Capitolul XII: Participaţia penală

1. Noţiunea participaţiei penale şi semnele obiective şi cele subiective ale ei în

legislaţia penală şi în teoria dreptului penal.
2. Categoriile participanţilor prevăzute de legea penală a R.M.
3. Formele participaţiei penale.
4. Excesul de autor, participaţia nereuşită; renunţarea benevolă la săvârşirea
infracţiunii a participanţilor.
5. Implicarea la infracţiune.

1. Noţiunea participaţiei penale şi semnele obiective şi cele subiective ale ei

în legislaţia penală şi în teoria dreptului penal.
Legea penală consideră participaţia la infracţiune drept una dintre cele mai
periculoase forme de activitate infracţională. Astfel, mai mult de jumătate din
infracţiunile intenţionate, precum şi 70-80% din infracţiunile săvârşite de minori sînt
comise în participaţie. În afară de aceasta, după cum mărturiseşte practica judiciară,
infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave săvârşite în participaţie
sunt bine planificate, chibzuite şi urmările lor sînt foarte grave.
Conform art.41 С. pen. al R.M., se consideră participaţie cooperarea cu
intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate.
Infracţiunea poate fi comisă de o singură persoană, dar poate fi săvârşită şi de
două sau mai multe persoane, acestea cooperând şi unindu-şi forţele în scopul
săvârşirii unei infracţiuni intenţionate pentru atingerea unui scop comun.
Participaţia ca şi o oarecare altă activitate comună, reprezintă o cooperare –
semn asupra căruia a indicat şi legiuitorul – când eforturile fiecărui participant sînt
reunite pentru atingerea unui scop comun, dorit de toţi participanţii. În rezultatul
acestui fapt, nu numai că se ridică productivitatea individuală dar se creează o forţă
nouă mult mai periculoasă care măreşte considerabil hotărârea infracţională a tuturor
participanţilor la infracţiune. Cele mai simple modalităţi de cooperare a subiecţilor
infracţiunii se clasifică în: a) spaţială; b) temporală; c) spaţial-temporală (cea mai
răspândită formă a coordonării, când are loc o simplă sumare a forţelor fiecărui
participant. Energia tuturor participanţilor devine mai mare). În ceea ce priveşte
cooperarea în timp aici are loc combinarea nu numai a forţei fizice dar şi a
particularităţilor calificative.
Astfel, susţinem că participaţia penală ridică nivelul atât a vitezei cît şi a
eficacităţii acţiunilor infracţionale, şi anume acest fapt denotă pericolul social sporit
al acestei forme de activitate infracţională.
Analizând revederile art.41 С. pen. al R.M., putem evidenţia următoarele patru
semne ale participaţiei penale, care la rândul lor pot fi divizate în două obiective şi
două subiective:
1) Semnul obiectiv cantitativ – legea penală vorbeşte despre cooperarea cu
intenţie la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate a două sau mai multor persoane.
Noţiunea de persoană în sensul menţionat de legea penală are un conţinut concret,
ea nu constituie un semn de evaluare, ci este un termen cu un anumit conţinut juridic.
Cu alte cuvinte când legiuitorul vorbeşte despre persoană el identifică acest termen
cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Astfel, pentru existenţa unei participaţii penale,
la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate este necesară cooperarea intenţionată a cel
puţin două persoane care întrunesc semnele subiectului infracţiunii, adică vârsta
răspunderii penale, responsabilitatea şi. după caz, semnul special al subiectului dacă
acesta este cerut imperativ de dispoziţia de incriminare.
Prin urmare, dacă un subiect săvârşeşte infracţiunea împreună cu o altă
persoană care conform legii nu nimereşte sub incidenţa răspunderii penale datorită
vârstei ori iresponsabilităţii, fapta acestei persoane nu poate fi precăutată prin prisma
infracţiunii săvârşită în participaţie.
2) Semnul obiectiv calitativ – cooperarea comună – acest semn este atribuit de
către teoria dreptului penal ca semn obiectiv deoarece este vorba de o cooperare
(activitate) comună iar fapta prejudiciabilă, adică acţiunea sau inacţiunea este
semnul de bază al laturii obiective a infracţiunii.
Acest semn se referă la acţiunea a două sau mai multor persoane şi presupune
interacţiunea dintre acestea în procesul săvârşirii unui act complet de comportament.
Cooperarea comună se caracterizează în primul rând printr-un singur proces al
activităţii infracţionale (comunitatea de eforturi, acţiuni unificate) şi care este
determinat de atingerea unor rezultate infracţionale comune. Prin urmare activitatea
comună presupune unificarea eforturilor şi acţiunilor fiecărui participant în parte
într-o singură faptă infracţională îndreptată spre atingerea unui rezultat infracţional
comun. Acţiunea unui participant contribuie la acţiunea altui participant, uşurează
săvârşirea infracţiunii şi ridică în aşa mod viteza şi eficacitatea acţiunilor celorlalţi
participanţi, contribuind astfel din punct de vedere calitativ.
3) Semnul subiectiv comunitatea de intenţii – toate persoanele care săvârşesc
infracţiunea în comun acţionează cu o intenţie unică.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate în participaţie factorul intelectiv
al intenţiei participanţilor la această infracţiune este mai larg după volum ca factorul
intelectiv al intenţiei unei singure persoane dacă infracţiunea ar fi comisă doar de un
singur făptuitor. Conform legii penale, infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie
dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în
mod conştient, survenirea acestor urmări (art.17 С. pen al R.M.). În cazul săvârşirii
infracţiunii în participaţie, persoana pe lângă faptul că îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale proprii, îşi mai dădea seama şi de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii celorlalţi participanţi, drept urmarea
aceasta conştientiza că acţionează nu de unul singur ci cu participarea şi a altor
persoane.
4) Semnul subiectiv infracţiunea intenţionată – conform legii penale,
cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane în cadrul participaţiei penale
este posibilă doar la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Astfel, se exclude din
start cooperarea comună a două sau mai multor persoane în participaţia penală dar
la comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. În literatura juridico-penală
românească, această formă atipică de participaţie este întâlnită sub noţiunea de
participaţie improprie.
 2. Categoriile participanţilor prevăzute de legea penală a R.M.
Conform art.42 С. pen. al R.M., participanţii la infracţiune sunt persoanele care
contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator
sau complice. Figura principală dintre toţi participanţii la infracţiune este autorul.
Potrivit alin.(2) art.42 С. pen. al R.M. se consideră autor persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală precum şi persoana
care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de
răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute
de legea penală. Prin urmare acţiunile autorului se realizează sau se materializează
în mediul înconjurător prin săvârşirea sau executarea laturii obiective a infracţiunii.
Din această noţiune putem cu uşurinţă să identificăm cele două tipuri de autor
al infracţiunii:
a) autorul nemijlocit – legea prevede în calitate de autor persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Această noţiune de
săvârşire nemijlocită a infracţiunii nu trebuie însă înţeleasă la direct. De exemplu, în
cazul săvârşirii unui viol, tot autor nemijlocit al infracţiuni va fi considerat nu doar
persoana ce săvârşeşte raportul sexual cu victima dar şi acea persoană care aplică
violenţa fizică sau psihică în scopul învingerii opunerii de rezistenţă din partea
victimei. Aceasta se datorează faptului că autorul infracţiunii poate săvârşi latura
obiectivă a unei infracţiuni în întregime sau doar o parte din ea, executarea celeilalte
părţi a laturii obiective fiind asigurate de către un alt făptuitor – la fel autor
nemijlocit.
Tot autor nemijlocit al infracţiunii va fi considerată şi acea persoană care la
săvârşirea infracţiunii va antrena diferite animale (câine dresat, maimuţă) sau va
orienta forţe ale naturii (fulger, inundaţii), care îl vor ajuta să îşi atingă scopul
infracţional scontat.
b) autorul mijlocit (intermediat) - legea penală în afară de săvârşirea
nemijlocită a infracţiuni mai vorbeşte şi despre aşa zisa săvârşire intermediată a
infracţiunii, adică autor al infracţiunii se consideră şi persoana care săvârşeşte
infracţiunea prin intermediul (cu ajutorul) altor persoane care nu pot fi supuse
răspunderii penale deoarece acestea încă nu au atins vârsta răspunderii penale, sau
nu sînt responsabile, ori se află într-o anumită circumstanţă care exclude caracterul
penal al faptei pentru aceasta şi anume fie sunt constrânse fizic sau psihic să comită
o infracţiune, fie execută ordinul ori dispoziţia superiorului ce are un caracter ilegal
ascuns.
Astfel, în cazul în care o persoană atrage la săvârşirea unei infracţiuni o
persoană minoră care nu este pasibilă de răspundere penală, atunci numai ea va
răspunde pentru această infracţiunea în calitate de autor mijlocit, şi în concurs, va
mai purta răspunderea şi pentru infracţiunea de Atragere a minorilor la activitate
criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art.208 С. pen. al
R.M.)
Autor mijlocit va fi considerat şi persoana care săvârşeşte o infracţiune prin
intermediul unei persoane iresponsabile precum şi persoana care constrânge fizic
sau psihic o altă persoană pentru a săvârşi o infracţiune ori cea care a emis un ordin
ilegal în aşa mod săvârşind de jure latura obiectivă a unei infracţiuni. În calitate de
autor mijlocit al infracţiunii va fi considerată şi persoana care foloseşte în interesele
sale criminale eroarea unei alte persoane.
Conform alin.(3) art.42 С. pen. al R.M. se consideră organizator al infracţiunii
persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei,
precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie
criminală ori a dirijat activitatea acestora.
Din această definiţie reiese că avem mai multe tipuri de activităţi
organizatorice:
a) organizarea săvârşirii unei infracţiuni – acţiuni îndreptate spre săvârşirea
nemijlocită a unei infracţiuni concrete. Aceste acţiuni se pot manifesta prin:
elaborarea unor planuri de săvârşire a infracţiunii; elaborarea unor metode de
săvârşire a acestora; alegerea mijloacelor, instrumentelor; asigurarea cu instrumente
şi mijloace de săvârşire a infracţiunii; căutarea obiectului de atentare şi acumularea
informaţiilor despre acesta; căutarea locurilor de ascundere.
b) acţiunile organizatorice ce ţin de dirijarea cu săvârşirea infracţiuni;
c) organizarea unui grup criminal ori a unei organizaţii (asociaţii) criminale;
d) acţiunile organizatorice ce ţin de dirijarea grupărilor criminale ori a
organizaţiilor (asociaţiilor) criminale.
Alin.(4) art.42 С. pen. al R.M. califică instigatorul ca fiind persoana care prin
orice metode determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune. Specificul
laturii obiective a instigării constă în faptul că are loc o exercitare de influenţă asupra
conştiinţei unei alte persoane încât la persoana instigată să apară hotărârea fermă de
săvârşire a unei infracţiuni.
Instigarea poate fi săvârşită prin următoarele metode:
a) convingere; b) rugăminte; c) propunere; d) propunere a unei recompense,
stimulări, promisiuni; e) constrângere (cu excepţia constrângerii fizice sau psihice
ce exclude caracterul penal al faptei); f) dare a unui ordin (cu excepţia ordinului sau
dispoziţiei ilegale a superiorului ce exclude caracterul penal al faptei); g)
ameninţarea atât în privinţa persoanei instigate cît şi în privinţa rudelor sale, violenţă
fizică precum şi diferite tipuri ale abuzului de putere.
Informaţia prezentată de către instigator trebuie să-i fie clară instigatului şi
interpretată de către acesta la sensul ei direct. Legea vorbeşte despre determinarea
unei persoane la săvârşirea unei infracţiuni, adică informaţia prezentată de către
instigator trebuie să aibă un sens concret pentru cel instigat. Această informaţie în
dependenţă de circumstanţele concrete trebuie să fie clară şi acceptată de instigat.
Metodele pot fi diferite. Delimitarea metodelor de instigare în cele de convingere şi
cele de constrângere are nu numai o importanţă teoretică ci şi una practică. Instigarea
săvârşită prin ameninţarea instigatului cu omor ori aplicarea violenţei fizice, va fi
calificată drept concurs de infracţiuni.
Din punct de vedere subiectiv instigarea poate fi doar intenţionată. Acţiunile
pot fi calificate drept instigare când subiectul cheamă spre săvârşirea unor infracţiuni
concrete. Este cunoscută şi instigarea la instigare. Instigatorul de multe ori poate
apărea şi în rol de coautor.
Conform alin.(5) al art.42 С. pen. al R.M. se consideră complice persoana care
a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii,
acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana
care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau
instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe
cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare
obiecte.
În teoria dreptului penal complicele se consideră figura de planul doi însă prin
acţiunile sale complicele întăreşte hotărârea fermă a altor participanţi de a săvârşi
infracţiunea iar prin intermediul ajutorului acordat sînt depăşite acele impedimente
ce stau în faţa infracţiunii care nu pot fi trecute de sine stătător.
Reieşind din textul normei complice va fi considerată persoana:
 care a contribuit la săvârşirea infracţiuni prin sfaturi, indicaţii, informaţii;
 care a acordat mijloace, instrumente;
 care a înlăturat obstacolele;
 care a promis că îl va favoriza pe infractor;
 care a promis că va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a
infracţiunii;
 care a promis că va tăinui urmele infracţionale sau obiectele dobândite
pe cale criminală;
 care a promis din timp că va procura sau va vinde obiectele obţinute pe
cale criminală.
În dependenţă de criteriul care stă la baza sistematizării deosebim mai multe
tipuri de complicitate. Astfel, conform faptului dacă complicitatea s-a încununat sau
nu cu succes cunoaştem:
a) complicitate reuşită – acţiunile complicelui au fost de ajutor autorului la
comiterea infracţiunea;
b) complicitate nereuşită – acţiunile complicelui fie nu au fost de ajutor
autorului, fie mai tare l-au împiedicat în săvârşirea infracţiunii.
Activitatea complicelui în dependenţă de natura ei putem să o împărţim în:
a) complicitate fizică (materială) – se referă la acţiunile complicelui
manifestate prin acordare de mijloace sau instrumente de săvârşire a infracţiunii,
înlăturare a obstacolelor, favorizării infracţiunii, tăinuirea mijloacelor şi
instrumentelor dobândite pe cale criminală.
Ajutorul fizic poate fi comis prin acţiuni active. Complicitatea fizică poate să
includă în sine o altă componenţă de infracţiune.
b) complicitate intelectuală – se referă la darea unor sfaturi, indicaţii, prestarea
de informaţii care favorizează săvârşirea infracţiunii, precum şi toate tipurile de
promisiuni care trebuie să fie făcute din prealabil comiterii infracţiunii.
În dependenţă de timpul în care au fost înfăptuite acţiunile de complicitate
deosebim:
a) complicitate anterioară comiterii infracţiunii – acele acţiuni care sunt
întreprinse de complice până la comiterea infracţiunii;
b) complicitatea concomitentă comiterii infracţiunii – acele acţiuni care sunt
întreprinse de complice chiar în momentul comiterii infracţiunii;
 c) complicitatea ulterioară comiterii infracţiunii - acele acţiuni care sunt
întreprinse de complice după comiterea infracţiunii cu condiţia că au fost promise
din timp.
În conformitate cu art.49 С. pen. al R.M., acţiunile de complicitate ulterioară,
care nu au fost promise din timp, nu mai constituie complicitate ci atrag răspunderea
penală a persoanei ce le înfăptuieşte, în condiţiile art.323 С. pen. al R.M. pentru
Favorizarea infracţiunii, şi această formă deja nu este numită complicitate ci
favorizare.

3. Formele participaţiei penale.

Conform art.43 С. pen. al R.M., în funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor
participanţilor se deosebesc următoarele forme de participaţie:
a) participaţie simplă
b) participaţie complexă
c) grup criminal organizat
d) organizaţie (asociaţie) criminală.
Determinarea strictă a formelor participaţiei are o mare importanţă atât
teoretică, cît şi practică. O atare determinare este necesară şi pentru o apreciere justă
a activităţii comune a mai multor persoane, pentru aprecierea limitelor răspunderii
penale a fiecărei persoane în parte.
Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei
au participat în comun în calitate de coautori două sau mai multe persoane fiecare
realizând latura obiectivă a infracţiunii (art.44 С. pen. al R.M.).
Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit
şi în mod direct nu de o singură persoană, ci de mai multe persoane. În aceste cazuri
fapta se săvârşeşte în coautorat. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional,
în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în
comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
De exemplu, sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât acel care loveşte
mortal victima, cât şi acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.
Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu
intenţia de a o ucide, cu toate că s-ar putea ca nici una din lovituri să nu fie mortală,
însă, împreună luate, ca urmare a împletirii lor, acestea au cauzat moartea.
În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. De exemplu, în
cazul infracţiunii complexe de viol în formă consumată autorul trebuie să realizeze
în întregime acţiunea infracţională (raportul sexual precum şi constrângerea fizică
sau psihică asupra victimei pentru a-i învinge rezistenţa), pe când în caz de coautorat
unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (raportul
sexual), iar altul – cealaltă parte a ei (constrângerea fizică sau psihică) şi în acţiunile
fiecăruia se va fixa o infracţiune consumată sub formă de coautorat. Un exemplu
asemănător îl prezintă şi infracţiunea de furt săvârşită în coautorat unde un coautor
poate să comită sustragerea, iar celălalt doar să stea de pândă pentru a asigura metoda
pe ascuns a sustragerii având la fel calitatea de coautor, căci metoda de săvârşirea a
infracţiunii este un semn al laturii obiective, iar în cadrul participaţiei simple latura
obiectivă a infracţiunii poate fi săvârşită în totalitate sau în parte de către coautori.
 Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea
ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori (art.45 С. pen. al R.M.)
Pentru existenţa participaţiei: nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi
nici calitatea în care au acţionat aceştia. Există participaţie penală atât în cazul în
care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (coautori),
cât şi atunci când contribuţiile lor iau forme diferite (organizatori, instigatori,
complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi complice etc.).
Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează
intenţionat cel puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind
autor, iar celelalte având diferite roluri; instigator, organizator sau complice.
Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai
multe persoane, indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau
bărbaţi, cetăţeni ai RM sau persoane fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau care nu
au această calitate. Toate persoanele care cooperează trebuie să îndeplinească însă
condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere penal.
Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie o altă
formă de pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativ nouă, în
comparaţie cu infracţionalitatea individuală. Această formă de activitate
infracţională dă temei de a fi examinată drept participaţie, spre deosebire de
mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare, săvârşite chiar şi în unul şi acelaşi timp şi
îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multe persoane.
Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara
autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta
prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare
alte contribuţii. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi
participanţi, contribuţia lui se caracterizează prin faptul că a realizat în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea.
Conform art.45 alin.(2) С. pen. al R.M., participaţia complexă se poate realiza
şi în cazurile participării nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau a mai
multor persoane în calitate de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea
acestei infracţiuni să participe şi alţi participanţi: organizatorul, instigatorul sau
complicele, în absenţa unor asemenea împrejurări, vom fi în prezenţa unei
participaţii simple.
Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura
contribuţiei pe care diferiţi participanţi o au la săvârşirea faptei. Aceste forme
corespund deci, diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii. Formele
participaţiei au caracter absolut în sensul că cele mai grave, cum sunt cele de
coautorat, le absorb pe cele mai puţin grave (cele de instigare şi complicitate). Deci,
participarea unei persoane la săvârşirea aceleaşi infracţiuni nu poate fi considerată
şi coautorat şi instigare, ci numai coautorat, datorită unităţii infracţiunii, chiar dacă
coautorul a determinat mai întâi la săvârşirea infracţiunii după care a participat cu
acte de executare la comiterea ei. Desigur, acelaşi făptuitor nu poate fi coautor şi
complice sau instigator şi complice la aceeaşi infracţiune, fiindcă primul act îl
absoarbe pe ultimul. La stabilirea pedepsei de către instanţa de judecată se va avea
însă, în vedere, această împrejurare a participării cu acte multiple, susceptibile de a
fi calificate în mod diferit.
În afară de participaţia simplă şi cea complexă, mai deosebim încă două forme
de participaţie şi anume: grupul criminal organizat şi organizaţia (asociaţia)
criminală.
Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au
organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 С. pen.
al R.M.).
Această formă de participaţie se deosebeşte de altele, descrise anterior, după
criteriul ei de stabilitate, de statornicie.
Statornicia grupului organizat este indicată de durata existenţei acestui grup în
timp. Durata poate consta din timpul ce s-a scurs de la formarea grupului până la
săvârşirea primei infracţiuni, din numărul celor plănuite de membrii grupului. Ea
poate consta, de asemenea, din durata de timp, în care membrii grupului au săvârşit
infracţiuni.
Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de coordonare şi statornicie, a legăturilor
dintre membrii grupului criminal poate fi indicat de existenţa unui plan bine
determinat de activitate infracţională, cu desemnarea rolurilor, ierarhiei şi funcţiilor
membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni concrete.
Totodată, statornicia relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său, exprimă
nu doar gradul înalt de coordonare a acţiunilor şi comportării lor, dar şi caracterul
retras, nivelul de izolare de societate al acestei formaţiuni infracţionale (cu regulile
sale de comunicare, de ierarhie şi subordonare, disciplină etc.).
Din cele explicate rezultă că fiecare persoană ce intră în grupul criminal
organizat nu este un simplu participant la acest grup, ci membru al grupului,
indiferent de locul şi funcţiile ce i-au fost încredinţate în cadrul desfăşurării planului
de activitate criminală. Aceste concluzii rezultă şi din faptul că legea nu limitează
participarea la grupul organizat doar prin acţiuni de autorat sau coautorat, cum este
cazul participaţiei simple sau complexe.
Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele
infracţiuni concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemenea situaţii ei
vor purta răspundere penală doar pentru participarea în grupul criminal organizat şi
pentru faptele lor personale, săvârşite de ei întru executarea planului activităţii
criminale a grupului organizat, conform articolelor respective ale Părţii speciale a С.
pen. al R.M.
Organizaţia (asociaţia) criminală conform art.47 С. pen. al R.M, reprezintă o
reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate
se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de
administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul
de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice
sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de
interese economice, financiare sau politice.
 Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă
de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al
organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia. Această prevedere legală se explică
prin caracterul închegat, bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor
membrilor organizaţiei criminale.
Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care
a creat organizaţia criminală sau o dirijează.
Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru
toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie.
Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.
Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în
care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la
descoperirea infracţiunilor săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea
organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.
Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuri criminale
organizate într-o comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din două sau mai multe
grupuri criminale. Comunitatea stabilă a acestor grupuri criminale, în afară de
statornicie, se caracterizează printr-un grad sporit de coordonare a activităţii
membrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte
forme, în vederea obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice,
financiare sau politice.
Societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale implică un înalt grad de
organizare interioară, în cadrul acestora fiind selectate numai persoane profesioniste,
cu bună pregătire, rezistente la eforturi de orice fel şi capabile să folosească tehnica
modernă din dotare (automobile, calculatoare, nave, aeronave, arme etc.).
Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspundere
penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire au participat,
organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie. Această prevedere legală este
aplicabilă chiar şi în cazul în care organizatorul sau conducătorul organizaţiei
criminale nu ştia despre săvârşirea acestei infracţiuni, cu condiţia ca membrii
organizaţiei criminale să fi acţionat în vederea realizării scopurilor propuse de
organizaţia criminală.

4. Excesul de autor, participaţia nereuşită.

În conformitate cu art.48 С. pen. al R.M. drept exces de autor se consideră
săvârşirea de către autorul infracţiunii a unor acţiuni infracţionale care nu au fost
cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi la infracţiune. Pentru excesul de autor,
ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de răspundere penală. În asemenea situaţie,
autorul va răspunde solidar pentru acţiunile infracţionale săvârşite de către el în
exces.
Excesul de autor se poate manisfesta prin comiterea unei alte infracţiuni, şi nu
a celei care a fost pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi, sau prin aplicarea
metodelor sau mijloacelor mult mai periculoase decât acelea care trebuiau să fie
folosite potrivit înţelegrerii prealabile.
Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile când participanţii îi acordă
autorului libertate în acţiuni. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie
nedeterminată, adică ei admit că autorul poate săvârşi un jaf fără sau cu aplicarea
violenţei, poate să-l omoare pe stăpânul casei în timpul jafului, dacă ultimul va
opune rezistenţă, precum şi alte acte. De asemenea, nu pot fi considerate ca exces de
autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului la care se
atentează, atunci şi participanţii trebuie să poarte răspundere pentru tentativă de
infracţiune, dar nu şi pentru infracţiunea consumată.
Uneori în practică se întâlnesc cazuri de instigare sau complicitate nereuşită,
când acţiunile instigatorrului sau ale complicelui n-au adus rezultatele scontate. De
exemplu, instigatorul nu l-a putut convinge pe autor să comită infracţiunea,
complicele din greşeală i-a transmis autorului zahăr pudră în loc de otravă.

5. Implicarea la infracţiune.
Legea penală în vigoare prevede două categorii de implicare la infracţiune:
favorizarea şi tolerarea infracţiunii. Codul penal din 1961 prevedea răspunderea
penală şi pentru nedenunţarea infracţiunii.
În conformitate cu art.49 С. pen. al R.M., acţiunile de complicitate ulterioară,
care nu au fost promise din timp, nu mai constituie complicitate ci atrag răspunderea
penală a persoanei ce le înfăptuieşte, în condiţiile art.323 С. pen. al R.M. pentru
Favorizarea infracţiunii, şi această formă deja nu este numită complicitate ci
favorizare.
Din textul legii reies trei condiţii obligatorii ce trebuie respectate la calificarea
unei favorizări:
Din textul legii reies trei condiţii obligatorii ce trebuie respectate la calificarea
unei favorizări:
1. Favorizarea nu a fost promisă din timp, deoarece implicarea la o infracţiune
aflată în proces de derulare chiar şi nepromisă în prealabil va constitui o complicitate
concomitentă.
2. Favorizare ase pedepseşte doar pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă,
sau excepţional de gravă – respectiv favorizarea unei infracţiuni uşoare şi mai puţin
grave nu se pedepseşte penal, dacă nu întruneşte fapta o altă componenţă de
infracţiune.
3. Nu sunt supuşi răspunderii penale pentru favorizare soţul (soţia) şi rudele
apropiate.
Prin tolerarea infracţiunii se înţelege neîmpiedicarea comiterii infracţiunii de
către o persoană care era obligată să întreprindă măsuri pentru prevenirea şi
curmarea ei.
Preîntâmpinarea infracţiunii de către ceilalţi cetăţeni constituie o datorie
morală.