Sunteți pe pagina 1din 24

CULTURA VIZUALĂ

AVANGARDA ȘI ARTA MODERNĂ


(notițe de curs)
Augustin Ioan

Distinsi colegi cursanti la Cultura vizuală/Estetică,

Întrucât nu mă bazez doar pe abilitățile dvs de a căuta pe grup


notițele pentru discuția noastră despre mutația de paradigmă
produsă de modernitate în artă, primiți, vă rog, încă o dată,
sinteza a ceea ce va trebui să explorați dvs, în timpul alocat
pregătirii pentru acest curs (pauză pentru râs copios), atunci
când veți citi Arte și idei, de pildă, sau când veți vizita MNAR și
MNAC.

Seminar I:

Introducere în arta modernă:

1. Impresionismul:

Schimbarea la faţă a artei moderne începe cu mişcarea


impresionistă.

Revoluţia din pictură de la sfârşitul sec. al XIX-lea –


începutul sec. XX corespunde unor schimbări generale de
paradigmă. Mişcările de avangardă din artă corespund unei
schimbări generale a opticii asupra tuturor lucrurilor – este
vorba de schimbări de perspectivă determinate de marile
descoperiri ale ştiinţei perioadei respective.

Impresioniştii descoperă că ochiul poate fi înşelat - ceea


ce vedem nu este neapărat „realitatea” - vedem doar ceea ce
ne lasă realitatea să vedem. Cu alte cuvinte, ei fac o distincţie
între realitate şi percepţia noastră asupra realităţii.
Impresioniştii ajung la concluzia că există mijloace artistice de
a modifica ceea ce vedem, astfel încât percepţia la nivelul
ochiului să fie „corectă”.

Impresioniştii descoperă felul în care ochiul uman percepe


culorile complementare. Ei folosesc efectul trompe l’oeil, şi,
evident, preferă subiectele ce favorizează acest efect –
subiecte precum apa, aerul, etc.

Definiţie:

Abstractizarea este reducerea la esenţă, la factorii primi


ai realităţii.

Abstractizând discursul anterior, putem spume că, la


finele sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, scopul picturii nu mai
este reprezentarea realităţii, ci pictura devine un meta-discurs,
un discurs despre sine însăşi (acest nou caracter al picturii se
manifestă mai ales după impresionism, începând cu
fauvismul).

Arta avangardistă tinde să nu trateze nici un subiect


exterior tabloului – este vorba de distrugerea realităţii, ca
subiect al tabloului.
Tot acum, în avangardă, apare colajul ca manifestare
artistică. El aduce însă cu sine o problemă de natură
„ideologică” – colajul foloseşte, se compune din bucăţi de
realitate. Prin urmare, nu este el oare o reprezentare radicală a
realităţii? (ipoteză ce nu ar corespunde principiului distrugerii
realităţii ca subiect al tabloului).

Poate cea mai radicală tranformare a artei o generează


Marcel Duchamps – în loc să creeze artă ce reproduce
realitatea, el foloseşte realitatea, obiecte reale, neprelucrate
artistic, pentru a exprima o idee artistică.

2. Cubismul:

Cubismul porneşte de la ideea că nu orice obiect din


lumea reală are o esenţă.

Definiţie:

Esenţa constă în atributele ultime, definitorii, ireductibile


unele la altele, ale unui obiect.

Filosoful grec Anaxagoras spunea că esenţa unui lucru


este acel ceva fără de care obiectul încetează de a mai exista.

Cubiştii încearcă reducerea realităţii la esenţă, prin


descompunerea ei în forme geometrice primare.
Până la cubism, arta tindea spre simplificare. Cubiştii, însă,
încearcă să surprindă, în plan bidimensional, toate
perspectivele, toate unghiurile din care poate fi privit un
obiect. Ei încearcă chiar să reprezinte în două
dimensiuni mişcarea şi timpul.

Cu alte cuvinte, problema fundamentală pe care şi-o pun


pictorii cubişti este: Cum pot fi surprinse în pictură procesele?

Arta modernă pune realitatea în criză, în încercarea de a se


desprinde din uniunea prea strânsă a omului cu realitatea.

Expresionismul:

Expresionismul porneşte de la ideea că se pot reprezenta în


pictură afectele, dramele, trăirile sufleteşti intense, tensiunile
interioare. Picturile expresioniste surprind desfigurarea –
descompunerea figurilor, contorsionate de intensitatea trăirii.

Expresioniştii folosesc culorile ca sugestii şi reprezentări ale


emoţiilor – un procedeu moştenit de la fauvism.

Expresionismul abstract:

Expresionismul abstract apare în S.U.A. după al Doilea Război


Mondial, şi marchează anii ’50 – ’60 ai picturii americane.

Expresionismul abstract reia, recapituleatză toate conceptele


expresionismului (şi ale artei de avangardă în general) în
reprezentări pur abstracte.
Reprezentanţi ai mişcării: W.de Koening, Jackson Pollock.

În expr. abstract, pictura e o reprezentare a raporturilor


corporale ale pictorului cu tabloul (direcţia mişcării pensulei,
tehnicile folosite, etc.).

La Jackson Pollock tablourile sunt, efectiv, discursuri despre ele


însele, despre tablou, despre tehnicile picturale folosite, etc.
Tablourile lui sunt o consemnare a interacţiunii pictorului cu
pânza. Pollock pune în criză unele convenţii universal
acceptate în pictură, până la el – spre exemplu, prezenţa şi
necesitatea ramei tabloului.

Concluzie:

Întrebarea esenţială ce se ridică este: care e miza unei


schimbări de stil? În cazul avangardei, răspunsul e clar –
avangarda îşi propune sabotarea, abolirea din pictură a oricărei
tradiţii.

Avangarda aduce însă cu sine şi o disociere între intenţia


artistului şi interpretarea ce se dă creaţiei lui, între ce a vrut el
să exprime şi ce au înţeles ceilalţi.
Seminar II:

Odată cu avangarda începe un îndelungat proces de


„dezvăţare” – se renunţă la tradiţie, se scurtcircuitează ideea
de tradiţie în artă.

Avangarda instituie valoarea noului în artă, distrugând ideea


de tradiţie, de vechime, de imprtanţă a vechimii. Înainte de
avangardă, importantă în artă era înscrierea în canon, într-o
tradiţie îndelungată – înscrierea într-o lungă linie de
descendenţă maestru-elev. Idealul nu era originalitatea operei,
ci din contra, se urmărea ca diferenţa dintre opera maestrului
şi cea a elevului să fie cât mai mică, practic inexistentă dacă
se poate.

Nici în arta sacră scopul nu este originalitatea, ci apropierea


cât mai mare faţă de modelele originare.
Arta modernă – e opacă, se referă la ea însăşi şi la nimic
altceva.

Arta sacră – din contra, se referă la ceva transcendent, este o


fereastră spre divin. Tocmai de aceea, ea nu trebuie să fie
originală, deoarece ea nu trebuie să distragă, prin propriul
aspect, atenţia privitorului de la esenţa divină.

Arta modernă este non-referenţială – ea nu se referă la nimic,


la nici o realitate exterioară sieşi (nu este despre nimic).

În altă ordine de idei, din perspectiva artei moderne, ceva


este bun în măsura în care este nou. În trecut, însă, ceva
(inclusiv arta) era considerat bun în măsura în care
era vech (sau conform cu tradiţia).

În artă nu există noţiunea de progres – valoarea artistică e


perenă, iar valorile artistice se adaugă unele altora, nu se
înlocuiesc unele pe altele (progresul este propriu ştiinţei, nu
artei).

Stilurile artisitce sunt comparabile între ele în măsura în care


au un gen proxim, iar comparaţia se face pornind de la
acest gen proxim.În raport cu genul proxim, se
compară diferenţele specifice – dar aceasta nu înseamnă
judecată de valoare.

Arta modernă promovează noul, şi astfel noul devine criteriu


de valoare, de ierarhie (ceea ce este greşit).

Arta modernă se caracterizează prin primitivism, dicteu


automat, geometrizarea, simplificarea formelor, invocarea şi
emularea artei copiilor, etc. - aşadar ea perpetuează o
perspectivă infantilă asupra lucrurilor.

Arta modernă şi-a refuzat istoria (adică tradiţia artistică),


în schimb a fondat o nouă tradiţie – a devenit tradiţie, model
de urmat pentru artiştii contemporani.

Arta modernă:

• tinde spre viteză, tehnologie, modernitate (prin urmare,


se încadrează în epocă, încorporează tendinţele timpului
său)

DAR, în acelaşi timp,

• încearcă să creeze o artă ce iese din timp – o artă ce nu


poate fi datată, nu poate fi atribuită unei anumite epoci.
Prinabstractizare, se doreşte a se ajunge la elemente atât
de fundamentale, simple şi imuabile încât nu pot fi
datate.

Arta modernă urmăreşte distrugerea, eliminarea


delimitării între convenţie şi realitate. Ea doreşte chiar să
schimbe realitatea, să modifice natura însăşi a realităţii – de
aceea, mulţi artişti moderni se asociază unor regimuri politice
radicale, totalitare, care au puterea şi dorinţa de a schimba
lumea.

Analizând arta pe care o produce o societate, poţi afla


care este vârsta acelei societăţi – poţi
surprinde tzeigeist (spiritul timpului).
Seminar III:

Caracterul abstract este specific şi esenţial artei moderne.

Arta modernă este o artă extrem de conceptuală - ea nu este


doar un mijloc de reprezentare. Arta modernă constituie,
aşadar, un fenomen de revoltă al artei în faţa statutului său de
secund în raport cu realitatea.

Acest statut inferior al artei în raport cu realitatea îşi are


originile în gândirea platoniciană: Platon îi excludea pe artişti
din cetatea sa ideală, afirmând că artistul nu face decât să
copieze realitatea. Pentru Platon, realitatea însăşi este doar o
copie imperfectă a lumii ideale a ideilor. Realitatea copiază
lumea ideilor, iar ara copiază realitatea – prin urmare, în
concepţia lui Platon, arta este copia unei copii. De aici derivă
statutul secund al artei, statut ce a marcat toată creaţia
artistică de până la avangardă (cu excepţia picturii
impresioniste).

Impresionismul nu este afectat de concepţia platonică privind


subordonarea artei faţă de realitate, deoarece el urmăreşte să
dea doar impresia unei copieri a realităţii – de fapt,
impresioniştii vor să deformeze „copia” realităţii, astfel încât
acea „copie” artistică să fie mai veridică decât percepţia
noastră uzuală, cotidiană, asupra realităţii.

Arta modernă: - nu doreşte să reprezinte frumos, estetic


realitatea (aşa cum face

arta de până la ea),

CI

- doreşte să intervină asupra realităţii înseşi, pentru a o


estetiza.

În prezent, arta se asociază şi cu moduri de substituire a


realităţii - spre exemplu mişcarea psihedelică din anii ’60, ce
practica consumul de droguri în încercarea de a suspenda şi
substitui realitatea cu altceva, prin lărgirea spectrului
senzorial.

Şi prin realitatea virtuală se încearcă tot lărgirea spectrului


realităţii, substituirea ,chiar, a realităţii cu o altă realitate.

În acest context, se pune problema ce este arhitectura?


Proiectul definitivat pe hârtie, în proiect, sau clădirea
construită, definitivată în practică?

Putem substitui realitatea, şi putem substitui convenţiile uzuale


ale artei.
Arta conceptuală: - nu produce obiecte, în sensul strict al
cuvântului;

- produce acţiuni, foloseşte orice fel de mijloace pentru a


atrage

atenţia asupra unui concept.

Exemplu: pisoarul lui Duchamps, scos din contextul său


funcţional şi transformat în obiect de artă.

Diferitele contexte în care pui unul şi acelaşi obiect modifică


relaţiile din interiorul obiectului, dar şi relaţiile dintre obiect şi
realitate – semnificaţia obiectului se modificată
(însăşi esenţa obiectului se schimbă!).

Spre exemplu, arta ready-made – pisoarul lui Duchamps, scos


din contextul său uzual, îşi schimbă în mod radical semnificaţia
şi esenţa.

Concluzie:

Arta modernă nu mai are miza de a reproduce realitatea!


(aceasta fusese miza artei înainte de avangardă).
Seminar IV:

Muzeul:

Istoria instituţiei muzeului:

Unii spun că muzeul îşi are originile în cabinetele de


curiozităţi ale Renaşterii (nobilii renascentişti colecţionau
curiozităţi, obiecte stranii, criteriul fiind cel al exotismului).
Aceste cabinete de curiozităţi au început, cu timpul, să fie
deschise publicului.

Alţii susţin că muzeul are origini mult mai timpurii – în


locuinţele patricienilor romani, în atrium, găsim expuse statui
importate din Grecia. Aceste statui sunt scoase din contextul,
din funcţia lor originară, şi transpuse în alt context, în care au
doar funcţie deexponat – în noul context, ele sunt valoroase
doar din perspectiva valorii lor estetice.

Etapele ce duc spre apariţia muzeului propriu-zis:

1. Se colecţionează obiecte stranii, neobişnuite;


2. Se colecţionează obiecte ce nu sunt neapărat stranii, dar au
o anumită valoare, sunt învestite cu valoare patrimonială;

Spre exemplu: în Renaştere se adună şi se expun obiecte de


artă grecească şi romană – artă ce inspirase arta Renaşterii, şi
pe care artiştii Renaşterii o emulau. Obiectul muzeificat are, în
acest context, valoare justificatorie - el este un „stămoş” al
obiectelor de artă produse acum (în Renaştere), aşadar el
justifică demersul artistic contemporan.

Criterii de muzeificare:

• gustul colecţionarului (este, spre exemplu, cazul Muzeului


Colecţiilor de Artă);

• valoarea justificatorie, patrimonială (obiecte făcute de


antecesori);

• criteriul valorii estetice (criteriu introdus în sec. al XIX-


lea).

Definiţie:

Capodopera este o operă de artă foarte bună din punct de


vedere estetic, dar şi unică – una din operele principale ale
unui mare artist.
Exemple de criterii pe care se poate organiza o expoziţie
retrospectivă (organizată de curatori):

• Zăpada în pictura impresionistă;

• roşul în pictura rusească;

etc.

Astfel de expoziţii se organizează prin proiecte


curatoriale.

Se pot organiza şi expoziţii axate pe o singură


personalitate (expoziţii ce includ tot ce a creat mai important
respectivul artist).

Casa memorială este un alt tip de muzeu – un muzeu ce


încearcă să surprindă personajul, personalitatea memorată în
ipostazele sale cotidiene.

Muzeul are funcţia de tezaurizare şi conservare a ceva.

Arta nu este un produs al normalităţii, ea este produsul


unei stări alterate a conştiinţei.

Care este oare statutul operei de artă în epoca tehnicii, în care


orice operă de artă poate fi copiată, poate fi reprodusă la
nesfârşit?
Muzeul virtual:

Spre exemplu: muzeul virtual Palladio (arhitect renascentist


italian) – toate clădirile lui Palladio (pe care arhitectul însuşi le-
a sistematizat într-o carte) au fost reproduse virtual.

DAR există diferenţe între casele lui Palladio construite efectiv,


după proiectele acestuia, de diverşi arhitecţi, şi casele lui
Palladio reproduse virtual. Acest lucru se datorează faptului că,
foarte adesea, punerea în practică a unui proiect arhirtectonic
presupune anumite compromisuri, cerute de condiţiile concrete
de construcţie. În consecinţă clădirea construită include, foarte
adesea, abateri de la proiectul originar.

Muzeificarea:

În ultimele decenii a avut loc o revoluţie în ceea ce priveşte


noţiunea de muzeu: expoziţiile permanente încep să dispară,
expoziţiile circulând, în schimb, din loc în loc, sub formă
de expoziţii temporare. Se impune, astfel, în
muzeificare criteriul curatorial - curatorii restructurează mereu
expoziţiile temporare organizate, schimbând mereu criteriul de
organizare al expoziţiilor – sau, altfel spus, criteriul de selecţie
al operelor expuse.

Există, însă, şi pericolul disneyland-izării muzeelor.

Seminar V:
La Paris, sub patronajul arhiepiscopului Lustiger, a apărut
recent o carte ce reproduce o serie de conferinţe desfăşurate
la Notre Dame, în postul paştelui 2005. Conferinţele au avut
teme diverse, fiind ţinute de diverse personalităţi culturale
franceze.

Una dintre conferinţe a avut ca temă arta contemporană –


vorbitorul a propus o analogie între apariţia artei
moderne şi apariţia creştinismului:

Artiştii avangardei şi-au propus să rupă legătura cu tradiţia.


Acest gest de punere în criză a tradiţiei (artistice) este analog
ruperii creştinismului de tradiţia iudaică, creştinismul
adresându-se, spre deosebire de iudaism, tuturor neamurilor.

O altă analogie se poate găsi în domeniul arhitecturii sacre


creştine: în acest domeniu s-a produs o rupere de tradiţia
conform căreia arhitectura sacră creştină cotemporană îşi are
originea în arhitectura religioasă a sec. al XVIII – lea. Această
ruptură s-a săvârşit făcându-se apel la o tradiţie mai mare, mai
veche – cea a bisericii creştine preschismatice.

Generalizând, obţinem următoarea regulă:

Orice demers de desprindere de o tradiţie mai mică ( t )


presupune reasumarea unei tradiţii mai mari ( T ). Reasumarea
tradiţiei mai mari ( T ) duce la transformarea tradiţiei mai mici (
t ) în caz particular al T.

Ba mai mult, ducând mai departe raţionamentul nostru,


vom observa că ruptura de t şi reasumarea T duce, în cele din
urmă, invariabil la înfiinţarea pe baza tradiţiei mai vechi ( T ) a
unui nou canon, a unei noi tradiţii ( T’ ).
Iată cum se reflectă acest raţionament în analogia
noastră creştinism – arta modernă:

Creştinismul renunţă la tradiţia iudaică ( t ) - pe care,


însă, şi-o asumă – raportându-se la tradiţia anterioară, mai
mare, a Genezei ( T ): Dumnezeu a creeat Lumea, (adresându-
Se prin actul Său creator întregii Sale creaţii) înainte de a se
adresa poporului ales (aşadar înaintea tradiţiei iudaice).

În cele din urmă, pe baza tradiţiei Genezei ( T ) - tradiţie


care pecetluieşte relaţia esenţală a lui Dumnezeu cu întreaga
creaţie – creştinismul întemeiază o nouă tradiţie

( T’ ) – Dumnezeu nu aparţine doar poporului evreu, El se


adresează, prin sacrificarea pe cruce a Fiului Său, întregii lumi,
întregii omeniri.

Arta modernă renunţă la tradiţia artistică a sec. XVIII – XIX ( t ),


raportându-se la tradiţia mai veche a artei preistorice, a artei
tradiţionale africane, etc. ( T ).

În cele din urmă, pe baza acestor tradiţii artistice mai vechi


( T ), ia naştere o nouă tradiţie, un nou canon artistic – canonul
şi tradiţia artei moderne ( T’ ).

Înrebarea ce se ridică acum este: se pot găsi oare în interiorul


tradiţiei surse de înnoire? În fond, în ce constă tradiţia:
în conservarea vechiului, sau în înnoirea vechiului?

Concluzie:

Istoria artei este: - o istorie atât a conservării tradiţiei,


DAR ŞI

- o istorie a respingerii tradiţiei şi a înnoirii.

Înnoirea presupune trei paşi:

1. Revoluţie în interiorul tradiţiei - negarea tradiţiei, prin


transformarea ei în caz particular al unei tradiţii mai mari şi
mai vechi.

2. Naşterea (pe baza tradiţiei mai vechi) a unei noi tradiţii, care
e, la rândul ei, canonizată.

3. Înţelegînd mecanismul, oare pot folosi noua tradiţie ( T’ ) ca


punct de plecare al unei noi revoluţii?

Cu cât mai veche este tradiţia la care te raportezi, cu atât


mai futuristă , mai nouă este tradiţia nou-creeată.

Stilurile artistice sunt paricidale – stilul nou ucide întotdeauna


stilul imediat anterior.
Seminar VI:

Concluzii:

Ce a însemnat episodul avangardelor în privinţa prizei cu


realitatea?

Episodul avangardelor a trecut fără a avea nici un ecou în


conştiinţa publicului larg – oamenii obişnuiţi nu înţeleg nici
acum, în contemporaneitate, mesajul artei moderne,
abstracte. Mişcarea modernă a rămas un corp străin în istoria
artei, din perspectiva receptării sale de către „amatorii avizaţi”
(Vianu). Ea depăşeşte, în continuare, cu atât mai mult
aşteptările publicului larg.

Mişcarea modernă şi-a propus să nu semene cu nimic din ce s-


a petrecut în artă înaintea ei. Ea şi-a propus ruptura radicală,
catastrofică, cu tradiţia.

Arta modernă a forţat limitele a ceea ce se înţelegea la


momentul respectiv prin pictură, arhitectură, muzică, etc.

În pictură – mişcarea modernă forţează limitele opticii


(începând cu impresionismul). Pictura modernă renunţă, în cele
din urmă, total la caracterul figurativ, devenind non-figurativă.

În muzică – se forţează limitele audibilităţii – însăşi ideea de


melodie este pusă în criză, negată, repudiată. Se scriu partituri
pe criterii grafice – scopul fiind dispunerea notelor pentru a
alcătui un ansamblu estetic, atractiv din punct de vedere
vizual, nu realizarea unei compoziţii muzicale. Apare muzica
tonală, muzica serială, muzica dodecafonică.

În arhitectură – sunt contestate şi bulversate toate regulile,


toate canoanele universal acceptate anterior.

Arta modernă (ca şi cea contemporană) aduce contestatea


canonului şi convenţiei până la ultima limită, până la ultima
consecinţă – negarea, devalorizarea a însuşi domeniului artistic
în discuţie şi, pe de altă parte, canonizarea propriilor procedee.
Spre exemplu: în pictură, este desfiinţată pictura de şevalet.
Aşadar, arta modernă pune în criză însăşi ideea de tablou (în
pictură), ideea de cuvânt (în literatură), ideea de melodie,
etc. Adevărata poezie contemporană, cea care are cu adevărat
priză la public, nu este poezia scrisă de poeţi, ci aceea rostită,
recitată, cântată – spre pildă, pe rap.

În ciuda spiritului contestatar, revoluţionar al artei


moderne, revolta artistului faţă de societate nu este o invenţie
a mişcării moderne. Această revoltă a artistului începe în
romantism, odată cu naşterea idealului poetului damnat, ce îşi
asumă o poziţie marginală în raport cu o societate ale cărei
convenţii nu le acceptă.

Din nefericire, curentele artistice moderne s-au asociat adesea


cu mişcări politice extremiste, radicale, revoluţionare, ce au
dat naştere unor regimuri politice falimentare. Spre exemplu:
artiştii constructivişti se asociază cu bolşevicii; artiştii futurişti
se asociază cu fasciştii italieni. Asocierea dintre unele curente
artistice de avangardă şi mişcări şi regimuri politice totalitare
se face sub semnul sloganului realizării unei transformări
radicale, estetico-politice a realităţii. Atât curentele politice
extremiste cât şi mişcările artistice de avangardă sunt marcate
de obsesia demolării a tot ce le este anterior.

În altă ordine de idei, ruptura artei moderne de tradiţie e


contemporană şi, deci, asociată cu războiul – distrugerile şi
suferinţele provocate de Primul Război Mondial „avantajează”
radicalismul din avangarda artistică şi violenţa negaţiei
acesteia la adresa status-quo-ului.

Mişcarea modernă este cea mai scurtă mişcare artistică


din istorie (până la ea, pentru că postmodernismul a avut o
viteză de ardere şi mai rapidă). Oare doar din cauza vitezei
societăţii moderne, a tehnologiilor moderne ce evoluează
permanent? Mişcarea modernă a durat doar o sută de ani.
Mişcarea modernă a răsturnat cu totul conotaţia conceptului
de valoare în artă:

- aproximativ până la 1900 – în artă este considerat bun


doar ceea ce este vechi,

ceea ce urmează tendinţele şi convenţiile tradiţionale,

ceea ce urmează linia fixată de tradiţie;

- de la 1900 încoace – în artă este considerat bun doar ceea ce


este nou, inovator,

cu totul original.

Arta contemporană este puternic legată de componenta


economică, de cea politică, socială, etc.

Arta contemporană depinde mult şi de tehnologie – spre


exemplu, arta video nu poate exista, este de neconceput
fără aparatul video.

Tot arta contemporană ridică problema raportului


dintre original şi copie în artă. Oare ceva produs industrial, în
serie, după un anumit model, un anumit prototip, nu poate fi
obiect artistic?

Arta modernă a instituit un elitism al celor puţini ce o


înţelegeau, îi înţelegeau mesajul.

În contemporaneitate – curentele artistice se schimbă anual,


sau chiar de la un sezon la altul.De fapt, stilurile artistice sunt
atât de diverse, de multe şi se succed atât de rapid încât
însuşi conceptul de stil nu mai este operaţional.

Care este stilul în arta contemporană?

Arta contemporană este compusă dintr-o serie de minorităţi:


există o multitudine de şcoli, de grupuri şi sub-grupuri extrem
de diverse – prin urmare, nu mai există un stil al epocii.

Concluzii:
Poate cel mai mare merit al artei moderne este acela de a fi
explorat limitele fiecărui domeniu de expresie artistică, reuşind
uneori chiar să epuizeze total aceste limite.

Pictura şi muzica modernă, spre exemplu, au fost mai radicale,


mai inovatoare decât arhitectura, care a rămas mai
conservatoare, nu în ultimul rând din cauza limitărilor impuse
de costurile mari ale construcţiei unei clădiri (cineva trebuia să
plătească pentru punerea în practică a unui proiect
arhitectonic, iar un proiect foarte radical, foarte revoluţionar,
găseşte cu greu finanţare).

Asocierea curentelor de avangardă cu unele regimuri politice


totalitare a fost, cu siguranţă, o greşeală.

Undeva după al Doilea Război Mondial, curentul artistic modern


dispare, moare – expresiile sale nu mai sunt cerute sau dorite
nicăieri. În lumea postbelică, experimentul modern devenise
neinteresant...