UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTER – ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ ŞI VIAŢA LITURGICĂ

MORALA FAMILIEI

Pr. conf. Ştefan Iloaie

Masterand: Brici Ioan

Cluj-Napoca

~ 2014 ~
 INTRODUCERE

Familia este o instituţie întemeiată de Dumnezeu, dintru început, în paradis: „Nu

este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Fac.2,18). Ea se bazează pe
realitatea făpturii umane, creată de Dumnezeu în cele două genuri: bărbat şi femeie.
În Vechiului Testament familia apare sub sceptrul instituirii divine: Adam şi Eva,
Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacob şi Rahela, Iosif şi Asineta, Zaharia şi Elisabeta,
Ioachim şi Ana.
Tendinţa societăţii contemporane este de a influenţa profund ceea ce însemna
familia tradiţională. Întemeierea familiei are loc la o vârstă înaintată, întemeierea are ca şi
scop susţinerea activităţii membrilor, nu mai are un scop eshatologic, copiii sunt concepuţi
la o vârstă din ce în ce mai înaintată, numărul copiiilor este din ce în ce mai mic datorită
mai multor factori – resursele materiale sau financiare ale familiei, frica de greutăţi,
materiale sau oboseală etc.
Problemele morale legate de familie sunt vaste, putem enumera unele dintre ele:
sensul şi scopul familiei, fidelitatea conjugală, procreerea, avortul, contracepţia, violenţa în
familie, creşterea şi educarea copiilor, divorţul şi altele.
Dintre toate acestea am ales problemele legate de controlul şi limitarea naşterilor,
mai exact, chiar dacă problemele legate de avort sau fertilizarea in vitro sunt mult mai
grave, am dorit să tratez problema controlului naşterilor prin contracepţie.
Prin însăşi origine ei, căsătoria are menirea să-i pună în legătură directă pe soţi cu
Dumnezeu.
Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este "dualizat", de la început în "eu" şi "tu"
şi predestinat a trăi în vaderea iubirii. De aceea, el nu a fost făcut ca o fiinţă solitară, ci ca
fiinţă în doi. Zidind natura umană, Dumnezeu devine autorul căsătoriei.
Crearea omului e o lucrare care nu ajunge la împlinire până la apariţia femeii. Eva nu
era făcută în vederea înfrumuseţări Edenului, ci pentru a împlini cea ce lipsea din paradis,
pentru că o făptură omenească, luată izolat şi considerată în sine, însă nu este omul adevărat.
Pe de altă parte, femeia este fiinţă necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o
paralizare a lumii spirituale. "Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu;
şi, daă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta lui
Adam a făcut-o Domnul dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam" (Gen. II 21-22). "Coasta"
semnifică ceva mai mult decât asistenţă morală, o reală împlinire spirituală.
Prin femeie, Dumnezeu vorbeşte bărbatului într-un mod deosebit, mai direct şi mai

2
intim, însăşi crearea femeii constituind o revelaţie a lumii divine. Iubirea dintre soţi este
indicativul biblic al iubirii lui Dumnezeu.
După cum Dumnezeu a extras o coastă a lui Adam pentru a forma femeia, tot astfel
Hristos a dat sângele şi apa din coasta Sa pentru a forma Biserica. Şi după cum acea
extragere s-a făcut în extazul somnului lui Adam, tot astfel ne-a dat sângele şi apă la capătul
morţii Sale. Mai întâi apa şi apoi sângele.

1. FAMILIA CREŞTINĂ

Cuvântul „familie” provine din latinescul „familia”, şi semnifică forma socială de

bază întemeiată prin căsătorie, formată din soţ, soţie şi descedenţii acestora.
Iubindu-se unul pe celălalt, soţii Îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieţii
lor izbucneşte într-o doxologie împărătească, slujirea lor în cântare liturgică neîncetată.
Sfântul Ioan Gură de Aur aduce această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a
Bisericii.
Vorbind de familia în ziua de astăzi, există mai multe aspecte care pot fi dezbătute
de către creştini în general, şi de Biserică în special.
În primul rând se poate aduce în discuţie decizia tinerilor de a se căsătorii, întrucât
există o modă de a convieţui împreună cu partenerul fără a se face slujba cununiei.
În această lume, fecioria a devenit o povară, fiind văzută ca o boală patologică ce nu
îşi are loc în societatea modernă. Aceatsă viziune a fecioriei duce la degradarea relaţiilor
dintre parteneri, actul sexual devenind un obicei în special în rândul tinerilor, înainte de
căsătorie. În zilele noastre tinerii încearcă să trăiască clipa, momentul. Relaţiile dintre iubiţi
sunt pline de pasiune, ei caută mereu noutatea. Există numeroase cupluri care ajung să se
despartă după câţiva ani, fie că au locuit sau nu împreună. Ca şi argument se aduce de cele
mai multe ori plictiseala. Această stare de plictiseală poate să apară atât îainte, cât şi după
căsătorie.Plictiseala este un element infernal, esenţa însăşi a iadului, fiind fără profunzime
şi fără ieşire. Tristeţea care este păcat, vine din plictiseală şi cade în deznădejdea
acedîeidupă asceţi, fiind păcat de moarte. Această tristeţe şi plictiseală conduce la
destrămarea cuplurilor care au renunţat la conclucrarea cu Duhul Sfânt.
O altă problemă care se ridică este cea a limitării naşterilor.

În Vechiul testament se spune „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...” .

3
Poporul Israel a trăit după această poruncă, însă pe atunci ei erau doar o mică parte din
populaţia pămîntului. Scopul căsătoriei, cel al înmulţirii, este pus astfel sub semnul
întrebării. Paul Evdokimov arată că „în afara cazurilor de pericol de moarte şi care sunt de
resortul chirurgiei, avortul liber consimţit este un asasinat1, (în Franţa, numărul avorturilor
este egal cu numărul naşterilor.) Remediul cel mai eficace ar fi prevenirea concepţiei.
Astfel, reglarea naşterilor ia o importanţă care nu încetează să crească
Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale
şi întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special. În
vechime, orice metodă folosită pentru întreruperea de sarcinii era considerată nepermisă.
Pe parcursul istoriei omenirii, avortul a apărut ca o realitate, din nefericire, constantă, fiind
justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Erau cunoscute şi se foloseau ierburi şi
practici care provocau avortul. Vorbind de avort, din punct de vedere al ortodoxiei, acesta
apare ca unul dintre cele mai mare păcate săvârşite de fiinţa umană. „Sfânta noastră
Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti.
Numind această faptă « omor » sau « ucidere », consideră că este încărcată cu întreaga
răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer.” 2 În această privinţă, al doilea
canon al Sfântului Vasile cel Mare, numeşte pe femeia care a săvârşit avort „ucigaşă”, în
felul acesta, arătând răspunderea şi vina ei şi a complicilor ei.3
Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi
se transformă în constrângere. Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria
intră în disoluţia ei interioară. În suportarea poverii pe care i-o procură partea ce a comis
sperjurul, soţul nevinovat ajunge în situaţia de a îndura un adevărat martiriu, devenind o
victimă a unei căsătorii nefericite. Deşi adesea mai puţin remarcate, căsătoria nefericită
prezintă şi alte victime, tot atât de grave: copiii care suferă şi a căror educaţie e mai mult
decât compromisă.

Creştinii văd în familie un mijloc de promovare a valorilor vieţii eterne, dorind

dobândirea Împărăţiei cerurilor
Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă în Poemul moral, că toată cultura umană îşi are
originea în comuniunea conjugală; „dar este acolo ceva mai înalt şi mai bun... Căsătoria

1
Paul Evdokimov, op.cit., p. 151.
2
Pr. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei.Teologia iubirii, vol.II, tipărită la tipografia
Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia, 1996, p. 233.
3
Sinodul VI ecumenic, canonul 91, http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/canoanele-sinodului-v-vi-
ecumenic-69935.html ,

4
este cheia care deschide uşa spre castitate şi iubirea desăvârşită” 4. Bărbatul şi femeia merg
unul spre celălalt, „cunoscându-se reciproc”, revelându-se unul celuilalt pentru o
împreună-înălţare; Sfântul Ioan Gură de Aur vede în orice căsătorie o imagine a nunţii din
Cana şi, în felul aceasta, prezenţa reală a lui Hristos5. „Domnul vine aici pentru a face iarăşi
şi iarăşi aceeaşi minune”, adaugă Sfântul Chiril al Alexandriei.

2. RUGĂCIUNEA ŞI POSTUL ÎN FAMILIE

Rugăciunea este o convorbire de ordin metafizic a omului cu Dumnezeu, o

comunicare directă a sufletului omenesc cu divinul, în vederea realizării unei comuniuni
spirituale dintre făptura raţională şi suprema Raţiune. Rugăciunea este unul din elementele
constitutive ale fenomenului religios în general şi al fiinţei umane în special.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne îndeamnă la rugăciune, învăţându-ne şi
oferindu-ne în acest sens propriul Său exemplu. De asemenea, Sfinţii Apostoli ne îndeamnă
mereu să facem rugăciuni nu numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga lume. Nu putem
uita celebrul îndemn adresat de Sfântul Apostol Pavel tesalonicienilor : „rugaţi-vă
neîncetat"(1 Tesalonicieni 5, 17.) Acest îndemn spre o rugăciune neîncetată evidenţiază
importanţa acestui act religios în vederea formării caracterului nostru spiritual, ca membri
ai unei comunităţi eclesiale sau familiale.
Biserica, participarea la viaţa liturgică, rugăciunea - ar constitui elementele vieţii
spirituale, iar viaţa cotidiană din familie, munca pentru asigurarea unei existenţe materiale -
ar fi elementele vieţii sociale, profane, care ajunge să se constituie astfel ca o a doua
existenţă a noastră. In situaţia când cele mai mărunte lucruri din viaţa de zi cu zi nu sunt
trăite în căsnicie ca autentice experienţe spirituale, ca încercări care vizează în mod direct
iubirea harismatică între cei doi, familia va fi afectată în însăşi esenţa ei, căci lucrurile
mărunte le ţin în viaţă pe cele măreţe.
Rugăciunea este viaţa Bisericii, a fiecărui creştin şi a întregii lumi, dar, mai ales,
rugăciunea este sufletul familiei. O rugăciune făcută cu evlavie şi lacrimi sporeşte credinţa,
smereşte inima, aduce căinţă pentru păcate, alungă diavolii din inimi şi din casă, împacă pe
soţi şi copii, stinge vrajba şi ura şi aduce în familiile creştine harul Duhului Sfânt, în
4
P.G. 37, 541-542, apud. Paul Evdokimov, op. cit, p. 35.
5
P. G. 51,210, apud. Paul Evdokimov, op.cit., p. 35.

5
familia unde soţii şi fiii lor se roagă mai mult lui Dumnezeu, nu este ceartă, tulburare şi
dezbinare, ci numai pace, bucurie şi unire în Hristos.
În casele unde creştinii nu se roagă deloc sau unul se roagă şi ceilalţi stau la
televizor, la beţii şi la distracţii, acolo stăpâneşte cearta, desfrâul, sărăcia şi divorţul, care
destramă familia. De aceea, rugăciunea unuia pentru celălalt este foarte importantă în
vederea bunei vieţuiri şi înţelegeri dintre soţi.
Pe măsură ce progresează în rugăciune, sensibilitatea lor creşte până când amândoi
simt că rugăciunea nu este doar modalitatea prin care primesc ceea ce cer de la Dumnezeu,
ci modalitatea prin care Dumnezeu îi ţine alături de El.
Aşa cum avem nevoie de părinţii noştri trupeşti ca să ne crească de mici, şi să ne
povăţuiască pe calea cea bună şi să ne ducă de mână la biserică şi să ne înveţe să facem
semnul sfintei cruci, aşa avem nevoie de duhovnic în viaţa noastră duhovnicească de zi cu
zi.
Fiecare familie să devină un model. Societatea de astăzi are nevoie de modele.
Părinţii duhovniceşti – naşii- să fie părinţi duhovniceşti cu adevărat, nu numai naşi care
vin la petrecere şi după aceea au uitat de finii lor. Ei trebuie să se gândească că sunt un
model pentru tinerii respectivi şi răspund pentru ei în faţa lui Dumnezeu. La fel şi părinţii
trupeşti şi părinţii duhovniceşti.
Duhovnicii au un rol deosebit, preotul satului, preotul parohiei trebuie să vegheze la
bunul mers al familiei. Şi familia trebuie sprijinită, apărată pentru că dacă vom avea familii
bine închegate atunci vom avea şi nişte membri ai societăţii buni şi echilibraţi. Dacă o
familie este dezmembrată şi beţia şi curvia şi toate neajunsurile stăpânesc familia
respectivă, atunci este greu ca din acea familie să crească nişte tineri cuminţi, echilibraţi.
Oricât de greu ar fi, oricâtă sărăcie ar fi, mizeria, pornografia, alcoolul, drogurile nu trebuie
să-şi facă loc într-o familie. Deznădejdea nici nu are ce căuta, nici măcar nu ar trebui lăsată
pe la uşă pentru că ea este cea care distruge temelia unei familii. Când unul din cei doi soţi
s-a descurajat, atunci este greu. Soţii împreună trebuie să fie lucrători în credinţa cea
dreaptă, săvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu.
Responsabilitatea cea mai mare a preotului în problema familiei stă în a explica
fiecărui cuplu de tineri în parte importanţa Tainei Nunţii sau a Căsătoriei. Atenţia lui
trebuie să fie îndreptată în special asupra a ceea ce se prezintă în mod eronat, deformat şi
fals despre familie prin diferitele canale media. Faptul că aceasta nu este o simplă
înţelegere, care poate fi încălcată oricând ori abordată oricum. Că se face pentru veşnicie,
şi nu pentru o perioadă anume, un timp dat sau o vreme oarecare. Se face pentru împreună-

6
mântuirea celor doi şi a celor ce iau fiinţă prin ei, şi nu pentru alte scopuri (I Cor. 7, 14). Că
relaţia de concubinaj înainte de căsătorie lasă răni adânci şi greu de vindecat nu doar în
viaţa celor doi, ci şi în cea a urmaşilor lor. Că Logodna nu substituie şi, deci, nu ţine locul
Cununiei. Că preotul nu poate “dezlega” ceea ce este nefiresc şi în afara Tainei.
Rolul preotului şi al comunităţii credincioşilor este acela de a susţine şi întări
familia, de a-i da importanţa cuvenită, subliniind faptul că ea este centrul spre care se
îndreaptă şi prin care se propovăduieşte în lume Evanghelia Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi în care sălăşluieşte de-a pururi Sfânta Treime: “Că unde sunt doi sau
trei uniţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20).
Viaţa noastră în Hristos depinde în funcţie de cât de angajaţi suntem în viaţa
Bisericii. Rugăciunea, postul, spovedania şi împărtăşania sunt indispensabile din acest
punct de vedere. Dacă cel puţin creştinii care merg duminica la Biserică, s-ar ruga lui
Dumnezeu cu mai multă râvnă, s-ar spovedi mai curat, cu mai multă pocăinţă, s-ar
împărtăşi mai des, poate că ar fi mai multă pace între oameni.
Este o luptă grea şi lungă, dar prin rugăciune foarte stăruitoare, cu ajutorul lui
Dumnezeu, cu nădejdea în milostivirea sa faţă de noi putem să reuşim.
Postul alături de spovedanie, împărtăşanie şi rugăciune poate face minuni în familie
şi nu numai, trebuie doar să avem credinţa puternică că Dumneazeu transformă orice
situaţie.
În Vechiul Testament, copiii erau dovada iubirii lui Dumnezeu, motiv pentru care
familiile, sau mai bine-zis femeile care nu aveau copii, erau foarte supărate, erau
îngrijorate, se gândeau ca aceasta se întâmplă din cauza păcatelor pe care le-au făcut, iar
Dumnezeu le pedepseşte (avem exemplul lui Avraam şi Sarea, Zaharia şi Elisabeta, părinţii
Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinţii Ioachim şi Ana, exemplul lui Micol soţia lui David, etc )

Prin naştere de copii, cei doi soţi se apropie şi mai mult unul de altul, şi amândoi de
Dumnezeu. Atitudinea Mântuitorului faţă de copii este clar exprimată în Noul Testament :
“Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui
Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va
intra în ea. “ (Marcu 10, 13-16).

7
 3. „Doi într-un trup" şi „doi într-un duh"

Venirea Domnului la plinirea vremii, pleacă cerurile şi aduce în mod real pe pământ
fericirea împărăţiei veşnice, bucuria regăsirii paradisului pierdut. Iisus Hristos sfinţeşte
unirea dintre bărbat şi femeie, în scopul readucerii ei la starea dintru început., Iată, eu fac
toate lucrurile noi" (Apoc. XXI, 5). În înţeles creştin, nunta nu mai e un simbol, e
întruchiparea nemuririi şi frumuseţii scăldată din nou de razele iubirii dumnezeieşti.
Referindu-se la cei doi soţi şi la căsătorie ca la o legătură eternă pe care nimic nu o mai
poate distruge, Mântuitorul adresează ucenicilor, ca şi altora care îl ascultă, aceste cuvinte:,
V-aţi citit că Cel care i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Și a zis: Pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va însoţi cu femeia sa şi vor fi amândoi
un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a unit Dumnezeu omul să nu
despartă" (Mt. 19, 4-6).
Pentru soţii care se iubesc, dragostea însăşi are o valoare harică, netrecătoare,
veşnică. Numai cei care nu se iubesc văd în legătura prin care sunt ţinuţi unul lângă altul un
adevărat blestem, aflându-se sub asprimea „legii”6.
Căsătoria şi familia exista de la începutul de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat
şi femeie. El a creat, de fapt, familia. Familia reprezintă, deci, una din coordonatele esenţiale
ale umanităţii. Dumnezeu a binecuvântat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva,
făcându-i colaboratori ai Săi în transmiterea vieţii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul..." (Fac. 1,28). Între cei doi trebuie să stăpânească legea iubirii. „Pentru a fi o unire
desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă.
Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în
mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-1 completa esenţial; şi femeia la fel7.
Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar
dacă Moise a făcut concesii în această privinţă. Mântuitorul Iisus Hristos îşi argumentează
poziţia pe datul natural al creaţiei: „din început nu a fost aşa" (Mt. 19,8). Numai păcatul a
fost cauza nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii familiei care sunt rânduite de Dumnezeu:
„pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup". Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup8.
În căsătorie, soţii se împărtăşesc unul de puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile
6
Pr. Prof. Ilie Moldovan - în Hristos şi în Biserică-Iubirea Taina Căsătoriei- Teologia
iubirii ,vol. I, Alba Mia, 1996, p. 42-43
7
Pr. Dr. Constantin Mihoc - op. cit., p. 16
8
Ibidem, p.25

8
celuilalt. Darurile şi calităţile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei. Întâietatea
bărbatului în familie nu este, aşadar, o supremaţie despotică; este o întâietate a iubirii
jertfelnice: bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a
dat pe Sine pentru ea" (Efes 5,25) şi este o supunere plină de aceeaşi iubire, „prin care
femeia recunoaşte bărbatului rolul conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum
şi capacitatea acestuia de a se jertfi pentru binele familiei"9.

4. CONTRACEPŢIA ÎN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Discuţiile privind sexualitatea se concentrează, de regulă, asupra relaţiei dintre

funcţiile ei procreative şi „unitive”. Care este scopul prim al sexualităţii: naşterea de copii,
sau întărirea legăturii conjugale printr-o împărtăşire reciprocă, incluzând plăcerea
experienţei sexuale?
Scopul căsătoriei este de a asigura, între două persoane, o legătură bazată pe
responsabilitate şi fidelitate, care reprezintă şi reactualizează legătura veşnică stabilită de
Dumnezeu cu poporul Său ales. Din acestă perspectivă Apostolul afirmă că mariajul este o
„mare taină” care este strâns legată de Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21-23, epistola ce se
citeşte la cununia ortodoxă). Această legătură a legământului prin care Dumnezeu lucrează
la mântuirea noastră este în esenţă o legătură nupţială. Şi invers, relaţia nupţială îşi atinge
scopul şi se împlineşte numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al
legământului. Expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în cadrul legământului conjugal.
Am putea împărţii părerile Părinţilor Bisericii asupra relaţiilor conjugale în două
moduri distincte dar ce se completează reciproc.
O primă perspectivă ce se poate numi rigoristă vede în cadrul raporturilor sexuale
dintre soţ şi soţie doar scopul procreerii, al naşterii de prunci, spunând că nu este moral să
abuzezi de exemplu de sterilitate.
Această perspectivă fereşte de riscurile şi deviaţiile la care poate ajunge o viaţă
sexuală care ar fi cu totul desprinsă de finalitatea naşterii de prunci, care ar refuza dintr-un
început, din egoism, să dea naştere unui copil, şi care ar face din plăcere, un scop
primordial şi exclusiv.
Pe de altă parte aceast mod de a privi lucrurile, redă importanţa şi valoarea actului

9
Ibidem, p.32

9
sexual, pe care omul căzut, stăpânit de patimi, este înclinat s-o abordeze cu uşurătate,
amintindu-ne că în sexualitate omul participă la creaţia lui Dumnezeu, la misterul vieţii.
De asemenea ne aminteşte valoarea şi importanţa abstinenţei pe care o practică cei
care se străduiesc să ajungă la desăvârşire, anticipându-se prin aceasta starea cea fericită a
Împărăţiei Cerurilor10.
Părinţii bisericii nu văd prea mari deosebiri între contracepţie şi avort, de vreme ce
amândouă împiedică venirea pe lume a uni copil. Dacă avortul este considerat în mod clar
omucidere, contracepţia este privită ca o omucidere anticipată.
Cea de-a doua perspectivă nici nu ignoră, nici nu neagă în chip fundamental
principiile exprimate de cea dintâi, dar se arată mai atentă la slăbiciunile şi neputinţele
celor care nu sunt în stare să urmeze calea pe care, în mod tradiţional, Părinţii o socotesc
desăvârşită.
La majoritatea Părinţilor din veacul al IV-lea îndeosebi, datoria de a procrea nu mai
apare ca o grijă majoră, ca o exigenţă absolută. Îndemnul „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac.
1,28), este interpretat în sens alegoric, ca o chemare la creştere spirituală şi la înmulţirea
virtuţilor. Procreaţia nu mai este tot atât de necesară ca la începuturile omenirii. Sfântul
Vasile cel Mare tâlcuieşte porunca din Facere 1, 28 în sensul datoriei omului de a creşte de
la starea de copilărie la cea a maturităţii intelectuale, morale şi spirituale11.
Mulţi părinţi nu mai îndeamnă la procreaţie, ci, dimpotrivă, la feciorie, care
anticipează starea din Împărăţia cerească, a cărei venire nu putea să întârzie multă vreme.
Procreaţia nu mai apare ca unica justificare a căsătoriei, nici ca principala ei raţiune de a
fi12.
Sexualitatea în cadrul căsătoriei are menirea de a rezolva tensiuni care pot
primejdui viaţa personală, conjugală şi familială, şi chiar pe cea spirituală. Pentru aceasta
admite legăturile sexuale ale soţilor chiar dacă ele nu au drept finalitate procreaţia. Această
toleranţă însă este însoţită de un sentiment de căinţă pentru slăbiciunea şi nedesăvârşirea
soţilor şi de încercarea de înfrânare şi păstrarea măsurii.
În învăţătura Părinţilor sec. al VI-lea, Sf Ioan Gură de aur, Sf. Grigorie de Nyssa şi
alţii conform învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, mijloacelor anticoncepţionale în inţelesul
legăturii trupeşti a soţilor în afara scopului naşterii de prunci nu le sunt opuse alte raţiuni.
Însă trebuie păstrate valorile vieţii duhovniceşti.

10
Jean-Claude Larchet, „Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,
p. 99
11
Ibidem, p. 79.
12
Ibidem, p. 81.

10
 Întâia binecuvântare a sexualităţii o găsim în procreare, care până nu demult a fost
universal recunoscută ca avându-şi locul potrivit în cadrul uniunii familiale create de soţ şi
soţie.
Prin urmare, valoarea unitivă a căsătoriei este în mod esenţial legată de potenţialul
ei procreativ. Dacă un soţ şi soţia sa nu pot avea copii dintr-un motiv anume, unirea lor
conjugală nu este diminuată. Dar, aşa cum arată suferinţa unui cuplu steril, căsătoria şi
sexualitatea îşi găsesc împlinirea şi îşi ating scopul aducând la lumină o nouă viaţă.
În concepţia Bisericii, cu alte cuvinte, actul sexual în afara angajamentului conjugal
este păcat. Există în societatea contemporană o frecvenţă ridicată a cuplurilor necăsătorite
care trăiesc împreună, chiar dacă ei consideră că acest aranjament este de probă sau nu. În
urma acestui fenomen, un cuplu logodit doreşte să-şi exprime dragostea şi angajamentul în
mod sexual. De ce ar fi ei obligaţi să aştepte, mai ales dacă situaţia financiară sau alte
motive nu le permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtăşească practic totul ca un
cuplu logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care
contracepţia este atât de facilă şi eficace?
Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea de către procreere este
în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu-şi poate împlini scopul divin. La fel se întâmplă
în cadrul unui mariaj în care cuplul refuză să aibă copii.

Concluzie

Uniţi prin Taina Cununiei, în Biserică, căminul lor trebuie să devină o ,,mică
biserică” în care, prin credinţă, nădejde şi dragoste ei dau mărturie despre iubirea
jertfitoare a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns
la iubirea lui Hristos.
Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Ea
este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.
Familia este prima societate naturală. Este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al
libertăţii interioare, al seninătăţii constructive.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o

11
atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală şi echilibrată. Datorită familiei, omul nu
este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor.

BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. Ilie Moldovan - În Hristos şi în Biserică-Iubirea Taina Căsătoriei- Teologia
iubirii ,vol. I, Alba Mia, 1996

Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii.Tratat de bioetică, Patmos, 2003.

Jean-Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia,

Bucureşti, 2003

Dr. Christa Todea-Gross, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Îndrumarul medical şi creştin
despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor OrtodoxePro-Vita din România, Cluj Napoca,
Renaşterea, 2008.

Pr.prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei.Teologia iubirii, vol.II, Alba lulia,
1996;

Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu,
2002;

Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucureşti, 1999

Resurse web
1. www.crestinortodox.ro
2. www.calauzaotodoxa.ro

12