Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DATE BIOGRAFICE
Părintele Sofronie (Saharov), rus din Moscova, s-a născut în anul 1896.
PREFAŢĂ
Un cuvios chip al secolului care abia s-a încheiat, o sfântă figură care a răsădit
în Anglia ascetismul rusesc şi duhovnicia adâncă a monahismului aghioritic ni se
înfăţişează într-un mod original în paginile acestei cărţi. Scriitoarea îşi
deschide inima pentru a ne descoperi câteva din laturile personalităţii
Cuviosului Sofronie de la Essex, înţelegând că numai prin dezvăluirea celor de
taină ale omului lăuntric poate explica unele sclipiri ale prealuminoasei
călătorii de la pământ spre cer a Părintelui său duhovnicesc.
Iubirea lui pentru părintele Gherasim - Gherasimâki, cum îl numea el, de care
se legase sufleteşte pe vremea când se nevoia în pustia atonită - îi inunda fata
de fiecare dată când întreba despre el şi despre tinerii cei împreună vieţuitori
cu el. Era o iubire frăţească, dar şi reciprocă, deoarece cu aceeaşi căldură şi
acelaşi respect îmi vorbea totdeauna despre Părintele Sofronie şi părintele
Gherasim Mikraghiananitis. "A fost unul dintre acei fericiţi - povestea el - "care
împreună cu un alt mare nevoitor, părintele Gherasim Menaghia, s-au
învrednicit să vadă în pustia Atonului pe unul dintre aşa numiţii "şapte pustnici
goi". Acela, cu o mică boccea pe umăr şi acoperit de harul lui Dumnezeu,
încerca să se îndepărteze, implorându-i în numele Iui Dumnezeu să-l lase în
liniştea pustiului". Întâlnirea cu Părintele Sofronie - spunea părintele Gherasim
- era totdeauna de folos, pentru că prezenţa lui răspândea adierea Prea
Sfântului Duh, iar cuvântul său era cuvânt de Părinte al Bisericii. Am avut eu
însumi multe prilejuri să constat aceasta pe când mă primea cu bunătate de
fiecare dată când îl vizitam, în anii în care slujeam la Londra şi la Oxford;
asculta problemele mele şi îmi răspundea cu grijă şi cu discernământ. Părintele
Sofronie respecta şi cinstea Tradiţia Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl
propovăduia cu viaţa şi faptele lui; mai presus de orice instituţie bisericească
respecta şi cinstea Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia, de altfel,
îi aparţine ca stavropighie şi Sfânta Mănăstire a Cinstitului înaintemergător de
la Essex.
Când, mai târziu, slujind în Grecia, reveneam din când în când în Anglia, vizita
datorată Părintelui era obligatorie, iar acesta, în ciuda vârstei sale şi cu toate
că adeseori era bolnav, iar ora la care ajungeam eu la mănăstire era târzie,
ieşea totdeauna pentru a mă întâmpina, a mă îmbrăţişa şi a vorbi împreună cu
mine.
Dulceaţa feţei sale, ochii săi mari, expresivi, sfinţenia întregii sale staturi a
înviat din nou în-lăuntrul meu în vreme ce citeam amintirile despre Părintele
Sofronie înfăţişate de scriitoarea cărţii, doamna D. Daviti. Şi am primit să
prefaţez a doua ediţie ca o mărturie de cinstire, iubire şi pomenire a cuvioşiei
Părintelui Sofronie, stareţul Angliei şi nu numai al ei.
INTRODUCERE
Când m-am hotărât să merg la studii în Anglia, singurul lucru care mă supăra
era acela că, plecând din Grecia, nu aş mai fi avut prilejul să merg adesea la
biserică. Mă întrista că lăsam în urmă bisericile cu muzică bizantină, psalţii cei
cu voci frumoase şi preoţii mei cei cuvioşi. Desigur, ştiam că există biserici
ortodoxe şi în Anglia, dar nu voiam să accept că Ortodoxia autentică se află şi
în afara Greciei. Cu adevărat, astăzi nu mai am părerea pe care o aveam
atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea duhovnicească.
Acum ştiu din proprie experienţă că omul, oriunde s-ar afla, poate să trăiască
în Duhul Sfânt şi în chip dreptslăvitor. Ba chiar şi în împrejurări dificile,
aflându-se sub interdicţii şi în prigoane.
Am mers la mănăstire. Totul era altfel faţă de ceea ce îmi închipuisem. Acolo l-
am cunoscut pe Părintele, care a devenit de atunci unicul meu duhovnic de-a
lungul a douăzeci de ani.
Părintele trăia în aceleaşi condiţii de viaţă în care trăim şi noi. Şi totuşi era
superior, cu totul diferit. în ce consta această diferenţă, care pe noi toţi, cei
care l-am cunoscut, ne făcea să mărturisim că este sfânt? Consta în toate
amănuntele şi tainele vieţii lui, care l-au făcut Gheronda şi învăţător
duhovnicesc cu mărturie sfinţitoare. Oricine îi citeşte cărţile, văzându-i faptele
vieţii, îl aşează, chiar şi fără a-l cunoaşte, printre sfinţii Bisericii.
De aceea, încă de mulţi ani în urmă aveam dorinţa să aflu date despre viaţa
lui, despre locul naşterii sale şi mediul familial în care a răsărit acest măreţ
stejar duhovnicesc. în acest scop am călătorit la Moscova pentru a-i întâlni pe
cei de o rudenie cu el, câţi au mai rămas în viaţă, şi iată că am aflat-o pe
nepoata lui, Irina (din partea fratelui său - Nicolae). A fost foarte binevoitoare
şi ore întregi am vorbit cu bucurie despre familia ei şi despre unchiul ei -
Părintele Sofronie. Păstram în lăuntrul meu imaginea pe care mi-o formasem,
iar cele pe care le auzeam adevereau ceea ce crezusem şi eu.
Astfel a decurs întâlnirea noastră. Ceea ce scriu acum este ceea ce pot
reproduce ca urmare a acestei convorbiri. Am încercat să fiu cât mai precisă în
descriere, fără comentarii şi lămuriri suplimentare. Poate că altcineva va voi să
scrie mai multe lucruri şi în mod mai detaliat. Va fi o mare binecuvântare şi
bucurie pentru noi toţi de a afla cât mai multe despre Părintele Sofronie, care
a strălucit ca o lumină orbitoare în aceste vremuri întunecate.
S-au spus multe despre Părintele Sofronie. Mulţi teologi fac trimitere la cărţile
sale când vor să-şi explice teologia lor. Alţii afirmă că Părintele Sofronie este
unul din ultimii Părinţi ai Bisericii. Dar orice ar spune cineva, oricum l-ar
caracteriza: Părinte al Bisericii, nou Teolog al epocii contemporane sau Mare
nevoitor şi Gheronda, nu va greşi. Fiecare dintre aceştia îl apreciază potrivit
cunoştinţelor şi experienţei sale în viaţa duhovnicească a Bisericii şi nu se
înşeală, deoarece Părintele era de toate: gheronda, duhovnic, învăţător,
teolog, părinte. Le avea pe toate în mod desăvârşit, în dimensiunea vieţii
duhovniceşti a Bisericii. Viaţa sfântă a Bisericii (şi nu este oare viaţa sfântă
esenţa Bisericii?) este plină de exemple de oameni care au slujit Biserica
luptătoare ca modele de virtute şi sfinţenie, adică s-au sfinţit prin trăirea în
Hristos şi au devenit pilde de trăire, întocmai ca şi Domnul nostru Iisus Hristos,
Care, ca om, ne-a dat pildă de vieţuire. Acest model suntem datori să-l urmăm
toţi cei ce vrem să ne numim creştini, nouă, creştinilor, nici o îndreptăţire nu
ni se va admite dacă rămânem aceia care suntem, scuzându-ne că în epoca
noastră nu se poate înfăptui ceea ce au înfăptuit Sfinţii în alte epoci, deoarece
condiţiile sunt cu desăvârşire schimbate.
Dat fiind faptul că pe Părintele îl cunoaştem toţi din scrierile sale, noi nu
putem şi, fără nici o îndoială, nici nu ştim să vorbim despre trăirile sale.
Cunoaştem totuşi, foarte bine, de unde este, unde a trăit, şi cunoaştem că şi-a
dus viaţa în aceleaşi condiţii în care trăim şi noi, ba chiar încă şi mai dificile.
De aceea voi încerca să îl descriu pe marele Gheronda, comportamentul său,
dragostea sa, severitatea sa, precum a trăit el în mijlocul nostru; ca şi noi, fără
a fi însă ca noi. Am băut şi am mâncat împreună la aceeaşi masă, am vorbit
aceeaşi limbă. Aceeaşi căldură şi aceeaşi ploaie ne-au atins. Lua aceleaşi
medicamente pentru o durere de cap sau o altă suferinţă. De ce atunci el s-a
sfinţit şi ne odihnea pe toţi, fiind totuşi făcut din aceeaşi ţărână? Pentru că şi
pe Părintele tot o mamă l-a născut, plânset de copil s-a auzit din leagănul său,
se juca împreună cu alţi copii. A trecut de adolescenţă, a crescut şi a intrat în
torentul vieţii, ca şi noi. Totuşi, a devenit desăvârşit, sfânt, precum l-am
cunoscut îndeaproape toţi cei ce l-am avut duhovnic. Ceilalţi l-au cunoscut din
cele ce a scris, pentru că harul lui Hristos îşi mărturisea cu putere prezenţa în
inimile lor, precum o făcuse şi în ale noastre. Acum, pentru noi toţi el este
Părintele. Şi pentru cei mai depărtaţi şi pentru cei mai apropiaţi.
Vom scrie aşadar despre Părintele, înviindu-i într-un anumit fel viaţa, aşa cum
am trăit-o noi de-a lungul a douăzeci de ani şi de aproape şi de departe, fără a
simţi vreo diferenţă datorită distanţelor, căci aceleaşi trăiri le aveam şi de
aproape şi de departe.
Călătoria mea avea drept scop iniţial a-mi da pe de o parte prilejul să trăiesc o
"Cincizecime" în binecuvântatul pământ rusesc - şi a fost într-adevăr o mare
binecuvântare acea Sfântă Liturghie patriarhală – iar pe de altă parte să o
întâlnesc pe nepoata Părintelui, Irina, pentru a aduna ceea ce era cu putinţă cu
privire la viaţa Părintelui.
Această întâlnire a avut loc în casa prietenei mele, Natalia Nicolau. Mama ei, o
rusoaică tradiţională, a pregătit pentru întâlnirea aceasta o masă sărbătorească
încărcată de bunătăţi: caviar, somon, vin, cvas şi aceasta în pofida faptului că
aveau dificultăţi economice.
Am şezut la masă şi îndată discuţia a ajuns la subiectul pentru care eram deja
pregătite: Părintele nostru.
RUSIA
Mi-a venit în minte chipul Părintelui - un sfânt care nu a avut patrie şi nici nu
voia, fiindcă era al întregii lumi. în decursul acestei întâlniri am înţeles,
întrucâtva, care a fost educaţia şi cum au fost anii copilăriei Părintelui la
Moscova, locul naşterii sale. Cât de bine ar putea creşte un copil în mijlocul
unor asemenea oameni minunaţi!
Da, cuviincioşi erau toţi cei din marea noastră familie, dar aceasta mai degrabă
pentru că se ţineau aproape de Dumnezeu.
Nu, nu erau curteni ai Ţarului. Erau oameni cu credinţă adâncă. Din credinţă îşi
aveau toate cele bune.
Nu, n-am nici o dovadă că membrii ai familiei noastre au fost aşa ceva. Erau
oameni simpli. Bunicul meu, tatăl Părintelui Sofronie, era un meşteşugar ce
lucra genţi de damă şi casete pentru bijuterii. Iubea frumosul, era un om
plăcut. O familie simplă, mare. Din anii copilăriei lor nu au avut în jur nici
bogăţie, nici lux, dar erau ospitalieri. Bunicul era întâiul meşteşugar din
Moscova. Când încerc să mi-l amintesc, mi-l amintesc foarte bătrân. Vedea cu
greutate. O iubea mult pe bunica. Eu, totuşi, mă temeam de el. Puţine lucruri
duhovniceşti a dat copiilor săi, dar era un om adevărat. Iubea viaţa şi lumea. Îi
plăcea să se îmbrace frumos, să facă plimbări şi, în general,avea o decenţă şi o
cuviinţă exterioară.
PĂRINTELE SOFRONIE
Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră acum. Acum, când a plecat de lângă noi.
Noi, însă, şi acum îl simţim precum era pe când trăia. Simţim rugăciunea lui.
Da, şi eu, - i-am răspuns. Şi am adăugat că, pe când trăia, vorbeam prin telefon
o dată pe săptămână. La un moment dat mi-a spus că o să plătesc mult
telefonul. "Foarte bine", - i-am răspuns, - "Dumnezeu este foarte scump", la
care a râs mult. Nu-i spuneam nimic, pentru că îi purtam un nesfârşit respect.
Spuneam numai un "Binecuvântaţi!" când ridica receptorul şi îmi dădea îndată
răspunsul la problemele mele.
Să vorbeşti despre Părintele este foarte greu. Mai bine este să-l simţi. Asta este
mai uşor...
Da, şi eu cred , - i-am răspuns. Dar nu ştiu cum se face că uneori vorbesc
neîncetat şi de aceea cu atât mai mult mă cuprinde mirarea. Prezenţa
Părintelui iradia şi insufla nobleţe.
Cartea lui, "Despre rugăciune" mi-a dăruit-o cu dedicaţie. A fost ultima care a
ajuns la mine din mâinile lui. Dedicaţia era scrisă cu litere frumoase, curate,
pe care, din pricină că nu mai vedea bine, le-a scris slujindu-se de lupă.
Atât de mult m-a emoţionat faptul că aţi venit din Grecia ca să vorbim despre
Părintele!
Am recitit toate scrisorile lui, începând din 1962 până în 1969, pentru a-mi
aminti. Amintirile m-au copleşit. Nu am dormit toată noaptea, aşa cum v-am
spus la început.
Ce să spun! A mulţumi este puţin. Nu ştiu dacă puteţi înţelege starea pe care
vreau să o exprim.
- Părintele ne scria o singură scrisoare pentru toţi. O lua Maria, sora lui,
telefoanele începeau îndată să sune şi alergau cu toţii către casa unde sosise.
Fiecare citea scrisoarea şi pentru fiecare avea câte un răspuns personal.
Fiecare o citea ca şi cum i-ar fi fost adresată lui (deşi era una pentru toţi).
începea aşa: "Către sora mea, Maria" (dar şi către noi toţi). "Mult iubita mea,
frumoasa mea, delicata, minunata, dulcea mea Maria! (şi fără virgulă adăuga:
"Singură să pui virgulă şi să subliniezi ceea ce ţi se potriveşte ţie").
Era foarte deştept şi foarte glumeţ, râdea mult. Când venea la Moscova lua
parte la mese mari. Ruşii tradiţionali nu beau aşa, în mod simplu, ci toastează.
Prin urmare, ziceau: "Părinte Sofronie, să bem!". Dar el răspundea: "Ştiţi, un
om a băut, a băut, şi apoi a murit. Să luaţi deci aminte!".
Amintiri ale rudelor sale
Era deja înaintat în vârstă când venea aici. Avea probleme la coloana
vertebrală, dar stătea la masă ca şi cum n-ar fi avut nimic. Avea totdeauna
statura dreaptă şi cu multă uşurinţă se ridica la toasturi, nu ca un bătrân ce
avea probleme de sănătate, ci ca un tânăr, deşi îl încercau dureri mari.
Pe vremea aceea, cu toţii aveam copii mici. Iubea mult copiii, a treia
generaţie, precum spunea. Cânta cu ei cântece copilăreşti. Când ploua, cânta
cântecul ploii şi totdeauna începea primul. Rămâneam împreună ore în şir,
vorbeam şi timpul trecea ca o singură clipă.
În ultimii ani tatăl meu era foarte bolnav. Venind Părintele Sofronie şi
nevăzându-l, a întrebat unde este. I-am spus că este bolnav şi o să-l aducem
peste puţin timp. Părintele a spus că trebuie să-l viziteze, dar nu l-am lăsat,
pentru că tatăl meu voia să-l ducem acolo unde este Părintele Sofronie. îl
cinstea în mod deosebit şi nu voia ca Părintele să fie acela care să vină pentru
a-l cerceta. Pentru noi era cu adevărat o sărbătoare duhovnicească atunci când
venea Părintele.
Atunci l-am aşezat pe tatăl meu în automobil şi l-am dus la casa mătuşii mele,
Maria, unde se afla Părintele. Când l-am coborât pe tatăl meu din automobil şi
l-au văzut cunoscuţii, nu l-au recunoscut. Au crezut că era vreun preot şi
încercau să-i sărute mâna. Această întâlnire a celor doi fraţi a fost
emoţionantă. Era o atmosferă plină de bucurie şi de pace. Lăcrimam cu toţii
din pricina acestei atmosfere duhovniceşti ce se crease.
Acolo, în casa mătuşii mele, Maria, tatăl meu a rămas două săptămâni, atât cât
a rămas şi Părintele. Şi vorbeau numai duhovniceşte. A! Din păcate, acum ne-
au rămas numai amintirile, dar nu sunt numai amintiri. Sunt realităţi.
Artist
Era artist din fire, şi când vedea o femeie purtând un veşmânt frumos şi
îngrijit, o lăuda, deoarece faptul acesta dovedea echilibrul interior şi
frumuseţea ei sufletească, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "...cu podoabă
de cinste, cu sfială şi cu întreagă înţelepciune să se împodobească pe sine; nu
cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe.
Ci (precum se cuvine femeilor celor ce se făgăduiesc temerii de Dumnezeu), cu
fapte bune" (I Tim. 2; 9-l0).
Albumul familiei
Părintele s-a născut al doilea şi a murit ultimul. Toţi au trăit până la adânci
bătrâneţe. Familie moscovită. Fiu erau bogaţi, dar erau foarte buni.
Bunica a făcut totul. Aşa cum şi-a crescut copiii, astfel ne-a sfătuit şi pe noi,
nepoţii ei. Toţi am avut întotdeauna binele în lăuntrul nostru.
Eu nu l-am cunoscut pe Părintele pe când eram copil, ci mult mai târziu. Anii
erau grei, era război. Toţi au plecat pe front, dar nimeni nu şi-a pierdut viata.
Prima mea întâlnire cu el a fost întâmplătoare. Venise din Europa la Moscova,
puţin după ce ieşise din Sfântul Munte. Nu ştia dacă mai trăieşte cineva dintre
ai săi. A mers la locul copilăriei sale, acolo unde s-a născut şi a crescut (casa în
care se născuse aparţinea deja Serviciilor Publice). Apoi a mers la mormintele
părinţilor săi. Acolo, după cum am aflat mai târziu, a căzut cu fata la pământ
pe mormântul mamei sale, a plâns şi s-a rugat îndelung. Se pare totuşi că a
aflat de undeva că suntem toţi în viată şi suntem sănătoşi. Nu ştiu de unde a
aflat aceasta.
Anglia
Maria, iubita lui soră, l-a vizitat pe Părintele în Anglia. "Începuse o perioadă
fericită, pentru că nu numai că îl întâlneam, dar şi corespondam. Situaţia din
ţară se schimbase oarecum, aşa că l-am cunoscut din ce în ce mai mult pe
Părintele. Scrisorile lui aveau un caracter general, nu se refereau personal la
cineva, dar scria pentru cel ce avea mai multă nevoie.
Într-o scrisoare generală scria pentru toţi şi o citeau toţi. Pentru noi, aceste
scrisori erau foarte interesante, deoarece totdeauna sublinia sensul rămânerii
noastre în viată, aici, pe pământ. Pe lângă aceasta, m-au mai impresionat două
însuşiri ale Părintelui: simplitatea - în înţelesul profund al cuvântului, şi
iubirea.
"Niciodată Părintele nu arăta că este mai sus decât tine - ne-a destăinuit
doamna Irina, nepoata lui. Eu în fata lui mă simţeam o simplă femeiuşcă,
profesoară totuşi, dar îmi pierdeam toată stima pentru mine însumi, ideea mea
cea mare despre persoana mea. Şi când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam:
"vai, la ce nivel scăzut mă aflu".
Moscova
Când venea aici, la Moscova, ne unea. Eram toţi uniţi. în fiecare seară ne
întâlneam, şi adunându-ne laolaltă, Părintele ne prilejuia o mare bucurie,
pentru că în tot restul timpului, din pricina distanţelor, eram împrăştiaţi.
Fiecare putea afla răspuns la orice problemă personală. Mereu găsea ceva
pentru a ne folosi, astfel încât, în final, din toată familia aceasta, fiecare a
plecat din viaţă credincios, cu toate că trăiam într-un stat ateu, unde era atât
de greu să fii creştin ortodox. Se ruga foarte mult pentru noi. O ştiam şi o
simţeam.
Dacă este să spun ceva despre mine personal - ne spunea doamna Irina - cea
mai mare bucurie a mea era să comunic cu el fără să vorbesc, în tăcere. Voiam
numai să stau lângă el şi să ascult. Aceasta era marea mea bucurie. în acest
fel, dinspre Părintele se revărsa pace. Iradia o binecuvântare.
Cei mari se străduiau să se apropie de el, iar copiii, pe copii înainte de toate îi
atrăgea prin personalitatea şi prin strălucirea sa. Aceasta pentru că era ager ca
un vultur, în mişcările lui, în comuniunea lui cu toţi. Atunci când ne aflam
lângă el, nu ţineam să arătăm că suntem deştepţi. Nu era cazul. Ne dezarma
strălucirea lui duhovnicească. Altundeva, poate ar vrea omul să se arate că
este ceva. în faţa Părintelui, însă, era cu neputinţă. Aici nu încăpea asta.
Din 1967 a început să vină în fiecare an, până în 1981. Ne dădea sentimentul că
este mereu cu noi. Comuniunea cu el şi întâlnirile noastre creau o atmosferă
foarte frumoasă.
Multe boli ne-a trimis Dumnezeu, şi multe necazuri. Dar, prin sprijinul
duhovnicesc dat de Părintele, duhul nostru se întărea. Pot spune că toţi cei din
familia noastră au avut un sfârşit luminos, în ciuda problemelor de sănătate. Au
avut sfârşit creştinesc. Toţi au răbdat necazurile vieţii şi au plecat cu cuviinţă
spre veşnicie.
Rugăciunile lui
Părintele Sofronie era singurul preot care se ruga pentru noi. Aşa socoteam
noi, că era singura făptură de pe pământ care ne pomenea în rugăciune. Mai
apoi am înţeles că toţi cei de la mănăstire se rugau pentru noi. Iar mai târziu
am înţeles că toată Biserica se roagă pentru noi, pentru toată lumea, şi faptul
acesta ne mângâia mult.
Pentru Părintele, nimic din cele omeneşti, de aici, de pe pământ, din tot ceea
ce este vesel, plăcut, afectuos, nu îi era străin. Totdeauna când venea la
Moscova cu sora sa Maria, cântau, glumeau şi îşi aminteau de anii copilăriei.
Bătrâneţea lui
De acum, părintele îmbătrânise. Într-o scrisoare spunea: "Iubiţii mei, bunii mei,
dulcii mei, de acum am îmbătrânit, sunt foarte slăbit, nu am putere deloc, de
vreme ce astăzi, din pricina marii slăbiciuni, m-am sprijinit de perete şi apoi
am stat jos. Peste puţin voi intra în pământ...".
Era deja bătrân şi neputincios, însă simţeam iubirea şi rugăciunea lui. Fiecare
dintre noi a urmat propriul său drum duhovnicesc, ajutat de rugăciunile lui, şi
unul câte unul a trecut la Hristos cu multă pace.
Acum eu, nepoata lui, sunt cea care am îmbătrânit la rândul meu. Mă rog ca
sfârşitul meu să fie "creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace", înaintea
Domnului nostru Iisus Hristos.
Aici dânsa şi-a încheiat povestirea despre Părintele şi s-a întors către mine.
Voia să afle impresiile mele, nu numai despre Părintele, dar şi experienţa mea
din perioada aceasta, de când mă aflam la Moscova. Era nespus de dulce.
Din pricina dragostei pe care simţeam că i-o port, inima îmi bătea să se spargă.
Voiam să o strâng în braţe, dar m-am mulţumit să-i sărut mâinile ei frumoase,
care ţineau o întreagă arhivă despre Marele Părinte Sofronie.
ÎNTÂLNIREA MEA CU EL
M-am bucurat văzând că mă aşteaptă un monah, îmi ură un bun venit călduros.
Prima întrebare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:
- Ce veşti de la Londra?
Deşi din Grecia ştiam că pentru a se împărtăşi cineva trebuie mai întâi să se
mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum şi de ce va trebui să procedez
aşa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dimpotrivă, am ascultat fără să-mi fac alte
gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioşia
Sa este un mare sfânt şi părinte duhovnicesc al Bisericii, şi ardeam de
nerăbdare să-l întâlnesc.
Lângă mine stătea Părintele, şi deşi nu ştiam că era el, mă bucuram însă că îl
vedeam. Avea o poziţie de rugăciune şi de smerenie profundă. Un gând mă
convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect şi
de o teamă sfântă, n-aş fi vrut să fac nici o mişcare care să-l stânjenească. La
sfârşit voiam să mă aşez, dar nu îndrăzneam, pentru că aşteptam ca mai întâi
să plece, şi apoi să mă aşez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste
gânduri, el se întoarse spre mine, şi cu faţa plină de lumină îmi spuse:
- Dimitra, aşază-te!
După sfârşitul Sfintei Liturghii am mers toţi din biserică în trapeză pentru
dejun. Şi iarăşi am fost surprinsă: m-au aşezat lângă Părintele. După ce a
binecuvântat, am şezut cu toţii. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era
vesel, şi o nepământeană strălucire a feţei lui ne făcea să avem ochii întorşi
către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos
căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă
sfântă. Nu ştiai dacă era el însuşi sau "în alt chip" (Marcu 16; 12).
Prezenta lui
Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în
faţa mea şi m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna şi i-am spus că
vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. într-un mod şi vesel şi serios, mi-a
răspuns:
Deveniserăm deja foarte apropiaţi, simţeam că ştie toate din viaţa mea şi că
nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un
necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.
S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toţi cei ce ne aflam acolo l-am
urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete şi cu o adâncă iubire pentru
el - Părintele.
Prima convorbire cu el
Ţinea un baston în mâna dreaptă şi sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-
tac.
Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau
nenumărate. Asculta cu multă atenţie şi eram foarte impresionată, deoarece
nu eram obişnuită cu acest fel de comportament. Răspunsurile lui erau
prompte şi clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeţi
întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi
foarte pe înţeles. Atmosfera plină de pace şi dulceaţă pătrundea în pro-
funzimile inimii şi ale sufletului. Era un simt al tandreţei ce o simţeai venind
dinspre omul ce păşea lângă tine, vorbea cu tine, deşi părea că nu depinde cu
nimic de cele omeneşti, pământeşti.
Un câine
La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecând pe lângă noi. Părintele
schiţă un fel de salut mişcându-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţând un
sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe. în fata acestei scene mi-
a venit gândul că toate, absolut toate, chiar şi animalele, se comportă în mod
diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna şi am
rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am
sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.
Prima binecuvântare
Ne-am continuat paşii încă puţin, şi apoi, întorcându-ne, am înaintat până la
intrarea în chilia sa.
După aceasta, mă sărută pe creştet şi intră în căsuţa lui. M-am îndreptat spre
mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul
zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care
vorbiserăm de-a lungul plimbării. Eram împrăştiată, plină de aroganţa
dobândită pe băncile studenţiei. Posedam o cunoaştere care umple omul de
oboseală şi de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâlnirea cu
Părintele mă învăţase că există o viaţă diferită faţă de cea pe care o ştiu şi o
trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturaleţea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.
Ziua s-a plecat repede şi a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăşi
atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. "Ah, viaţă, dulce mai eşti!"
Acesta era simţământul şi experienţa zilei. Astfel simţeam.
Veni şi Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă şi
am găsit prilejul să-i cer un şirag de mătănii.
Îmi spuse "Da". Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experienţa lumii de
afară, unde un "da", adesea nu spune nimic, nu mă aşteptam să le dobândesc
repede, şi aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinţii acţionează
diferit faţă de noi, ceilalţi.
Sfânta Liturghie din ziua de duminică s-a slujit în biserica mare, a "Tuturor
Sfinţilor", care încet-încet s-a umplut cu credincioşii veniţi de la Londra.
Părintele Sofronie a slujit împreună cu ceilalţi Părinţi ai mănăstirii, ne-a
împărtăşit el însuşi, şi tot el a împărţit anafura. Toată lumea adusese mâncare,
şi am făcut o masă comună.
Mai târziu
A trecut destul timp până ce am hotărât să merg din nou la mănăstire, pentru
slujbe şi pentru Părintele. Era tot într-o seară de vineri, după sfârşitul
cursurilor de la Colegiu. Primăvara venise, ziua creştea şi verdeaţa începuse să
primenească priveliştea. Toate erau schimbate.
Seara, aşezându-ne la masă, Părintele mă văzu şi îmi spuse: "Ai întârziat să vii",
- după care mă întrebă despre felul cum merg cursurile. I-am răspuns simplu şi
firesc: "Bine". Altceva nu puteam spune, căci nu era prea uşor să vorbeşti cu un
asemenea Părinte cu uşurinţă şi improvizaţie. Cumpătarea şi tăcerea ne
exprimă mai bine şi, de fapt, aveam sentimentul profund că deja comunicasem
împreună despre tot şi despre toate, în aşa fel că orice cuvânt în plus, ar fi fost
lipsit de sens în comuniunea noastră duhovnicească.
Biroul era spaţios şi plin de cărţi. Maica Domnului, dintr-o icoană mare,
stăpânea încăperea.
Părintele intra primul, pornea aeroterma (îi era frig întotdeauna), îşi punea
epitrahilul şi se aşeza pe canapea, iar tu pe scaunul de peste masă.
Rămânea tăcut. Aştepta să vorbeşti tu mai întâi, nu era prea uşor. Când îţi
înţelegea greutatea, spunea ceva ca să te ajute. Atunci nu voiai, nu puteai să
mai ascunzi ceva.
Iubirea şi respectul faţă de cel ce cu emoţie îşi dezvelea sufletul înaintea sa,
erau cu totul vizibile.
Inima ta îi vorbea faţă către faţă lui Dumnezeu. De acum, sufletul îşi asuma în
mod responsabil comuniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din
pricina nemăsuratei recunoştinţe datorate dragostei lui Hristos, şi cu frică: nu
cumva ca el să repete iar greşelile şi să piardă această aură a harului şi a păcii.
Pentru puţin - linişte, după care îndrăzneşti să-ţi ridici ochii şi să priveşti un
sfânt cu faţa plină de lumină. O seninătate dumnezeiască şi o bună mireasmă
negrăită se revarsă în jur.
Când slujba Sfintei Liturghii a luat sfârşit, cu toţii am mers la masă pentru
dejun, nimeni nu vorbea, dar toţi eram mustind de înţelesuri sfinte. Părintele
ne privea cu ochii umezi, pe care îi ştergea cu mişcări pline de nobleţe.
Ecteniile erau rostite de către Părintele rar, curat, cu vocea lui profundă, cu
pronunţie clară, fie în engleză, fie în greacă sau în franceză, şi îţi pătrundeau
în inimă.
Faţa şi toate ale lui erau înconjurate de o anumită lumină care răspândea pace
şi seninătate. Era o lumină ce nu se poate descrie, fără culoare. Totuşi o
vedeam toţi mişcându-se uşor, asemenea luminii unei candele în mijlocul
nopţii.
La "Sus să avem inimile", îl vedeam că nu mai atinge pământul din pricina
luminii care îl înconjura. Constatările acestea erau mărturisite de către toţi, şi
în discuţiile pe care le aveam cei ce veneam la mănăstire, fiecare spunea în
mod simplu şi curat ceea ce văzuse. Şi aproape toţi mărturiseau aceleaşi
lucruri. Mărturia a doi sau trei oameni întăreşte adevărul evenimentelor.
La Vohodul cel Mare ţinea Cinstitele Daruri cu atâta evlavie, încât toţi eram
cuprinşi de o teamă sfântă. Trecerea lui provoca lacrimi. Uneori, spre mirarea
tuturor, atingea Cinstitele Daruri de creştetele unora ce se aflau lângă el. Toţi
cei din biserică participau cu maximă evlavie la Sfânta Liturghie.
Mă întrebam uneori în ce măsură Părintele este sfânt, ori dacă face minuni sau
dacă are darul înainte vederii. Îmi amintesc că ori de câte ori aveam asemenea
gânduri, îmi răspundea astfel:
Nu a continuat să-mi explice. Atunci mi-a venit gândul că, într-adevăr, prin
rugăciune se întâmplă lucruri minunate, şi nicicând n-am mai aşteptat minuni
pentru a mă încredinţa de sfinţenia lui.
Exprimarea lui arăta cât de profund îl aprecia pe Părintele Porfirie pentru darul
ce-l avea de la Dumnezeu.
Nu socoti că dacă îţi spun anumite lucruri pe care le găseşti adevărate şi eşti
de acord cu ele, am această înaltă harismă. Când vei creşte şi vei avea o viată
atentă şi de rugăciune, de îndată ce vei vorbi, alţii vor socoti că ai darul
înainte vederii. Nu! Eu nu am acest dar.
Natură, oameni, animale. Biserică
Despre natură
- Da, aşa este! - mi-a răspuns - dar priveşte cât de frumos este! Am ieşit
să mă bucur şi eu de acest amurg minunat. Nu am prea multe prilejuri să văd şi
să admir această frumuseţe...
Despre animale
În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte
pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecinătate, îndată
ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi
nu provocau teamă, fiind plăcute la vedere.
Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă
el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.
Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile
ştiau şi se duceau să-l bea.
Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:
Când vorbea despre tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Fata i se
umplea de amărăciune şi nu mai putea să vorbească nimic. îl simţeai şi îl
vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult,
asculta cu atenţie ceea ce îi spuneai, răspundea şi uşura orice suflet întristat.
- Iată, acolo este casa lui, dar este singur. Cum va trăi, sărmanul.... şi
faţa i se preschimbă de durere.
Străinul rosti un "Da" uscat şi plecă mulţumindu-ne. Pentru puţin, Părintele
rămase tăcut, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse:
- Cât mă gândesc la el! A murit soţia lui. Copii nu aveau, şi acum e singur.
Ce-o să facă el acum! Îl văd, sărmanul, suferă!
Spunea: "Inima să-ti bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti
om adevărat".
Scriem toate acestea pentru a arăta că în tot timpul vieţuirii sale pe pământ,
toate manifestările vieţii Părintelui erau o copie fidelă a vieţii lui Hristos.
Odată i-am spus despre tatăl meu, care vrea să-şi scrie testamentul şi să-şi
împartă averea copiilor. Când l-am întrebat dacă trebuie să-mi revendic
"partea de avere ce mi se cuvine", în cazul în care aş fi nedreptăţită, răspunsul
său a fost - după cum mi s-a părut - foarte dur şi sever. M-a făcut să-mi vin în
fire şi să mă ruşinez de obrăznicia mea. Mi-a spus cuvânt cu cuvânt, foarte
serios:
Asta a fost. Pacea şi iubirea şi-au câştigat de atunci locul, şi apoi toate s-au
săvârşit cum era mai bine.
Atâţia ani l-am cunoscut pe Părintele şi am învăţat din atitudinea lui dragostea
şi respectul pentru episcop, arhiepiscop, patriarh.
Odată, când un monah din Sfântul Munte m-a rugat să-l întreb pe Părintele ce
trebuie să facă cei de acolo dacă statul îi obligă să primească noile buletine (în
1987), răspunsul Părintelui a fost scurt şi sever:
Acest cuvânt era mai convingător decât oricâte argumente ar fi putut aduce.
Toţi ştim că, din vreme în vreme, creştinii au astfel de nelinişti ciudate: fie -
pentru cum va fi unirea Bisericilor, fie - pentru 666, fie - pentru x şi y, şi atunci
ei se exprimă în mod categoric, îl acuză pe patriarh, pe arhiepiscop şi pe
oricine intră în gura lor. Şi trimiţându-i în "întunericul cel mai din afară", se
trag unul pe altul spre tot mai rău. Pe de altă parte, unii predicatori şi monahi
fanatici, oriunde s-ar afla, dezlănţuie acuzaţii grave împotriva patriarhului, cu
pretenţia evidentă ca Biserica să se coboare şi să se conformeze cu ceea ce
consideră ca fiind adevărat ei, cei îngrijoraţi, vezi bine, pentru Biserică. De pe
poziţii care lor li se par sigure, unii ca aceştia dezlănţuie tulburări şi fac mult
rău. într-o astfel de situaţie periculoasă se aflau creştinii în anii 1974-1975.
Toţi vorbeau cu ifos spunând că patriarhul este un trădător care o să distrugă
Ortodoxia. Deşi toate acestea îmi erau indiferente, auzirea lor continuă mă
obosea peste măsură. Pe mine mă preocupau numai iubirea şi viaţa sfinţitoare
a Bisericii.
- Lucrurile stau aşa: chiar dacă se face unirea, precum spun "ei", eu voi fi
ortodox. Biserica este sfântă*. Ştim cum să trăim şi, prin urmare, ce anume
creează probleme?!
-----------------
--------------------
"Asta era. Cineva cu adevărat mare, aşa gândeşte", - mi-am zis în sine-mi şi m-
am liniştit.
Şi Hristos, Care vede şi cunoaşte toate, va sprijini Biserica Lui. Pe când aşa,
dacă noi, creştinii ne comportăm cu neobrăzare şi cu un asemenea ifos,
alungăm harul departe de noi.
De fiecare dată când aud minunatele cântări ale Bisericii, cuget: Oare, cât de
multă durere şi cât de multă iubire a avut imnograful, încât a atras harul lui
Dumnezeu ca să-l lumineze spre a scrie imne rugătoare spre susţinerea Bisericii
Lui.
"Întărirea celor ce nădăjduiesc întru Tine, Doamne, întăreşte Biserica Ta, care
o ai câştigat cu scump sângele Tău". (Catavasie la Întâmpinarea Domnului).
Au plecat, Doamne.
Nici eu nu te osândesc, - i-a zis, - mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai
păcătuieşti.
De multe ori voiam să-i cunosc părerea şi îl întrebam dacă oamenii care se
comportă necuviincios, cu viclenie şi minciună, sunt ticăloşi, etc. îmi
răspundea astfel: "Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de
necuviincios, şi mai ales pe creştini; şi încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi
comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâşietor. Cu toate astea, nu
poţi să-i judeci în conştiinţa ta, din moment ce există pocăinţă. Există
pocăinţă, nu şti ce va fi".
Într-o zi, după multă ploaie, rămăseseră multe bălţi, arătând în ce măsură firea
se dezlănţuise. îmi plăcea priveliştea aceasta. Am stat lângă o băltoacă şi mă
jucam cu piciorul în ea. în bălţile dimprejur, apa era cristalină, în timp ce
aceasta în care mă jucam eu, se tulburase. Fiu ştiu când a venit Părintele în
spatele meu şi de câtă vreme mă privea fără să vorbească. O siluetă neagră m-
a făcut să mă întorc şi m-am bucurat, văzându-l. Am zâmbit şi i-am spus:
- Copiii se joacă.
Când vorbea, ţi se părea că taie brusc discuţia, dar vorbea atât cât îi trebuia
sufletului. Această discuţie mi-a fost foarte scumpă şi balsam de alinare în
viaţa mea de mai târziu. Nu vorbea acolo unde ştia că cuvântul lui nu avea nici
un ecou.
ÎNTÂMPLĂRI
Studenta de la arhitectură
- Unde eşti? Unde eşti - striga. Vino să-ţi spun ce s-a întâmplat.
Un cuplu
Un cuplu numărase mulţi ani de când nu avea copii. Merseseră peste tot. S-au
gândit că trebuie să meargă să spună problema lor şi Părintelui Sofronie.
Perechea insista... Au născut mai târziu un copil, dar avea o problemă serioasă.
Într-o zi o studentă s-a dus la Părintele să-l certe, pentru că îi merseseră prost
lucrurile în perioada aceea. I-a zis Părintelui foarte multe, "l-a mustrat",
precum ne spunea, deoarece, dacă nu îl asculta, şi ar fi făcut ceea ce socotea
ea a fi corect, lucrurile ar fi mers altfel şi ar fi avut rezultatul dorit de ea.
Acum, însă, toate erau anapoda...
Despre sfinţi
Odată, mi-a cerut să-i trimit, dacă am, o fotografie a Părintelui Paisie. Aveam
şi i-am trimis una. După un timp, când l-am văzut, mi-a spus: "Mulţumesc
pentru fotografie. Este foarte smerit".
Pentru a vorbi şi a povesti despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puţin sau
mult, trebuie o viaţă. Mu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu
viaţa lui Hristos. Aceasta, deoarece - precum ne spunea el însuşi - în tot ceea
ce făcea, Hristos întreba şi se raporta la Tatăl. într-adevăr, şi viaţa lui era până
într-atât de identificată cu viaţa lui Hristos, încât nu auzeam nimic omenesc,
adică având logică omenească şi îngrijorare. Avea atâta iubire, încât cugetam
că, dacă un om are atâta iubire, atunci în ce măsură, în ce dimensiune este
iubirea lui Hristos, care este izvorul iubirii. Spunea că "iubirea lui Hristos nu
poate fi întrecută de păcatele oamenilor". "Căci nu avem Arhiereu care să nu
poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate, după
asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15).
Nu era nimic pe care să nu-l fi săvârşit perfect, respectând tot şi toate din
jurul lui. Nu voi uita cu câtă limpezime spunea "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul", fie că mergea, fie că mânca. Acolo unde era
singur şi neocupat cu cineva, spunea mereu rugăciunea aceasta. Ba chiar şi
atunci când intra în automobilul mănăstirii
Îmi amintesc aceasta atât de bine după atâţia ani spre a merge la biserica cea
mare pentru Sfânta Liturghie, îmbrăcat în veşmintele monahale: camilafca,
dulama, schima, rasa şi mătăniile în mâinile lui slabe şi galbene - trăgea de
noduri şi rostea rugăciunea.
"Părintele Porfirie iubea mult mănăstirea de la Essex. îmi spunea odată că este
foarte frumos acolo, şi mi-a descris cu exactitate mica biserică din clădirea
veche. Mi-a spus:
- Este întunecată, aşa, plină de trezvie. îmi place mult să merg şi eu acolo, la
ora când săvârşeşte slujbele, dimineaţa, seara, şi să mă rog împreună cu ei.
Este foarte frumos.
Iar când Părintele Porfirie s-a îmbolnăvit greu, ultima oară de hemoragie
gastrică şi se afla într-o stare foarte gravă, noi, medicii, ne-am sfătuit ca să-l
coborâm la spital. îmi amintesc în acest sens că cineva a spus atunci că nu este
corect să faci medicină în munte ( Părintele Porfirie se afla la mânăstirea sa
din muntele Oropo), că trebuie fără doar şi poate să-l duceţi la spital, pentru
că altfel îl veţi omori pe Părintele. Din această pricină eram toţi în fierbere.
Am alergat vesel la Oropos şi le-am spus acest lucru celorlalţi doctori şi astfel
Părintele nu a fost coborât, şi încet-încet, cu îndrumările pe care tot el ni le
dădea pentru tratamentul lui, s-a făcut bine".
Mai târziu, când era deja episcop, Sfântul Sinod al Bisericii i-a încredinţat
judecarea unui alt episcop într-o problemă oarecare. A obiectat că este
episcop tânăr, dar Arhiepiscopul lui (din afara Greciei) i-a spus: "Ai diploma în
Drept, Biserica are nevoie de ea".
Părintele Porfirie adormise la 4,31 dimineaţa şi, din ceea ce cunosc, adormirea
lui nu a fost anunţată nimănui înainte de îngropare, care a avut loc în
dimineaţa următoare. Astfel adevărul lucrurilor arată că Părintele Sofronie nu a
fost înştiinţat despre ea în mod omenesc. Mi-a spus atunci că adormirea
Părintelui Porfirie este o pierdere pentru toată lumea şi îndeosebi pentru
Biserica Ortodoxă. Părintele Porfirie este un mare chip şi un rar fenomen
duhovnicesc. Acum este rândul meu, a spus el în mod semnificativ.
Părinţii Sofronie şi Porfirie se întreceau unul pe altul, fiecare spre a arăta mai
multă cinste celuilalt, păzind cu sinceritate şi fără urmă de prefăcătorie
îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "în cinste unii altora daţi-vă întâietate"
(Rom. 12, 10).
Tot în sensul acesta se înscriu şi dialogurile de mai jos, pe care le-am purtat cu
ei. I-am spus cândva Părintelui Sofronie:
- Oh, oare cum de s-a înşelat marele bătrân, cum de a făcut o asemenea
greşeală!
- N-am spus eu primul. El a spus mai întâi despre mine că sunt sfânt.
Mă întrebam cine oare să fi fost Sfântul Siluan, la care Părintele meu făcea
referire mereu, în cele ce mi le spunea. Aşezată într-un colt al mănăstirii,
cugetam: cum oare un monah de la Sfântul Munte a ajuns la măsurile Sfântului
Siluan.
Aşa cum mă uimea mereu Părintele Sofronie, aşa s-a întâmplat acum. L-am
întrebat în legătură cu o temă duhovnicească şi mi-a răspuns că el însuşi o
întâmpinase la Sfântul Munte, iar Părintele lui îi spusese să facă asta şi asta.
Trăia toate însuşirile apostolilor. Era minunat să-l auzi vorbind despre viaţa lor
cu Hristos al nostru, ca şi cum ar fi fost unul dintre ei...
- Da! Şi ştii de ce este aşa? Pentru că noi, bărbaţii, scriem şi vorbim multe, dar
în realitate mai degrabă femeile sunt acelea care îi depăşesc cu mult pe
bărbaţi. Cine poate să ajungă la sfinţenia Maicii Domnului? Gândeşte-te! De la
începutul până la sfârşitul vieţii ei! Sunt momente când nu suntem vrednici nici
măcar să-i rostim numele. O, Maica Domnului, Prea Sfânta noastră! De Dum-
nezeu Născătoarea! Şi ce va putea spune cineva!... - şi aici s-a referit la Maria
Magdalena. Ai văzut, - îmi spuse -, cât de mult L-a iubit pe Hristos, încât a
devenit întocmai ca şi Apostolii. Era gingaşă şi puternică, într-atât încât ce
bărbat ar putea să o întreacă? în greutăţi mari şi în vremuri grele, cu prigoane
şi toate ameninţările...
Viaţa ascetică
Pe cuvântul "pocăinţă" Părintele înrădăcina, întemeia, centra - mântuirea. Ne
vorbea despre viaţa de nevoinţa descriind-o în toate dimensiunile ei:
greutăţile, ostenelile ei, dar şi multele binecuvântări pe care le are nevoitorul,
şi pe care, ajungând la maturitatea vârstei duhovniceşti, le va împărţi lumii. Un
nevoitor care trăieşte neştiut de nimeni, chiar dacă nu păstrează nici măcar o
legătură cu lumea exterioară (contemporană) lui, are însă comuniune directă
cu ea, prin rugăciune.
Ce îi puteai spune unui astfel de Părinte? Sufletul îţi amuţea, inima cugeta iar
gura îţi îngăima încet: "Dar acum sunteţi sfânt. Avem nevoie de Sfinţia Voastră.
V-am cunoscut şi ne-am minunat şi folosit nespus de Nevoitorul, Egumenul şi
îndrumătorul de obşte".
Odată Părintele se afla şezând afară, în faţa sihăstriei sale din pustia Athosului,
privind în largul mării. Primea în el tot cerul şi lua culoarea lui, albastrul lui.
îmi închipui că avea în minte: "Marea aceasta este mare şi largă. Acolo se
găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile
umblă...".
I-a spus cu blândeţe şi iubire, cu ochii plini de lacrimi, care trădau lucrarea lui
lăuntrică, din inima cea fără de margini a unui sfânt:
- Vino, ai să locuieşti cu mine! Ce am eu, este şi al tău. Le vom împărţi pe
toate (dar ce avea el, ca să mai împartă şi altora?). Intră! - i-a spus.
"Dar, cine este oare acesta, care îmi spune cu atâta blândeţe să merg
înăuntru!" - gândea sărmanul monah.
Ne-a istorisit cândva cum s-a hotărât să devină monah şi ce l-a determinat să
ia această hotărâre sfântă şi să lase lumea, mediul artistic al Parisului unde
triumfase ca ictor.
"Mă aflam la Paris, totul era la dispoziţia mea, trăiam în lumea artistică
pariziană şi participam la toate manifestările ei. Dar nimic nu-mi dădea bucurie
şi uşurare. După fiecare manifestare artistică simţeam înlăuntrul meu goliciune
şi nelinişte. Cugetul îmi spunea că trebuie să fac ceva ca să scap din fundătura
în care intrasem. Dar dezlegare nu aflam.
Într-o seară, după o petrecere, urcam spre casă cu capul plecat şi pas greoi.
îmi spuneam că viaţa aceasta este grosolană, plictisitoare, fără sens. Atunci m-
am gândit să mă fac monah, însă unde şi cum, nu aveam idee. Eram un rus emi-
grant, refugiat în Franţa. Acolo se aflau mulţi ruşi, care întemeiaseră Institutul
Sfântul Serghie. M-am gândit că, pentru a deveni monah, trebuie mai întâi să
aflu ceva despre monahism, şi astfel am hotărât să merg la Sfântul Serghie.
M-am dus fără întârziere şi am studiat un an, după care mi-am zis: "am învăţat
îndeajuns, voi merge la Sfântul Munte".
Iar altădată ne spuse: "La Institutul Sfântul Serghie, toţi vorbeau despre
Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu L-am văzut, în timp ce în Sfântul Munte nimeni
nu vorbea despre Dumnezeu, dar toate îl arătau pe Dumnezeu".
Aşadar, un tânăr rus, artist de cultură pariziană, pleacă în marea călătorie. Era
în 1925. Ajunge în Atena, coboară în Pireu pentru a lua o corabie spre Athos. îşi
simţea sufletul uşor, scăpat de chin. Urcat în corabie, simţămintele de bucurie
îl stăpânesc şi nu se nelinişteşte că ar pleca în necunoscut.
Acolo la mănăstire lumea era foarte frumoasă. Singurul lucru care mă interesa
era să ascult şi să iau parte la toată rânduiala mănăstirii, până într-o zi, când
egumenul m-a chemat în biroul lui.
- Părinte Sofronie, atunci când vei fi egumen, să fii mai bun, şi nu atât de
sever ca mine!
Părintele era desăvârşit în toate. Aşa stând lucrurile, nici în învăţarea unei
limbi străine nu putea fi altfel. în acelaşi timp, însă, era un om precum fiecare
dintre noi, un om care trăia în mijlocul nostru. Mergea, vorbea, râdea, glumea
şi avea toate cunoştinţele şi manifestările unui om contemporan. Vedeam un
Părinte simplu şi foarte bătrân, dar simţeam măreţia lui, şi nimic nu ne putea
face a ne îndoi. Era un sfânt viu. Până a-l cunoaşte, pentru noi, sfinţii existau
doar în icoane şi în cărţi, în afara realităţii zilnice. Chipul său dezminţea
această idee, iar referirile lui la sfinţi ne înştiinţau în minte şi în inimă că
printre noi este un sfânt. Şi astfel, mii şi mii de oameni care au trecut pe la
mănăstire au cunoscut realitatea Bisericii, atât a celei luptătoare cât şi a celei
triumfătoare. Cei ce nu erau ortodocşi rămâneau cu totul surprinşi. Se aflau
literalmente zdruncinaţi în faţa acestei realităţi. Era fermecător şi agreabil,
toţi voiau să stea de vorbă cu el şi doreau un cuvânt de mângâiere din partea
lui, chiar dacă trăiau în lumea logicii apusene.
Noi, fiii lui duhovniceşti, eram siguri de sfinţenia lui şi nu ne interesau câtuşi
de puţin părerile occidentalilor, deoarece vedeam deosebirea în mod clar şi
simţit, încât tot felul de analize şi explicaţii nu îşi aveau nici noimă şi nici sens.
Ştiam, şi aceasta era marea noastră taină, că numai Ortodoxia poate naşte
asemenea figuri, pentru că elementele sfinţeniei îi aparţin în mod exclusiv ei.
Iar cei în mod simplu buni şi morali sunt răspândiţi pe tot pământul.
Devenise deja egumen, când pronia Marelui Dumnezeu a îndreptat paşii noştri
spre a-l afla şi a-i încredinţa vieţile noastre în perioada când se încheie
formarea caracterului tânărului. Era foarte discret şi totdeauna cu simţul
măsurii.
Toate acestea îi erau fireşti Părintelui, căci aşa se zidise pe sine însuşi: copie
fidelă a Sfinţilor Bisericii, aşa precum ni-i închipuiam. Cineva care n-ar fi ştiut
că este egumen, nu ar fi priceput niciodată ce treaptă ocupă. Nu se deosebea
întru nimic de ceilalţi. Deosebirea se datora numai vârstei şi sănătăţii sale. Nu
l-am văzut nici cu toiagul de egumen, nici cu mantia, deşi putea să le poarte;
dar le considera exagerări fără sens. Toiagul său îl vedeam permanent fixat la
catapeteasmă, sub icoana Maicii Domnului, lângă epitrahilul atârnat de Uşile
împărăteşti.
Şi-a pus el însuşi sfârşit egumeniei. în locul său l-a pus pe părintele Chirii, care
se va dovedi un vrednic continuator al lucrării sale. L-a prezentat pe noul
egumen cu multă simplitate. A spus că puterile lui scăzute nu-i mai îngăduie
să-şi împlinească îndatoririle administrative, că vrednicul lui continuator este
tânăr şi o să le scoată la capăt. Nimic altceva. Şi iarăşi ne-a surprins prin
atitudinea sa, căci era ceva plin de splendoare în comportamentul său şi în
toate manifestările sale.
După fiecare Sfântă Liturghie devenea imaterial. Când te aflai lângă el, nu
aveai alt cuget în afara dorinţei de a fi şi tu astfel, precum acest sfânt.
După mult timp a revenit la mănăstire şi primul om pe care l-a întâlnit a fost
Părintele, a cărui atitudine era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deşi ştia
totul... Privirea lui fericită, inima lui cea plină de iubire l-au rănit acum mult
pe tânăr. Zdrobit şi smerit, a cerut îndată să se mărturisească, începuse altă
viaţă, mai statornică, hotărât să nu se mai depărteze de viaţa Bisericii.
Părintele nu picta icoane copiind pe alţii, vechi sau noi. în iconografie el crea.
O icoană a Părintelui era o dogmă.
Spunea: "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). La vederea
acestei icoane a Sfintei Treimi, omul primea învăţătură despre dumnezeire.
Era măsurat în vorbire în orice discuţie cu noi, dar cuprinsul răspunsurilor sale
era absolut. Nu numai în discuţiile serioase era dezarmant, dar chiar şi în
glume concentrate într-un singur cuvânt, însă foarte bine ţintit. Provoca un râs
adânc şi vesel, care odihnea.
Numai una am să spun: într-un timp era foarte bolnav, puterile nu-l mai ajutau
deloc. Cineva i-a cerut ceva. I-a răspuns că s-a epuizat ediţia şi a râs cu multă
poftă, spre uimirea omului care îi pusese întrebarea.
În 1976 am plecat definitiv din Anglia. Era ultima dată când eram împreună cu
el. M-a strigat şi mi-a dăruit Noul Testament cu dedicaţie, în cea mai bună
ediţie, legat în piele şi aurit. Mi-a urat tot binele în viaţă, m-a asigurat că el
însuşi va fi totdeauna cu mine şi se va ruga pentru mine.
Erau cele mai bune urări pentru cineva care îşi începe viaţa. Mi-a descris
greutăţile vieţii şi încercările ce le voi întâmpina, "dar Hristos va învinge", îmi
spuse la sfârşit. în călătoria mea către Grecia, m-a sfătuit să fiu atentă, să iau
jacheta cu mine, ca să nu răcesc, iar apoi îmi zise: "Îţi dau 33 de lire, câţi sunt
anii Mântuitorului, ca să mănânci în vreun restaurant unde o să opriţi, şi să bei
şi un pahar de vin de la popa Sofronie". Niciodată nu-i spusesem că îmi place
vinul, şi m-am bucurat că voi bea un pahar cu binecuvântarea lui. Chiar şi acum
mă emoţionez adânc când mă gândesc în ce deplinătate de omenie era.
De atunci, odată sau de două ori în fiecare săptămână vorbeam la telefon. Era
totdeauna bolnav. De multe ori îmi spunea că are dureri insuportabile: "Oasele
mele, - îmi spunea, - mă dor atât de tare, încât cu greu mă mai mişc". Găsindu-
l într-o astfel de stare, îl rugam să închid şi să telefonez altă dată: Nu! Nu! n-
are importanţă asta!" îmi dădea răspunsurile la ceea ce voiam, fără a-i pune eu
nici o întrebare, şi închidea singur telefonul.
Altă dată întreba cum este vremea în Grecia şi îmi povestea cum este la Essex.
Îmi amintesc cum, odată, mi-a descris telefonic, cu multă gingăşie, vremea
urâtă pe care o înfruntau: "Au fost vânturi înfricoşătoare, toate s-au rupt,
copacii au căzut şi au făcut stricăciuni, s-au distrus acoperişurile... Nu am avut
telefon. Dacă ai telefonat şi nu ne-ai "prins", cauza a fost timpul urât. A fost
prăpădul lui Dumnezeu! Nici încălzire nu avem acum".
Totuşi, atunci când a avut loc marele eveniment, când Patriarhia Ecumenică l-a
recunoscut oficial pe Sfântul Siluan ca Sfânt al Marii Biserici a lui Hristos, a fost
nespus de fericit. A fost primul lucru pe care mi l-a spus la telefon.
- Ştii, - mi-a spus, - era Sfânt, dar de acum este recunoscut oficial de Biserică.
în Noua Zeelandă s-a ridicat o biserică întru pomenirea Sfântului Siluan.
- Mă doare, mă doare insuportabil, sufăr atât cât suferi şi tu, şi ştii de ce?
Pentru că iubirea este foarte mare. Văd cât de mult suferi, urmăresc starea
sănătăţii tale...
O prietenă de-a mea, stabilită la Londra, mi-a povestit despre Părintele ceva
asemănător: Suferea mult din cauza colicilor renale. Toată noaptea se
zvârcolea şi transpira de durere şi cerea ajutor de la Domnul pentru rugăciunile
Părintelui Sofronie. Când durerile au crescut la culme, a luat fotografia lui,
implorându-l să mijlocească încât să fie oprit acest martiriu al ei. Mijeau
zorile, când s-a liniştit şi a adormit. în gândul şi în inima ei se afla uşoara
adiere a prezenţei Părintelui. Acestea au fost spre sâmbătă. Duminică, ca
totdeauna, toată familia a mers la mănăstire. După Sfânta Liturghie, prima
căreia i-a vorbit Părintele a fost prietena mea.
- Alaltăieri - i-a spus, - toată noaptea nu m-ai lăsat să mă liniştesc. Acum eşti
bine. Slavă Domnului!