Acţiunea romanului începe cu cele trei scrisori ale doamnei T.

şi cu notele explicative ale autorului din

subsolul paginilor, care o îndeamnă să-i destăinuie experienţa nefericită a sentimentului de iubire
neîmplinită, cu scopul de a crea pentru cititori „un dosar de existenţe”. Mai întâi, el îi propune doamnei
T. să aducă pe scenă „complexe de experienţă, din viaţa reală”, pentru a arăta spectatorilor „cum se
gândeşte, cum se iubeşte, cum se suferă”, deoarece aceste trăiri ei nu le pot învăţa la niciun curs, iar
teatrul oferă cea mai variată şi convingătoare paletă de manifestări ale simţirii umane.

Doamna T. refuză „să apară pe scenă” şi, după lungi convorbiri, scriitorul o convinge să scrie,
argumentându-i că nu trebuie să ai talent scriitoricesc, ci este suficient să ai ceva de spus, să fii „sinceră
cu dumneata însăţi până la confesiune”. Stilul frumos, argumentează el, este „opus artei [...] ca scrisul
caligrafic în ştiinţă”: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit,
ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor
neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, concepţie ce susţine, de
altfel, anticalofilismul lui Camil Petrescu.

Prima scrisoare a doamnei T. narează la persoana I vizita pe care intenţionează să o facă iubitului ei, la
care se duce cu braţele încărcate de flori, dar acesta nu o aşteptase, ci îi lăsase un bilet, într-un „plic
odios”. Ea suferă dureros dezamăgirea, mai ales că el o chemase, iar ea se dusese încrezătoare, ca „să
retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă”.

Întoarsă acasă, îl găseşte „stând pe divan şi citind” pe D., iar acest fapt o scoate din sărite. Însă, figura lui
palidă, „ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină” îi stârneşte mila şi îl reţine la ceai. D. o iubea
de vreo şaisprezece ani, când ea era „cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru”. Fiind vecini, se vizitau
mereu şi „D. era invidiat de tot liceul” că se afla tot timpul „în apropierea şi tovărăşia mea”. El îi scria
temele, îi făcea rost de bilete la teatru, îi ducea scrisorile direct la gară, fiind util şi ascultător. Când T. s-a
logodit cu un inginer întors din Germania, D. i-a mărturisit iubirea lui şi a ameninţat-o că o să se omoare
dacă se mărită. Ea s-a căsătorit şi a plecat cu soţul în Germania, iar el „s-a dus să-şi facă Dreptul la
Bucureşti”. Din scrisorile mamei, ea află despre destrămarea familiei vecine, bătrânul D. (judecătorul) îşi
părăsise nevasta, cele două surori se căsătoriseră prost, iar tânărul D. nu-şi dădea examenele.

După divorţ, doamna T. se întoarce la Bucureşti şi, într-o zi de primăvară se reîntâlneşte cu D., „devenit
bărbat şi precoce îmbătrânit”, cu înfăţişare mizeră, cu ghetele scâlciate şi mâinile neîngrijite, ceea ce o
face să se simtă jenată. Află că el o iubise pătimaş în tot acest timp şi, cu prilejul unei vizite pe care i-o
face, el îi arată o mulţime de lucruri pe care le păstrase ca amintire: caietele ei de teme, batiste, bileţele,
cărţi cu adnotări făcute de mâna ei etc. Vizitele lui o plictiseau, o enervau, mai ales prin excesul lui de zel
şi prin cadourile pe care i le făcea, care depăşeau posibilităţile financiare ale unui „corector de gazetă”.
Încearcă să-l schimbe, dar îşi dă seama că e „iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru”.

În vremea în care ea se îndrăgostise de X. i-a interzis să mai vină, însă D. îi trimitea scrisori disperate,
flori în fiecare zi, o pândea mereu, fapt ce a făcut-o să-l reprimească, dar i-a pus condiţia „să evite să
întâlnească pe X”. Acum, când el o aştepta în salon, o uimeşte cu faptul că el intuia că fusese la iubitul ei,
cu care nu mai vorbise de aproape o jumătate de an, dar nu-l găsise acasă. Enervată, ea îl dă afară din
casă, dar el „s-a pornit pe un plâns zguduitor” şi suferinţa lui, care semăna foarte bine cu a ei, o face să-i
cedeze, să fie a lui, considerând că a făcut „o faptă bună”. Regretă apoi slăbiciunea, fiind scârbită de
corpul lui ca o „moluscă uriaşă”, de buzele „calde şi cleioase”, de stângăciile lui penibile şi-i mărturiseşte
că nu-l iubeşte, neavând totuşi cruzimea să-i spună direct cât de mult o dezgustă.

Camil Petrescu

A doua scrisoare a doamnei T. relatează că, deşi relaţia cu D. se mai răcise, el vine într-o dimineaţă
transfigurat, cu textul unui cântec de dragoste, prilej de meditaţie pentru ea privind relaţia cu X. Crede
că X. nu o iubeşte, deşi ea suferise „din cauza lui aproape mortal” şi se întreabă că, dacă este într-adevăr
excepţională, aşa cum zic unii, cum poate el s-o prefere pe alta, să aibă metresă şi să trăiască „o viaţă
completă fără mine”, ori ce-i pot oferi lui celelalte femei şi ea nu. D. este conştient că gândurile ei sunt la
altcineva şi o întreabă „cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi: Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic
ca să mă poţi iubi puţin?”. Doamna T. este impresionată de dorinţa lui fierbinte, evită să-i răspundă, deşi
el îi zâmbea „ca un pacient care zâmbeşte unui doctor”, cu speranţa supravieţuirii.

În ultima scrisoare, aflăm că, timp de câteva luni, doamna T. nu s-a mai întâlnit cu D., fiind neliniştită de
faptul că, dacă cineva pentru care ani de zile fusese „sensul vieţii lui” încetase s-o mai iubească, însemna
că şi pentru X. ea ar putea deveni, la un moment dat, „o femeie ca oricare alta”. Într-o seară, se duce la
un spectacol la Teatrul Naţional ca să o vadă jucând pe Lucile şi îl vede pe D. însoţit de o fată drăguţă, cu
care vorbea „cu insistenţă şi cu o falsă căldură”, tocmai pentru a fi remarcat de doamna T.

Ca să-i facă un serviciu, să-i dea importanţă în ochii tinerei însoţitoare, doamna T. îl cheamă la ea, iar D.
„era atât de fericit, că toate zbârciturile feţii îi dispăruseră [...], ochii îi râdeau învioraţi”. Ea îşi dă însă
seama că a provoca gelozia nu este un mod eficient ca să stimulezi o dragoste inexistentă, gândindu-se
cu amărăciune că acest vicleşug „nu mi-ar fi de niciun folos dacă aş încerca vreodată să-mi recâştig
preţul în ochii lui X.”, cu astfel de metode. Altă dată, plecând să petreacă Paştele la o mătuşă, doamna T.
îl întâlneşte în tren pe X. împreună cu ultima lui metresă. El o salută „surprins şi amabil” şi doamna T.
subînţelege din discuţii că merg să facă Paştele la Sinaia şi simte „o durere pe care nu o mai puteam
stăpâni, care îmi măcina corpul”.

Ea conştientizează că X. reedita cu alte femei călătoriile pe care le făcuseră împreună cândva şi simte
acut zădărnicia oricărei iluzii de împăcare: „amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci
socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu
cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea”. Mândria ei este salvată de domnul D., fără ca acesta să
bănuiască serviciul pe care i-l face, pentru că, înainte de plecarea trenului, îi trimite printr-un comisionar
„un vas [...] înţesat de viorele”, în care era şi o carte de vizită, fapt ce produce impresie în compartiment,
o face pe ea să nu se mai simtă compătimită, florile primite fiind argumentul subtil că şi ea are un iubit
atent şi sentimental.

Camil Petrescu apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce se

desprinde din scrisori, să se constituie într-o confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca experienţă trăită,
ca valoare esenţială a vieţii (substanţialitatea), aşa cum a fost percepută de către fiecare personaj în
parte. Autorul realizează o creaţie literară după formula romanului în roman, evitând cu măiestrie
eventuala monotonie a relatării la persoana I, prin apelarea la modalităţile teatrale şi anume acelea de a
da posibilitatea fiecărui personaj să se exprime direct. Ovidiu Crohmălniceanu consideră că
ingeniozitatea lui Camil Petrescu este aceea de „a fi aranjat ca un «roman în scrisori» (istoria amorului
dintre doamna T. şi Fred Vasilescu) să încorporeze un altul (povestea dragostei lui Ladima pentru Emilia).
Naraţiunea prin «încastrare» [...] permite aici o sporire considerabilă a ceea ce tot el numeşte «sensul»
mesajului epistolar”.

Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă şi complexă parte a romanului şi poartă titlul „într-o
după-amiază de august”, cuprinzând confesiunea, la persoana I, a tânărului privind iubirea pentru
doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale
acesteia şi notele de subsol ale autorului.

În acest capitol, Camil Petrescu ilustrează şi o imagine complexă a vieţii economice, politice şi financiare
din România, cuprinsă între anii