesc de o „soartă” a lumii, de fatalitate în dezvoltarea ei. Această lege a
naturii, această fatalitate, însă, este de ordin raţional. În ea îşi găseşte expresie raţiunea
care orânduieşte totul, ce pătrunde totul.
Raţiunea lumii este identică cu Dumnezeu.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, după stoici Universul constituie un tot însufleţit şi pătruns de raţiune. Tot ceea ce există se
organizează conform unei ordini proprii datorită Focului demiurg, care a primit denumirea de Logos, Divinitate
(Zeus) şi Destin totodată.
Totul este determinat. Evenimentele sunt numai verigi necesare ale unui lanţ de fier. „După tot ce se
petrece urmează altceva, care inevitabil e legat de el, ca cu cauza sa. Nu există nimic şi nimic nu are
loc în lume fără cauză”. Un corp determină alt corp, care, la rândul său, devine cauza următorului.
44
Logica, după stoici, ne învaţă a gândi şi de aceea e necesară filosofului pentru a stabili
posibilitatea şi condiţiile adevărului. Ei împărţeau logica în retorică şi dialectică.
Dialectica stoicii o determinau ca „ştiinţă despre lucrurile adevărate şi false şi despre
lucrurile care nu sunt nici una, nici alta”. Materia ei sunt noţiunile, iar scopul –
cunoaşterea metodelor de demonstrare.
 Stoicii deseori indentificau retorica (arta de a vorbi frumos) cu dialectica. Faptul
acesta era determinat de legătura strânsă dintre cuvânt şi gând. Cuvântul şi gândul e una
şi aceeaşi, numai că privite din diferite părţi (şi unul şi altul în greceşte se
însemna printr-un singur termen „Logos”).

Centrul de greutate al teoriei stoicilor se afla în domeniul eticii. Cunoaşterea omului, a

virtuţiilor şi îndatoririlor proprii intelectului.

Primul şi principalul principiu al stoicilor este de „a trăi în conformitate cu natura”, dar deoarece
natura este identică cu raţiunea – a proceda raţional.

Omul deţine în Univers un loc privilegiat, care-i determină natura şi menirea. Omul este situat în
centrul lumii. El reprezintă punctul de plecare şi ţinta finală a ştiinţei.
Zenon menţiona, că scopul final al omului este de „a trăi în conformitate cu natura”. Acesta-i
idealul unui adevărat înţelept. Omul trebuie să cunoască natura. Însăşi natura ne conduce spre
virtute. Şi invers, să trăieşti virtuos este ca să trăieşti conform naturii.
Fiind o parte a naturii, corpul nostru ne arată cum să ne comportăm. Corpul tinde spre
autoconservarea vieţii.
____________________________________________________________________________________________________________

(Autoconservarea este un instinct al corpului. Natura, mai întâi de toate, are grijă de sine însăşi.
Deci fiecărui organism starea personală îi este mai aproape decât orişice. De aceea natura se opune
la orişice pornire, imbold ce-i este străin şi dăunător şi merge în întâmpinare la tot ce-i este aproape.
Deci scopul final al individului trebuie să fie o viaţă, care corespunde naturii).
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ca şi toate doctrinele morale antice, stoicii abordează problema fericirii. Ei considerau fericirea
scopul suprem al oricărei tendinţe omeneşti.
După părerea stoicilor, fericirea umană constă în libertatea omului.
Libertatea umană depinde de înţelegerea omului a raţiunii naturii, a destinului său. Omul care se
supune legilor naturii, destinului său, poate deveni liber. Cel care se opune, nu va putea fi liber
niciodată şi va fi nefericit.

Stoicii identifică fericirea cu moralitatea, cu raţiunea dreaptă. Un singur lucru contează : dacă ţi-ai
făcut datoria, dacă a-i urmat calea raţiunii, care este cale a virtuţii.

Astfel, în cadrul acestei doctrine, nu este vorba, ca la Epicur, de o fericire strict

personală. Fericirea stoică nu este egoistă, fiindcă ea depinde de realizarea datoriei faţă de
ceilalţi. Omul trebuie să se supună destinului.

45
Scopul pe care îl urmăresc stoicii, este ca individul în viaţa personală să aleagă drept
orientare idealuri spirituale adevărate, ca să-l conducă spre virtute.
Aceste idealuri, după ei, sunt : vitejia, înţelepciunea, dreptatea, reţinerea, buna
voinţă, hotărârea etc.

(De exemplu: de ce omul s-ar teme de ceva, chiar şi de moarte, doar moartea
este ceva natural. Omului îi este dat să trăiască în viaţa aceasta doar puţin, ca pe
urmă să treacă în veşnicie. De aceea moartea trebuie de primit foarte calm, pentru
că aşa este natural să se întâmple).
---------------------------------------------------------------------------------------------------
 Deci fericirea omului depinde de ataşamentul nostru faţă de binele universal. Omul trebuie să
tindă către bine. Din acest punct de vedere omul trebuie să fie un bun cetăţean al statului
său, să fie disciplinat, să aibă o comportare eroică, să tindă către adevăr, să fie
onest în comportare.

Preamărirea datoriei, propovăduirea fermităţii în faţa vitregiei vieţii constituie moştenirea pozitivă
a moralei stoicilor.

Şcoala filosofică a stoicilor a existat până în anul 529 e.n., când a fost desfiinţată de împăratul Iustinian.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cum îşi reprezentau stoicii Cosmosul? Tabloul lumii în esenţă puţin se deosebeşte de cosmologia lui
Aristotel. Stoicii făceau deosebire între Univers şi Cosmos (lume). Chrysipp determină Cosmosul ca un „sistem
format din Cer, Pământ şi fiinţele care se află în el”. Cu o forţă deosebită stoicii menţionau unitatea
lumii. Toate părţile Cosmosului sunt legate una cu alta prin „simpatie”. Pretutindeni există legătura
dumnezeiască.
Reprezentările stoicilor despre Cosmos sunt panteiste şi hilozoiste. Cosmosul este o fiinţă vie şi raţională.
În centrul Cosmosuli se află Pământul, iar mai sus – apa şi aerul. În jurul acestui nucleu aflat în
stare de repaos se mişcă eterul. De Cosmos sunt fixate stelele, care sunt formate din foc de purificaţie diferită şi
care „se alimentează cu emanaţiile Pământului şi ale apei”.
Spaţiul este aceea ce e umplut cu corpuri. Cosmosul ocupă un spaţiu limitat. Spre deosebire de epicurieni,
stoicii susţineau că corpurile, spaţiul şi timpul se divizează până la infinit. Dincolo de hotarele Cosmosului se
află vidul. Vidul se aseamănă cu un vas gol, iar spaţiul – cu unul plin. Înpreună cu Cosmosul vidul
formează Universul.
Cosmosul apare şi dispare în anumite perioade de timp strict determinate. La capătul unei evoluţii
lumea moare pentru a se renaşte într-o suită indefinită de cicluri cosmice, fiecare din ele înscriindu-se în
intervalul „Marelu-An” („Marelu-An” este egal cu 365 x cu 18000 ani lumină) , realizând prin eterna lor revenire
perenitatea (durabilitatea, trăinicia) Universului şi a Divinităţii.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Scepticismul – (din gr. skeptikos = îndoială, a pune la îndoială ceva), concepţie ce
pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective.

Acest curent a apărut în filosofia greacă în perioada crizei societăţii sclavagiste, fiind întemeiat de
Pyrrhon din Elis (365-275 î.e.n.) şi reprezentat de Timon (c. 320 – 230), de Carneade (Cirene, cc. 215 –
Atena, cc. 129), Enesidem (Cnossos, sec. I î.e.n.), Arcesilau (Pitane, Eolida, circa 316- 241), Agrippa (sf.
sec I – încep. sec. II), Sextus Empiricus (sec. II-III e.n., năs. la Mitilene; a trăit la Alexandria şi la Atena. A condus
şcoala sceptică în perioada 180-210), ş.a.

Pyrrhon este cea mai importantă figură a scepticismului antic. Viaţa sa a fost un model pentru contemporanii săi (a
fost numit mare preot de către concetăţenii din Elis). A fost mai întâi pictor, a urmat armatele lui Alexandru cel
Mare în Asia şi a fost puternic impresionat de experienţele fachirilor şi de insensibilitatea lor la durere. El o va reduce
la principiul variabilităţii impresiilor care decurg din simţuri. Nu a scris decât un poem dedicat lui Alexandru. La fel ca
şi Socrate învăţătura şi-a expus-o oral. Doctrina sa a fost transmisă de principalul discipol al său Timon, prin care a fost
cunoscută de Aristocle (sec. II d. Chr.). Îi cunoaştem ideile şi prin lucrările lui Sextus Empiricus.

Problema principală a filosofiei scepticismului este etica, ei fiind preocupaţi de problema

moralii şi fericirii. Însă scepticii se deosebesc în rezolvarea acestor probleme de epicurieni
şi stoici.
( Epicurienii socot, că fericirea este un rezultat al dezicerii de anumite interese reale;
Stoicii considerau, că fericirea individului este reală numai atunci, când individul îşi ştie a supune interesele şi
ambiţiile personale naturii, generalului ).
 Scepticii neagă posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul. Ei pun la îndoială că omul
reflectă adecvat (corespunzător) realitatea.
În legătură cu aceasta, ei analizează sistemele vechi fillosofice şi ajung la concluzia că
filosofii au poziţii contrar opuse în ceea ce priveşte descrierea lumii.

Natura, după sceptici, rămâne pentru noi, oamenii, un obiect neînţeles. Nu este clar, spun ei, ce
domină în această lume : necesitatea, întâmplarea sau libertatea.
Nu se poate spune cum să ne comportăm, care sunt normele de comportare. Ei presupun că
este mai bine să ne abţinem de la raţionament, de la judecată, pentru obţinerea unei linişti
sufleteşti (ataraxie), iar prin aceasta şi a fericirii, care şi este scopul filosofiei.

Esenţa filosofiei scepticismului se bazează pe 3 teze principale, formulate de Timon :

1. Care este natura lucrurilor ? – Nu putem şti
2. Cum să ne atârnăm faţă de lucruri ? – Să ne reţinem de la ele
3. Ce folos vom avea de la o anumită atârnare ? – Linişte
Cercetând natura lucrurilor, scepticii ajung la concluzia că despre unul şi acelaşi lucru se poate
conchide contradictoriu : într-unul şi acelaşi timp se poate afirma sau nega despre unul şi
acelaşi lucru.

Deci, omul nu trebuie nimic să afirme şi nimic să nege. Căci dacă ceva nu ne este
înţeles, atunci în sufletul nostru intră îndoielile, discordia şi s-a terminat cu liniştea
sufletească, iar aceasta aduce la nemulţumire, iritare, nelinişte, emoţii, regret. Numai reţinerea de
la raţionamente (judecată), tragere de concluzii, aduce linişte sufletului.
Filosof, spunea Pyrrhon, este acela care tinde spre fericire.

Pyrrhon afirma că fericirea ar consta din seninătate (ataraxia) şi impasibilitate (apatia), dobândite
prin „abţinerea” (epohe) de la orice fel de afirmaţii.

Deci, idealul înţeleptului sceptic este ataraxia. Diogene Laerţios drept exemplu de ataraxie
aduce următoarea povestire despre sceptici. Odată Pyrrhon aflat pe o corabie în timpul
unei furtuni, arătând însoţitorilor săi speriaţi către un porc, care îşi păstra indiferenţa şi
continua să mănânce liniştit, a spus: iată într-o aşa ataraxie trebuie să se afle înţeleptul.
______________________________________________________________
Scepticii de mai de mai târziu din Roma – Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus ş.a. – s-au străduit să
dea scepticismului un caracter mai sistematic, să zdruncine credinţa în adevăr, să demonstreze incapacitatea
gândirii umane de a ajunge la adevăruri ferme, de nezdruncinat.
Şcoala sceptică se deosebea prin indiferenţă în atitudinea sa faţă de problemele sociale şi politice.
Pronunţându-se împotriva aşa-numitelor „şcoli dogmatice” (epicuriană, stoică, academică, peripatetică),
scepticii afirmau că adevărul este incognoscibil. Nici percepţia senzorială, nici gândirea nu ne dau cunoştinţe
adevărate. De aici cerinţa scepticilor de a ne abţine de la orice judecată atât despre esenţa lucrurilor, cât
şi despre valorile lor. Anume abţinerea de la judecată ne aduce la ataraxia în zădar căutată de epicurieni
şi stoici.
Eclectismul – (din gr. ekledos = a alege) – nu este o învăţătură aparte, dar
(roman) reprezintă o îmbinare mecanică, hibridă a unor idei, concepţii,
puncte de vedere (eterogene sau opuse) frumoase din alte învăţături, care generează lipsa de
unitate şi de consecvenţă în gândire.
Cicero defineşte filosofia prin formula – „medicina sufletului”

Unul din cei care şi-a adus contribuţia la crearea eclecticii a fost filosoful, oratorul şi omul
politic roman Cicero Marcus Tullius (106 – 43 î.e.n.). (eterogen = diferit)
 Eminentul om de stat, celebru orator, talentat jurist, renumit prozator, om de cultură şi bun cunoscător al filosofiei, Cicero
s-a născut la 3 ianuarie 106 î.e.n., într-o familie de cavaleri din Arpinium, aflat la 120 de km. sud-est de Roma. Conform unui
biograf, doicii lui Cicero i se înfăţişase un spectru (fantomă, nălucă, vedenie) care i-a prezis că acest copil va aduce mari servicii
statului. Numele cicer în latină înseamnă „bob”, „legumă”. Cicero se mândrea cu acest nume, venit din strămoşi, şi la
propunerea prietenilor să-l schimbe, când şi-a început cariera politicâ, a refuzat categoric. Cursurile şcolare iniţiale şi le urmează
la Arpinium, sub îndrumarea tatălui, un om iubitor de carte. Apoi, pe când avea 17 ani, este dus la Roma, unde a trecut o şcoală
bună sub conducerea vestitului orator al vremii L. Crassus, de la care s-a iniţiat în cariera de avocat.
Pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele, Cicero se află doi ani în Grecia, Asia Mică şi în Rodos. La Atena audiază prelegerile
filosofilor stoici. În 88 î.e.n. ascultă expunerişe lui Philon din Larisa. În Rodos devine elevul retorului Apolonius Molon,
însuşind arta oratorică. Întors la Roma el continuă cariera de om de stat, începută încă în anul 63 î.e.n., executând respectiv
următoarele funcţii: edil în a. 63, pretor în a. 66, consul în a. 68. Moartea a survenit la 7 decembrie anul 43 î.e.n., el fiind
executat (prin tăierea capului) de către soldaţii lui Marc Antoniu (83-30 î.e.n., triunvir, consul, comandant de oaste). L-a început
Cicero a încercat să fugă peste mare, dar mai apoi a refuzat, zicând: „Am să mor în patria pe care de-atâtea ori am
salvat-o”. Capul lui a fost adus lui Antoniu şi fixat la tribuna Senatului. Opera : discursuri în număr de 58; peste 800 de scrisori,
scrise între anii 68-63; lucrări cu caracter filosofic – Despre stat, Despre legi, Despre natura zeilor, Despre divinaţie, Despre
destin ş.a.
48
Lucrările sale filosofice, scrise în formă de dialog, sunt eclectice. Un merit al lui Cicero, este
faptul că el a atribuit principalilor termeni filosofici greceşti versiuni latine, intrate de
atunci în limbajul filosofic universal.
El acordă atenţie, în primul rând, problemelor de etică şi teorie politică.
Ideile filosofice ale lui Cicero reprezintă o materializare a celor mai umaniste şi realiste idei ale
grecilor în cultura şi spiritualitatea romană.

În lucrările de etică „Despre limitele binelui şi răului”, „Cato Maior, sau Despre bătrâneţe”, „Lelius,
sau Despre prietenie”, „Despre datorii” ş.a. Cicero analizează problemele binelui suprem, al virtuţiilor,
luându-le drept unic izvor al fericirii, ale contradicţiei dintre etică şi folosul personal, încercând să
dee recomandări practice.

Cicero cheamă să urmăm natura proprie omului, a cărei adevărată esenţă, după părerea lui,
o dezvăluie numai filosofia practică.
Omul trebuie să tindă spre perfecţiune, căreia îi corespund cele patru virtuţi principale :
înţelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea.

În teoria politică (lucrăr.: „Despre stat”, „Despre legi”) Cicero s-a apropiat de ideea
dreptului natural, dezvoltată ulterior de filosofii englezi şi francezi din epoca modernă.

El era de părerea că cea mai bună formă de guvernare statală este cea „amestecată”, care
întruneşte elemente ale democraţiei, aristocraţiei şi monarhiei, considerând că acestui deziderat
îi corespunde forma de guvernământ din Roma republicană (adunarea populară, senatul şi consulatul).

Ideile lui Cicero au avut o mare influienţă în Apus, în Epoca Antică tardivă, în Evul
Mediu, dar mai ales în Epoca Renaşterii şi a Iluminismului.

(*ecletism, eclectică, din gr. eklego = aleg – îmbinare forţată şi necritică a unor idei sau concepţii filosofice diferite, uneori
char opuse, care duce la lipsă de unitate şi de consecvenţă în gândire, la ignorarea esenţialului)

Principalele învăţături filosofie religioase sunt : neopytagorismul şi neoplatonismul

Neopytagorismul – îl propune pe Dumnezeu ca bază unică a lumii, ca esenţă

pură, spirituală, ce stă mai sus de toate contradicţiile.

Reprezentantul neopitagorismului Numenis (a doua jumăt. a sec. I) consideră că în structura ierarhică

a existenţei locul superior îl ocupă primul dumnezeu – prima raţiune, nus (gr., nous = minte), care este
nemişcat.
 Alături de nus coexistă materia neraţională, haotică şi incognoscibilă.
Între acestea se plasează Demiurgul care contemplează prima raţiune şi prin raţiune tinde spre
materie.
A doua raţiune, spre deosebire de prima, e mobilă, creatoare, aduce materia în ordine, dă
naştere armoniei şi cosmosului.

Cosmosul este al treilea dumnezeu.

49
Neoplatonismul – Neoplatonismul a apărut
(neo = ceva nou, o nouă interpretare).
în Egipt, la Alexandria, întemeietor fiind Ammonios Saccas,
în sec al III-lea d. Chr. şi care a fost predat în diverse şcoli până în sec. al VI-lea.
Fondatorul neoplatonismului la Roma este Plotin (205 - 270 d. Chr.), care a şi fost principalul
reprezentant al acestei învăţături.

Viaţa lui Plotin este cunoscută prin relatarea lui Porphyris, elevul său, care a avut grijă şi de punerea în
ordine a scrierilor sale. S-a născut în Egipt la Lykopolis?, (azi Asiut). Plotin a studiat la Alexandria, iar în a.
244 vine la Roma, unde, timp de 25 de ani, a fost profesor de filosofie, bucurându-se în mod deosebit de
favorule împăratului Gallienius, care manifesta interes faţă de filosofie. Începând de la 48 de ani, a redactat
tratate. Lucrările lui Plotin au fost corectate, sistematizate şi editate de Porfir (232-305), sub titlul „Enneade”,
orânduite în şase cărţi, care cuprinde fiecare câte nouă cărţi. Prima Enneadă tratează mai ales despre morală,
a doua şi a treia despre lume, a patra despre suflet, a cincea despre inteligenţă, a şasea despre Unu (inteligenţa
universală). La Roma, Plotin s-a aflat în fruntea unui grup de filosofi, fiind cunoscuţi sub numele de
neoplatonicieni. A murit Plotin în Campania, circa 270.
Filosofia lui Plotin decurge din cea a lui Platon. Plotin este un cunoscător admirabil al întregii filosofii
antice. Scrierile sale sunt, de multe ori, comentarii în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice.

(eneadă, gr.: - „nouă”, „eneadă”)

Doctrina plotiniană reţine de la Platon idealismul şi celebra
dialectică a iubirii, care îi permite filosofului să se înalţe până la intuiţia Binelui Suveran.

Tema dominantă în neoplatonism este cea a transcendenţei divine. Divinitatea, după Plotin, se
află în afara lumii, cu totul de asupra ei.

Transcendent = termen ce desemnează ceea ce se află dincolo de limitele

cunoştinţei şi cunoaşterii. Când vorbim de transcendenţa lui Dumnezei, evocăm
un Dumnezei creator, distinct de creaţia sa; (îl opunem imanenţei lui Dumnezei, adică
panteismului, potrivit căruia Dumnezeu ar fi prezent în lume şi în noi înşine ( imanent
= care este în interiorul altei existenţe) şi, în felul acesta, cognoscibil). Tanscendenţa
se opune imanenţei.

Plotin separă lumea reală în două părţi :

– lumea ideală
– lumea materială
( ipostază = stare, situaţie )

Lumea ideală este alcătuită din 3 niveluri (hipostaze) (sau conţine 3 trepte) :

1) lumea superioară, lumea Unul – care este începutul a tot ce există, puterea
a tot ce există, adevărul a tot ce există.
El este Lumina şi Binele; este perfecţia supremă, despre care nu se poate spune decât că există.
Unul nu are nici gândire, nici voinţă care ar presupune pluralitatea; Acest Unul poate fi
identificat cu Dumnezeu în calitate de creator. El este incognoscibil
Din bogăţia lui Unul apar celelalte două hipostaze :
50
2) raţiunea (inteligenţa) – este sediul ideilor, este acelaşi Unul, dar în
ipostază de contemplare (meditaţie, gândire);

3) sufletul – este o emanaţie (iradiere, scurgere, provenienţă) a raţiunii, el

este viaţa eternă, este nemuritor; este raţiunea umană, raţiune care face
legătura între lumea ideală şi lumea materială, între lumea superioară şi lumea inferioară.

Aceste trei niveluri (trepte) sunt trei ipostaze ale substanţei, toate ele fac parte din lumea
binelui. Dar în lume există şi răul.

Lumea materială este considerată lumea inferioară, ea este existenţa cea mai degradată;
cum spune Plotin – lumea răului. Materia nu conţine în sine nimic din lumea binelui.

Prin sistema aceasta de trepte, ca într-o oglindă se reflectă sensul eticii neoplatonismului.
Scopul omului este trecerea pe treptele fiinţei de jos în sus, până la contopirea sa cu
substanţa, adică cu Binele.

Deci omul trebuie să tindă să iasă din lumea materială şi să treacă în lumea ideală. Omul, având o
legătură cu Unul prin suflet, tinde spre Binele absolut, unde sufletul se va linişti, va fi departe
de rău şi de aceea va fi calm.

După Plotin, omul este alcătuit din 2 părţi :

a) din corp – care aparţine lumii răului

b) din suflet – care face parte din lumea superioară, din lumea binelui

Sufletul este raţiune. Cu ajutorul raţiunii se poate trece din treaptă în treaptă până va fi atinsă
treapta superioară, adică de la interesele corpului spre suflet.
Prin suflet spre raţiunea universală, pentru că sufletul şi raţiunea universală au ceva comun,
sufletul este parte componentă a raţiunii universale.
Prin contemplare, sufletul se uneşte cu Unul, adică cu Dumnezeu. Această unire cu
Dumnezeu şi este fericirea omului. Aceasta se poate înţelege prin fericirea sufletului.

După părerea lui Plotin, sunt patru clase de virtuţii, dobândirea cărora ne va aduce la scopul
mult dorit – la Binele suprem. Virtuţiile acestea înseamnă anumite etape (stadii) de
desăvârşire morală, care înalţă personalitatea.

La prima etapă de perfecţionare morală, personalitatea îşi reglează activitatea social-practică, o

supune anumitor normative, ce contribuie la călirea personalităţii şi apariţia însuşirilor morale :
bărbăţiei, prudenţei, comportării raţionale, dreptăţii, etc.

La etapa a doua are loc purificarea completă, eliberarea sufletului de corp, când virtuţiile practice
trec la o etapă calitativ nouă : raţionalitatea trece la o intuiţie pură, lipsa de teamă trece în pregătirea de
despărţire a sufletulu de corp, etc.
51
 A treia etapă este legată de contemplarea filosofică, când sufletul contemplează superiorul şi
atinge a doua ipostază a fiinţei – raţiunea.

A patra etapă este etapa de contopire cu Dumnezeu, când omul nemijlocit contemplă pe
Dumnezeu. Drumul spre aceasta este extazul mistic, pe care Plotin însuşi pretinde că l-ar fi avut
doar o singură dată în viaţa lui.
Extazul mistic nu poate fi descris cu ajutorul noţiunilor, pentru că este etapa ultraraţională. Aceasta este
încântarea, mulţumirea, contopirea cu Dumnezeu, prefacerea gânditorului în gândire.

Toată filosofia lui Plotin este astfel animată (însufleţită) de o puternică tendinţă idealistă, de un
idealism colorat religios.

Acest caracter religios face ca filosofia neoplatonistă să servească drept punct de trecere de la
gândirea filosofică antică la cea creştină;
(deşi diferenţa este mare: Dunezeul creştin nu produce prin emanaţie, ci prin creaţie liberă, prin
inteligenţă, voinţa şi libertatea lui).

Ea a exercitat o puternică influienţă asupra patristicii creştine (doctrina Părinţilor Bisericii din sec. I-V) ,
precum şi asupra gândirii medievale.

În Siria a existat şcoala lui Iamblichos din Chalkis (cc. 280 – cc. în 330). Ultima şcoală
neoplatonică a fost înfiinţată de Proclus (Constantinopol, 412 – Atena, 485) la Atena, unde a
existat până în anul 529.

Astfel, curentele filosofice ca : epicurismul, stoicismul, scepticismul, eclectismul

neopitagorismul şi neoplatonismul oglindesc destul de clar lupta ce s-a desfăşurat între diferite
opinii, la sfârşitul erei vechi şi începutul erei noastre.

Se punea problema : care să fie perspectiva de dezvoltare a omenirii? În rezultat, în urma la toate
acestea, a biruit ideologia (învăţătura) creştină, care era legată de mistica evreiească şi care nega
raţionalismul lumii greceşti.

Trăsăturile caracteristice a filosofiei antice.

1. Filosofia antică este una sincretică, adică pentru ea este caracteristic o coeziune puternică,
inseparabilitatea problemelor importante.
2. Filosofia antică este una cosmocentrică : orizontul ei întotdeauna cuprindea tot Universul, inclusiv şi
lumea omului.
3. Filosofia antică porneşte (îşi are începutul) din Cosmos, care deseori este considerat o divinitate absolută;
aceasta înseamnă că filosofia antică este una panteistă.
4. Filosofia antică a avut multiple realizări la nivel conceptual – teoria ideilor la Platon, concepţia despre
formă (eidoxa) la Aristotel, concepţia despre semnificaţia cuvântului (lectonului) la stoici, etc.
5. Etica antică – este cu precădere etica virtuţiilor, dar nu etica datoriei şi valorilor.
6. Filosofia antică impresionează prin iscusinţa (abilitatea) filosofilor de a găsi răspuns la cele mai
esenţiale întrebări ale existenţei. Ea este cu adevărat una funcţională, chemată să ajute oamenii în
viaţa lor.
52
Termenul sophos şi sophistes au sensul de „înţelept”, „abil”, provenind din cuvântul grec sophia, iniţial
având sensul de meşteşug, măiestrie iar apoi pe acela de înţelepciune.
Pornind de la aceste determinări etimologice, îi putem considera pe sofişti drept nişte foarte abili şi
îndemnatici utilizatori ai cuvântului şi gândirii, capabili de o susţinere completă a oricărei probleme, utilizând
atât argumente pro cât şi contra.
Sofistica înseamnă, până la urmă, arta cuvântului rostit astfel încât pe baza argumentelor oferite de gândire,
aceasta să poată convinge, mai ales în ceea ce priveşte dezbaterea politică. Astfel, „prin intermediul sofiştilor
politica devine o afacere a logosului”.
 Consecinţă şi totodată mijloc al dezvoltării democraţiei, sofistica este urmarea apariţiei spiritului critic în
gândirea greacă, aplicat cu precădere în domeniul politic şi discutând „originea sau natura statului şi
validitatea legilor”.
Revoluţia intelectuală săvârşită în epocă de către sofişti are rol de pionerat pentru antichitatea greacă
deoarece răstoarnă valorile, pune totul sub semnul întrebării, relativează rolul polis-ului şi „scoate în prim plan
individul uman, de acum „măsura tuturor lucrurilor”.
Dacă până la sofişti ceea ce avea preeminenţă era cetatea, individul uman, în calitate de cetăţean, fiind
subordonat total acesteia, odată cu apariţia gândirii sofiste prim-planul a aparţinut individului uman, care trebuia
pregătit pentru viaţa politică, adică pentru a fi capabil să convingă, să persuadeze* să fie activ, iar nu să caute
adevărul, adâncit în abstractizări şi inutile meditaţii filosofice. Modelul sofist concepe şi promovează omul în
acţiune, interesat numai de binele propriu, capabil să se afirme în viaţa polis-ului şi să conducă cetatea.
În toată această efervescenţă şi încercare de reînnoire ideologică a cetăţii greceşti, apare Socrate,
tradiţionalist convins şi apărător înflăcărat al cetăţii. Atitudinea sa ostilă faţă de sofişti provine din faptul că, pe
de o parte, nu era de acord cu predarea contra unei sume de bani, de cele mai multe ori o sumă
consistentă, pe care nu şi-o putea permite oricine să o plătească iar, pe de altă parte, din cauza faptului că
sofiştii, prin practica lor, relativizau toate conceptele cunoscute şi folosite în epocă.

Neajunsul sofiştilor, care poate constitui un real pericol pentru maniera lor de „împărtăşire” a
cunoştinţelor, era acela al distanţei şi anume : proclamarea ex cathedra că lucrurile stau într-un
anumit fel şi că trebuie învăţate aşa cum au foat predate.

După Socrate, ucenicului, discipolului trebuie să i se lase şi o oarecare libertate de a interpreta, a gândi, a
trece prin firul propriei raţiuni demersurile dascălului. În acest scop Socrate foloseşte metoda dialogului,
deci a ne-predării. Nu predau, nu impun, ci discut, dialoghez, comunic (în ambele sensuri), ţin cont de celălalt şi
încurajez capacitatea sa de a gândi, deoarece a gândi este un drept, dar totodată şi o obligaţie, o
îndatorire.

Un alt minus al sofiştilor era faptul că îi priveau pe ascultătorii lecţiilor lor doar ca pe nişte simpli
clienţi. Pentru Socrate, dezinteresat de câştiguri, bani şi faimă, dialogul în sine, întru aflarea Adevărului,
reprezintă finalitatea, iar nu remuneraţia pentru lecţia predată.

*Persuasiv = convingător, insistent, stăruitor,perseverent, asiduu

„A fi filosof – spunea Socrate – nu constă în a şti o mulţime de lucruri, ci în a fi temperant”
Steve Jobes : „Mi-aş da toate cunoştinţele în tehnologie pentru o după–amează petrecută cu Socrate”.
Empedocle (490 – 430) – este creatorul teoriei celor patru elemente sau stihii.
El reducea întreaga diversitate a lucrurilor la patru „rădăcini” : apa, aerul,
focul şi pământul. Explica asocierea şi disocierea elementelor prin acţiunea a două forţe
antagoniste – atracţia şi repulsia – dragostea şi ura („prietenia” şi „discordia”).

Despre viaţa lui Empedocle dispunem de foarte puţine date, deoarece viaţa sa, precum şi moartea, i-au rămas
învăluite într-o atmosferă de legendă şi mister. S-a născut în Agrigent (Sicilia) şi a decedat în Pelopones. A fost un
om public de vază. Se zice că a repurtat o victorie la Jocurile Olimpice. Se presupune că ar fi murit în
craterul vulcanului Etna, aruncându-se de bună voie, sau a căzut întâmplător. Era pasionat de cunoaşterea misterelor cerului şi
ale pământului. Era un adversar al tiraniei, refuzând chiar coroana regală a propriei cetăţi şi consacrându-se
filosofiei. Poemul „Despre natură”.

Naşterea cosmosului, după el, are loc prin separarea aerului ce este „străpuns” apoi de foc în două
direcţii opuse „sus” şi „jos”. În direcţie „sus” se naşte astfel cerul, iar în direcţie „jos” – pământul.
Cerul este ca o sferă ce înconjoară pământul.
Empedocle considera că există patru faze cosmogonice – unitatea, separarea treptată, separarea completă şi
unitatea treptată.
Acest gânditor a intuit ideea evoluţiei (preluată apoi de Epicur şi Lucreţiu). Apariţia vieţii el o
explică prin conceptele de separare şi amestec, adică evoluţia firească a fiinţelor vii ca urmare a
selecţiei naturale a celor mai viabile asocieri.
Sufletul, spune Empedocle, este divin, nemuritor, el a căzut în trup, iar după moartea acestuia, el este
nevoit să peregrineze prin alte trupuri de oameni şi animale.
 Empedocle, ca şi Pytagora, afirmă foarte clar, înaintea lui Platon, că sufletul este oaspete străin (un prizioner),
spirit ce vine în trup fiind trimis de altundeva.

Anaxagora (500 – 428) – susţinea că există mai multe substanţe iniţiale („germenii lucrurilor”), pe
care le numeşte homeomeri. Din diversele îmbinări ale acestora se formează toate lucrurile existente.
Considera că homeomerii se unesc şi se separă prin puterea universală, care o numeşte „nus„
(spirit), fiind cea mai uşoară şi fină substanţă.
„La început a fost haosul – scria el –, apoi a venit inteligenţa, care a pus totul în ordine”.
S-a născut la Clazomene (Asia Mică). Timp de 30 de ani a trăit la Atena şi este de facto fondatorul şcolii
filosofice ateniene. Autor al unui tratat „Despre natură”. Fiind învinuit de necredină în zei, a fost condamnat la
moarte, dar a scăpat părăsind Atena.
A avut un urmaş – Archelaos, care va apropia filosofia lu Anaxagora de cea a milesienilor.
Învăţătura sa este sub forma unei ipoteze cosmogonice, conform căreia lumea, la etapa ei iniţială,
era într-o stare statică, fiind alcătuită dintr-un număr infinit de particule imperceptibile. Într-un anumit moment
ele au început a se mişca sub formă de cerc (vârtej). Această mişcare a fost transmisă de un agent exterior –
raţiunea universală.
În centrul lumii el plasează pământul şi consideră că luna şi alte planete, în afară de soare, sunt locuite.