DIMITRIA DAVITI

AMINTIRI DESPRE STARETUL

SOFRONIE DE LA ESSEX
"Dacă la bătrâneţea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu
însumi am atins desăvârşirea, ci pentru că înţeleg că alt drum pentru
mântuirea omenirii nu existe, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor
al ei afară de Hristos" - Schiarhimandritul Sofronie de la Essex

DATE BIOGRAFICE

Părintele Sofronie (Saharov), rus din Moscova, s-a născut în anul 1896.

A adormit întru Domnul la 11 iulie 1993. Este înmormântat în mănăstirea

Cinstitului înaintemergător din Essex - Anglia, mănăstire care este stravropighie
patriarhală şi căreia i-a fost întemeietor, ctitor şi părinte duhovnicesc.

Mormântul său este construit după modelul celor al monahilor ruşi.

La Moscova a studiat la Şcoala de Arte Frumoase şi a devenit pictor.

Tânăr fiind, părăseşte Moscova şi se stabileşte la Paris, unde trăieşte şi

lucrează ca artist. în scurtă vreme se distinge ca pictor de reală valoare şi îşi
face intrarea în lumea artistică şi în marile saloane ale Parisului.

În 1925 se hotărăşte să devină monah. Urmăreşte timp de un an cursurile de

teologie ale Institutului Sfântul Serghie şi pleacă la Sfântul Munte, unde se
închinoviază în mănăstirea Sfântului Pantelimon. Acolo îl cunoaşte pe stareţul
Siluan, care devine îndrumătorul său duhovnicesc. După adormirea stareţului
Siluan, se retrage în pustia Sfântului Munte şi slujeşte ca duhovnic al multor
mănăstiri, schituri şi chilii. în anul 1948 editează în Franţa scrierile Sfântului
Siluan împreună cu biografia şi explicarea învăţăturii sale. în 1959, în urma
unor minunate împrejurări, se stabileşte la Essex, în Anglia, unde întemeiază şi
construieşte mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, în care a trăit şi a lucrat
duhovniceşte până la adormirea sa. A scris mai multe cărţi, care s-au tradus în
numeroase limbi. în limba greacă au fost editate:

Sfântul Siluan Atonitul, 1995.

îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, 1996.
Despre rugăciune, 1994.
Din viaţă şi din duh, 1995.
Asceză şi vedere, 1996.

PREFAŢĂ

Un cuvios chip al secolului care abia s-a încheiat, o sfântă figură care a răsădit
în Anglia ascetismul rusesc şi duhovnicia adâncă a monahismului aghioritic ni se
înfăţişează într-un mod original în paginile acestei cărţi. Scriitoarea îşi
deschide inima pentru a ne descoperi câteva din laturile personalităţii
Cuviosului Sofronie de la Essex, înţelegând că numai prin dezvăluirea celor de
taină ale omului lăuntric poate explica unele sclipiri ale prealuminoasei
călătorii de la pământ spre cer a Părintelui său duhovnicesc.

Iată că aceia care l-au cunoscut pe Părintele citindu-i scrierile, au acum

prilejul să-l cunoască şi în mijlocul unor evenimente simple ale vieţii sale de zi
cu zi şi astfel, au de asemenea ocazia să constate că duhovnicia care se revarsă
din scrierile sale este aceeaşi cu cea care izvorăşte din însăşi viaţa sa.

Acei care au avut binecuvântarea să-l cunoască personal pe Părintele Sofronie,

vor rechema în memorie, citind paginile ce urmează, şi propriile lor trăiri şi
amintiri despre cuviosul şi fericitul Părinte. Printre ei mă aflu şi eu, care l-am
întâlnit pentru prima dată în urmă cu treizeci de ani, fiind eu pe atunci un
tânăr cleric slujitor în Arhiepiscopia Tiatirei. Piu voi putea uita niciodată
iubirea cu care m-a întâmpinat şi emoţia lui aflând că eram ucenic al vechiului
său prieten, fericitul părinte Gherasim Mikraghiananitis, imnograful.

Iubirea lui pentru părintele Gherasim - Gherasimâki, cum îl numea el, de care
se legase sufleteşte pe vremea când se nevoia în pustia atonită - îi inunda fata
de fiecare dată când întreba despre el şi despre tinerii cei împreună vieţuitori
cu el. Era o iubire frăţească, dar şi reciprocă, deoarece cu aceeaşi căldură şi
acelaşi respect îmi vorbea totdeauna despre Părintele Sofronie şi părintele
Gherasim Mikraghiananitis. "A fost unul dintre acei fericiţi - povestea el - "care
împreună cu un alt mare nevoitor, părintele Gherasim Menaghia, s-au
învrednicit să vadă în pustia Atonului pe unul dintre aşa numiţii "şapte pustnici
goi". Acela, cu o mică boccea pe umăr şi acoperit de harul lui Dumnezeu,
încerca să se îndepărteze, implorându-i în numele Iui Dumnezeu să-l lase în
liniştea pustiului". Întâlnirea cu Părintele Sofronie - spunea părintele Gherasim
- era totdeauna de folos, pentru că prezenţa lui răspândea adierea Prea
Sfântului Duh, iar cuvântul său era cuvânt de Părinte al Bisericii. Am avut eu
însumi multe prilejuri să constat aceasta pe când mă primea cu bunătate de
fiecare dată când îl vizitam, în anii în care slujeam la Londra şi la Oxford;
asculta problemele mele şi îmi răspundea cu grijă şi cu discernământ. Părintele
Sofronie respecta şi cinstea Tradiţia Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl
propovăduia cu viaţa şi faptele lui; mai presus de orice instituţie bisericească
respecta şi cinstea Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia, de altfel,
îi aparţine ca stavropighie şi Sfânta Mănăstire a Cinstitului înaintemergător de
la Essex.

Când, mai târziu, slujind în Grecia, reveneam din când în când în Anglia, vizita
datorată Părintelui era obligatorie, iar acesta, în ciuda vârstei sale şi cu toate
că adeseori era bolnav, iar ora la care ajungeam eu la mănăstire era târzie,
ieşea totdeauna pentru a mă întâmpina, a mă îmbrăţişa şi a vorbi împreună cu
mine.

Dulceaţa feţei sale, ochii săi mari, expresivi, sfinţenia întregii sale staturi a
înviat din nou în-lăuntrul meu în vreme ce citeam amintirile despre Părintele
Sofronie înfăţişate de scriitoarea cărţii, doamna D. Daviti. Şi am primit să
prefaţez a doua ediţie ca o mărturie de cinstire, iubire şi pomenire a cuvioşiei
Părintelui Sofronie, stareţul Angliei şi nu numai al ei.

În noul veac, care nădăjduiesc că va fi veacul autenticei căutări de Dumnezeu,

cuviosul chip al Părintelui Sofronie va călăuzi pe cei ce doresc să şi-l apropie
trăind potrivit Tradiţiei Bisericii Răsăritene, trăind în duhul nevoinţei care nu
neagă şi nu respinge omul, nu dispreţuieşte firea înconjurătoare, care
îngrijeşte cu dragoste de toate făpturile Domnului.

Pantelimon, Episcop de Vereea şi Hausia

INTRODUCERE

Când m-am hotărât să merg la studii în Anglia, singurul lucru care mă supăra
era acela că, plecând din Grecia, nu aş mai fi avut prilejul să merg adesea la
biserică. Mă întrista că lăsam în urmă bisericile cu muzică bizantină, psalţii cei
cu voci frumoase şi preoţii mei cei cuvioşi. Desigur, ştiam că există biserici
ortodoxe şi în Anglia, dar nu voiam să accept că Ortodoxia autentică se află şi
în afara Greciei. Cu adevărat, astăzi nu mai am părerea pe care o aveam
atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea duhovnicească.

Acum ştiu din proprie experienţă că omul, oriunde s-ar afla, poate să trăiască
în Duhul Sfânt şi în chip dreptslăvitor. Ba chiar şi în împrejurări dificile,
aflându-se sub interdicţii şi în prigoane.

"Nimic pe faţa pământului nu poate împiedica sufletul să trăiască în Hristos" -

a fost prima frază pe care am auzit-o în Anglia de la părintele Grigorie, acum
arhiepiscopul Tiatirei, atunci când am mers la arhiepiscopie să aflu câte ceva
despre Biserica Ortodoxă din Anglia. Mi-a fost oferit un calendar care cuprindea
numerele de telefon şi adresele tuturor bisericilor ortodoxe din Anglia.
Aruncând o privire în ea, am aflat undeva scris ceva despre Mănăstirea
Ortodoxă de la Essex, precum şi despre egumenul ei. Părintele Sofronie. Am
ironizat oarecum ideea unei mănăstiri ortodoxe în Anglia, necrezând că s-ar
putea asemui cu cele din Grecia - căci lipsa de experienţă se obrăzniceşte,
judecă, osândeşte şi se pronunţă cu neruşinare şi cu autoritate nesănătoasă. La
fel am procedat şi eu. Cu toate acestea, la un moment dat m-am hotărât să
vizitez mănăstirea numai din curiozitate, gândind că poate voi afla totuşi ceva
bun. Aşadar am telefonat ca să văd dacă aş putea rămâne acolo la sfârşit de
săptămână. Şi părerea mi s-a schimbat chiar odată cu această convorbire
telefonică. Cât de dulce, de politicos, de calm şi de liniştit a fost primul cuvânt
pe care l-am auzit în receptor: "Binecuvântaţi ". "Iată - am gândit - şi aici
răspund călugăreşte".

Am mers la mănăstire. Totul era altfel faţă de ceea ce îmi închipuisem. Acolo l-
am cunoscut pe Părintele, care a devenit de atunci unicul meu duhovnic de-a
lungul a douăzeci de ani.

Până atunci crezusem că sfinţii se află numai în icoanele şi în frescele

bisericilor, că aparţineau cumva numai istoriei şi socoteam că doar de acolo am
putea afla şi noi ceva despre viaţa lor.

Mă înşelam. Am atins un sfânt, am vorbit cu el, am mâncat cu el. Am văzut

cum se comportă un om desăvârşit, în tumultul vieţii în care trăim şi noi, şi cât
de multă bucurie şi pace emana prezenţa sa.

Părintele trăia în aceleaşi condiţii de viaţă în care trăim şi noi. Şi totuşi era
superior, cu totul diferit. în ce consta această diferenţă, care pe noi toţi, cei
care l-am cunoscut, ne făcea să mărturisim că este sfânt? Consta în toate
amănuntele şi tainele vieţii lui, care l-au făcut Gheronda şi învăţător
duhovnicesc cu mărturie sfinţitoare. Oricine îi citeşte cărţile, văzându-i faptele
vieţii, îl aşează, chiar şi fără a-l cunoaşte, printre sfinţii Bisericii.

În istorisirea de faţă îl voi descrie pe Părintele precum l-am cunoscut - ca om

ce a trăit printre noi simplu şi firesc. Povestesc comportamentul său faţă de
oameni de toate condiţiile şi din toate popoarele. N-aş putea să scriu despre
viaţa lui adâncă, duhovnicească, pentru că aceasta fiind tainică, cu greu poate
fi abordată. Ea este cunoscută totuşi din cele ce a scris el însuşi.

Am gândit că ne-ar fi de folos să cunoaştem lucruri despre viaţa Părintelui în

mijlocul societăţii din care - deşi trăia în chip firesc - a ieşit cu totul sfinţit,
sfânt, dăruind celor ce se apropiau de el ceva din bucuria sfinţilor şi căldură
din cer. într-o astfel de atmosferă trăia el întotdeauna, precum se poate lesne
înţelege din scrierile sale.

De aceea, încă de mulţi ani în urmă aveam dorinţa să aflu date despre viaţa
lui, despre locul naşterii sale şi mediul familial în care a răsărit acest măreţ
stejar duhovnicesc. în acest scop am călătorit la Moscova pentru a-i întâlni pe
cei de o rudenie cu el, câţi au mai rămas în viaţă, şi iată că am aflat-o pe
nepoata lui, Irina (din partea fratelui său - Nicolae). A fost foarte binevoitoare
şi ore întregi am vorbit cu bucurie despre familia ei şi despre unchiul ei -
Părintele Sofronie. Păstram în lăuntrul meu imaginea pe care mi-o formasem,
iar cele pe care le auzeam adevereau ceea ce crezusem şi eu.

Astfel a decurs întâlnirea noastră. Ceea ce scriu acum este ceea ce pot
reproduce ca urmare a acestei convorbiri. Am încercat să fiu cât mai precisă în
descriere, fără comentarii şi lămuriri suplimentare. Poate că altcineva va voi să
scrie mai multe lucruri şi în mod mai detaliat. Va fi o mare binecuvântare şi
bucurie pentru noi toţi de a afla cât mai multe despre Părintele Sofronie, care
a strălucit ca o lumină orbitoare în aceste vremuri întunecate.

S-au spus multe despre Părintele Sofronie. Mulţi teologi fac trimitere la cărţile
sale când vor să-şi explice teologia lor. Alţii afirmă că Părintele Sofronie este
unul din ultimii Părinţi ai Bisericii. Dar orice ar spune cineva, oricum l-ar
caracteriza: Părinte al Bisericii, nou Teolog al epocii contemporane sau Mare
nevoitor şi Gheronda, nu va greşi. Fiecare dintre aceştia îl apreciază potrivit
cunoştinţelor şi experienţei sale în viaţa duhovnicească a Bisericii şi nu se
înşeală, deoarece Părintele era de toate: gheronda, duhovnic, învăţător,
teolog, părinte. Le avea pe toate în mod desăvârşit, în dimensiunea vieţii
duhovniceşti a Bisericii. Viaţa sfântă a Bisericii (şi nu este oare viaţa sfântă
esenţa Bisericii?) este plină de exemple de oameni care au slujit Biserica
luptătoare ca modele de virtute şi sfinţenie, adică s-au sfinţit prin trăirea în
Hristos şi au devenit pilde de trăire, întocmai ca şi Domnul nostru Iisus Hristos,
Care, ca om, ne-a dat pildă de vieţuire. Acest model suntem datori să-l urmăm
toţi cei ce vrem să ne numim creştini, nouă, creştinilor, nici o îndreptăţire nu
ni se va admite dacă rămânem aceia care suntem, scuzându-ne că în epoca
noastră nu se poate înfăptui ceea ce au înfăptuit Sfinţii în alte epoci, deoarece
condiţiile sunt cu desăvârşire schimbate.

Dar nu este aşa, pentru că citind despre Părintele Sofronie, ne întrebăm: în ce

împrejurări, unde şi în care colţ al lumii a trăit el, care a devenit întreg
lumină!

Dat fiind faptul că pe Părintele îl cunoaştem toţi din scrierile sale, noi nu
putem şi, fără nici o îndoială, nici nu ştim să vorbim despre trăirile sale.
Cunoaştem totuşi, foarte bine, de unde este, unde a trăit, şi cunoaştem că şi-a
dus viaţa în aceleaşi condiţii în care trăim şi noi, ba chiar încă şi mai dificile.
De aceea voi încerca să îl descriu pe marele Gheronda, comportamentul său,
dragostea sa, severitatea sa, precum a trăit el în mijlocul nostru; ca şi noi, fără
a fi însă ca noi. Am băut şi am mâncat împreună la aceeaşi masă, am vorbit
aceeaşi limbă. Aceeaşi căldură şi aceeaşi ploaie ne-au atins. Lua aceleaşi
medicamente pentru o durere de cap sau o altă suferinţă. De ce atunci el s-a
sfinţit şi ne odihnea pe toţi, fiind totuşi făcut din aceeaşi ţărână? Pentru că şi
pe Părintele tot o mamă l-a născut, plânset de copil s-a auzit din leagănul său,
se juca împreună cu alţi copii. A trecut de adolescenţă, a crescut şi a intrat în
torentul vieţii, ca şi noi. Totuşi, a devenit desăvârşit, sfânt, precum l-am
cunoscut îndeaproape toţi cei ce l-am avut duhovnic. Ceilalţi l-au cunoscut din
cele ce a scris, pentru că harul lui Hristos îşi mărturisea cu putere prezenţa în
inimile lor, precum o făcuse şi în ale noastre. Acum, pentru noi toţi el este
Părintele. Şi pentru cei mai depărtaţi şi pentru cei mai apropiaţi.

Vom scrie aşadar despre Părintele, înviindu-i într-un anumit fel viaţa, aşa cum
am trăit-o noi de-a lungul a douăzeci de ani şi de aproape şi de departe, fără a
simţi vreo diferenţă datorită distanţelor, căci aceleaşi trăiri le aveam şi de
aproape şi de departe.

Scriind acestea, ne lăsăm gândul şi sufletul să meargă cu douăzeci şi cinci de

ani în urmă, atunci când l-am cunoscut pentru prima dată la Essex, în peisajul
verde al naturii britanice, cu acea nesfârşită linişte şi nădejde ce le emanau
casele răzleţite de prin împrejurimi. Când păşeşti pe astfel de locuri, firea
înconjurătoare îţi vorbeşte. Eram străini, dar ne simţeam de-ai casei. Eram
săraci, dar nu băgăm de seamă. Eram bogaţi şi ne era indiferent. în ciuda
frigului neobişnuit, simţeam o bucurie. Căci prezenţa Părintelui plinea totul.
Era izvorul tuturor bunelor şi sfintelor simţăminte pentru noi toţi.

Cu recunoştinţă ne gândim la Liturghiile duminicale săvârşite în biserica

Tuturor Sfinţilor". Retrăim Sfânta Liturghie pe care cu atâta evlavie o slujea
Părintele. Ascultam ecteniile Sfintei Liturghii rostite cu vocea plină de pace a
Părintelui. Ne binecuvânta cu "Pace tuturor" şi vedeam cum tot Sfântul Altar se
luminează. Inimile ni se umpleau de o pace adâncă, lacrimile ne ţâşneau şi
mintea primea încredinţarea noii vieţi, căci o pocăinţă adâncă ne lua în
stăpânire toată fiinţa. Părintele ne împărtăşea şi ne împărţea anafura. Urcam
apoi la mănăstire şi pregăteam ceaiul, de multe ori împreună cu el. Timpuri de
neuitat, care până astăzi sunt însoţite de aceeaşi iubire.

FAMILIA PĂRINTELUI SOFRONIE

Era în săptămâna de dinaintea Cincizecimii. În cămara inimii sale creştinul aş-

teaptă să fie cercetat tainic" de El.

Nu este aniversare, nici amintire această aşteptare. Este un mare eveniment.

Toate tac şi pregătirea începe. Un dialog tainic, dulce, spontan ia naştere în

sufletele credincioşilor. Un dialog intim, necunoscut celorlalţi, pentru că este
cel dintre Hristos şi inimă. Este şoaptă tainică: Vino, Doamne, Iisuse şi Te
sălăşluieşte întru noi... Duhul Adevărului...". într-o astfel de săptămână am
ajuns la Moscova. Creştinii de acolo trăiau aceleaşi lucruri ca şi cei din Grecia.
în Duminica Cincizecimii am mers la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din
Kremlin. Cler şi popor trăiau această zi în tot sensul ei adânc şi ca pe o
realitate, iar nu ca o aniversare.

Călătoria mea avea drept scop iniţial a-mi da pe de o parte prilejul să trăiesc o
"Cincizecime" în binecuvântatul pământ rusesc - şi a fost într-adevăr o mare
binecuvântare acea Sfântă Liturghie patriarhală – iar pe de altă parte să o
întâlnesc pe nepoata Părintelui, Irina, pentru a aduna ceea ce era cu putinţă cu
privire la viaţa Părintelui.

Nepoata lui - Irina

- Nu am închis ochii toată noaptea. Mă pregăteam pentru întâlnirea cu

dumneavoastră, îmi spuse nepoata părintelui, Irina.

Este foarte important că există oameni ca dumneavoastră, care păstrează o

amintire aşa de vie Părintelui Sofronie.

Acestea au fost primele cuvinte ale doamnei Irina, o femeie de un caracter

nobil, plină de tandreţe pentru unchiul ei.

Urmă apoi povestirea despre familia ei, cu o simplitate şi modestie ce îi vădeau

recunoştinţa faţă de Părintele.

- Am înţeles că veniţi din Grecia pentru a strânge informaţii noi despre

marele Gheronda. Dar dumneavoastră în mod sigur ştiţi mai multe lucruri decât
mine, pentru că l-aţi avut douăzeci de ani de Gheronda şi părinte duhovnicesc.
Dumneavoastră trebuie să îmi grăiţi mie, pentru a auzi şi eu experienţa
voastră. O, cât mă bucur pentru
întâlnirea aceasta!

Smerenia ei m-a fascinat. Ţinea în mâini un plic plin cu însemnări şi o mică

agendă a bunicii sale, mama Părintelui Sofronie, împreună cu multe fotografii
ale Părintelui, făcute la diferite vârste.

Această întâlnire a avut loc în casa prietenei mele, Natalia Nicolau. Mama ei, o
rusoaică tradiţională, a pregătit pentru întâlnirea aceasta o masă sărbătorească
încărcată de bunătăţi: caviar, somon, vin, cvas şi aceasta în pofida faptului că
aveau dificultăţi economice.

Le-am spus că nu este nevoie de nimic special, ci doar să ne întâlnim în mod

simplu şi să vorbim...
 - Nu, - mi-a zis. Aceasta este o zi mare. Vom vorbi despre Părintele.
Trebuie să fac pregătiri potrivite pentru un asemenea eveniment.

Am tăcut. Mă copleşeau atâtea sentimente de iubire şi recunoştinţă, încât m-

am prefăcut că vreau să beau apă şi am plecat de lângă ea. nu puteam să-mi
ascund lacrimile. Se crease o atmosferă atât de frumoasă încât cugetam şi şop-
team încetişor că nu există în viaţa noastră ceva mai frumos decât simplitatea,
adevărul şi comportamentul firesc. Hu costă nimic să le dobândeşti, dar ele
sunt nepreţuite şi veşnice.

Uşa se deschise şi vizitatoarea intră. Nu erau necesare recomandări speciale.

Cunoşteam scopul întâlnirii şi încă din primul moment ne-am simţit ca vechi
cunoştinţe, fie purtam simplu şi firesc.

Am şezut la masă şi îndată discuţia a ajuns la subiectul pentru care eram deja
pregătite: Părintele nostru.

RUSIA

Cum vi se pare Rusia? Cum ne vedeţi pe noi? - mă întrebă Irina, radiind de

bunătate.

Dar cum? Oare ce aş putea să spun? Cum aş putea exprima simţământul

frumuseţii din inimă şi din suflet în cuvinte trupeşti şi stricăcioase! niciodată
cuvântul nu poate reda simţămintele în intensitatea pe care o au ele în omul
lăuntric. Sunt momente când sufletul tace pentru a nu întina negrăita
frumuseţe.

- Sunteţi un popor bun! Vă caracterizează demnitatea şi credinţa adâncă

în Hristos. Aveţi multă dragoste!

- A, da, da, - murmură ea smerit. Da, bunătatea dumneavoastră, nu este

aşa. Sunteţi sub înrâurirea Părintelui Sofronie şi de aceea vedeţi astfel.

Mi-a venit în minte chipul Părintelui - un sfânt care nu a avut patrie şi nici nu
voia, fiindcă era al întregii lumi. în decursul acestei întâlniri am înţeles,
întrucâtva, care a fost educaţia şi cum au fost anii copilăriei Părintelui la
Moscova, locul naşterii sale. Cât de bine ar putea creşte un copil în mijlocul
unor asemenea oameni minunaţi!

Însuşirile acestor oameni aleşi le avea şi Părintele Sofronie: cuviinţa, discreţia,

iubirea, înţelepciunea, deplina curăţie, daruri pe care afundându-le în harul
Sfântului Duh, care îi umpluse deja fiinţa, l-au făcut să aibă răsunet în toată
lumea şi să-l marcheze benefic şi decisiv pe fiecare om care îl întâlnea pe
Părintele, dând mărturie despre sfinţenia lui.
După o scurtă tăcere, Irina a continuat cu delicateţe:

Da, cuviincioşi erau toţi cei din marea noastră familie, dar aceasta mai degrabă
pentru că se ţineau aproape de Dumnezeu.

Este adevărat că în familia dumneavoastră au existat curteni ai Ţarului, fapt ce

ar explica aristocraţia Părintelui şi a dumneavoastră?

Nu, nu erau curteni ai Ţarului. Erau oameni cu credinţă adâncă. Din credinţă îşi
aveau toate cele bune.

Am auzit totuşi că erau curteni, - i-am spus iarăşi.

Nu, n-am nici o dovadă că membrii ai familiei noastre au fost aşa ceva. Erau
oameni simpli. Bunicul meu, tatăl Părintelui Sofronie, era un meşteşugar ce
lucra genţi de damă şi casete pentru bijuterii. Iubea frumosul, era un om
plăcut. O familie simplă, mare. Din anii copilăriei lor nu au avut în jur nici
bogăţie, nici lux, dar erau ospitalieri. Bunicul era întâiul meşteşugar din
Moscova. Când încerc să mi-l amintesc, mi-l amintesc foarte bătrân. Vedea cu
greutate. O iubea mult pe bunica. Eu, totuşi, mă temeam de el. Puţine lucruri
duhovniceşti a dat copiilor săi, dar era un om adevărat. Iubea viaţa şi lumea. Îi
plăcea să se îmbrace frumos, să facă plimbări şi, în general,avea o decenţă şi o
cuviinţă exterioară.

PĂRINTELE SOFRONIE

Cât despre Părintele, unchiul meu, Sofronie, ce aş putea să spun! Era al

familiei noastre, dar şi altcineva, cu dar înalt de Ia Dumnezeu. Aceasta se
vedea din viaţa sa. Rugăciunea lui o simţeam cu putere. Era ceva care ne ţinea
în căldura lui Dumnezeu şi sub ocrotirea Lui. Părintele strălucea şi se arăta a fi
mult mai altfel decât noi toţi.

Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră acum. Acum, când a plecat de lângă noi.
Noi, însă, şi acum îl simţim precum era pe când trăia. Simţim rugăciunea lui.

Da, şi eu, - i-am răspuns. Şi am adăugat că, pe când trăia, vorbeam prin telefon
o dată pe săptămână. La un moment dat mi-a spus că o să plătesc mult
telefonul. "Foarte bine", - i-am răspuns, - "Dumnezeu este foarte scump", la
care a râs mult. Nu-i spuneam nimic, pentru că îi purtam un nesfârşit respect.
Spuneam numai un "Binecuvântaţi!" când ridica receptorul şi îmi dădea îndată
răspunsul la problemele mele.

Să vorbeşti despre Părintele este foarte greu. Mai bine este să-l simţi. Asta este
mai uşor...
Da, şi eu cred , - i-am răspuns. Dar nu ştiu cum se face că uneori vorbesc
neîncetat şi de aceea cu atât mai mult mă cuprinde mirarea. Prezenţa
Părintelui iradia şi insufla nobleţe.

Da, este frumos să vorbeşti despre un uriaş ca Părintele Sofronie. Au mers la el

mulţi care nu credeau în nimic. După ce l-au cunoscut au devenit cei mai
credincioşi dintre creştini. îmi aduc aminte despre o femeie foarte cumsecade,
dar necredincioasă nebotezată, ce încerca şi căuta să afle credinţa singură.
întâlnindu-l pe Părintele a crezut, şi apoi timp de zece ani a venit împreună cu
el în Rusia. Spre sfârşit a devenit traducătoarea Părintelui din rusă în engleză.

Spunea că păstrează cărţile Părintelui primite cu dedicaţie personală, aşa cum

ar păstra o comoară.

Cartea lui, "Despre rugăciune" mi-a dăruit-o cu dedicaţie. A fost ultima care a
ajuns la mine din mâinile lui. Dedicaţia era scrisă cu litere frumoase, curate,
pe care, din pricină că nu mai vedea bine, le-a scris slujindu-se de lupă.

Atât de mult m-a emoţionat faptul că aţi venit din Grecia ca să vorbim despre
Părintele!

Am recitit toate scrisorile lui, începând din 1962 până în 1969, pentru a-mi
aminti. Amintirile m-au copleşit. Nu am dormit toată noaptea, aşa cum v-am
spus la început.

Ce să spun! A mulţumi este puţin. Nu ştiu dacă puteţi înţelege starea pe care
vreau să o exprim.

- Înţeleg, - i-am răspuns, - şi vă mulţumesc mult. Sunt adânc emoţionată.

Vă rog, spuneţi-mi ceea ce vă reamintiţi despre Părintele.

Modul în care coresponda

- Părintele ne scria o singură scrisoare pentru toţi. O lua Maria, sora lui,
telefoanele începeau îndată să sune şi alergau cu toţii către casa unde sosise.
Fiecare citea scrisoarea şi pentru fiecare avea câte un răspuns personal.
Fiecare o citea ca şi cum i-ar fi fost adresată lui (deşi era una pentru toţi).
începea aşa: "Către sora mea, Maria" (dar şi către noi toţi). "Mult iubita mea,
frumoasa mea, delicata, minunata, dulcea mea Maria! (şi fără virgulă adăuga:
"Singură să pui virgulă şi să subliniezi ceea ce ţi se potriveşte ţie").

Era foarte deştept şi foarte glumeţ, râdea mult. Când venea la Moscova lua
parte la mese mari. Ruşii tradiţionali nu beau aşa, în mod simplu, ci toastează.
Prin urmare, ziceau: "Părinte Sofronie, să bem!". Dar el răspundea: "Ştiţi, un
om a băut, a băut, şi apoi a murit. Să luaţi deci aminte!".
 Amintiri ale rudelor sale

Era deja înaintat în vârstă când venea aici. Avea probleme la coloana
vertebrală, dar stătea la masă ca şi cum n-ar fi avut nimic. Avea totdeauna
statura dreaptă şi cu multă uşurinţă se ridica la toasturi, nu ca un bătrân ce
avea probleme de sănătate, ci ca un tânăr, deşi îl încercau dureri mari.

Pe vremea aceea, cu toţii aveam copii mici. Iubea mult copiii, a treia
generaţie, precum spunea. Cânta cu ei cântece copilăreşti. Când ploua, cânta
cântecul ploii şi totdeauna începea primul. Rămâneam împreună ore în şir,
vorbeam şi timpul trecea ca o singură clipă.

Părintele era om cu mişcări de om tânăr, cu un aer tineresc. Totdeauna îl

vedeai tânăr. Mi-au rămas întipărite în minte gesturile lui şi interesul lui pentru
toate lucrurile. Ceea ce spunea era desăvârşit pentru toţi şi pentru toate.

Se interesa de munca noastră şi ne sfătuia să rămânem lângă Dumnezeu şi să

facem voia Lui. Era inepuizabil şi într-o permanentă stare de creaţie.

În ultimii ani tatăl meu era foarte bolnav. Venind Părintele Sofronie şi
nevăzându-l, a întrebat unde este. I-am spus că este bolnav şi o să-l aducem
peste puţin timp. Părintele a spus că trebuie să-l viziteze, dar nu l-am lăsat,
pentru că tatăl meu voia să-l ducem acolo unde este Părintele Sofronie. îl
cinstea în mod deosebit şi nu voia ca Părintele să fie acela care să vină pentru
a-l cerceta. Pentru noi era cu adevărat o sărbătoare duhovnicească atunci când
venea Părintele.

Atunci l-am aşezat pe tatăl meu în automobil şi l-am dus la casa mătuşii mele,
Maria, unde se afla Părintele. Când l-am coborât pe tatăl meu din automobil şi
l-au văzut cunoscuţii, nu l-au recunoscut. Au crezut că era vreun preot şi
încercau să-i sărute mâna. Această întâlnire a celor doi fraţi a fost
emoţionantă. Era o atmosferă plină de bucurie şi de pace. Lăcrimam cu toţii
din pricina acestei atmosfere duhovniceşti ce se crease.

Acolo, în casa mătuşii mele, Maria, tatăl meu a rămas două săptămâni, atât cât
a rămas şi Părintele. Şi vorbeau numai duhovniceşte. A! Din păcate, acum ne-
au rămas numai amintirile, dar nu sunt numai amintiri. Sunt realităţi.

Totdeauna, când ştiam că vine Părintele îi pregăteam daruri cu conţinut

duhovnicesc. Asta îl făcea întotdeauna să râdă. Iubea mult frumuseţea,
ordinea, simţul frumosului şi niciodată nu a fost sever şi neînduplecat faţă de
înfăţişarea exterioară, nici chiar atunci când descoperea o oarecare
cochetărie. Ştia că atunci când inima se va lumina, toate se vor orândui.

Artist
Era artist din fire, şi când vedea o femeie purtând un veşmânt frumos şi
îngrijit, o lăuda, deoarece faptul acesta dovedea echilibrul interior şi
frumuseţea ei sufletească, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "...cu podoabă
de cinste, cu sfială şi cu întreagă înţelepciune să se împodobească pe sine; nu
cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe.
Ci (precum se cuvine femeilor celor ce se făgăduiesc temerii de Dumnezeu), cu
fapte bune" (I Tim. 2; 9-l0).

Putea găsi mijlocul de a vorbi simplu despre lucruri foarte complicate, ne

întorceam la casele noastre după întâlnirea cu el şi ne gândeam la cât de
simplu înfăţişa lucruri dificile, încât să înţelegem uşor problemele. Mai târziu,
poate întâmpinam acea problemă, dar faptul ne era deja oarecum indiferent.
Astfel ne împăcăm şi ne întor ceam mintea şi inima către pocăinţă şi smerenie.
Chiar şi numai prin privirea lui, Părintele ne umplea inimile de simţăminte
bune.

Albumul familiei

După această istorisire directă despre unchiul ei - Părintele Sofronie, doamna

Irina a deschis un plic pe care îl adusese cu ea şi mi-a arătat toată
corespondenta ce o purtaseră cu el în toţi aceşti ani, până la bătrâneţile lui.
Apoi mi-a înfăţişat fotografiile de familie. Mi-a arătat pe bunica ei, mama
Părintelui şi a continuat pe acelaşi ton blând. Luând în mâini fotografia bunicii
sale, îmi zise:

- Mai rar o femeie ca dânsa. De la ea încep toate. Bunica aceasta a mea,

mama Părintelui, ne-a lăsat o cărticică în care sunt notate toate. Ea s-a născut
în 1870. Soţul ei, bunicul meu şi tatăl Părintelui, s-a născut în 1865. Agenda
aceasta ne-a rămas ca un fel de arhivă şi relicvă. Scrie cu mâna ei astfel:
'Serghie, fiul meu s-a născut în 1896, la 22 septembrie, ora 4 dimineaţa. L-am
botezat în biserica Mântuitorului (Serghie este Părintele Sofronie). Familia mea
are 10 persoane, în 1895 s-a născut Boris şi a murit în 1909, la 14 ani. Astfel, au
rămas 9 persoane...".

Părintele s-a născut al doilea şi a murit ultimul. Toţi au trăit până la adânci
bătrâneţe. Familie moscovită. Fiu erau bogaţi, dar erau foarte buni.

Bunica a făcut totul. Aşa cum şi-a crescut copiii, astfel ne-a sfătuit şi pe noi,
nepoţii ei. Toţi am avut întotdeauna binele în lăuntrul nostru.

Întâlnirea de la muzeul Tretiakov (sub stăpânirea comunistă)

Eu nu l-am cunoscut pe Părintele pe când eram copil, ci mult mai târziu. Anii
erau grei, era război. Toţi au plecat pe front, dar nimeni nu şi-a pierdut viata.
Prima mea întâlnire cu el a fost întâmplătoare. Venise din Europa la Moscova,
puţin după ce ieşise din Sfântul Munte. Nu ştia dacă mai trăieşte cineva dintre
ai săi. A mers la locul copilăriei sale, acolo unde s-a născut şi a crescut (casa în
care se născuse aparţinea deja Serviciilor Publice). Apoi a mers la mormintele
părinţilor săi. Acolo, după cum am aflat mai târziu, a căzut cu fata la pământ
pe mormântul mamei sale, a plâns şi s-a rugat îndelung. Se pare totuşi că a
aflat de undeva că suntem toţi în viată şi suntem sănătoşi. Nu ştiu de unde a
aflat aceasta.

întâlnirea noastră a fost la muzeul Tretiakov. La numărul 27 se afla sala cu

icoane. Acolo ne-am întâlnit, nu ca nişte cunoscuţi, ci ca nişte străini. Priveam
icoanele şi ne priveam unul pe celălalt fără să schimbăm o vorbă. Aveam semne
de recunoaştere (stăpânirea comunistă nu permitea atunci vreo discuţie cu
cineva din Europa. Eram ca oare-cari străini, ca simpli vizitatori).

Aceasta se petrecea în 1954, la zece ani după război. în timpul războiului

Părintele se sălăşluise în pustia Sfântului Munte, în Karulia. Acolo, după cum
scrie în scrisorile sale, se ruga pentru Rusia şi ca să se potolească vărsarea de
sânge.

În 1956 a venit iarăşi, în împrejurări diferite. Venise ca artist, ca om care se

îndeletnicea cu Geografia şi cu Artele. Pe atunci, familia noastră era mare, toţi
ne căsătoriserăm, aveam soţi, copii. Eu eram cea mai mică dintre nepoate -
având 20 de ani. Am aflat în care biserică va sluji, am mers cu toţii, dar nu am
vorbit. Era încă interzis. Puteam să comunicăm cu el numai duhovniceşte, fără
să vorbim. Eram foarte fericiţi că se afla printre noi. Priveam spre altar, unde
slujea, iar ochii şi inimile noastre erau pline de iubire. De atunci, părintele ştiu
că are la Moscova o familie a lui, precum însuşi spunea, şi pe care o socotea ca
un mare dar de la Dumnezeu.

Familia cea mare

Suntem, într-adevăr, o mare familie, ai cărei membri sunt oameni cu caractere

diferite, cu viziuni diferite despre viată, însă nu am avut atei, atei convinşi.
Tatăl meu, fratele cel iubit al Părintelui, Nicolae, era un om credincios şi
duhovnicesc. Avea duh şi suflet adânc. Toată viata lui a închinat-o
îmbunătăţirii duhovniceşti, virtuţii, cultivării sufletului. Acesta a fost
conţinutul vieţii sale.

Anglia

Maria, iubita lui soră, l-a vizitat pe Părintele în Anglia. "Începuse o perioadă
fericită, pentru că nu numai că îl întâlneam, dar şi corespondam. Situaţia din
ţară se schimbase oarecum, aşa că l-am cunoscut din ce în ce mai mult pe
Părintele. Scrisorile lui aveau un caracter general, nu se refereau personal la
cineva, dar scria pentru cel ce avea mai multă nevoie.
Într-o scrisoare generală scria pentru toţi şi o citeau toţi. Pentru noi, aceste
scrisori erau foarte interesante, deoarece totdeauna sublinia sensul rămânerii
noastre în viată, aici, pe pământ. Pe lângă aceasta, m-au mai impresionat două
însuşiri ale Părintelui: simplitatea - în înţelesul profund al cuvântului, şi
iubirea.

Comuniunea cu el era întotdeauna una fericită, pentru că era mereu bucuros,

cu bună dispoziţie şi vioiciune, deşi ştiam că trupeşte era neputincios, lucru pe
care îl ascundea cu delicateţe. Fireşte, nimeni nu prindea ceva de veste, dar
noi o ştiam.

Părintele era foarte aspru fată de rău. Se manifesta cu energie împotriva

răului. Dar în vreme ce avea o astfel de severitate fată de rău, era, totuşi,
foarte bun. întâlnirea cu el era foarte simplă şi firească, niciodată nu simţeai
că întâlneşti un om în vârstă, deoarece comportamentul său era al unui om
tânăr. Aceasta ne făcea să-i vorbim foarte liber despre toate greutăţile
noastre".

"Niciodată Părintele nu arăta că este mai sus decât tine - ne-a destăinuit
doamna Irina, nepoata lui. Eu în fata lui mă simţeam o simplă femeiuşcă,
profesoară totuşi, dar îmi pierdeam toată stima pentru mine însumi, ideea mea
cea mare despre persoana mea. Şi când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam:
"vai, la ce nivel scăzut mă aflu".

în vreme ce Părintele, cu tact şi delicateţe, îmi spunea:

- Ce deşteaptă eşti! Ce bine gândeşti!

Astfel, mă elibera de complex".

Moscova

Când venea aici, la Moscova, ne unea. Eram toţi uniţi. în fiecare seară ne
întâlneam, şi adunându-ne laolaltă, Părintele ne prilejuia o mare bucurie,
pentru că în tot restul timpului, din pricina distanţelor, eram împrăştiaţi.

Fiecare putea afla răspuns la orice problemă personală. Mereu găsea ceva
pentru a ne folosi, astfel încât, în final, din toată familia aceasta, fiecare a
plecat din viaţă credincios, cu toate că trăiam într-un stat ateu, unde era atât
de greu să fii creştin ortodox. Se ruga foarte mult pentru noi. O ştiam şi o
simţeam.

Dacă este să spun ceva despre mine personal - ne spunea doamna Irina - cea
mai mare bucurie a mea era să comunic cu el fără să vorbesc, în tăcere. Voiam
numai să stau lângă el şi să ascult. Aceasta era marea mea bucurie. în acest
fel, dinspre Părintele se revărsa pace. Iradia o binecuvântare.
Cei mari se străduiau să se apropie de el, iar copiii, pe copii înainte de toate îi
atrăgea prin personalitatea şi prin strălucirea sa. Aceasta pentru că era ager ca
un vultur, în mişcările lui, în comuniunea lui cu toţi. Atunci când ne aflam
lângă el, nu ţineam să arătăm că suntem deştepţi. Nu era cazul. Ne dezarma
strălucirea lui duhovnicească. Altundeva, poate ar vrea omul să se arate că
este ceva. în faţa Părintelui, însă, era cu neputinţă. Aici nu încăpea asta.

Deoarece intra atât de frumos în comuniune cu omul, înţelegeai că ştie totul

despre noi, adică atât cât ştiam şi noi înşine despre şinele nostru. Nu era
nevoie de nici o prefăcătorie în faţa lui. Problemele noastre le dezlega foarte
repede. Voia totdeauna să-i spunem starea vieţii noastre în prezent. Nu dorea
să audă trecutul. Voia să-l ştie pe acum. Ce simţim acum!!!

Din 1967 a început să vină în fiecare an, până în 1981. Ne dădea sentimentul că
este mereu cu noi. Comuniunea cu el şi întâlnirile noastre creau o atmosferă
foarte frumoasă.

Multe boli ne-a trimis Dumnezeu, şi multe necazuri. Dar, prin sprijinul
duhovnicesc dat de Părintele, duhul nostru se întărea. Pot spune că toţi cei din
familia noastră au avut un sfârşit luminos, în ciuda problemelor de sănătate. Au
avut sfârşit creştinesc. Toţi au răbdat necazurile vieţii şi au plecat cu cuviinţă
spre veşnicie.

Rugăciunile lui

Părintele Sofronie era singurul preot care se ruga pentru noi. Aşa socoteam
noi, că era singura făptură de pe pământ care ne pomenea în rugăciune. Mai
apoi am înţeles că toţi cei de la mănăstire se rugau pentru noi. Iar mai târziu
am înţeles că toată Biserica se roagă pentru noi, pentru toată lumea, şi faptul
acesta ne mângâia mult.

Pentru Părintele, nimic din cele omeneşti, de aici, de pe pământ, din tot ceea
ce este vesel, plăcut, afectuos, nu îi era străin. Totdeauna când venea la
Moscova cu sora sa Maria, cântau, glumeau şi îşi aminteau de anii copilăriei.

Sora lui se aşeza la pian şi îi grăia totdeauna cu o anume dulceaţă: "Îţi

aminteşti, Părinte, bucata aceasta?". Părintele îi spunea altele, câte făceau ei
când erau copii. Râdeau. Apoi se aşeza şi el la pian şi cântau împreună, iar noi
toţi ne strângeam în jurul lui. Atmosfera se schimba. Eram cu toţii veseli şi
lăcrimam de bucurie şi emoţie.

Ne atrăgea pe toţi lângă el ca un magnet, şi nu voiam să mai plecăm. În clipele

acelea, nu mai aveam nici probleme şi nici vreo grijă măruntă. Lângă el nu mă
mai gândeam la nimic. Simţeam cu toţii o blândeţe care ne fascina inima şi
mintea. Fie manifestam atunci toate sentimentele noastre, ne îmbrăţişam, ne
sărutam unul pe altul. Ştiam că această spontaneitate nu este conformă cu
canoanele vieţii. Părintele nu o explica, dar ne spunea adesea:

- Ce faceţi cu mine? Mă striviţi, mă înăbuşiţi cu dragostea voastră! Nu am

dreptul să primesc atâta dragoste. Nu sunt vrednic.

Dar nu putea să ne interzică aceste manifestări.

Astfel a trecut timpul, 13 ani de când am început să ne întâlnim. După aceea

au început evenimentele triste. La vârsta de 70 de ani a murit tatăl meu,
Nicolae, fratele iubit al Părintelui. A urmat domnul Meliho, un inimos prieten
de familie, psihiatru rus. El încerca să arate prin viaţă adevăratul chip al
omului, al credinciosului şi al savantului. Era prietenul Părintelui şi l-a vizitat
de multe ori în Anglia. A plecat şi tatăl meu şi Meliho. Erau oameni
duhovniceşti, care creau o atmosferă plină de bucurie, aşa că atunci când
venea Părintele, ei îi uşurau mult lucrarea. Aceste binecuvântate întâlniri au
avut loc până în 1981.

Bătrâneţea lui

De acum, părintele îmbătrânise. Într-o scrisoare spunea: "Iubiţii mei, bunii mei,
dulcii mei, de acum am îmbătrânit, sunt foarte slăbit, nu am putere deloc, de
vreme ce astăzi, din pricina marii slăbiciuni, m-am sprijinit de perete şi apoi
am stat jos. Peste puţin voi intra în pământ...".

Era deja bătrân şi neputincios, însă simţeam iubirea şi rugăciunea lui. Fiecare
dintre noi a urmat propriul său drum duhovnicesc, ajutat de rugăciunile lui, şi
unul câte unul a trecut la Hristos cu multă pace.

Părintele ne-a învăţat să întâmpinăm toate problemele vieţii, întru Duhul

Sfânt, cu multă smerenie şi încredere în pronia lui Hristos.

Acum eu, nepoata lui, sunt cea care am îmbătrânit la rândul meu. Mă rog ca
sfârşitul meu să fie "creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace", înaintea
Domnului nostru Iisus Hristos.

Aici dânsa şi-a încheiat povestirea despre Părintele şi s-a întors către mine.
Voia să afle impresiile mele, nu numai despre Părintele, dar şi experienţa mea
din perioada aceasta, de când mă aflam la Moscova. Era nespus de dulce.

Din pricina dragostei pe care simţeam că i-o port, inima îmi bătea să se spargă.
Voiam să o strâng în braţe, dar m-am mulţumit să-i sărut mâinile ei frumoase,
care ţineau o întreagă arhivă despre Marele Părinte Sofronie.

Am mers cu toţii la gară, însoţind-o la plecarea ei acasă.

Această întâlnire cu nepoata Părintelui, doamna Irina, este cea mai frumoasă
amintire a mea.

ÎNTÂLNIREA MEA CU EL

Să ne întoarcem, însă, la începuturile propriei mele întâlniri cu Părintele

Sofronie. După ce mi-am biruit suspiciunile, am hotărât să merg la mănăstirea
de la Essex. M-am interesat în legătură cu drumul, şi cineva, un cunoscut, mi-a
spus: Vei merge la gara din strada Liverpool şi vei lua trenul care merge la
Witham. Acolo, după ce urci scările, vei lua autobuzul care merge la Tolleshunt
Knights şi vei coborî în staţia din strada Old rectory. Vei merge pe drumul
acesta şi în dreapta vei întâlni mănăstirea. Sau, dacă vrei, iei un taxi din staţia
autobuzului. Şoferul ştie drumul şi te va duce fără probleme.

Îndrumarea aceasta era foarte exactă. Astfel, înarmată cu aceste date am

purces la drum, într-o vineri, după ce mai întâi telefonasem, anunţându-mi
sosirea.

În staţia satului - Tolleshunt Knight - mă aştepta părintele Chirii.

M-am bucurat văzând că mă aşteaptă un monah, îmi ură un bun venit călduros.
Prima întrebare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:

- Ce veşti de la Londra?

- E linişte - îi răspunsei eu - la care el, cu o faţă veselă îmi spuse:

Aa, ai cele mai bune veşti!

Ajunşi la mănăstire am intrat în arhondaric, unde se afla şi bucătăria. O clădire

veche, impunătoare, în stil englezesc. Podeaua nu era tocmai impozantă. Era
aşternută cu cărămizi vechi, iar soba, şi ea străveche, avea nişte cleşti de
cărbune uriaşi. Era cuptorul bucătăriei. Toate se aflau acolo: bucătăria,
trapeza, masa cu provizii. Alături, se afla un hol vast, pardosit cu scânduri
mari, înnegrite de vreme, loc pe unde trebuia să treci ca să ajungi în paraclisul
Cinstitului înaintemergător.

Părintele Chirii mă conduse în micuţa biserică pentru a mă închina.

Am intrat. Candelele luminau blând. Semiîntunericul de la ferestrele pe

jumătate închise şi mireasma de tămâie îţi dădeau sentimentul prezentei
sfinţilor binecuvântând pe închinător şi îţi dădeau predispoziţie către ceva mai
bun şi mai sfânt.
Teama iniţială a oricăruia care se hotăra să meargă la Essex, spre răsărit,
pentru a-l întâlni pe Părintele Sofronie, se sfârşea de îndată ce călca în curtea
mănăstirii.

Încă nu mi se lămuriseră simţămintele, aflându-mă în aşteptarea întâlnirii cu

Părintele Sofronie, când, o siluetă neagră apăru fără zgomot înaintea mea şi
mă salută călduros. Nu eram obişnuită cu un astfel de comportament şi nu
puteam înţelege dacă este adevărat ceea ce văd şi simt. Era întâia oară în viaţa
mea când făceam cunoştinţă cu monahi. Era prima oară în viaţă.

Nu am pierdut prilejul şi am întrebat cum pot să-l văd pe Părintele pentru a mă

mărturisi. Într-un anume fel, delicat şi discret, deşi nu mi-a răspuns la
întrebări, m-a lăsat să înţeleg că mesajul meu va fi auzit de Părintele.

Eram sigură acum, că nimeni, acolo, nu glumeşte întru nimic, şi că răspunsul pe

care îl voi primi va fi acela care trebuia.

Monahul plecă şi se înapoie în scurt timp. Mă află în hol, între bucătărie şi

paraclis. Îmi spuse că Părintele ştie că am venit, că mă va vedea mâine şi că
trebuie să mă împărtăşesc sâmbătă şi duminică.

Impresiile bune pe care le aveam se adevereau succesiv, prin fiecare mişcare,

cuvânt şi faptă a Părintelui în mănăstire.

Deşi din Grecia ştiam că pentru a se împărtăşi cineva trebuie mai întâi să se
mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum şi de ce va trebui să procedez
aşa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dimpotrivă, am ascultat fără să-mi fac alte
gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioşia
Sa este un mare sfânt şi părinte duhovnicesc al Bisericii, şi ardeam de
nerăbdare să-l întâlnesc.

Cele mai frumoase simţăminte şi cugete se năşteau în lăuntrul meu,

primenindu-mi viaţa. Era un nou început, marcat de încrederea în binecu-
vântarea celui care avea să-mi fie Părintele duhovnicesc pentru mai bine de
douăzeci de ani.

În paraclisul Cinstitului Înaintemergător

Noaptea s-a scurs în linişte. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am ajuns înaintea

tuturor în modesta şi sfânta bisericuţă unde avea să se slujească Sfânta
Liturghie. Atmosfera o găseam aceeaşi ca şi la prima închinare. Nu mai luasem
parte altădată la o slujbă în zi de sâmbătă, la o mănăstire. Lucrurile erau
oarecum altfel. Mi-am ales un loc şi am rămas în picioare tot timpul slujbei.

Lângă mine stătea Părintele, şi deşi nu ştiam că era el, mă bucuram însă că îl
vedeam. Avea o poziţie de rugăciune şi de smerenie profundă. Un gând mă
convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect şi
de o teamă sfântă, n-aş fi vrut să fac nici o mişcare care să-l stânjenească. La
sfârşit voiam să mă aşez, dar nu îndrăzneam, pentru că aşteptam ca mai întâi
să plece, şi apoi să mă aşez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste
gânduri, el se întoarse spre mine, şi cu faţa plină de lumină îmi spuse:

- Dimitra, aşază-te!

Comuniunea cu el deja începuse, nu la nivel de limbaj, ci la nivelul inimilor.

Simţămintele care în mod firesc m-au cuprins, nici atunci şi nici acum, când
povestesc întâmplarea, nu sunt în stare să le exprim. S-a îndepărtat încet,
sprijinindu-se de zid şi a intrat în altar.

După sfârşitul Sfintei Liturghii am mers toţi din biserică în trapeză pentru
dejun. Şi iarăşi am fost surprinsă: m-au aşezat lângă Părintele. După ce a
binecuvântat, am şezut cu toţii. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era
vesel, şi o nepământeană strălucire a feţei lui ne făcea să avem ochii întorşi
către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos
căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă
sfântă. Nu ştiai dacă era el însuşi sau "în alt chip" (Marcu 16; 12).

Mult mai târziu, amintindu-mi ziua aceasta, am înţeles ce gândea Părintele

când spunea că la Sfânta Liturghie iau parte cu toţii, cler şi popor, iar a
participa la Sfânta Liturghie înseamnă a participa la un eveniment cosmic,
universal, înseamnă să trăieşti toată durerea lumii; lumea întreagă devine a ta,
şi te rogi. Această realitate o transmitea Părintele cu întreaga lui fiinţă atunci
când slujea. îmi aduc aminte de parcă ar fi acum. Era întreg lumină.

Cu o mişcare discretă şi blândă, s-a ridicat primul de la masă, a binecuvântat,

a mulţumit pentru masă şi treptat ne-am retras cu toţii.

Prezenta lui

Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în
faţa mea şi m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna şi i-am spus că
vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. într-un mod şi vesel şi serios, mi-a
răspuns:

- Da, dar după ce mai întâi am să mă odihnesc.

Deveniserăm deja foarte apropiaţi, simţeam că ştie toate din viaţa mea şi că
nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un
necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.

Cu multă iubire şi tandreţe oferea ceea ce îi trebuie oricărui suflet de pe

pământ: să simtă că Părintele său duhovnicesc este sfânt, purtător al
adevărului mai presus de lume al lui Hristos şi al Evangheliei Sale, şi aceasta
fără a da loc îndoielii.

Cu ochii săi albaştri, neclintiţi - dovada prezentei harului Marelui Dumnezeu -

el a rostit acel "Da", al său, care pentru mine a fost un răspuns minunat, şi
toate au început din acel moment. S-a pierdut simţul lumii, al problemelor ce
le întâmpinam precum orice student (eram studentă pe atunci).

S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toţi cei ce ne aflam acolo l-am
urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete şi cu o adâncă iubire pentru
el - Părintele.

Prima convorbire cu el

Plecaseră cu toţii, fiecare după treburile sale. Rămăsesem singură în curtea

mănăstirii şi mă îndreptam spre cameră, când, spre surprinderea mea I-am
întâlnit pe Părintele, care m-a întrebat dacă n-aş vrea să vorbim plimbându-ne
pe drum. Nu mai mersese să se odihnească.

Era un drum asfaltat, liniştit, cu multă iarbă pe margini şi străjuit de ambele

părţi de copaci uriaşi, plin de frumuseţea şi de farmecul naturii englezeşti.

Ţinea un baston în mâna dreaptă şi sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-
tac.

Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau
nenumărate. Asculta cu multă atenţie şi eram foarte impresionată, deoarece
nu eram obişnuită cu acest fel de comportament. Răspunsurile lui erau
prompte şi clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeţi
întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi
foarte pe înţeles. Atmosfera plină de pace şi dulceaţă pătrundea în pro-
funzimile inimii şi ale sufletului. Era un simt al tandreţei ce o simţeai venind
dinspre omul ce păşea lângă tine, vorbea cu tine, deşi părea că nu depinde cu
nimic de cele omeneşti, pământeşti.

Un câine

La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecând pe lângă noi. Părintele
schiţă un fel de salut mişcându-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţând un
sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe. în fata acestei scene mi-
a venit gândul că toate, absolut toate, chiar şi animalele, se comportă în mod
diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna şi am
rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am
sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.

Prima binecuvântare
Ne-am continuat paşii încă puţin, şi apoi, întorcându-ne, am înaintat până la
intrarea în chilia sa.

Am priceput că e timpul să plec şi m-am aplecat, cerându-i binecuvântarea. S-a

oprit brusc, mi-a prins capul cu mâna stângă, m-a binecuvântat şi mi-a zis:

- Iată pentru ce ţi-am îngăduit să te împărtăşeşti sâmbătă şi duminică fără să

te mărturiseşti. Pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să cunosc inima ta.

După aceasta, mă sărută pe creştet şi intră în căsuţa lui. M-am îndreptat spre
mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul
zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care
vorbiserăm de-a lungul plimbării. Eram împrăştiată, plină de aroganţa
dobândită pe băncile studenţiei. Posedam o cunoaştere care umple omul de
oboseală şi de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâlnirea cu
Părintele mă învăţase că există o viaţă diferită faţă de cea pe care o ştiu şi o
trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturaleţea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.

M-am aşezat şi mi-am prins capul în palme, căci mi se părea că se va sparge.

întoarcerea bruscă provoacă ameţeală, şi nu se putea altfel. De acum nu mai
existau alte alternative. Lumina alungă întunericul şi cele ascunse se
descoperă.

Ziua s-a plecat repede şi a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăşi
atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. "Ah, viaţă, dulce mai eşti!"
Acesta era simţământul şi experienţa zilei. Astfel simţeam.

Veni şi Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă şi
am găsit prilejul să-i cer un şirag de mătănii.

Îmi spuse "Da". Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experienţa lumii de
afară, unde un "da", adesea nu spune nimic, nu mă aşteptam să le dobândesc
repede, şi aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinţii acţionează
diferit faţă de noi, ceilalţi.

Prejudecăţile ce le datoram minciunii lumii nu s-au şters dintr-o dată, odată cu

întâlnirea şi cunoaşterea Părintelui Sofronie. Reziduurile lumii îşi lăsaseră
mizeriile şi nu îngăduiau o încredere totală într-un Părinte sfânt.

Însă cugetele mele s-au dovedit mincinoase, şi Părintele, înainte de a merge la

Liturghie, duminică dimineaţă, m-a căutat să-mi dea propriile lui mătănii.

- Dimitra, - îmi spuse, - iată mătăniile ce mi le-ai cerut.

Şi plecă spre biserică.

 La masa de obşte

Sfânta Liturghie din ziua de duminică s-a slujit în biserica mare, a "Tuturor
Sfinţilor", care încet-încet s-a umplut cu credincioşii veniţi de la Londra.
Părintele Sofronie a slujit împreună cu ceilalţi Părinţi ai mănăstirii, ne-a
împărtăşit el însuşi, şi tot el a împărţit anafura. Toată lumea adusese mâncare,
şi am făcut o masă comună.

Era o comuniune foarte frumoasă şi îmbucurătoare, cu toţi acei oameni.

Fiecare dorea să se apropie şi să-i vorbească, iar el, ca un tată iubitor, avea
pentru fiecare un cuvânt, cunoscând trebuinţa şi nevoia fiecăruia.

Masa s-a umplut de lume. Părintele a binecuvântat şi am simţit cu toţii că

suntem o familie. De altfel, la mănăstire s-au creat legături strânse de
prietenie, care iată, până astăzi, după mai mult de douăzeci şi cinci de ani, nu
s-au clătinat. Şi aceasta numai datorită dragostei Părintelui.

Duminică seara m-am întors la Londra, în camera mea de la cămin. Întâlnirea

cu un sfânt mă luase prin surprindere, pentru că nu-mi trecuse vreodată prin
cap că este cu putinţă ca în viata aceasta să cunoşti îndeaproape un sfânt.
Socoteam departe de mine aşa ceva şi credeam că îi putem cunoaşte numai din
căiţi şi din icoane.

Totdeauna mă întrebasem cum se sfinţesc oamenii, în ce fel le este viata, ce

fac, ce norme de viată aplică - taine necunoscute. Dar acum cunoscusem un
altfel de om, a cărui simplă prezenţă îţi dădea simţământul sfinţeniei,
simţământ adeverit apoi în discuţiile cu el.

Nedumeririle s-au risipit. Acum vorbim şi chiar râdem cu un sfânt. întâlnirea cu

el a constituit pentru fiecare taina vieţii sale. De aici înainte, toate câte am
săvârşit în viaţă, toate faptele noastre s-au raportat la Părintele, nimeni nu ne-
a spus-o, nimeni nu ne-a impus-o, era o nevoie a noastră, voiam să ştie totul
despre noi, pentru că simţeam că binecuvântările şi rugăciunile lui ne susţin şi
ne ajută în viaţă. în mod tainic, trăiam prezenţa unui sfânt care era Părintele
Sofronie de la Essex.

Mai târziu

A trecut destul timp până ce am hotărât să merg din nou la mănăstire, pentru
slujbe şi pentru Părintele. Era tot într-o seară de vineri, după sfârşitul
cursurilor de la Colegiu. Primăvara venise, ziua creştea şi verdeaţa începuse să
primenească priveliştea. Toate erau schimbate.

Multe studente veneau acolo pentru un sfârşit de săptămână şi acolo ne-am

cunoscut, devenind prietene. Aveam multe în comun şi de discutat căci aveam
acelaşi duhovnic şi ne spoream bucuria împărtăşindu-ne ceea ce fiecare dintre
noi auzise sau discutase cu el.

Seara, aşezându-ne la masă, Părintele mă văzu şi îmi spuse: "Ai întârziat să vii",
- după care mă întrebă despre felul cum merg cursurile. I-am răspuns simplu şi
firesc: "Bine". Altceva nu puteam spune, căci nu era prea uşor să vorbeşti cu un
asemenea Părinte cu uşurinţă şi improvizaţie. Cumpătarea şi tăcerea ne
exprimă mai bine şi, de fapt, aveam sentimentul profund că deja comunicasem
împreună despre tot şi despre toate, în aşa fel că orice cuvânt în plus, ar fi fost
lipsit de sens în comuniunea noastră duhovnicească.

După masă, m-am apropiat cu sfială şi i-am spus că vreau să mă mărturisesc.

- Mâine, - îmi spuse, şi plecă.

La Părintele nimic nu era de prisos. Cuvântul, gesturile, glumele, toate erau cu

măsură şi, prin atitudinea lui, ne arăta de fiecare dată cum trebuie să fie un
om. Întregul său comportament era adevărat, pentru că adevărat era şi
cuvântul său.

În acea zi ne strânseserăm toate studentele într-un colţ oarecare şi fiecare îşi

povestea experienţa şi bucuriile ei în legătură cu Părintele. Vorbeam despre
toate temele care ne preocupau şi ne susţineam una pe alta. Eram fără de
griji, râdeam, ne amuzam, chiar dacă aveam felurite probleme. Trăiam sub
acoperământul şi binecuvântarea Părintelui.

Cum spovedea şi cum slujea

Locul unde spovedea Părintele era biroul de lângă bisericuţa Cinstitului

Înaintemergător. La dreapta, când intri înăuntru, se afla o canapea mică
acoperită cu o cuvertură gri. În faţa canapelei - o măsuţă şi un scaun.

Biroul era spaţios şi plin de cărţi. Maica Domnului, dintr-o icoană mare,
stăpânea încăperea.

Părintele intra primul, pornea aeroterma (îi era frig întotdeauna), îşi punea
epitrahilul şi se aşeza pe canapea, iar tu pe scaunul de peste masă.

Rămânea tăcut. Aştepta să vorbeşti tu mai întâi, nu era prea uşor. Când îţi
înţelegea greutatea, spunea ceva ca să te ajute. Atunci nu voiai, nu puteai să
mai ascunzi ceva.

Iubirea şi respectul faţă de cel ce cu emoţie îşi dezvelea sufletul înaintea sa,
erau cu totul vizibile.
Inima ta îi vorbea faţă către faţă lui Dumnezeu. De acum, sufletul îşi asuma în
mod responsabil comuniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din
pricina nemăsuratei recunoştinţe datorate dragostei lui Hristos, şi cu frică: nu
cumva ca el să repete iar greşelile şi să piardă această aură a harului şi a păcii.

Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, întreba cu nespusă delicateţe:

"De ce plângi? Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mustrat!...".
Dar suspinele nu-ţi îngăduie să spui ce se întâmplă, şi cât de mult sufletul s-a
făcut prizonierul iubirii. Părintele insistă cu lacrimi să afle dacă te-a rănit! -
"Nu, nu, Părinte, vă mulţumesc, vă mulţumesc".

Pentru puţin - linişte, după care îndrăzneşti să-ţi ridici ochii şi să priveşti un
sfânt cu faţa plină de lumină. O seninătate dumnezeiască şi o bună mireasmă
negrăită se revarsă în jur.

Părintele, în cuvinte simple alină sufletul care se miră şi se întreabă, fără a

găsi răspuns, ce sunt aceste stări pe care Ie trăieşte. Piu se poate explica,
pentru că este un dialog lăuntric care se face cu totul pe înţeles, dar nu se
poate exprima; taina se împlineşte la nivelul inimii.

Cu un alt prilej mă îngreuiau multe păcate şi simţeam nevoia unei spovedanii

care să cureţe în adânc. Dar când am mers la Părintele să mă mărturisesc, am
putut spune doar două lucruri. Mi-a citit rugăciunea şi am plecat. Acest
simţământ al multor păcate l-am avut de multe ori şi tristeţea îmi umplea
sufletul, deoarece în momentul în care mergeam la Părintele să mă spovedesc,
nu-mi puteam aminti ce să-i spun. La una dintre spovedanii i-am spus un singur
lucru şi am terminat, şi iar mi-a citit rugăciunea.

Într-o zi în care eram nedumerită, şi gândul îmi spunea că păcătuiesc pentru că

nu mă spovedesc corect, îi spun Părintelui:

Părinte, înainte de a veni la mărturisire, am o grămadă să vă spun, dar când

vin, nu-mi amintesc nimic şi vă spun doar două lucruri ce-mi vin în minte.

- Da, - mi-a zis. Nu aceasta are valoare în fata mea.

Acest răspuns, până astăzi mă ajută în Taina Mărturisirii.

Sfintele Taine erau, pentru Părintele, însăşi viaţa, nimic nu se săvârşea

mecanic, doar pentru că trebuia să se săvârşească. Avea loc o transfuzie de
viaţă. Ai fi crezut că, de fiecare dată, pentru prima oară spovedea sau slujea
Sfânta Liturghie, deşi era preot de şaizeci de ani. Îmi amintesc bine cum am
sărbătorit cei şaizeci de ani de la tunderea sa în monahism. A slujit singur. Se
părea că atmosfera din mănăstire s-a schimbat şi mai mult. Totul era liniştit,
sufletul nu putea să articuleze un cuvânt.
El însuşi, la Sfânta Liturghie, plângea neîncetat, mereu îşi ştergea ochii. Dulce
eşti, viaţă, când vezi un sfânt viu!

Când slujba Sfintei Liturghii a luat sfârşit, cu toţii am mers la masă pentru
dejun, nimeni nu vorbea, dar toţi eram mustind de înţelesuri sfinte. Părintele
ne privea cu ochii umezi, pe care îi ştergea cu mişcări pline de nobleţe.

Me-a spus doar câteva cuvinte, amintindu-şi de acele binecuvântate timpuri

când l-a chemat Dumnezeu. "Această rasă, - a spus el - nu aş schimba-o cu
nimic de pe pământ, nici chiar pe o porfiră împărătească". Şi iarăşi şi-a şters
ochii ce lăcrimau la amintirea vieţii lui ca monah.

La Sfânta Liturghie, poporul ce se afla de faţă se sfinţea. Lua parte Biserica în

deplinătatea ei.

El însuşi era cu adevărat dumnezeiesc. îl vedeai rămânând nemişcat în faţa

Sfintei Mese, în stare de rugăciune. îşi ţinea mâinile când libere, când sprijinite
de marginea Sfintei Mese.

Ochii tuturor vedeau chipul lui strălucitor şi dumnezeiesc şi faptul acesta

aducea în inimile noastre rugăciunea. Toţi stăteau nemişcaţi, ca nu cumva
printr-o oarecare mişcare să pierdem frumuseţea psalmodiei şi vederea
chipului unui liturghisitor sfânt.

Nu se auzea nici un foşnet, ci doar vocea adâncă a Părintelui şi a psaltului lani.

Domnul Iani venea de la Londra în fiecare duminică împreună cu toată familia
şi îl admiram pe acest om pentru caracterul şi bunătatea lui. El considera drept
o adevărată minune modul în care ajunsese la Părintele şi la mănăstire.
Povestea adesea:

- Altundeva mergeam şi altundeva am nimerit. Am rătăcit drumul şi am luat-o

într-o direcţie care socoteam că ne-ar fi scos la vreun drum central, însă, spre
marea noastră surpriză, am dat de mânăstire. L-am găsit pe Părintele afară, l-
am salutat, am vorbit greceşte, ne-am entuziasmat. De atunci venim mereu
aici.

Ecteniile erau rostite de către Părintele rar, curat, cu vocea lui profundă, cu
pronunţie clară, fie în engleză, fie în greacă sau în franceză, şi îţi pătrundeau
în inimă.

Faţa şi toate ale lui erau înconjurate de o anumită lumină care răspândea pace
şi seninătate. Era o lumină ce nu se poate descrie, fără culoare. Totuşi o
vedeam toţi mişcându-se uşor, asemenea luminii unei candele în mijlocul
nopţii.
La "Sus să avem inimile", îl vedeam că nu mai atinge pământul din pricina
luminii care îl înconjura. Constatările acestea erau mărturisite de către toţi, şi
în discuţiile pe care le aveam cei ce veneam la mănăstire, fiecare spunea în
mod simplu şi curat ceea ce văzuse. Şi aproape toţi mărturiseau aceleaşi
lucruri. Mărturia a doi sau trei oameni întăreşte adevărul evenimentelor.

La Vohodul cel Mare ţinea Cinstitele Daruri cu atâta evlavie, încât toţi eram
cuprinşi de o teamă sfântă. Trecerea lui provoca lacrimi. Uneori, spre mirarea
tuturor, atingea Cinstitele Daruri de creştetele unora ce se aflau lângă el. Toţi
cei din biserică participau cu maximă evlavie la Sfânta Liturghie.

Nu arăta nici o urmă de tiranie în viata duhovnicească. Aceasta o intuia fiecare

suflet care se spovedea la Părintele, dar şi orice om ce mergea să-l
întâlnească. O însuşire comună a sfinţilor este şi aceea de a evita cu grijă pe
acei oameni care îi consideră sfinţi şi îi stânjenesc în chip vădit cu pretenţiile
lor de minuni şi de fapte uimitoare, fiind ceva firesc să se mânie din pricina
unor asemenea aşteptări.

Mă întrebam uneori în ce măsură Părintele este sfânt, ori dacă face minuni sau
dacă are darul înainte vederii. Îmi amintesc că ori de câte ori aveam asemenea
gânduri, îmi răspundea astfel:

- Ştii, niciodată nu am vrut să fac minuni. Nu a fost ţelul meu acesta.

Minuni săvârşesc şi oamenii simpli, atunci când o mamă plânge pentru a se
vindeca de boală copilul ei, şi copilul se face bine...

Nu a continuat să-mi explice. Atunci mi-a venit gândul că, într-adevăr, prin
rugăciune se întâmplă lucruri minunate, şi nicicând n-am mai aşteptat minuni
pentru a mă încredinţa de sfinţenia lui.

Eram sigură că avea harisma înaintevederii, însă a negat iarăşi, fără a mă

convinge, totuşi. Tot aşa, mi-a răspuns deodată. Mă găseam în curtea
mănăstirii, într-o duminică seara, aşteptându-i pe oamenii cu care urma să
plec, când Părintele a trecut pe lângă mine. S-a oprit brusc şi mi-a spus:

- Nu sunt prooroc, nu am această harismă care este rară. Numai Părintele

Porfirie se află la o astfel de înălţime.

Exprimarea lui arăta cât de profund îl aprecia pe Părintele Porfirie pentru darul
ce-l avea de la Dumnezeu.

Nu socoti că dacă îţi spun anumite lucruri pe care le găseşti adevărate şi eşti
de acord cu ele, am această înaltă harismă. Când vei creşte şi vei avea o viată
atentă şi de rugăciune, de îndată ce vei vorbi, alţii vor socoti că ai darul
înainte vederii. Nu! Eu nu am acest dar.
 Natură, oameni, animale. Biserică

Despre natură

Prin comportamentul său, ne învăţa să avem dragoste în tot ceea ce facem.

într-o zi, pe când mâneam de prânz, l-am văzut rămânând nemişcat, lăsând
neatinse bucatele de pe masă. Dintr-un oarecare gest, am priceput că avea o
migrenă foarte puternică. A sunat clopoţelul înainte de ora obişnuită. Ne-am
ridicat, a binecuvântat rămăşiţele mesei şi a plecat imediat. Simţeam o mare
durere văzându-l astfel şi n-aş fi vrut să-l tulbur pentru nimic în lume.

Cu toate acestea, în seara aceleiaşi zile, în care era o vreme cu adevărat

minunată, iar soarele, luându-şi rămas bun de la natură, îşi arăta spre apus
frumuseţea vopsind tot orizontul cu fel de fel de culori, îl văd pe Părintele
ieşind în curtea mănăstirii. Am rămas foarte surprinsă de apariţia lui, deoarece
nu mai departe de prânz avusese atât de mari dureri.

M-am apropiat de el, zicându-i cu dragoste:

- Părinte, de ce aţi ieşit afară dacă suferiţi atât de mult?

- Da, aşa este! - mi-a răspuns - dar priveşte cât de frumos este! Am ieşit
să mă bucur şi eu de acest amurg minunat. Nu am prea multe prilejuri să văd şi
să admir această frumuseţe...

Într-adevăr, era un apus superb, încât, încremenită, am privit cu gura căscată

priveliştea. Iar Părintele, cu prezenţa lui atât de înduhovnicită, plinea bucuria
momentului şi îţi aducea în minte lumina de nedescris a veşniciei.

Despre animale

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte
pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecinătate, îndată
ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi
nu provocau teamă, fiind plăcute la vedere.

Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă
el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.

Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile
ştiau şi se duceau să-l bea.

Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comportamentul unui Părinte sfânt, mă

întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile?
Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre
mine şi deodată, continuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu
într-un mod foarte frumos:

- Le este foame!... şi îşi urmă drumul.

Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită.

De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci

refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.

Sensibilitatea faţă de viaţă şi faţă de om

Părintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii îi sfâşia

inima. Îmi spunea adesea:

- Atât de tragică este lumea! Nu ştie ce vrea, ce face, unde merge!...

Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

- Oare cum de nu respectă libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt

astfel lucrurile şi nu îi lasă pe oameni să trăiască liniştit, cu munca lor, cu
familia lor?

Când vorbea despre tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Fata i se
umplea de amărăciune şi nu mai putea să vorbească nimic. îl simţeai şi îl
vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult,
asculta cu atenţie ceea ce îi spuneai, răspundea şi uşura orice suflet întristat.

Nu voi uita acel asfinţit, în care am făcut împreună o plimbare pe drumul de

lângă mănăstire. Lângă el mă simţeam oarecum straniu, pentru că ai fi crezut
că nu păşeşte pe pământ, într-atât era de absorbit în rugăciune. Eram
descumpănită, şi la un moment dat mă gândeam să-i spun că o să plec, căci mă
copleşea măreţia lui. Un cuvânt pe care-l rosti mă făcu să-mi revin:

- Cât de frumoasă este această plimbare!

Ce să mai spun! Mi-a fost cu neputinţă să mai vorbesc...

Un trecător, străin în regiune, se apropie de noi şi ne întrebă cum să găsească o

anume casă. Spuse şi un nume. Părintele înţelese imediat despre cine
întreabă şi îi arătă cu multă dragoste direcţia în care trebuia să meargă.

- Iată, acolo este casa lui, dar este singur. Cum va trăi, sărmanul.... şi
faţa i se preschimbă de durere.
Străinul rosti un "Da" uscat şi plecă mulţumindu-ne. Pentru puţin, Părintele
rămase tăcut, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse:

- Cât mă gândesc la el! A murit soţia lui. Copii nu aveau, şi acum e singur.
Ce-o să facă el acum! Îl văd, sărmanul, suferă!

De departe l-a văzut şi a participat la durerea englezului celui rece şi

singuratic, lucru pe care niciodată nu l-am putea înţelege noi, cei din lume.

Părintele trăia drama sufletului care nu se exteriorizează, cunoştea bucuria

care nu se exprimă şi se comporta după cum era nevoie. Odihnea, mângâia.
Spunea adesea:

- Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile

în viată. Cum să înţelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăieşti şi
dacă nu trăieşte în tine Hristos!

Spunea: "Inima să-ti bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti
om adevărat".

Uneori se juca împreună cu copiii precum un copil. îl priveai şi te întrebai de

unde a aflat atâta bucurie. Şi cum se mai juca! Copiii îl absorbeau în asemenea
măsură, încât dădea impresia că uită de toate celelalte. îi lua în braţe, îi
strângea la piept, îi săruta, devenea una cu ei. Aceia îl îmbrăţişau, îl sărutau, îl
trăgeau de păr, oho, dar ce nu făceau! îmi spunea mereu: "Copiii înţeleg
foarte bine ceea ce le spui. Trebuie să le vorbeşti cu respect, ca şi celor mari,
chiar dacă cei mari nu înţeleg precum aceştia!..." Mai spunea, de asemenea, că
acei copiii care trăiesc în familii creştine şi au viaţă curată, ajung la vedere şi
cunoaştere desăvârşite.

Era prezent la orice sărbătoare a copiilor. Părinţii acestora întindeau o masă cu

diferite prăjituri, copilul sărbătorit stătea lângă el, cu toţii beau ceai sau
cafea, iar Părintele rostea o rugăciune, după care cânta "La mulţi ani"
sărbătoritului, în greceşte şi ruseşte. În ruseşte spunea Mnogaialeta. Se crea o
atmosferă foarte plăcută. Nu se entuziasma prea mult atunci când vedea că
mulţi copii vin la mănăstire, fără însă ca părinţii lor să fie evlavioşi. Spunea că
pentru ca un copil să nu se îndepărteze de drumul Bisericii, nu este deajuns ca
numai duhovnicii să fie buni, ci va trebui ca şi părinţii să dea un exemplu
pozitiv copiilor.

Scriem toate acestea pentru a arăta că în tot timpul vieţuirii sale pe pământ,
toate manifestările vieţii Părintelui erau o copie fidelă a vieţii lui Hristos.

Odată i-am spus despre tatăl meu, care vrea să-şi scrie testamentul şi să-şi
împartă averea copiilor. Când l-am întrebat dacă trebuie să-mi revendic
"partea de avere ce mi se cuvine", în cazul în care aş fi nedreptăţită, răspunsul
său a fost - după cum mi s-a părut - foarte dur şi sever. M-a făcut să-mi vin în
fire şi să mă ruşinez de obrăznicia mea. Mi-a spus cuvânt cu cuvânt, foarte
serios:

- Averea tatălui tău îi aparţine lui. El s-a ostenit şi a asudat şi a trecut

prin multe greutăţi. A trăit în lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc şi doar
te bucuri de bunătăţile acestei averi, căci el te-a şcolit şi toate celelalte. Tatăl
tău este responsabil pentru modul în care o va împărţi. Este a lui. El şi numai el
are dreptul să facă ce vrea. Dacă îţi va da sau dacă nu-ţi va da, este treaba lui.
Mu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

Asta a fost. Pacea şi iubirea şi-au câştigat de atunci locul, şi apoi toate s-au
săvârşit cum era mai bine.

Nu voia ca părinţii să fie amărâţi de către copii. "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe

mama ta", - ne amintea. Insista asupra respectului ce trebuie să-l avem faţă de
părinţi.

Cât de mult iubea Biserica

Atâţia ani l-am cunoscut pe Părintele şi am învăţat din atitudinea lui dragostea
şi respectul pentru episcop, arhiepiscop, patriarh.

Odată, când un monah din Sfântul Munte m-a rugat să-l întreb pe Părintele ce
trebuie să facă cei de acolo dacă statul îi obligă să primească noile buletine (în
1987), răspunsul Părintelui a fost scurt şi sever:

- Eu nu ştiu despre acestea. Să le spui să facă ceea ce le va spune

Biserica.

Când am transmis monahului cuvântul Părintelui, s-a bucurat şi a respirat

uşurat.

Când Părintele nu era de acord cu cineva, nu făcea nici un comentariu, ci

spunea doar atât: "Acesta sau aceştia gândesc aşa, eu aşa..."

Acest cuvânt era mai convingător decât oricâte argumente ar fi putut aduce.

Toţi ştim că, din vreme în vreme, creştinii au astfel de nelinişti ciudate: fie -
pentru cum va fi unirea Bisericilor, fie - pentru 666, fie - pentru x şi y, şi atunci
ei se exprimă în mod categoric, îl acuză pe patriarh, pe arhiepiscop şi pe
oricine intră în gura lor. Şi trimiţându-i în "întunericul cel mai din afară", se
trag unul pe altul spre tot mai rău. Pe de altă parte, unii predicatori şi monahi
fanatici, oriunde s-ar afla, dezlănţuie acuzaţii grave împotriva patriarhului, cu
pretenţia evidentă ca Biserica să se coboare şi să se conformeze cu ceea ce
consideră ca fiind adevărat ei, cei îngrijoraţi, vezi bine, pentru Biserică. De pe
poziţii care lor li se par sigure, unii ca aceştia dezlănţuie tulburări şi fac mult
rău. într-o astfel de situaţie periculoasă se aflau creştinii în anii 1974-1975.
Toţi vorbeau cu ifos spunând că patriarhul este un trădător care o să distrugă
Ortodoxia. Deşi toate acestea îmi erau indiferente, auzirea lor continuă mă
obosea peste măsură. Pe mine mă preocupau numai iubirea şi viaţa sfinţitoare
a Bisericii.

Într-o întâlnire cu Părintele, am vrut să ştiu ce crede el însuşi despre toate

acestea. Nu-mi amintesc exact ce am întrebat şi cum. Dar îmi amintesc foarte
bine atitudinea lui în momentul în care mi-a răspuns. A stat neclintit, m-a
privit cu atenţie şi înfăţişarea i s-a schimbat. A devenit severă şi s-a umplut de
durere. îşi mişca încetişor capul, arătându-şi astfel mirarea, sau mai curând
supărarea, şi mi-a spus:

- Lucrurile stau aşa: chiar dacă se face unirea, precum spun "ei", eu voi fi
ortodox. Biserica este sfântă*. Ştim cum să trăim şi, prin urmare, ce anume
creează probleme?!

-----------------

* Parintele Sofronie vroia sa zica ca nu trebuie sa ne tulburam si sa ne preocupam de aceste

probleme, ci de cum sa dobandim Duhul Sfant si unirea cu Dumnezeu. Vietuind dreptslavitor,
dupa predania Bisericii, ne vom pastra ortodoxia si vom ramane madulare vii ale Bisericii
(Ortodoxe) - caci Biserica nu este o institutie, ci Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, feluritele
incercari de a uni Biserica cu corpuri eretice, straine ei, si de a o distruge, nu vor putea izbandi
cu adevarat (n.ed.)

--------------------

"Asta era. Cineva cu adevărat mare, aşa gândeşte", - mi-am zis în sine-mi şi m-
am liniştit.

Aici vreau să adaug două gânduri personale: Decât să ne comportăm atât de

urât şi să-l înjurăm pe patriarh şi Biserica, fapte care smintesc şi clatină
conştiinţele slabe, este cu mult mai bine să iubim şi să ne rugăm pentru
Biserică şi patriarh, precum ne învaţă Biserica.

"Întâi pomeneşte. Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N) pe care-l

dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în
zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău".

Şi Hristos, Care vede şi cunoaşte toate, va sprijini Biserica Lui. Pe când aşa,
dacă noi, creştinii ne comportăm cu neobrăzare şi cu un asemenea ifos,
alungăm harul departe de noi.

De fiecare dată când aud minunatele cântări ale Bisericii, cuget: Oare, cât de
multă durere şi cât de multă iubire a avut imnograful, încât a atras harul lui
Dumnezeu ca să-l lumineze spre a scrie imne rugătoare spre susţinerea Bisericii
Lui.

"Cela Ce eşti Făcător şi cuprinzător a toate, înţelepciunea şi Puterea Iui Dum-

nezeu, Hristoase, neclintită şi nemişcată întăreşte Biserica, Cela Ce însuţi eşti
Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti". (Catavasie la Adormirea Maicii Domnului)

"Întărirea celor ce nădăjduiesc întru Tine, Doamne, întăreşte Biserica Ta, care
o ai câştigat cu scump sângele Tău". (Catavasie la Întâmpinarea Domnului).

Înţelegerea şi urmarea în fapte a durerii şi iubirii imnografului pentru Biserică,

vor da numai roade bune, în loc de tulburare şi confuzie, care se înstăpânesc
prin judecare şi osândire.

De fiecare dată când vorbea, Părintele ne punea pe gânduri şi ne orienta spre o

cunoaştere de sine, astfel încât să cerem numai mila şi dragostea lui
Dumnezeu. Se amăra mult când auzea de judecarea celorlalţi cu un ifos
neînduplecat, de judecător. Cred că nimic nu-l supăra mai mult decât asta,
pentru că acest comportament era în afara vieţii lui Hristos.

Odată, pe când aveam astfel de gânduri fără să le exteriorizez, m-a îndreptat

într-un mod neobişnuit. Mi-a spus întreaga istorie a desfrânatei din Evanghelie.
Mi-a povestit-o, nu s-a referit în mod simplu la ea.

- Priveşte, - îmi spuse. Stând Hristos în mijlocul mulţimii, nu vorbea.

Oarecum mirat, întreabă: ce se întâmplă? (deşi cunoştea toate). Se strânseseră
toţi cei buni, ca să condamne o păcătoasă înaintea Dreptului Judecător, iar
Domnul Se purta ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Gloata nebună urla şi înjura,
provocându-l astfel pe Hristos să o condamne pe păcătoasă. N-au înţeles nimic
din tăcerea Lui, ci numai îi strigau să o pedepsească. Ce amărăciune va fi avut
în clipele acelea Domnul, pentru atâta nesimţire, atâta neîndurare şi îngâmfare
câtă arătau ei! Nu a spus nimic, nu a judecat pe nimeni. Deşi avea dreptul.
înfrunta o mulţime nebună, care nu mai era sensibilă la cuvinte, la durere. S-a
aplecat jos şi scria, pentru a nu-i ofensa în faţă. Pentru că Domnul era cu totul
numai delicateţe şi adâncul îndurărilor. Mila pe care păcătoasa o cerea în clipa
aceea de la Domnul, i-a frânt inima. Şi atunci Domnul, în timp ce scria jos, a
zis: "Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei". Atâta
putere are cuvântul cel adevărat! Cu toţii s-au dus în cele patru vânturi, s-a
golit locul şi a rămas numai păcătoasa, care ştia cât de păcătoasă este. Atunci,
Domnul, cu dragoste a întrebat-o pe femeie:

Unde oare s-au dus cei ce te osândesc?

Au plecat, Doamne.
Nici eu nu te osândesc, - i-a zis, - mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai
păcătuieşti.

Până în sfârşit, păcătoasa a devenit sfântă.

Părintele nu voia să se pronunţe asupra oamenilor cu o atitudine de judecător

şi acuzator. Niciodată nu l-am văzut să osândească oameni ale căror fapte
arătau în mod vizibil că ceea ce spun sau fac este condamnabil.

De multe ori voiam să-i cunosc părerea şi îl întrebam dacă oamenii care se
comportă necuviincios, cu viclenie şi minciună, sunt ticăloşi, etc. îmi
răspundea astfel: "Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de
necuviincios, şi mai ales pe creştini; şi încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi
comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâşietor. Cu toate astea, nu
poţi să-i judeci în conştiinţa ta, din moment ce există pocăinţă. Există
pocăinţă, nu şti ce va fi".

Astfel smerea el sufletul şi îl umplea de iubire pentru aproapele. De fiecare

dată când Părintele vorbea astfel îţi deschidea inima ca să înţelegi tainele lui
Dumnezeu.

Într-o zi, după multă ploaie, rămăseseră multe bălţi, arătând în ce măsură firea
se dezlănţuise. îmi plăcea priveliştea aceasta. Am stat lângă o băltoacă şi mă
jucam cu piciorul în ea. în bălţile dimprejur, apa era cristalină, în timp ce
aceasta în care mă jucam eu, se tulburase. Fiu ştiu când a venit Părintele în
spatele meu şi de câtă vreme mă privea fără să vorbească. O siluetă neagră m-
a făcut să mă întorc şi m-am bucurat, văzându-l. Am zâmbit şi i-am spus:

- Copiii se joacă.

El a atins apa cu bastonul şi mi-a spus:

- Vezi cât de tulbure este?

- Da, Părinte, - îi spun.

- Ştii cu ce seamănă? întocmai cu viaţa noastră. Greutăţile, necazurile,

neştiinţa ne tulbură sufletul. Totuşi, atunci când, mulţumită lui Dumnezeu,
vom depăşi toate acestea, vom deveni curaţi precum apa de aici!

Şi îmi arătă o altă baltă, în care apa era foarte limpede.

Când vorbea, ţi se părea că taie brusc discuţia, dar vorbea atât cât îi trebuia
sufletului. Această discuţie mi-a fost foarte scumpă şi balsam de alinare în
viaţa mea de mai târziu. Nu vorbea acolo unde ştia că cuvântul lui nu avea nici
un ecou.
 ÎNTÂMPLĂRI

Studenta de la arhitectură

Odată, o prietenă a noastră, studentă la arhitectură, care era şi foarte dragă

Părintelui, avea o problemă. Dar el nu i-a dat nici o importanţă atunci când ea
a mers să-l întâlnească, numai şi numai pentru a-i spune problema ei. Se ducea
iarăşi şi iarăşi, însă nimic! Într-o sâmbătă, am mers amândouă, la ore diferite.
Ea, mai devreme decât mine, fiind nerăbdătoare să-l vadă. Era îngrijorată
pentru că avea ceva foarte important să-i spună, nimic! Părintele se făcea că
nu o vede. Stând aşezată, sărmana, într-un colţ, era tristă şi se gândea că
monahii se vede că sunt cam ieşiţi din lume, de vreme ce nu împărtăşesc du-
rerile noastre. Gândul îi spunea că sunt chiar şi puţin nătângi, ba şi cam proşti.
Era pierdută în deznădejdea ei, cu toate aceste gânduri care o chinuiau. Şi
iată! încet, Părintele trece prin faţa ei. Se opreşte brusc şi îi spune că nebunii
de la balamuc zic că doctorii sunt nebuni. Aceea a sărit în sus, şi-a acoperit
faţa cu mâinile şi, alergând, a venit să mă caute.

- Unde eşti? Unde eşti - striga. Vino să-ţi spun ce s-a întâmplat.

Cu mirare am ascultat întâmplarea. Am rămas şi eu tulburată de ceea ce am

auzit şi am întrebat-o dacă avusese astfel de gânduri. "Da, - mi-a zis, - în
momentul acela asta gândeam". Aşadar, explicaţia i s-a dat imediat. Dar oare
era prima sau ultima dată când Părintele ne uimea?

Un cuplu

Un cuplu numărase mulţi ani de când nu avea copii. Merseseră peste tot. S-au
gândit că trebuie să meargă să spună problema lor şi Părintelui Sofronie.

- Părinte, vă rugăm, faceţi rugăciune ca să dobândim un copil!

- Nu, să nu vă rugaţi să aveţi copii.

- De ce, Părinte? Şi Maica Domnului s-a născut în urma rugăciunii.

- Da - a răspuns - dar atunci aşteptau pe Mesia. Acum nu aşteptăm nimic.

Perechea insista... Au născut mai târziu un copil, dar avea o problemă serioasă.

Nu trecea pe la Părintele vreun om fără să capete folos, şi câţi au trecut pe

lângă el, au devenit, fără să ştie, vestitori ai adevărurilor Părintelui. A devenit
cunoscut în toată lumea, ne strângeam la mănăstire nu numai din Europa, ci
din toată lumea. Veneau din Australia la Essex pentru un sfârşit de săptămână.
La fel şi din Canada, şi din Statele Unite. Era uimitor cât de mulţi tineri,
studenţi ne strângeam la mănăstire. Din Grecia, Franţa, Olanda, Belgia,
Germania, Suedia, etc. Toţi am devenit prieteni, pentru că aveam ceva comun.
Îl aveam ca duhovnic pe Părintele Sofronie.

Într-o zi o studentă s-a dus la Părintele să-l certe, pentru că îi merseseră prost
lucrurile în perioada aceea. I-a zis Părintelui foarte multe, "l-a mustrat",
precum ne spunea, deoarece, dacă nu îl asculta, şi ar fi făcut ceea ce socotea
ea a fi corect, lucrurile ar fi mers altfel şi ar fi avut rezultatul dorit de ea.
Acum, însă, toate erau anapoda...

Părintele a ascultat-o cu atenţie şi cu multă dragoste, i-a zâmbit şi i-a spus:

- "Acestea pe care mi le spui acum mie, spune-le lui Dumnezeu, şi vei

vedea că va fi altfel". în grupul nostru obişnuit, vorbeam aşezaţi în grădina
mănăstirii. A venit şi K. zâmbind, cu faţa luminată. ne-a spus ce a vorbit cu
Părintele, am râs cu toţii în naivitatea noastră tinerească, dar ne-a rămas
întipărite, înlăuntrul nostru, cât este de importantă rugăciunea pentru fiecare
lucru din viaţa noastră.

Astfel învăţa Părintele: negălăgios, nemincinos, pentru că rugăciunea era

pentru el tema capitală a vieţii.

Despre sfinţi

Părintele îi iubea şi îi cinstea profund pe Sfinţii Bisericii. Totdeauna se referea

la viaţa lor, şi mai înainte de toţi, la Părinţii nevoitori ai pustiului. Dar avea
multă evlavie şi fată de monahii nevoitori, faţă de cei a căror viaţă era sfântă,
faptele lor minunate mărturisind despre adevărul vieţii lor. Despre aceşti sfinţi
în viaţă, chiar dacă nu îi cunoscuse direct, spunea că sunt prietenii lui
personali.

Aveam o fotografie a Părintelui Iustin Popovici. Când a văzut-o, mi-a spus că îl

iubeşte mult, pentru că sunt prieteni. "Nu l-am cunoscut personal, dar suntem
prieteni".

Pe Părintele Porfirie îl cinstea în mod deosebit. Voia să meargă în Grecia fără

să ştie nimeni, să-l întâlnească şi apoi să se întoarcă înapoi.

O prietenă a noastră, care în Grecia îl avea duhovnic pe Părintele Porfirie, iar

în Anglia pe Părintele Sofronie, transmitea salutările unuia către celălalt. La un
moment dat, Părintele Sofronie a voit să stabilească o întâlnire prin
intermediul acestei prietene a noastre. Când Părintele Porfirie a aflat, i-a spus
că pentru creştini nu există distanţe. Se vor întâlni în rugăciune, fără ca cineva
să călătorească. întâlnirea se va face duhovniceşte şi într-adevăr. Părintele
Porfirie a stabilit ora şi ziua în care să se desfăşoare întâlnirea. Ea a avut loc
într-o seară, prin rugăciunea celor doi părinţi (precum este descris şi în cartea
lui Kl. Ioanidi, "Părintele Porfirie - mărturii şi experienţe").

Odată, mi-a cerut să-i trimit, dacă am, o fotografie a Părintelui Paisie. Aveam
şi i-am trimis una. După un timp, când l-am văzut, mi-a spus: "Mulţumesc
pentru fotografie. Este foarte smerit".

Pentru a vorbi şi a povesti despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puţin sau
mult, trebuie o viaţă. Mu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu
viaţa lui Hristos. Aceasta, deoarece - precum ne spunea el însuşi - în tot ceea
ce făcea, Hristos întreba şi se raporta la Tatăl. într-adevăr, şi viaţa lui era până
într-atât de identificată cu viaţa lui Hristos, încât nu auzeam nimic omenesc,
adică având logică omenească şi îngrijorare. Avea atâta iubire, încât cugetam
că, dacă un om are atâta iubire, atunci în ce măsură, în ce dimensiune este
iubirea lui Hristos, care este izvorul iubirii. Spunea că "iubirea lui Hristos nu
poate fi întrecută de păcatele oamenilor". "Căci nu avem Arhiereu care să nu
poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate, după
asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15).

Niciodată nu a arătat vreo slăbiciune omenească, nici în durere, nici în bucurie.

Nu l-am auzit spunând: Asta îmi place, iar asta nu.

Iubirea lui de frumuseţe

Iubirea lui de frumuseţe, sau nemulţumirea lui pentru lipsa frumuseţii, o

vedeam numai în legătură cu îngrijirea bisericii. Voia ca totul în biserică să fie
desăvârşit, simplu, curat şi în ordine. Veşmintele le voia simple şi curate, din
pânză bună.

Se îngrijea de asemenea, de a vorbi curat, pentru a fi înţeles şi a nu obosi.

Vocea lui era întotdeauna şi în orice împrejurare, blândă şi dulce.

Odată mi-a făcut observaţie, căci vorbeam repede şi tăiam cuvintele.

- Ascultă - mi-a zis - este urât să nu te înţeleagă celălalt când îi vorbeşti.

În afară de asta, nu este sonor şi frumos. Eu, care nu am dinţi, încerc să
vorbesc curat şi frumos, astfel încât să nu obosesc pe cel care mă ascultă.

Nu era nimic pe care să nu-l fi săvârşit perfect, respectând tot şi toate din
jurul lui. Nu voi uita cu câtă limpezime spunea "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul", fie că mergea, fie că mânca. Acolo unde era
singur şi neocupat cu cineva, spunea mereu rugăciunea aceasta. Ba chiar şi
atunci când intra în automobilul mănăstirii

Îmi amintesc aceasta atât de bine după atâţia ani spre a merge la biserica cea
mare pentru Sfânta Liturghie, îmbrăcat în veşmintele monahale: camilafca,
dulama, schima, rasa şi mătăniile în mâinile lui slabe şi galbene - trăgea de
noduri şi rostea rugăciunea.

Părintele Sofronie şi Părintele Porfirie

Redăm un fragment dintr-o istorisire încă nepublicată a unui prieten doctor:

"Părintele Porfirie iubea mult mănăstirea de la Essex. îmi spunea odată că este
foarte frumos acolo, şi mi-a descris cu exactitate mica biserică din clădirea
veche. Mi-a spus:

- Este întunecată, aşa, plină de trezvie. îmi place mult să merg şi eu acolo, la
ora când săvârşeşte slujbele, dimineaţa, seara, şi să mă rog împreună cu ei.
Este foarte frumos.

Să amintim că Părintele Porfirie nu mersese niciodată în Anglia.

Iar când Părintele Porfirie s-a îmbolnăvit greu, ultima oară de hemoragie
gastrică şi se afla într-o stare foarte gravă, noi, medicii, ne-am sfătuit ca să-l
coborâm la spital. îmi amintesc în acest sens că cineva a spus atunci că nu este
corect să faci medicină în munte ( Părintele Porfirie se afla la mânăstirea sa
din muntele Oropo), că trebuie fără doar şi poate să-l duceţi la spital, pentru
că altfel îl veţi omori pe Părintele. Din această pricină eram toţi în fierbere.

Părintele Porfirie spunea să nu-l coborâm, pentru că o să moară din pricina

fumului de maşini şi din chinul cel sufletesc de la spital, şi rugându-mă îmi
zicea:

- Gheorghios, te rog, nu lăsa ca să mă coboare!

Eu am început să şovăi, gândindu-mă că nu trebuie făcut asta, şi i-am spus-o şi

domnului Papazaho din Atena. Atunci mi-a telefonat de la Essex, din partea
Părintelui Sofronie, un monah, şi mi-a comunicat că Părintele Sofronie spune:
"În nici un caz să faceţi ceva ce nu vrea Părintele Porfirie. Părintele Porfirie
este - aşa a spus - un burduf plin de Duhul Sfânt, şi ceea ce vă spune, asta
trebuie să faceţi...".

Am alergat vesel la Oropos şi le-am spus acest lucru celorlalţi doctori şi astfel
Părintele nu a fost coborât, şi încet-încet, cu îndrumările pe care tot el ni le
dădea pentru tratamentul lui, s-a făcut bine".

Cineva, episcop astăzi, înainte de a deveni episcop îi vizita pe Părinţii Porfirie

şi Sofronie. Se gândea atunci să nu studieze Facultatea de Drept, dar Părintele
Porfirie i-a spus:

- Să faci Dreptul, să iei diploma, Biserica o să aibă nevoie de ea.

Când a mers la Părintele Sofronie, Bătrânul Sofronie i-a sărutat mâna, deşi nu
era pe atunci episcop. A făcut-o pentru că văzuse cu duhul ce va deveni mai
târziu.

Mai târziu, când era deja episcop, Sfântul Sinod al Bisericii i-a încredinţat
judecarea unui alt episcop într-o problemă oarecare. A obiectat că este
episcop tânăr, dar Arhiepiscopul lui (din afara Greciei) i-a spus: "Ai diploma în
Drept, Biserica are nevoie de ea".

Când a adormit Părintele Porfirie, Părintele Sofronie a fost "informat"

duhovniceşte despre aceasta şi "a văzut" aceasta, iar când i-am telefonat,
comunicându-i faptul, mi-a zis:

- Ştiu, am făcut şi Sfânta Liturghie, dimineaţă la 5.

Părintele Porfirie adormise la 4,31 dimineaţa şi, din ceea ce cunosc, adormirea
lui nu a fost anunţată nimănui înainte de îngropare, care a avut loc în
dimineaţa următoare. Astfel adevărul lucrurilor arată că Părintele Sofronie nu a
fost înştiinţat despre ea în mod omenesc. Mi-a spus atunci că adormirea
Părintelui Porfirie este o pierdere pentru toată lumea şi îndeosebi pentru
Biserica Ortodoxă. Părintele Porfirie este un mare chip şi un rar fenomen
duhovnicesc. Acum este rândul meu, a spus el în mod semnificativ.

Părinţii Sofronie şi Porfirie se întreceau unul pe altul, fiecare spre a arăta mai
multă cinste celuilalt, păzind cu sinceritate şi fără urmă de prefăcătorie
îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "în cinste unii altora daţi-vă întâietate"
(Rom. 12, 10).

Precum Părintele Sofronie îl cinstea pe Părintele Porfirie, la fel şi Părintele

Porfirie pe Părintele Sofronie. După cum relatează înalt PreaSfinţitul Ierotei
Vlahos, într-un articol cu privire la adormirea Părintelui Sofronie, publicat în
periodicul "Tradiţie" (oct.-dec. 1993), Părintele Porfirie spusese cândva că este
o mare binecuvântare a lui Dumnezeu ca să-l întâlnească cineva fie şi numai o
singură dată în viaţă pe Părintele Sofronie. Spunea aceasta, deoarece aprecia
mult smerenia şi pocăinţa lui adâncă, prin care a ajuns la o înaltă măsură a
vederii lui Dumnezeu.

Tot în sensul acesta se înscriu şi dialogurile de mai jos, pe care le-am purtat cu
ei. I-am spus cândva Părintelui Sofronie:

- Părinte, îmi pare foarte rău că veţi muri. Ce o să fac eu?

- Oh, asemeni mie ai să găseşti mulţi moşnegi, însă ca Părintele Porfirie

este greu să găseşti. El este foarte mare, este un fenomen duhovnicesc în
Biserică. De la mine n-ai să pierzi nimic.
Aici am prins momentul şi i-am spus:

- Bine, Părinte, dar Părintele Porfirie a spus că sunteţi sfânt.

A răspuns imediat în chipul cel mai firesc:

- Oh, oare cum de s-a înşelat marele bătrân, cum de a făcut o asemenea
greşeală!

Am izbucnit în râs la acest răspuns, arătându-i că nu sunt de acord.

Apoi, în zorii zilei următoare, când la 5 dimineaţa, ca întotdeauna, i-am

telefonat Părintelui Porfirie, i-am spus în glumă:

- Părinte, aţi făcut o greşeală.

- Ce greşeală am făcut? - întrebă Părintele.

- Aţi spus că Părintele Sofronie este Sfânt.

- N-am spus eu primul. El a spus mai întâi despre mine că sunt sfânt.

Minunată simplitate copilărească!

În convorbirile telefonice cu Părintele Sofronie, întotdeauna mă întreba ce face

Părintele Porfirie.

Despre Sfântul Siluan

Mă întrebam cine oare să fi fost Sfântul Siluan, la care Părintele meu făcea
referire mereu, în cele ce mi le spunea. Aşezată într-un colt al mănăstirii,
cugetam: cum oare un monah de la Sfântul Munte a ajuns la măsurile Sfântului
Siluan.

Aşa cum mă uimea mereu Părintele Sofronie, aşa s-a întâmplat acum. L-am
întrebat în legătură cu o temă duhovnicească şi mi-a răspuns că el însuşi o
întâmpinase la Sfântul Munte, iar Părintele lui îi spusese să facă asta şi asta.

- Dar să ştii - continuă el - că în Sfântul Munte erau mulţi ca Părintele Siluan,

ba chiar şi mai înalţi. însă eu l-am întâlnit şi m-am legat strâns duhovniceşte de
Stareţul Siluan.

Acum, după ce am crescut şi am cunoscut multe şi amintirile mă copleşesc,

înţeleg cât de universal era Părintele, fără însă a-şi dat seama de aceasta. Nu
căuta şi nici nu cultiva exclusivismul. Toate sunt înlăuntrul curgerii fireşti a
vieţii, în care fiecare creşte, nevoindu-se să ajungă în sfera cea neapropiată a
Marelui Dumnezeu.

Prigonirea ta nu este fără leac

Oricum şi oricât ar vorbi cineva despre Părintele, nu poate să nu se refere şi să

nu descrie cu tot sufletul delicateţea, simplitatea şi dragostea de care dădea
dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o
frază care deveneau balsam pentru toate şi pentru totdeauna. Fiu mângâia prin
cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.

Odată, o fată îndurerată în urma unei probleme pe care i-o creaseră

conducătorii unei mănăstiri, problemă a cărei greutate nu o putea duce - lume
amară şi întunecată - a mers la Părintele pentru a-i spune ce se întâmplase.
După cele ce a auzit, durerea a devenit evidentă şi pe faţa lui. S-a întors către
dânsa şi i-a spus:

Prigonirea ta nu este fără leac... şi plecă gârbovit, ca şi cum ar fi luat toată

povara acelei nedreptăţi asupra lui.

Sufletului ei suferind i s-au deschis tainele vieţii în toate dimensiunile ei. A

primit, precum i-a înfăţişat Părintele, ceea ce se întâmplase, a luat viaţa de la
început, cu multe succese în viaţa din lume şi cu sporire duhovnicească.

Cu toate acestea când Părintele ştia dintru început că nu va fi ascultat, nu

vorbea deloc, oricât l-ai fi presat.

Se întrista dacă auzea sau constata la cineva neîncredere sau supărare

împotriva Mântuitorului, îmi amintesc cât de greu l-am rănit atunci când,
înfruntând anumite întâmplări grele şi dificile în viaţa mea, i-a spus Părintelui
cu reproş, că Hristos nu mă aude oricât L-aş ruga. Ei, aşadar! n-am întâmpinat
cu nici un alt prilej cu atâta amărăciune şi durere răspunsul Părintelui:

- De ce - mi-a spus el - îl împovărezi atât de mult pe Hristos? De ce îl mâhneşti?

- A căzut cerul pe mine şi am transpirat de ruşine. Aş fi voit să mă înghită

pământul pentru nerecunoştinţa mea, pentru că fiecare observaţie blândă a
Părintelui deschidea în sufletul meu cărţile având cuvintele vieţii veşnice.

Astfel, treptat, sufletul omului se echilibra. întotdeauna spunea: Hristos va

învinge".

Despre ucenicii Mântuitorului

Ne vorbea despre ucenicii Mântuitorului. Despre Petru, care îl mâhnise pe

Hristos şi se îndoise de El, dar era puternic în iubire, spunea: "Desigur, ca un
om s-a înfricoşat, dar a trăit atât de intens durerea crucii şi a tăgăduirii lui!
Lacrimile amare ale lui Petru nu le poate descrie mintea omenească".

Vorbind despre Ioan, se exprima cu multă admiraţie şi gingăşie. Se minuna

îndeosebi de curăţia, de frumuseţea sufletească, de sensibilitatea lui Ioan.

Trăia toate însuşirile apostolilor. Era minunat să-l auzi vorbind despre viaţa lor
cu Hristos al nostru, ca şi cum ar fi fost unul dintre ei...

Sfinţi bărbaţi şi sfinte femei

Eram în nedumerire neînţelegând dacă femeile care se nevoiesc pot să aibă o

viaţă înaltă, precum bărbaţii. Pentru că în discuţiile noastre şi în viaţa Bisericii
ne referim mai mult la pilde din viaţa Sfinţilor bărbaţi decât la cele din viaţa
Sfintelor, cu puţine excepţii.

Odată vorbea cu mare admiraţie despre ne-voinţele eremiţilor şi făcea adese

referiri la părinţii Sfântului Munte, acel loc binecuvântat, precum îl numea. îmi
zicea, de asemenea că, dacă îmi va fi dat vreodată să fac o plimbare pe mare
în jurul lui, să nu pierd prilejul de a-l admira. Atunci l-am întrebat:

Părinte, de ce se pomenesc mai mult sfinţii în convorbiri, în scrieri şi chiar la

slujbe? Este oare cu neputinţă ca femeile să ajungă la sfinţenia bărbaţilor
sfinţi, şi din pricina asta vorbim mai mult despre Sfinţi bărbaţi decât despre
Sfinte femei?

În stilul său caracteristic, Părintele mă ţintui cu privirea lui adâncă, ce îmi

răscolea inima, şi îmi spuse:

- Da! Şi ştii de ce este aşa? Pentru că noi, bărbaţii, scriem şi vorbim multe, dar
în realitate mai degrabă femeile sunt acelea care îi depăşesc cu mult pe
bărbaţi. Cine poate să ajungă la sfinţenia Maicii Domnului? Gândeşte-te! De la
începutul până la sfârşitul vieţii ei! Sunt momente când nu suntem vrednici nici
măcar să-i rostim numele. O, Maica Domnului, Prea Sfânta noastră! De Dum-
nezeu Născătoarea! Şi ce va putea spune cineva!... - şi aici s-a referit la Maria
Magdalena. Ai văzut, - îmi spuse -, cât de mult L-a iubit pe Hristos, încât a
devenit întocmai ca şi Apostolii. Era gingaşă şi puternică, într-atât încât ce
bărbat ar putea să o întreacă? în greutăţi mari şi în vremuri grele, cu prigoane
şi toate ameninţările...

Sau, spune-mi, ce bărbat a ajuns şi a împlinit nevoinţa Măriei Egipteanca!

Foarte mare pocăinţă, mare pocăinţă, - rostea el abia şoptit.

Viaţa ascetică
Pe cuvântul "pocăinţă" Părintele înrădăcina, întemeia, centra - mântuirea. Ne
vorbea despre viaţa de nevoinţa descriind-o în toate dimensiunile ei:
greutăţile, ostenelile ei, dar şi multele binecuvântări pe care le are nevoitorul,
şi pe care, ajungând la maturitatea vârstei duhovniceşti, le va împărţi lumii. Un
nevoitor care trăieşte neştiut de nimeni, chiar dacă nu păstrează nici măcar o
legătură cu lumea exterioară (contemporană) lui, are însă comuniune directă
cu ea, prin rugăciune.

- Eu trăiam în pustietatea Karuliei din Sfântul Munte. Nu aveam nici un

fel de comunicare cu lumea de afară. Coliba mea se afla într-o stare
deplorabilă. Se umplea de apă, astfel că eram nevoit să arunc mai multe
tinichele de apă afară, pentru a putea sta fără să mi se ude hainele. Am fost
nevoit chiar să înalţ partea unde dormeam, şi
totuşi petreceam astfel atât de bine, ca şi cum aş fi trăit într-un palat.

Era întotdeauna încântat de viaţa duhovnicească şi spunea mereu:

"Binecuvântat este locul acela!" - şi în continuare adăuga: "acum nu mai pot
face ceea ce făceam atunci".

Ce îi puteai spune unui astfel de Părinte? Sufletul îţi amuţea, inima cugeta iar
gura îţi îngăima încet: "Dar acum sunteţi sfânt. Avem nevoie de Sfinţia Voastră.
V-am cunoscut şi ne-am minunat şi folosit nespus de Nevoitorul, Egumenul şi
îndrumătorul de obşte".

Odată Părintele se afla şezând afară, în faţa sihăstriei sale din pustia Athosului,
privind în largul mării. Primea în el tot cerul şi lua culoarea lui, albastrul lui.
îmi închipui că avea în minte: "Marea aceasta este mare şi largă. Acolo se
găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile
umblă...".

A pus mâna streaşină la ochi, să vadă cine se arată venind, şi a întrebat:

- Cine eşti, omule al lui Dumnezeu? Ce cauţi în locul acesta, ce faci, pe

cine cauţi?

- Binecuvintează, Gheronda! Sunt părintele Pavlos. Nu pot rămâne

nicăieri. Nici mănăstirile nu mă primesc, nici schiturile. Peste tot unde merg,
mă gonesc. Ce să fac? Unde să merg? Mă stăpâneşte deznădejdea!

Părintele l-a ascultat cu atenţie. Era plin de durere şi trăia pe de-a-ntregul

drama fratelui. În acelaşi timp, iubirea nu-i îngăduia să cugete, de pildă, că
poate şi monahul fusese cel ce crease probleme.

I-a spus cu blândeţe şi iubire, cu ochii plini de lacrimi, care trădau lucrarea lui
lăuntrică, din inima cea fără de margini a unui sfânt:
 - Vino, ai să locuieşti cu mine! Ce am eu, este şi al tău. Le vom împărţi pe
toate (dar ce avea el, ca să mai împartă şi altora?). Intră! - i-a spus.

"Dar, cine este oare acesta, care îmi spune cu atâta blândeţe să merg
înăuntru!" - gândea sărmanul monah.

Au intrat în interiorul sihăstriei. Monahul necunoscut, deşi era aghiorit, s-a

pierdut cu totul din pricina sărăciei încăperii: o masă, puţine cărţi călugăreşti,
o rasă zdrenţuită agăţată de perete.

Părintele puse rasa pe masă şi îi spuse:

- Am această rasă, câteva cărţi şi câţiva pesmeţi. Toate astea le vom

împărţi între noi. Iubirea porunceşte omului ca ceea ce are să împartă
aproapelui său. Dar, dacă nevoia o cere, atunci, cele ale mele sunt ale tale.

Această dulceaţă şi jertfă a iubirii, numai un Sfânt o trăieşte şi o exprimă şi o

înfăptuieşte desăvârşit. Nu vrei să ne spui ceva, părinte Pavel, despre ce fel de
nevoinţă făcea Părintele şi cum se ruga? Cel mai uimitor dintre toate, este
poate faptul acesta: "Acolo unde stătea Părintele, vedeam apoi un loc umed,
pe care, la început, nu puteam să-l înţeleg. într-o zi, însă, am pus cu degetul
pe limbă din umezeala aceea şi era sărată. Erau lacrimile Părintelui. Aşa se
ruga Părintele", - ne-a spus părintele Pavel. Când se ruga, lăsa în urma lui lac
de lacrimi.

Părintele nu ne vorbea numai despre viaţa pustnicească. Iubea mult şi viaţa de

obşte, pentru că însăşi viaţa Iui monahicească începuse într-o obşte foarte
mare, cum era mănăstirea Sfântului Pantelimon din Athos. Discutând odată cu
el despre viaţa monahală, mi-a spus că "în fiecare obşte, viaţa este felurită.
Acolo întâlneşti toate caracterele din lume, întreaga lume este acolo,
înlăuntru".

CUM A INTRAT ÎH MONAHISM

Ne-a istorisit cândva cum s-a hotărât să devină monah şi ce l-a determinat să
ia această hotărâre sfântă şi să lase lumea, mediul artistic al Parisului unde
triumfase ca ictor.

"Mă aflam la Paris, totul era la dispoziţia mea, trăiam în lumea artistică
pariziană şi participam la toate manifestările ei. Dar nimic nu-mi dădea bucurie
şi uşurare. După fiecare manifestare artistică simţeam înlăuntrul meu goliciune
şi nelinişte. Cugetul îmi spunea că trebuie să fac ceva ca să scap din fundătura
în care intrasem. Dar dezlegare nu aflam.
Într-o seară, după o petrecere, urcam spre casă cu capul plecat şi pas greoi.
îmi spuneam că viaţa aceasta este grosolană, plictisitoare, fără sens. Atunci m-
am gândit să mă fac monah, însă unde şi cum, nu aveam idee. Eram un rus emi-
grant, refugiat în Franţa. Acolo se aflau mulţi ruşi, care întemeiaseră Institutul
Sfântul Serghie. M-am gândit că, pentru a deveni monah, trebuie mai întâi să
aflu ceva despre monahism, şi astfel am hotărât să merg la Sfântul Serghie.

M-am dus fără întârziere şi am studiat un an, după care mi-am zis: "am învăţat
îndeajuns, voi merge la Sfântul Munte".

Iar altădată ne spuse: "La Institutul Sfântul Serghie, toţi vorbeau despre
Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu L-am văzut, în timp ce în Sfântul Munte nimeni
nu vorbea despre Dumnezeu, dar toate îl arătau pe Dumnezeu".

Aşadar, un tânăr rus, artist de cultură pariziană, pleacă în marea călătorie. Era
în 1925. Ajunge în Atena, coboară în Pireu pentru a lua o corabie spre Athos. îşi
simţea sufletul uşor, scăpat de chin. Urcat în corabie, simţămintele de bucurie
îl stăpânesc şi nu se nelinişteşte că ar pleca în necunoscut.

Coboară la Dafne şi se îndreaptă spre mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.

Până a ajunge acolo, monahii îl surprind prin prestanţa lor. Cugetele i se
schimbă succesiv în sentimente de iubire şi recunoştinţă pentru aceşti Părinţi.
Bate la poartă şi aude zăvoarele coborându-se. Chiar şi uruitul acestora i se
pare frumos. Se aude ca un imn.

Abia intrat înăuntru, face o metanie mare, sărută pământul şi făgăduieşte

ascultare şi hotărâre de a sluji mănăstirea până la sfârşit.

Aşa s-a petrecut. Toate istorisirile pe care ni le spunea, referitoare la viaţa de

obşte, făceau parte din acea perioadă binecuvântată.

Îi descria pe monahi şi pe Egumen cu atâta dragoste, încât ai fi crezut că abia

ieri a plecat din Athos, de la mănăstirea lui. Ne spunea:

"Când am ajuns la mănăstire, mi-au încredinţat câteva ascultări. Aveam o mare

bucurie pentru asta. La un moment dat, ajunsesem să am paisprezece
ascultări. Dar asta nu mă deranja. Le scoteam la capăt. Eram atât de cufundat
în rugăciune, încât nu vedeam nimic altceva, nici nu voiam să spun: Tiu, nu pot
sau nu mai fac fată'. Le făceam pe toate.

Acolo la mănăstire lumea era foarte frumoasă. Singurul lucru care mă interesa
era să ascult şi să iau parte la toată rânduiala mănăstirii, până într-o zi, când
egumenul m-a chemat în biroul lui.

Eram foarte mirat. De ce oare mă cheamă! M-am dus cu bucurie şi cu o mare

dispoziţie de a face ceea ce îmi va spune. Bat încetişor la uşă şi la "Amin", intru
înăuntru. Atmosfera era plină de seninătate. Egumenul, un om sfânt, mă
priveşte de sus până jos şi îmi porunceşte:

- Iată! De astăzi vei avea o nouă ascultare: învăţarea limbii greceşti.

Am plecat capul cu smerenie, am dus mâna la inimă, şi făcând o metanie am

luat binecuvântarea şi am plecat. Era deja o poruncă dată. Va trebui să o
împlinesc. întorcându-mă să plec, prin uşa pe jumătate deschisă, Egumenul mă
cheamă:

- Părinte Sofronie, atunci când vei fi egumen, să fii mai bun, şi nu atât de
sever ca mine!

Am plecat să caut cărţi greceşti şi să încep studiul limbii.

Aici trebuie menţionat că Părintele nu a avut vreodată vreun gând că poate va

oferi lumii ceva, sau va veni un timp când va fi egumen. Nici măcar în glumă nu
putea să-şi închipuie că va prelua vreodată mănăstirea, deoarece, acolo unde
era monah, toate indiciile şi evenimentele excludeau aşa ceva. Iar el nici că se
gândea la asta. Precum mi-a spus, abia mai târziu, când, în împrejurări
neobişnuite, a devenit egumen, şi-a amintit ceea ce îi spusese egumenul de la
Sfântul Pantelimon.

- Nu voiam să mă gândesc la un astfel de lucru. Vroiam numai să mă rog.

Din pricina asta, învăţarea limbii greceşti nu credeam că îmi va folosi.

A fost uimit când a auzit că i se încredinţează o astfel de ascultare. Deşi

nedumerit cu privire la folosul ei, nu s-a opus deloc. După ce a găsit cărţile
necesare, s-a închis în chilie în timpul unor ore libere şi a început de la alfabet.
îndată a simţit că s-a eliberat de orice greutate lăuntrică, şi cu hotărâre s-a
aplecat asupra cărţii ce o avea în fată. A intrat în altă sferă. Orele libere ce le
păstra pentru urcuş duhovnicesc, acum nu mai erau. Socotea că deja, a pierdut
harul pe care îl avea, că s-a rupt de viata intensă lăuntrică şi că ieşea din nou
în lume. Dar ascultarea datorată egumenului era mai presus de orice.

A început studiul cu atâta perseverentă şi tenacitate, încât învăţa câte 90 de

cuvinte pe zi, fără să le uite. Petrecea aproape tot timpul în studiu, astfel
încât în şase luni a învăţat să scrie şi să citească perfect, având doar o
dificultate în vorbire.

La un moment dat la mănăstirea rusească a venit un episcop şi a predat lecţii

de limbă greacă monahilor ruşi. între aceştia era şi monahul Sofronie. Le-a dat
diferite teste. După ce a corectat toate lucrările scrise, însemnând diferitele
greşeli şi scriind observaţii, pe lucrarea Părintelui a făcut o observaţie foarte
aspră, şi anume, că n-a reuşit să-l insele. Episcopul socotise că lucrarea lui era
copiată după vreun text al Sfinţilor Părinţi. Atât de bine scrisă era! Bineînţeles,
lucrarea îi aparţinea în întregime.

Chipul lui - înfăţişarea lui

Părintele era desăvârşit în toate. Aşa stând lucrurile, nici în învăţarea unei
limbi străine nu putea fi altfel. în acelaşi timp, însă, era un om precum fiecare
dintre noi, un om care trăia în mijlocul nostru. Mergea, vorbea, râdea, glumea
şi avea toate cunoştinţele şi manifestările unui om contemporan. Vedeam un
Părinte simplu şi foarte bătrân, dar simţeam măreţia lui, şi nimic nu ne putea
face a ne îndoi. Era un sfânt viu. Până a-l cunoaşte, pentru noi, sfinţii existau
doar în icoane şi în cărţi, în afara realităţii zilnice. Chipul său dezminţea
această idee, iar referirile lui la sfinţi ne înştiinţau în minte şi în inimă că
printre noi este un sfânt. Şi astfel, mii şi mii de oameni care au trecut pe la
mănăstire au cunoscut realitatea Bisericii, atât a celei luptătoare cât şi a celei
triumfătoare. Cei ce nu erau ortodocşi rămâneau cu totul surprinşi. Se aflau
literalmente zdruncinaţi în faţa acestei realităţi. Era fermecător şi agreabil,
toţi voiau să stea de vorbă cu el şi doreau un cuvânt de mângâiere din partea
lui, chiar dacă trăiau în lumea logicii apusene.

Noi, fiii lui duhovniceşti, eram siguri de sfinţenia lui şi nu ne interesau câtuşi
de puţin părerile occidentalilor, deoarece vedeam deosebirea în mod clar şi
simţit, încât tot felul de analize şi explicaţii nu îşi aveau nici noimă şi nici sens.

Ştiam, şi aceasta era marea noastră taină, că numai Ortodoxia poate naşte
asemenea figuri, pentru că elementele sfinţeniei îi aparţin în mod exclusiv ei.
Iar cei în mod simplu buni şi morali sunt răspândiţi pe tot pământul.

Personalitatea, chipul şi cuvântul lui, precum şi rugăciunea lui, pe care o

aveam însoţitoare în fiece faptă a vieţii noastre, toate laolaltă ne mângâiau
într-un mod minunat.

Intra în legătură cu noi pentru fiecare problemă ce o întâmpinam, dar mai

minunat şi mai uimitor pentru noi toţi era faptul că nu aveam niciodată
absolută nevoie să fim lângă el şi cu el în mod fizic, deoarece totdeauna
simţeam (şi simţim) prezenţa lui.

Ne-a învăţat să fim personalităţi independente, avându-L ca model pe Hristos.

Me-a învăţat, prin comportamentul său, să iubim adevărul absolut şi
sinceritatea, şi să le aplicăm în orice împrejurare a vieţii, asumându-ne riscul,
cu orice preţ, ca să-L câştigăm pe Hristos Cel răstignit. El însuşi aplica acest
principiu cu credincioşie. Vedeam aceasta în fiecare manifestare a vieţii sale.
De aceea şi convingea prin viaţa lui şi învăţa cu cuvântul lui Hristos.

Devenise deja egumen, când pronia Marelui Dumnezeu a îndreptat paşii noştri
spre a-l afla şi a-i încredinţa vieţile noastre în perioada când se încheie
formarea caracterului tânărului. Era foarte discret şi totdeauna cu simţul
măsurii.

Toate acestea îi erau fireşti Părintelui, căci aşa se zidise pe sine însuşi: copie
fidelă a Sfinţilor Bisericii, aşa precum ni-i închipuiam. Cineva care n-ar fi ştiut
că este egumen, nu ar fi priceput niciodată ce treaptă ocupă. Nu se deosebea
întru nimic de ceilalţi. Deosebirea se datora numai vârstei şi sănătăţii sale. Nu
l-am văzut nici cu toiagul de egumen, nici cu mantia, deşi putea să le poarte;
dar le considera exagerări fără sens. Toiagul său îl vedeam permanent fixat la
catapeteasmă, sub icoana Maicii Domnului, lângă epitrahilul atârnat de Uşile
împărăteşti.

Se odihnea duhovniceşte atunci când vedea oameni liberi, pentru că atunci

putea să vorbească liber, fără a dori să-i influenţeze. Rostea adevărul în limba
Evangheliei, şi cel cu care vorbea, înţelegea şi simţea adevărul. Apoi putea lua
singur hotărârile privind viaţa lui ulterioară, având drept criteriu viaţa lui
Hristos pe pământ.

Ne înfăţişa viaţa lui Hristos precum au trăit-o şi au învăţat-o Părinţii Bisericii, şi

precum Biserica o propovăduieşte prin Sfintele Taine şi prin cele Şapte Laude.

Şi-a pus el însuşi sfârşit egumeniei. în locul său l-a pus pe părintele Chirii, care
se va dovedi un vrednic continuator al lucrării sale. L-a prezentat pe noul
egumen cu multă simplitate. A spus că puterile lui scăzute nu-i mai îngăduie
să-şi împlinească îndatoririle administrative, că vrednicul lui continuator este
tânăr şi o să le scoată la capăt. Nimic altceva. Şi iarăşi ne-a surprins prin
atitudinea sa, căci era ceva plin de splendoare în comportamentul său şi în
toate manifestările sale.

Niciodată nu vorbea cu duh de superioritate, deşi era atât de mare.

Ceea ce îl interesa şi trăia cu putere, era Sfânta Liturghie.

Superioritatea lui, ca om, era atât de mare, încât nu se poate descrie.

- Toţi suntem una,- spunea el - nu există prietenii, nu se delimitează popoarele

între ele la marele eveniment al Sfintei Liturghii, când liturghisitorul se roagă
"pentru pacea a toată lumea...". Caracterele şi obiceiurile nu stânjenesc fiinţa
duhovnicească a tainei.

După fiecare Sfântă Liturghie devenea imaterial. Când te aflai lângă el, nu
aveai alt cuget în afara dorinţei de a fi şi tu astfel, precum acest sfânt.

Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului şi întotdeauna se arăta

mirat că omul nu înţelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie, însă nu-şi
îngăduia să vorbească, ci tăcea, exprimând totuşi, prin atitudinea lui, întreaga
măreţie a iubirii ce i-o purta omului.

Neputând să înţeleagă împietrirea inimii omului, şi rămânând uluit în faţa

iubirii negrăite a lui Hristos pentru om, ne-a explicat acest fenomen în
capitolul cu titlul "Riscul creaţiei", din cartea sa "Viaţa Lui este a mea".

Pentru cartea acesta nu a întrebuinţat însemnări şi corecturi pe curat. A scris-o

direct la maşina de scris. Să notăm că şi aici era desăvârşit. Dactilografia atât
de repede, încât credeai că este coordonat electric. Paginile ieşeau repede, ca
şi cum ar fi fost prelucrate de mai multe ori. Adevărul este întotdeauna
acelaşi, ori de câte ori îl scrii sau îl rosteşti şi, de vreme ce Părintele era numai
adevăr, nu avea nevoie de corecturi la cele ce scria.

Odată, la mănăstire, un student s-a supărat pe el (precum el însuşi ne-a

povestit) dintr-un capriciu, şi nu-i mai vorbea, hotărât să nu-i mai vorbească
deloc. Părintele a înţeles, dar nu a spus nimic. Cu o frază dură, tânărul acesta
l-a caracterizat ca fiind nemilostiv şi cu o inimă de piatră. A rămas cu totul
uimit văzând la Părintele aceiaşi deschidere către el. Sufletul plângea în el, dar
a mers înainte cu încăpăţânare. Se străduia, precum s-ar spune, să stea pe
picioarele lui, deşi nimeni nu-l împiedica şi toate erau deschise înaintea lui:
studii, reuşite etc. Important este că, în sinea lui, nici un moment nu a respins
sfinţenia Părintelui.

După mult timp a revenit la mănăstire şi primul om pe care l-a întâlnit a fost
Părintele, a cărui atitudine era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deşi ştia
totul... Privirea lui fericită, inima lui cea plină de iubire l-au rănit acum mult
pe tânăr. Zdrobit şi smerit, a cerut îndată să se mărturisească, începuse altă
viaţă, mai statornică, hotărât să nu se mai depărteze de viaţa Bisericii.

Părintele punea în practică libertatea absolută şi imensa iubire a lui Dumnezeu.

Din orice unghi ar fi privit Părintele, el ni se înfăţişează ca o minune, dar, de

fapt, nu ar fi fost sfânt dacă n-ar fi fost desăvârşit în toate. Era un uimitor
pictor al vieţii duhovniceşti în întregul ei, nu numai fragmentar.

Îmi amintesc cu câtă afecţiune şi grijă urmărea pictura unei studente de la

Şcoala de Arte Frumoase. Când aceasta a susţinut examenul de diplomă, l-a
rugat să facă o evaluare a picturilor ei, corectând eventualele greşeli.

Era minunat să-l priveşti pe Părintele cu cât interes vorbea cu studenta.

Picturile ei le-a expus în arhondaric. Lua distanţă şi le privea cu multă atenţie.
A făcut corecturile cu atâta măiestrie, încât până şi eu, cea ignorantă în
materie de pictură, am învăţat câteva lucruri care îmi folosesc până astăzi.
La trapeză se afla un album iconografic. Împreună cu o monahie, răsfoiam şi
comentam imaginile cum ne pricepeam. Părintele s-a apropiat şi a luat parte la
discuţia noastră, noi oprisem vorba, voind ca el însuşi să ne explice câte ceva.

Pe o pagină i-am văzut zugrăviţi, stând în picioare, pe Sfinţii Teodori, care mi

s-au părut urâţi şi grosolani, încât aş fi preferat ca icoana aceea să nu existe.
Totuşi, n-am îndrăznit să-mi spun părerea de faţă cu un artist. Atunci Părintele
se întoarse spre mine şi-mi spuse:

- Într-adevăr, este urâtă icoana aceasta. Iconografia trebuie să inspire şi să

creeze simţăminte delicate.

Părintele nu picta icoane copiind pe alţii, vechi sau noi. în iconografie el crea.
O icoană a Părintelui era o dogmă.

Pe Maica Domnului a zugrăvit-o punând pe pânză tot harul pe care îl are

absolutul, dumnezeiescul: înaltă, tânără în mişcarea trupului, însă acea
tinereţe datorată harului Duhului Sfânt. înclinarea trupului a redat-o cu atâta
gratie, încât exprimă cu adevărat frumuseţea fecioriei Maicii Domnului.

Pe pruncul Hristos ea îl îmbrăţişează cu multă tandreţe, dar şi cu conştiinţa că

este Dumnezeu Cel Care se află în braţele ei. Toate acestea se referă la icoana
Maicii Domnului de la catapeteasmă.

Cina cea de Taină redă toată splendoarea dumnezeirii Mântuitorului. Plin de

lumină şi de o blândă severitate, Domnul îi povăţuieşte pe ucenici, iar aceştia
au o atitudine corespunzătoare cu dispoziţia inimilor lor. Masa arată
elementele jertfei şi nimic mai mult. Iuda, întunecat deja de cugetul trădării,
pleacă.

Chipul Sfântului Ioan Botezătorul înfăţişează firea omenească ce devine

spiritualizată prin asceză şi pocăinţă.

Sfânta Treime a zugrăvit-o prin chipuri cu totul dumnezeieşti, nemateriale,

încât pare că adie o boare şi Dumnezeu Se arată.

Spunea: "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). La vederea
acestei icoane a Sfintei Treimi, omul primea învăţătură despre dumnezeire.

Dacă cineva studiază Noul Testament şi apoi priveşte icoanele zugrăvite de

Părintele, va citi textele Noului Testament în aceste icoane. Este ultima operă
teologico-iconografică a secolului nostru, în ea s-a întipărit veşnic viaţa
Bisericii.

Era măsurat în vorbire în orice discuţie cu noi, dar cuprinsul răspunsurilor sale
era absolut. Nu numai în discuţiile serioase era dezarmant, dar chiar şi în
glume concentrate într-un singur cuvânt, însă foarte bine ţintit. Provoca un râs
adânc şi vesel, care odihnea.

Numai una am să spun: într-un timp era foarte bolnav, puterile nu-l mai ajutau
deloc. Cineva i-a cerut ceva. I-a răspuns că s-a epuizat ediţia şi a râs cu multă
poftă, spre uimirea omului care îi pusese întrebarea.

În 1976 am plecat definitiv din Anglia. Era ultima dată când eram împreună cu
el. M-a strigat şi mi-a dăruit Noul Testament cu dedicaţie, în cea mai bună
ediţie, legat în piele şi aurit. Mi-a urat tot binele în viaţă, m-a asigurat că el
însuşi va fi totdeauna cu mine şi se va ruga pentru mine.

Erau cele mai bune urări pentru cineva care îşi începe viaţa. Mi-a descris
greutăţile vieţii şi încercările ce le voi întâmpina, "dar Hristos va învinge", îmi
spuse la sfârşit. în călătoria mea către Grecia, m-a sfătuit să fiu atentă, să iau
jacheta cu mine, ca să nu răcesc, iar apoi îmi zise: "Îţi dau 33 de lire, câţi sunt
anii Mântuitorului, ca să mănânci în vreun restaurant unde o să opriţi, şi să bei
şi un pahar de vin de la popa Sofronie". Niciodată nu-i spusesem că îmi place
vinul, şi m-am bucurat că voi bea un pahar cu binecuvântarea lui. Chiar şi acum
mă emoţionez adânc când mă gândesc în ce deplinătate de omenie era.

"Pentru mine este o mare binecuvântare că am devenit monah"

Ochii i se umpleau de lacrimi la rostirea acestei fraze. Fie aflam aşezaţi în

curtea mănăstirii, în ultima zi de dinaintea plecării mele din Anglia şi îmi dădea
ultimele sfaturi pentru viaţa mea în Grecia. Mi-a descris greutăţile prin care voi
trece, precum el însuşi a trecut, însă nu ar fi putut concepe viaţa lui fără
veşmântul călugăresc. Ochii îi erau înlăcrimaţi. îşi prinse cu mâna dreaptă
mâneca rasei, şi clătinând-o uşor spuse cuvintele:

- Această rasă neagră şi cinstită nu aş schimba-o nici pe o porfiră împărătească!

Aici, în această rasă veche se ascunde Unul Dumnezeu!"

Era încă o descoperire, alături de altele, care toate împreună descopereau

viaţa lui Hristos pe pământ.

De atunci, odată sau de două ori în fiecare săptămână vorbeam la telefon. Era
totdeauna bolnav. De multe ori îmi spunea că are dureri insuportabile: "Oasele
mele, - îmi spunea, - mă dor atât de tare, încât cu greu mă mai mişc". Găsindu-
l într-o astfel de stare, îl rugam să închid şi să telefonez altă dată: Nu! Nu! n-
are importanţă asta!" îmi dădea răspunsurile la ceea ce voiam, fără a-i pune eu
nici o întrebare, şi închidea singur telefonul.

Altă dată întreba cum este vremea în Grecia şi îmi povestea cum este la Essex.
Îmi amintesc cum, odată, mi-a descris telefonic, cu multă gingăşie, vremea
urâtă pe care o înfruntau: "Au fost vânturi înfricoşătoare, toate s-au rupt,
copacii au căzut şi au făcut stricăciuni, s-au distrus acoperişurile... Nu am avut
telefon. Dacă ai telefonat şi nu ne-ai "prins", cauza a fost timpul urât. A fost
prăpădul lui Dumnezeu! Nici încălzire nu avem acum".

O, cât de mult mă făcea să revin la realitate acest comportament omenesc al

său. Nu lăsa loc pentru alte gânduri. Niciodată nu era inoportun, şi întâmpina
lucrurile într-un mod firesc.

Totuşi, atunci când a avut loc marele eveniment, când Patriarhia Ecumenică l-a
recunoscut oficial pe Sfântul Siluan ca Sfânt al Marii Biserici a lui Hristos, a fost
nespus de fericit. A fost primul lucru pe care mi l-a spus la telefon.

- Ştii, - mi-a spus, - era Sfânt, dar de acum este recunoscut oficial de Biserică.
în Noua Zeelandă s-a ridicat o biserică întru pomenirea Sfântului Siluan.

Când i-am spus că la Tesalonic se fac privegheri întru pomenirea Sfântului, a

vrut să afle mai mult. Orice lucru duhovnicesc ar fi spus, întotdeauna se
referea la Stareţul Siluan şi sublinia că ceea ce spune el acum, mai întâi a spus-
o Stareţul său.

Cele proprii şi cele străine

Părintele era inepuizabil în orice manifestare. Era un izvor de inspiraţie, iubire,

pace, mântuire. Eu aveam multe probleme cu sănătatea. După ce îmi terminam
munca, cele mai multe ore le petreceam în pat. însă nu voiam să ştie nimeni,
nici măcar Părintele, deoarece consideram că a răbda în suferinţă este foarte
firesc. Dar uneori mă simţeam şi foarte bine. Atunci Părintele, în convorbirea
noastră telefonică, îmi spunea: "Astăzi mă bucur că eşti foarte bine".

În 1989 am suferit întregul an de dureri abdominale. Erau insuportabile, aşa

încât am ajuns pe masa de operaţie cu maşina salvării. Lucrurile erau foarte
grave, pentru că rana s-a infectat şi chinul s-a prelungit cu încă şase luni. Iarăşi
nu i-am spus nimic Părintelui, ci mă odihneam la gândul că rugăciunile lui îmi
sunt de ajuns. într-o convorbire telefonică mi-a spus:

- Mă doare, mă doare insuportabil, sufăr atât cât suferi şi tu, şi ştii de ce?
Pentru că iubirea este foarte mare. Văd cât de mult suferi, urmăresc starea
sănătăţii tale...

I-am spus: "Mulţumesc!" O adâncă emoţie îmi cuprinsese sinele.

O prietenă de-a mea, stabilită la Londra, mi-a povestit despre Părintele ceva
asemănător: Suferea mult din cauza colicilor renale. Toată noaptea se
zvârcolea şi transpira de durere şi cerea ajutor de la Domnul pentru rugăciunile
Părintelui Sofronie. Când durerile au crescut la culme, a luat fotografia lui,
implorându-l să mijlocească încât să fie oprit acest martiriu al ei. Mijeau
zorile, când s-a liniştit şi a adormit. în gândul şi în inima ei se afla uşoara
adiere a prezenţei Părintelui. Acestea au fost spre sâmbătă. Duminică, ca
totdeauna, toată familia a mers la mănăstire. După Sfânta Liturghie, prima
căreia i-a vorbit Părintele a fost prietena mea.

- Alaltăieri - i-a spus, - toată noaptea nu m-ai lăsat să mă liniştesc. Acum eşti
bine. Slavă Domnului!

În duminici, la mănăstire, Sfânta Liturghie începea la orele 10 dimineaţa şi se

termina în jurul orei 13. într-o astfel de duminică, am mers la mănăstire,
pregătită să mă împărtăşesc, însă boala mea de stomac m-a obligat să beau un
pahar de lapte, luând astfel hotărârea de a nu mă împărtăşi. I-aş fi spus
Părintelui motivul pentru care nu m-am împărtăşit, după terminarea slujbei.
Am ajuns pe la 10,30 în biserică, şi am stat într-un colţ. Spre surpriza mea un
monah ieşi din altar, străbătu masa de credincioşi din biserică şi, venind către
mine îmi zise: "Părintele mi-a spus să-ţi comunic să te împărtăşeşti". Aşa s-a şi
întâmplat. La sfârşit Părintele mi-a zis: "Ai ascultat". După care a plecat.

O pereche avea multe probleme. Le era imposibil să se înţeleagă. După părerea

mea, mai curând femeia era cea care greşea (după cele ce îmi spusese chiar
ea). La un moment dat, ajunseseră la "amin". Părintele era înştiinţat de ceea
ce se întâmplase când, într-o dimineaţă de sâmbătă, la Sfânta Liturghie, o
strigă pe femeie. I-a spus numai o frază şi toată viaţa i s-a schimbat.