Ion

de Liviu Rebreanu

I. Încadrarea în context
În contextul literaturii interbelice, opera lui L. Rebreanu impune viziunea realist-obiectivă și
proza de analiză psihologică, romanele sale fiind creații epice cu structură riguroasă și
conflicte puternice. Scriitorul continuă tradiția reprezentată de Nicolae Filimon( Ciocoii vechi
și noi) și de Duiliu Zamfirescu( Viața la țară),analizând societatea românească și scriindu-și
romanele după o vastă documentare. Liviu Rebreanu este cel care a desprins romanul
românesc din zona tradiționalismului și l-a propulsat spre modernitate. A debutat cu genul
scurt prin nuvele care anunță marile teme ale creației romanești: satul și țăranul( Glasul
inimii, Răfuiala, Nevasta), războiul( Catastrofa, Calvarul, Hora morții). Aceste nuvele vor
rămâne un exercițiu stilistic, Rebreanu fiind recunoscut în literatură prin creații monumentale
precum Ion( roman modern, social, realist, obiectiv), Răscoala( roman reprezentativ pentru
realismul dur), Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra( romane de analiză
psihologică).
Concepția artistică a autorului reprezintă, în linii mari, o manieră de potențare a realismului,
privit, în primul rând ca expresie a raportului dintre artist și realitate, dar și ca valoare de
cunoaștere sau ca stil. Rebreanu considera că arta înseamnă creație de oameni și de viață(…)
nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții (…). Un personaj
al meu are trăsături din cine știe câte personaje văzute sau observate de mine, plus altele pe
care a trebuit să i le adaog pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale.
Romanul Ion( 1920) face parte dintr-o proiectată trilogie pe tema pământului și a condiției
țăranului. Ion prezintă drama țăranului ardelean integrat într-o societate în care pământul e un
criteriu al valorii individuale. Al doilea roman este Răscoala(1932) și prezintă drama țăranilor
din Regat. Ultimul roman din trilogie urma să prezinte problema națională din Basarabia, dar
a rămas în stadiu de proiect.
Ion, de Liviu Rebreanu,este un roman obiectiv, realist, social, modern, cu tematică rurală.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului(
omniscient, omniprezent), remarcându-se impersonalitatea acestuia, narațiunea la persoana a
III-a( cu perspectivă narativă obiectivă, focalizare zero, viziune par derriere), atitudinea
detașată în descriere, veridicitatea. Totodată, evenimentele se desfășoară cronologic, de la
expozițiune spre deznodământ, în funcție de memoria voluntară, iar incipitul și finalul sunt
construite simetric, în ideea realizării unui tot unitar, cu scopul creării aceleiași impresii de
realitate transfigurată fidel.
Eugen Lovinescu, în studiul Istoria literaturii române contemporane, apreciază că Ion e cea
mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicei este spre
obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a treptei evolutive.
Ca roman realist modern, Ion prezintă un stil sobru și impersonal, caracterizat de
anticalofilism, iar personajele prezentate au o evoluție imprevizibilă, întruchipând ipostaze
existențiale. Ion poate fi considerat un roman doric, N. Manolescu afirmând în Arca lui Noe
că iluzia vieții e mai presus de iluzia artei.
II. Geneza romanului
În volumul Mărturisiri (1932), autorul afirmă că trei scene importante au dus la nașterea
romanului care l-a consacrat în literatura română încă de la debut. Cunoscuta scenă a sărutării
pământului din capitolul IX al romanului își are originea în realitate. La hotarul satului
Prislop, viitorul romancier a asistat la un gest care l-a impresionat: un țăran îmbrăcat în straie
de sărbătoare a îngenuncheat și a sărutat cu patimă pământul. Un alt eveniment din realitate,
care l-a inspirat pe Rebreanu a fost cel relatat de sora lui într-o scrisoare: Rodovica, fiica unui
țăran din satul natal a fost bătută crunt de tatăl său pentru că rămăsese însărcinată cu cel mai
sărac flăcău din sat. Cel de-al treilea eveniment care conturează scheletul viitorului roman
este legat de discuția pe care autorul a avut-o cu un țăran tânăr pe nume Ion Pop al
Glanetașului, care își mărturisește patima pentru pământ.
III. Tema romanului și scene semnificative
Tema principală a romanului este lupta țăranului pentru pământ, într-o societate în care
singura măsură este pământul. Această problematică este particularizată în confruntarea dintre
două pasiuni puternice și la fel de îndreptățite, văzute ca două jumătăți ale aceluiași întreg:
iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură femeie.
O scenă semnificativă pentru tema romanului este cea a sărutării pământului, din capitolul al
IX-lea. Destinul personajului principal este marcat, în fond, nu doar de confruntările cu
semenii săi, pe care îi domină, cât mai ales prin relație cu pământul. Dorința obsesivă a lui Ion
de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală.
Scena în care Ion sărută pământul este impresionantă: Se opri în mijlocul delniței(…) Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Apoi încet,
cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi cu voluptate
de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor. Pentru
protagonist, pământul reprezintă un factor salvator, ce îl poate propulsa în ierarhia socială, iar
gesturile pătimașe, dar totodată tandre, evidențiază pe de o parte, dragostea sa pentru pământ,
iar, pe de altă parte, pot constitui un gest de recunoștință a eroului, în a cărui viziune pământul
capătă o valoare sacră, fiind aproape umanizat. În relație cu omul, elementul primordial este
perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă( Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil), pământul-ibovnică și pământul-stihie.
O altă scenă reprezentativă pentru tema romanului este cea a cositului, când are loc
confruntarea dintre Ion și Simion Lungu. Protagonistul, aflându-se pe câmp, cosește în mod
intenționat din brazdele lui Simion Lungu, considerând că este îndreptățit să facă acest lucru,
dat fiind faptul că parcelele respective aparținuseră cândva familiei sale. Astfel, orbit de
patima sa pentru pământ și nemaiținând cont de nimic altceva, eroul comite o infracțiune,
lăsându-se ghidat de trăirile sale lăuntrice și nu de valori morale și legi. Ion este văzut de
Simion Lungu și între cei doi se iscă o bătaie, urmată mai apoi de o plângere pe care păgubitul
o depune la judecătorie, dar pe care vrea ulterior să și-o retragă.
IV. Structură și compoziție
Din punct de vedere structural, cartea este organizată în două părți/volume subintitulate
simbolic Glasul pământului și Glasul iubirii, anticipând cele două opțiuni care marchează
destinul eroului, cele două patimi care îl macină și cărora nu li se poate opune: pământul și
iubirea. Romanul însumează 13 capitole, dintre care primul se numește Începutul, iar ultimul
Sfârșitul, celelalte purtând titluri scurte, predominant nominale și având valoarea unor
sentințe: Zvârcolirea, Iubirea, Nunta, Sărutarea.
La nivel compozițional, se disting mai multe planuri romanești, urmărind câteva destine.
Primul, și cel mai important este destinul lui Ion, țăran sărac din satul Pripas, care dorește să-
și depășească statutul material și locul în ierarhia rurală, prin căsătoria cu o fată bogată( scene
importante: hora,bătaia, nunta, moartea, etc.)
Un al doilea plan vizează intelectualitatea rurală reprezentată de învățătorul Herdelea și de
preotul Belciug. Herdelea reprezintă imaginea dascălului cu vocație, care încearcă să apere
cultura și limba română, acaparate de sistemul oficial maghiar. Conflictele cu preotul, cu
autoritățile și chiar cu Ion sunt determinate de dorința învățătorului de a apăra statutul social și
intelectual.
Preotul Belciug este reprezentativ pentru omul devotat slujirii lui Dumnezeu și Bisericii.
Deși este aspru, el este respectat de toți membrii comunității. Cel de-al treilea plan, secundar,
este cel al administrației maghiare.
 Incipitul este de tip captatio benevolentiae(clasic) și stă sub semnul formulei realiste, printr-o
amplasare spațială ce are la bază motivul drumului. Acesta are dublu rol: unul strict
funcțional, el realizând trecerea de la planul real la cel ficțional, iar în final, prin simetrie,
închide lumea romanului. Este, în același timp, și o metaforă a destinului implacabil, deoarece
viețile se împlinesc și se sfârșesc fără ca voința umană să poată interveni. În fragmentul din
incipit, drumul este personificat: trece, spintecă, aleargă etc. Se poate observa, de asemenea,
abundența toponimelor reale( Cluj, Armadia, Bistrița), ce imprimă romanului o puternică notă
de veridicitate (element specific realist).
Prima imagine a satului este una statică, dând impresia de loc lipsit de viață.( satul parcă e
mort), iar crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi anticipează
tragismul destinelor, fiind în același timp emblema unei comunități care a uitat de Dumnezeu.
Descrierea caselor ilustrează, prin așezare și prin aspect condiția socială a locatarilor,
anticipând totodată rolul unor personaje în evoluția conflictului. Prima casă descrisă este cea a
învățătorului cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului,
cercetătoare și dojenitoare, evidențiind rolul personajului în comunitatea rurală și respectul
de care se va bucura din partea comunității. Cea de-a doua casă prezentată este cea a lui Ion:
Ușa închisă cu zăvorul sugerează lipsa comunicării, acoperișul ca un cap de balaur
subliniază că pericolul se află în interior, pereții proaspăt văruiți evidențiază ideea ideea că
femeia era harnică, iar gardul stricat ilustrează că bărbatul este leneș.
Structura circulară a romanului este evidențiată în final, care reia imaginea drumului, dar
prezentând traseul invers celui inițial. Dacă în incipit, verbele sugerau o mișcare vioaie,
specifică tinereții, în final ele redau o mișcare greoaie, sugerând parcă vârsta senectuții (
cotește, se îndoaie, se întinde, se încurcă). Imaginea Hristosului de tinichea este redată în
final, dar cu fața poleită de o rază întârziată, subliniid ideea că prin moartea protagonistului
s-a refăcut echilibrul cosmic, satul pare întinerit, domină o atmosferă de sărbătoare,
asemănătoare celei de la început, pentru că sacrul s-a instaurat( clădirea unei noi biserici), iar
ordinea morală a revenit.
Scena horei
În romanul Ion există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel
de scenă este hora de la începutul romanului, considerată de Nicolae Manolescu o horă a
soartei.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, fiind prezentate principalele personaje,
timpul și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului tradițional, someșana, este o
pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și
năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor( Briceag, Holbea și Găvan).
Cercul horei reprezintă un centru al lumii satului, un nucleu al stratificării sociale, fiind,
totodată, o descătușare dionisiacă de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale existente, cele două grupuri ale bărbaților
respectând stratificarea economică. Pe de o parte, sunt fruntașii satului, întruchipând și
intelectualitatea rurală( primarul și chiaburii) ce discută subiecte importante, iar, pe de altă
parte, se află țăranii mijlocași, așezați pe prispă, și care nu iau parte la discuțiile celor
superiori lor.
În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de
atitudinea lui Alexandru Pop Glanetașu: Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu
urechea și Alexandru Glanetașu dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre
între bogătași. Fetele ce nu sunt invitate la joc privesc pe cei care participă la horă, iar femeile
mature, cu copii, împreună cu bătrânele satului, mai retrase, discută despre gospodărie. Copiii
se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentată și Savista oloaga, piaza rea, colportoare a
veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc și care se dovedește a avea un rol crucial în
destinul și evoluția a două personaje( Ion și Ana), astfel încât prezența sa anticipează sfârșitul
tragic al celor doi.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea își fac apariția pentru a
privi petrecea poporului și chiar li se propune de către Ilie Onu, frate de cruce cu George
Bulbuc, să intre și ei în joc, însă aceștia refuză, Maria Herdelea fiind intrigată de o asemenea
propunere inadecvată.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita
întemeierea noilor familii, pe baza respectării principiului economic, motiv pentru care la joc
participă doar flăcăi și fete nemăritate. Scena horei marchează, în cazul lui Ion, începutul
conflictului său cu Vasile Baciu, generat de hotărârea lui de a o lua pe Ana cea bogată la joc,
deși el nutrea sentimente pentru o fată bogată, Florica. Odată cu apariția la horă a lui Vasile
Baciu, tatăl Anei, are loc o confruntare verbală între acesta și Ion, pe care îl numește hoț și
tâlhar, pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata de soție. Vasile Baciu anticipează și, totodată
simte frământările lui Ion, fiind conștient că acesta din urmă vrea să se căsătorească cu fiica sa
doar pentru a pune mâna pe pământurile sale, fapt ce contravine sentimentelor și părerii Anei,
care este sigură că Ion o iubește: ( rachiul) l-am făcut dulce ca gura ta.
Scena horei lansează un conflict puternic între Vasile Baciu și Ion: rușinea pe care tatăl Anei
i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl
va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana gravidă pentru a-l determina să accepte
nunta.
În concluzie, scena horei are un rol esențial și, totodată, anticipativ în prezentarea și evoluția
personajelor, a conflictelor și a relațiilor ce se stabilesc între acestea, hora în sine putând fi
considerată drept un nucleu al vieții rurale, o oglindă a ierarhiei sociale. Aceasta este punctul
de pornire în clădirea și atingerea scopului lui Ion, acela de a obține cât mai mult pământ,
care să îi aducă fericirea, și pentru care se va folosi de Ana, față de care nu simte nimic, dar pe
care o privește ca pe o soluție în rezolvarea tuturor problemelor sale.
În compoziția romanului, Rebreanu apelează în primul rând la tehnica planurilor paralele,
prin care prezintă viața lumii țărănești și a intelectualității rurale. Trecerea de la un plan
narativ la altul se realizează prin alternanță, iar înlănțuirea secvențelor este redată cronologic.
Unele pasaje devin semnificative pentru destinul personajelor și au rol anticipativ. Viața
personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor și evoluează paralel. Astfel, se
poate observa că primul plan, al țărănimii, se caracterizează prin discontinuitate, iar celălalt
plan, al intelectualității, prin continuitate.
O altă tehnică narativă folosită în compoziția operei este cea a contrapunctului. Astfel, se
pun în lumină episoade sau secvențe narative simetrice, care susțin complexitatea romanului.(
de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei, conflictul exterior dintre V. Baciu și Ion
corespunde conflictului dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug).
Indicii spațiali și temporali au rolul de a orienta cititorul în universul ficțional, dar mai ales
de a crea impresia de veridicitate, specific realistă. Nivelul macrotemporal este destul de vag
construit, dar indică plasarea acțiunii pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea.
Din punct de vedere spațial, universul cărții se plasează în imediata vecinătate a lumii reale
din zona Bistriței. Acțiunea, cantonată în Pripas în cea mai mare parte, se deschide spre zone
învecinate sau mai îndepărtate, punctate prin toponime reale sau fictive( Jidovița, Armadia,
Cluj, Sibiu).
Momentele subiectului
În expozițiune este prezentat drumul care duce spre satul Pripas, și care este personificat,
conturându-se o imagine vizuală statică asupra satului ce pare uitat de lume. Sunt descrise
casa învățătorului și casa lui Ion, aflate într-o totală opoziție și este prezentată scena horei, la
care participă flăcăi și fete, priviți de pe margine de țăranii mijlocași și de intelectualii satului.
 Intriga o constituie confruntarea verbală dintre Ion și V. Baciu, în care acesta din urmă îl
jignește public pe tânăr, numindu-l hoț și tâlhar, fapt ce va stârni dorința lui Ion de răzbunare.
În desfășurarea acțiunii, întâmplările descrise se desprind în două planuri paralele, care se
intersectează uneori. Ion își întocmește un plan de a-l sili pe V. Baciu să i-o dea pe Ana, fapt
pe care îl reușește cu greu, lăsând-o pe Ana însărcinată. Cei doi se căsătoresc, însă Ana
conștientizează încă de la nuntă că Ion o iubește pe Florica. În celălalt plan, al intelectualității,
este descris conflictul ce apare între preot și învățător, dar și nunta Laurei Herdelea cu George
Pintea.
Punctul culminant este marcat de sinuciderea prin spânzurare a Anei, care ,tratată cu dispreț
și brutalitate de Ion, conștientizează că a fost doar o unealtă folosită de acesta pentru a își
atinge scopul.
Deznodământul prezintă moartea lui Ion, ucis prin trei lovituri de sapă de George Bulbuc, și
sărbătorirea hramului noii biserici din sat, la care participă atât poporul, cât și elita
comunității.
Conflictul central îl constituie lupta pentru pământ în satul transilvănean( tradițional) în care
posesia averii sau a pământului condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați. Conflictul
exterior social dintre ’’sărăntocul’’ Ion și ’’bogătașul ’’Vasile Baciu este dublat de unul
interior între ’’Glasul pământului’’ și ’’Glasul iubirii’’. Conflictele secundare completează
acțiunea cărții având legătură tot cu pământul: conflictul dintre Ion și Simion Lungu, dintre
Ion și George, dintre preot și învățător. De asemenea, un rol foarte important îl are conflictul
simbolic dintre om și pământul-stihie.
În ceea ce privește personajele, Ion este personajul eponim, principal, rotund, fiind
considerat unul dintre cele mai complexe din literatura română și numit de critică primul erou
obiectiv. El ilustrează tipologia țăranului însetat de pământ, dar devine atipic prin modalitățile
prin care îl obține. G. Călinescu afirmă despre Ion că nu e inteligent și prin urmare nici
ambițios. Dorința lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură… E o brută.
În concluzie, Ion este un roman de referință pentru realismul românesc, prezentând viziunea
critic-obiectivă a lui L. Rebreanu, prin drama țăranului ardelean integrat într-o societate în
care pământul reprezintă un indicator al valorii individuale.