Exasperați de obiceiurile și năravurile locului, partenerii

internaționali ai Republicii Moldova au renunțat la tactica de a bate

șaua ca să se priceapă calul, preferând în ultima vreme să
transmită public mesaje tranșante, de la cel mai înalt nivel, pentru
ca decidenții politici de la Chișinău să-și vină în fire și să revină cu
picioarele pe pământ.

Impresia generală este că socialiștii și sateliții lor din sistemul

politic și administrativ au făcut abstracție până în prezent de
semnalele care au venit din Vest. Ei par siguri că nu li se poate
întâmpla nimic rău câtă vreme controlează instituțiile cheie din
Republica Moldova, cu atât mai mult cu cât acasă întâmpină o
rezistența minimă din partea unei opoziții slabe și fragmentate.

Crezându-se astfel stăpâni pe situație, ei neglijează posibilitatea

de a fi contrați și puși la respect de către factorii occidentali, de
care în realitate depind pe toate liniile. Unii dintre ei se mai
bazează pe încrederea că în caz de necesitate Federația Rusă
poate interveni în sprijinul lor. Dar în trecut acest calcul n-a dat
rezultate tot timpul.

Actualii guvernanți par să nu țin seama de lecțiile din trecut, își

pierd deseori vigilența și se comportă de parcă ar fi singuri pe
lume. E acea reacție infantilă a unor elevi care, admonestați de
învățător, se prefac că nu ei sunt cei vizați și se uită netulburați pe
geam.

Premierul României a fost printre primii oficiali străini care au

avertizat guvernarea hibridă de la Chișinău asupra modului în care
își exercită puterea politică. În primele zile ale anului, aflându-se la
Bruxelles, Ludovic Orban a vorbit despre o „involuție” în treburile
politice moldovene, odată cu instalarea Guvernului Chicu. Reacția
care a urmat la Chișinău a confirmat faptul că oamenii lui Dodon
încă n-au înțeles că nu sunt de capul lor în acest teritoriu și că
trebuie cel puțin să se ridice în picioare când li se vorbește. Unii
oficiali de la Chișinău au pus la îndoială veridicitatea afirmațiilor lui
Ludovc Orban, iar un consilier guvernamental și-a permis chiar să
vorbească pe un ton de superioritate: „N-aș vrea eu să ajung să
constat că România are probleme mai mari decât credeam eu”.
A urmat bomba diplomatică furnizată zilele trecute de
Departamentul de Stat american, prin declararea lui Vladimir
Plahotniuc drept persoană indezirabilă pe teritoriul Statelor Unite,
pentru activități de corupție și subminarea statului de drept. Dar
nici această decizie ieșită din comun n-a avut darul să-i pună în
gardă pe cei care au preluat puterea și schemele oligarhului fugar.
În loc să adopte o poziție de prudență și de reținere, ei au arborat
în continuare un aer impasibil. De aceea americanii au simțit
nevoia să detalieze.

În scenă a intrat ieri ambasadorul Derek Hogan, care printr-un

editorial intitulat „Nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege”,
spune clar, pentru cei care s-au prefăcut că nu înțeleg ce se
întâmplă, că sancționarea lui Plahotniuc este „doar cel mai recent
exemplu al angajamentului ferm al SUA față de poporul Moldovei
în lupta împotriva corupției, noi fiind pregătiți să mai întreprindem
astfel de acțiuni”.

„Statele Unite, afirmă diplomatul american, vor continua să

promoveze tragerea la răspundere a actorilor corupți – aici, în
regiune și în întreaga lume. Și vom continua să susținem eforturile
de a construi un sistem de justiție care să trateze toți cetățenii în
mod egal și să-i pedepsească pe cei vinovați – indiferent de putere
sau poziție”.

Este cel mai dur mesaj pe care l-a transmis vreodată un oficial
american autorităților moldovene.

Oare câți deputați, miniștri, procurori, judecători și alți funcționari

moldoveni, din piramida în al cărei vârf tronează, încă surâzător,
Dodon, n-ar trebui să se simtă vizați de acest avertisment deloc
voalat?

Totodată, pare limpede că presiunea sub care s-a pomenit

guvernarea lui Dodon este una coordonată între România și
Statele Unite și nu poate fi privită decât într-un ansamblu de
măsuri concepute să tempereze acțiunile sfidătoare ale acesteia
împotriva Occidentului și a intereselor propriului său popor.

În același timp cu declarațiile lui Derek Hogan, președintele

României, Klaus Iohannis, se distanța de Guvernul de la Chișinău,
 anunțând la București, în prezența diplomaților acreditați în
România, că administrația sa va continua în relația cu Republica
Moldova doar proiectele de sprijin dedicate direct cetățenilor. El a
exprimat, astfel, un vot de neîncredere Guvernului socialist.

„Nu suntem deloc convinși că actualul guvern de la Chișinău își

percepe parcursul european ca fiind singura și cea mai sigură cale
către reformarea profundă a instituțiilor”, a atenționat Klaus
Iohannis.

Într-un an electoral, spre sfârșitul căruia Igor Dodon visează să

capete un nou mandat de președinte, România și SUA par, de
această dată, să nu se mulțumească doar cu rolul de observatori
activi ai politicii moldovenești.

Sun la ușa casei din strada General Berthelot a doamnei Simina

Mezincescu, cu ecoul cuvintelor tatii în minte: ”Regele, Regele
trebuie să vină, altfel rămânem cu eșalonul doi. Regele este
Suveranul legitim”.

Sunt poftită într-un salon în care se află principesele Margareta și

Sofia. Câteva doamne fac reverențe și se retrag. “De dimineață au
tot venit… Vă rog să fiți cât mai concisă…”, mi se recomandă. Sunt
în fața a două din principesele României. Sânge din sângele
Regelui Mihai. Și a Regelui Ferdinand. Și a Reginei Maria. Și a
Regelui Carol I. Și a…. Ușa salonului se deschide… ”Poftiți!” Iată
la ce a fost bună reverența pe care mama mă tot punea s-o
exersez în copilărie.

Chipurile și gesturile Altețelor Lor par să șteargă orice graniță

protocolară. Zâmbetele mărturisesc o avalanșă de stări a căror
percepție mă tulbură. Durere, înțelegere, compasiune, iubire. “De
ce este nevoie? Ce trebuie să facem? Cum să ajutăm?” ”Noi
trebuie să ne ajutăm”, mă aud. ”Să reinstaurăm monarhia. Să-l
readucem pe Regele Mihai pe tronul Regatului Român. Să vină
întreaga Familie Regală în România”.”Și noi ne dorim asta. Dar
câți simt la fel ca dumneavoastră? Câți?”
Întrebările sunt grele de îngrijorare. Mă las furată de emoția acelor
clipe și de bunăvoința arătată și alcătuiesc pe loc o lungă listă de
nevoi. Mărturisesc apoi proiectul pe care doresc să-l fac: serialul
de televiziune Memoria exilului românesc cu un capitol de
documentare despre Regele Mihai. Uitându-se una la alta,
Principesele rostesc aproape într-un glas: ”Noi ne-am născut în
exil”. Plec din casa de pe strada General Berthelot pășind într-o
nouă zare.

P.S. Au urmat 23 de ani cu peste o sută de evenimente publice,

spectacole, interviuri, documentare și emisiuni de televiziune
dedicate Regelui Mihai și Familiei Regale. O importantă arhivă a
societății civile și jurnalismului din perioada postcomunistă. Nu însă
și pentru Custodele Coroanei care a șters din arhiva Familiei
Regale și numele și faptele Marilenei Rotaru.

Am ajuns și în 20 20, anul pe care l-a făcut celebru Viorica Dăncilă

și se pare că nu ne va dezamăgi. A început în forță, cu declarații
politice, asumări, moțiuni, dar mai ales cu multă incertitudine.

Predictibilitatea și stabilitatea politică sunt mai importante decât

predictibilitatea și stabilitatea economică. Dar vorbim numai despre
ultima, pentru că așa putem da vina pe politicieni pentru tot ce nu
merge în țară. În schimb, în politică ne place instabilitatea și lipsa
previziunilor pentru că e rost de scandal.

Pentru electoratul activ și pentru cei care sunt interesați de politică

doar când apare vreun subiect fierbinte, tema anticipatelor și a
alegerilor în 2 tururi este un festival. Avem dezbateri, certuri, se
conturează tabere și se încheagă nucleul dur pe margine. Pentru
echipele de campanie și pentru candidați însă este o nenorocire.
Pentru că același public care acum se bucură, are așteptări. Vrea
dezbateri între candidați, programe politice, idei. Vrea să tragă pe
cineva la răspundere și în aceeași măsură să ridice statui. Dar nu
poate pentru că strategiile de campanie și candidații diferă atunci
când vorbim de un tur sau de două. La fel atunci când vorbim de
anticipate, pentru că o mare parte a candidaților de la locale sunt
actuali parlamentari. Agitația de zilele astea ne poate costa soarta
alegerilor.
Niciunul dintre partidele antipsd nu are candidații stabiliți și nici
liniște în interior. Cu 2 luni înaintea precampaniei, se fac
referendumuri și alegeri interne, evenimente care vor genera
scandaluri, vor împărți taberele din partid, dar și electoratul.

Discuția despre 2 tururi și anticipate va întreține în mod fals o

atmosferă optimistă, care va duce la mari așteptări. Prin urmare,
dacă nu se vor întâmpla aceste două evenimente, partidul aflat la
guvernare va deconta electoral. Iar PNL e cam singur în toată
agitația asta, pentru că partidele care se încălzesc pe margine abia
așteaptă eșecul. Din păcate, și românii la fel. Iubitori de circ, ne
place și am întreține la nesfârșit incertitudinea politică pentru a găsi
vinovați ulterior. Și aici tot despre lipsa responsabilității individuale
vorbim. Nu vrem să ne asumăm nimic, nici măcar eșecul în alegeri
al partidului sau candidatului pe care îl susținem.

Dacă vreți să terminăm 20 20 cu bine și să avem 4 ani frumoși, cu

reforme reale, făcute de politicieni responsabili, fiți voi primii
responsabili și cereți partidelor pe care le susțineți predictibilitate,
implicare și asumare.Pentru că scandalurile din interior, frustrările
și imparțialitatea vor fi decontate ulterior tot de noi.

Am 55 de ani și s-ar spune că, dacă e să ne luăm după statisticile

mondiale cele mai optimiste, aș mai avea o treime de viață în față.
Cu toate acestea, de o săptămînă încoace m-am simțit aproape la
capătul ei. Redus la tăcere, la a trăi doar vegetînd, într-un prezent
lipsit de perspectivă – chiar și de aceea de a putea descrie starea
contradictorie în care mă aflu. Pînă acum, cînd îndrăznesc să o
fac, pentru a mă elibera de o povară.

În anii mei de maturitate, mi-am aplecat preocupările și energia

asupra victimelor comunismului din România, asupra torționarilor
lor și, mai ales, am îndrăznit să merg pînă acolo încît să fac un pas
înainte, trecînd la aducerea la lumină a osemintelor celor îngropați
fără cruce, după ce au fost uciși sau au murit în temniță. În acest
scop, am reușit, în 2005, să înființez o instituție specializată, și
anume Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, în
subordinea primului ministru. L-am condus pînă în 2010, cînd am
fost eliberat din funcție ”din motive politice”.
Am fost reîncadrat la institutul pe care îl creasem în 2012 și pînă
acum o săptămînă am lucrat acolo, ca ”detașat în interes de
serviciu”. Vreme de șapte ani, nu mi s-a scos la concurs postul în
care am fost încadrat în toți acești ani. Iar acum, în condițiile în
care detașările ”de la privat la stat” au fost sistate, am fost automat
scos din IICCMER.

De o săptămînă, sînt deci șomer – chiar dacă nu ”pe hîrtie”, unde

figurez în continuare ca angajat la ”Observator cultural”, prin
bunăvoința prietenilor mei de acolo. Dar de fapt, prin
imposibilitatea de a-mi continua proiectele și menirea într-un cadru
instituțional, ca să nu mai vorbesc de brusca lipsire de venituri (să
nu vă închipuiți că erau mari, dar pentru mine salariul de ceretător,
cu 30 de ani vechime și doctorat, de 3.600 de lei ”în mînă” era
principala sursă de venit). Căci asta sînt de fapt, un șomer fără
drept la ajutor de șomaj.

Mă doare mai puțin pierderea unui salariu, decît lipsa unei

perspective de a-mi continua munca, așa cum am făcut-o pînă
acum. Am înțeles de la noua conducere a Institutului, cu care m-
am întîlnit astăzi, că nu se preconizează, cel puțin în viitorul
apropiat, să mi se scoată vreun post la concurs. Ar fi fost prea
frumos ca să facă acum domnișoara Toader, care mă vedea la față
pentru prima oară, ceea ce nu s-a făcut înainte – și anume, să pot
da concurs, legal, pe postul pe care l-am ocupat șapte ani. Ani în
care, dacă e să dau crezare ecourilor din presă și oamenilor care
încă mă mai opresc pe stradă să mă felicite, sau să-mi
mulțumească, mi-am făcut datoria și mi-am împlinit totodată
destinul, după toate puterile mele.

Am rămas deci la 55 de ani șomer, cu o mare de promisiuni și cu o

singură certitudine: în România, nu contează ceea ce faci. Sau nu
în fața oamenilor care au pînea și cuțitul în mînă. Sînt liniștit însă
că a contat și contează în fața lui Dumnezeu. Și ce am făcut și voi
face eu, și ce au făcut și fac ei.

Recentele declarații ale Președintelui K. Iohannis, Premierului L.

Orban și ale Ambasadorului D. Ioniță vis-à-vis de realitățile politice
din Republica Moldova au fost mai mult decât necesare, ele fiind
așteptate de mult timp mai ales de către cei care simt, gândesc și
acționează în spiritul idealului și a intereselor noastre naționale.
Esența mesajelor poate fi rezumată la următoarele: americanii fac
drumuri, românii fac grădiniţe, gazoduct, aduc autobuze pentru
școli, salvează vieți omenești cu SMURD-ul, renovează edificiile
culturale și cele spitalicești, acordă sute de mii de cetățenii și burse
de studii, iar ”recunoscătorii” de moldoveni îl venerează pe Putin și
Rusia lui și îl votează pe Dodon.

Nu o singură dată am sensibilizat autoritățile statului român, în

diversele funcții pe care anterior le-am deținut, că majoritatea
absolută a factorilor politici decizionali de la Chișinău, de la
Independență până în prezent (nemaivorbind de actualul guvern și
președinte), manifestă o atitudine exclusiv conjuncturală și ipocrită
față de România și față de tot ce-i românesc. Nici chiar guvernele
AIE-iste de la 2009 încoace n-au fost lipsite de aceste ”calități
naționale”, deși au făcut-o mai voalat, sub umbrelă proeuropeană.

În sfârșit, mesajele de la București așează relația bilaterală pe o

cale pragmatică, ce se impunea de foarte mult timp. Direcționarea
prioritară a asistenței financiare și de altă natură către autoritățile
locale și pentru implementarea obiectivelor strategice din domeniul
energeticii și infrastructurii (gazoductul, interconexiunile electrice,
etc.) este cea mai indicată și corectă soluție, care trebuie
promovată de acum încolo. Nu mai e cazul de dat crezare
”sentimentelor frățești”, simulate cu atâta măiestrie de către
autoritățile de la Chișinău.

În egală măsură nu am încredere nici în unii factori și lideri

politici de la noi, care, sub dezideratul proeuropean, ignoră
sau neagă rolul incontestabil, dar și inevitabil al României în
promovarea și realizarea obiectivelor noastre strategice. Fie că
e vorba de cei care au denaturat din convingere sau din
incompetență crasă rolul și importanța istorică a Sfatului Țării în
realizarea Unirii de la 27 martie 1918, mai nou selectând și
divizând partide unioniste pentru a-și manifesta ”sincera și
frățeasca adeziune” față de București din considerente electorale
sau că ar fi vorba de un fariseu consacrat și incurabil, lider
”informal” al partidului de guvernământ, care, de Ziua Națională a
României, a exprimat recunoștință ”fraților români” pentru ajutorul
consistent și multilateral acordat, dar cu fapta și gândul fiind doar
la Rusia și la Kremlin. Și atunci ne punem fireasca întrebare: care-i
deosebirea dintre ipocrizia primilor și a celui din urmă?

Atât primii cât și ultimul ar trebui deja să recunoască o realitate

incontestabilă: frumoasa poveste de aderare la Uniunea
Europeană s-a cam erodat și s-a îndepărtat foarte mult de noi,
culpabile de această regretabilă situație fiind autoritățile de la
Chișinău. Și atunci rămâne doar o singură opțiune firească și
realistă: reiterarea Actului măreț de la 27 martie 1918!

Mă bucur nespus că pușlamaua Meleșcanu face, în sfârșit,

obiectul unei anchete a Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). E un
securist împuțit (fost DIE), o relicvă care ar fi trebuit să zacă, de
trei decenii, într-un tomberon uitat, în puroiul aferent, nu în funcții
publice de cea mai mare importanță, plimbat de colo-colo mai ceva
ca sfintele moaște.

E o rușine uriașă că România l-a avut ministru de Externe în formă

repetată – nu cred că în UE mai existau deținători de portofolii
similare care să fi slujit dictatori comuniști genocidari. Asta spune
multe despre noi, cu sau fără PSD.

Și totuși nu pot să nu mă întreb: dacă IICCMER îl investighează pe

Meleșcanu – aflat, ni se tot repetă, la un pas de o anchetă penală
– pentru ascunderea la Viena, în 1989, a adevărului despre
crimele regimului comunist din România, de ce nimeni, dar absolut
nimeni nu desfășoară o anchetă care să-i vizeze pe ofițerii de
Securitate care au trimis sute, mii de oameni nevinovați în anchete
bestiale, în pușcării sau la moarte?

Numele lor se află la finalul dosarelor, iar crimele împotriva

umanității nu se prescriu niciodată.

Dacă marii criminali din anii '50 (și nu numai) au sucombat în

huzur, îndopați cu pensii speciale și râzându-ne în față (Nicolschi,
Enoiu, Mihai Patriciu, Pleșiță șamd.), mulți dintre tovarășii lor din
anii '70-'80 o duc bine merci în prezent, sugând pensii la fel de
speciale. Și încă există nume babane printre ei.
Cel care ascunde crimele comuniștilor este mai vinovat decât
criminalii și brutele comuniștilor? E mai culpabil decât satrapii
propriu-ziși ai poliției politice? Dacă da, care-i ”logica”? Întreb și eu.

Să vă dau un singur exemplu, deși lista e încă lungă: Marian

Ureche, fostul șef al Securității București, o instituție eminamente
criminală și abuzivă. Potrivit documentelor existente în arhive,
Ureche (ce nume predestinat!) a aruncat în puşcărie nu mai puţin
de 28 de oameni nevinovaţi doar într-un singur trimestru al anului
1983, din postura de coordonator al tenebroasei Operaţiunii
“Eterul” (care țintea, în special, ”Europa Liberă”). Ureche a fost
torționarul lui Ioan Petru Culianu. Obișnuia să-l telefoneze frecvent
pe regretatul Vlad Georgescu (fostul şef al Secţiei române de la
“Europa Liberă”), în puterea nopţii, pentru a-l înjura şi a-l ameninţa
cu moartea.

Întreb, nu dau cu piatra: de ce este nevoie ca IICCMER să

desfășoare o anchetă și în cazul securistului Ureche? S-ar fi
mișcat ceva, s-ar fi urnit vreo hârtie dacă ar fi fost președinte la
Senat?

După '89, același Ureche a ajuns general SRI, a dat tunuri peste
tunuri, a ascultat în draci telefoane, a fost implicat în mineriade și
în acțiunile menite să distrugă partidele istorice, pentru ca
finalmente Ion Iliescu, Adrian Năstase și Rodica Stănoiu (aka
”Sanda” a Securității) să-l recompenseze cu funcția de șef al SIPA,
adică poliția politică a PSD.

Este cât se poate de evident că într-o țară normală cu instituții

funcționale Marian Ureche ar trebui să facă obiectul unei anchete a
Parchetului Militar, care să demanteleze acţiunile de poliţie politică
ale SIPA, dar şi rolul pe care securistul l-a jucat la începutul anilor
’90, când, reactivat la vârful SRI, s-a implicat în numeroase acțiuni
și afaceri reprobabile.

Și totuși, ce așteptări mai poți avea într-o țara unde securiștii care
l-au asasinat pe Gheorghe Ursu au fost achitați de instanță?

P.S. Franț Țandără a fost un torționar comunist odios, care a

mărturisit public că a săvârșit, la ordinele Securității, peste o sută
de crime abominabile. Avea să moară în patul său, fără ca
numeroasele autorități abilitate să miște vreun pai sau să-l întrebe
ceva, orice, deși chiar Țandără a solicitat personal, în repetate
rânduri, să fie tras la răspundere în instanță pentru crimele în masă
comise. Repet: peste o sută! La care se adăugau multiple alte
blestemății.

În ce țară normală din lumea asta mai este posibil așa ceva? Și
cine a fost mai bolnav, Franț Țandără, sau instituțiile care i-au
refuzat condamnarea?

Liderul interimar PSD Marcel Ciolacu zice că nu îl mai susține pe

Theodor Meleșcanu și că are 4-5 candidați pentru postul de
președinte al Senatului. Nicio surpriză la liberali. Ei vin la potou cu
Alina Gorghiu!!! Să fie sănătoși și să le rămînă osu-n gît!, zicea
aseară un vechi liberal la telefon, cam enervat, comentînd știrea.

Povestea este simplă. Susnumita AG a îngropat PNL la alegerile

din 2016. Asta dupa victoria categorica a lui Klaus Iohannis la
alegerile prezidențiale din 2014. Atunci, Iohannis luat de ameteala
succesului a făcut o mișcare neinspirată, ca să nu zic altfel. A dat
PNL pe mîna neexperimentatei politic Alina Gorghiu! La primele
alegeri (locale și parlamentare) din 2016, PNL s-a facut praf. A fost
dată afară AG din PNL? Nu.

Cum a reușit contraperformanța care a dus la sinistra guvernare

PSD&Dragnea este greu de aflat. Nici liberalii nu au dorit să afle.
AG era protejată de la Cotroceni. Liberalii s-au multumit s-o
înlocuiască la congres cu Ludovic Orban care a reușit să
redreseze partidul. AG și-a continuat netulburată cariera la vîrf
(nimeni nu se atinge de ea!) sfidînd pe toată lumea din PNL. Din
cîte înțeleg nu e deloc simpatizată în partid. Acum va deveni al
doilea om în stat. După faptă și răsplată! D-aia Iohannis umblă să-l
schimbe pe Orban. Pînă la urmă va reuși.

Igor Dodon a substituit toate instituțiile statului, atribuindu-și

demonstrativ funcțiile și responsabilitățile acestora fie că e vorba
de guvern, de ministere și, cel mai grav, de cele din domeniul
justiției și, în mod special, al procuraturii. Pentru a fi cât mai
concludent, vă propun să vizionați declarațiile de astăzi ale lui
Dodon vis-à-vis de finanțările din exterior ale PSRM-ului și a
campaniei lui prezidențiale din 2016 – detalii AICI, la min. 3:20-
5:22.

Este incredibil cum Dodon, în locul procuraturii și a altor instituții de

investigare, dă verdictul final că atât el cât și PSRM sunt „busuioc
numai bun de pus la icoane”, că ei sunt imaculați și neprihăniți.

Este mult prea evident că Igor Dodon o face intenționat și cu

anticipare pentru a influența deciziile ulterioare ale instituțiilor
statului, abilitate prin lege să dea astfel de verdicte.

De parcă procuratura ar fi o sucursală a președinției sau a PSRM-

ului, Dodon menționează, fără vreo constrângere de ordin legal
sau moral, că instituțiile statului deja l-au informat că PSRM și el
nu au nicio atribuție cu finanțările din exterior, inclusiv din
Bahamas, iar toată vina o poartă doar Plahotniuc și ex-procurorul
Morari.

Domnule procuror general Stoianoglo, înainte de a fi lăudat în mod

intenționat de Dodon că faceți treaba bună (lucru pe care mi-l
doresc mult atât eu cât și toți cetățenii noștri!), vă rog să
confruntați, de o manieră responsabilă și imparțială, declarațiile
șefului statului cu prevederile legale și constituționale, în special
cele menționate de acesta în minutele 3:20 – 5:23 din postarea
respectivă.

Oare din atribuțiile președintelui Republicii Moldova fac parte darea

verdictelor legale pe cazuri de mare rezonanță publică și socială,
actualmente aflate în proces de investigare? Oare Constituția
Republicii Moldova îi permite lui Igor Dodon să aibă acest
comportament absolut iresponsabil, ignorând cu bună știință și în
mod sfidător prevederile legii supreme a statului nostru?

Cu certitudine, Igor Dodon a acaparat deja toate instituțiile statului;

pentru el nu mai există separarea puterilor în stat, nu mai există
Constituție și respect față de cetățeni și de țara, al cărei președinte
pretinde că este. De aceea Igor Dodon trebuie imediat suspendat
din funcție și tras la răspundere penală!

Aflat la o distanță de 10 luni, scrutinul prezidențial din Republica

Moldova are parte în următoarele săptămâni de o repetiție
generală, la scară locală, cu ocazia unor alegeri parlamentare
anticipate (alegeri „noi”, cum sunt denumite ele în Codul Electoral)
în circumscripția uninominală Hâncești, în care un mandat de
deputat a devenit recent vacant.

Din această circumscripție face parte, între altele, o localitate de

mare rezonanță istorică în spațiul românesc, cunoscută încă din
perioada medievală și care a dat denumire unuia din județele
Regatului României în anii interbelici – Lăpușna.

Strategiile partidelor care vor participa la scrutinul prezidențial

încep să se prefigureze încă de pe acum. Ies la iveală reflexe care
se vor accentua și vor cântări mult la toamnă.

Hânceștiul e un test care poate arăta capacitatea de deschidere a

opoziției către o construcție comună. Momentan pare să lipsească.

În mod previzibil, pe fondul unei lipse de încredere cronice care

domnește pe această parte a eșichierului politic, partidele
proeuropene cele mai proeminente și-au desemnat în mod
individual candidații în circumscripția Hâncești, arătându-se
refractare la ideea de a coopera între ele. Asta în condițiile în care
lor le revine misiunea de a-l detrona din funcția de președinte pe
prorusul Igor Dodon.

A dat tonul în această privință, de o manieră infexibilă și fără drept

de apel, formațiunea condusă de ex-premierul Maia Sandu,
Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS).

În sondajele de opinie, PAS ocupă locul doi în preferințele

cetățenilor, după Partidul Socialiștilor.

Evitând consultări prealabile cu foști și potențiali parteneri ai săi,

PAS a rămas surd la îndemnurile acestora de a identifica împreună
o candidatură capabilă să învingă în circumscripția Hâncești. În
felul acesta putem spune că s-a oficializat ruptura dintre cele două
componente ale Blocului proeuropean ACUM, PAS și Platforma
DA, condus de Andrei Năstase.

Riscul care se întrevede în aceste condiții, cu mențiunea

importantă că alegerile în circumscripțiile uninominale se
desfășoară într-un singur tur, este ca mandatul de deputat disputat
să fie adjudecat din nou de Partidul Democrat, aliat în Parlament
cu socialiștii proruși. PD, pe vremea când era condus de oligarhul
Vladimir Plahotniuc, a direcționat fonduri substanțiale către
această zonă, pe care a încercat să o transforme într-o feudă
electorală a sa. Rămâne de văzut dacă după declinul fostului lider
și destrămarea neoficială a grupului său parlamentar, PD va fi
capabil să convingă electoratul local că-i mai poate oferi
perspective.

Revenind la Maia Sandu, alegerea ei s-a oprit la o fostă ministră

din Guvernul pe care l-a condus anul trecut timp câteva luni, fără
notorietate publică deosebită, dar contestată în societate pentru
modul imperfect în care a gestionat reforma justiției.

Maia Sandu s-a arătat astfel mai interesată să introducă în circuitul

politic un personaj loial ei, provenit din partidul său, decât să dea
semne de cooperare partidelor care ar fi putut să dea consistență
ambiției ei de a-l succeda pe Dodon în funcția de șef al statului.

În termeni simpli, Maia Sandu a ales să se comporte ca un lider de

partid, nu ca un lider al opoziției.

Capacitatea ei limitată de a trata cu partidele mici a rezultat,

toamna trecută, în pierderea Primăriei capitalei în favoarea
socialiștilor. Fostul ei aliat, Andrei Năstase, s-a înclinat în fața lui
Ion Ceban deoarece nu și-a asigurat sprijinul electoratului unionist
și, nu în ultimul rând, din cauza prestației sale publice deficitare.

Judecând după insistența cu care Maia Sandu continuă să acuze

partidele unioniste de acest eșec electoral, e improbabil că ea a
găsit formula ideală pentru a și le apropia. Ultimele informații arată
că ea vrea să dreseze o construcție unionistă care să-i folosească
în viitoarele bătălii electorale, fără, însă, să arate deschidere reală
față de România.

E greu de crezut că electoratul proromânesc din Republica

Moldova va fi de acord cu acest tratament, care este mai curând
ofensator decât atrăgător. În orice caz, cei cu simțire românească
nu vor accepta niciodată să fie priviți ca o masă de manevră în
jocurile politicianiste de la Chișinău.
Desigur e greu să fii pe primul loc într-o competiție atât de strânsă:
cel mai veninos politician din România. Mulți nemernici, hoți și
criminali au condus țara asta în ultimii 30 de ani. Dar nici unul n-a
avut limba așa de otrăvită ca impostoarea din Voluntari, cea care,
de patru ani, ține sub papuc Bucureștiul. Nici unul n-a făcut atâta
rău, gratuit, doar fiindcă așa îi este Firea. Firea rea.

Idei, idei bune, pentru oraș și pentru oamenii săi, n-am auzit de la
dânsa. Dar la blesteme și amenințări se pricepe ca nimeni
altcineva.

Ultimul exemplu, dar în nici un caz singurul: bucureștenii mor cu

zile de pe urma poluării. Studiile oficiale arată că poluarea le
scurtează viața cu patru ani. Ce face doamna Gabi (sic!) în fața
acestei situații dramatice? Ce știe și ea mai bine: circ. Cheamă
avocatul! Anunță că îi dă în judecată pe cei care discută despre
această problemă. Cere expertiză internațională a aparatelor de
măsurat calitatea aerului. Și, bomboana de pe colivă: le transmite
celor sufocați – la propriu și la figurat – de poluarea din București,
că n-au decât să se mute în alt oraș.

Nici vorbă să ia vreo măsură de reducere a poluării.

Așa a procedat zisa doamnă și-n toamnă, când conductele Radet

explodau în serie și mii de bucureșteni au rămas fără apă caldă: îi
amenința cu procese pe toți cei care arătau că este direct
responsabilă de această situație. Procesomana pesedistă a dat pe
vina pe oricine, inclusiv pe fostul viceprimar in perioada 2001-
2004, Ludovic Orban, în afară de propria ei persoană.

Răutatea o să pună capac carierei politice a acestei

doamne. De rea, nu din alt motiv, s-a apucat să le bârfească pe
doamnele care construiesc, din fonduri private, un spital pentru
copiii bolnavi de cancer. Dar i s-a întors în față această campanie
de ură. Din răutate s-a pornit să spună, în campania pentru
prezidențiale din 2014, că oamenii fără copii nu sunt “compleți“. L-a
îngropat astfel de candidatul Ponta.

De câte ori o văd pe această doamnă dezlănțuită la TV, am

sentimentul că din gură nu-i ies cuvinte, ci arsenic și
cianură. Ea nu negociază. Ea îi blastămă pe toți cei care-i stau în
cale.

Ce rămâne în urma unui om încărcat de atâta răutate? Un oraș

devastat. După patru ani sub papucelul impostoarei și a bandei ei
din Voluntari, Bucureștiul este înecat în praf și mizerie. Eu sper ca
liderii opoziției să nu fie atât de proști și de meschini încât să
se certe între ei și, astfel, să permită bandei din Voluntari să
ocupe și să jefuiască orașul încă patru ani.

Un bun amic mă întreaba de ce sunt împotriva alegerilor

anticipate? Nu sunt!!! Dimpotrivă. Cred ca este cel mai bun
moment ca liberalii mei să le provoace. PSD ar înregistra o
înfringere fără precedent. Aici a dus sultanatul lui Dragnea. Urnele
de vot ne-ar scuti pentru zece ani să îi mai vedem la putere pe
pesedei. În 2016-2019 ne-a trecut glonțul pe la ureche. Era să ne
facem frați cu Putin și Erdogan.

Am fost favorabil acestei idei în 1997 cu CDR și în 2005 cu ADA –

organizarea de alegeri anticipate cu scopul de a consolida cîștigul
electoral și pentru a îndepărta de putere pentru multă vreme
același toxic PSD.

De ce aș fi acum împotrivă? Repet, nu sunt. Asupra oportunității lor

nu încape îndoiala. Rareori PSD a fost atît de dezorientat. Este
groggy politicește vorbind. E și motivul pentru care e disperat să nu
se ajungă la ele. Nici jumătate din numărul lor de aleși din 2016 nu
ar mai ajunge pe vechile poziții – primari și parlamentari. PSD ar
cîștiga circa 20% din mandate, după ce în 2016 a avut 46%. Clar!?
Pentru PSD anul 2020 va fi o catastrofă. Și atunci? Care este
problema?

Răspund – procedurile prin care se ajunge la declanșarea lor.

România nu e o republică prezidențială – cu un președinte care ar
avea ca atribut dizolvarea Parlamentului atunci cînd ar constata că
nu mai reprezintă corpul electoral și – în acest context – să cheme
lumea la urne. Exact situația din 2020, 26 mai. Așa ar fi normal.
Majoritatea PSD de azi s-a format în 2016. Între timp, trei ani,
lucrurile s-au schimbat sensibil. S-a văzut la alegerile
europarlamentare și prezidențiale.
Mai este un aspect: România alege prin vot direct președintele.
Pentru el se exprimă milioane de voturi, are așadar o legitimititate
puternică. Ar trebui să poată dizolva Parlamentul în anumite situații
descrise de Constituție. Ceea ce nu se întîmplă. Cei care au scris
Constituția din 2003, au imaginat o procedură extrem de
complicată – care practic face imposibile asemenea alegeri. Așa
au înțeles Iliescu și Năstase să-și regleze raporturile. Se temeau
unul de altul și s-au blocat reciproc. A rezultat acrobația asta cu trei
guverne trîntite în Parlament.

În disperare de cauză Orban&Co au abordat această cale. E o

manevră amplă care cere multă disciplină tactică, negocieri
amănunțite cu celelalte partide anti-PSD (care, atenție, au interese
diferite). Cere de asemenea capacitatea de a face față unor situații
neprevăzute, de a se replia, de a reacționa prompt. Mă tem că
lanțul trofic se va rupe undeva. Procedura începe săptămîna
viitoare. Există mari riscuri să nu se ajungă la capăt cu ea. În 30 de
ani nu a încercat niciodată, niciun partid, să execute această
manevră pentru a declanșa alegerile anticipate. E o premieră
absolută. Liberalii riscă. Anul trecut le-au reușit toate pariurile – la
europarlementare, moțiunea de cenzură, dărîmarea guvernului VV
Dăncilă, alegerile prezidențiale. Orban mizează oare pe steaua lui
norocoasă? Cît este calcul, cît este hazard?

Întrebare – Cine garantează că odată PNL intrat în acest angrenaj,

lucrurile se vor sfîrși cu bine (și în timp util)? Dacă piesa asta se
întrerupe în actul doi sau trei, ce urmează? Țin pumnii lui
Orban&Co să reușească.

Revenirea la sistemul de alegere a primarilor în două tururi este

crucială pentru viitorul pe termen lung al României. Este esențial
ca, la alegerile locale, să scăpăm de primarii și de președinții
de consilii județene aleși pe listele PSD. Chiar dacă PSD va fi
scos în afara legii, aleșii săi își păstrează mandatul. Odată ce a
pierdut Palatul Victoria, puterea Ciumei Roșii stă, acum, în baroni
precum Marian Oprișan sau Gabriela Firea.

La alegerile din 2016, PSD a câștigat 28 de președinți de consiliu

județean și 1677 de primari (din circa 3100). Ar trebui ca, din 2020,
PSD să nu mai aibă nici un președinte de CJ și cel mult 10% din
primari. Desigur, ideal ar fi zero. Nu este imposibil. La alegerile
prezidențiale din 2019, candidata PSD Viorica Dăncilă a obținut
majoritatea, în turul II, în doar cinci județe: Teleorman, Giurgiu, Olt,
Mehedinți și Gorj. La alegerile pentru Parlamentul European (PE),
PSD a obținut o majoritate relativă (sub 50%, dar s-a situat pe
primul loc) în 16 județe. În cele două rânduri de alegeri din 2019
– pentru Parlamentul European și pentru președintele
României – Ciuma Roșie a pierdut în toate orașele mari, la
scoruri zdrobitoare, de la Constanța la Iași sau de la București
la Craiova. În județul Vrancea, de ani buni fieful lui Marian
Oprișan, PSD s-a prăbușit pur și simplu pe locul II, departe de PNL
și puțin deasupra USR PLUS, la alegerile pentru PE. În Focșani,
reședința municipiului de județ, PSD s-a situat pe locul II, după
PNL și cu doar 180 de voturi peste USR-PLUS.

Pe scurt, datele din 2019 arată că PSD poate fi scos din

administrația publică. Se poate! E nevoie de voință politică, voință
politică pentru a găsi candidați buni. De ce se află Teleormanul și
Constanța, de exemplu, de ani întregi sub cizma Ciumei Roșii?
Fiindcă opoziția locală, reprezentată de obicei de PNL, era
cumpărată de baronii PSD și, la alegeri, făceau blaturi.

Să ne gândim, doar o clipă, ce ar însemna pentru Constanța

eliberarea de sub corupția pesedistă: valorificarea oportunităților
oferite de cel mai mare port românesc și de turism. Un potențial
economic uriaș a rămas nedezvoltat, pentru că orașul și județul au
fost sub controlul mafiei lui Mazăre și ai urmașilor săi.

De aceea, le spun tuturor liderilor partidelor din tabăra anti-PSD că

sunt datori să elimine Ciuma Roșie din administrația locală:

- Luptați-vă pentru alegerea primarilor în două tururi.

- Mobilizați alegătorii.

- Rupeți toate blaturile locale cu PSD.

- Introduceți votul prin corespondență la locale, pentru a da și

studenților/ celor aflați în vacanță posibilitatea să voteze.
- Introduceți sistemul alegerilor în două tururi și pentru președinții
de consilii județene, e o garanție că alde Oprișan și alții ca el vor fi
eliminați.

- Dacă CCR blochează revenirea la alegerea primarilor în două

tururi, realizați coaliții locale anti-Firea, anti-Oprișan, etc.

Dacă tăiem conducta de bani care alimentează clientela PSD

din bugetele administrațiilor locale, banda se va risipi și, la
parlamentare, Ciuma Roșie ar putea ajunge definitiv la lada de
gunoi a istoriei. Dacă PSD pierde localele și, implicit, feudele
din Oltenia, Muntenia și Moldova, începe procesul de
vindecare a României.

Prezența lui Ceaușescu la vîrful statului a fost un teribil accident în

istoria României. Efectele – devastatoare. Au fost scene de un
umor nebun în tot timpul dictaturii ceaușiste. Pe lîngă aspectul
sumbru, terifiant, înfricoșător, dictaturile oferă și un comic nebun
prin situațiile absurde pe care le provoacă. Un ex. –
împopoțonarea lui ca președinte RSR cu sceptru, persiflat de
Salvador Dali. Un alt ex – haosul din administrație – generator de
situații absurde la scară mare – a fost mult mai răspîndit și puternic
decît descrierile lui Gogol care s-a ocupat cu geniul lui inegalabil
de nebunia administrației țariste. Trecuse mai mult de un secol și
birocrația controlată de liderul absolut PCR devenise un colos, un
sistem de care nu aveai cum să scapi. Așa că rîdeai ce rîdeai, dar
îți ingheța repede zîmbetul pe buze. Nu se petrecea o comedie ci o
tragedie de mari proporții. Demența societații sub Ceaușescu a
fost un factor important și ea venea din faptul că lumea s-a purtat
ca și cum ar fi trăit într-o lume normală. Efectul a fost o dedublare
în masă. Milioane de oameni au fost cuprinse de acest fenomne.
Consecința ei – schizofrenia generală a lumii românești. Am trăit
ca și cum am fi trăit.

Lumea devenise pur și simplu un balamuc în care unii se

prefăceau bolnavi și alții sănătoși. România anilor '70-'80 era
absurdă. O țară homerică și hilară, incredibilă. Era o ficțiune creată
de delirul megaloman al unui Ceaușescu care își pierduse mințile.
Aparițiile lui Ceaușescu și suitei sale în public, pe stadioanele unde
ținea discursurile lui interminabile, prolixe și agramate erau prilejuri
de comedie de mare montare. La congrese, în prezidii și mai ales
în vizitele în străinatate, era la fel. L-am văzut ca pe un caraghios
alături de regina Elisabeta, Willy Brandt, Richard Nixon, de Gaulle,
etc. Apariția lui era de un haz total chiar dacă își lua un aer
solemn. Sau mai ales atunci. Un clown, un farseur care lua o mină
serioasă. Era clar că gazdele lui îl tratau de prostul satului și îl
țineau în picioare în fața microfoanelor doar ca să își facă puțin
curaj să îl mai înțepe în nădragi pe Brejnev. Dar și ca să semneze
mari contracte în avantajul acelora. Ceea ce Ceaușescu făcea
zelos, pentru că pe el, țăran analfabet din Scornicești, pușcăriașul
de la Doftana, îl interesau la maxim laudele, propaganda,
reflectoarele puse asupra lui. I se spunea că este un lider de
importanță planetară și îi făcea mare plăcere să audă/și creadă
asta. Rîdeau de el. Nu conta ca acei lideri occidentali se jenau să
se afișeze cu el, interesul lor îi obliga să joace ciudata comedie, cu
un grobian, cu un primitiv. Îi dădeau niște spectacole organizate la
fix de protocol. Ceaușescu chiar a crezut lingușelile, elogiile,
ditirambii – a crezut bietul că e un mare lider. Cît era el de șiret, nu
s-a prins că era un spectacol, butaforie, efecte speciale cu el cap
de afiș și că nu era nimic adevărat.

Nebunia lui din ce mai vadită trăda o boală fără leac. Cauza –
pierduse simțul realității. Nimeni din anturaj nu a avut curaj să îl
tragă de mînecă să îi spună ce se întîmplă. Că România se
scufunda în întuneric, mizerie și frică, iar delirul lui de grandoare
depășise orice limită. Delirul lui era un amestec de ideologie
stalinistă și istorie de manual de clasa a patra din care nu citise un
rînd dar privise pozele eroice. La astea se adăugau complexe lui
dobîndite – de ex. copilăria umilă. Mai intrau în aceste secvențe
perioada petrecută în închisori și cum fusese tratat acolo de
tovarășii lui, demolarea unor zone din București este cel puțin în
parte un răspuns întîrziat la unele episoade din tinerețea lui
utecistă, din clandestinitate.

Înainte de a fi o personalitate nematurizată și incompletă, cum cred

că a fost, a fost una fracturată. A opus instinctiv copilăriei și
tinereții mizere – aflate la periferia societății românești – anii
1960/'80. A opus condiției lui de lumpen, nici țăran – nici proletar,
nici orășan – analfabet, rebut școlar, trecutului jalnic, „marile
realizari” ale regimului său și ”figura de lider politic mondial, figură
eroică a istoriei românilor”. Putem să înțelegem cît îl durea
amintirea copilăriei și tinereții lui comparînd cu megalomania sa tot
mai apăsată. Era o fugă înainte. Psihicul lui era bolnav. Voia să
demonstreze ceva. Să fie în ochii lui altcineva decît era de fapt –
un nimeni, un analfabet care grație impărțirii Europei de cortina de
fier s-a văzut la vîrful piramidei sociale. Făcea parte dintr-o așa-
zisă elită mesianică, revoluționară care a fost împinsă de tancurile
armatei roșii în poziții de comandă. Membrii ei au ocupat locurile
vechii elite românești care a fost nimicită, trimisă să înfunde
pușcăriile.

Kremlinul s-a folosit de elemente declasate, de pegra societății

românești, de gangsteri politici, de cozi de topor, de reduși mintal,
de sadici, de derbedei de la periferie, de scursurile și dejecțiile
lumii românești. Singurele care au acceptat colaborarea rușinoasă
cu ocupantul străin, care au acceptat să își trădeze și vîndă țara.
Scopul a fost de a ține țara supusă, sub controlul consilierilor
sovietici, în vederea jefuirii ei. România trebuia să ajungă (ca și
celelalte țări ocupate de Armata roșie cf planurilor Kremlinului) o
subpopulație, fără conducători autentici, fără elite legitime. O
populație fără țară, o periferie controlată de Stalin. Pe aceasta listă
– nomenklatură în rusește – s-a aflat și Ceaușescu, selecționat
tocmai pentru că nu îl ducea mintea, era fanatic, crud, și nu
înțelegea o iotă din ce înseamnă patriotism, valori morale, istorie
națională etc. Făcea parte dintr-un grup – comuniștii autohtoni –
alcătuit din bolșevici, teroriști, conspiratori, gangsteri, hoți la drumul
mare, dejecțiile istoriei, delapidatori, informatori ai Siguranței etc.
Unii au fost aduși de la Moscova, alții au fost găsiți la fața locului,
de obicei în inchisori. Acestor jalnice personaje li s-a dat România
pe mînă. Moscova i-a considerat cei mai ahtiați de putere, dispuși
să facă orice pentru asta, gata să îndeplinească prompt ordinele
stăpînului sovietic. Numiții au declanșat așa-zisa luptă de clasă
împotriva vechilor elite ca să curețe terenul și să își facă loc. Au
țintit fără scrupule privilegiile puterii. Criteriile de selecție ale celor
aleși să distrugă Romania în folosul URSS au fost lăcomia,
ticăloșia, fanatismul, supunerea necondiționată.

Pe această scară socială s-a strecurat și Nicolae Ceaușescu. A

avut cele mai dure și singeroase misiuni în anii 40-50. A fost omul
forte, cel care dădea cu pumnul în masă, care trecea la represalii.
A îndeplinit sarcinile murdare încredințate de Gheorghiu Dej, la fel
și în închisoare. A dat ordin de mai multe ori să se tragă în
populație. Ce a facut la Timișoara și București în decembrie 1989
nu se întîmpla prima dată. A escaladat aparatul PCR și în martie
1965 a devenit liderul lui. A avut profilul perfect al
nomanklaturistului, al aparatcikului amoral și imoral, cinic, fanatic și
crud, obsedat de puterea lui. De aici încolo acest personaj primitiv,
seminalfabet, needucat, un lumpen, pegră, a fost aruncat pe o
traiectorie cu care nu avea nicio legătură. Impostură totală. Nu e
de mirare că a făcut ce făcut, că s-a lansat într-o aventură fatală și
că ne-a tîrît pe toți după el, în nebunia lui. Istoria și-a bătut rău joc
de el și de noi totodată. Destinul ar fi putut să îl lase într-o periferie
bucureșteană să pună pingele și flecuri pantofilor aduși la reparat
de mahalagii.

O analiză bazată pe fapte din istoria recentă a PNL!

Guvernul PNL face joc de scenă când își asumă răspunderea

pentru alegerea primarilor în două tururi. În spatele ușilor
închise, vechea gașcă uselistă s-a refăcut și s-a înțeles cu
PSD ca această reglementare să nu fie adoptată. PSD va
depune moțiune de cenzură, ea va trece și va începe procedura de
declanșare a anticipatelor. Desigur, procedurile sunt complicate și
există multe elemente care pot face ca acest aranjament uselist să
pice. De exemplu, mulți parlamentari PSD, ALDE sau Pro România
știu că, dacă se declanșează anticipatele și nu vor avea un mandat
întreg, vor pierde o parte din pensia specială.
Acești desperados ar putea să voteze orice guvern doar pentru a
evita anticipatele.

Dar, în etapa actuală, vă pot spune că baronii PNL susțin moțiunea

de cenzură pe care o va depune PSD. O susțin pentru a opri astfel
trecerea la sistemul de alegere a primarilor în două tururi. Să nu
ne facem prea multe iluzii: primarii liberali, majoritatea lor, se
tem la fel de mult ca și cei din PSD de votul în două tururi. La
fel ca și pesediștii, ei se bazează, la vot, pe o minoritate
dependentă de diferite ajutoare sociale, minoritate pe care o
controlează.

Ce înseamnă posibila respingerea asumării răspunderii pe legea

privind alegerea primarilor în două tururi? Aparent, e o știre bună:
începe complicata procedură a alegerilor anticipate. În realitate
este o veste proastă: Firea are 90% șanse să rămână primar.
PSD își va conserva în mare măsură uriașa structură la nivel
local. Desființarea Ciumei Roșii va fi un proiect tot mai îndepărtat.

La București este situația cea mai dramatică situație. USR și PLUS

sunt incapabile să se înțeleagă pe cine vor susține la primărie.
Deocamdată, nici măcar nu s-au înțeles cum ar putea stabili
candidatul unic. Situația acestor formațiuni troțkiste este
complicată de răfuielile interne: gruparea Barna nu-l vrea pe
Nicușor Dan, care e susținut de USR București. Barna l-ar prefera
pe candidatul PLUS, Vlad Voiculescu, fiindcă se teme că, dacă
Nicușor Dan ajunge primar, își va lua partidul înapoi. Din acest
haos, anticiparea mea este că vor candida și Nicușor Dan, și
Vlad Voiculescu, în pofida asigurărilor publice că nu vor
sparge unitatea opoziției. În aceste condiții, PNL nu se va jena
să vină cu propriul candidat la primăria București. Pe scurt,
votul taberei anti-PSD se va rupe între trei sau chiar patru
candidați, iar Firea, care are un bazin electoral fidel, ar putea
câștiga cu votul a circa 30% din alegătorii care vor veni la urne.
Istoria din 2016 s-ar putea repeta, șansele sunt tot mai mari.

PNL pregătește, acum, o cumplită operațiune de înșelare a

electoratului și vrea să declanșeze anticipatele cât mai repede
pentru ca alegătorii să nu-i vadă chipul uselist, anti-reformist.
Câteva piese cheie ale fostei guvernări PSD au rămas în funcție:
Raed Arafat, Mirela Călugăreanu (șefa ANAF) sau Victor Opaschi,
fostul consilier al lui Iliescu păstrat de Ludovic Orban în fruntea
secretariatului pentru Culte. Mă tem că, după acest ultim ciclu
de alegeri – locale și parlamentare – și având deja Cotroceniul
sub control, PNL va da jos masca reformistă. Și va trăda din
nou oamenii de dreapta care și-au pus speranța în acest partid.

Redobândirea cetățeniei române de către basarabeni constituie un

act firesc și reparatoriu față de ilegalitățile și atrocitățile comise de
autoritățile sovietice în anii 1940 și 1944, odată cu ocuparea
teritoriului dintre Nistru și Prut și de la Munte până la Mare.

Dincolo de aspectele juridice și morale ale procesului de

redobândire a cetățeniei, aș stărui în continuare asupra necesității
stringente de identificare a unor soluții de reducere efectivă a
termenelor de examinare a dosarelor de către Autoritatea
Națională pentru Cetățenie (ANC). Chiar dacă sub aspect legal
termenele de examinare a dosarelor au fost reduse considerabil în
comparație cu anii precedenți – rog să vedeți art.16 alin. (2) lit c)
din Legea cetățeniei române), această prevedere juridică nu și-a
găsit încă materializarea deplină din varii motive.

Recent am luat act de statistica oficială, care mi-a generat,

deopotrivă și sutelor de mii de cetățeni în așteptare, un sentiment
de preocupare – 1) dosare înregistrate: 2017 - 94.916; 2018 -
100.157; 2019 - 100.147; 2) dosare soluționate prin ordin: 2017 -
85.307; 2018 - 47.157; 2019 - 43.551; 3) dosare în lucru: 230.389
(!).

Îmi aduc aminte de anii 2010–2015, când am reușit, împreună cu

autoritățile statului român și cu implicarea directă a dlui președinte
Traian Băsescu, să deblocăm redobândirea cetățeniei după o
perioadă mult prea îndelungată de “înghețare” a procesului
respectiv. Atunci a existat suficientă voință politică și acțiuni
concrete, care au reaprins speranța sutelor de mii de basarabeni
că, în sfârșit, vor redeveni și ei cetățeni români cu acte în regulă. A
fost un efort comun, la care, în funcție de posibilități, am contribuit
și eu în calitate de ambasador al Chișinăului la București.

Chiar recent, un coleg parlamentar îmi solicita opinia vis-à-vis de

motivul real pentru care, din 2017 până în prezent, nu a mai fost
invitat la București să depună jurământul pentru cetățenia română.
Nu cred că, fiind parlamentar, ar trebui să aibă vreo prioritate față
de miile de cetățeni care sunt în așteptarea “verdictului” de la
București, dar și aflarea pe “lista de așteptare” tocmai din anul
2017 justifică întrebarea firească a colegului meu! Atunci ministrul
Justiției era dl Cătălin Predoiu, căruia îi port respect pentru
contribuția personală la intensificarea considerabilă a colaborării în
domeniul justiției dintre București și Chișinău. Și de această dată e
necesară implicarea personală a ministrului Predoiu și a noului
președinte al ANC, lucru pe care-l solicit respectuos ambilor
demnitari ai statului român.

Deopotrivă, consider că ar fi indicat, dincolo de dreptul legal și

istoric al basarabenilor la redobândirea cetățenii, să se purceadă la
o evaluare exigentă a persoanelor care au compromis, profanat și
defăimat, în mod demonstrativ și sfidător atât România, cât și
cetățenia română, chiar fiind deținătorii acesteia. Regretabil, dar
“nu ducem lipsă” de cei care mai ieri operau cu cuvinte gen “frați
români”, iar astăzi deja vorbesc de “ocupația română”, și asta doar
ca să intre și mai mult în grațiile Moscovei. Dacă autoritățile de la
București au vreo problemă în identificarea lor, vă asigur că
basarabenii care au redobândit cetățenia părinților și a buneilor
noștri din respect, dragoste și mândrie față de Neam și de Țară,
vor ajuta să-i identifice pe cei care manifestă o atitudine profund
ostilă și agresivă față de tot ce-i românesc aici, în Republica
Moldova, și peste hotarele ei.

În încheiere fac un apel respectuos către toți factorii politici

guvernamentali și autoritățile române cu responsabilități în
domeniul redobândirii cetățeniei să intervină urgent pentru
identificarea celei mai indicate soluții, astfel ca cele peste 230.000
de basarabeni de pe lista de așteptare să poată spune deschis, cu
demnitate și cu bucurie la depunerea jurământului: “Mândru că
sunt român!”.

Respectuos,

Iurie Reniță,
ex-ambasador al Republicii Moldova la București (2010-2015),
deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Oricât au încercat în ultimii ani socialiștii de la Chișinău, din rațiuni

electorale, să-și dilueze esența prorusească, aceasta iese tot
timpul la suprafață, cu toate artificiile pe care le folosesc pentru a-
și cultiva o imagine echilibrată.

Toamna trecută, pentru a-și atenua profilul de politician prorus, pe

care și l-a creat răcnind în megafon slogane antieuropene la
mitinguri ale comuniștilor, actualul primar al Chișinăului, Ion
Ceban, a scos de pe panourile sale electorale steaua roșie a
partidului din care face parte. Din aceeași operă pare desprinsă
insistența lui Igor Dodon de a-și numi Guvernul ca fiind „tehnocrat”,
deși acesta este ticsit cu foști consilieri ai săi.

Însă așa cum în filmele de la Hollywood majoritatea teroriștilor se

dovedesc până la urmă niște hoți banali și ordinari, ascunși după
paravanul unor idei politice, așa și la Chișinău toți politicienii „de
stânga” își arată, mai devreme sau mai târziu, natura adevărată.

În criză de idei și departe de a fi stabilizat finanțele republicii și de

a îndrepta sistemul de plăți sociale, oamenii lui Dodon din Guvern
și de la Primăria capitalei au cedat tentației de a reînnoda unele
elemente și practici sovietice care au produs în trecut multă
discordie în societatea moldovenească.

Zilele acestea s-a aflat că, la scurt timp după ce și-au preluat
mandatele, consilierii municipali ai PSRM au făcut demersuri ca
strada Octavian Goga din Chișinău să fie redenumită în cinstea
generalului rus Alexandr Suvorov.

În același timp, Ministerul Culturii a declarat ca prioritate națională

restaurarea unor edificii și monumente ridicate în perioada
sovietică. Printre acestea, Complexul memorial „Eternitate”,
consacrat Armatei Roșii, și casa-muzeu Alexandr Pușkin. Măsura
este excepțională, deoarece nu are acoperire și nu fusese
prevăzută în bugetul de stat, urmând să fie finanțată, probabil, ca
și alte cazuri din trecut, din surse private, de obicei ale unor
binefăcători ruși. Ministrul Corneliu Popovici, beneficiar în tinerețea
sa a unei burse de studii la Iași, dar cunoscut ulterior pentru
vederile sale antiromânești, a spus, cu titlu de argument, că
muzeul Pușkin și altele asemenea acestuia „vor reprezenta
adevărate nuclee de dezvoltare regională turistică”.

Aceste inițiative ale socialiștilor nu sunt surprinzătoare. Cam toți

politicienii moldoveni derivați din nomenclatura comunistă au avut
reflexe similare. Restaurația sovietică prin care a trecut Republica
Moldova aproape neîntrerupt, după declararea Independenței, în
1991, a fost creația acestori politicieni cu fire duală. Pe de o parte,
ei sunt atrași de progresul occidental și, mai ales, de fondurile
europene, iar pe de altă parte au un caracter obedient și sunt
dependenți mental de centrul politic de la Moscova.

E discutabil, însă, dacă agitarea acestor spirite revanșarde le vor

folosi socialiștilor, de această dată. E mai plauzibil că ele vor avea
darul, mai curând, să mobilizeze împotriva lor anumite inerții
adormite din societatea moldovenească, oarecum resemnată din
cauza prestației neconvingătoare a partidelor proeuropene.
Reluarea discursului sovietic, prin inițiativele amintite, poate să
grăbească sfârșitul guvernării lui Dodon.

Mai ales că ultimele semnale diplomatice venite de peste hotare

trădează o nervozitate sporită, prevestitoare de rele pentru
socialiști. Cei mai importanți parteneri ai Republicii Moldova –
SUA, UE și România – par să încurajeze identificarea, de către
partidele de opoziție, a unor soluții pentru curmarea guvernării
socialiste înainte de scrutinul prezidențial de la toamnă.

E nevoie doar de o scânteie care să declanșeze procesul de

mazilire.

În aceste zile, au fremătat canalele de știri cu privire la o nouă

inițiativă legislativă: tăierea ”pensiilor speciale”. Magistrați, aviatori,
grefieri și foști parlamentari rămîn fără aceste tipuri de pensii,
uneori socotite foarte mari.

Cînd însă, în urmă cu un deceniu-două se vorbea de ”pensii

speciale” marea majoritate a alegătorilor înțelegea altceva:
pensiile foștilor securiști. Adică a circa 150.000, cîți numără
”pensionarii speciali” ai MAI, față de cei pînă în 5.000 de
beneficiari ai acestor pensii tăiate acum prin lege. Dintre cele
150.000 de pensii militare ”speciale”, numai o mică parte sînt ale
foștilor ofițeri din serviciile secrete de după 1989. De fapt, foarte
puține.

Majoritatea beneficiarilor sînt fie securiști sadea, cu stagiu

integral de cotizare la ”Secu”, fie alții reciclați – e drept – prin
SRI, SIE, ”doi și-un sfert”. Pentru că ofițerii cu stagiu integral în
serviciile de informații încep doar de-acum înainte să iasă la
pensie.

Nici măcar USR-ul, cea mai sonoră voce în legătură cu ”pensiile

speciale” nu spune nimic despre pensiile foștilor securiști.

Am vorbit (și) despre asta, dar mai ales despre crimele Securității,
despre rolul ei în conservarea regimului comunist și, mai ales,
despre rolul Securității în ”privatizarea” comunismului la conferința
mea, cu titlul de mai sus, la întîlnirea ”Idei în Agora”, moderată de
Sorin Antohi aseară, la Casa Cesianu.
Am vorbit despre cum au furat securiștii inclusiv din propria
ogradă. Am încheiat cu exemplul unui ofițer DIE, pensionat din
SIE. Înainte de a se pensiona, acesta și-a vîndut sieși vila de
protocol/serviciu de pe numele consiprativ, pe numele său real. Și
cînd a fost somat să o predea totuși înapoi la SIE a amenințat că,
dacă i se va lua vila din Miciurin (dotată cu tot cu mobilier și
tablouri de patrimoniu), va divulga secretele pe care le cunoaște.
Așa că probabil a dat inapoi la SIE doar microfoanele din dotare.
Puteți viziona conferința AICI.

Atenție – primele două minute și jumătate nu au sonor. Pentru cei

ce doresc să mă asculte ”pe viu”, voi susține o conferință – de data
aceasta numai despre investigațiile arheologice în căutarea
victimelor comunismului, duminică, la Teatrul Național. Aveți afișul
aici. Vă aștept!

Prostia politicienilor români este abisală, doar că este pe banii

noștri, noi îi plătim ca să ne putem minuna de cât de proști sunt. La
un moment dat un fost ministru ne spunea că în România educația
este gratuită: o parte din costuri o achită statul, o altă parte o
achită părinții – dar copiii nu plătesc nimic. Mai în zilele noastre
ceva candidat ne-a spus că la Viena călătorești gratuit după ce ai
plătit abonamentul. Chiar atât de simplu este: ai plătit biletul o dată
și gata, nu mai trebuie să plătești.

Dar și în aceste momente de magnifică stupiditate sinceră

politicienii noștri tot ne mint: gratuitatea plătită vine întotdeauna cu
o suprataxă. Nu este ceva nou dacă ne uităm în istorie. În perioada
fanariotă s-a făcut o reformă fiscală: tot românul trebuia să dea
voievodului 1 galben, nici mai mult, nici mai puțin. Birul era plătit în
4 tranșe anuale: câte un sfert de galben la fiecare 3 luni. Sfertul,
așa i se zicea birului. Peste câțiva ani un alt voievod a venit cu o
idee inovatoare: să nu se mărească birul, dar să se plătească 6
sferturi. Așa că românii nu au avut birul de 1,5 galbeni, doar
plăteau 6 sferturi de galben într-un an. Din inovație în inovație fără
mărire de impozite s-a ajuns la 20 de sferturi pe an și țăranii au
început să fugă unde vedeau cu ochii.

Uneori am impresia că politicienii români vor să ologească pe

oricine vrea să muncească în țara asta. Să ne uităm puțin la PFA-
uri și minunata invenție că un PFA trebuie să încaseze exact atâția
bani câți vrea guvernul. Nu contează condițiile pieței, nu contează
dacă ești bolnav sau câți clienți ai: un PFA trebuie să încaseze
anul ăsta minim 26.760 lei. Din care să plătească 2.676 lei
asigurări de sănătate și 6.690 de lei pentru sistemul de pensii.
Dacă punem la socoteală și impozitul pe profit guvernul ia mai mult
de jumătate din munca unui om. Și acum să vedem ce primește un
român gratis după ce achită mai mult de jumătate din banii
câștigați.

În primul rând asistența medicală este gratuită în România după ce

ai plătit banii ăștia. Eu nu îmi amintesc când am primit ultima rețetă
gratuită, am plătit pentru toate medicamentele gratuite. Recent mi-
am făcut niște analize de sânge (gratuite și decontate din
asigurarea de sănătate!) pentru care am plătit doar 55% din prețul
afișat. Ce mai este gratuit după ce am plătit asigurarea medicală?
Trimiterile la policlinicile private, astea sunt gratuite, dar și la
policlinica privată tot gratis este după ce plătești. Din fericire nu am
nici cea mai mică urmă de speranță că voi primi vreo pensie
vreodată (România se depopulează într-un ritm atât de rapid încât
efectiv nu prea vor fi oameni pe aici când voi atinge vârsta
pensionării). Dar mă bucură gândul că o treime din banii mei se
duc să mențină fondul pensiilor speciale. Și de ce nu m-aș bucura
când știu că tot felul de fonfăiți trăiesc bine din banii mei? La urma
urmei pentru mine totul este gratuit în țara asta! (După ce am
achitat nota de plată, bineînțeles!)

Vreți să vă spun ce primesc gratuit pentru banii din impozitul pe

profit? Vă spun, cum să nu vă spun. În primul rând primesc
siguranță și încredere de la poliția română. Am încredere și sunt
absolut sigur că nici un polițist nu se va deranja dacă voi fi bătut și
jefuit noaptea pe străzile din București. Vă spun sincer, nici nu am
de gând să sun la 112 în caz de ceva, chiar nu aș vrea să-i
deranjez pe oamenii ăia, nu cred că ei beneficiază de atâtea
gratuități ca mine. Dar stați puțin: tot gratuit pot fi bătut de
jandarmi, ceea ce este un real bonus. Ce mai primesc gratuit pe
banii mei în România? Pot vedea în fiecare seară la televizor tot
felul de suferinzi de diverse retarduri care în mod normal ar fi
trebuit să aibă strălucitoare cariere de zilieri în agricultură, dar din
fericire au ajuns miniștri, parlamentari sau înalți funcționari pe banii
mei. Am plătit mai mult de jumătate din banii mei, dar spectacolul
este gratuit.

Mă încearcă sentimente amestecate față de spectacolul pe care l-

am văzut în Camera Deputaților. Liberali și pesediști au votat cot la
cot, într-o complicitate deplină, tăierea cîtorva pensii speciale.
Această frăție m-a făcut să mă gîndesc la interesele electorale ale
celor două partide. Presiunea societății față de aceste pensii este
uriașă. Populismul, individia, frustrarea (de ce ăla da și eu nu!?)
domină spațiul public. E aproape o isterie. Lumea vrea răfuială –
este sentimentul general. Acest sentiment va face ravagii la
alegeri. Nici PNL nici PSD nu și-au permis să piardă asta din
vedere. Este un subiect prea important și aducător foarte multe
voturi. Vor putea susține împreună și separat în campania care se
apropie că fiecare a tăiat pensiile speciale!!! PSD, cu tactica lui din
ultimele săptămîni (low profile), a preluat măsurile propuse de
PNL. Normal – altfel, riscă să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei
chiar în iunie și să devină un second-hand party.

Totuși, dacă observăm atent, grosul pensiilor speciale a rămas

neatins – 95% (militari, polițiști etc.) Numai cca 5 % au fost tăiate.
Economia la buget e minimă. Aproape de zero. Atinge numai
cîteva mii (puține) de oameni). Avem o furtună într-un pahar cu
apă. Agitație multă, demagogie la scară mare, declarații
sforăitoare, simularea unei lupte pe viață și pe moarte, dar doar
atît. Totuși, surpriza s-a produs – magistrații (protejați de o hotărîre
a CCR) au rămas fără „pensiile nesimțite” – citat din Ludovic
Orban. Ce va ieși de aici e greu de prevăzut. Probabil CCR va
respinge legea și în acest fel toate suspendările de ieri își vor
pierde valabilitatea iar lucrurile vor rămîne ca pînă acum. Pe scurt
– cei cu pensii speciale vor primi în continuare pensii speciale. Dar
asta se va vedea numai după alegeri, după ce PNL și PSD își vor fi
atins scopul – obținerea de cît mai multe voturi.

Poate ar fi fost mai bună o soluție practică, nu una ideologică.

Impozitarea la sînge și limitare lor. Pînă acum s-a practicat
peticirea pensiilor și acordarea de privilegii etc. Azi o soluție
parțiala, cu petice ici și colo, nu mai este de niciun folos. Nu duce
de fapt nicăieri, decît la noi frustrări și la un adevărat război social
al unor categorii împotriva altora. Ne vom detesta și învinui cu mai
multă fervoare unii pe alții. Trebuie regîndit așadar întreg sistemul
de pensii și reconstruit de la A la Z.

Nu există politician perfect. Nu trebuie să ne facem iluzii și să

construim statui unor falși idoli care, mai devreme sau mai târziu,
ne vor dezamăgi.

Știind aceste lucruri, aș spune că Traian Băsescu a fost cel mai

bun primar pe care l-a avut Capitala României în ultimii 30 de
ani. A fost impecabil? Nici vorbă. Dar cu siguranță este o
diferență ca de la cer la pământ față de administrațiile
incompetente și hipercorupte Oprescu și Firea.

Băsescu a fost un primar vânat, pur și simplu, de către banda lui

Adrian Năstase. PSD a distrus Bucureștiul în acei ani,
transformându-l în șase feude ale primarilor PSD de sector, pentru
a-l lăsa fără atribuții pe primarul general. Cu toate acestea,
Băsescu este cel care a demarat pregătirea pentru podul Basarab,
finalizat abia în 2011. Alte câteva proiecte pentru care avea
finanțare de la Banca Europeană de Investiții (BEI) - modernizarea
a 120 de tramvaie și programul de modernizare a străzilor, care
viza mutarea infrastructurilor subterane, încălzire, canalizare,
telefonie, gaze pe canal de infrastructură – sunt și azi un vis
frumos și foarte îndepărtat.

Dar cel mai important lucru pe care l-am văzut la Băsescu în acei
ani a fost decizia de a acționa. Discuta, negocia, dar, după o
perioadă rezonabilă de timp, tăia nodul gordian și trecea la
muncă. Era dur, în sensul bun al cuvântului. Se temeau de el și
mafioții susținuți de PSD și sindicaliștii care nu știau decât să
pună bețe în roate.

Scriu aceste rânduri gândindu-mă la ceea ce va avea de gestionat

viitorul primar. Oprescu și Firea au devastat orașul. Va fi o muncă
îngrozitor de complicată pentru a face Bucureștiul să fie un loc
prietenos cu locuitorii săi, nu o junglă urbană, sufocată de poluare
și haos. Cu păpuși sfioase, care n-au curaj să se uite în ochii
oamenilor, nu se va întâmpla nimic. După patru ani, se vor
smiorcăi că forțele răului i-au împiedicat să facă binele pe care ni-l
promiteau. Bucureștiul are nevoie disperată de un primar care
să acționeze, să acționeze în forță, să bată cu pumnul în masă
și să treacă cu buldozerul peste cei care, interesat, se vor
opune schimbărilor. Băsescu n-a fost perfect, dar sunt tot mai
convins că acesta este modelul de primar de care are acum nevoie
capitala României, nu de inocenți timizi și naivi.

Într-o lume întoarsă pe dos, ai sentimentul zădărniciei să scrii, cu

inimă de îndrăgostit, despre baștină, părinți, credință, patrie. Mai
ales când simți nevoia să nu te asemeni cu un robot rablăgit, ci să
atingi lucrurile sfinte cu aripi de înger păzitor, să miști ușurel
dantela de la fereastra copilăriei, să revezi cuibul matern și
chipurile dragi, să deschizi larg ochii și să savurezi priveliștile din
pragul casei părintești, să alergi prin ierburile primăverii și să te
speli cu roua dimineții, să te oprești pe malul râului ce străbate
vatra satului și să asculți poveștile naturii depănate de apa
curgătoare, să privești păsările cerului și să le rogi să-ți spună cum
arată patria ta de la înălțime.

În această lume întoarsă pe dos, în care exprimarea artificială şi

profanarea lucrurilor sfinte au ajuns o normă, totuşi, te întrebi: chiar
dacă traversăm un timp al smintelilor colective, de dragul modei
trecătoare, e obligatoriu să-ţi batjocoreşti rădăcinile, să evadezi din
sufletul viu al limbii române și să te arunci în fluviul otrăvit al
cinismului, al băşcăliei și derizoriului, al cuvintelor moarte, golite de
scânteia divină?

O putere răbufnită din adâncurite reîntoarce la firesc, te face să

îmbraci în metafore frumusețile descoperite de-a lungul anilor, te
îndeamnă să aduni vârstele și anotimpurile vieții într-o imagine-
simbol sau într-o baladă fără sfârșit, te îmbunează până începi să
le mărturisești tuturor compatrioților că icoana meleagului natal se
păstrează în suflet și se transmite din generație în generație ca cea
mai de preț avere și moștenire.

Patria?! Ce o fi? Un zbor de renaștere continuu peste casa

de acasă, un zbor blând prin paradisul în care se află tot neamul
tău, de la începuturi și până în eternitatea lui? Iar tu, Basarabia
mea, ce cuvânt de taină ești, dacă timp de o viață îți caut sensul și
descifrarea, fără să-ți înțeleg până la capăt tăcerile, supliciile și
martirii? Spune-mi ce ești, cine ești tu, Basarabie, pământ roditor
de la margine de Țară, hotar de civilizație latină, vatră râvnită,
abandonată și uitată, arcași încremeniți pe crenelurile cetăților de
pe Nistru, misionari de credință creștină, carte de rugăciuni cu filele
rupte, răzeși neîncovoiați de hoardele de nomazi, logos al
Domnului și cuvânt al lui Eminescu, poligon de experimente
moscovite, casă fără de ușă, zbor frânt, hartă sfâșiată de străini,
neam de vulturi în colivie, românime de sacrificiu? Ce ești tu,
baștina mea? Care este destinul și rostul tău în lume? Încotro îți
duci rana neînchisă și crucea îmbibată de sânge nevinovat?

Basarabie, vatră de rugăciune, catedrală de pelerinaj în aer liber.

Ți-am căutat altarul ani în șir. Am tăiat cărări noi spre locuri
ascunse, am scotocit în grotele din stâncile Nistrului, Prutului și
Răutului, am atins pietrele sfințite din zidurile cetăților voievodale,
am colindat văile, luncile și colinele înveșnicite de târguri și sate cu
hrisoave domnești. Pelerinajul meu spre altarul tău tăinuit derula
pe o hartă a memoriei străvechi, o hartă transmisă din tată în fiu ca
pe un jurământ și datorie sacră. Dealurile îmbrăcate în codri
seculari, șesurile pestrițate de flori, costișele brodate în verde,
lanurile poleite cu aur, orizonturile pierdute în depărtări chemătoare
– toate purtau în ele iubirea Creatorului și prospețimea
începuturilor.

Basarabia, ce splendoare alunecată din palmele lui Dumnezeu la

facerea lumii! O simfonie a veșniciei și frumuseții mă însoțea,
deschizându-mi panoramele de basm și drumurile de dor. Mă
mișcam printre oameni binevoitori, printre locuri fascinante,
mănăstiri rupestre, icoane îmbătrânite, biserici uitate, rugăciuni
abia șoptite. Mă lăsam vrăjit de peisajele blânde, întinse ca o salbă
de mărgăritare de la Cristineștii lui Hașdeu de lângă Hotin până la
Ismailul mareșalului Averescu de pe Dunăre, de la Sulița de pe
Prutul de Sus până la Șaba de la gura Nistrului, de la mănăstirile
din apropierea Carpaților până la nisipurile de aur de la Budachi,
de pe țărmul Mării Negre. Oriunde mă purtau drumurile,
descendenții legendarilor domnitori moldoveni, îmi arătau cu
mândrie casele lor iubitoare de frați, iar dulcea limbă română
desprinsă de pe buzele basarabenilor – o adevărată victorie în fața
străinătății – părea o minune învăluită între balada lui Ciprian
Porumbescu și rapsodia lui George Enescu. De la un drum la altul,
de la o mărturisire a unor mari inimoși la alta, mă convingeam că
altarul pe care îl căutam, nu fusese răpit sau distrus, că se afla la
loc sigur, iar rugăciunile se înălțau, după secole de asuprire, în
aceeași limbă a lui Dosoftei, Creangă și Mateevici. Ce bucurie să
descopăr că nimic esențial din substanța românească, a peste
patru milioane de băștinași, nu se amestecase cu rasa nomado-
mongoloidă năvălită dinspre Est, cu aere de stăpână. Ce tresărire
prevestitoare, ce fior necunoscut m-a străbătut, la un răsărit de
soare, într-o dimineață de gustar, când, de pe o stâncă uriașă
înălțată peste apele Nistrului, priveam cum se transfigurează și se
rânduiesc orizonturile pe harta matinală a cerului! În acele clipe
divine am simțit străfulgerarea și revelația: altarul pe care îl căutam
de atâta vreme e cu mine, e peste tot unde mă mișc, e chiar
Basarabia întreagă!

Uneori, îngerii se lasă din ceruri și vin pe pământurile nedreptățite

să aline suferințele și durerile oamenilor umiliți și năpăstuiți. Unii
îngeri, văzând răbdarea cristică a basarabenilor și dâra de sânge
lăsată de istoria lor, au luat chipul localnicilor și au rămas să
viețuiască între ei, împrăștiind în sufletele nedreptățiților semințele
iubirii, omeniei și încrederii în justiția lui Dumnezeu. Poate de
aceea, în localitățile basarabene, chipurile mamelor, copiilor și ale
bătrânilor par desprinse de pe icoane sau de pe frescele cu îngeri
din biserici. Nici o nenorocire și nici o crimă abominabilă comise de
Rusia țaristă sau sovietică – dezmembrarea Țării, ocuparea
Basarabiei, asasinarea elitelor românești, masacrele
colective,moartea a sute de mii de băştinaşi prin înfometarea
planificată, arestările, deportările, prigonirea lui Hristos,
incendierea lăcașelor sfinte, desproprietărirea, comunizarea – nici
un experiment diabolic nu le-a schimbat originea, limba și seminția,
nu le-a zdruncinat temeliile și nu i-a oprit din drumul lor de a
ajunge acasă, la stupul-matcă, de a fi împreună cu tot roiul, cu tot
neamul românesc. Fiindcă pentru basarabenii get-beget, indiferent
de regimuri, acasă a însemnat totdeauna România întreagă – cea
de la Nistru până dincolo de Tisa și Dunăre, din Carpați până în
Dobrogea și Marea Neagră.

Basarabie, ce fericire e pentru mine că m-am născut în casa ta și

sunt al tău, că m-ai lăsat să mă contopesc cu luptătorii tăi și să mă
fac una cu pământul tău martirizat. Cum să-ți mulțumesc,
Basarabie, că mi-ai îngăduit să te iubesc în timpurile când iubirile
erau interzise și condamnate, iar haitelor de profitori şi lichele le
erau silă de tine!? Ce cuvinte de recunoștință să-ți aduc că atunci
când erai singură, părăsită și ostracizată, fiindcă priveai cu jind
peste Prut, ai avut încredere și m-ai onorat să fiu împreună cu tine,
în carcera lor, în temniţa lor. Poate, după atâția ani de tăcere,
îndrăznesc să te privesc în ochi și să-ți mărturisesc, fiindcă tu ești
veșnică, iar ceasul meu e trecător – la școală și în anii de
studenție, stăpânii de la Moscova m-au învățat să le iubesc țara
lor, nu pe a mea. Cei mai erudiți profesori universitari ne cultivau
abil dragostea față de Rusia și disprețul, amestecat cu ură, față de
România. Și eu, împreună cu generațiile de după război, am primit
un pașaport fals, cu o identitate falsă. Ca să nu mori de foame și
să fii în rând cu lumea resemnată, pentru o bucată de pâine
străină, regimul te obliga să minți frumos, să amăgești convingător
conaţionalii, să îndrugi cu nerușinare că moldovenii au fost smulși
din robie, din ghearele românilor și eliberați de armata roșie.
Condițiile înjositoare le impunea regimul, dar persoana decidea să
le accepte sau nu. Pentru slugoii de partid şi de stat, pentru tot
soiul de intelectuali şi oameni de creație, minciuna combinată cu
românofobia era scara pe care urcau în „raiul” Moldovei Sovietice.
Foarte mulți din ei s-au dus în mormânt fără să se pocăiască, fără
să-și ceară iertare de la poporul pe care l-au schilodit și îndobitocit.

Creierul mutilat al moldovenilor poartă numele tuturor celor care au

colaborat cu ocupanții, au elogiat puterea sovietică și au mințit
conștient că moldovenii nu sunt români, vorbesc o altă limbă decât
româna, iar țara lor e URSS, nu România.

În timpurile cele mai mârșave, când eram scuipat – și de cei de

sus, și de cei de jos – de străini și colaboraționiști pentru credința
mea românească, nu am acceptat de dragul carierei profesionale
să rostesc, pentru protocol sau ritualul de angajare, măcar o silabă
împotriva României și a neamului românesc.

Scârbă și milă mi-a fost și îmi este de corul trădătorilor, fariseilor și

rătăciților.

În fața lui Dumnezeu vii singur, cu viața ta, cu faptele bune şi rele,
cu păcatele tale, nu cu regimul sau partidul pe care le-ai servit.

Ce fericit şi bogat sunt că, după ce am trecut prin infernul rusesc,

pot pune mâna pe inimă şi mărturisi: mă simt curat și demn în fața
Țării mele, România!
În anii de ocupație sovietică, contrar ideologiei oficiale, am spus
bandei comuniste de la Chișinău, cu prețul libertății mele, că
Basarabia este românească, nu rusească.

De-a lungul vieții mele, când toți considerau că Uniunea Sovietică

va fi veșnică, nu am fraternizat cu comisarii roșii, nu am intrat în
partidul lor, nu am îndoctrinat moldovenii și nu am elogiat
ocupanții.

Pentru mine, Basarabia a avut și are chipul frumos și blajin al

mamei mele nemuritoare. Pentru mine, Basarabia este mâna
dreaptă a României, mână pe care românii adevăraţi o aşteaptă
din august 1944, pentru a-şi face cruce cu dreapta în faţa lui
Dumnezeu şi a Ţării împlinite.

România e tot ce am mai sfânt și, visez, ca în tinerețea mea, ca în

anii de Eliberare Națională, să prind măreața zi a Reîntregirii
națiunii române. Iar dacă o fi să mai stea înlănţuite timpurile
nedrepte în calendare întârziate, voi – cei care sunteţi os din osul
nostru, sânge din sângele nostru şi ideal din idealul nostru –, în
clipele când hotarele strâmbe se vor prăbuşi, nu uitaţi, oricât ne-ar
acoperi anii sau pulberea stelară, să ne luaţi şi pe noi, luptătorii
fără de vârstă pentru unificarea României, să trăim împreună
bucuria nemărginită a neamului românesc, să adunăm generaţiile
de ieri, de azi şi de mâine, să leînfrăţim pe vecie în Hora Unirii.

Când ocupanţii au înfăşurat Prutul în sârmă ghimpată, s-a crezut

că moldovenii și-au pierdut Țara, limba, memoria și identitatea. Nu
este adevărat!

S-a crezut că, înghițită de imperiu, Basarabia a dispărut fără urmă

în oceanul slav. Nu este adevărat!

Ea a înviat din morți, și „cu moarte pe moarte călcând”, vine la tine,

pentru totdeauna – România mea, România noastră. Am fost,
suntem şi vom fi în veac şi de-a pururi o singură fiinţă românească!

E crezul unui român basarabean, e crezul neamului românesc din

Basarabia.
Dumincă am fost invitat de Ion Caramitru, de care mă leagă o
lungă prietenie (împreună cu el și cu Radu Filipescu am fondat
Asociația Revoluționarilor fără Privilegii, la mijlocul anilor '90) la
sala Atelier a Teatrului Național din București, unde am susținut o
conferință cu titlul ”În căutarea poporului pierdut”.

Am vorbit aproape două ore în fața auditoriului (sala avea peste o

sută de scaune ocupate) despre arheologia crimelor comunismului,
despre săpăturile în căutarea victimelor ucise de Securitate sau
decedate în lagăre și penitenciare. Despre drumurile de-a lungul și
de-a latul țării, alături de Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Paul
Scrobota și Groza Horațiu Dorin, bunii mei prieteni arheologi,
alături de care am dezgropat pînă acum 120 de asemenea victime.
La capătul a 60 de campanii arheologice, însumînd peste un an de
zile din viețile noastre, petrecut pe drumuri. Pentru noi, fiecare mort
găsit a fost o victorie, un privilegiu de a mai fi făcut încă un pas în
căutarea poporului pierdut al României.

Am fost înterbat și ce voi face acum, că nu mai lucrez la IICCMER.

Am răspuns că voi continua aceste călătorii, spre mormintele
neștiute în care doarme încă demnitatea națiunii noastre.

Nimeni nu mă poate opri: fiind expert arheolog, pot să caut

mormintele fără cruce, indiferent de locul meu de muncă. Am fost
reprimit cu brațele deschise la ”Observator Cultural” de Carmen
Silvia Mușat și Ovidiu Șimonca, prieteni încercați la greu. Și ei mă
vor susține să continui căutarea mormintelor fără cruce.

Voi relansa Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe

care l-am întemeiat în 2010 în cadrul unui ONG, după demiterea
mea din ordinul lui Băsescu de la Institutut. Nu mai aștept cu ochii
în soare. Ca și atunci, reîntoarcerea mea la IICCMER rămîne
ipotetică. Certă este numai determinarea mea da a nu mă lăsa
niciodată înfrînt și de nimeni, pentru că este o misiune pe care am
primit-o de mai presus de voința și puterea omenească, odată cu
cuvintele de neuitat pe care mi le-a spus părintele Iustin Pârvu,
cînd m-a chemat la el la chilie, presimțindu-și poate apropiatul
sfîrșit: ”vei avea multe de întîmpinat și mulți dușmani ți se vor
pune în cale, dar tu nu vei renunța. Ce faci este desupra
voinței tale. E voia Proniei și a morților care își așteaptă
crucea!”.
Așa să îmi ajute Dumnezeu!

Cabinetul Orban e departe de a fi lipsit de păcate, dar, totuși, față

de regimul Ciumei Roșii este o evoluție majoră. România s-a
schimbat în bine, să nu ne ferim să spunem asta! În trei luni se
putea face, poate, mai mult, dar nu pot să nu constat că liberalii au
rezolvat câteva probleme majore:

- Legea recursului compensatoriu, care a scos în stradă, sute de

criminali, violatori, pedofili și hoți, a fost abrogată.

- Jandarmeria a fost obligată să desecretizeze informațiile legate

de represiunea din 10 august 2018

- A început un proces de selecție a noilor șefi ai DNA, DIICOT și ai

Parchetului General. Pe lista celor promovați de ministrul Predoiu
apar și câteva personaje controversate, inclusiv un plagiator, dar
majoritatea par a fi procurori onorabili.

- Guvernul și-a asumat răspunderea pe legea alegerii primarilor în

două tururi. Vom vedea dacă va reuși...

Singurul lucru pe care nu-l înțeleg este ezitarea guvernului

PNL de a începe demolarea structurală a PSD. Desigur, la
televizor se ceartă foarte zgomotos. Dar lipsește atacul de
substanță împotriva bandei care a jefuit România timp de aproape
trei ani. Corpul de control al primului-ministru și departamentele
ministeriale de control nu s-au activat și n-au scos la lumină hoțiile
din guvernările Grindeanu, Tudose și Dăncilă. N-am auzit de nici
un dosar înaintat DNA. Chiar așa de prea-cinstită a fost
guvernarea PSD? Și, nuca de pe colivă, Raed Arafat, simbolul
contrareformei în sănătate, este neatins în poziția de secretar de
stat în ministerul de Interne.

Este o greșeală strategică faptul că guvernul Orban lasă PSD să

se refacă liniștit, în opoziție. Exact aceeași eroare (fatală) a făcut-o
și Emil Constantinescu în 1997: credea că PDSR-ul lui Ion Iliescu
se va prăbuși de la sine. Fals! Între 1997 și 1998, și-a refăcut
structurile, în 1999 și-a reluat creșterea, iar în anul 2000 a
spulberat PNȚCD, PNL și PD. Printr-o minune – Băsescu a
câștigat, la mustață, primăria Capitalei și a creat acolo un pol de
rezistență – opoziția democratică și-a revenit în 2004.

Domnule Orban, nu repetați eroarea de calcul a lui Emil

Constantinescu, o eroare generată de aroganța învingătorului și
lipsa de viziune pe termen lung! PSD nu trebuie lăsat să
respire. Trebuie înghesuit și tocat până dispare definitiv din
istoria României. Toate hoțiile lor trebuie documentate și
transmise presei și procurorilor. Scoateți-vă din cap orice idee de
realiza blaturi discrete, locale, cu baronii PSD și, dimpotrivă,
mobilizați coaliții locale anti-Oprișan, anti-Firea sau anti-Negoiță.

Dacă, în 2020, nu am demolat structurile locale ale PSD și n-am

deschis dosare pentru toate hoțiile și abuzurile lor, își vor reveni.
Vin vremuri grele – majorarea pensiilor trebuie amânată/
diminuată, deficitul trebuie pus sub control, educația și sănătatea
trebuie reformate cu măsuri de dreapta – iar PSD va profita ca să-
și relanseze discursul populist.

Și-n loc de final, vă las aici, domnule Orban, cuvintele rostite de

Tudor Vladimirescu exact acum 199 de ani, la 4 februarie 1821, la
Padeș: “Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu
rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești,
ca să-ți aperi viața!“

S-a ajuns la punctul critic, acu’e-acu! PNL și PSD s-au cam

încurcat în pașii de dans pe care încearcă să îi execute sub ochii
unei asistențe care nu mai pricepe nimic. Lipsește virtuozitatea.
Arta manevrelor nu strălucește, aș spune că dimpotrivă.
Diferențele dintre scopuri, mijloace, și mai ales declarații sunt
foarte mari.

Bucureștiul este ultima rămășiță a Bizanțului. Nu mi-e rușine nici

cu Constantinopolul și palatul Topkapi unde se juca destinul
Imperiului. Așa și Cotrocenii noștri, la fel de acoperit de grădini și
palate. Plus forfota curtenilor. Conspirațiile și intrigile aici se țes.
Deocamdată cu succes pentru tabăra liberală. Toată campania din
această iarnă /primăvăra aici a fost pusă la cale. Am avut semnale
nenumărate că se pregătește ceva pentru primăvară de la – în
ordinea importanței – Rareș Bogdan, Raluca Turcan, Klaus
Iohannis și Ludovic Orban. Dumnealor nu prea știu să păstreze un
secret. Sau poate că nu au vrut să îl țină. Fiecare a încercat să
ocupe pagina întîi a ziarelor (cîte mai apar) și să rupă gura tirgului.
Asta 1/ și 2/ au vrut să cîștige poziții în competiția cu ceilalți liberali
de la vîrf. Vedetismul face parte din ADN-ul PNL-ului.

PNL pînă acum e-n față – utimele sondaje arată că a depășit cu

mult PSD și este principal favorit în alegerile care vin. Orban a zis
bine în Parlament adresîndu-se pesedeilor din sală – „Vă batem,
oricum. Și într-un tur și în două! Și la anticipate, și la alegeri la
termen!” Scurt pe doi!

PSD a ajuns la jumătate din cît avea în 2016. Asumarea

răspunderii guvernului a pus PSD-ul în defensivă. A fost o lovitură
de maestru. Și pokerul e-n ADN-ul liberal. Orice ar muta PSD, iese
prost. Ciolacu, prea nou în poziția de lider nu s-a prins de
subtilitatea manevrei executată de Orban. Și anticipatele, și
alegerile în două tururi lasă PSD fără muniție. Și dacă le trece
moțiunea, și dacă nu este tot un drac. PSD pierde partida exact
cînd miza este mai mare.

Rămîne însă de văzut care este capacitatea liberalilor de a duce la

capăt această campanie aflată abia la început. Mai sunt cîteva
acte de jucat. Nu este obligatoriu să le iasă la fel de bine ca primul.
Sigur că PNL profită de debandada de la PSD, de marile lui
probleme interne și de imagine (de kko), de moștenirea lui
Dragnea. E un moment foarte bun pentru liberali să bușească
PSD-ul să nu se mai scoale de jos măcar 4-5 ani.

E foarte thrilling ce se întîmplă. Fiecare zi aduce o răsturnare de

situație și măcar o lovitură de teatru. De pildă azi. Trece sau nu
trece moțiunea de cenzură PSD&UDMR? UDMR este un PSD în
maghiară. Orban este în win-win situation. PSD, invers. Dacă
moțiunea trece totuși, intrăm în criză politică și lucrurile se
complică. Dar în mare rămîn aceleași cu condiția ca PNL să se țină
bine în șea și să rămînă disciplinat pînă în ziua alegerilor.

E palpitant, cum ziceam. Nu știu dacă se joacă la agențiile de

pariuri chestia asta, dar ar fi foarte interesant.

Cred că multă lume e contrariată de ce s-a întîmplat ieri.

Spectacolul oferit de tenorii clasei politice a fost cu dus și-ntors.
Liberalii știau de o săptămînă că vor cădea de la guvernare. Nu a
fost un secret pentru ei tărășenia care se pregătea.

Cel mai bine informați au fost adversarii lui Orban din partid. Ei au
împînzit PNL toată săptamîna cu așa-zise informații, zvonuri,
scenarii. Fuseseră informați de la Cotroceni cum vor merge
lucrurile sau niște binevoitori au strecurat informația căderii lor pe
la bufetul Parlamentului?

Totul a fost pînă la urmă o ocazie oferită lui Orban de a ține un

discurs de adio. Vorbește bine, are un glas bun, de bariton, are
vorbele cu el. În plus s-a televizat și l-a văzut o țară întreagă
vorbind. Alt succes, ieri, liberalii nu au avut. Au cam încasat-o!
Lumii nu îi plac invinșii, cei slabi, cei care părăsesc scena. Cazul
liberalilor acum.

Mascarada a durat mai multe ore pe principiul voi vă faceți că

plătiți, noi ne facem că muncim. Plecarea guvernului PSD condus
de VVDăncila cu trei luni în urmă a fost o dramă – cu plînsete, cu
apeluri disperate. Aveai impresia că se prăbușește cerul și a venit
sfirșitul lumii.

Sceneta de ieri din Parlament s-a derulat într-o atmosferă de

concordie, chiar de veselie. Nimeni nu prea a crezut ce vedea.
Nimeni nu a luat lucrurile în tragic. S-a schimbat atmosfera,
indiferența a devenit generală. Asta e, dlor, guvernele vin și
pleacă. PSD a adunat 261 de voturi ieri, după ce îi picase guvernul
cu 240. Ceva s-a schimbat, e limpede. Ce anume?

Secretul poveștii e la Cotroceni. De aici au fost conduse ostilitățile,

ordinul de a fi dărîmat guvernul Orban de acolo a venit. Cred că
Orban nu merita să i se facă o asemenea figură. A condus strălucit
campaniile de anul trecut. Dar el este de mult pîndit în partid de
adversarii lui, cam prea numeroși.

La rigoare se poate spune că nu Ciolacu a dat jos guvernul, ci

Klaus Iohannis care visează insistent alegeri anticipate. Planul lui
Orban a fost altul. Să ducă guvernul pînă la alegerile parlamentare
și după aceea să conducă 4 ani un program de reforme care să
europenizeze țara, să lichideze marile rămîneri în urmă și să
accelereze modernizarea… Nu toată lumea a fost de acord. Unii
nu acceptă programul, au încă rămășițe feseniste puternice. Alții
nu acceptă persoana lui Orban. Se caută cu infrigurare un premier
mai docil, mai supus, mai șters, care să îi treacă laurii lui Iohannis
– ahtiat de putere și imaginea sa proprie.

În alt doilea mandat Iohannis este preocupat, ca să nu spun

obsedat, de cum va rămîne el în istorie. Se vede ca un mare
reformator al statului, un lider care a adus România mai aproape
de Europa. Gloria asta nu vrea s-o împartă cu nimeni. De unde și
manevrele pe care le face de a se debarasa de Orban și orice
concurent politic.

Calitatea principală a lui Iohannis este răbdarea – va aștepta la

pîndă cît va fi nevoie să-și atingă scopul. Acum încearcă manevra
cu alegerile anticipate. A riscat capul lui Orban nu pe al lui. Nu e
sigur că va reuși, dar nu va renunța.

Printre cei prezenți aseară la comemorarea eroilor martiri Iuliu

Maniu și Ion Mihalache a fost și domnul Paul Lăzărescu, director al
ziarului ”Dreptatea”, din 1945 până în 1947 și apoi din 1989.

L-am cunoscut în anii 1990 și, de fiecare dată când îl întâlneam,

mă emoționau nu numai aleasa ținută morală intactă după ani lungi
petrecuți în închisorile comuniste, ci și gândul că, la fel ca Seniorul
Corneliu Coposu, Ioan Bărbuș, Șerban Bani Ghica, Cicerone
Ionițoiu, face parte din cei ale căror existențe poartă amprenta Iuliu
Maniu.

În 8 noiembrie 2010, la evenimentul pe care l-am organizat la

Ateneu, la împlinirea a 65 de ani de la prima manifestație
anticomunistă din România, domnul Paul Lăzărescu a vorbit
despre cum a reușit Iuliu Maniu să păstreze, în condițiile cenzurii
agresive a comuniștilor, un ziar de opoziție: ”Ardealul”.

”Se vorbește prea puțin despre Iuliu Maniu”, spunea adesea și

încerca, în orice ocazie oferită, să completeze portretul celui mai
important om politic român din prima jumătate a secolului XX.

Astăzi, la o zi de când Sfinxul de la Bădăcin a intrat, acum 67 de

ani, pe porțile eternității, Pronia Cerească a decis ca domnul Paul
Lăzărescu să împlinească 94 de ani.
La mulți ani domnule Paul Lăzărescu, profund respect, admirație și
bucurie!

Să nu-i deranjăm pe pesediștii care chiuie de bucurie și horesc,

fericiți că au dat jos cabinetul Orban! E cântecul lor de lebădă. E
ultima lor victorie, înainte de a pierde alegerile și a începe,
sper, procesul de destrămare a acestei grupări terorist-
infracționale.

Banda pesedisto-pontistă a făcut un serviciu cabinetului Orban,

dându-l jos și deschizând calea anticipatelor. I-au ajutat pe
liberali să iasă din cea mai cumplită capcană pe care le-o
pregătise infractorul Dragnea: majorarea, cu 40%, a pensiilor,
în septembrie 2020. Era o măsură imposibil de aplicat. Sau,
dacă era aplicată, ar fi băgat România în faliment. Un guvern aflat
în prag de alegeri nu ar fi avut cum să amâne sau să reducă
majorarea pensiilor decât dacă era sinucigaș. Oricâte argumente
raționale ar fi avut un guvern, presa pesedistă, în frunte cu Antena
3, l-ar fi crucificat. Politic, doar un guvern proaspăt ieșit din alegeri,
având în spate votul popular, poate lua măsura de a crește
pensiile, dar cu un procent mai mic, nu cu 40%.

Știu principala temere a celor din tabăra anti-PSD: am ratat

modificarea legii și nu vom avea alegeri în două tururi. E rău, dar
nu este o catastrofă. Tot ceea ce trebuie este ca liderii opoziției
să aibă un pic de creier și modestie, să lase orgoliile și să se
adune, pentru a propune candidați unici.Gândiți-vă la impactul
național al unor asemenea alianțe locale: “Bucureștiul împotriva
mafiei din Voluntari“ sau “Coaliția anti-Oprișan“.

Eu cred că prăbușirea guvernului Orban este genul de înfrângere

care, cu nițică inteligență, se poate transforma într-o victorie
majoră. PSD nu are timp, până în iunie, când am putea avea
alegeri anticipate, să se adune. Ciuma Roșie face eforturi
disperate să găsească figuri vandabile, credibile, dar nimeni nu
vrea se asocieze cu fostele slugi ale infractorului Dragnea. L-a
racolat pe Ponta, zis Dottore, și reface alianța cu Tăriceanu, care a
încercat zadarnic să fie reprimit în PNL. Vechiul lor prieten și aliat
în răutăți și hoții, Kelemen Hunor, revine în gașcă, speriat, căci
sunt șanse bune ca aripa de limba maghiară a PSD, așa-zisul
UDMR, să nu mai treacă pragul electoral.
Va fi nevoie, stimați prieteni, de mobilizare la alegerile care vin,
pentru că avem șansa uriașă să desființăm gruparea teroristă
PSD-ALDE-UDMR-Pro România.

Destul au ținut țara în subdezvoltare, acești teroriști, jefuind banii

pentru școli, spitale și autostrăzi. Da, teroriști, acesta e cuvântul
pentru modul în care s-au purtat cu poporul român, nu au fost
“doar“ niște hoți. Am intrat în linie dreaptă: de acum înainte, de noi
depinde să-i aruncăm la coșul de gunoi!

Am avut răgazul, în aceste ultime două săptămîni, să lucrez la

finalizarea unei expoziți cu numele ”Poporul pierdut al lui Marius
Oprea” (nume ales de curatori), care va fi deschisă la Muzeikon, în
Alba Iulia, pe 11 martie, puțin după sărbătoarea Sfinților Mucenici
și se va închide după Paște.

De cînd am început săpăturile în căutarea victimelor comunismului,

în 2006, am recuperat fiece fărîmă de orice altceva decît oseminte
(perluate de Medicina Legală): cuie cu care au fost pecetluite lăzile
din scînduri subțiri în care au fost îngropați deținuții sau cîte o
cataramă ori bumbi de metal de la cei executați de Securitate și
multe altele, care ar părea la prima vedere ruginituri bune de
aruncat.
Piesele mai importante, cum sînt diverse obiecte personale ale
partizanilor au fost restaurate și conservate cu ajutorul lui
Gheorghe Petrov la Muzeul Transilvaniei din Cluj și le-am adunat
într-o expoziție, ”Numitorul comun – moartea”, care aparține
Asociației pentru Memoria Victimelor Comunismului, pe care am
întemeiat-o după ce am fost dat afară prima dată de la Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului de către Vladimir
Tismăneanu, în 2010. Atunci, noii responsabili ai Institului au spus
că nu au nevoie de aceste obiecte, considerîndu-le inutile, deși pe
de altă parte clamau dorința de a întemeia un Muzeu al
Comunismului. Așa că le-am preluat la Fundație și bine am făcut.

În fine, nu despre asta e vorba aici, ci despre ceea ce am făcut cu

restul. Multă vreme, le-am ținut în casă ori pe balcon, în pungi și
într-o veche ladă de lemn. Apoi, într-o bună zi, în 2012, am așezat
foiță de aur pe o scîndură și din cuiele morților de la Aiud am
început să conturez un chip – a ieșit din mîinele mele un chip al lui
Iisus, adormit. A fost prima piesă a acestei expoziții, care e gata
după opt ani. Ultimul exponat l-am terminat ieri – se numește
”Moartea unui deținut”. E gata și prezentarea expoziției, realizată
de buna mea prietenă Ana Dumitran, directoarea de la Muzeikon.
Bucățele de fier, cuie, grinzi, scînduri, vopsea acrilică, foiță de aur
au luat un nou chip – acela al poporului pierdut, eroii neștiuți ori
uitați ai lumii de ieri. Uitare din care încerc să-i scot prin orice
mijloc – inclusiv prin ceea ce unii numesc artă, iar eu găsesc că e
voia morților de a-și găsi și în acest chip liniștea și pomenirea.

În România, câteva milioane de români muncesc din greu, își

plătesc taxele și impozitele și, dacă greșesc, răspund în fața legii.
Deasupra lor, hrăniți din taxele și impozitele lor, se află o mână de
profitori, bugetari care primesc salarii foarte speciale, pensii și mai
speciale și care se află deasupra legii, pentru că se bucură de tot
felul de imunități.

România nu este o țară în care oamenii sunt egali. Așa-zisa

stângă pesedistă a dus țara într-un fel de Ev Mediu post-
comunist, unde o mână de cetățeni muncitori ține în spate o
clică exploatatoare, care n-au frică de lege, fiindcă nu-i poate
atinge.

- Avem un strat de funcționari superiori, angajați pe pile, care

se fac că lucrează, dar își dublează sau triplează salariile prin
tot felul de sporuri: spor de solicitare neuropsihică, spor de
toxicitate sau spor pentru doctorat. Primesc spor de muncă în
condiții periculoase niște funcționari care lucrează în ministerele
bine păzite din Piața Constituției. România e plină de doctori cu
doctorate plagiate, care-i ajută să ia majorări substanțiale la
salariu.

- Avem casta pensionarilor speciali: circa 100.000 de foști

bugetari, inclusiv securiști-torționari sau milițieni care au
omorât oameni în bătaie, au pensii adesea de 10 ori mai mari
decât pensia medie a unui român obișnuit. Două miliarde de
euro pe an se cheltuie pe pensiile speciale. Beneficiarii se apără
între ei – de aceea le-a dat Dragnea pensii speciale și judecătorilor
de la CCR – și e aproape imposibil să le desființăm. Dar vom reuși!

- Avem tagma nomenklaturiștilor care se află deasupra

legii: nu pot fi anchetați sau trimiși în judecată fără ca propria lor
castă să-și dea acordul. Nu sunt doar parlamentarii și miniștrii în
această situație. Judecătorii de la CCR beneficiază și ei de
protecție. Militarii din serviciile secrete nu pot fi anchetați decât de
procurorii militari, care sunt amici lor. Iar acum, ministrul Justiției,
Cătălin Predoiu, vrea să le ofere și magistraților două filtre
protectoare: procurorii și judecătorii vor putea fi anchetați doar cu
acordul Procurorului General și vor putea fi trimiși în judecată doar
cu acordul CSM.

Articolul 16 din Constituția României care spune că:

„1. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,

fără privilegii şi fără discriminări. 2. Nimeni nu este mai presus
de lege”.

Să fim onești, aceste prevederi sunt literă moartă. Legea

fundamentală a României a ajuns o bucată de hârtie fără valoare.
Românii nu sunt egali în fața legii. Prea mulți sunt discriminați/
teorizați/ oprimați de către o mână de privilegiați. Privilegiați
sunt bandiții și prietenii lor...Aceste nedreptăți nu mai pot continua.
Până la urmă, românii se vor revolta. Încă mai sper să nu se
ajungă la furci și topoare!

În mitologia greacă, Ares, zeul Războiului, aducea omenirii

suferință și haos. Era căsătorit cu Enyo, a cărei specialitate era
distrugerea orașelor, iar copiii lor produceau: dezbinare, frică și
cruzime. Enyo avea un frate, Polemos care nu putea lipsi niciodată
de acolo unde se desfășura războiul, devenind practic
personificarea lui! Mai târziu, în limba greacă, termenul de
polemologie definește studiul războiului, iar polemica înseamnă
limbaj agresiv, contradictoriu. Polemos își găsește greu pereche în
Pantheon, dar se îndrăgostește iremediabil de Hybris, zeița
mândriei fără masură, a aroganței și infatuării! Lumea
antică înțelegea foarte clar morala și simbolismul istorioarelor cu
zei. Popoarele știau că atunci când Hybris se muta în palatele lor,
este urmată imediat de Polemos, cu alte cuvinte că Războiul se
naște din orgoliu, pentru că toți cei care îl încep, sunt și convinși că
îl pot câștiga!

După ce au preluat și adaptat mitologia greacă, latinii au rebotezat

cuplul de zei aducători de rupere, război și despărțire. Astfel, Ares
devine Marte, iar Enyo primește numele de Bellona de la care
provin doi termeni aparent ireconciliabili: bellum (război) și bellus (
frumos) . Dacă pentru vechii greci, războiul era eminamente rău,
imoral și se năștea din orgoliul nemăsurat al conducătorilor, pentru
noul mare imperiu global gestionat de Roma, Marte este demn și
uneori devine apărătorul popoarelor, iar Bellona sugerează că
uneori războiul are un aspect moral. Terminologia va genera alte
doua concepte pe care le utilizăm și astăzi: beligeranți (părți aflate
în conflict) și belicos (războinic).

Așadar, observăm că încă de la începuturile civilizației europene,

cu imensa moștenire a culturilor elene și latine, războiul este
asociat cu discordia, confuzia, haosul, dar și cu onoarea,
demnitatea și cu misiunea de a promova și apăra sisteme de valori
(spirituale, ideologice, doctrinare, etc.) Latinii aveau un termen și
mai precis care definea războiul civil, discordia (neînțelegerea,
neacceptarea).

Istoria noastră ne demonstrează cum, aproape în fiecare

generație, dacă ne lăsam pradă trufiei și încăpățânării de a
considera că propriul nostru sistem de valori este unicul valabil, ne
confruntăm în cele din urma cu războiul, în toate formele sale:
religios, politic, economic,militar, rece, hybrid, asimetric ș.a.m.d.
Am considerat necesară această introducere ca să înțelegem mai
adânc sursa primordială care împiedică Pacea dintre noi. România
se afla și ea, de multa vreme, pradă discordiei. Există un război de
uzură între Occident și Orient, un conflict generat de trufia
impunerii unei Ordini Mondiale. Conflictul ideologic dintre
capitalism și comunism a suferit câteva mutații după 1989.

Prăbusirea URSS a adus după sine pierderea ordinii socialiste,

astfel țările marxiste din Orientul Mijlociu au intrat într-o tranziție
instabilă lăsând loc renașterii islamismului fundamentalist,
terorismului de stat și a conflictului interetnic. Până în prezent,
încercarea Occidentului de a exporta democrația, prin așa zisa
Primăvară Araba a eșuat, iar campaniile militare din Afganistan,
Irak, Libia și Siria au scăzut prestigiul armatei americane, forța
motrică a NATO.

În acest context general, al conflictului între civilizații, se află și

România, fostă aliată a URSS până în 1989 și membru deplin în
UE și NATO, în prezent. E important să înțelegem că dincolo de
încleștarea electorală, între partidele partidele politice, există o
miză globală a Războiului civilizațional!

Geografic vorbind, țara noastră se află chiar pe linia de demarcație

între paradigma nord-atlantică promotoare a economiei libere,
neamestecul politicului în Justiție și libertăți maximale destinate
diferitelor minorități și cea euro-asiatică care se definește prin
autoritarism, fuziune între religia de stat și guvernanță, economie
controlată de oligarhi și răsturnarea democrației într-un joc de
putere care implică serviciile secrete, naționalism și dictatură a
majorității!

Probabil, confruntarea dintre paradigme în lumea civilizată se va

purta digital! Specialiștii în Cyberwar atrag atenția încă de la
sfârșitul secolului al XX-le-a că debutul în noul mileniu va fi era
digitală, cyberspațiul care nu este altceva decât o reprezentare
grafica a datelor extrase din toate computerele sistemului uman.
Lumea de azi nu mai este condusă de arme, energie, resurse
naturale sau bani, ci de sistemul binar, între miliardele de biti dintre
0 și 1/ 1-0.
Așadar, lumea digitală în care viețuim momentan gravitează în
jurul electronilor. Informația, adică ce gândim, ce vedem, ce auzim
și în sistemele valorice în care credem a devenit noul câmp de
luptă! Încă din 1991, Consiliul National al Cercetării din Marea
Britanie a elaborat un raport împreuna cu NSA, privind
vulnerabilitățile erei digitale și provocările Războiului informațional:
“lumea occidentală se află în pericol, va depinde din ce în ce mai
mult se tehnologia computerizată. Ea va controla aproape toate
aspectele de la energia electrică, comunicații, resurse militare
până la serviciile financiare.Oricât de mult vom încerca să
securizăm cyber -spațiul, suntem vulnerabili atât la accidente cât și
la atacuri deliberate. Teroristul de mâine va putea produce mai
multe pagube cu o tastarură decât cu o bombă, iar tâlharul modern
poate amenința mai mult cu un computer decât cu o pușcă.”

Vă recomand în încheiere un interviu foarte interesant al analistului

Iulian Chifu, fondator al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și
Early Warning. Îl puteți accesa AICI.

Ipocrizia politicienilor români este întrecută doar de cea a

electoratului care îi reprezintă. Zilele trecute am trăit din nou un
episod care daca n-ar fi de plâns, ar fi de râs.

Prima dată a apărut ideea blatului între PNL și PSD pentru a

îngropa definitiv cele 2 tururi pentru alegerea primarilor. O discuție
binevenită și o dezbaterea obiectivă, care a clarificat multe nuanțe
ale problemei. Doar că cine a fost cel mai supărat și mai vocal din
cauza presupusului blat? Dacian Cioloș, fostul premier, care timp
de un an de zile, cât a guvernat, a găsit toate motivele posibile
pentru a nu da OUG pentru 2 tururi sau pentru a nu-și asuma
răspunderea. Un politician care a făcut jocul PSD timp de un an de
zile și care a adus PSD la un scor fără precedent, pe toate
segmentele. Dar Cioloș găsește oportun, la o săptămână după ce
două sondaje de opinie dau partidul său la 3%, să se rățoiască la
Orban pentru lipsă de responsabilitate!

Dar asta nu e tot! Dacian Cioloș, reprezentantul unui partid care nu

este nici măcar în Parlamentul României, iese ieri și anunță că el
vrea la guvernare, că trebuie să se implice și oarecum să se
asigure că noul guvern PNL își face treaba. Nu-i așa că vă simțiți
ca în celebrul vers „I feel like the color blue”? Domnul Cioloș a uitat
că acum 3 luni de zile a refuzat, împreună cu USR, să intre la
guvernare, pentru că experiența anului 2015 îl învățase că cheia
succesului e să stai pe margine și să-l înjuri pe ala care face ceva.

Lăsând la o parte discursul de campanie al domnului Cioloș, care

este nevoit să facă valuri pentru a-l crește pe candidatul de la
Primăria Capitalei, Vlad Voiculescu, corul adoranților care au sărit
să atace PNL și să susțină discursul halucinant al lui Cioloș este
de neoprit. Ipocrizia nucleului dur al acestei alianțe o depășește cu
mult pe cea a lui Cioloș. Dacă fostul premier este calculat și orice
ieșire publică urmărește un plan clar, prin care PLUS încearcă să
ia fața USR, haita bezmetică a celor care se aliniază în spatele
declarațiilor cioloșiste jignește, amenință și în general face ce știe
cel mai bine: te prostește pe față.

Acum se văd cei 7 ani în politică. Cine ne vorbește de toleranță,

respect, educație durabilă și standarde europene? Cel care are
cea mai agresivă și obraznică gașcă de comunicatori. Cum îi
crești, așa îi ai. Și ce văd acasă, transmit mai departe, în lume.

Înaripat de discursurile sale glorioase de la ONU și de la Consiliul

Europei, de întrevederile istorice cu toți liderii mondiali, Dodon și-a
continuat vizitele oficiale, de această dată, la Ministerul Afacerilor
Externe și Integrării Europene (MAEIE).

Vedeta numărul unu a politicii externe moldovenești a tras o

”ciastushkă” de toată frumusețea și admirația de s-a auzit tocmai la
Kremlin și în fundul... Kamceatkăi. La sigur că le-a ”răvășit și
tămăduit suflețelul”, în primul rând, experților în războaie civile și a
stopării vărsării de sânge pe Nistru, reprezentanților marcanți ai
națiunii civice moldovenești și conservelor rusești, care s-au
reactivat în ultima perioadă, încurajați și susținuți plenar de
diversele fundații pe filiera moscovito-berlineză.

Dodon a descoperit, în sfârșit, ”calea a patra” a politicii externe

echilibrate, ceea ce înseamnă că totul rămâne echilibrat pe vechi,
adică menținem intact status quo cu tot cu armata rusă de
ocupație, cu armata propagandistică și mediatică rusească, cu
războiul hibrid în toată amploarea lui doar ca ele să fie echilibrate
și să convină Moscovei. Молодцы, просто молодцы, ребята!
(Bravo, băieți !). Poate n-ar fi reușit Dodon, dacă nu-l ajutau
discipolii redutabili ai lui Voronin în ale diplomației și relațiilor
internaționale.

Acesta nicidecum nu este un pamflet, ci o realitate tristă și jalnică

în care am ajuns. Am scăpat de Plahotniuc ca să-l acceptăm pe
Dodon vedetă în toate, nu și fără contribuția unora dintre noi? L-ați
dorit atât de mult, admirați-l!

P.S. După prânz ”conțărtul” continuă cu ambasadorii la sediul

președinției: în program doar ”ciastushki”!

După ce a umblat o vreme cu „cu iaurt, cu gugoşele”, încercând să

cumpere bunăvoința autorităților române cu vorbe mieroase și
falsă îngăduință, adresându-se chiar de câteva ori românilor cu
„fraților de peste Prut”, Igor Dodon s-a hotărât să schimbe placa și
l-a rechemat acasă pe ambasadorul Republicii Moldova la
București, un filo-român.

Mihai Gribincea le stătea demult ca un os în gât prorușilor de la

Chișinău. Motive ar fi mai multe, dar în primul rând pentru că
acesta nu-și ascunde obârșia și vederile românești, spre deosebire
de mulți colegi de-ai săi „pragmatici”. În plus, el a contribuit în mod
real la consolidarea relațiilor moldo-române.

Încă în 2017, când socialiștii se aflau în Parlament în alianță

informală cu Partidul Democrat, ei au încercat să-l revoce din
funcție, lovindu-se atunci de refuzul autorităților de la București.
MAE a respins candidatura celui care urma să-l înlocuiască pe
domnul Gribincea, Ion Stăvilă.

De data aceasta socialiștii au un pretext formal – ambasadorului

Gribincea i-a expirat mandatul de 4 ani, deși în serviciul diplomatic
moldovenesc sunt câțiva șefi de misiune care au fost „uitați” în
funcție timp de 8-9 ani.

În realitate, Dodon a întrevăzut în retragerea lui Gribincea la

„centrală” câteva posibilități de a se manifesta în raport cu
autoritățile române, care l-au ignorat constant de la preluarea de
către el a mandatului de președinte, în 2016. Mai mult – în ultimele
săptămâni oficialii români i-au transmis aproape cu text deschis că
nu poate fi partenerul lor de dialog, din cauza profilului său de
politician prorus, antieuropean și antiromân. Și președintele
Iohannis, și premierul Orban, și ministrul de Externe Aurescu au
arătat cât se poate de limpede că în procesul de cooperare moldo-
român instituțiile controlate de Dodon – și ele reprezintă
majoritatea – vor fi evitate.

Lucru cu care orgoliosul președinte de republică nu se poate

împăca, mai ales într-un an electoral în care este decis să obțină
un alt mandat și crede că are nevoie în acest sens de
recunoaștere internațională. Drept pentru care încearcă să se
impună în fața decidenților politici români ca factor indispensabil,
de neocolit.

Calculul său este că va fi în câștig în orice caz. Dacă Bucureștiul îi

va accepta omul pe care-l va propune în locul lui Mihai Gribincea,
el va lua acest gest de bunăvoință drept unul de slăbiciune și-l va
îndrepta împotriva opoziției proeuropene de la Chișinău. Dacă,
însă, în trei luni de la depunerea solicitării de agerement nu va
primi niciun semn de la MAE, va folosi acest refuz tacit drept temei
de a acuza statul român de ostilitate față de Republica Moldova.

În acest al doilea caz Dodon se va face util din nou Rusiei, unde
are nu numai susținători, dar și destui contestatari. Printre lucrurile
care i se reproșează la Moscova este faptul că nu a livrat toate
rezultatele promise, între care o chestiune principială pentru ruși –
impunerea limbii ruse în instituțiile publice. La Moscova nu se
înțelege că Dodon, care a creat acolo așteptări mari, ireale, și-ar
tăia craca de sub picioare dacă ar aplica la Chișinău toate
obsesiile imperiale ale rușilor, nestinse de la destrămarea URSS.

De aceea el încearcă să-și mascheze neputința de a-și îndeplini

promisiunile prin a crea premise care pot duce la tensionarea
relațiilor cu Bucureștiul. Până la urmă, aceasta a fost dintotdeauna
menirea fatală a tuturor guvernelor proruse de la Chișinău, fie
acestea agrariene, comuniste sau socialiste – de a sâcâi România,
de a o provoca și a o șantaja în permanență, de a-i strica socotelile
pe plan internațional, de a fi acea lingură cu dohot care strică un
butoi cu miere. Puțini dușmani mai sârguincioși a avut România în
ultimele trei decenii decât unii politicieni de la Chișinău, care au
încercat să-și facă un titlu de glorie – chiar dacă rău famată – din
râvna cu care au atacat și au ponegrit România.
Le vine, însă, tot mai greu să fie eficienți. La București s-au
dezvoltat anticorpi față de ei și li se cunosc reflexele, iar oamenii
de rând din Republica Moldova își îndreaptă, în număr tot mai
mare, privirile pline de speranță spre Țara lor.

PNL, la ordinele președintelui Iohannis, s-a prefăcut că vrea să

legifereze alegerea primarilor în două tururi. Soluția corectă era
emiterea unei ordonanțe de urgență, pe care Parlamentul n-ar fi
avut timp să o respingă până la alegerile locale. Prin menținerea
sistemului de alegere a primarilor într-un singur, PSD va reuși să
aibă, după alegerile din iunie 2020, peste 1000 de edili (acum,
PSD are 1707 primari din 3186). În plus, prin sistemul de alegere
directă, într-un singur tur, a președinților de consilii județene,
pesediști precum Oprișan au prima șansă în județele roșii (PSD
are 29 de președinți de CJ, după alegerile din 2016). Dacă se
trecea la sistemul de alegere în două tururi a primarilor și
președinților de consiliu județean, PSD era spulberat.

Știu că în spatele acestui aranjament este președintele Klaus

Iohannis, care a decis că PSD trebuie lăsat să-și revină, în loc
să fie ras din politică, iar liderii săi dați pe mâna DNA. Planul este
ca Ciuma Roșie să rămână în opoziție și folosită pe post de “bau-
bau“: cum va critica cineva viitorul guvern PNL, cum să i se taie
discursul cu mesajul “Dar vrei să se întoarcă PSD-ul la putere?“.

Uitați-vă la fapte, faptele din ultimele 3-4 luni:

- Guvernul Orban n-a scos la suprafață absolut nici un

matrapazlâc al fostei guvernări. Are la dispoziție corpul de
control al premierului și departamentele de control ale fiecărui
minister. Acestea șomează.

- DNA nu a deschis nici un dosar major referitor la jaful

regimului PSD din perioada 2017-2019. Singura anchetă se
referă la niște matrapazlâcuri din Arad. Cum e posibil? A fost
regimul Dragnea cel mai cinstit regim din ultimii ani?

- Prin menținerea sistemului de alegere a primarilor într-un tur,

PSD își păstrează puterea locală, o uriașă sursă de bani
- Guvernul Orban pare că nu este capabil să elimine din
structurile sale câțiva pioni importanți ai PSD: secretarul de stat
Raed Arafat, șefa ANAF, Mirela Călugăreanu, șeful companiei de
drumuri și autostrăzi, șefa Companiei Naționale de Investiții, etc.

- În București, PNL nu face decât să divizeze tabăra anti-PSD

și să-i deschidă calea lui Firea, precum și primarilor PSD de
sector.

Noul blat de sorginte uselistă are drept scop nu doar revigorarea

PSD, ci și sufocarea formațiunilor anti-PSD care reprezentau o
alternativă la PNL, dacă acest partid își trădează, din nou,
electoratul.

Eu nu pun la zid, acum, tot PNL-ul. În acest partid sunt și oameni

onești care știu că luptă hotărât împotriva Ciumei Roșii. Capul
răutăților este, din nou, la Cotroceni, iar victima sa va fi premierul
Orban, pe care Iohannis l-ar vrea schimbat de la Palatul Victoria.
De aceea, le spun liberalilor onești și premierului Orban: veți fi
primele victime, când PSD va renaște. Obiectivul a milioane de
români trebuie să fie și al liberalilor: nu există nici o pace cu
PSD-ul, această structură trebuie trimisă în afara legii.

După ce a apostrofat ambasadorii noștri la recentele întrevederi de

la MAEIE și Președinție, excelând în limbajul bădărănesc ce-l
caracterizează plenar, vedeta nr.1 a politicii externe moldovenești
și-a amintit de politicile “diplomatice” ale “profesorului” său de altă
dată – Vladimir Voronin. De la acesta a însușit de minune ce
înseamnă a arăta, inițial, cu degetul, ca, mai apoi, să purceadă la
expulzarea diplomaților și ambasadorilor. Profund inspirat și
recunoscător politicilor similare de la Kremlin, Dodon, contrar
prevederilor constituționale, atacă ambasadorii statelor membre
ale Uniunii Europene insistând că, chipurile, s-au implicat în
treburile interne ale Republicii Moldova. Exact același lucru l-a
făcut și Voronin în 2009, când a expulzat câțiva diplomați români,
ulterior declarând persona non-grata Ambasadorul României la
Chișinău.

Tupeul lui Dodon depășește orice limită și decență diplomatică, pe

care el nu le are cu desăvârșire. Comportamentul lui în relațiile cu
diplomații străini este similar cu cel de la PSRM sau de pe la
“guleaiurile” (petrecerile) de la Condrița, Sadova sau de pe
muntele Athos. Câtă inteligență de șef de stat ar trebui să ai,
apostrofând diplomații străini că “dacă tare sunteți îndrăgostiți de
vreun partid politic, că unii dintre voi mi se pare că sunteți membri
ai PAS cu DA, dacă vreți să fiți membri de partid, primiți cetățenia
RM și faceți politică, dar nu vă ocupați de promovarea imaginii unui
partid politic”. Este culmea impertinenței și a limbajului mojicesc în
relațiile cu ambasadorii UE. Ați văzut vreodată un „limbaj
diplomatic” similar, pe care Dodon l-ar utiliza în public, când e
vorba de „activitățile diplomatice” ale Ambasadorului și a
„diplomaților” Federației Ruse la Chișinău? Niciodată! Din simplul
motiv că Dodon este exponentul de vază al intereselor rusești
în Republica Moldova.

Oare chiar Ministerul de Externe și Guvernul nu au elementara

decență (dar și obligațiune!) să-i tempereze vedetei nr. 1 a
diplomației moldovenești „apucăturile diplomatice”? Cu atât mai
mult cu cât acesta are și un consilier prezidențial pentru politică
externă, care vreo 10 ani a tot stat la Bruxelles, ducând brațe de
flori la Ambasada și la Misiunea Federație Ruse în Belgia și la UE.

Oare chiar Ambasadorii României, Poloniei și a UE la Chișinău

sunt inamicii „statalității și neutralității permanente” a Republicii
Moldova, conform gândirii total intoxicate de ură proletară a lui
Dodon?

Tot mai pregnant se conturează o tendință foarte periculoasă a lui

Igor Dodon de a compromite unele state ale UE și chiar Uniunea
Europeană din simplul motiv că acestea nu vor să facă jocul lui și
al PSRM-ului, respectiv al Rusiei. Pentru Dodon nu UE și partenerii
noștri adevărați sunt importanți, ci doar indicațiile de la Kremlin, pe
care le execută cu o docilitate incredibilă.

Din februarie 2017, lupt pentru acest vis, această speranță: Ciuma
Roșie trebuie trimisă în ilegalitate. Acesta nu este un “partid“, ci
o grupare infracțională organizată. Simt că acel moment, bun
pentru România, se apropie. Ar fi cumplit dacă ne-am împiedica la
un metru înainte de linia de sosire.

De aceea, le spun oamenilor corecți din PNL că obiectivul

alegerilor locale și parlamentare din 2020 trebuie să fie dizolvarea
PSD. Pasul unu: trebuie să-i lăsăm fără structuri locale, fără
primari și președinți de consiliu județean, și cu un număr cât mai
mic de parlamentari. Pasul doi: (încă mai) sper ca domnul Predoiu
să numească oameni corecți la DNA și aceștia să ancheteze jaful
pesedist din regimul Dragnea. După care ar urma ultimul pas:
scoatem PSD în afara legii. Nu este greu. Se poate.

Văd însă că, de vreo câteva săptămâni, PNL își face cu ochiul,
tandru, cu ciolacul pesedist. Tot mai mulți pesediști apar în
structurile guvernamentale. Vechi fosile, de la Arafat la Opaschi,
ex-consilier prezidențial al lui Iliescu, sunt neatinse.

Pe acest fond, pesediștii au scos capul din nou și sunt tot mai
agresivi. Acuză acest guvern se împrumută prea mult, când, de
fapt, oricât ai fi de analfabet economic, înțelegi că aceste
împrumuturi achită cheltuielile nesăbuite și hoțiile din regimul
Dragnea. Vorbesc despre faptul că noul guvern este
“nedemocratic“ chiar cei care au slujit Satana de Teleorman până
în ultima clipă, înainte de a fi dus la pușcărie. Apără mafia din
spitalele de stat și ignoră complet oamenii nevinovați uciși cu zile
de acest sistem de exterminare. Ce este însă surprinzător este
că PNL încasează fără să se apere. Până la acest moment – am
mai scris, dar insist - corpul de control al primului-ministru n-a
publicat nici o cercetare a vreunui matrapazlâc pesedist din
perioada 2017-2019.

În PNL, azi, mai sunt mulți useliști. Dar la fel de corect este și
faptul că partidul s-a schimbat și acolo au apărut și oameni corecți.
Lor mă adresez: veți regreta amarnic faptul că azi permiteți
PSD-ului să renască. Niciodată acest monstru creat de
comunisto-kaghebistul Iliescu nu va ajunge un partid social-
democrat modern. După întemnițarea lui Dragnea, tot ceea ce face
este să-și schimbe blana, nu și năravul. După ce PSD va renaște
și va redeveni ceea ce a fost, primii pe care-i va înghiți sunt nu-
prea-inteligenții lideri PNL care azi cred că se poate ajunge la
o înțelegere, pe sub masă, cu niște tâlhari care de 30 de ani
jefuiesc România.

Ieri tandemul Iohannis&Orban a înregistrat prima înfringere din 26

mai 2019 încoace. Anul trecut a fost pavat cu victorii mari liberale
împotriva PSD. Luni s-a întors roata. Nu știu pentru cît timp și cu
ce efecte. Tîrla care-și zice CCR – plină cu politruci de inspirație
stalinistă – a hotărît astfel. PSD era leșinat prin smîrcuri, dar CCR,
vigilentă( nu e ea brațul înarmat al reacțiunii bolșevice?), și-a spus
că e cazul să intervină în favoarea neajutoraților pesedei.

Ce-ar trebui să facă Iohannis la prima oră, azi? Întîi de toate să

concedieze mai mulți consilieri de la Cotroceni, anume pe cei care
au pus pe masă scenariul acestor săptămîni – combinația letală de
alegeri în două tururi și alegeri anticipate. Două ținte pe care PNL
nu avea cum să le atingă cu doar 20% voturi în Parlament. Un
scenariu fantasmagoric care prevede trîntirea a trei guverne
Orban! Fără precedent!!! Amețit de succesele din 2019 Iohannis a
mușcat momeala și a jucat la mare risc. A crezut ca poate orice, că
Parlamentul este la cheremul lui. A fost prost sfătuit și cineva ar
trebui să plătească…

Iohannis de data asta a pierdut, cum a recunoscut aseară în fața

presei. Aerul lui trimfător, de ins bine hrănit si prosper, a dispărut
ca prin farmec. A redevenit morocănos, nu mai zîmbește. Aseară
era pămîntiu, fără chef de vorbă de parcă ar fi înghițit cinci linguri
de ulei de pește. Nu îi place să dea vești proaste – meteahnă a
tuturor politicienilor. I-au reușit toate combinațiile din ultimul an, în
afară de ultima. De ce? Pentru că manevra imaginată la Cotroceni
era mult prea amplă. Pentru ca PNL & Iohannis au deschis prea
multe fronturi, cu resurse foarte limitate. Pentru ca operația avea
prea multe necunoscute și undeva tot trebuia să se rupă lanțul
trofic. Ca să funcționeze jucăria trebuia să nu existe întîrzieri și să
nu apară nicio defecțiune, ceea ce era puțin probabil să se
întâmple.

Toată lumea se gîndește acum la efecte, mai ales electorale.

Primele sondaje de opinie după nefasta zi de ieri vor indica o
scădere a PNL și creșterea PSD. La fel și pentru Iohannis. În PNL,
presupun, se va încerca răsturnarea lui Orban – va fi făcut
răspunzător de înfringere. Pretendenții la șefie sunt Raluca Turcan
și Rareș Bogdan. Cei doi au protecția lui Iohannis. Va fi tentat oare
să profite de acest moment? Va încerca Iohannis să îl debarce pe
Orban? Cert, are nevoie de un țap ispășitor care să dea la spate
păcatele lui proprii în această bătălie pierdută. În fond, el este cel
care a insistat pentru acest scenariu și a presat pentru alegeri
anticipate etc. Orban s-a lasat greu dar a cedat în cele din urmă.

Vom vedea ce va ieși de aici. Situația s-a complicat infinit. Marele

pericol este să ne întoarcem la dictatura PSD, cu un Dragnea
deghizat.

Cel mai antinațional, cel mai fariseic, cel mai corupt, cel mai
demagogic, cel mai petrecăreț, dar și cel mai trădător președinte
din istoria Republicii Moldova elogiază (pentru a câtă oară!) toate
sărbătorile sovietice și rusești, dar mai ales pe cele militare.

Acest individ, devenit definitiv incurabil de sindromul Stockholm

(ceea ce înseamnă atașament față de agresor și venerarea lui),
hrănit din gros cu ideologie și propagandă sovietică, ex-sovietică și
rusească, cu finanțări directe din Rusia și Bahamas (prin
intermediul ortacilor săi socialiști) emană, cu o nedisimulată
mândrie, o nouă (veche) mostră (monstră) de slugărnicie repulsivă
față de defuncta URSS și Rusia cu ocazia zilei de 23 februarie –
Ziua armatei sovietice, mai nou sărbătorită de ruși ca Ziua
apărătorului patriei.

Nu e de mirare dacă Dodon a organizat, din nou, la reședința sa

de la Condrița sau pe la Ambasada Rusiei de la Chișinău (ca
permanent și îndrăgit oaspete de onoare, inclusiv cu dormitul peste
noapte la sediul misiunii diplomatice rusești, cum a făcut-o în luna
iunie anul trecut), un ”guleai” cât toată ”glorioasa armată sovietică”,
evident acompaniat de un pluton de preoți aghezmuiti de-a
binelea, cu intonarea obligatorie a imnului răposatei URSS, care
nu se deosebește cu nimic de cel actual al Federației Ruse.

Mesajul de felicitare cu ocazia unei sărbători a unui stat străin, cu

armată de ocupație pe teritoriul nostru, trădează rolul și menirea lui
Dodon ca reprezentant al Federației Ruse în Republica Moldova,
altfel nu putem califica comportamentul, dar și acțiunile lui de
promovare deschisă a obiectivelor strategice rusești, în detrimentul
intereselor noastre naționale.

După ce a depus flori la monumentele mercenarilor și a militarilor

ruși din Transnistria, profanând în mod sfidător memoria
luptătorilor noștri pentru Independența și integritatea teritorială a
Republicii Moldova, Dodon face un apel incredibil de umilitor,
spunând următoarele: ”Astăzi, este de datoria noastră să
propagăm valorile pentru care ei au slujit și au luptat. Iar aceasta
va constitui recunoștința cea mai sinceră nu numai în fața
veteranilor, dar și pentru memoria celor rămași pe cîmpurile de
luptă”. Perfect sovietic, perfect rusesc!

Dacă cu actualul parlament nu mai avem vreo posibilitate să-l

suspendăm, atunci poporul poate și trebuie să-l demită pe Dodon.
Pentru totdeauna!

Nu cred o iotă din declarațiile domnilor Barna și Orban care se jură

că, la București, se bat cu PSD-ul. Nimic din ceea ce au făcut până
acum nu arată că vor să o înlăture pe Firea, dimpotrivă. Ce plan
au liderii PNL, USR și PLUS: în spatele cuvintelor frumoase,
se înjunghie între ei, divizează votul taberei anti-PSD și îi
deschid calea spre un nou mandat doamnei care de patru ani
nenorocește Bucureștiul.

O explicație, de ce și Orban, și Barna, vor să mențină Bucureștiul

sub cizma PSD: pentru că un viitor primar din tabăra anti -PSD va
reprezenta o concurență politică directă pentru ei. Așa cum am
văzut la Traian Băsescu, un primar bun, de dreapta, hotărât,
devine repede extrem de popular și poate accede la orice
funcție în stat. Un primar bun, ales în 2020, poate candida în
2024 la președinția României. Sau poate construi propriul centru
de putere, care să „fure” electoratul dezamăgit de PNL și USR.
Sau poate să preia conducerea vreunuia din aceste partide, mai
ales a USR. De aceea, Dan Barna este pur și simplu disperat ca
Nicușor Dan să nu ajungă edilul-șef al Capitalei: știe că, în câteva
luni, așa zișii „nicușoriști” ar lichida actuala conducere a USR. În
aceeași situație este și Ludovic Orban, care se teme de
posibilitatea ca Rareș Bogdan, colegul său de partid, prim-
vicepreședinte al PNL, să ajungă primar.

Acestea sunt calculele meschine care fac ca, în acest moment,

partidele anti-PSD să fie divizate, iar Firea să mențină prima
șansă.

Știrea bună este că electoratul din București, mai inteligent și mai

decent decât politicienii, înțelege acest joc, îl va taxa și, în ziua
alegerilor, va da un vot util, pentru candidatul cu cele mai mari
șanse să o bată pe Firea. Orban și Barna încep să priceapă, încep
să simtă, că bucureștenii nu-i vor uita, dacă se joacă cu focul și-și
bat joc de capitala României. Presiunea e tot mai mare și există
o oarecare șansă ca întreaga opoziție să ajungă la un acord
pentru desemnarea unui candidat unic care să se lupte cu
Firea. Un eșec ar fi cumplit și pentru București, și pentru România,
dar și pentru liderii politici iresponsabili, care au pus cariera lor
politică deasupra interesului public.

În loc de concluzie, vă spun că rămân la părerea că Traian

Băsescu a fost cel mai bun primar pe care l-a avut Capitala
României. Dacă domnia sa nu va candida, eu sper ca, după 12 ani
de Ciumă Roșie, Bucureștiul să aibă parte de o administrație de
dreapta, care să reducă birocrația și corupția, să-l redeschidă către
cetățeni și către afaceri și pe care locuitorii săi să-l iubească.

Bravii sărăntoci – cei care își numără bănuții de la o pensie la alta

– au mai găsit cîteva firfirici sub plapumă și au năvălit entuziaști
după pradă. Au luat cu asalt moll-urile cu intenția de a goli rafturile.
Am mai văzut asta într-un desen animat cînd, după o navală a
furnicilor, nu a mai rămas nimic. Cumpărătorii isterizați au ras
rafturile de sticlele de ulei, pungile de făină și mălai, baxurile de
apă plată. S-au bătut apoi la caserie, s-au înjurat, lovit, împins…
Nu s-au atins de săpun, prosoape, detergenți, pastă de dinți…

De unde atîta energie și de unde bani? Pînă ieri ne dădea săracia

afară din case! Nici de sărbatori – cînd vînzările cresc de zece ori –
nu se întîmplă așa ceva. Negustorii, patronii de magazine,
engrosiștii sunt fericiți. Se uită încîntați la năvala fraierilor și-și
freacă mîinile mulțumiți. O epidemie la vremea ei face cît zece
femei!

Adevărul este că din cînd în cînd lumea înnebunește. Nu are

nevoie decît de un pretext ca să-și iasă din fire. Vezi povestea
sperieturii cu bomba atomica în timpul Războiului Rece. Isteria cu
Julian Assange, cea cu amestecul Kremlinului în alegerile din SUA,
cu cometa X care va lovi cert pămîntul, și cu zvonurile care anunță
sfîrșitul lumii. Spitalele psihiatrice ar trebui să se umple de
suferinzi, dar nu se întîmplă așa. Cei căzuți pradă acceselor de
demență nu se ascund, operează la vedere. Își găsesc tribune
populare, inundă Facebook-ul cu tîmpenii, apar la teve și produc
panica. Statul nu mai are credibilitate, degeaba face propagandă și
dă comunicate asiguratoare. Mass-media sunt interesate la maxim
să facă audiență, să vîndă publicitate, să aibă rating, adică să facă
bani. Este motivul pentru care apasă pe senzațional. Sunt zilele
cînd audiențelele cresc cel mai tare și se fac cele mai mari afaceri.
Firește exploatînd nerușinat frica oamenilor.

Pandemia coronavirus (ca și altele din urmă) a permis unora să

facă afaceri la greu. Profitorii știu întotdeauna să scoată foloase,
să profite de momentele de cumpănă ale omenirii. E vorba de
miliarde… Singura soluție este rațiunea. Numai ea se poate opune
nebuniei. O atitudine sceptică față de puzderia de zvonuri care ne
amenință cu moartea…

De câte ori Guvernul îl trimite pe dr. Raed Arafat la televizor, ca să

spună “Suntem pregătiți să ne confruntăm cu o epidemie (sau
chiar pandemie) de coronavirus“, nu reușește decât să sperie zeci
sau sute de mii de oameni.

Dr. Raed Arafat este simbolul eșecului statului în situații de

criză. Orice român cu o oarecare memorie își amintește de
dezastrul de la Colectiv, când același Arafat umbla pe la toate
televiziunile și spunea că “avem de toate“. Mințea. Zeci de tineri
nevinovați au murit cu zile tocmai fiindcă în România nu exista nici
un singur pat, nici unul, pentru a-i trata pe marii arși. Cine-l mai
crede acum?

În loc să recite, la televizor, lozinca necredibilă “Nu vă

panicați!“, guvernul și președintele Iohannis ar trebuie să
spună clar ce măsuri au luat. De fapt, nu prea au ce spune. Din
declarațiile sporadice ale unor șefi de instituții, nu sunt suficiente
kit-uri de diagnosticare a virusului. Nu sunt echipamente de
protecție. Abia acum se cumpără scannere termale pentru
aeroporturi. Nu există un sistem clar de aprovizionare a celor aflați
în carantină: ce vor face bătrânii de 70-80 de ani, singuri, care nu
vor putea ieși din casă ca să-și cumpere hrană? Nu sunt defel
clare măsurile de supraveghere a celor aflați acasă în carantină:
cine-i verifică dacă stau în casele lor? Avem pregătite fluxuri
speciale în spitale, pentru ca cei suspecți de coronavirus să stea
departe de cei cu alte boli? CSAT trebuia convocat, pe tema
coronavirusului încă din ianuarie, nu la final de februarie, când am
văzut că Italia, unde se află circa un milion de români, a intrat în
criză. Guvernul demis este paralizat, nu poate emite ordonanțe
de urgență, așa că șeful statului trebuia să preia controlul,
inclusiv să aibă un plan dur, de închidere a granițelor și limitare a
drepturilor cetățenești, adică izolarea unor localități, dacă acolo
sunt focare de infecție. Nu a făcut nimic, domnul Iohannis!

Aici, în Statele Unite, și în alte țări civilizate, oficialii nu se

ferescă să le spună oamenilor să se pregătească de
pandemie: să cumpere medicamente și alimente nealterabile
pentru circa o lună, în afară de obișnuitul sfat de a se spăla pe
mâini. Angajații sunt încurajați să lucreze de acasă, dacă este
posibil. Nu e nimic rușinos sau rău în faptul că oamenii se
pregătesc de o perioadă de izolare în casă, dimpotrivă ajută.

Panică, nu, dar măsuri raționale de pregătire în cazul unei crize,

da! Desigur, putem avea șansa ca epidemia de coronavirus să
ocolească România. Însă bine ar fi fost ca statul, care ne jupoaie
de taxe și impozite, să acționeze preventiv, nu să recite ca o placă
stricată “fiți calmi“! Însă, până să ne salveze statul domnului
doctor Arafat, mai bine ne salvăm singuri.

Din păcate, oamenii care sunt mai puțin informați și, în consecință,
ușor de manipulat, sunt cei care votează PSD și tot ei vor fi primele
victime ale epidemiei. Îmi pare rău să o spun, dar vor muri fără să
înțeleagă că Arafat i-a adus la gropa de la cimitir.

De ultimă oră avem o veste foarte bună și necesară, ce se

impunea de mult timp: reprezentantului slugarnic al Kremlinului în
Republica Moldova, Igor Dodon, i-a fost trântită ușa în... nas de
către cea mai viabilă și sigură organizație politico-militară din lume.
Alianța Nord-Atlantică a impus un regim strict de carantină pentru
cel mai periculos și contagios virus din Republica Moldova, cu
numele de Igor Dodon.

Cei de la NATO n-au mai dorit să asculte gogoașele rusești

despre “recunoașterea internațională a neutralității militare
permanente” (dar cu armată rusă de ocupație pe teritoriul nostru!)
și despre “politica externă echilibrată” în versiunea Kremlinului, în
consecință refuzându-i lui Dodon să-și mai facă apariția pe la
Cartierul General al Alianței Nord-Atlantice.

Trebuie să recunoaștem că-i un mesaj foarte bun, necesar și mult

așteptat. Slugile și conservele rusești nu mai au ce căuta la NATO.
E suficient că Moscova, prin intermediul lui Dodon, a creat deja o
nouă axă, periculoasă intereselor noastre naționale, – Москва-
Кишинёв-Берлин-Анкара-Будапешт (Moscova-Chișinău-Berlin-
Ankara-Budapesta).

Well done job, NATO! Thank you so much!

P.S. În poza anexată îl puteți “admira” pe Dodon cum a confundat

ușile Kremlinului cu cele ale NATO.

N-am avut mai nici o surpriză când am aflat că doamna Sorina

Pintea, fost ministru al Sănătății, a fost arestată după ce a cerut
șpagă 7% din valoarea unui contract de înzestrare a spitalului pe
care-l conduce, Spitalul Județean Maramureș. Am fost puțin mirat
de valoarea mitei: doar 7%.

În mai 2018, cu puțin înainte ca Klaus Iohannis să o dea afară de

la șefia DNA, la presiunea PSD, doamna Kovesi spunea: “DNA a
identificat manageri de spitale care iau mită de la furnizorii de
produse şi servicii. Condiţionează buna derulare a
contractelor încheiate şi plata facturilor de achitarea unor
„comisioane” cuprinse între 5 şi 20% din valoarea contractului
şi obţin beneficii nelegale de ordinul milioanelor de
euro“! Banii furați de la pacienți se duc apoi la partide sau în
campaniile electorale, a mai explicat fosta șefă a DNA.

Și, ce s-a întâmplat după ce doamna Kovesi a lansat acest

avertisment? Nimic. Dânsa a fost dată afară, iar PSD a continuat
să numească “ politic“ managerii spitalelor. De fapt, “politic“ este
un eufemism: managerii de spitale sunt numiți de grupări de
interese transpartinice - observați că actualul ministru, liberalul
Costache, nu s-a atins de mai nici un manager de spital numit
de PSD – care apoi înhață contractele de achiziții. În timp ce
pacienții mor de foame prin spitale și-și cumpără singuri
medicamentele, o mafie de beurani și arafați face averi
impresionante, vămuind orice achiziție.
 Scriu despre corupția din sistemul de sănătate din 2015, când am
urmărit atent cazul baronului PSD din Mehedinți Adrian Duicu,
înhățat de DNA în timp ce controla atent achizițiile de la spitalul
județean aflat în subordinea sa. Și atunci, ca și acum, opinia
publică a fost indignată. Dar, după ce indignarea a trecut, ce s-a
întâmplat? Din nou, nimic. Mașinăria de făcut bani deturnați din
Sănătate nu s-a oprit nici o clipă. Jaful a continuat. Pacienții au
continuat să moară cu zile în spitalele de stat. Arafat rămâne
purtătorul de cuvânt al acestei mafii, iar PNL îl menține secretar de
stat în guvernul Orban.

În loc de concluzie, dați-mi voie să mă autocitez și să las aici ceea

ce scriam în martie 2015, exact acum cinci ani, pentru Business
Magazin: “Sunt furios când scriu acest rânduri: unde sunt
oamenii de dreapta din România, unde este societatea
civilă? Familiile care au ceva bani cred că pot păcăli sistemul de
stat, la care cotizează, preferând să dea 150 de euro pe noapte
într-o clinică privată. Vă înşelaţi! Nu vreau să vă înşir acum
nenumăratele situaţii în care dvs. sau apropiaţii dvs puteţi nimeri în
mâinile sistemului. Câţi oameni trebuie să moară ca să ne
mobilizăm şi să începem să schimbăm ceva?“ Sunt cuvinte mai
valabile ca niciodată. Unde sunt oamenii de dreapta? Când oprim
acest mecanism de exterminare? Câți oameni trebuie să mai
moară? Mâine va apare alt caz Pintea, dar și alt cetățean mort la
ușa spitalului, așteptând zadarnic să fie salvat.

La aproape trei decenii de la izbucnirea războiului moldo-rus, rolul

nefast al Federației Ruse în provocarea și întreținerea ostilităților
militare din regiunea transnistreană este atenuat și chiar pus la
îndoială prin acțiuni propagandistice de anvergură, organizate de
oficiali moldoveni. Încă puțin și statul moldovean va fi declarat de
către aceștia drept agresor împotriva colosului de la Răsărit.

Șirul declarațiilor menite să lustruiască imaginea Federației Ruse a

fost completat de însuși șeful Cabinetului de miniștri. Ion Chicu a
pretins, într-o alocuțiune rostită în fața veteranilor de război, că
autoritățile moldovene de la acea vreme sunt în egală măsură, ca
și cele separatiste, vinovate de declanșarea conflictului armat de
pe Nistru. Premierul i-a gratulat pe insurgenții ruși cu titulatura de
„politicieni”, spunând că „dintotdeauna vărsările de sânge au fost
provocate de politicienii de ambele părți”. În același timp, el a fost
necruțător cu predecesorii săi de la începutul anilor 1990.

„Am avut atunci o clasă politică infantilă cu trecut leninist,

incapabilă să confrunte diplomatic separatismul”, a afirmat Chicu,
evitând să precizeze că și el este exponentul unei grupări politice
cu trecut comunist.

Ceea ce în schimb a lăsat el să se înțeleagă este că Guvernul său

ar avea mai multă maturitate din acest punct de vedere și că, la o
adică, ar fi reușit el să-i convingă cu forța argumentelor pe
separatiștii ruși ca aceștia să treacă sub controlul autorităților de la
Chișinău. Siguranța sa excesivă poate fi explicată doar prin lipsa
sa de experiență politică. Până nu demult Ion Chicu era un nume
necunoscut publicului larg, familiar doar unor cercuri economice
locale.

Realitatea contrazice, însă, imaginea de diplomat pe care și-o

atribuie premierul. Ion Chicu a reușit, în tandem cu patronul său
politic, Igor Dodon, imediat după preluarea mandatului de prim-
ministru, să scufunde din nou în izolare Republica Moldova, față de
România, UE și SUA, după o scurtă deschidere către Occident din
timpul Guvernului condus de Maia Sandu.

Politicienii de tagma sa nu se mai limitează la atitudini duale și

împăciutoare în raport cu autoritățile de la Kremlin, după cum au
procedat până în prezent majoritatea demnitarilor de la Chișinău.
Se vede că ei preiau acum aproape integral retorica rusească față
de chestiunea transnistreană și acuză fățiș statul pe care-l conduc
de declanșarea operațiunilor militare în regiunea transnistreană în
luna martie 1992.

Cu puțin timp în urmă, opinia publică moldovenească era

bulversată de declarația ministrului de Externe din cabinetul Chicu,
Aureliu Ciocoi, despre rolul „pacificator” al Armatei a 14-a rusești în
timpul conflictului. În realitate, toată lumea știe că generalul rus
Alexandr Lebedi a sprijinit masiv la acea vreme separatiștii cu
arme și muniții. De asemenea, este de notorietate faptul că în
anumite etape ale războiului trupele regulate ale Armatei a 14-a au
luat parte activă la operațiunile militare împotriva polițiștilor și
voluntarilor moldoveni, folosind împotriva acestora inclusiv
armament greu, într-un mod disproporționat care a grăbit
încheierea războiului în condiții impuse de Federația Rusă.

Sentimentul pe care îl au unii observatori este că oricine ajunge în

funcții publice de primă mărime la Chișinău are o datorie
inexplicabilă față de Moscova de a contribui la ștergerea din
conștiința colectivă a imaginii de agresor a Federației Ruse,
dovedită ca atare inclusiv prin acte juridice internaționale.

Nu mai departe decât vara trecută, Nicu Popescu, un diplomat cu

vederi proeuropene, la acea vreme ministru de Externe, își
permitea, la rândul său, să afirme că războiul din Transnistria a
fost unul civil, stârnind stupoare și revoltă în societate.

Este evident, însă, că nu e vorba doar de declarații de uz intern,

prin care politicienii moldoveni încearcă să obțină susținerea
electoratului prorus. Comportamentul lor ar trebui privit în contextul
mai larg al eforturilor Federației Ruse de a-și cosmetiza imaginea
după invazia în Crimeea și de a rescrie istoria. Este grăitor în acest
sens scandalul recent din Polonia legat de viziunea Moscovei
asupra unor evenimente din cel de-al Doilea Război Mondial.

Anvergura politicienilor moldoveni este redusă, dar opiniile lor sunt

colectate de diplomații europeni acreditați la Chișinău și transmise
mai departe, către cancelariile care contează în stabilirea unei noi
atitudini față de regimul lui Vladimir Putin.

Cu un „cazier” îmbunătățit la Chișinău și prin alte părți unde în

trecut a provocat daune, cu o imagine comparabilă cu acea
dinaintea anexării Crimeii, Rusia se pregătește de un nou asalt,
diplomatic de această dată, al Europei.

Foarte bine că PNL l-a dat afară din partid pe consilierul local care
a participat la șușaneaua lui Mihai Gâdea! E bine, dar nu e
suficient. PNL este acum la guvernare și trebuie să recupereze
banii furați de Dan Voiculescu în dosarul ICA, peste 60 de milioane
de euro. De ani întregi, acest turnător al Securității își bate joc de
cetățenii români și refuză să-și plătească datoria către stat. ANAF-
ul pesedizat nu l-a deranjat.
Domnule ministru de Finanțe Florin Cîțu, este inacceptabil ca,
în timp ce milioane de contribuabili sunt umiliți de funcționarii
ANAF – sunt cetățeni care s-au trezit cu conturile blocate
pentru datorii de doi sau trei lei – marii hoți care au jecmănit
zeci de milioane de euro să își păstreze averile. Degeaba
reîncălziți vechi lozinci în care anunțați că evaziunea fiscală va
deveni o chestiune de siguranță națională, dacă nu luați nici o
măsură concretă pentru recuperarea prejudiciilor din marile dosare
de corupție. ANAF are o structură specializată – care avea 150 de
angajați în 2016, moment din care n-au mai fost făcute publice alte
informații – care ar trebui să recupereze prejudiciile stabilite de
instanțe. Nimeni nu știe, la ora actuală, ce face această structură.
Doamna Kovesi vorbea, în 2018, de nevoia de a recupera
prejudicii de circa un miliard de euro. Dar nici măcar doamna
Kovesi nu știa cu exactitate cât reușise ANAF să recupereze din
aceste prejudicii!

În toți anii în care România a fost condusă de Otrava Pesedistă,

am scris că ANAF a fost de fapt un instrument de represiune,
noua securitate pe care Ponta și urmașii săi au asmuțit-o
împotriva opoziției, în timp ce evazioniștii și hoții erau
protejați. Nu am uitat vremurile în care Orlando Teodorovici dorea
să impoziteze bacșișul frizerilor, iar vânzătorii de covrigi
deveniseră dușmanul nr.1 al ANAF. În acest timp, Antena 3 își
revărsa mizeria toxică peste țară, fiind finanțată din banii sifonați
de patronul ei de la contribuabili. În februarie 2016, însuși
președintele Iohannis sărea în apărarea trustului lui
Felix: “Cred că libertatea de exprimare în media nu poate fi
suprimată pentru banale motive administrative. În al doilea rând,
această abordare heirupistă a ANAF mi se pare cel puțin
nepotrivită, dacă nu discutabilă“. Ulterior, Iohannis a bâiguit niște
regrete, dar răul fusese făcut. Azi, statul român n-a recuperat nici o
treime din banii furați de turnătorul Felix în dosarul ICA.

Au trecut peste două luni de când PNL a preluat guvernarea.

Vremea văicărelilor și a invocării grelei moșteniri pesediste – care,
da, este o realitate – a trecut. E vremea acțiunii. Florin Cîțu, bani
sunt! În buzunarele hoților. Luați-i de acolo și băgați-i în
visteria țării. Dacă aveți curaj!
Și-a cerut scuze domnul doctor Beuran de la familia pacientei arse
de vie în sala de operație? Nu! Ați auzit vreun cuvânt de
compasiune dinspre Colegiul Medicilor, vreun regret, vreun semn
că ar vrea să schimbe ceva? Nu!

De ani întregi scriu despre crimele din sistemul medical de stat.

Crime, acesta e cuvântul. Poți să accepți accidente sau incidente,
care se petrec ocazional în toată lumea, și, după ce au loc, se iau
toate măsurile ca să se schimbe ceva. Dar mogulii care conduc
sistemul medical de stat - îl storc fără rușine, iau șpăgi nesimțite de
la pacienți, deși au salarii aproape ca-n Occident - nu vor să se
schimbe nimic. Calcă pe cadavre, nu e nici o exagerare. Își
spun între ei “somități“, dar și-au făcut un renume doar prin
cinism și lăcomie. Și-au căpătat funcțiile nu prin competență,
ci prin legăturile lor cu Ciuma Roșie. Sunt oamenii regimului
PSD (citiți-le biografiile, cine i-a promovat....) și patronează un
sistem de exterminare.

Eu nu am uitat de bătrâna externată în papuci și halat, în plină

iarnă, de un spital din Brașov, moartă de frig la câteva sute de
metri de spital.

Eu nu am uitat de copilul mort pentru că medicii de la un spital de

provincie au ratat un banal diagnostic de peritonită.

Eu nu am uitat de mama care, în decurs de doi ani, şi-a pierdut doi

copii la un spital din Focşani, deşi la naştere totul părea în ordine.

Eu nu am uitat de mizeria și bătaia de joc de la Spitalul Județean

Constanța, fieful mafiei pesediste locale, de neatins, deși presa
scrie sistematic despre nenorocirile de acolo.

Eu nu am uitat de infecțiile nosocomiale care i-au ucis pe marii arși

de la Colectiv și care fac prăpăd prin toate spitalele românești.

Eu nu am uitat că toate numirile de “manageri“ la spitalele

controlate de PSD s-au făcut pe bază de pile și relații. La cel mai
mare spital din București, șefă este în continuare iubita lui Sorin
Oprescu, deși chiar ministerul Sănătății a sesizat nenumărate
nereguli.
Ce s-a întâmplat, zilele acestea, la spitalul Floreasca nu-i o
surpriză. Inedit e doar faptul că medicii au ajuns să dea foc
pacienților, ca-n filmele horror. Tot inedit e și faptul că la Spitalul
Județean Constanța, bucăți de tavan și pisici cad în capul
pacienților – am crezut că e o glumă, când am citit, dar este un fapt
cât se poate de real.

Sistemul medical de stat din România se prăbușește. Se

prăbușește peste pacienții pe care-i omoară.

În acest timp, o mână de moguli precum Mircea Beuran –

medicul personal al lui Ion Iliescu și fost consilier al acestui
președinte-criminal – fac averi impresionante. Oamenii aceștia
și-au pierdut orice suflet, orice compasiune, pentru cei bolnavi.
Sunt niște mașinării de făcut bani. Salariile mărite nu îi opresc să ia
șpagă de la pacienți. Spitalele sunt fieful lor, iar când sunt obligați
să se retragă dintr-o funcție de conducere, își desemnează
personal succesorul, ca niște adevărați regi. Ce am văzut zilele
acestea la Floreasca este mai peste tot. Ce poți spera, în acest
sistem mafiotizat, este ca, uneori, o gașcă să schimbe altă gașcă
de la putere, dar pentru pacienți nu se schimbă nimic în bine.

Dacă guvernul PNL nu va trece la lichidarea mafiei din sistemul

medical de stat și nu va avea curajul să facă o reformă profundă,
de dreapta, românii vor continua să moară pe capete, cu zile. Ar fi
cumplit, ar fi cumplit pentru viitorul biologic al României, ca
acest sistem de exterminare, construit de FSN/ PSD să fie
menținut.

După două luni de logodnă, guvernul Orban are dificultăți serioase.

Nu atît create de PSD, dispărut în ceață unde își linge rănile.
Tensiunile în ce privește PNL&Guvernul Orban vin din interior.

1/ I se trag de la problemele pe care le are de rezolvat într-o criză

de timp și resurse evidentă (voturi în Parlament, finanțe, spațiu de
manevră). PSD a lăsat o moștenire dezastruoasă după ce a dus o
politică economică și socială aventuristă și populistă, extrem de
riscantă. Dacă mai rămînea la putere șase luni băga țara în
faliment. România ar fi ajuns Venezuela Europei. Dragnea, VV
Dăncilă, Teodorovici etc au adus lucrurile la marginea prăpastiei.
PNL a apărut la timp, salvînd din mers ce se mai putea salva.
Orban și trupa lui încearcă să facă corecțiile necesare în marș
forțat. Soluții miraculoase, pe timp scurt, nu există. Așa că trebuie
să cîștige timp. Visteria este goală, deficitul peste limita admisă. A
apărut o dificultate în plus creată chiar de guvern care vine dintr-o
abordare greșită. Acest guvern – provizoriu – are răspundere
limitată. Un an de zile cel mult. Trebuie sa dea un buget și să
organizeze alegeri. Atît. Din cauza nenorocirii pe care au găsit-o în
Palatul Victoria trăiește sub presiunea urgențelor de care vorbeam
mai sus. Orban e obligat să dechidă prea mult fronturi și și-a
complicat existența. Agenda guvernamentală este mult prea
încărcată în raport cu timpul și resursele pe care le are. Sarcinile
pe care și le-a autoimpus sunt prea mari. Probabilitatea de a suferi
un eșec, s-a amplifiat foarte mult.

2/ Altă sursă de presiune pentru guvern se află în interior. Iohannis

vrea să se joace de-a puterea, spre deosebie de primul mandat. E
și gelos pe succesul unui Ludovic Orban pe care pînă în vară îl
ținea pe la uși. Asta în vreme ce Gorghiu, Turcan, Bușoi, Rareș
Bogdan și alți favoriți aveau intrare liberă. Acum pe Iohnanis Orban
îl deranjează ca o scamă care i-a intrat în ochi. Liderul PNL îi pare
că se bucură de prea multă putere și glorie. Este așadar un rival al
acestui zeu-soare sui generis. În situații de acest tip vai de
curteanul care îl umbrește pe rege!!! De ce? Pentru că Iohannis
somnolent pînă ieri a prins gustul puterii. Pe scurt, îi place să
decidă, să fie temut, să numească, să dea afară, să iasă în fața
presei și să stralucească. Îi plac prima pagină și aplauzele la scena
deschisă… Sunt bolile puterii – istoria e plină de ele.

Iohannis vrea să le facă el pe toate cu mîna lui, să depindă de el

toți și toate. Nu mai vrea sa lucreze prin intermediari ca Orban. În
plus vrea să lase o urmă după ce 5 ani a dormitat nepăsator și
rece la presiunile vieții politice. „Alegerile anticipate” este unul din
subiectele inventate de psihologia lui întortochiată, dar e o
capcană. Mulți văd aici o manevră de a se lepăda de Orban, chiar
de PNL, sau de a avea un alt PNL cu alți oameni la Palatul
Victoria. Este motivul pentru care nu vrea să aștepte pînă în
noiembrie/decembrie. După alegerile parlamentare riscul lui
Iohannis este ca Orban – triumfător după cîștigarea alegerilor – va
fi mult mai greu de controlat. Așa se face că presează pentru
organizarea lor în primăvara. Iohannnis este dispus, fără mari
procese de constiință, să riște orice, inclusiv guvernarea anti-PSD
de care face atîta caz ca să rămînă singur la manșe. Iohannis îmi
face dintotdeauna impresia unui mare egoist care subordonează
totul interesului și placerilor lui personale. Mă înșel!?

A fost odată ca niciodată o secretară la o școală din Videle, care

avea o soră înscrisă la partid. La fostul Partid Democrat. Sfaturile
surorii cu ambiții de politician au convins-o pe secretară că decât
să răspunzi la telefonul unei școli mai bine faci cafeaua la partid,
așa că s-a dus și ea acolo unde aflase că e bine și vin des vedete,
precum Adriean Videanu sau Lucian Militaru. În aceleași vremuri,
în același ținut, un băiat tânăr și foarte ambițios era și el membru al
PD. I se spunea Liviu, dar în sufletul lui, el visa că va veni un timp
în care apelativul obligatoriu pentru cei din jurul lui va fi “domnul
președinte”. Partidul a fost locul în care secretara și ambițiosul
politician s-au întâlnit pentru prima dată. Au urmat apoi numeroase
apropos-uri din partea lui primarului de atunci al orașului care îl
sfătuia pe Liviu să nu mai parcheze atât de des mașina în fața
blocului secretarei, ca să nu iasă vorbe pe la Videle. Și anii au
trecut. Secretara a ajuns pe la bancă, apoi la Consiliul Județean,
unde s-a exercitat în subordinea tânărului ambițios de la PD, care
ajunsese președintele instituției în cauză din partea PSD. Relația
bună s-a perpetuat, mai ales după ce secretara și-a donat
apartamentul de serviciu, în regim ANL, lui Liviu, ajuns acum
“domnul președinte”, ca să-i ofere confortul trebuincios până la
ridicarea conacului uriaș de la Alexandria și, drept recompensă,
fosta secretară a primit funcția de subprefect al județului
Teleorman și apoi pe aceea de prefect. Lucrurile s-au complicat și
mai tare, după ce Liviu și-a mutat ambițiile la capitală, așa că
secretara a fost obligată de împrejurări să se sacrifice pentru șeful
ei și să accepte o poziție în structura guvernului de atunci. În acele
timpuri, oamenii ieșeau în stradă cu zecile de mii. Așa că, într-o zi
de 10 august, fosta secretară, ajunsă ministru de Interne, a
oficializat dispoziția lui Liviu și a gazat sute de copii și de bătrâni,
în speranța că oamenii vor începe să se teamă de regim și de
politicienii lui. Ulterior, Liviu a intrat în pușcărie, iar secretara a fost
demisă. Și povestea pare să se fi terminat, dar nu e așa nici pe
departe. În acest moment, secretara este senator în Parlamentul
României și, din când în când, mai face mișto pe Facebook de
lucruri dureroase sau sfinte, după cum îi e dispoziția.
Carmen Dan, căci despre ea este vorba, a decis astăzi că e cazul
să-și schimbe fotografia de profil pe pagina de socializare cu una
cât mai photoshopată, că poate mai agață și ea ceva, dacă Liviu e
în pușcărie și fostul soț la doi metri sub pământ. Până aici, nicio
problemă. Poate doar una care ține de ridicol. În schimb, fostul
ministru a decis să descrie fotografia nouă cu un citat din Maica
Tereza, care credea că pacea începe printr-un zâmbet.

Poate Carmen Dan nu știe, așa că îi spunem noi că Maica Tereza

a fost o călugăriță catolică de origine albaneză, canonizată de
Biserica Catolică drept Sfânta Tereza de Calcutta, care și-a
dedicată întreaga viață îngrijirii copiilor orfani, bolnavi, săraci sau
muribunzi și care a primit în 1979 Premiul Nobel pentru Pace.
Când o secretară de școală din Videle, specializată în negocieri cu
bărbații care dețin temporar puterea și în gazarea copiilor și
bătrânilor care protestează împotriva infractorilor ajunși peste
noapte în fruntea statului, citează din Maica Tereza, ea trebuie să
fie conștientă de faptul că acțiunea ei se numește nesimțire. Sau,
chiar mai mult decât atât, în acest caz chiar putem vorbi despre
blasfemie. E drept că până și asasinii au dreptul de a citi vorbele
mărețe ale oamenilor buni și e chiar recomandabil să le țină minte,
dar nu-ți poți descrie fotografia de pe Facebook în cuvintele Maicii
Tereza, dacă tu ai gazat copii și bătrâni la ordinul unui infractor. E
ca și cum Ted Bundy și-ar fi scris memoriile și le-ar fi ilustrat, din
prima pagină, cu un citat din Gandhi. E nefiresc, e anormal și pare
cumva bătaie de joc la adresa unor valori în primul rând morale la
care Dănuța Carmen Dan din Videle nu se poate raporta în niciun
fel, pentru că ea e construită monstrous într-un sistem axiologic
inversat. Și atunci singurul lucru decent pe care ea l-ar mai putea
face ar fi să se retragă în liniște la Videle și să învețe să facă
sarmale până vine condamnarea pentru faptele de la 10 august.
Și, evident, să lase sfinții, citatele înțelepte și atitudinile pașnice
pentru cei care n-au gazat copii și n-au susținut infractori până-n
pânzele albe.

Deoarece mai mulți cetățeni și lideri politici consideră că e necesar

să fac publică înregistrarea sonoră din seara zilei de 7 iunie 2019
despre discuțiile din cadrul blocului ACUM ce vizau formarea unei
coaliții parlamentare cu socialiștii lui Dodon, aș dori să vin cu
următoarele clarificări și detalii relevante la subiectul în chestiune:
1). Dincolo de diversitatea firească de opinii și opțiuni pentru o
formulă sau alta de colaborare cu PSRM (în condiții sociale și
politice foarte tensionate), am susținut cu toată fermitatea
necesitatea imperioasă de a-i debarca de la putere pe Plahotniuc
și pe cei din gașca lui. Am apreciat și apreciez în continuare
curajul, dar și poziția de neclintit a deputaților ACUM-iști de a
schimba regimul total corupt și detestat al lui Plahotniuc, tocmai de
aceea am și semnat documentul de colaborare temporară cu
socialiștii. Însă pentru mine problema cea mare a fost de altă
natură: cum procedăm după înlăturarea lui Plahotniuc, astfel ca să
nu transmitem toată puterea unui alt individ, nu mai puțin periculos
și nociv decât Plahotniuc?

Aceasta a fost temerea mea majoră, cunoscându-l suficient de

bine pe Dodon și știindu-i apucăturile lui vădit antinaționale și
orientarea pro-Kremlin. Spre marele meu regret, această
îngrijorare s-a adeverit plenar. Am scăpat atât de greu de
Plahotniuc că să-l acceptăm cu atâta ușurință pe Dodon? Nu este
corect și onest, sub nicio formă (în fața alegătorilor noștri și a
partenerilor externi), să ne atribuim doar meritul debarcării
regimului Plahotniuc fără a ne asuma și responsabilitatea pentru
instalarea și consolidarea regimului Dodon. Sunt lucruri
fundamentale pe care trebuie să ni le asumăm deopotrivă, chiar
dacă ele sunt extrem de regretabile și au repercusiuni dureroase
pentru blocul ACUM.

Cei care speculează și insinuează intenționat (susținuți de

superiorii lor) că eu aș fi fost „teleportat” din tabăra lui Plahotniuc în
cea a blocului ACUM, vă asigur că aceștia n-au ajuns nici măcar la
etapa incipientă de maturitate și responsabilitate politică.
Regretabil, dar anume pe acești „politicieni de perspectivă din
AMUȘ”, pe conservele rusești, pe reprezentanții „națiunii civice
moldovenești” sau pe diverși „ONG-iști” se mizează în cazurile
când e vorba de subiecte vulnerabile, ei fiind valorificați, mai ales,
împotriva acelora care nu le împărtășesc opiniile, orgoliile și
frustrările.

Am rămas profund decepționat de faptul că niciun ACUM-ist n-a

reacționat într-un fel sau altul (cu excepția dlui Slusari!) față de
lista finală de beneficiari ai furtului miliardului, pe care am publicat-
o recent, ci au fost profund nemulțumiți doar de mențiunea mea că
ar exista și o înregistrare sonoră, de parcă furtul miliardului nu este
de un miliard de ori mai important decât o oarecare înregistrare
sonoră! Evident că s-a exagerat cu bună știință și s-au agitat mult
prea tare din cauza înregistrării sonore anume categoriile de
persoane menționate mai sus, din simplul motiv că erau vizate în
modul cel mai direct.

2). Am fost și eu printre deputații care au semnat (cu unele

excepții) Înțelegerea Politică Temporară, denumire asupra căreia
am insistat personal, conștient fiind de necesitatea de scurtă
durată a ei, valabilă pentru perioada debarcării efective a lui
Plahotniuc. Excepțiile mele s-au referit în mod special la nevotarea
Zinaidei Greceanâi la funcția de speaker, la trecerea SIS-ului și
SPPS-ului în subordonarea directă a lui Dodon și a Ministerului
Apărării la socialiști. Cunosc toți colegii din blocul ACUM cum eu
am insistat permanent ca Ministerul de Externe să nu ajungă, în
niciun caz, pe mâna lui Dodon, deși erau deputați care îl elogiau
pe pretendentul socialist la această funcție că ar fi o personalitate,
recunoscută pe plan internațional și că n-ar exista niciun pericol!

De asemenea, nu a existat nicio justificare logică pentru semnarea

unui nou Acord cu PSRM și cu Dodon, doar dacă s-a considerat
(dintr-o naivitate și lipsă de experiență politică a liderilor ACUM) că
vor guverna împreună cu socialiștii mult și bine, poate chiar până
la expirarea mandatului actualului parlament, așa cum le promitea
întruna liderul „informal” al socialiștilor Igor Dodon. În toată această
perioadă de când sunt în Parlament m-am convins de un lucru
incontestabil: doar în jurul adevărului, a responsabilității, al
respectului și tratamentului egal față de toți deputații putea fi
edificată o unitate trainică a blocului ACUM, altfel ne-am ales cu
ceea ce avem în prezent – un Dodon stăpân peste toate și o
Moldovă îngenuncheată (pentru a câta oară!) în fața Rusiei.

3). Până aici toate bune și frumoase – discuții în controversă în

spiritul democrației și a diversității de opinii. Doar că din acele
momente s-a conturat o tendință foarte periculoasă, care s-a
manifestat pregnat pe toată perioada guvernării ulterioare de 5 luni
de zile: deși cu un guvern dominat numeric de ACUM, cel care a
beneficiat cel mai mult de această guvernare a fost anume Igor
Dodon. Oare cum te-ai simți tu, ca deputat al blocului ACUM, care
ai girat un guvern ACUM-ist, să afli a două zi din presă cine sunt
unii dintre miniștrii și secretarii de stat ai guvernului „tău”? De ce s-
a procedat în acest mod, chiar nu am nicio explicație sau
justificare! Și nu că ar fi vorba doar de mine, ci și de alți colegi din
Bloc, care se aflau într-o situație similară. Este un fapt indubitabil:
acest guvern a fost o emanație directă și exclusivă a tuturor celor
26 de deputați ACUM-iști!

Orice am spune, dar cel mai mare câștigător al mariajului cu

PSRM a fost Igor Dodon, care a valorificat plenar noua conjunctură
politică pentru a-l înlătura, cu ajutorul nostru, pe Plahotniuc, astfel
el reușind să evite inevitabila destinație ce-l aștepta în acele zile –
pușcăria. Dodon a acceptat coaliția cu blocul ACUM exclusiv din
frică și nicidecum că ar fi fost sincer interesat să ne scape de
corupție, mizerie și sărăcie. Păcat că acest lucru n-a fost înțeles de
către liderii ACUM-ului. De vreme ce Plahotniuc a fost debarcat, nu
cred că mai era cazul de mers, în mod regulat, la palatul sultanesc
al lui Dodon pentru plocoane. Chiar și dacă era ceva foarte
important de discutat, trebuia să vină Dodon la Parlament sau la
Guvern și nu viceversa. Nu s-a reușit (poate nici nu s-a dorit!) ca
greul discuțiilor să aibă loc în cadrul parlamentului, cu participarea
Zinaidei Greceanâi și a fracțiunii socialiștilor, și nu la sediul
președinției cu Dodon. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de penibila
și incredibila decizie de a-l trimite pe Dodon la New York să
vorbească atâtea aberații de la înalta tribună a ONU încât s-a
„înroșit” chiar și microfonul de acolo, tot ascultând cum acesta
promovează (în tradiționalul stil ce-l caracterizează) interesele
Federației Ruse în țara noastră. Nici nu vreau să știu că astăzi
Parlamentul, Guvernul, SIS-ul, SPPS-ul, Curtea Constituțională,
Justiția, Chișinăul, majoritatea absolută a raioanelor s.a.m.d.
aparțin exclusiv lui Igor Dodon, care este exponentul de vază și de
bază al Kremlinului în Republica Moldova. Și nu că ar fi vorba doar
de reproșuri sau acuzații în adresa unei sau altei persoane, dar e
absolut necesar să conștientizăm și să ne asumăm
responsabilitatea pentru această situație dezastruoasă și pentru
acțiunile concrete ce se impun pentru a o depăși.

4). Cam despre aceste subiecte a fost vorba în acea înregistrare

sonoră de 5 minute și 09 secunde din 7 iunie 2019 de la
Parlament. Totodată, trebuie să recunosc că nici eu nu am luat în
calcul toate sensibilitățile pe care putea să le genereze referirea
mea la existența respectivei înregistrări sonore. Dincolo de
interesul firesc pe care l-au manifestat cetățenii și alegătorii noștri,
difuzarea publică a acestei înregistrări sonore ar implica (atât sub
aspect moral cât și etic) obținerea obligatorie a asentimentului
tuturor participanților la acea discuție. Cu atât mai mult că e vorba
de o discuție internă a blocului ACUM și nicidecum de una publică.
Îmi exprim speranța că am fost suficient de clar și de explicit vis-a-
vis de subiectul în cauză, mulțumindu-vă anticipat și respectuos
pentru înțelegere. Încă o remarcă importantă se impune: această
înregistrare sonoră mi-a fost transmisă de către persoane
necunoscute, cu care nu m-am întâlnit niciodată.

5). În încheiere doresc, încă o dată, alegătorilor mei din

circumscripția uninominală nr. 26 Chișinău (Buiucani, Centru și
Telecentru) și echipei care m-a susținut activ în alegerile
parlamentare, deopotrivă alegătorilor și susținătorilor blocului
ACUM, liderilor acestuia, precum și tuturor cetățenilor cu opțiuni
proromânești și proeuropene un sincer La Mulți Ani și Timpuri mai
bune!

Asta am avut de spus, nimic mai mult.

Armata iraniană este jalnică, asta s-a văzut la prima tentativă de

confruntare cu Statele Unite. Însă, la fel de jalnici s-au dovedit a
fi și adversarii președintelui Trump, în frunte cu presa
“liberală“ și “progresistă“, denumirea sub care se ascunde o
penibilă propagandă stângistă.

Vă mai amintiți cum proroceau ei dezastrele, imediat după

lichidarea lui Suleimani?

- Va fi haos în Orientul Mijlociu

- Începe al treilea război mondial

- România va fi țintă pentru Iran, iar alianța cu SUA a distrus

milenarele legături dintre poporul român și perși (cine nu crede că
s-au scris asemenea prostii, nu are decât să o citească pe Alina
Mungiu Pippidi)
- Trump nu are nici un plan, habar nu are ce face

În ce situație suntem acum? Iranul n-a reușit să atingă nici un

militar american, dar a doborât un avion civil care circula pe o rută
aeriană frecvent folosită, omorând 176 de persoane. Alți 40 de
iranieni au murit în haosul de la ceremoniile funerale ale lui
Suleimani. La Teheran, Erbil și în alte orașe din Iran, cetățenii au
ieșit din nou pe străzi, protestând împotriva dictaturii ayatolahilor.
Plus câteva fapte pe care propaganda stângă le ignoră atunci când
scrie despre Iran: economia acestei țări s-a prăbușit sub povara
sancțiunilor. PIB-ul a scăzut cu peste 9%, exporturile de petrol s-au
redus cu mai mult de două treimi (cifrele exacte sunt imposibil de
stabilit, fiindcă Iranul vinde carburanți ca un contrabandist, de la
navă la navă), inflația a sărit de 35%, iar prețul cărnii s-a dublat.
Dezastrul economic a accentuat furia iranienilor împotriva dictaturii.

Inepta propagandă anti-Trump s-a năpustit să-l sfâșâie pe

președintele SUA după lovitura bine țintită împotriva lui Suleimani.
Și nu mă refer doar la presa “liberală“ din SUA, ci și la cea din
România, care a rostogolit în țară 99% din tezele neoficiale ale
Kremlinului. De exemplu, această propagandă susține că scutul de
la Deveselu, menit să apere România de rachetele balistice
iraniene, ne-a făcut țintă și pentru Moscova, și pentru Teheran. Că
România nu ar trebui să mai cheltuiască banii pentru Apărare, ci
pentru altceva..., fiindcă nu are de ce să se teamă de rușii cei
foarte prietenoși. Că regimul de la Teheran e încă de pe vremea lui
Ceaușescu prietenul poporului român, așa că a fost o greșeală că
în aceste zile guvernul de la București s-a solidarizat cu
Washingtonul.

Încet, încet, mai toți oamenii decenți încep să realizeze cât de

falsă, goală de conținut și stupidă e propaganda stângii. Luni
întregi a anunțat marea criză, sperând să distrugă astfel
performanța economică a administrației de la Casa Albă. Nu a
venit nici o criză. Apoi a deplâns războiul economic cu China
comunistă, susținând că Statele Unite vor pierde. Nu le-a ieșit nici
asta, China a capitulat. După care a inventat scandalul ucrainean –
ignorând complet potențialele conflicte de interese și corupția
familiei Biden - și a sprijinit necondiționat demiterea președintelui
Trump. Planul lor se va prăbuși în Senat, iar sondajele arată că n-
au reușit decât să-l consolideze politic pe președintele american.
Iar acum, cireașa de pe tort, au anunțat cu multă bucurie al treilea
război mondial, cu Iranul...

Foarte bine, felicitări propagandei stângii unite de pe toate

meleagurile, din SUA în România sau de la Moscova la Berlin.
Sper să o țină tot așa până la 3 noiembrie 2020, când au loc
alegerile prezidențiale din SUA. Succesul e garantat. Al
președintelui Trump, of course!

Cum să-mi explic întorsatura pe care a luat-o politica la Bucuresti

în ultimele zile, decît prin aceea ca lui Iohannis i s-a suit tare la
cap!? Totul a intrat în ceață. Întrebat la ultima sa apariție în fata
presei dacă Orban va fi desemnat premier și după prima sabordare
a Guvernului, Iohannis hîtru (pe urmele lui Iordache) a cerut altă
întrebare!!! A refuzat să răspundă. Concluzia este la mintea
copiilor. Orban nu va fi desemnat premier încă o dată. Iohannis nu
a dorit să se angajeze public că îl va alege iar premier pentru a nu i
se reproșa mai tîrziu că a mințit în direct milioane de telespectatori.
S-a înțeles ce era de înțeles.

Jocurile s-au complicat enorm după Anul Nou. Acest guvern este
provizoriu, cu o durată limitată – un an maximum. Trebuia așadar
să joace simplu, să își propună obiective puține, dar realizabile
(buget și alegeri) și să încerce numai după cîștigarea alegerilor
parlamentare reformele pe care le încearcă acum fără rost. Împins
de la spate spre alegeri anticipate de Iohannis – cu o insistență
obsesivă – guvernul a ajuns într-un punct mort. Ceea ce părea
limpede, a devenit o confuzie generală. Ceea ce s-a promis a fost
uitat. Liberalii au rămas la vorbe de clacă, populism ieftin și
imagine teve.

Rareș Bogdan, Raluca Turcan, Alina Gorghiu&Co fac parte din

această mișcarea subterană care amintește de „statul paralel” și
Servicii. Ei agită tot felul de gogorițe, mereu schimbate. Dau
mesaje contradictorii, au zăpăcit lumea cu jumătăți de adevăr, cu
minciuni și diversiuni. Asta pare să îi amuze teribil – să prostească
o țară. Acum fac pe misterioșii despre felul cum se va ajunge la
alegeri anticipate. Țin secret… Ce spun azi, mîine nu mai e valabil.
Se încurcă în vorbe dar nu le pasă. Presa nu mai știe ce să creadă
și nici ce mesaje să preia. Gruparea – condusă de jupînul Klaus
Iohannis – se joacă cu focul de-a guvernarea și puterea. Asumă
riscuri prea mari – inclusiv acela de a readuce PSD la putere.

Orban este prins în ambuscadă cu tot cu guvernul și nu prea văd

cum va scăpa de aici. Poate doar printr-o demisie – care îi va sfîrși
cariera și va îngropa PNL-ul spre folosul complotiștilor care se
agită în culise. Intriga bizantină, justificată de o mare sete de
putere, face ravagii.

Tema alegerilor anticipate este falsă. În plus necesită o foarte

amplă și complicată manevră care e puțin probabil să poată fi dusă
la bun sfirșit. Ea a fost impusă de la Cotroceni ca să blocheze
guvernul Orban, nu ca să rezolve o situație – aceea a unui
Parlament majoritar PSD care – vezi Doamne – l-ar împiedica pe
Iohannis să reformeze statul. „Iohannis reformator”!!! Ceva mai
caraghios nu am auzit de ceva vreme. Așa este cînd dormi prea
mult!!! Cînd te trezesti, ți se întimplă să ai viziuni. Miza ar fi să
preia altcineva decît Orban controlul partidului. Mai exact – să
semneze altcineva listele de candidați PNL la alegerile care vin (de
unde graba). Acela va deține puterea în următorii ani. Omul cu
parafa va fi omul forte, playmaker-ul politicii românești. Iohannis se
vrea neapărat în acest rol, secondat eventual de o slugă
obedientă. Ceea ce Orban nu este în niciun caz. El dă încă semne
de rezistență la inițiativele aventuriste de la Cotroceni. D-asta este
detestat acolo. Iohannis vrea toată puterea numai pentru el și este
foarte gelos pe influența și imaginea lui Orban – ca lider de partid
și premier capabil care în 2019 a cîștigat toate mizele puse în joc.
Orban îl umbreste pe Klaus Iohannis, ceea ce îi poate fi fatal dacă
nu reacționează prompt și adecvat în perioada care urmează.

Nea Gigi de la Suhaia n-a mai citit o carte de 50 de ani. Se

informează, atunci când are timp, de la televizor. Nici nu mai știe
dacă poate citi, pentru că, de obicei, ascultă emisiunile și nu se
uită la filme subtitrate. Votează, de când se știe, “pentru ăia de la
putere”, că ăia de la putere fac regulile. În plus, schimbarea nu-l
interesează. Nu mai are destul de trăit ca să-i savureze
eventualele beneficii. George de la București n-a mai citit o carte
de 10 ani, de când a terminat facultatea. Job-ul îl solicită aproape
11 ore pe zi, așa că atunci când ajunge acasă nici nu mai are
energie să deschidă televizorul. Se informează la birou, în pauzele
de cafea, de pe la colegi înscriși la diverse partide și se tot
întreabă când găsesc oamenii ăia timp și pentru activități politice.
Votează, în general, așa cum o fac colegii lui de muncă. Simte că,
în felul ăsta, e și cetățean, și coechipier bun.

Peste 40% dintre români sunt analfabeți funcțional. Asta înseamnă

că aceștia știu să citească, dar sunt incapabili să înțeleagă un text
sau să folosească informațiile transmise prin intermediul lui.
Plecând la această premisă, demonstrată de statistici, avem
posibilitatea de a înțelege mai bine care e, de fapt, sursa
problemelor din societatea românească. Orizonturile limitate și
gradul scăzut de cultură fac ca întreaga societate să aibă o
configurație stranie, care, de altfel, dă și gradul de performanță al
politicienilor și jurnaliștilor. O dezbatere aprinsă pe tema
transferurilor în politică a oamenilor din presă a apărut în aceste
zile, după ce jurnalistul Moise Guran a decis să treacă în baricada
celor pe care, ani la rândul, i-a criticat. O parte a societății a salutat
ideea, iar altă parte a blamat-o. Oricum, pe foarte puțini i-a lăsat
indiferenți. Și asta e o veste bună. O dezbatere despre rolul presei
în societate se cerea făcută de mai mult timp, de când Gabriela
Firea s-a făcut primar de București sau de când Rareș Bogdan a
devenit europarlamentar. Și acestea sunt doar cele mai sonore
nume. De fapt, exodul jurnaliștilor către politică și administrație
este mult mai vechi, slăbind astfel puterea presei de a contura
măcar principiile corecte pe care societatea ar trebui să le respecte
pentru a nu se sufoca de tot în noianul de corupție și compromis.

Redacțiile se golesc de la un an la altul, iar jurnaliștii rămași sunt

criticați de publicul cu afinități politice dacă aplică aceeași măsură
și politicienilor antipatici, și celor simpatici. În cele din urmă, mulți
dintre cei rămași se lasă descurajați, așa că despre unii nu s-a mai
auzit nimic de foarte mult timp. Nici gazetarii intrați în politică sau
administrație n-au, de obicei, o soartă mai bună. Și e normal să nu
aibă. Pentru că jurnalismul adevărat pleacă de la premisa
independenței jurnalistului. Într-un partid există o structură
organizatorică, ce nu permite celui împăcat cu propria
independență să se exprime când și cum vrea. În cele din urmă,
mulți dintre jurnaliștii care au migrat spre politică au devenit
șomeri. Și nu de lux. E drept, nici presa nu vine cu cele mai bune
condiții, ca profesie. Mulți dintre patronii de presă sunt oameni
politici sau oameni de afaceri cu probleme penale. Iar jurnalistul
acceptă, pentru salariul de mizerie pe care îl încasează lunar, să
nu întoarcă armele împotriva angajatorului său. Apariția presiunilor
duce, în cele din urmă, la demisie și, eventual, intrarea în politică
sau angajarea pe la vreo instituție de stat. Transferurile de genul
acesta se întâmplă de mulți ani, nu au început cu Moise Guran. Și,
totuși, ele n-au adus o creștere a nivelului politicii. Ba dimpotrivă.
În cazul Gabrielei Firea, putem vorbi chiar de o degradare absolută
a noțiunii de politician. De ce nu schimbă jurnaliștii politica?
Simplu. Pentru că nu e treaba lor și nici nu au capacitatea
necesară. Adevărata schimbare a mediului politic are legătură cu o
schimbare profundă la nivelul societății. Și aici vorbim atât despre
mentalitate, cât, mai ales, despre educație. O societate educată,
cu un analfabetism funcțional de câteva procente își selectează
singură politicienii reprezentativi. Care, sigur, la un moment dat, ar
putea fi și foști jurnaliști. Dar într-o societate ca România, în care
peste 40% dintre oameni nu înțeleg ce citesc, schimbarea n-o pot
face jurnaliștii, oricât de celebri ar fi ei. Aplicarea de măsuri pentru
scăderea acestui procent, sprijinirea culturii la nivel local,
alfabetizarea comunităților izolate de romi, oricare dintre acestea
sau toate la un loc, ar putea șlefui politica pe termen lung. Într-o
astfel de situație, jurnalistul e mai util în fața colii albe și stiloului,
pentru că de acolo, el poate oferi niște repere, poate trezi în
oameni apetitul de a cunoaște, de a înțelege și de a citi. Calitatea
muncii lui, evaluată în numărul aprecierilor publicului, se poate
observa pe termen lung, dar esențial e că, la un moment dat, ea
începe să dea roade. Prins în răzmerițele politice și în
compromisurile absolut necesare rămânerii în poziții de forță,
jurnalistul devenit politician devine un fel de struțo-cămilă
neadaptată, care în cele din urmă, va regreta pasul făcut. Iar
politica rămâne la același nivel scăzut dintotdeauna, de vreme ce
finisarea ei nu se face prin racolarea de oameni cu notorietate, ci
prin scăderea procentului de analfabeți funcțional care au drept de
vot și liberă exprimare.

Zece săptămâni de guvernare PNL.

Raed Arafat este neschimbat.

Mirela Călugăreanu, șefa ANAF din vremea regimului Dragnea,
neschimbată.

Victor Opaschi, fost activist PCR și fost consilier al lui Ion

Iliescu, de șapte ani șeful departamentului Culte (un ceaușist
gestionează banii Cultelor), neschimbat.

La Compania Națională de Investiții – cea care construiește, pe

bani publici, stadioane în fiefurile pesediste – supraviețuiește o
doamnă numită în 2013 de Liviu Dragnea.

Laszlo Borbely, liderul UDMR pentru care DNA a cerut de două ori
ridicarea imunității și de fiecare dată Parlamentul a respins
solicitarea procurorilor, este în continuare consilier de stat în
aparatul de lucru al premierului. A slujit-o pe Viorica Dăncilă,
acum lucrează pentru Ludovic Orban.

Exemple mai sunt.

Așa se face că, azi, când scriu acest articol, omul de afaceri Ștefan
Mandachi este nevoit să trimită o scrisoare către premierul Orban
și să-l întrebe care-i planul în legătură cu promisa autostradă Iași-
Târgu Mureș. Liberalii au câștigat, politic, enorm, susținând
campania #ȘîEu inițiată de Mandachi. Lumea a crezut că ei, spre
deosebire de PSD, vor demara acest proiect. Mandachi nu a cerut
guvernului să construiască, peste noapte, acea autostradă. A cerut
un plan de bătaie, nu declarații apoase și scuze miorlăite. Guvernul
Orban și ministerul Transporturilor l-au ignorat, bănuiesc că nu
aveau că să-i răspundă: nu au nici un plan.

Avertismentul lui Mandachi vine la timp: românii încep să-și piardă

răbdarea cu ezitările cabinetului PNL.

Eu știu că nimic nu poate fi mai rău decât guvernarea Ciumei

Roșii! Ar fi cumplit ca PSD să se întoarcă la putere. Dar asta
nu înseamnă că trebuie să tac și să mă prefac că nu văd că
guvernarea Orban s-a înmlăștinit, după doar zece săptămâni de la
preluarea puterii. Pare că nu mai are idei, pare că nu mai are curaj.
Nu vrea să ia o decizie fermă pentru desființarea secției pesediste
de anchetare a magistraților, nici pentru tăierea pensiilor speciale,
nici în chestiuni economice cruciale precum legea offshore. Politica
aceasta, pe care românii o descriu plastic cu cuvintele „nici în cal,
nici în căruță”, e dezamăgitoare. Riscul major nu este ca
electoratul să voteze PSD. Riscul este să se repete situația din
2016: PSD câștigă pe fondul absenteismului celor scârbiți.
Ambiguitatea, lașitatea, blaturile și tergiversările guvernului
Cioloș au avut exact același efect: absenteismul la alegerile de
acum patru ani.

Ar fi cumplit dacă guvernul Orban ar repeta greșelile politice ale lui

Cioloș. Românii nu mai au răbdare, după ani întregi în care au fost
jefuiți și asupriți de Ciuma Roșie. Obiectivele PNL trebuie să fie
simple și clare: desființarea Ciumei Roșii, începând cu eliminarea
oamenilor ei din structurile statului, și reconstrucția unei Românii
moderne și democratice. Câtă vreme acești arafați îmbâcsesc
guvernarea liberală, Palatul Victoria miroase urât a USL și a
blat.