Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ale instituţiilor publice cu caracter autonom. Dimensiunea şi structura lor depind de un complex
de factori, in care se includ:
factori economici, concretizaţi in produsul intern brut şi dinamica sa;
factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobandă, concretizaţi in preţ şi evoluţia sa;
factori sociali, respectiv educaţionali, culturali, de sănătate ş.a.;
factori demografici, concretizaţi in numărul şi structura populaţiei şi care determină numărul
contribuabilor;
factori politici şi militari;
factori financiari, care se concretizează in dimensiunea cheltuielilor publice.
Veniturile publice pot fi structurate după mai multe criterii:
conţinutul economic al veniturilor:
venituri fiscale, adică prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege şi care au, de aceea, o
flexibilitate redusă (condiţiile lor nu se pot modifica decat prin lege);
resurse de trezorerie, adică imprumuturi pe termen scurt (sub forma certificatelor de depozit,
bonurilor de tezaur ş.a.) efectuate de Ministerul Finanţelor pentru acoperirea deficitelor
temporare (goluri de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
imprumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma obligaţiunilor de stat sau a unor
credite preluate de la organisme financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare;
emisiune monetară fără acoperire, cu scopul de a finanţa deficitul bugetar şi care generează
inflaţie;
ritmicitatea incasării:
venituri ordinare sau curente, care sunt obţinute de stat in mod obişnuit (venituri fiscale, venituri
din sectorul public etc.);
venituri extraordinare, la care se recurge in situaţii deosebite (imprumuturi, transferuri, ajutoare
etc.);
provenienţa:
venituri interne, provenite din economia naţională;
venituri externe, provenite din străinătate;
nivelul de referinţă:
venituri ale bugetului de stat;
venituri ale asigurărilor sociale de stat;
venituri cu destinaţie specială, pentru acoperirea cheltuielilor din fonduri speciale;
venituri ale bugetelor locale.
Structura veniturilor bugetare totale, conform bugetului aprobat in anul 2004, include:
Venituri curente, din care:
A. Venituri fiscale, din care:
Impozite directe:
impozit pe profit;
impozit pe salarii şi venituri, din care -cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
alte impozite directe;
contribuţii;
Impozite indirecte, din care:
TVA, din care: incasat, sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
accize;
taxe vamale;
alte impozite indirecte;
B. Venituri nefiscale;
Venituri din capital
Incasări din rambursarea imprumuturilor acordate
Veniturile fiscale , ca cele ce reprezintă cea mai insemnată parte a veniturilor publice, sunt clasificate
la randul lor după mai multe criterii:
caracteristicile de fond şi formă:
impozite directe, stabilite pentru fiecare contribuabil in parte, nominal, aşezate pe venit şi/sau pe
avere;
impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi servicii, nepersonalizate, aşezate pe
cheltuieli;
obiectul impunerii:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe consum;
scopul urmărit:
• impozite financiare, instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului;
• impozite de ordine, instituite pentru limitarea unor acţiuni sau pentru realizarea unor obiective, altele
decat cele fiscale, de exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru
fondurile speciale;
frecvenţa incasării:
impozite permanente sau ordinare, care au caracter peren şi se incasează periodic;
impozite incidentale sau extraordinare, care se instituie pentru perioade determinate şi au de
regulă un scop strict precizat care, odată realizat, determină desfiinţarea respectivului impozit;
instituţia administratoare:
impozite ale administraţiei centrale, incasate direct la bugetul de stat, din care se pot stabili
nivele sau cuantumuri ce pot fi reţinute de organele locale; de exemplu, impozitul pe salarii
pentru care, prin legea bugetului, se stabileşte ce judeţe şi in ce cotă işi pot reţine o parte din
impozitul pe salarii colectat de la unităţile rezidente in respectivul judeţ;
impozite ale administraţiei locale, care se incasează de către organul local care le-a iniţiat.
Impozitele directe, la randul lor, se clasifică după obiectul impunerii in:
impozite reale, aşezate pe obiecte şi care nu ţin seama de situaţia personală a contribuabilului,
cum sunt: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale şi comerciale şi
profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc;
impozite personale, aşezate pe venit sau pe avere şi care ţin seama de situaţia personală a
contribuabilului.
Impozitele indirecte, la randul lor, se clasifică după forma lor in:
taxe de consum;
venituri din monopoluri fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru şi de inregistrare.
adică VM∈(V,+∞) .
In cazul opţiunii de majorare a preţului, ofertantul va lucra cu două categorii de preţuri:
un preţ de piaţă, fie pp, in care este inclus cuantumul unitar al impozitului T şi care va fi preţul la
care cumpărătorul achiziţionează produsul;
un preţ de gestiune, fie pg, in care nu este inclus impozitul:
pg = pp – T (4)
Preţul de gestiune este un preţ de calcul al profitului obţinut de ofertant, care in calculele sale de
eficienţă nu poate conta pe mărimea T a impozitului ce trebuie virat necondiţionat către bugetul statului.
Oferta sa va fi determinată tocmai de acest preţ de gestiune, din care el suportă cheltuielile privind
activitatea şi obţine profitul scontat (in sensul de profit obşnuit, care ii motivează efortul de iniţiere,
desfăşurare şi continuare a respectivei activităţi).
Modelul Laffer cuprinde următoarele relaţii similare celor ce descriu echilibrul global cerere/ofertă (2.1) –
(2.3):
funcţia cererii, definită prin preţul de piaţă:
C = C(pp) C ′ < 0 (5.1)
funcţia ofertei, definită prin preţul de gestiune:
O = O(pg) O ′ > 0 (5.2)
relaţia intre cele două preţuri, conform (4)
ecuaţia echilibrului global, conform (92.3).
Ecuaţia de echilibru se scrie, ţinand seama şi de (4):
C(pg + T) = O (pg), (5.3)
din care se determină preţul de gestiune la echilibru ca funcţie de acciză:
pg ∗ = pg(T) (5.4)
Pe baza relaţiilor (5.1) şi (5.2) se pot determina cererea şi oferta de echilibru ca funcţii de acciză:
C ∗ = C(T + pg(T)) (5.5)
O ∗ = O(pg(T)) , (5.6)
pentru care, in plus, avem:
C ∗ = O ∗ , (5.7)
reprezentand volumul de echilibru al activităţii economice. Deoarece acciza este definită pe unitatea de
produs desfăcută, se poate scrie expresia veniturilor bugetare VB, pe care statul le doreşte maxime:
maxVB = maxT ∗ C(T + pg(T)) (5.8.1)
sau
maxVB = maxT ∗ O(pg(T)) , (5.8.2)
din care rezultă că veniturile bugetare sunt funcţie de acciză:
maxVB = maxVB(T) (5.8.3)
Condiţia de maxim revine la:
VB T = 0 (5.9.1)
VBT < 0 , (5.9.2)
astfel incat din (5.9.1), ca ecuaţie in raport cu acciza, se poate determina nivelul ei optim T*, in sensul
că maximizează incasările bugetare in condiţiile echilibrului global cerere/ofertă.
Cu ajutorul lui T* se determină succesiv nivelele de „optim” ale venitului bugetar (VB*), ale celor două
preţuri (pg* şi pp*) şi ale volumului cererii şi ofertei (C* şi O*).
Modelul permite şi determinarea incidenţei accizei, adică a măsurii in care ea este suportată de
cumpărător, respectiv de ofertant. Incidenţa se calculează ca pondere a sumei totale plătite de
cumpărători, respectiv de ofertanţi, in total incasare bugetară:
unde:
a = incidenţa accizei asupra cumpărătorului,
b = incidenţa accizei asupra ofertantului.
Introducerea accizei conduce la cateva relaţii de ordine privind preţurile
in modelul Laffer faţă de modelul (2.1) - (2.3) in care nu apare acciza:
pp ∗ > p ∗ şi pg ∗ < p ∗ (5.11.1)
C ∗ < C ∗ L şi O ∗ < O ∗ L , (5.11.2)
unde, pentru cerere şi ofertă, indicele L semnifică nivelul lor conform modelului Laffer, iar lipsa acestui
indice indică nivelul acestora in condiţiile modelului fără acciză (2.1) - (2.3).
Elementele impozitului
Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit in parte care sunt
contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile
referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizează, totodată, punerea in cunoştinţă atat a organelor
fiscale, cat şi a contribuabililor, care, in plus, pentru anumite impozite, sunt incunoştiinţaţi şi in mod
expres prin avize intocmite şi expediate prin grija organelor fiscale locale. Informaţiile cuprinse in legile
ce reglementează impunerea fiscală include elementele caracteristice fiecărui impozit introdus in
practica fiscală curentă a ţării.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea stabileşte obligativitatea de
plată a impozitului, adică ceea ce se numeşte curent contribuabil. In anumite cazuri, legea stabileşte
un terţ, imputernicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. De pildă, in cazul impozitului pe
salariu, salariatul este subiect, el plăteşte impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget
revine celui care l-a angajat.
Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului. Se mai
numeşte destinatar, deoarece impozitul in cauză este virat spre respectiva persoană, pentru a fi
suportat. De pildă, in cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este perceput (datorat, calculat şi
vărsat la buget) de vanzătorul unui produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preţ, insă, acesta
poate vira taxa in sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia.
Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea, obiectul vandut/cumpărat, bunul
importat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce in mod obişnuit este venitul
contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele
două elemente coincid; in schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei, deoarece numai in
cazuri de excepţie contribuabilul işi diminuează averea prin vanzarea unei părţi a acesteia cu scopul de
a-şi achita impozitul aferent.
Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile.
De pildă, in cazul impozitului pe teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte
destinaţii decat cele agricole şi hectarul pentru terenurile agricole.
Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere. Această cotă poate fi stabilită ca
sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau in vederea aşezării impozitului pentru
fiecare subiect in parte: identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale şi calculul impozitului datorat.
Termenul de plată reprezintă data pană la care impozitul trebuie să fie achitat. Pentru impozitele
introduse in legătură cu obiecte ce prezintă repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vanzările
de produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data
plăţii salariului, data inchiderii gestiunii lunare etc. Pentru impozitele introduse in legătură cu obiecte a
căror modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau cateva date pe parcursul anului, la care
plata se poate face integral, eventual in tranşe.
Legea menţionează pentru fiecare tip de impozit sancţiunile care vor fi sup ortate de subiect in caz de
nerespectare a termenelor de plată: majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitaţie, amenzi penale şi,
in cazuri extreme (evaziune intenţionată sau frauduloasă), privarea de libertate.
Aşezarea impozitelor
Aşezarea impozitelor este un complex de operaţiuni privind stabilirea obiectului impozabil,
determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil are in vedere constatarea materiei impozabile (care este in sarcina
organului fiscal) şi evaluarea acesteia (efectuată de organul fiscal insuşi sau in conlucrare cu chiar
contribuabilul sau cu o terţă persoană).
Evaluarea se poate face indirect sau direct.
Evaluarea indirectă se poate efectua:
pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, uzuală pentru impozitele de tip real,
operativă, simplă şi puţin costisitoare, dar aproximativă şi generatoare de abuzuri; de exemplu,
evaluarea unui imobil după numărul şi destinaţia incăperilor;
forfetar, adică atribuirea unei valori in inţelegere cu contribuabilul;
administrativ, adică atribuirea unei valori de către chiar organul fiscal pe baza propriilor informaţii
şi ajustabilă pe baza unor argumente prezentate de contribuabil şi acceptate de organul fiscal.
Evaluarea directă se poate efectua:
pe baza declaraţiei unei terţe persoane, ale cărei calitate şi obligaţie sunt stabilite prin lege; de
exemplu, cel ce angajează are calitatea şi obligaţia de a declara sumele plătite ca venit
angajatului său şi de a-i opri şi vărsa impozitul pe acest venit;
pe baza declaraţiei contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege obligaţia de declaraţie, ca şi
forma in care trebuie făcută şi termenul pană la care trebuie depusă.
Determinarea cuantumului impozabil are in vedere calculul sumei de plată. In cazul in care calculul
se face aşa cum s-a arătat in subcapitolul
(Tipuri de cote de impunere), metoda de calcul se numeşte a impozitului de cotitate, cea mai uzuală in
zilele noastre. Teoria financiară menţionează şi metoda impozitului de repartiţie, in care autoritatea
statală stabileşte volumul necesar al veniturilor şi il repartizează pe contribuabili după o anumită „cheie”
(criteriu). Această metodă este utilizată uneori, in special la nivelul colectivităţilor mici (sat, comună,
cartier), in legătură cu realizarea unui obiectiv de interes comun, pentru care cei interesaţi acceptă să
contribuie din dorinţa de a grăbi realizarea, care ar putea fi amanată dacă s-ar aştepta existenţa unei
finanţări bugetare.