Sunteți pe pagina 1din 11

STRUCTURA CURSULUI

• Noțiuni fundamentale ale dreptului administrativ


• Izvoare, raport, norma
• Evoluția administrației
• Administrația publica- autorități – Președinte, Guvern
• Proprietatea publica si domeniul public

BIBLIOGRAFIA
• Guvern- Lg.90/2001 – înglobata in Codul Administrativ
• Site-ul Min. Justiției – portal legislativ cu legislația la zi
• Autorități administrative autonome: ministere, administrația de stat in teritoriu (prefect) –
lg.340/2004,
• Administrația publica locala – lg.191/1996, lg.339/2004 – înglobate in cod
• Personalul din administrație – statutul funcționarilor publici – in cod
• Alegerile locale - Lg 115/2015
• Actul administrativ
• Contenciosul administrativ – lg.554/2004 privind contenciosul administrativ – art.2
• Răspunderea administrativa – răspunderea contravenționala O. 2/2001 – regimul j. al
contravențiilor

NOTIUNI INTRODUCTIVE

O instituitei fundamentala a dreptului administrativ se studiază din 3 perspective:


1. doctrinara,
2. legislativa
3. jurisprudențiala

doctrina= tot ce s-a scris despre un anume subiect- in manuale, cursuri, etc.

legislația= prevederile legale cu privire la subiectul respectiv

jurisprudența= jurisprudența secțiilor de contencios administrativ si fiscal de la nivelul
tribunalelor, curților de apel si a ICCJ
Uneori, in analiza dreptului administrativ recurgem la perspectiva istorica a instituției si
perspectiva de drept comparat.
Parcurgerea celor 3 perioade de doctrina:
1. interbelica,
2. postbelica (1950-1990),
3. actuala
Pentru dreptul administrativ noțiunea de administrație publica prezinta noțiunea centrala.

Etimologic – administrație – lat. ad = cartela si minister= servitor
=> noțiunea in esența reprezintă o instituție pusa in slujba cuiva.

Spre deosebire de perioada postbelica in care legislația si doctrina utilizau exclusiv noțiunea de
administrație de stat, după 1990 s-a revenit la noțiunea tradiționala de administrație publica
ce include atât administrația de stat cat si noțiunea de administrație publica locala, cea din
urma funcționând pe baza principiilor autonomiilor locale si descentralizării administrative.
(art.120 C)

NOTIUNI INTRODUCTIVE – CONTINUARE

Noțiunea de administrație are 2 sensuri:



funcțional, material reprezentând conținutul activității

sens organic, fiind avute in vedere autoritățile care realizează aceasta
activitate.
In sens funcțional, administrația publica reprezintă activitatea de organizare a executării si
executare in concret a legii.

organizare a executării = acte normative date de Parlament = legislație
secundara
In sens organic, administrația publica reprezintă un ansamblu de autorități publice prin
care in regim de putere publica se aduc la îndeplinire legile sau in limitele legii se prestează servicii
publice.
Legea fundamentala din 1991 republicata utilizează cu precădere noțiunea de autoritate a
administrației publice dar uneori si pe cea de organ al administrației publice – art.111: „Guvernul si
celelalte organe de administrației publice” – lăsând sa se înțeleagă ca si Guvernul este un organ, o
autoritate a administrației publice, alături de celelalte.
Autoritățile administrației publice fac parte din sfera larga a autorităților publice definite ca
reprezentând colective organizate de oameni, personal, care exercita prerogative de putere publica la
nivel central sau local, sau, autoritatea publică este o structura organizatorica ce acționează in regim de
putere publica pentru satisfacerea unui interes public.
Spre deosebire de noțiunea de autoritate publica, noțiunea de instituție publica are in
vedere structuri care de obicei se subordonează unor autorități ale administrației publice si care
funcționează din venituri bugetare, dar in egala măsura si din venituri extra-bugetare, proprii.
Legislația actuala utilizează si noțiunea de instituție de utilitate publica ce desemnează
persoane juridice de drept privat desemnând acea pers juridica de drept privat autorizata prin lege sa
realizeze servicii publice fundamentale. (ex: teatre particulare, spitale particulare, instituții educaționale
particulare, etc)
Instituția publica este definita in codul administrativ ca reprezentând acea structura
funcționala care acționează in regim de putere publica si/sau prestează servicii publice si care este
finanțata din venituri bugetare si/sau din venituri proprii, in condițiile legii finanțelor publice.
Instituția de utilitate publica reprezintă persoana juridica de drept privat care potrivit legii, a
obținut statut de utilitate publica.
Noțiunea de putere publica desemnează drepturile speciale, exorbitante(prerogativele) de
care dispune orice autoritate a administrației publice si implicit orice autoritate publica in vederea
exercitării atribuțiilor sale si pentru satisfacerea interesului public.
Definita legala : regimul de putere publica reprezintă potrivit codului administrativ, ansamblul
prerogativelor si constrângerilor prevăzute de lege in vederea exercitării atribuțiilor, autorităților si
instituțiilor administrației publice si care le conferă posibilitatea de a se impune cu forța juridica
obligatorie in raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public.
Noțiunea de interes public desemnează necesitățile materiale si spirituale ale cetățenilor la un
moment dat. Aceasta sintagma „interes public” alături de alte noțiuni precum „ordine publica, bun
public, etc.” reprezintă un concept ce depinde de scopurile politice, sensul noțiunii putând sa se modifice
odată cu schimbarea concepțiilor politice in cazul alternantei la putere. (ex: o parte a guvernanților –
interes sa grăbească alegerile , alta parte- interes contrar)
Orice forță politica ajunsa la guvernare are tendința sa îmbrace in „haina” juridica, deci sa
confere obligativitate, propriului punct de vedere cu privire la o anumita instituție, concept, fenomen,
etc. Cu alte cuvinte, dreptul privit ca ansamblul de norme juridice reprezintă instrumentul prin care
puterea politica aflata la conducerea unei tari stabilește decizii obligatorii pentru cetățenii săi.
Prin urmare, nu orice activitate de interes public reprezintă un serviciu public, ci doar acea
activitate apreciata de puterea politica ca fiind de interes public.
Serviciul public reprezintă activitatea cu caracter continuu si regulat, organizata sau autorizata de o
autoritate a administrației publice in vederea satisfacerii unor necesitați de interes public.
Distingem 2 sensuri:

un sens organic, înțelegând structurile care realizează servicii publice

un sens funcțional material, desemnând conținutul activității.
Orice serviciu public se caracterizează prin:

continuitate,

egalitatea tuturor in fata lui

necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorii.

Codul administrativ definește noțiunea de serviciu public ca: activitatea sau ansamblul de
activități organizate de o autoritate a administrației publice sau de o instituție publica sau
autorizata/autorizate sau delegata de aceasta in scopul satisfacerii unei nevoi cu caracter general sau a
unui interes public, in mod regulat si continuu.
In ce privește unele din noțiunile deja enumerate, cum ar fi ordine publica, interes public sau
intra-un registru mai larg, urgenta, situații extraordinare, noțiuni ce se găsesc in prevederi
constituționale si legale, romanești sau occidentale, s-a dezvoltat in doctrina germana teoria
conceptelor juridice nedeterminate.
Prin aceasta teorie s-a susținut ca este vorba de noțiuni cu un înțeles larg si relativ determinat a
căror interpretare este lăsata la aprecierea celui chemat sa aplice legea. (ex: adoptarea OUG)
Identificam teoria puterii discreționare a administrației. Dreptul de apreciere, sau puterea
discreționară reprezintă acea marja de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca in
vederea atingerii scopului indicat de legiuitor sa poată recurge la orice mijloc de acțiune in limitele
competentei sale.
Depășirea limitelor puterii discreționare înseamnă exces de putere, definit in legea
contenciosului administrativ, ca reprezentând exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice,
prin încălcarea limitelor competentei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor si libertăților
cetățenilor.
Relația executiv- administrație publica

In doctrina de drept public, administrația, noțiune centrala a dreptului administrativ, a fost


definita ca o activitate ce consta într-o prestație a unei persoane (autoritățile unipersonale-președinte,
prefect, primar) sau a unui grup de persoane, in folosul altora fata de care prestatorul activității se afla
in anumite raporturi juridice si căruia beneficiarul prestației ii pune la dispoziție mijloacele materiale si
financiare necesare.
Daca avem in vedere sensul organic al noțiunii de administrație publica, atunci cercetarea
locului si a rolului structurilor care o realizează implica o analiza prin raportare la autoritățile publice
care realizează celelalte funcții ale statului: cea legislativa si cea judecătorească.
Prin scopul sau, administrația este legata de autoritatea legislativa, care prin conținutul
activității sale, constând in legiferare circumstanțiala oferă finalitatea si sensul in care administrația
acționează.
In raport cu autoritatea judecătorească, de asemenea administrația publica se afla într-o
strânsă legătura pentru ca, cel mai adesea, in sfera administrației publice sunt puse in executare
hotărârile judecătorești.
Prin natura ei, administrația publica sa afla in strânsă legătura cu puterea executiva, având însă
o sfera mai larga decât aceasta. In realizarea funcției executive a statului se desfășoară 2 categorii de
activități:

de guvernare : rezultatul luării unor decizii politice esențiale pentru soarta națiunii,

de administrare: înseamnă in esența punerea in aplicare a legii, administrația propriu-zisa Sfera
de cuprindere a administrației publice este mai larga decât cea a activității executive,
dar in egala măsura putem susține ca administrația publica se afla in întregime sub influenta si sub
controlul puterii executive, daca ne raportam la conținutul art.102 alin.(1) din Constituție care consacra
„rolul Guvernului de a exercita conducerea generala a administrației publice...”.
Potrivit doctrinei, administrația publica este o activitate determinata de voința politica si
realizata in mare măsura de executiv, prin care se urmărește punerea in aplicare a legii, cu alte cuvinte,
organizarea executării si executarea in concret a legii.

Rolul executivului in dreptul public contemporan

De regula, constituțiile au creat pârghii de control către administrațiile publice care prin
atribuțiile lor controlează, cenzurează activitatea autorităților publice ale statului.
In forma sa inițiala, Constituția României din 1991 nu a consacrat expres principiul separației si
echilibrului puterilor in stat, dar acesta era subînțeles atât din reglementarea autorităților publice care
realizează cele 3 funcții tradiționale ale statului din Titlul III, cat si din unele texte constituționale. (ex:
art.80 alin(2) care consacra rolul președintelui de mediator intre puterile statului, intre stat si societate)
Prin legea de revizuire din 2003, principiul separației puterilor in stat a fost consacrat expres
in art.1 alin.(4) din legea fundamentala printr-o formulare speciala (in cadrul democrației
constituționale), care lasă sa se înțeleagă ca exista autorități publice cu atribuții de control care nu pot fi
încadrate in niciuna din cele 3 puteri ale statului. (ex: CCR, reglementata in titlu distinct)
Privind rolul executivului in dreptul public contemporan, se impun 2 precizări:
1. niciodată si nicăieri cele 3 puteri ale statului nu au fost complet separate, intre ele
existând din totdeauna diferite forme de colaborare si control reciproc; Analiza prevederilor
constituționale ne arata ca foarte mute texte au in vedere raporturile dintre autoritățile publice de rang
constituțional si in foarte mica măsura regăsim prevederi constituționale care sa privească de o maniera
autonoma fiecare autoritate in parte. In ultimele decenii, aceste forme de colaborare si control reciproc
au devenit dominante in societate
2. Trebuie menționata existenta in societatea contemporana a unor structuri
organizatorice investite cu prerogative de putere publica ce reprezintă deci autorități publice investite
cu prerogative de putere publica si care au cel mai adesea atribuții de control, urmărind sa verifice
activitatea autorităților publice ce realizează clasicele funcții ale statului.

Ex.1: Avocatul Poporului- care este legat de executiv si de administrația
publica in conținutul activității deoarece el controlează cel mai adesea acte administrative publice si de
puterea judecătorească prin rezultatul activității sale, pentru ca el are rolul de a soluționa un conflict
apărut intre administrație si cel care se plânge in potriva administrației.

Ex.2: CCR- a fost calificata tradițional ca un organ politico-jurisdictional format
din 9 judecători, cunoscând o consacrare constituționala intra-un titlu distinct si nu in titlul 3 denumit
„autoritățile publice”, fiind însă fără îndoiala o autoritate publica cu atribuții de control al cărei principal
rol este sa asigure supremația constituției, consacrata de asemenea in art.1 alin(5) din legea
fundamentala.

Ex.3: Curtea de Conturi a României- consacrata expres in art.140, care in
esența verifica modalitatea in care s-a cheltuit banul public. In trecut, Curtea de Conturi a avut si
atribuții jurisdicționale care i-au fost însă înlăturate cu ocazia revizuirii constituționale din 2003. Curtea
de Conturi este reglementata in Titlul IV.

Ex.4: Consiliul Economic si Social- autoritate publica cu atribuții in domeniul
economic si social care a fost creata in 2003 si se găsește in Constituție in art.141, Titlul IV, odată cu
revizuirea. Ea are obligația de a da avize consultative pe proiectele de acte normative in domeniul
economic si social.

In dreptul public contemporan, problema fundamentala o constituie distincția dintre legislativ


si executiv, distincție ce reprezintă si esența structurii puterii politice. Daca inițial, in trecut, delimitarea
se făcea intre puterea de a face legea si puterea de a o executa, la ora actuala, adevărata divizare este
cea care apare intre puterea executivului de a conduce politica naționala utilizând administrația publica
pe de-o parte si libertatea lăsata legislativului de a controla acțiunea executivului pe de alta parte.
Limitarea puterilor in regimurile constituționale actuale se realizează prin asigurarea
independentei puterii autorității judecătorești precum si prin promovarea unor principii: principiul
legalității, principiul respectării ierarhiei normelor juridice (art.4 din Lg.24/2000), principiul egalității
precum si prin înființarea unor autorități publice cu funcția de control.
Analiza raportului dintre legislativ-executiv pornește in sistemul constituțional romanesc de la
conținutul art.61 ce consacra rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem si unica autoritatea
legiuitoare a tarii.
Art.115 consacra instituția delegării legislative ce rezuma posibilitatea acordata Guvernului ca in
anumite limite si cu respectarea unor condiții sa emită ordonanțe ce conțin norme cu putere de lege, ca
o excepție de la regula consacrata in art.61.
Legea fundamentala consacra un executiv bicefal, dual, având in frunte un președinte si un
guvern condus de un premier, instituții ce se afla in raporturi de colaborare.

Notiunea de autoritate publica potrivit Constitutiei:

Spre deosebire de constitutiile din perioada socialista, Constitutia Romaniei din 1991 a optat
pentru utilizarea cu precadere a notiunii de autoritate publica desi pot fi identificate si prevederi
constitutionale in care se regaseste notiunea de organ respectiv de organ al administratiei publice.
Din analiza prevederilor constitutionale desprindem un sens restrans si un sens larg al notiunii
autoritate publica. Astfel, in Titlul III denumit „autoritatile publice” se regasesc autoritatile publice care
realizeaza clasicele functii ale statului: legislativa, executiva si judecatoreasca.
Identificam reglementate in Titlul III urmatoarele autoritati publice :

Parlamentul,

Presedintele,

Guvernul,

Administratia centrala,

Administratia publica locala, ce realizeaza functia executiva precum si

Instantele judecatoresti, ce realizeaza functia judecatoreasca, ce urmaresc
infaptuirea justitiei.
Este vorba despre notiunea de autoritate publica in sens restrans.
Pe laga autoritotile publice reglementate in Titlul III, in alte titluri ale Constitutiei regasim alte
autoritati publice ce reprezinta parghii de control prin care legea fundamentala a urmarit sa se creeze
posibilitatea de control a activitatii autoritatilor care realizeaza clasicele functii ale statului.
Spre exemplu, in art.58-60 este reglementata institutia Avocatului Poporului, care controleaza de
o maniera concreta activitatea administratiei publice.
In Titlul IV regasim consacrata Curtea de Conturi care verifica, in esenta, gestiunea banului public
in sectorul bugetar.
Titlul V consacra CCR, organ politico-jurisdictional ce verifica constitutionalitatea legii.
In toate aceste cazuri este vorba de autoritati publice ca structuri organizationale investite cu
prerogative de putere publica ce exercita diverse forme de control.
Este vorba de sensul larg al notiunii de autoritate publica.
In art.5 din Codul Adm, litera k), notiunea de autoritate publica este definita ca reprezentand
orice organ de stat sau al unitatii administiv-teritoriale care actioneaza in regim de putere publica
pentru satisfacerea unui interes public.
Desi Constituția Romaniei utilizeaza dominant notiunea de autoritate publica in unele situatii
foloseste si notiunea de organ, spre ex in art.61 Parlamentul este calificat ca fiind organul reprezentativ
suprem al poporului roman, sau in art.111 incepe cu formularea „Guvernul si celelalte organe ale
administratiei publice”, de unde concluzia echivalentei celor 2 notiuni.
Notiunea de administratie publica potrivit Constitutiei Romaniei

Titlul III denumit „ autoritatile publice” contine urmatoarele capitole:


1.Parlamentul,
2.Presedintele,
3.Guvernul ,
4.Raporturile Parlamentului cu Guvernul,
5. Administratia publica,
6. Autoritatea judecatoreasca .
Fata de aceasta enumerare, se naste intrebarea daca regasim autoritati ale administratiei publice
doar cele consacrate in capitolul 5, sau putem identifica si alte autoritati ale administratiei publice si in
alte capitole din titlul 3.
Este evident, din analiza prevederilor constitutionale ca si Presedintele are atributii de natura
administrativa, fiind o autoritate a administratiei publice centrale, desi este consacrat intr-un capitol
distinct.
Si Guvernul este calificat expres ca fiind organ al administratiei publice, o autoritae a
administratiei publice centrale.
Prin urmare, din aceasta sistematizare rezulta distinctia pe care legiuitorul constituant a dorit sa o faca
intre executiv si administrativ, mai precis intre zona prepoderent politica a executivului (Presedinte
+ Guvern) si zona tehnico-administrativa a acestuia, administratia publica centrala si administratia
locala, ce pun in miscare deciziile luate de executiv.
Din considerente redactionale, ultimul art. din capitolul 5, este consacrat prefectului, care, de
fapt, reprezinta administratia de stat in teritoriu, si nici de cum o autoritate a administratiei locale.
Prefectul, in principal are rolul de a exercita controlul de legalitate asupra actelor autoritatilor
administrative publice locale, pe care le poate ataca in instanta de contencios administrativ.
Introducerea actiunii de catre prefect in instanta are ca efect suspendarea actului.
Art.52, ce priveste formularea ce consacra dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica
lasa sa se inteleaga ca actele administrative emana de la orice autoritate publica, adica si de la alte
autoritati publice decat cele ale administratiei publice, aspect ce pp o analiza distincta.

Sfera administratiei publice potrivit art.52 din Constitutia Romaniei republicata.

Art.52 din Constitutia Romaniei republicata consacra dreptul persoanei vatamate de o


autoritate publica si impreuna cu art 51 ce priveste dreptul de petitioanare formeaza categoria
drepturilor garantii.
Potrivit art.42 alin(1) persona vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim, de o
autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea termenului legal al unei cereri
este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim anularea actului sau
recuperarea pagubei. Acest text = fundamentul constitutional principal al institutiei contenciosului
administrativ. Lui i se adauga art.126 alin.(6) din legea fundamentala care garanteaza controlul in
contencios administrativ asupra actelor adm cu 2 categorii de acte exceptate.
Art.52 alin 2 precizeaza: conditiile si limetele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege
organica. Ete vorba evident de legea contenciosului administrativ nr.554/2004.
Art.52 alin 3 care la randul sau a fost revizuit, precizeaza ca statul raspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Raspunderea statului este stabilita in limitele legii si nu inlatura raspunderea magistratilor ce si-
au exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta. Dezvoltarea acestei prevederi constitutionale
finale se regaseste in legea 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor.
Textul art. 52 are in vedere 2 categorii de acte si anume:

acte administrative si

acte jurisdictionale.

Textul constitutional garanteaza modalitate de aparare a drepturilor si intereselor cetatenilor in


instanta de contencios administrativ precum si posibilitatea repararii pagubei atunci cand un act
administrativ le incalca un drept sau un interes legitim.
Din analiza textului constitutional rezulta ca legiuitroul constituant a avut in vedere nu numai
actele adm emise de autoritatile administratiei publice ci si acte administrative emise de autoriatile
publice din sfera celorlalte 2 puteri.
La nivelul Parlamentului se admite ca presedintele uneia dintre camere, biroul permanent al
unei camere pot lua decizii cu privire la persoane din interiorul puterii legiutoare care se concretizeaza in
acte administrative susceptibile de control in contenciosul administrativ.
Este vorba despre o activitate de natura administrativa subsidiara activitatii principale a
Parlamentului care este cea de legiferare.
In cadrul autoritatii judecatoresti prim-procurorul unui parchet sau presedintele unei instante
poate admite un act administrativ cu privire la un procuror sau judecator care concretizeaza o activitate
subsidiara activitatii principale, aceea de solutionare a unui conflict.
=> Semnificatia notiunii de autorit publ este mai ampla decat cea mentionata in art.52.
Legiuitorul constituant a avut in vedere nu doar actul administrativ emis de autoritatea publica
ci si posibilitatea ca administratia fie sa nu raspunda deloc fie sa raspunda cu intarziere , fie sa refuze
nejustificat solutionarea unei cereri. Toate aceste situatii sunt acte asimilate ce pot fi atacate in instanta
de contencios administrativ.
In jurisprudenta s-a admis inca din anii 90 ca instanta de contencios este competenta sa
judece chiar si actele administrative emise de pers juridice de drept privat autorizate prin lege sau de o
autoritate publica sa realizeze servicii publice fundamentale.
Este o semnificatie si mai larga data notiunii de autoritate publica asa cum aceasta este
definita in art.2 din legea contenciosului administrativ.
Potrivit prevederii legale, autoritatea publica reprezinta orice organ de stat sau al unitatilor
administrativ teritoriale care actioneaza in regim de putere publica pentru satisfacerea unui interes
public; sunt asimilate autoritatii publice in sensul legii persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public in regim de
putere publica : ONG, institutii de utilitate publica.
Desi art.52 din Constitutie foloseste expresia generica de act administrativ, textul are in
vedere 3 tipuri de acte administrative si anume:
1. Acte administrative ale autoritatilor publice care realizeaza functia executiva a statului,
fiind vorbab de autoritatile administratiei publice.
2. Acte administrative emise de autoritati publice care realizeaza o activitate
fundamentala a statului (legiferare, solutionarea conflictelor), dar care in subsidiar acestei activitati pot
desfasura si o activitate de natura administrativa.
3. Acte administrative ce provin de la persoane juridice de drept privat autorizate sa
presteze un serviciu public fundamental.

DEFINITA SI TRASATURILE ADMINISTRATIEI PUBLICE

Intr-o definitie globala, administratia publica reprezinta ansamblul activitatilor presedintelui,


guvernului, administratiei centrale de specialitate, administratiei de stat in teritoriu precum si
autoritatilor locale, dar si autoritatilor administrative autonome centrale si dupa caz structurilor
subordonate, care in regim de putere publica aduc la indeplinire legile sau in conditiile legii presteaza
servicii publice.
Codul Administrativ defineste administratia publica in art.5 lit.b ca fiind totalitatea activitatilor
desfasurate in regim de putere publica de organizare a executarii si de executare in concret a legii si de
prestare de servicii publice in scopul satisfacerii interesului public.
Activitatea administratiei publice este o activitate realizata in regim de putere publica, este o
specie a vietii publice, este realizata de structuri executive si administrative.
Codul Administrativ ne ofera si definitii pentru administratia publica centrala si administratia
publica locala, ulteriori definirii administratiei publice.
Autoritatile care realizeaza administratia publica sunt:

presedintele,

guvernul si ministerele,

organele centrale de specialitate subordonate fie guvernului fie ministerelor,

autoritati administrative centrale autonome: BNR, Agentia nat de integritate, SRI, SIE, SPP, STS;

institutii publice, regii autonome, companii nationale, subordonate ministerelor,

institutii publice, regii autonome si companii nationale subordonate autoritatilor autonome
centrale administrative : prefectul si serviciile deconcentrate ale ministerelor(= ramificatii in
teritoriu ale unor minstere : Inspectoratele);

autoritatile autonome locale: primar, consiliul local, consiliul judetean, presedintele consiliului
judetean,

institutii publice, regii autonome de interes local subordonate autoritatilor deliberative.
Potrivit art.116 din C RO, ministerele se pot organiza numai in subordinea guvernului iar
organele centrale de specialitate se pot organiza in subordinea guvernului sau a ministerelor, cu avizul
Curtii de conturi sau ca autoritoritati administrativ autonome.

OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV

Discutiile cu privire la continutul si sfera administratiei publice nu pot fi separate de cele care privesc
obiectul dreptului administrativ. In doctrina postbelica s-au dezvoltat 3 teorii cu privire la acesta.
Doctrina actuala le-a preluat si a retinut drept viabile doar ultimele 2.
1. Teza unicitatii potrivit careia, dreptul administrativ este singura ramura de drept aplicabila
administratiei publice. Aceasta teza a fost dezvoltata in trecut dar e de neacceptat la ora actuala, fiind
evident faptul ca la nivelul administratiei publice se regasesc norme specifice si altor ramuri ale
dreptului precum dreptul familiei (regimul adoptiei) sau identificam acte civile, contracte civile incheiate
de autoritatile administratiei publice.
2. Teza dublei naturi juridice, potrivit careia dreptul administrativ se aplica administratii publice
alaturi de alte ramuri ale dreptului.
3. Teoria subsidiaritatii considera ca dreptul administrativ se aplica nu doar activitatilor
desfasurate de autoritatile administratiei publice ci si actiunilor de natura administrativa realizata de
alte autoritati publice. Principiul subsidiaritatii este un principiu recunoscut in prezent la nivelul Uniunii
Europene, consacrat in jurisprudenta CJUE.

Obiectul dreptului administrativ este constituit din acel grup de norme juridice ca:
reglementeaza anumite relatii sociale din sfera de administratiei a treburilor statului sau ale unitatilor
administrativ teritoriale exercitate prin autoritatile lor, alte categorii de relatii sociale din acea sfera fiind
reglementate prin norme juridice ce apartin altor norme ale dreptului si altor ramuri ale dreptului.
Normele dreptului administrativ se aplica administratiei publice impreuna cu alte norme
juridice apartinand altor ramuri ale dreptului distingandu-se dupa cum este vorba de norme apartinand
unor ramuri ale dr public sau de norme apartinand dr privat.
Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ se identifica 2 situatii:

reglementarea relatiilor sociale din sfera administratiei publice impreuna cu alte ramuri ale
dreptului public

reglementarea relatiilor sociale din sfera administratiei publice impreuna cu alte ramuri ale
dreptului privat.
In prima situatie, identificam 3 ipoteze:
1. Raporturile reglementate de drept administrativ subsecvent altei ramuri de drept public cum ar fi
dreptul constitutional. In dreptul constitutional domina teza dublei naturi juridice ce porneste de la
ideea ca toate relatiile sociale reglementate de normele constitutionale sunt raporturi de drept
constitutional, calitate ce nu exclude, ci dimpotriva ingaduie calificarea unor raporturi juridice din
perspectia altor ramuri ale drept public cum este dreptul administrativ. Toate normele din Constitutia
Romanii consacra raporturi de drept constitutional, unele dintre ele au in vedere si raporturi ale
dreptului administrativ, se refera la autoritati ale adm publice. De aici teza dublei naturi juridice a
prevederilor constitutionale care se refera la presedinte, guvern, administratia publica, contenciosul
administrativ, functie publica, etc. In aceasta situatie, rolul determinant il are dreptul consitutional, ca
factor structurant.;
2. Raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun al altor ramuri ale drept, cum ar
fi dreptul financiar, funciar, urbanismului, mediului. In aceasta ipoteza, dreptul administrativ are rolul de
factor structurant determinant in rap cu celelalte ramuri ale dreptului care s-au desprins treptat de
acesta,
3. Raporturi reglementate de dreptul administrativ impreuna cu alte ramuri ale dreptului public cum
ar fi dreptul international public, deci relatii externe ale statului roman tin de autoritatile administratiei
publice(art.20,alin.2). In ce priveste reglementarea relatiilor sociale din sfera administratiei publice
impreuna cu alte ramuri ale dreptului privat vom retine ca in aceasta situatie, dreptul administrativ are
rol determinant, fiind vorba in egala masura de teoria dublei naturi juridice a raporturilor care apar in
sfera administratiei publice . Sre ex: regimul adoptiei se realizeaza procedural la nivelul administratiei
publice. De asemenea „gestionarea” proprietatii pulice de catre autoritatile administratiei publice este
reglementata in codul civil, iar atunci cand este vorba de gestiunea domeniului privat al statului,
realizata de autoritati ale administratiei publice, se incheie contracte civile, supuse dreptului comun.
DEFINITIA SI TRASATURILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ poate fi definit ca acea ramura a dreptului public care reglementeaza
relatiile sociale din sfera administratiei publice, precum si pe cele de natura conflictuala ce pot sa
apara intre autoritatile publice si persoanele juridice de drept privat autorizate sa presteze servicii
publice fundamentale pe de o parte, si persoanele vatamate in drepturi sau interesele lor legitime, pe
de alta parte.

Trasaturile: dreptului administrativ:



de regula acesta a fost calificat ca o ramura relativ tanara a dreptului,

este dominat de principiul legalitatii (principiu consacrat expres in art 6 din Cod Adm)

se caracterizeaza prin existenta unui ansamblu de reguli specifice abilitatii administrative, in
doctrina identificandu-se formulat dreptul aplicabil administratiei publice;

dreptul administrativ se caracterizeaza printr-o permanenta mobilitate in raport cu normele
dreptului privat;

interesul public are prioritate fata de interesul particular(art.10 din CA consacra pp satisfacerii
interesului public ca pp aplicabil adm publice);

in CA sub titlul principiilor generale ale administratiei publice mai sunt consacrate principiul
transparentei, principiul egalitatii, principiul proportionalitatii (orice masura luata de
administratie trebuie sa fie proportionala cu raul care se doreste a fi eliminat.)