Luceafărul – capodopera unui poet tragic

Proaspăta apariție editorială ce poartă semnătura ilustrului om de cultură, academicianului Mihai

Cimpoi, volumul intitulat Hyperion și Demiurg – „Luceafărul”, mit și dramă existențială, la care ne vom
referi în continuare, se înscrie în categoria lucrărilor din domeniul eminescologiei din care fac parte și
Eminescu – poet tragic de Ioana Em. Petrescu apărută în 2001, In principio fuit Eminescu de George Popa
din 2013, Conștiința tragică eminesciană de Bianca Osnaga din 2014 ș. a., întrucât chiar în primele pagini
ale Argument-ului cu care se deschide cartea, autorul menționează că studiul se va axa „pe demonstrarea
faptului că ființa eminesciană se înfățișează, prin aspectele fundamentale ale manifestării ei în caderul
imaginarului mitopo(i)etic, ca o ființă tragică” (pp. 5-6), întrucât ea e „o ființă a depărtărilor, afectată
existențial de situarea între concretitudinea fenomenologică și esența sa” (p. 6), totodată precizându-se:
„Depărtarea dintre contingent și transcendent este tragică, fiind circumscrisă depărtării pe care o distingea
Bruno (poetul nota că proiecta un alt final al poemului, modificat și cu mult schimbat à la Giordano Bruno
– ms. 2257, f. 429v) între un infinit al lumii și infinitul totalității, amândouă integrate într-o unitate cosmică”
(p. 9). În contextul celor menționate, merită remarcat că nota manuscrisă despre finalul Luceafărului
continuă cu versurile: La steaua care-a răsărit /E-o cale atât de lungă, fapt ce „i-a făcut pe unii exegeți
(Bogdan-Duică, D. Murărașu și alții), notează autorul, să considere fie că «înțelegerea infinitului l-a făcut
pe Eminescu să se simtă opus „lutului”», Hyperion rămânând în sferele cerești, fie că «geniul se condamnă
la izolare» și înțelege clar că «fericirea stă în legătură cu condiția umană»” (pp. 13-14). Cu referire la
lucrarea Aureliei Rusu Eminescu. Orizonturi succesive, reputatul savant precizează: „Exegeta nu
împărtășește această părere, sprijinindu-se pe lucrarea lui Bruno De l’infinito, universo e mondi, lecturată
de poet” (p. 14) și citează din studiul acesteia că accepția privind relația geniu-condiția umană „trebuie
raportată la concepția pe care Bruno și ulterior Eminescu și-a fondat-o nu numai întrebându-se («fiecare
om e o-ntrebare pusă din nou spiritului universului») ori imaginând, ci gândind legătura dintre infinitudinea
divină și infinitul-finit, legătură dedusă din interdependența primordială dintre Unu și Multiplu...” (Ibidem).
De altfel, un capitol aparte din studiul său autorul îl consacră acestui final al Luceafărului à la Giordano
Bruno, în care menționează: „Esența ultimă a lucrurilor poate fi atinsă doar prin infinite reveniri și elanuri,
cărora le spune gli eroici furori (Edgar Papu, în monografa sa despre Bruno din 1947, vorbește despre
preferința căutării asupra găsirii. Cercul, spre deosebire de sfera antică, nu are sfârșit.)”, după care remarcă:
„Omul veșnic năzuitor dă dovadă de niște aventuri eroice, prin care atinge întâlnirea cosmică; el are o ființă
copleșită de melancolie, generată de primejdiile și înfrângerile ce survin, de moartea care-l așteaptă” (pp.
89-90). Astfel că, așa cum își formulează presupoziția Mihai Cimpoi, „Eminescu se vede că nu era împăcat
cu oprirea din zbor a Luceafărului-Hyperion, căci rămânea animat de aceleași «eroici furori», de aceleași
avânturi ale sufletului său însetat de absolut, sugerate de un vers brunian: Destul ca sufletul să fie în chip
nobil aprins...” (p. 90).
În capitolul Aruncarea tragică în depărtare, consacratul eminescolog menționează cu referire la
capodopera genialului poet: „Avem, în fond, codificate mitopo(i)etic, două drame generate de nostalgia
departelui cosmic și de noastalgia departelui mundan. Departele e factorul problematizant, este generator
de aporii în ambele cazuri, de căderi în zona neantizatoarea a irezolvabilului” (p. 26), iar în continuare
specifică: „Biruitor este predeterminatul, caracterizat spațial în locul menit din cer și în cercul strîmt
pămîntesc, orice încercare de-ndepărtare de acestea eșuând dramatic” (p. 27).
În cel mai extins capitol, intitulat Orizonturile deschise și închise ale receptării (academicianul
basarabean menționând în Argument-ul său că a fost necesar „un adevărat tour de force pentru a parcurge
și literatura critică (metaliteratura) despre poem – imensă, practic imposibil de trecut în revistă, căci se
ridică la o cifră astronomică de cel puțin o mie de lucrări de proporții – și care conține multe studii profunde,
dar și multe interpretări aberante”), cu referire la contribuția Svetlanei Paleologu-Matta, autoarea uneia
dintre cărțile de referință din eminescologia europeană care se intitulează Eminescu și abisul ontologic,
precizează că exegeta este „de părere că finalul Luceafărului, pătruns de suflu rece, de o tristețe specifică
plină de liniște și de puritate, «ne revelează fenomenul universal al tragicului. Acesta este înscris în ordinea
ascensională a vieții însăși, înălțimea fiind profunzimea ei insondabilă, fundată în caracterul ontologic al
lucrurilor»” (pp. 60-61). În cele ce urmează, Mihai Cimpoi menționează: „Tragicul este legat indiscutabil
de o mare valoare care, prin orientarea ei, devine, în mod paradoxal, principiul eșecului ori distrugerii
aceleiași valori. Calitățile luptă între ele... Un exemplu este zborul lui Icar. «Tragică este căderea în sus ori
„stinsul” Luceafărului în verticaliatatea periculoasă a spațiului poetic. Tragică este sfâșierea personalității
aeriene» – glosează exegeta, referindu-se la G. Bachelard” (p. 61). Iar în legătură cu lucrarea pe care am
amintit-o deja, Eminescu – poet tragic, scrisă de Ioana Em. Petrescu, autorul reliefează că în accepția
acesteia, tragismul Luceafărului ar consta „în revelarea prin zborul lui Hyperion a gândului (pe care-l are
și bătrânul dascăl din Scrisoarea I) că lumile se nasc și mor într-o eternă devenire. Nu mai interesează în
acest sens, susține cercetătoarea clujeană, dacă punctul de plecare a unei atari viziuni e în teoria kantiană și
schopenhaueriană a categoriilor și formelor apriorice ale sensibilității: «Separația kantiană între noumen și
fenomen, separația schopenhaueriană între lumea ca voință și lumea ca reprezentare sau imaginea hegeliană
a naturii ca alteritate a ideii, toate acestea reprezintă pentru Eminescu doar o premiză filozofică ce
motivează și întemeiază un sentiment tragic al existenței. Identificată cu gândirea, ființa, condamnată la
nemurire, este condamnată (în poemele eminesciene de maturitate) să suporte povara existenței universale,
în locul zeului absent, refugiat în neființă»” (p. 67).
În același capitol, se fac și anumite precizări referitoare la interpretarea oferită de George Popa,
despre care citim că exegetul distinge în poemul eminescian „o întreită dramă:
– drama onto-axiologică a Genezei, ființarea fiind plătită cu moarte;
– drama absolutului, adică a geniului, plătită cu pururea însingurare;
– drama omului rămas captiv condiției sale purtătoare de noroc, plătit cu prigoniri de soarte –
încheiate cu pieire” (p. 74).
Un text inclus în Addenda I din prezentul volum se intitulează Eminescu, poet tragic. În paginile
acestuia se afirmă tranșant: „Omul eminescian este prin excelență un om tragic”(p. 98), tragismul fiind
explicat în felul următor: „nu este decât conștiința existenței unei ordini universale sub semnul destinului
și al limitelor care se pun în calea realizării de sine a omului. În fața acestuia, care depune eforturi disperate
de cunoaștere, lumea își închide sensurile, le încifrează, le codifică. La Eminescu lumea ia, astfel, formă de
«carte tristă și-ncâlcită». Cel ce se apleacă asupra foilor ei obscure mai mult o încifrează decât o descifrează.
Astfel, între port și lume se cască o mare prăpastie, căci imaginea ei ultimă e căutată cu un vitalism fervent,
cu o adevărată sete de Absolut” (p. 99). Așa stând lucrurile, avem de-a face, potrivit ilustrului eminescolog,
cu o sfâșiere tragică ce „are loc mereu într-un câmp axiologic, intensifi-când progresiv sentimentul valorilor
ce primesc replica non-valorilor.
Omul tragic, precizează autorul, este omul de excepție, este firea superioară care trăiește la limită
problematicul, antinomicul ce-i întind cursa irezolvabilului”, iar la Eminescu omul de excepție este chiar
geniul, «mergătorul de deasupra lumii»” (Ibidem). Cu referire la cea mai marcantă cercetătoare italiană din
domeniul eminescologiei, Mihai Cimpoi relevă: „Tragismul este intensificat de descoperirea terorii
timpului, care instaurează fiorul rece al neființei. «Căci Moartea este timp, este Timpul. Și această viziune
își va reflecta umbra asupra spiritului lui Eminescu și a poeziei sale», precizează Rosa del Conte. (...)
Timpul cosmic, cel în care trăiește «nemuritor și rece» Hyperion, provoacă și stimulează progresiv drama
existențială a lui Eminescu, producând un flux elegiac devastator, pe care criticul cubanez Salvator Bueño
îl crede de o forță inegalabilă în context european” (pp. 99-100). Remarca ce urmează o considerăm
deosebit de importantă și relevantă: „Schema impusă de tradiția, conform căreia Eminescu ar fi «un
pesimist», este sfărâmată de însăși prezența acestui om tragic în poezia eminesciană. «Artistul tragic nu e
pesimist, el spune da la tot ce e problematic și teribil...». Este precizarea prețioasă a lui Nietzsche care ne
ajută să înțelegem mai bine adevărata esență a viziunii autorului Luceafărului asupra lumii” (p. 100). Astfel
că imaginea omului emineascian pe care ne-o oferă perspectiva zilei de azi este cea a omului „tragic mereu
depășind limitele, mereu distanțat de «cercul strâmt» și proiectat în infinit. El susține un dialog discontinuu
cu Absolutul. Iar principalul obstacol ontologic care este timpul îl va trece prin regăsirea timpului originar,
sacral, organic, recuperat din spațiul sacru, îi va ajuta să trăiască continuu un timp atemporal, timpul
hyperionic” (Ibidem).
Considerăm că e binevenit să închieem cu următoarele versuri ale poeziei consacrate geniului
eminescian, scrise de medicul, poetul, prozatorul și martirul Vasile Voiculescu:
Să simți atât cât nime-n lume, să simți atâtea nu se poate
Și ale lumii mici mizerii să ți s-anine-n suflet toate,
Durerea toată de pe veacuri ce este-acum și va să fie
Să-ți rup-a sufletului coarde și biata inimă-ți pustie,
 Să plângi tot plânsul omenirii de sute, mii de ani încoace,
Să vezi cum trista-ți suferință simțirea-ți pe vecie-o coace
Și mintea-ți tulbură, gândirea să se închege-n ea probleme
Sub greutatea căror lumea fără-ncetare țipă, geme
Și-a căror dezlegare umplde cu groază mintera de-ntuneric:
„Că e vis al neființei universul cel chimeric”...
Acestea-s suferința toată-a unei inimi ce-i pe lume,
Aceasta e nefericirea și nenorocul fără nume.
Tu prea mult ai simți, poete, te-ai sbuciumat în grele gânduri
Și de-aici toată suferința pe tine puse rânduri, rânduri.