Umanismul

„Nu avem nevoie de Dumnezeu”

Ravi Zacharias

Încercarea de a defini umanismul fără a evita un învățat este o sarcină grea. În The
Humanist Tradition in the West ( Tradiția umanistă în Vest), Alan Bullock descrie umanismul și
umaniștii precum: „Cuvinte pe care nimeni nu a reușit să le definească spre satisfascția altcuiva,
cuvinte variabile cu înțelesuri diferite pentru oameni diferiți , care lasă pe lexicologi și
enciclopediști cu snetimente de exasperare și frustrare.”1
Cu toate acestea, nu au fost puține încercările de a defini termenul.Umanismul îi place să
se considere „dincolo de agnosticism.” 2 Această provocare, permanent schimbătoare și
inconstantă, nu este surprinzătoare deoarece însăși filozofia este subiectivă celui ce o definește.
Cum spunea vechea zicală: „Toți cretanii sunt mincinoși, poți să îl crezi?” Acum trebuie să ne
întrebăm, dacă o persoană definește ideea de om, poți avea încredere în definiția sa? Nu există
nevoia de un anumit nivel de transcendență pentru a putea avea o definiție corectă?
O examinare a diferitelor lucrări ce se concentrează pe așa zisl umanism arată gama largă
pe care o acoperă. De exemplu, filozoful Norman Geisler alege să abordeze problemele mai recente
peivind abordarea umanismului din secolul al nouasprezecelea, concenttrându-se pe rolul avut de
Julian Huxley, care a contribuit mult la viziunea modernă asupra sa.3 Tom Kitwood în lucrarea sa
What is human?(Ce este uman?) scrisă cu ani în urmă, se întoarce în perioada Renașterii, ceea ce
este corect pentru istoria acestei tradiții. Lucrarea sa acoperă arii precum umanismul,
existențialismul și credința ceștină. El sublinează, ca și alții, că unii din cei mai timpurii umaniști
s-au considerat creștini dedicați.
În 2014, în UK apare ideea conform căreia lumea modernă nu poate fi înțeleasă fără o
înțelegere a religiei(Theos think tank), idee exprimată prin apariția unei lucrări informative
intitulate , The Case for Christian Humanism: Why Christians Should Believe in Humanism, and
the Humanists in Christianity, semnată Angus Ritchie și Nick Spencer. Fostul arhiepiscop de
Canterbury, Rowan Williams, își face vocea auzită prin prefața scrisă. Aceasta nu face decât să ne
aintească de elasticitatea termenului și de modul subiectiv de încercare de al defini, totul depinzând
de modul în care o unul explică idea pentru începători, și ramnificațiile modului de a fi crezut.
În 2007, Anthony Kronman Sterling, profesor de drept la Yale, a scris lucrarea intitulată
Education’s End: Why Our Colleges and Universities Have Given Up on the Meaning of Life (
Sfârșitul educației: de ce colegiile și universitățiile noastre au renunțat la însemnătatea vieții). Un

1
2
3
capitol major al cărții este cel intitulat „Secular Humanism” (Umanismul secular). Pentru mine
este fascinant că el își asumă două realități- căutarea înțelesului este esențial pentru viață, și că
universitățile ar trebui să fie cele care conduc acea căutare. În călătoriile mele, am întrebat
numeroși studenți despre cine cred ei că ar trebui să preia conducerea în cătarea sensului vieții, și
aproape niciodată nu am auzit că acestea ar trebui să fie universitățile.
La intrarea Universității Uppsala din Suedia stau scrise cuvintele: „A gândi liber este
important dar a gândi corect este măreț”.4 În momentul în care am deschis mai multe forumuri
acolo, a fost realizat un sondaj printre studenți pntru a afla câți dintre ei erau de acod cu acest
motto. Mai mult de jumătate un au fost de acord. Astfel în sesiunea de deschidere, i-am întrebat
dacă ei simt că au avut dreptate în a fi în dezacord cu propriul lor motto, moment în care din ijlocul
audienței s-a auzit o chicoteală. Să îndrărznesc să sugerez că nu au spus nici măcar ceea ce
gândesc? Singurul pe care îl doreau era să fie liberi. „Nu vreau ca nimeni să îmi spună cum să
gândesc”, este mottoul real din sistemul educațional apusean de azi.
Kronman cere ca umanismul secular să își reia poziția în prima linie și crede că
universitatea este locul unde aceest lucru se poate întâmpla. Cartea sa este o lectura fascinantă ,
atât pentru modul în care ajunge dar în același timp este incapabil să pfere un răspuns convingător.
Ca un apologet al manismului, Kronman face o remarcabilă afirmație despre ceea ce este
umanismul și de ce acesta trebuie să renască, Dar întrebarea se pune dacă acesta este un strigăt de
luptă sau un utim mesaj:
Umanismul secular s-a născut într-un moment de îndoială. În momentul în care
conducătorii colegiilor au început să-și piardă puterea și o cultura diversă și îndoiala le-a luat locul,
tradiția de a oferi instrucțiuni privind sensul veții-pe care sistemul educațional american la nivel
înalt s-a bazat de la început- putea supraviețui doar într-o formă alterată. Umanismul secular a făcut
acest lucru posibil. A oferit un mod de a păstra întrebarea privind sensul vieții în centrul atenției în
mediul academic și cercetându-l într-un mod disciplinat, în timp ce recunoșteau credințele multiple
și sceptice care au subminat autoritarea vechii ordini și credibilitatea principalei premise: acela că
există un singur mod corect de a trăi în lumea ordonata și inteligibilă a lui Dumnezeu.

Îndoielile care au dus la părăbușirea acestei ordini a părut să facă ceea ce nici o școală nu
ar putea să aibă dreptul de a face acum ceea ce fiecare școală făcea înainte, să instruiască studenții
privind sensul vieții. Dar umanismul secular a arărat cum acest lucru este încă posibil. A fost o
sursă de încredere într-o epocă a îndoielii iar pentru acei profesori care au îmbrățișat-o, un tip nou
de credință, a fost singurul mod de a-i trezi la viață în lumea în care trăiau.

Astăzi noi avem nevoie de umanismul secular din motivul opus, nu ca un zid împotriva
îndoielii dar ca un solvent al certitudinior noastre. Avem nevoie de el ca o provocare a lucrurilor ce
ne condiționează viețile în moduri profunde și neobservate. Renașterea umanismului secular este
necesară pentru a ne face îndoielnici din nou. 5

4
5