Geografie Regionala5

5/8/2018 Ge ogra fie Re giona la - slide pdf.c om

I. GEOGRAFIA CONTINENTELOR – GEOGRAFIE REGIONALĂ
I.1.Lumea – parte şi întreg planetar

În ansamblu, Terra are o suprafaţa totală de 510,1 mil. km2, din care uscatul deţine 148,2 mil.
km2 (29,05 %) iar suprafeţele marine (oceanice) totalizează 361,9 mil. km2 (70,95%).
acestui Privită deasupraterestru,

Pol geografic Polului f Nord,
ăcând Terra î şi dezv
din micul ăluie arctic
ocean gruparea boreal
o adev ărată ăa mare
continentelor din jurulă
intercontinental
mărginită de Eurasia, Groenlanda, Pen. Alaska şi Arhipelagul Arctic canadian. Minunata noastr ă
planetă are diferenţiere mare de imagine geografică între peisajul arctic boreal (o calotă oceanică ce
uneşte relativ uscatul din jur) şi antarctic austral (un uscat, Antarctida, copleşit de o platoşă de gheaţă
groasă de mii de metri). În schimb, uscatul terestru cunoaşte o mare dispersie (insular ă) în
Australoceania (Oceania cu cele peste 10 mii de insule şi insuliţe îşi r ăspândeşte circa 800.000 km2 de
uscat pe o suprafaţă de peste 70 milioane km2).
Dintre toate continentele se remarcă masivitatea Eurasiei, lungimea Americii (singurul
continent ce se desf ăşoar ă din apropierea polului geografic nordic pân ă în apropierea celui sudic) şi
micimea Australiei (de altfel, destul de omogen, ca bloc continental impunător). Dar, ca o curiozitate
nelămurită încă, o constituie lăţirea spre nord a continentelor boreale, ascu ţirea spre sud a celor
australe; de asemenea, toate continentele boreale au marile peninsule orientate spre sud, cu excepţia
celor douŢăinând
peninsule
cont nord-americane (Pen. Labrador
că există o emisfer şi Pen.
ă continental Alaskaă). se subînţelege ponderea climei
ă /boreal
temperate şi reci în continentele boreale şi a celei calde în cele australe şi Africa, cu excepţia
„frigorificei” Antarctica (supranumit şi Continentul rece austral ). De aceea calota glaciar ă polar ă
arctică se cantonează pe Oc. Arctic/Îngheţat şi Groenlanda, iar cea australă pe uscatul Antarctidei.
Zonele de căldur ă sunt inegal concentrate: zona cald ă ocupă aproape jumătate din suprafaţa lumii
(244,3 mil. km2 – 47,89%), cele două zone temperate, pe aproape o treime (181,3 mil. km2 – 35,54%),
restul revenind celor două zone reci (84,5 mil. km 2 – 16,57%).
Tundra şi pădurea de conifere şi foioase se găsesc aproape în totalitate pe continentele nordice
iar în cele sudice abundă pădurea tropicală şi ecuatorială, în locul tundrei şi formaţiunii nemorale care
lipsesc aproape în totalitate. Cea mai mare suprafaţă (peste două cincimi din uscat) o deţine biomurile
de stepă şi savană (63,4 mil. km2 – 42.78 %), urmate de pădurea de foioase şi conifere (43,7 1 mil. km2
– 29.49 %) şi relativ egale deşerturile nisipoase (17,3 mil. km2 – 11.67 %) şi cele îngheţate (gheţarii
continentali se dezvoltă pe 14,4 mil. km2 – 9.72 %). Cu o suprafaţă echivalentă cu a caldei Australii se
distinge tundra (8,11 mil. km2 – 5.46%). Alte terenuri (ape, aşezări, reţele de transport şi comunicaţie
etc.) evidenţiază o suprafaţă echivalentă cu cea a Republicii Africa de Sud: 1,3 mil. km 2 – 0,88 % din
suprafaţa uscată a Terrei.
Se poate constata că cel mai înalt relief este în Eurasia, iar Antarctica, pe departe este
continentul care ascunde sub platoşa de calotă glaciar ă un relief cu altitudine medie de peste 2.600 m
(mai mult decât cel mai înalt vârf montan din România, Vf. Moldoveanu-2.544 m). Tot Eurasia de ţine
şi cel mai scăzut nivel al reliefului. Interesantă este altitudinea maximă a Oceaniei situată în I. Irian, cu
mult peste cea din subcontinentul Australia, care de ţine 92% din suprafaţa Oceaniei (Vf. Kosciusko-
2.378 m). De asemenea se poate constata că Eurasia deţine peste o treime din suprafaţa uscatului
terestru şi aproape 60 % din populaţia Globului.
1
http://slide pdf.c om/re a de r/full/ge ogra fie -re giona la -559bf48e 560e 5 1/140

Europa 6,77%
Asia 29,63
Africa 20,08 %
Am. de N 16,45 %
Am de S 12 %
Australoceania 6,04 %
Antarctica 9,63 %

Fig. 1 – Ponderea uscatului terestru pe continentele şi subcontinentele majore
I.2.Diferentierile regionale – implicatii in diversitatea geografica planetara

I.2.1. Diferen ţ ieri regionale determinate de geotectonica dinamică
După Wegener, studiile asupra tectonicii globale s-au intensificat, încât la sfâr şitul veacului
trecut, geografia
explicarea diferena ţavut
ierilordegeomorfologice
câştigat enorm de pe urma este
teritoriale acestora. În special,
tot mai înădomeniul
clarificat . Structuraregional,
geneticăunde
, de
sorginte tectonică, se impune cu tot mai mult ă pregnanţă în fizionomia actuală a spaţiilor geografice.
Din acest motiv, putem lua în considerare o tipologie impusă de complexitatea fenomenelor
geotectonice la scar ă globală şi regională, toate subjugate macrostructurilor şi dinamicii terestre. În
acest sens, BLEAHU (1989, 1993, 1994) a reu şit să adune sub un studiu amănunţit toate ideile şi
teoriile tectonicist-structuralist-genetice pendinte de tectonica global ă, clarificând imensul şi
complexul noian de probleme ridicate de diferen ţierea regională şi specificităţile teritoriale micro- şi
macroplanetare. Din acest studiu este revelat ă întreaga varietate morfologică generată de varii situaţii
impuse de dinamica terestr ă. Astfel, sunt deduse diferenţieri, duse până la unicităţi specifice, în care
sunt implicate, deopotrivă, tectonica de convergen ţă (de orogeneză ), tectonica de culisare (decroşare
şi transducere), tectonica extensional ă (continentală, şi nu numai oceanică) şi cea compresional ă . Prin
imensul material documentar şi de cercetare utilizat, M. Bleahu sintetizează 15 tipuri de orogeneze în
care s-au implicat convergenţele de plăci tectonice:
- Oceanice (aşa-numitele arcuri insulare sau orogene de tip antilez, cum sunt munţii din Antilele
Mici, insulele Mariane de Nord şi cele două mari insule din Noua Zeelandă);
- Oceanică şi continentală (orogene de tip chilean, cum sunt catenele montane din Cordilierii
Nord-Americani, Mexicano-istmici din America Centrală şi Anzi);
- Continental-pasive şi un arc insular, bine structurate în cele cu subtip taiwanez (orogenele din
insulele Taiwan, arcul Banda, Noua Guinee şi catenele Blue Ridge cu piemontul interior
appallachian) şi cu subtip venezuelean (catenele litorale Villa-de-Cura, Paracotos şi Caucagua-
El Tinaco, la care se adaugă insulele caraibeene Leeward – Aruba, Curaçao, Bonaire – şi
Blanquilla);
- Continental-active şi un arc insular, cu o varietate indus ă de subtipologia subducşiilor paralele
(orogenele
(cum a fostcuînfundament
primă fazmarin uruguayene
ă cordiliera Costa
nordic ă dinşi Cordillera Occidental),
insula Irian), a celor
a celor de divergente
tip makranian
(orogenele din sudul Iranului, ca efect al subducerii Arabiei sub blocul Luth din care s-a
desprins blocul Bajgan-Dur, precum şi din Tauridele Asiei Mici şi orogenul cipriot, ca efect al
coliziunii Arabiei cu Pontidele) şi a celor de tip patagonez (orogenul Rocas Verdes, ca efect al
subducerii plăcii Pheonix);
- Interarcuri insulare cu trei distincte situaţii: un prim tip este cel vest-arabian (cum sunt
catenele montane din vestul Arabiei – Al-Ays, Hijaz, Fatimah, At-Tā'if, An-Nimas, cele din
arcurile Mariane şi Filipine, din partea nord-vestică a Appallachilor/Complexul Costal şi
2

Newfoundland), al doilea este cel de tip Maluku (aşa cum sunt insulele generate de coliziunea
arcului Sangihe cu arcul Halmahera din estul maritim al insulei Sulawesi, dar şi catenele
vardariene dinaride) şi al treilea, cel de tip solomonian (orogenele din insulele Guadalcanal,
Choiseul, Russell, Florida, San Cristobal şi Santa Isabel, sau Mun ţii Metaliferi din sudul
Apusenilor carpatici româneşti);
- Intercontinentale, cum sunt orogenele str ăvechi acadiene din nordul apallachian dintre New
York şi estuarul St. Lawrence (ca urmare a suturilor tacconice avalonico-nord-americane),
caledoniene din Scoţia şi a noului orogen himalyan dar şi alpin (pennidele şi helvetidele
alpine); trebuie remarcate cele şapte tr ăsături semnificative, rezultate din examinarea
comparativă a acestui tip de coliziune: toate catenele orogene prezint ă mari încălecări,
edificând pânze cu vergenţă unidirecţională spre placa subdusă, majoritatea edificiilor cutate
se află pe placa subdusă (în Himalaya Înaltă, Himalaya Joasă, Alpii Occidentali, Alpii
Orientali), dar şi pe placa superioar ă (de exemplu, în Carpaţi), materialele constitutive ale
pânyelor provin din placa subdusă (Himalaya, Alpi), sub catena cutată există o îngroşare a
crustei (în Carpaţi, Alpi; în Himalaya crusta mai groasă se află sub placa superioar ă), o
activiate vulcanică diferenţiată (un arc vulcanic pe placa superioar ă, cum este cazul în Carpaţi,
vulcanism dispersat în cazul Himalayei şi o lipsă completă de vulcanism eruptiv în Alpi),
deseori placa superioar ă antrenează masive intrusive granitoidice (Himalaya, Alpi, mai ales) şi
că în majoritatea cazurilor există formaţiuni specifice de coliziune – ofiolite, metamorfism,
mélange-uri, şisturi albastre – în Himalaya, Alpi (chiar dacă în Carpaţi sunt mai reduse).
Coliziunea intercontinentală conduce la importante fenomene tectonice, cu exprimare evident ă
în peisajul geografic: subducţie sialică (scurtare de crustă continentală cu circa 300 km în
Himalaya-Tibet), alipirea de blocuri pe orizontală (în cazul munţilor Zagros din Iran),
reactivarea ce duce la îngroşarea considerabilă a crustei (în Tibet), activarea termică (lungă
subducţie precolizională cu dezvoltarea unei convecţii secundare generatoare de mari
deformări în spatele suturii cu metamorfism, magmatism şi ridicare puternică morfologică),
delaminare (exemplu, ridicarea Platoului Colorado, explicarea orogenului proterozoic Damara
şi a structurilor subapeninice; ca efect al delaminării, Bleahu, 1986 explică erupţiile vulcanice
din vestul Carpaţilor Orientali şi formarea focarului seismic al Vrancei), desfolierea ( flake
tectonics, tot o delaminare dar care explică dispariţia crustei continentale inferioare,
conservându-se crusta oceanică prinsă între cele două continentale, adică aşa-numita zonă de
hipocoliziune cu resturi de crustă oceanică în Mediterana Orientală din bazinele Herodot,
Levantin, Tirenian şi Pontic), poansonarea (ca efect al deformărilor rigid-plastice în cazul
Promontoriului Apuliei ce determină încălecările frontale alpine şi dezvoltarea arcurilor
laterale cu încălecări şi subducţii reziduale).
La toate acestea adăugăm convergenţele de colaj (exprimate şi evidenţiate în teritoriu prin
punerea în loc a catenelor de tip cordilier din Alaska şi Munţii Stâncoşi sau catenele japoneze Sangun-
Yamaguchi, Ryoke, Sambagawa-Chichibu şi Sambosan-Shimanto şi cele din zona peri-australian ă:
NE Noii Guinee, Arcul Sunda, o parte din Borneo şi Sulawesi, precum şi teritoriile submerse din
apropiere,
Dac Platoul Ontong-Java
ă în majoritatea şi ridicarea
cazurilor Carolina).
de coliziune au rezultat orogene bine exprimate morfologic pe
suprafaţa continentelor, există şi obduc ţ ie (crusta oceanică ajunge să încalece pe cea continentală), dar
nu ca fenomen de amploare,cum este cazul primului fenomen analizat mai sus; astfel, sunt exprimate
diferenţial:
- Dezmembrarea crustei oceanice în zonele de subducţie, din care au rezultat structuri imbricate
în formaţiunea franciscană din California;
- Obducţia peste o margine de tip atlantic (formarea complexului ofilitic din Terra Nova şi din
faţa insulelor Macquarie) sau a unei margini de tip atlantic cu un arc vulcanic;
3

- Obducţia unui bazin marginal peste un arc insular (zona Great Valley);
- Obducţia unui bazin marginal peste continent, similar ă cazului precedent, în sensul c ă falia de
încălecare nu se formează pe latura dinspre arcul vulcanic al bazinului marginal, ci pe latura
dinspre continent (exemplu, Capul Verde);
- Obducţia prin coliziune intercontinentală, rezultatul final dezvoltând o sutur ă foarte îngustă,
vechile limite dintre plăci şi pânze deofiolite alternând cu lame de crust ă continentală, şariate
în direcţie opusă subducţiei iniţiale (unele suturi himalayene, şi chiar unle grabene, sinclianle
pensate şi unităţi tectonice supraetajate cu ofiolitele caledoniene din Appallachi).
În multe cazuri relieful continental este rezultatul exprimării tectonicii de culisare (decro şare)
în care falia verticală are vectorul de mişcare orizontal (wrench fault, Blattverschiebung-culisare
simplă): brahianticlinalele faliate şi sintetice din structurile Newport-Inglewood, Lake Basin
(Montana), Dasht-e Bayaz (Iran), Semangako (Sumatra) sau de-a lungul faliilor El Pilar (Venezuela-
Trinidad) şi Alpina (N. Zeelandă). Pe o falie transcurentă verticală şi cu un traseu liniar se formează
structuri adiacent, prin decro şare cu largi curburi, cum e cazul Faliei San Andreas, cu denivel ări
morfologice reduse, al cărui flanc sprijină Ridge Basin din California şi este sursă pentru breccia de
Violin. Acolo unde falia San Andreas sufer ă o curbare bruscă, decroşarea determină împingerea
blocului tectonic, rezultând o cîmpie tectonică, cum este cazul Câmpiei San Bernardino (un pull-apart
basin), dominată de munţii cu acelaşi nume (se formează o catenă de presiune/ pressure ridge, un bazin
de desfacere/rhomb graben sau tectonic depression: Death Valley, Dep. Niksar-Anatolia de Nord,
Dep. Cariaco-Venezuela, bazinele Er Rhab/Ghrarb, Hula, Arava şi Tiran-Dakar- Elat-Arnona-
Aragonese de la G. Aqaba, Şanţul Cayman din Marea Caraibelor, la care adăugăm slaba de bazinete pe
segmente de culisare/transformante Mazatlan, Alarcon, Pescadero, Farallon, Carmen, Guyamas, San
Pedro, Delphin şi Wagner din California). În zonele cu decro şă ri ramificate, cum este falia Imperial şi
falia Brawley, se formează mici depresiuni tectonice, aşa cum este cea ocupat ă de lacul Mesquite
(California) sau unele din Noua Zeelandă, Canada, Scoţia, Columbia. Marile acumulări de formaţiuni
continentale şi maritime, numeroasele falii se constituie în capcane structurale cu mare flux termic,
rezultând zăcăminte de petrol (Los Angeles, Ventura) sau alte utilit ăţi minerale (devonianul din Scoţia,
hercinidele europene). În Indonezia, Sumatera, falia dextr ă de 1650 km lungime separ ă uscatul de NE
de fâşia îngustă de coastă din SV, rezultând efuziuni vulcanice (lentile cu roci ultrabazice) á-la-longue
şi alimentează centrul vulcanic Toba (prin transduc ţ ie – fenomen ce se regăseşte şi la faliile Limpopo,
RedNord).
de River, Starea
în zonele
de de forfecare
tensiune sud-american
în crust ă şi laă oşi parte
ă, alimenteaz dein terenele
o eroziune naturalcoastei de vest
ă, facilitat ă deatrac
Americii
ţiunea
exercitată de curenţii din manta asupra unei plăci litosferice, prin rifturi intracontinentale (depresiuni
alungite sub care întreaga grosime a litosferei este ruptă în extensie: Marele Sistem de Grabene Est-
African, unde rifting-ul şi tafrogeneza depresiunilor şi văilor de rift precedă formarea crustei oceanice
şi spreading-ul sau faza de expansiune – H. Tazzieff a catalogat Dep. Afar cu un veritabil viitor fund
suboceanic). Dar multe rifturi sunt ratate (cum sunt cele de la marginea de nord a Americii de
Nord/gura de vărsare a fl. Mackenzie, pe marginea africană din Madagascar, în zonele litorale din
India, în Sri lanka şi Baz. Doneţk; sau cel legat de formarea Mării Tasman). Nu exist ă nici-un failed
rift pe marginea estică a Asiei, deoarece aceasta nu este o margine pasiv ă, născută prin rifting. Dar
cele mai curioase şanţuri tectonice sunt aşa-numitele aulacogene (şanţuri alungite ce pătrund adânc
într-un craton plecând de la o caten ă cutată: Oklahoma, Athapuskow, Keweenawan, Michigan,
Adelaida australiana, Ottawa-Bonnechere, East Midlands, bazinul Danezo-Polonez, Şanţul sardinic).
Diferenţieri atipice
postcolizionale careînsepeisajul
sprijinămorfologic
cu un capăalt peo
uscatului
catenpot fi introduse
ă cutat ă, cu caredeface
impactogene (structuri/catene
un unghi mare, dar f ăr ă a
avea ceva comun stratigrafic) cum sunt cele ale Rinului şi Baikalului. Stresul generat de mişcarea
plăcilor tectonice a dus la dezintegrarea Gondwanei (sub efectul tectonicii de membrană ), tectonica
compresional ă (unde subfluenţa, convecţiile intralitosferice şi stivuirea au cel mai mare rol) alături de
orogeneza geosinclinal ă liminar ă continentală, liminar ă insular ă de arc şi de coliziune au finalizat cele
mai multe siateme orogenice de pe Terra. Pe lângă geosinclinalele de tip atlantic (de expansiune),
andin (de subducţie) şi mediteranean (de translaţie) K. J. Hsü a ad ăugat geosinclinalele de falii
transformante adică legate de culisarea Plăcii Africane în raport cu Placa Eurasiatic ă (catenele alpine
mediteraneene), sistemul Antalaya şi transformanta Mării Moarte.
4


I.2.2. Diferen ţ ieri regionale determinate de geomorfostructuri
În domeniul vast al continentelor, o distinc ţie importantă este aceea care opune regiunile de
orogen celor de platformă. Acest caracter se menţine şi la nivelul unităţilor menţionate prin deosebirile
evidente (diferenţieri morfologice esenţiale, de multe ori) dintre ariile în care soclul vechi apare la zi,
direct la suprafaţă şi cele în care se afl ă sub cuverturi sedimentare. În domeniul orogenurilor (pe lîng ă
diferenţierile majore structurale şi genetice ordonate de tectonică) se evidenţiază diferenţele pregnante
între munţii de platformă şi munţii de geosinclinal alpin, spre exemplu. DE MARTONNE (1948),
GHERASIMOV (1967), COTEŢ (1971), LEONTIEF (1974), NAUM (1974), POSEA-IELENICZ
(1976), MONIN (1977), MIHĂILESCU (1977), MAC (1996) ş.a. au remarcat tr ăsătura morfologică
proprie, care rezultă din asocierea macrostructurilor regionale (morfostructuri) cu elemente
determinate de acţiunea modelatoare a agenţilor endogeni şi, mai ales, cei exogeni.  Regionarea
geomorfologică a condus la individualizarea unor entit ăţi teritoriale determinate în peisaj prin
fizionomia şi delimitarea riguroasă: grupele montane (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Anzi, Himalaya etc),
depresiunile vaste (Depresiunea colinar ă a Transilvaniei, Takli-Makan, Djungaria, etc), podi şurile
(Meseta, Podişul Marelui Bazin, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Braziliei, Podişul de
Loess etc), câmpiile (Câmpia Lombardiei, Câmpia Andaluziei, Câmpia Dunării de Mijloc, Câmpia
Română, Câmpia Amazonului, Câmpia La Plata, Câmpia Siberiei de Vest, etc) sau deltele (Dun ării,
Volgăi, Rhônului, Nilului, etc) au devenit astfel diviziuni ilustrative ale suprafe ţei terestre care, la
rândul lor, în func
unităţi regionale deţie deinferior.
rang varietatea morfostructurilor
Dintre i scopulcuinvestiga
geomorfologiişromâni ţiilor,contribu
remarcabile au fostţiisegmentate în
la regionarea
geomorfologică a reliefului românesc sau a unor unităţi majore din România, amintim pe V.
MIH Ă ILESCU (1932), L. BADEA (1979), T. MORARIU , Gr. POSEA, M. IELENICZ etc. Iniţial s-au
folosit criteriile structurale (deşi nu întotdeauna tr ăsăturile structurii sunt primordiale în relief), cele
genetice şi evolutive, pentru a se ajunge la impunerea func ţionalităţii geografice a unităţilor
geomorfologice româneşti conturate în literatura de specialitate actual ă.
Aşadar, baza reliefului continental este rezultatul unui îndelungat proces geologic şi
geomorfologic terestru. Schematic, structurile morfologice ale continentelor sunt determinate de
vechimea scuturilor continentale (vechi platforme continentale care au apar ţinut continentului
primordial, cratonizate iniţial), de duritatea, structura, masivitatea şi tipul genetic al orogenelor
(modelate ulterior la stadiul de platforme), de sistemul acumulativ-eroziv actual sau mai vechi şi
nesupus fenomenului tectono-magmatic/metamorfic şi de activitatea telurică mai veche sau mai nouă.
În primul rând
Ucrainean, sunt
Aldan, remarcate
Arabic, geomorfostructurile
Indian, African, Australian, scuturilor precambriene
Groenlandez, Anabar, Scandinav,
Canadian, Guyanei, Brazilian,
Antarctic, la care se adugă geomorfostructurile platformelor vechi (vechi socluri – antecambriene şi
paleozoice – acoperite cu depozite epicontinentale de grosimi variabile, precum Platforma Rusă , cu
două sineclize importante, cea a Mării Caspice şi cea a Mării Negre; Platforma Siberiană , în care se
remarcă sinecliza Tunguska şi Depresiunea Hatanga; Platformele sineclitice Congo şi Kalahari,
Platourile Etiopiei, Proeminen ţ ele fundamentului de platformă orogenice Ahaggar-Tassili-Tibesti;
Proeminen ţ ele fundamentului de platformă orogenice Darling-Nicholson-Kimberley Platforma
Arhipelagului Arctic Canadian şi Platforma Nord-American ă alcătuită din Depresiunea
Appallachiană, Platoul Ozark, Platoul Cincinnatti, Munţii Adirondack; Platformele Sud-Americane
Panaiba, Sao Francisco, Parana, Amazonia, Llanos, Acre, Chaco-Pampa şi Patagoneză şi, în fine,
Platforma antarctică pe fundament rigid, în care se disting horsturile din Ţara Victoriei şi
depresiunile-graben) şi geomorfostructurile platformelor noi de tip plite paleozoice (Europa de Vest,
Precaucazia, Platforma Turanică, Siberia de Vest şi Platforma Complexă Chineză cu fundament
tectonic reactivat în Tarim, Gobi, Ala şan, Ordos, Mongolia Interioar ă, Manciuria şi Pod. de Loess) ori
cu fundament cutat caledonian (Scandinavia, Marea Britanie, Melkosopocinia Kazahstanului, Saian-
Şuşenskoe, Zabaikalia, Labrador), hercinic (Mezoeuropa, Ural, Asia Centrală şi Mijlocie, Maghreb,
Reg. Capului, Appallachi), mezozoic (NE Rusiei, Estul şi Sudul Asiei Centrale, Tibetul, Bazinul
Amurului, Cordillera Americana, Pragul insular al Antilelor subantarctice/Bellinghausen, Platforma
australiană orogenică a Marii Cumpene de Apă) şi cainozoic (Făşia thetysiană din SV Europei până-n
Arh. Malaezian, Pod. Iranului, Pod. Afganistanului, Fâşia cutărilor pacifice din Coreea până-n
Filipine, Platforma australiană orogenică sud-est australiană, Platforma de orogen andin antarctic) şi
cu fundament şi structuri necutate, de regulă, acumulative (Bazinul Panonic, Bazinul Valah, Bazinul
5

Lombard, C. Amurului Inferior, Mesopotamia, Depresiunea Indo-Gangetic ă, Estul Chinei Joase

Pacifice, Depresiunea Mediteraneeană, Depresiunea Pontico-Azoviană, Depresiunea Caspică,
Australian Lowland, Amazonia centrală, nordică şi estică, Câmpia litorală nord-atlantică şi
perimexicană).
Îmbinarea formelor vechi cu cele actuale, a proceselor pe cale de stingere cu a celor în plin ă
acţiune a f ăcut ca pe continente să se evidenţieze un mod concret de manifestare temporo-spaţială,
reprezentate prin mediul morfogenetic de tip polar (Antactica, Groenlanda, Novaia şi Severnaia
Zemlia, Ţara lui Franz Josef, Spitzbergen, Arh. Arctic nord-american, Novosibirskaia, Vranghel),
mediul morfogenetic periglaciar (Alaska, Siberia de nord, nordul Canadei, Laponia şi Alpii
Scandinavi, etajele montane criosferice din Asia Central ă – Pamir, Altai, Himalaya, Anzi – şi sudul
extrem andin-Ţara Focului), mediile geomorfologice ale zonelor temperate (regiunile prepacifice ale
Asiei, cele preatlantice ale Europei şi Americii de Nord, vestul Siberiei, Provincia Centrală a Americii
de Nord şi Cordilierii, Pod. Preeriilor, Pod. Patagoniei), mediile geomorfologice ale zonelor aride şi
semiaride (ocupă o treime din suprafaţa uscatului, în care se remarcă peisajul de hamad ă şi mun ţ i
ruiniformi din Sahara Centrală, Tibet, Mongolia; peisajul de glacisuri şi pedimente din Sahara;
peisajul cuvetelor închise de tip sebkha, playa, bolson, salinas, salar, kevir, takâre, shott, lunette – din
Ciad, Birket, Qarum, Qattara, Asia Central ă, Iran, Australia, Chihuahua şi Mapimi din Pod. Mexic;
peisajul ergurilor şi câmpurilor de dune din Sahara, Libia, Kalahari, Rub-al-Khali, Takla-Makkan,
Atacama, Sonora) şi mediile geomorfologice ale zonelor ecuatoriale şi subecuatorile (Brazilia, Africa
ecuatorial ), cu o not aparte pentru peisajul geomorfologic al savanelor (pediplana ia de savan din
ă
India, Guyana, ă Africa intertropicală) şi peisajul geomorfologic musonic (relief
Brazilia, ţ fluvial ăbine
conturat şi cu ravinaţie intensă din Indochina, Brazilia, India, Borneo).
La toate acestea, trebuie să scoatem în relief şi importanţa indusă în teritoriu de procesele
asociate dinamicii terestre, în care vulcanismul şi structura tectonică sunt cele mai importante: câmpii,
platouri, podişuri şi munţi insulari sau catenici vulcanici se află pe foarte întinse spaţii geografice
(Pod. Deccan, Ciukotska, Kamciatka, Abisinia, Platourile Fraser, Columbiei, Colorado, Central-
Mexican, acoperişul bazaltic Parana, numeroasele insule din Asia de E şi SE, Oceania, Mascarenia,
Canare, Azore etc.).
I.2.3. Diferen ţ ieri regionale determinate de factorii moderatori-generatori ai climei şi de

ţ iile biopedogeografice
condi
Starea medie multifuncţională a parametrilor atmosferici (temperatura, precipitaţiile şi vântul)
diferen ţiată zonal
de principalele şi regional
elemente pune în evidenale
fizico-geografice o succesiune
ţă uscatului a diferitelor ape
şi învecinatelor tipurioceanice
de climprezint
ă, care ăînnuan
funcţăţie
ri
diverse; existenţa unui relief puternic accidentat face ca elementele climatice s ă prezinte o etajare pe
verticală, disparităţi ale acestora şi diferenţieri longitudinale ale aceluiaşi tip de climat. Condiţiile
geografice locale sunt cele care imprimă o diferenţiere clar ă în afirmarea parametrilor de climă şi a
zonelor de climă, ca efect al diferenţierilor radiative, albedoului, deci a intensităţii radiaţiei solare, a
cantităţii, caracteristicei, duratei şi intensităţii precipitaţiilor. Nu în ultimul rând, diferenţierile de
temperatur ă existente pe glob, pun în evidenţă o zonalitate a repartizării presiunii, care, în combinaţie
cu miţcările pământului, determină dinamica maselor de aer.
 Regiunile climatice şi-au conturat particularităţile în funcţie de factorii climatogeni
(temperaturile şi precipitaţiile deţin ponderea cea mai însemnat ă). Caracterul zonal al desf ăşur ării
fenomenelor climatice (de-o parte şi de alta a Ecuatorului) a determinat, la nivelul Terrei, delimitarea
unor regiuni climatice simetrice (în afar ă de cea ecuatorială), aşa cum sunt dispuse acestea. A şa s-au
delimitat: regiunile climatului polar, subpolar, temperat, subtropical, tropical, subecuatorial şi
ecuatorial. Nuan ţ ele climatice din fiecare regiune au impus divizarea în provincii sau unit ăţ i
taxonomice mai restrânse areal, până la nivelul de manifestare a topoclimatelor şi microclimatelor .
Aşa se explică de ce pe Glob s-a instalat, cu o variabilitate moderată, un număr bine conservat
de tipuri climatice, cu nuanţări (climate) de la un continent la altul. Zona caldă, intertropicală,
desf ăşurată în lungul ecuatorului terestru, prezintă o climă ecuatorială şi subecuatorială tipică pentru
regiunile specifice africane, sud-americane şi asiatice, cu o mic ă afirmare în nordul Australiei. În
schimb, clima tropicală cu nuanţele ei de ariditate şi umiditate, nu se manifestă strict până la
latitudinea septentrională sau meridională hemisferică delimitată ci cu mult spre nord în Asia şi
America de Nord, suprapunerea cu musonul f ăcând ca această climă să ia caracterul general al tipului
6

oceanic. În zonele temperate, există diferenţieri notabile în exprimarea terestr ă a principalelor

elemente climatice pe continentele nordice, având în vedere extensia lor spa ţială şi desf ăşurarea în
latitudine şi longitudine. Chiar şi nuanţarea climatelor reci este mult diferenţiată în regiunile
continentale nord-boreale faţă de cele sud-australe. Multe sisteme orografice introduc asimetrii, etaj ări
şi nonconfmităţi regionale climatice, impunând caractere specifice biogeografice (în special
fitogeografice). Poziţia izolată a unor domenii continentale (Madagascar, Australia, Noua Zeelandă,
insulele melaneziene, Galapagos) a determinat un potenţial biopedoclimatic specific (cu repercusiuni
evidente, în special, evoluţia paleogeografică şi biogeografică, cu precădere în sistemul zoogeografic /
exemplul lemurienilor malgaşi sau al marupialelor australiene este concludent).
 Regionarea pedogeografică scoate în evidenţă diferenţierile teritoriale ale r ăspândirii
claselor şi tipurilor de soluri. Interferenţa factorilor pedogenetici, între care rolul decisiv apar ţine
climei, vegetaţiei şi reliefului, a condus la identificarea unit ăţilor de acest tip, care se vor suprapune
regiunilor climatice, geomorfologice sau biogeografice, f ăr ă a fi identificate cu acestea (de exemplu,
molisolurile caracterizează câmpiile din zonele temperate, iar lateritele sunt specifice zonelor tropicale
umede de joasă şi moderată înălţime). Pentru România, o regionare inspirată a realizat N. BARBU
(1988), care deosebeşte două mari domenii pedogeografice (al câmpiilor şi dealurilor joase, respectiv
altul montan), subdivizate în numeroase unit ăţ i (banato-someşană, danubiano-getică, subcarpatică,
carpatică); o inedită şi excelentă regionare pedogeografică românească a realizat recent C. GRIGORAŞ
(2006).
 Regiunile biogeografice s-au conturat, cu greu, în special de la sistematica Linné, rezultând
din asocierea spaţială a unor tr ăsături comune sau relativ apropiate ale vegetaţiei şi faunei. Aşa au fost
catalogate: regiunea holarctică, paleotropicală, neotropicală, antarctică, ce conţin, la rândul lor,
numeroase subregiuni şi provincii, prin care sunt surprinse diferen ţierile inevitabile ale compoziţiei în
specii vegetale sau animale ( B Ă N Ă RESCU , 1973; C Ă LINESCU , 1974; POP , 1977; PI ŞO TA,
P Ă TROESCU , 2002).
I.2.4. Diferen ţ ierile regionale determinate de elementele dominante socio-umane, politice si

economice
Oicumena actuală este rezultatul unui proces îndelungat şi complicat de umanizare a uscatului terestru,
umanizare care a avut loc prin extinderea spa ţiului locuit de primii no ştri str ămoşi, în paralel cu apariţia şi
dezvoltarea unor genuri, specii şi subspecii din ce în ce mai evoluate. Oicumena – partea umanizat ă a uscatului
terestru s-a delimitat în procesul de evoluţie a hominidelor, care poate fi caracterizata, după cunoştinţele actuale,
prin patru mari etape, şi anume :
Etapa precursorilor; în prima parte a acestei etape (între 28 şi 7 milioane de ani în urm ă), au tr ăit în
Africa de Est, Asia Mic ă, Asia de Sud şi Sud-Est, Extremul Orient şi Europa central-sudică o serie întreagă de
primate superioare, care au manifestat tendinţa de trecere de la via ţa arboricolă la viaţa tericolă, odată cu
extinderea savanei cu arbori în detrimentul pădurii intertropicale umede. Aceasta a dat naştere unei serii de
adaptări, prefigurând umanizarea: tendinţa spre o statur ă verticală, deocamdată imperfectă, dispariţia treptată a
cozii şi transformarea ghearelor în unghii, dezvoltarea encefalului, întov ăr ăşită de reducerea oaselor feţei şi a
organului mirosului, creşterea acuităţii senzitivo-motorii a membrelor anterioare, care tind s ă se transforme în
mâini.
Etapa primelor specii ale genului uman; apare str ămoşul comun al hominidelor, pe de o parte, şi al
pongidelor, pe de alta, care reprezintă un punct de divergenţă produs, după toate probabilităţile, între 7 şi 5
mil.ani în urmă, când a avut loc o muta ţie genetică importantă la hominide – reducerea num ărului de cromozomi
de la 48 la 46. Dup ă cunoştinţele actuale, se apropie din ce in ce mai mult de acest punct de divergen ţă fiinţa
fosilă Sahelanthropus tchadensis, descoperită în Ciad. El îmbina tr ăsături comune atât cu maimuţele superioare
(un craniu cu puternice arcade supraorbitare şi cu creste, o talie mică, apropiată de aceea a unui cimpanzeu
actual) cât şi cu hominidele (o frunte puţin mai bombată, un prognatism mai puţin marcat, o pozi ţie mai avansată
a orificiului occipital, o uşoar ă creştere a volumul endocranian, până la circa 350 cm3, o dentiţie f ăr ă spaţii între
dinţi).
Etapa paleoantropilor; acum circa 4,1 mil. ani în urm ă au apărut în Africa de Est australopitecii –
primii reprezentanţi ai hominidelor, care au tr ăit până acum 1 mil. ani. Din Africa de Est, australopitecii s-au
r ăspândit şi în Africa Centrală, în Africa de Sud şi Africa de Nord, de unde au trecut şi în sudul Europei,
profitând de puntea de uscat, existentă pe atunci, între Africa şi Sicilia. Din Asia de Sud-Est se cunoaşte aşa
numitul Meganthropus palaeojavanicus, descoperit în insula Jawa, care prezint ă afinităţi cu australopitecii din
Africa. Apariţia australopitecilor este explicată de unii paleoantropologi prin tendinţa de aridizare şi r ăcire a
climei, care le-ar fi obligat pe aceste prime hominide să renunţe definitiv la viaţa arboricolă şi s ă treacă la viaţa
7

pe sol, adoptând mersul biped (demonstrat în mod indiscutabil prin descoperirea amprentelor fosilizate de paşi ai
unei familii, ce a trait în urmă cu 3,75 mil. ani, în Tanzania). Statura australopitecilor era una semiverticală, după
cum o arată forma destul de modernă a oaselor membrelor inferioare, crescuse evident motricitatea membrelor
superioare, devenite adevărate mâini. Ca alimentaţie, începuser ă să vâneze şi să consume şi unele animale din
savană, în special erbivore. Se pare că unii australopiteci, probabil nu într-un mod foarte sistematic, începuser ă
să folosească şi unelte de piatr ă, fapt care ar fi dovedit de datarea primelor unelte cunoscute (din Etiopia) la circa
2,6 mil. ani î. Ch., deşi capacitatea endocraniană r ămăsese destul de modestă (380 – 600 cm3).
Primele specii
acelaşi continent african.ale genului
Homo erectus ca şi oaustralopitecii,
uman,a avut din care,
r ăspândire geografic probabil,
ă mult se trage,
mai larg primul
ă decât Homoom a ap ăDup
habilis rut înă
opiniile, foarte plauzibile, ale specialiştilor contemporani, genul uman, Homo, s-ar fi desprins destul de timpuriu
din linia evolutivă a hominidelor, convieţuind cu australopitecii timp de circa 1,5 mil. ani. Primul reprezentant ai
genului nostru a fost Homo habilis, care a tr ăit între 2,5 şi 1,6 mil.ani î. Ch., descoperit în Africa de Est şi în
Africa de Sud. Din Africa Homo habilis a pătruns în Orientul Apropiat şi în zona Caucazului (Georgia de astăzi)
dar a r ămas discutabilă descoperirea unor urme identice în Iran, sudul Asiei (bazinul Indusului), Asia de Sud-Est
(Myanmar, Thailanda, Malaysia, Indonezia), precum şi prezenţa uneltelor care ar fi apar ţinut primilor oameni în
sudul Europei. Probabil dintr-un trunchi comun cu Homo habilis a derivat Homo erectus, care a tr ăit între 1,8
mil. de ani şi 200 000 de ani î. Ch. Şi acesta a apărut tot în Africa de Est dar s-a r ăspândit foarte repede în Asia
(Orientul Apropiat, Asia Mică, India, China, Asia de Sud-Est, Caucaz) şi ulterior în Europa central-sudică
(Peninsula Iberică, Italia, Franţa, Belgia, Germania, Depresiunea Panonică, România). Primii oameni au că pătat
o capacitatea endocraniană superioar ă celei a australopitecilor (440 – 1350 cm 3) iar ca aspect exterior dentiţia se
apropiase de aceea a omului actual, arcada dentar ă începuse să se rotunjească şi se schiţase uşor mentonul.
Trunchiul i membrele erau mult mai evoluate decât craniul – femurul lui Homo erectus era deja de tipul omului
actual, ceeaş ce dovedeşte atingerea unei staturi perfect verticale. Cel mai remarcabil fapt a fost îns ă producerea
în mod sistematic, de către Homo habilis, încă de la 2,34 mil. de ani î. Ch., a unor unelte şi arme primitive din
piatr ă – bolovani de râu, foarte primitiv ciopliţi, această primă cultur ă litică fiind denumită, din acest motiv,
“cultur ă de prund”. La Homo erectus au progresat mult uneltele şi armele, confecţionate acum nu numai din
piatr ă cioplit ă, ci şi din os şi corn, unelte cioplite pe ambele fe ţe sau produse din aşchii - vârfuri de săgeţi şi lănci,
r ăzuitori. dălţi, unelte pentru lucrul în lemn, nicovale, s ă păligi ş.a. Homo erectus a fost prima specie umană care
a trecut la utilizarea şi întreţinerea focului – cele mai vechi urme de foc fiind datate la 1,7 mil.ani î. Ch.; focul a
permis omului să consume hrană (primitiv) preparată, să se încălzească (şi, deci, să-şi extindă ecumena), precum
şi să se apere de unele animale sălbatice. Deosebit de important este faptul că la Homo habilis se pare că au
apărut şi primele forme de vorbire articulat ă, deoarece pe scoar ţa cerebrală încep să se dezvolte acum ariile care
sunt considerate sediile acestei vorbiri iar, dup ă conformaţia laringelui, Homo habilis şi Homo erectus ar fi putut
pronunţa primele consoane şi vocale. Homo habilis îşi amenaja adă posturi grupate, pe sol, la care foloseau şi
pieile animalelor vânate dar, la Homo erectus a par locuinţe mai evoluate, sub forma corturilor (urmele unei
adevărate aşezări, din corturi, a vân ătorilor a fost descoperită pe colina Terra Amata, de lângă Nisa). Înaintarea
spre nord şi înăsprirea climei a determinat multe subspecii de Homo erectus să se adă postească în peşteri – în
apropiere de actualul Beijing, din China, în Fran ţa şi Belgia de astăzi etc. Probabil, aceeaşi r ăcire a climei a
obligat această specie să devină prima fiinţă care a utilizat îmbr ăcămintea, fapt dovedit de descoperirea unor
unelte destinate cur ăţirii pieilor de animale. Alimenta ţia primelor specii umane devenise mult mai carnivor ă
decât aceea a precursorilor – s-au găsit fragmente osoase care atestă că aceştia vânau şi consumau elefanţi,
rinoceri, bizoni, bouri, cai, cerbi, că priori, gazele, mistreţi, lei, ur şi, lupi, vulpi şi păsări de apă, prinzând în
paralel şi peşte, colectând mierea albinelor s ălbatice şi ouăle păsărilor, în timp ce castorul era vânat pentru blan ă.
Însă, s-a păstrat şi o alimentaţie vegetariană, formată din rizomi, r ădăcini, tulpini ale plantelor erbacee, nuci şi
diverse alte fructe. Etapa este marcată de apariţia speciei noastre, Homo sapiens , dar trecerea de la Homo erectus
la Homo sapiens r ămâne deocamdată foarte neclar ă, aceasta desf ăşurându-se în intervalul dintre 1 milion de ani
şi 250 000 ani î. Ch., când au tr ăit o serie întreagă de tipuri umane de tranziţie: oamenii din Afar şi Ternifine (în
Africa), oamenii de Petralona şi de Saccopastore (în Europa Sudică), oamenii de Swanscombe (Anglia) şi de
Steinheim (Germania), din Europa central-vestică, oamenii care au tr ăit în peninsula Liaodong (din China) etc.
O fază foarte confuză în evoluţia genului uman se remarca din punct de vedere geographic:
paleoantropii au ocupat, în continuare, toat ă aria lui Homo erectus - Africa (unde s-au format şi subspeciile cele
mai evoluate), Orientul Apropiat, Caucaz, Asia Centrală şi Europa central-sudică (unde a tr ăit subspecia cea mai
cunoscută - omul de Neanderthal), Insulinda (omul de Ngandong) şi China (omul de Maba). Însă, mai ales spre
finalul acestei etape, începe o anumită expansiune teritorială: paleoantropii au reuşit să treacă, pentru prima dat ă,
în Australia, aşa cum o dovedesc descoperirile din vestul şi din sudul acestui continent. În Europa paleoantropii
au dispărut în jurul anului 32 000 î. Ch.
Evoluţia ascendentă a paleoantropilor este vădită de o nouă creştere a capacităţii endocraniene, devenită
mult superioar ă celei a lui Homo erectus şi apropiindu-se de aceea a omului actual (între 1 000 şi 1 650 cm3)
precum şi de organizarea encefalului, care ajunsese aproape la acela şi nivel cu aceea a subspeciei noastre, foarte
caracteristică fiind dezvoltarea mai puternică a emisferei stângi, dovedind o specializare în folosirea mâinii
8

drepte. Această evoluţie pozitivă a encefalului este în legătur ă şi cu perfecţionarea vorbirii articulate,
paleoantropii putând emite acum o gamă completă de sunete; totuşi, paleoantropii au continuat, probabil, să se
înţeleagă, în paralel, şi prin gesturi, obişnuinţă păstrată până astăzi la australieni. Dentiţia devenise, şi ea, mai
apropiată de aceea a omului actual. Paleoantropii au avut un nivel de cultur ă superior celui al lui Homo erectus :
ei au fost primele fiin ţe care au acordat îngrijire accidentaţilor, handicapaţilor şi bătrânilor (dovadă –
descoperirea unor schelete care demonstrează faptul că unii infirmi şi accidentaţi au tr ăit până la bătrâneţe,
evident ajutaţi de ceilalţi membri ai marii familii), primii la care apare cultul mor ţilor (morminte descoperite la
Shanidar,
– pandantive – şiş.a.,
în Irak primii care
de vopsirea au manifestat
corpului cu ocru)unşanumit la ţcare
i primiisim estetic
au (dovedit
apărut, îndemod ţia unor
aparisigur, podoabşăi
pieseţiidemistice
concep
ritualuri. Paleoantropii au continuat să fie, în primul rând, vânători, vânând mamuţi, bouri, cerbi, cai, hipopotami
etc., folosind , pe lângă carne şi oasele animalelor vânate – pentru unelte, scheletele corturilor sau chiar în
calitate de combustibil. Au continuat, de asemenea, să practice pescuitul. În Europa, China şi Caucaz au tr ăit
preponderant în peşteri. Uneltele şi armele paleoantropilor se caracterizează printr-o finisare mai avansată şi prin
creşterea ponderii celor confecţionate din os.
Etapa neoantropilor; neoantropii nu sunt al ţii decât oamenii actuali – reprezentan ţii unicei subspecii
umane care a r ămas până astăzi - Homo sapiens sapiens – omul actual). Subspecia noastr ă se trage din
paleoantropi, care se crede că a ap ărut în jurul anului 140 000 î. Ch., evoluând din unii paleoantropi africani, în
rândul cărora procesul de evoluţie spre omul actual începuse anterior. Însă cele mai vechi urme descoperite ale
neoantropilor sunt datate de la circa 130 000 ani în urma, provenind din Africa de Sud - de la v ărsarea râului
Klasies şi din peştera Border. Omul actual a coexistat o anumit ă perioadă de timp cu paleoantropii, între el şi
aceştia manifestându-se, de cele mai multe ori, o concuren ţă aspr ă, c ăreia paleoantropii nu i-au putut face fa ţă;
nu pot fi excluse, îns , în întregime, unele cazuri locale de metisare a neoantropilor cu paleoantropii. Africa de
Sud – leagănul omenirii ă actuale Creşterea mai rapidă a efectivelor umane, faţă de subspeciile mai vechi şi
creşterea puterii grupului, ca şi organizarea mai bună a activităţilor, explică expansiunea rapidă a lui Homo
sapiens sapiens, ocuparea în timp scurt a unor întinse teritorii pân ă atunci nelocuite de om şi definitivarea, în
etape, a ecumenei actuale (chiar dac ă această expansiune nu a fost perfect continuă – de exemplu, în Asia
Centrală s-a produs, în jurul anului 75 000 î. Ch., o reînaintare temporar ă a paleoantropilor, din subspecia
neanderthaliană, în dauna neoantropilor). O subspecie într-o rapid ă expansiune o constitue europoizii, care au
manifestat o puternică tendinţă de deplasare spre sud, spre Podi şul Iranului şi Subcontinentul Indian, unde,
găsind o populaţie australoidă mai veche, s-au mixtat cu o parte din aceasta şi au dat naştere tipului rasial mixt
dravidian, în timp ce alţi australoizi s-au retras în regiunile cele mai greu accesibile ale Peninsulei Deccan şi ale
insulei Sri Lanka. - În partea de est a Asiei Centrale se pare c ă îşi are originea rasa mongoloidă, formată în
condiţii de climă uscată. cu o atmosfer ă încărcată cu praf. De aici a început expansiunea mongoloizilor,
îndreptată, în jurul anului 30 000 î. Ch., mai întâi spre regiunile din sudul şi estul Siberiei, până atunci
nepopulate. Ajunşi în nord-estul Asiei, mongoloizii au trecut în America de Nord, în faza final ă a glaciaţiei
Würm (în jurul anului 30000 î. Ch.) şi s-au r ăspândit în ambele Americi, eventual asimilând pe puţin numeroşii
neoantropi mai vechi şi contribuind în mod esenţial la formarea amerindienilor de ast ăzi. Mai târziu, în
perioadele din jurul anilor 2 000 î.Ch., şi 1 000 d. Ch., plecând din nou din extremitatea nord-estică a Asiei, două
ultime valuri mongoloide au trecut din nou peste strâmtoarea Bering în America de Nord, populând fâşia
subpolar ă, r ămasă încă nelocuită, a acestui continent: acestea au dat naştere aleutinilor şi eschimoşilor, care au
ajuns în Groenlanda în jurul anului 1200 î. Ch., iar în peninsula Labrador – în jurul anului 1 000 î. Ch. Destul de
târziu, abia în jurul anului 6 000 î. Ch., mongoloizii au început să înainteze, din Asia Central ă şi sudul Siberiei,
către China, f ăcându-şi, mai întâi, simţită prezenţa în bazinul lui Huanghe, viitorul leagăn al civilizaţiei chineze.
Continuându-şi expansiunea spre Asia de Sud-Est, mongoloizii au întâlnit o popula ţie australoidă din ce în ce
mai densă, cu care s-au mixtat, dând na ştere aşa-numiţilor mongoloizi sudici. De aici, din Asia de Sud-Est,
mongoloizii sudici au pornit la colonizarea nordului şi estului Oceaniei, populând Micronezia (în mileniile II – I
î. Ch.) şi Polinezia (în jurul anului 150 d.Ch. ajungând în Tahiti, în jurul anului 400 – în arhipelagul Hawaii şi în
insula Paştelui iar în jurul anului 1 000 – în Noua Zeelandă, unde au asimilat mici grupuri australoide). Din
aceeaşi regiune a Asiei de Sud-Est, în jurul anului 500, un alt grup mongoloid sudic (malaiez) a traversat
Oceanul Indian şi s-a stabilit în insula Madagascar, unde s-a mixtat cu populaţia negroidă, dând naştere
malgaşilor. Revenind la problema populării Africii, în postglaciar (în jurul anului 9 000 î. Ch.) s-a constatat ca
populaţia negroidă din Africa de Nord-Est a contribuit la o umanizare mai intens ă a interiorului Saharei,
profitând de instalarea unui climat puţin mai umed (“optimumul climatic”), însă, ulterior, ca urmare a unei noi
aridizări a Saharei şi presiunii europoizilor dinspre Marea Mediterană, negroizii au început o deplasare în valuri
succesive spre Africa Centrală şi Sudică, ceea ce a produs o creştere a densităţii umane şi o defrişare par ţială a
pădurii ecuatoriale, ca şi împingerea spre regiunile aride şi neprimitoare din sud-vestul continentului, a
khoisanoizilor, probabil cea mai veche şi cea mai stabilă rasă a omului actual.
Din punct de vedere somato-fiziologic, procesul de neoantropizare s-a caracterizat printr-o puternică dezvoltare a
encefalului (până la o capacitate endocraniană de 1 600 - 2 000 cm3), prin boltirea frunţii, dispariţia arcadelor
supraorbitare şi a prognatismului, la majoritatea indivizilor, dezvoltarea mentonului, reducerea masei musculare
9

şi a greutăţii corpului. Se pare că a avut loc şi o reducere a duratei sarcinii, la numai 9 luni, drept consecin ţă a
creşterii dimensiunilor craniului f ătului, noii născuţi, mult mai puţin evoluaţi din punct de vedere biologic, în
comparaţie cu cei ai oamenilor mai vechi, supravieţuind, deci, doar ca urmare a unei îngrijiri mai atente,
consecinţă a creşterii complexităţii vieţii sociale. Neoantropii şi-au câştigat o gamă alimentar ă mai largă, deşi pe
parcursul paleoliticului au r ămas, în principal, vânători. A crescut, însă, consumul produselor animaliere acvatice
(peşte, o mare cantitate de scoici) şi apare, pentru prima dată, conservarea cărnii, prin uscare.
În unele regiuni (Noua Guinee, Australia), încă din epoca pietrei cioplite a început îndepărtarea, cu
spontan piatr ă sau taroul,

topoare ăde(sagotierul, prin foc, a plantelorignamele)
bananierul, mari, pentru
– unaadev
permite
ărat dezvoltarea plantelor
prolog al apari comestibileUneltele
ţiei agriculturii. din flora
şi
armele produse de neoantropi devin încă şi mai evoluate, mai rafinate şi mai diversificate : apar arunc ătoarele de
suliţe, harpoanele, cârligele şi plasele pentru prins peşte, acele, opaiţele de piatr ă pentru iluminat. A fost
demonstrat şi comer ţul de troc, cu anumite produse (scoici ornamentale, unelte de silex), până la distanţe mari de
locul de origine. Aşezările continuă să fie, în cea mai mare parte, temporare sau sezoniere, dar îşi fac apariţia şi
aşezări folosite mai mult timp – tabere de baz ă; aşezările prefer ă văile râurilor sau apropierea acestora, în
vederea practicării pescuitului şi a vânatului animalelor la vaduri. Deosebit de rafinate sunt preocupările artistice
ale neoantropilor din partea final ă a epocii pietrei cioplite, de la care ne-au r ămas, în primul rând, picturile şi
gravurile rupestre din peşterile Europei Occidentale. Ornamentarea corporală explică descoperirea unui număr
apreciabil de obiecte de podoabă şi intensificarea exploatării coloranţilor minerali. Se accentuează diferenţierile
culturale regionale şi identitatea grupurilor (începutul etnicit ăţii), pe baza unor proprii ritualuri şi tehnici O
anumit ă reducere a mortalităţii a f ăcut ca marea familie patriarhal ă, în rândul căreia tr ăiau neoantropii, să devină
mai numeroasă, cu 50 – 75 de membri, şi, deci, mai puternică în lupta cu adversarii şi cu animalele sălbatice.
De re inut, urmatoarele:
ţ
Primate superioare care să poată fi considerate puncte de plecare ale procesului de hominizare nu au
tr ăit pe continental american, în Australia şi Oceania, aceste continente trebuind s ă fie excluse ca zone de origine
a str ămoşilor omului.
Cunoaşterea str ămoşul comun al hominidelor şi al pongidelor este foarte important ă, deoarece
confirmă continental african ca arie de origine a umanităţii (demonstrată şi prin faptul că pongidele sunt strict
africane), ajută la datarea divergenţei între cele două ramuri (la circa 7 milioane de ani î. Ch.) şi evidenţiază
tr ăsăturile comune ale hominidelor şi pongidelor – un gen de via ţă mixt, arboricol - tericol, tendinţa spre statura
verticală, dezvoltarea encefalului, tendinţa de transformare a membrelor anterioare în mâini.
Australopitecii au tr ăit în mod sigur în Africa de Est, Africa de Sud, Africa Centrală şi Africa de
Nord, de unde au p ătruns şi în Sicilia. R ămâne problematică prezenţa australopitecilor în Insulinda şi România.
Prima specie umană, Homo habilis, a apărut pe continental african (Africa de Est şi Africa de Sud),
aici existând deja australopitecii, din care, probabil, derivă. Faţă de australopiteci, Homo habilis marchează un
salt deosebit de important – aceştia au o capacitate endocraniană mult superioar ă (440 – 880 cm3), produc în mod
sistematic unelte şi arme, încep să folosească vorbirea articulată, îşi amenajează adă posturi grupate, au o dentiţie
mai apropiată de aceea a omului actual, o arcad ă dentar ă care începe să se rotunjească etc. 6. Homo erectus a
devenit mai adaptabil decât Homo habilis, deoarece a că pătat o capacitate endocraniană încă şi mai mare (650 –
1350 cm3), a învăţat să stă pânească focul, a început să folosească îmbr ăcămintea, şi-a perfecţionat vorbirea,
locuinţele, uneltele şi armele, a început să vâneze o gamă mai largă de animale şi a început folosirea peşterilor ca
adă post. În felul acesta, el a putut înainta mult spre nord, populând China, Europa Sudic ă, Centrală şi Vestică.
Omul de Neanderthal este subspecia cea mai bine cunoscută de paleoantrop, deoarece el a tr ăit în
Europa, Caucaz, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, unde astăzi sunt state cu o cultur ă avansată, unde, în
consecinţă, au şi început cercetările de paleoantropologie şi unde, ca atare, numărul descoperirilor este cel mai
mare.
Faţă de Homo erectus, paleoantropii au f ăcut noi progrese – s-a produs o nouă creştere a capacităţii
endocraniene (1000 – 1650 cm3), s-a produs specializarea în folosirea mâinii drepte, s-a ajuns la o vorbire
articulată cu o gamă completă de sunete, dentiţia a devenit aproape aceeaşi ca şi a omului actual, a început să fie
acordată îngrijire celor în suferinţă, au apărut cultul celor dispăruţi, concepţiile mistice şi ritualurile, a apărut
simţul estetic ş.a.
Paleoantropii (subspecia omului de Ngandong) au fost primii oameni care au p ătruns în Australia,
venind din Asia de Sud-Est, dup ă cum o dovedesc descoperirile, datate la 100 000 – 60 000 de ani î. Ch., din
vestul şi nordul continentului respectiv, prezenţă anterioar ă datei la care neoantropii au ajuns în sud-estul Asiei
(circa 50 000 de ani î. Ch.).
Apariţia omului actual în Africa de Sud este prefigurat ă de faptul că subspeciile africane de
paleoantropi erau cele mai evaluate dintre toate şi este dovedită de descoperirile arheologice şi
paleoantropologice de la v ărsarea râului Klasies şi din peştera Border, datate la circa 130 000 de ani î. Ch.
Expansiunea deosebit de rapidă a neoantropilor, care a dus la formarea oicumenei actuale, se
datoreşte unei noi dezvoltări a intelectului (creşterea capacităţii endocraniene până la 1600 – 2000 cm 3), creşterii
puterii marii familii, prin creşterea numărului de membri, până la 50 – 75, perfecţionării vieţii de familie
10

(capabilă să întreţină nou născuţi mai puţin rezistenţi decât la oamenii mai vechi), lărgirii gamei de consum
alimentar, începuturilor agriculturii, apariţiei unor unelte şi arme rafinate, dezvoltării schimburilor ş.a.
Mixtarea, după anul 6000 î. Ch., a mongoloizilor cu australoizii s-a produs în sud-estul Asiei, unde
mongoloizii i-au găsit pe australoizi aşezaţi mai de mult timp. Rezultatul constă în formarea mongoloizilor
sudici, deosebit de expansivi şi aceştia, ei populând pentru prima dată Micronezia şi Polinezia, dar pătrunzând şi
în insule populate mai dinainte, ca Noua Zeelandă şi Madagascarul.
Bibliografie minimala:
Hasan Gh.,
Lariciov E., În şciă universul,
V. Omul utarea str ăEdit. Universit
mo şilor ăţii ,„A.
lui Adam Cuza” ăIa, şBucure
I. Politic
Edit. i, 1998.şti, 1986.
Leakey R., Originea omului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
Roşu L., Treptele antropogenezei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1987.
Mustaţă Gh., Homo sapiens sapiens L.- origine şi evolu ţ ie, „V. Goldiş” University Press, Arad, 2002.
Necrasova Olga., Originea şi evolu ţ ia omului, Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1971.
Nesturh M. F., Originea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Ungureanu A., Geografie umană general ă , Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.
 Regiunile rurale au fost definite prin delimitarea ansamblului de relaţii generate de

prezenţa şi activitatea tradiţională a omului în teritoriu, materializate în modul de viaţă
specific, cu o infrastructur ă habituală, o mentalitate cu numeroase tente ale moştenirii
antropogenetice. Spaţiul carpato-danubiano-pontic este un exemplu tipic, ruralismul său
accentuat,
Uniipân ă nu de (mult
geografi GRIGGtimp,
, 1963, motivaţii de
avândcompletat dintre cele mai, 1995)
VALLEGA diverse.
au divizat oicumena în
13 regiuni rurale, definite după tr ăsăturile de bază ale economiei: regiunea culturilor
extensive, regiunea horticulturii, regiunea plantaţiilor, regiunea creşterii animalelor în
gospodării, regiunea păstoritului nomad, regiunea vânătoarei, pescuitului şi culegerii din
natur ă, regiunea forestier ă şi regiunea neagricolă. Această regionare are criteriu fundamental
activitatea agricolă specifică mediului rural, f ăr ă a ţine seamă de practicile agricole moderne,
care azi sunt în continu ă expansiune (agricultura intensivă, monoculturile etc.), dar sunt
neglijate şi alte aspecte definitorii, cum ar fi cultura popular ă, tipologia habitatelor, tradiţiile.
 Regiunile urbane se deosebesc de cele rurale prin funcţii/economie, structur ă,
fizionomie, mod de viaţă, mentalitate. Ele includ în limitele teritoriale oraşele şi spaţiile
subordonate acestora, ce se caracterizează prin afirmarea unor anumite activităţi economice
(industrie, transporturi, comer ţ, ocrotirea
culturale, politico-administrative, turism), sprin
ănătăţpolivalen ţa socială habitatului,
ii), prin arhitectura (atribute educa ţionale,
mentalitatea
dinamică, deschisă noului comportamental, dar şi prin probleme induse de poluare şi
dificultăţi de gestionare a mediului. Aşa au apărut în literatura de specialitate: megalopolisul
(Boswash, Nippon, Randstad Holland, Ruhrstadt, etc), conurba ţ ia (Franco-belgiană, Galaţi-
Br ăila, Mumbay-Poona, Minneapolis-St. Paul, etc), aglomera ţ ia urbană (Litoralul românesc
al Mării Negre), metropola (Londoneză, Pariziană, Moscovită, LA, etc) care generează un
peisaj particular, cu ocuparea intensă a spaţiului funcţional (gen Tokaidō, Shanghai, Hong-
Kong etc), o fizionomie extrem de nuanţată (de la clădirile cu 1-2 nivele la zgârie-nori – gen
Paris, Kuala Lumpur, Denver, etc), cu decalaje calitative vizibile (asocierea cartierelor de
high-life cu favellasurile sau bindonvillurile – gen Sao Paolo, Durban, Lima, Lagos, etc), cu
un ritm al schimbărilor interne extrem de rapid (cazul urbelor coreene, malaeziene, chineze şti
etc.). Ele au astăzi o dinamică explozivă, deşi marile metropole consacrate în ultimul secol
(Mexico, Sao Paolo, New Orleans, Montreal, New York, Tokyo) ne arat ă că limita superioar ă
a dezvoltării a fost atinsă, disfuncţiile fiind tot mai numeroase, iar dep ăşirea lor este tot mai
dificilă.
 Regiunile agricole (a nu se confunda cu cele rurale) includ teritorii definite de un
tipul de exploatare economică, prin practicile de cultivare a pământului şi creştere a
animalelor. Astfel, s-au conturat entităţi de o mare omogenitate fizionomică şi func ţ ional ă
(exemplu, belt -urile nord-americane sau suprafeţele cu monoculturi din America Latină – de
unde şi apelativul de regiuni uniforme propus de D. GRIGG, 1971), sau regiunile agricole de
11

tip mozaic, în care modalităţi diferite de exploatare a p ământului (cereale alături de pomi
fructiferi sau viţă-de-vie) se practică pe areale restrânse. Ele au continuitate în marile câmpii
sau pe platourile de joasă altitudine, dar în zonele deluroase fragmentate ca şi în cele montane
discontinuităţile sunt frecvente, cu foarte multe enclave în tipul general de folosin ţă (în
pampasul argentinian, Podişul Preriilor, Câmpia Chinei de Est, polderele olandeze, Câmpia
Română, Câmpia Padului, Île-de-France etc).

al acestei Regiunile economice au
activităţi industriale beneficiat
asupra peisajului. Ele seă atent
de o analiz ă, datorităă printr-o
caracterizeaz impactului deosebit
concentrare
deosebită a infrastructurii tehnice care susţine, direct sau indirect, afirmarea ramurii
economice de bază, a reţelelor de transport, de energie, a comunica ţiilor. Fizionomia
determinantă pentru peisaj este dată de întreprinderile industriale şi unităţile lor de deservire şi
desfacere imediată şi din asocierea unităţilor de habitat. Varietatea ramurilor industriale şi
specializarea largă, uneori pe vaste teritorii, a condus la disocierea unor diverse regiuni
industriale: siderurgice/metalurgice (Krivoi-Rog, Ruhr, Pittsburg – Chicago), carbonifere
(Donbass, Kuzbass, Silezia, Motru-Rovinari, Valea Jiului), petroliere (Golful Persic, Kirkuk,
Mossoul, Marea Nordului, Texas – Louisiana, Subcarpa ţii şi Podişul Getic, Litoralul vestic al
M. Caspice, Maracaibo, etc), mixte (Tokyo – Yokohama, regiunea Marilor Lacuri, China de
Nord-Est).
 Regiunile turistice sunt unităţi teritoriale în care fenomenul turistic are o consisten ţă
notabilă, iar relaţiile dintre factorii săi genetici şi structurali definesc un sistem economico-
social func ţ ional aparte. Aici se află atractive resurse, naturale sau/şi antropice, capabile să
susţină o activitate recreativă, curativă sau culturală evidentă sub opţiunilor turistice. Prezintă
o infrastructur ă specifică şi favorizează desf ăşurarea unor activităţi turistice variate (Coasta de
Azur, Alpii, Litoralul pontic românesc, Hawaii, Florida, litoralul spaniol al Mediteranei,
litoralul egeean grec, litoralul liguric italian, Valea Loarei, etc).
In zorii civilizatiei umane, economia era bazată iniţial pe prelevarea a produselor naturii Importante
oscilaţii sezoniere ale activităţii umane Începutul modificării ecosistemelor natural Muncă şi proprietate
comunitar ă În societatea primitivă, atât timp cât nivelul tehnicii era foarte pu ţin avansat, produsele strict necesare
vieţii omului erau obţinute, aproape exclusiv, prin prelevarea lor direct ă din natur ă (prin culegerea fructelor,
tuberculilor, tulpinilor şi ale altor organe ale plantelor din flora spontană, prin vânatul animalelor sălbatice,
pescuit ş.a.). Ulterior, s-au adăugat cultura primitivă a plantelor (frecvent sub forma agriculturii itinerante, pe
seama defrişării prin ardere a pădurii sau a vegetaţiei erbacee, care asigur ă fertilizarea terenului un anumit număr
de ani) şi cre şterea extensivă a animalelor domestice, pe seama păşunilor naturale. De aceea in societatea
primitivă consecinţele geografice ale autarhiei au fost evidente. Grupurile umane tr ăiau (şi, cu totul izolat, mai
tr ăiesc şi astăzi) într-o anumită dependenţă de oscilaţiile imprevizibile ale condiţiilor naturale din mediul lor de
viaţă - această tr ăsătur ă s-a păstrat şi mai târziu, creând ritmuri sezoniere tipice ale utilizării for ţei de muncă, cu
perioade de vârf de activitate, când este necesar un mare număr de braţe de muncă (de exemplu, în climatul
subecuatorial, din Africa saheliană – în faza finală a sezonului uscat şi la începutul sezonului ploilor) dar şi
perioade în care for ţa de muncă are foarte puţin de lucru. Cu timpul, omul a început, treptat, s ă contribuie la o
modificare tot mai profundă a ecosistemelor naturale, după ce, în Neolitic, a debutat procesul de extindere a
plantelor de cultur ă, în detrimentul vegetaţiei spontane. Acum este declanşat marele process de defri şare a
pă durii şi de desţelenire a stepelor şi a savanelor. De asemenea, odat ă cu apariţia animalelor domestice, omul a
multiplicat în mod conştient numărul de exemplare din anumite specii, în detrimentul animalelor din fauna
spontană. Activitatea economică din societatea primitivă avea loc în cadrul marii familii patriarhale, care poseda,
în comun, pământul, animalele şi aproape toate celelalte bunuri. Diviziunea muncii era bazat ă mai ales pe sex şi
pe vârst ă , fapt moştenit , în parte, până astăzi : bărbaţii se ocupau cu defrişarea, pregătirea terenului pentru
cultur ă, creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi apărarea iar femeile – cu sem ănatul, întreţinerea culturilor ş.a.
Economia, preponderent agrar ă, a societăţii primitive, era o economie aproape exclusiv autarhic ă, absenţa sau
caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane obligând fiecare colectivitate să-şi asigure
hrana şi unele rezerve din producţia proprie. De altfel, slaba productivitate a muncii nu permitea decât degajarea
unor eventuale şi neînsemnate surplusuri
schimbabile. Aceasta îi obliga pe cultivatori să practice, în mod sistematic, policultura, pentru a produce o gamă
pe cât posibil mai completă de alimente, cultivând plante cu tuberculi şi r ădăcini comestibile, cereale, plante
oleaginoase, leguminoase pentru boabe, legume, arbori fructiferi ş.a.m.d. Dominaţia policulturii se reflecta (şi se
reflectă şi astăzi în mica gospodărie africană sau chiar în unele zone din Asia de Sud-Est) în dimensiunile mici
12

ale parcelelor de cultur ă, caracterul neregulat al acestora, propor ţia mare a culturilor mixte şi în modificarea
frecventă a destinaţiei terenurilor. Şi numărul speciilor de animale domestice cunoscute şi crescute era foarte
mare (bovine, ovine, caprine, porcine, păsări etc,), unele dintre acestea ieşind ulterior din cercul de interes
economic al omului. Policultura explică, pe lângă agrotehnica elementar ă, menţinerea unei productivităţi mici a
muncii. Unele elemente ale organizării patriarhale, comunitare, s-au păstrat în cadrul societ ăţilor ulterior apărute;
de exemplu, în Europa, mai ales la germani, la slavi şi la români a funcţionat până aproape de epoca modernă
proprietatea comunitar ă a ţă r ă nimii libere, din care s-au păstrat până astăzi păşunea (islazul) comunal ş.a.
Societatea
organiz ări primitiv
r ămânândă reprezint
doar subă forma
astăzi ununorrelict istoric,
izolate, în grupuri umane ale
zonele izolate să se mai
careecumenei , cumen ţinăţiila grele
condi nivelul
de acestei
viaţă :
pigmeii din pădurea ecuatorială a bazinului fluviului Congo, unii amerindieni din pădurea ecuatorială
amazoniană, papuaşii din zona central ă, înaltă, a Noii Guinee ş.a.; totuşi şi aceştia preiau treptat elemente social-
economice ale societăţii liberale de piaţă.
Mai tarziu, societatea semiautarhică devine diferenţiată si apar primele excedente. Deşi domină marea
proprietate, totuşi regiunile cu o propor ţie ridicată a micii proprietăţi sunt cele mai active. Persistenţa sclavajului
Un comer ţ internaţional limitat la mărfurile de lux Persistenţa policulturii Societatea diferenţiată este rezultatul
unei stratificări sociale, apărute pe baza creşterii producţiei de bunuri determinată de perfecţionările tehnologice.
Această creştere a început să depăşească necesarul de autoconsum local, permiţând apariţia unor acumulări, o
uşoar ă cre ştere a disponibilului de schimb şi constituirea unei pături de proprietari şi negustori. Diferenţierea
socială s-a accentuat prin apari ţia statului, întovăr ăşit de aparatul său fiscal, militar, administrativ şi ecleziastic,
Societatea diferenţiată semiautarhică se caracterizează prin domina ţ ia exercitat ă de marea proprietate funciar ă
privată ca şi prin rolul deosebit jucat pe plan social şi economic de aparatul militar. Totuşi, marea proprietate
funciar nu a fost niciodat absolut , pe lâng aceasta existând o propor ie variabil de mici proprietari liberi –
ă meşteşugari, atâtăîn mediul
ţărani sau ă rural câtă şi în cel urban; în unele regiuni
ţ ă în vestul Germaniei sau în
(de ex.,
Elveţia) mica proprietate funciar ă a fost aceea care a predominat, ceea ce a creat un anumit spirit de ini ţiativă şi
de responsabilitate al locuitorilor, stimulând evoluţia spre o societate de un tip mai avansat. Pe de altă parte,
sclavajul, apărut în antichitate, a persistat pân ă în secolul al XIX-lea, pe alocuri, mai ales pe planta ţ iile
organizate în coloniile europene, şi a reprezentat cauza unui masiv transfer for ţat de populaţie africană, cu
reflexe directe asupra actualei structuri rasiale mixte a multor foste state coloniale (S.U.A., Brazilia, insulele din
arcul Antilelor ş.a.m.d.) Societatea diferenţiată a devenit o societate semiautarhică, în care doar o anumit ă parte
din bunurile produse erau destinate pieţei iar autoconsumul era încă dominant. Numeroase cauze explică de ce
nu se generalizaser ă schimburile de bunuri – surplusurile modeste şi f ărâmiţarea politic ă, însoţită de numeroase
bariere vamale şi pierderile determinate de primitivismul ijloacelor de transport, ca şi de şi de insecuritatea
politico-militar ă, toate ridicând mult nivelul preţurilor de desfacere. Ca urmare, circula ţia internaţională era
limitată la mă rfuri cu valoare ridicat ă şi cu volum relativ mic – mirodeniile (din Asia de Sud-Est), mătasea (din
China), lănurile (din Rusia), vinurile (din ţinuturile mediteraneene), chihlimbarul (din zona Mării Baltice),
metalele rare şi pietrele preţioase. Datorită acestui comer ţ limitat, în agricultur ă, sector în care continua să
lucreze marea majoritate a populaţiei active, policultura, destinat ă acoperirii celei mai mari pă r ţ i din consumul
local, a r ă mas dominant ă, deşi se conturaser ă şi unele tendinţe de specializare, mai ales pe plantaţii. O lume
rurală caracterizată prin mari inegalităţi Un system nestimulativ O agricultur ă înapoiată Reforme agrare imperios
necesare, dar cu asigurarea unei anumite dot ări tehnice În Lumea a Treia reminiscenţele marii proprietăţi de tip
feudal sunt încă destul de puternice, determinând, în primul rând, o distribu ţ ie foarte inegal ă a propriet ăţ ii
funciare, cu o bună parte din ţăr ănime obligată să-şi asigure subzistenţa precar ă prin munca, permanentă sau
temporar ă, pe marea proprietate (de exemplu, în India exist ă 47 de milioane de familii ţăr ăneşti complet lipsite
de pământ) Acest sistem social-economic este foarte puţin stimulativ şi nu permite pă trunderea progresului
agrotehnic, deoarece producătorul, de cele mai multe ori, nu este proprietar al produsului muncii sale şi nu vede
nici un avantaj într-o eventual ă creştere a producţiei. Ţăr ănimea, în mod obişnuit, este complet lipsită de rezerve
financiare, ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori este îndatorat ă iar datoriile neputând fi achitate, creditorii
acaparează şi multe din micile propriet ăţi, accentuându-se şi mai mult inechitatea funciar ă. Doar marea
proprietate este capabil ă să se doteze mai bine, accentuânduse şi pe această cale diferenţelor de standard de viaţă
dintre marii proprietar şi micii producători. Toate acestea explică, în primul rând, nivelul înc ă foarte înapoiat al
agrotehnicii în cele mai multe din agriculturile din Lumea a Treia, cu un consum foarte redus de îngr ăşăminte
chimice, cu un grad foarte sc ăzut de mecanizare şi cu producţii foarte modeste la hectar. Principala problem ă
socială, în astfel de situaţii, este f ăr ă îndoială, aceea a efectuării unor reforme agrare, care să ducă la o distribuţie
mai judicioasă a fondului funciar, însă astfel de reforme agrare trebuie s ă fie judicios concepute şi bine pregătite,
asigurând simultan şi accesul noilor împroprietăriţi la o agrotehnică modernă. Cu toate greutăţile inerente, totuşi,
în unele state, mai ales în America Latin ă, unde s-au f ăcut reforme agrare, cel puţin par ţiale, acestea au avut
rezultate pozitive în ridicarea productivităţii agriculturii şi al standardului de viaţă al marilor mase rurale.
O anumită acumulare a capitalului a început încă din Antichitate şi Evul Mediu, prin comer ţ,
speculaţiile financiare, cu imobile, terenuri, schimb valutar etc., astfel ap ărând primele centre ale capitalului
preindustrial , aşa cum au fost cele din Italia medieval ă (Veneţia, Genova, Siena ş. a.), din Ţărilor de Jos
13

(Brugge, Gent, Antwerpen, Amsterdam) sau Germania (Augsburg). Dezvoltarea economiei de pia ţă a fost
favorizată de Marile Descoperiri Geografice, care au deschis calea colonizării, de către europeni, a Americilor,
Africii şi Australiei, precum şi a unei mari păr ţi din Asia, creându-se astfel premisele formării unei pieţe
mondiale unice şi ale acumulării capitalului prin relaţii economice inechitabile între metropolele şi colonii, prin
deschiderea unor noi zăcăminte de substanţe minerale utile, înfiinţarea de plantaţii, comer ţul cu sclavi ş.a.m.d.,
capital care, în multe cazuri, a fost investit eficient - în primul rând, în Marea Britanie şi Olanda. Instaurarea
economiei de pia ţă ca sistem social-economic dominant a avut loc din sec.al XVIII-lea, în Europa Central-Nord-
Vestică (începând
industriale, cu Marea
maşinismul Britanie),
pătrunzând, într-ocaprim
rezultat
ă fază,alîn expansiunii progresului
domeniul industriei tehnic
textile dinînanii
şi apoi ţiei
Revolugrea
industria
(exploatări carbonifere, siderurgie, industrie mecanică şi chimică), precum şi în modernizarea transporturilor. O
societate care pleacă de la acumulări mai vechi Creşterea acumulărilor prin exploatare colonial Rolul hotărâtor al
revoluţiei industrial Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale
omenirii Autoconsumul tinde să dispar ă iar producţia-marf ă tinde să se impună într-un mod exclusiv. Se
constituie treptat pia ţ a mondial ă unică , circulaţia universală a mărfurilor, a capitalului şi, într-o anumită măsur ă,
a for ţei de muncă şi a informaţiei, prin reducerea rolului şi, apoi, prin desfiinţarea treptată a barierelor vamale,
prin creşterea permeabilităţii frontierelor ş.a. Se dezvoltă şi forme regionale de unificare a pieţei, ca Uniunea
Europeană sau N.A.F.T.A. (statele nord-americane) dar aceasta nu înseamnă, însă, că nu se mai manifestă
anumite aspecte ale protecţionismului, mai ales în Japonia. Existenţa pieţei mondiale unice implică o confruntare
direct între toţi producătorii de bunuri şi prestatorii de servicii, creând un câmp larg de desf ăşurare pentru
întreprinză torii cei mai eficien ţ i dar şi condiţii grele pentru producătorii puţin eficienţi, cu o tehnologie
înapoiată. Aceasta explică, alături de diferenţele de potenţial natural şi de structur ă socială, adâncirea
diferen ierilor în nivelul de dezvoltare al statelor Globului, în perioadele modern i contemporan , statele
ţ dezvoltându-se mai repede decât majoritatea celor din Lumea a Treiaă iar
industriale ş în acestea din ă urm ă
înregistrându-se un ritm mai redus al creşterii economice, grevat şi de o creştere explozivă a populaţiei. Atunci
când e adaugă şi instabilitatea politică , se poate ajunge la adev ărate stări de catastrof ă economic-socială, ca în
multe state din Africa Subsahariană (R. D. Congo, Sierra Leone, Ruanda, Burundi, Kenya etc.) dar şi în
teritoriile palestiniene, în Haiti, Noua Caledonie ş.a. Lumea a Treia este, îns ă, extrem de diferenţiată, al ături de
acestea distingându-se şi câteva state şi teritorii aflate în plin progres, cu creşteri ale produsului naţional brut pe
locuitor de peste 4 % anual, adeseori pe seama unei salariz ări foarte modeste, cum sunt India, Chile, Uniunea
Myanmar ş. a. Subdezvoltarea Lumii a Treia duce la o valorificare cu totul incomplet ă a resurselor de for ţă de
muncă, şomajul , total sau par ţial, fiind mult mai r ăspândit decât în statele dezvoltate, lipsa de locuri de muncă
împingând o bună parte din populaţie la o subzistenţă bazată pe expediente şi surse de venituri ilegale.
Majoritatea statelor Lumii a Treia au recurs şi la împrumuturi masive de pe piaţa internaţională a capitalului, cu
dobânzi ridicate, ajungând într-o stare gravă de îndatorare (în 2005 datoria externă totală a Lumii a Treia a
ajuns la 2 632 mld. $, din care cea mai mare parte revine statelor Americii Latine). Unificarea pieţei mondiale –
caracteristică de bază a societăţii liberale de piaţă Reţineţi ! Subdezvoltarea – rezultat al formării pieţei mondiale
unice, agravat însă de situaţiile locale Sunt şi state care reuşesc să se desprindă din subdezvoltare. Gravele efecte
ale şomajului de masă din Lumea a Treia O îndatorare care grevează serios posibilităţile de dezvoltare Reţineţi
ca actuala Lume este condusă din câteva centre, unde coexistenţa cu o propor ţie variabilă de proprietate publica
si private, face ca sa nu reziste decât cine se modernizeaz ă în permanenţă, cu tendinţe spre un consum excesiv,
prin menţinerea şi a unor subvenţii de la stat. Sistemul economic liberal fiind reglat, în primul rând, de jocul liber
al valorilor pe piaţă, acest fapt evidenţiază existenţa principalelor centre de comand ă ale economiei mondiale
contemporane, care corespund cu sediile marilor burse de valori : New York, Tokyo şi Osaka, Londra, Frankfurt
am Main, Paris, Zürich, Milano ş. a. Economia liberală de piaţă se bazează şi pe o îmbinare complexă a
responsabilit ăţ ii individuale cu responsabilitatea colectivă , pe măsura creşterii standardului de viaţă din statele
dezvoltate, o propor ţie tot mai mare din populaţie devenind coresponsabilă la managementul întreprinderilor,
prin sistemul societ ăţilor anonime, pe acţiuni – de exemplu, în S.U.A. 40 % din familii au ajuns să fie deţinătoare
de acţiuni ale societăţilor cotate la bursă. Deşi proprietatea privată a indivizilor sau coacţionarilor, asupra
terenurilor, utilajelor, clădirilor, capitalului etc., este dominantă, totuşi exist o propor ţie mai mare sau mai mică a
participării propriet ăţ ii publice, mai ales în sectoarele de importan ţă strategică (căile ferate, energia electrică
ş.a.) şi în statele care au avut perioade mai îndelungate de guvernare socialist (Franţa, Marea Britanie, Germania,
Suedia, Austria ş.a.) sau care au moştenit nişte structuri etatizate din timpul unei perioade totalitare din trecut
(Italia), în timp ce în Statele Unite şi în Japonia ponderea sectorului public este foarte redusă. Legea concurenţei
îi obligă pe întreprinzători la o retehnologizare şi la o remodernizare permanent ă , ceea ce implică asigurarea
distribuirii unei păr ţi corespunzătoare din veniturile întreprinderilor sectoarelor de cercetare şi dezvoltare,
întreprinderile care acordă cercetării propor ţia cea mai mare din venituri (a şa cum au fost, în perioada postbelică,
întreprinderile japoneze) câştigând într-o măsur ă crescândă piaţa internaţională, în dauna întreprinderilor care au
acordat o mai mică atenţie acestui sector. Din p ăcate, dezvoltarea excepţională a publicităţii face ca, în cazuri
extreme, să impună chiar şi produse inutile, consumânduse o propor ţie anormală din resursele naturale ale
Globului. Deşi se susţine la modul general principiul practicării unor preţuri realiste, totuşi statele occidentale
14

continuă să acorde unor sectoare în dificultate şi anumite subvenţii, destinate mai ales agricultorilor vest-
europeni, pentru ca aceştia să poată rezista, deşi produc la preţuri de cost ridicate (datorită hipertehnologizării),
în faţa invaziei de produse agricole, similare dar obţinute mult mai ieftin, provenind din Statele Unite, Canada,
Argentina, Australia, Noua Zeelandă ş.a. condusă de societăţile transnaţionale Paradisurile fiscale tr ăiesc bine
exploatând o legislaţie fiscal indulgentă. O agricultur ă tot mai productivă Ferme tot mai mari şi tot mai rentabile
Specializare agricolă care merge până la monocultur ă Legea concurenţei şi tendinţa generală spre obţinerea unui
maximum de economii de scar ă duce, în mod permanent, la o tendinţă de concentrare a capitalului, în felul
acesta
de piaţăajungânduse la societ ăţ de
. Acestea controleaz i transna ţ ionale
preferin (multina
ţă industria ţionale), industria
petrolului, devenite astăzi elementele-cheie
autovehiculelor, aleelectronic
industria economiei ă,
industria chimică, industria alimentar ă şi comer ţul, avându-şi sediile, în primul rând, în Statele Unite, Japonia,
Marea Britanie, Franţa, Germania şi Olanda. Chiar dacă au fost foarte aspru criticate, pentru faptul că îşi
urmăresc exclusiv propriile interese, nu se poate contesta societ ăţilor transnaţionale un rol pozitiv – acela de a
crea o industrie pionier ă în multe state în curs de dezvoltare. Cre şterea mobilităţii internaţionale a capitalului şi
tendinţa de evaziune fiscală a dus şi la apariţia unui adevărat paradox economic - paradisurile fiscale – state şi
teritorii mici, care atrag sediile a numeroase societ ăţi şi filiale, prin impozitele reduse practicate; aceste state
obţin produsuri naţionale brute pe locuitor anormal de ridicate faţă de minimumul de effort economic realizat –
cazurile Luxemburgului, al principatului Monaco, al Liechtensteinului, al arhipelagului Bahamas ş.a. În
domeniul agriculturii, se produce, după modelul industriei, o însemnată cre ştere a productivit ăţ ii terenului, prin
păr ăsirea asolamentului tradiţional, care lăsa mult timp solul neutilizat, prin introducerea chimizării, a unor
varietăţi şi rase superioare, prin înlocuirea zootehniei pastorale prin zootehnia în stabula ţie, pe baza furajelor
cultivate sau importate etc. Are loc şi aici o vizibilă concentrare a proprietăţii funciare, mai ales în Australia,
Canada i în Statele Unite, unde, dimensiunile mari ale fermelor fac s se ob in pre uri mult mai mici ale
produselor ş agricole decât în Europa Occidentală. În vederea obţinerii maximumului ă ţ ăposibil
ţ de rentabilitate şi în
funcţie de optimumul ecologic al plantelor de cultur ă şi al sectoarelor zootehnice, agricultura se dezvoltă pe baza
unei specializă ri din ce în ce mai stricte. Astfel au luat na ştere zonele de specializare agricolă, cât se poate de
clar conturate în S.U.A. – Corn Belt (centura porumbului, din centrul Câmpiei fluviului Mississippi), Cotton Belt
(centura bumbacului, din sud-estul S. U. A.), Diary Belt (centura creşterii bovinelor pentru lapte, din zona
Marilor Lacuri) ş.a.m.d.
Experienţa unei economii centralizat planificate şi efectele geografice ale acesteia au fost asamblate pe
trei continente, realizandu-se un sistem sociale-conomic bazat pe o utopia teoretic ă. Sistemul social-economic
bazat pe planificarea centralizată nu a apărut spontan, ca economia liberală de piaţă, ci pe baza încercării de a
pune în practică ideile marxiste, precum şi ca o reacţie la neajunsurile, ar ătate mai sus, ale societăţii capitaliste.
Această experienţă social-economică se caracterizează prin : - unicitatea modelului şi caracterul subsidiar al
unor tr ăsături cu caracter naţional; - etatizarea sau cooperativizarea întreprinderilor industriale, terenurilor,
unităţilor comerciale, mijloacelor de transport ş.a.m.d. (cu excepţia Poloniei şi a fostei R.S.F.Iugoslavia, unde, în
agricultur ă a rezistat mica proprietate privată); - planificarea centralizat ă a economiei, devenită posibilă prin
etatizare, începând cu investiţiile, trecând prin producţie şi încheind cu repartiţia bunurilor şi relaţiile economice
internaţionale; - concentrarea fondurilor destinate investiţiilor productive, prin menţinerea consumului la un
nivel minimal, acordarea unei aten ţ ii preferen ţ iale dezvolt ă rii industriei şi, în cadrul acesteia – industriei grele. -
atenţia deosebită acordată politicii de repartiţie geografică cât mai largă a “for ţelor de producţie”, în ideea
asigur ă rii unor locuri de muncă cât mai numeroase, în zona de origine, pentru a evita Efectele uman-geografice
ale organizării social-economice în diferitele etape de evolu ţie ale omenirii migraţiile la distanţă ale for ţei de
muncă, de regulă eliminat ă din agricultur ă de mecanizare şi cooperativizare; - încercarea de a asigura locuri de
muncă pentru toat ă popula ţ ia capabil ă de muncă , ducând la încadrarea unui număr exagerat de salariaţi şi la
menţinerea unei productivităţi reduse a muncii; - interven ţ ia sistematică şi brutală a statului în viaţa individului,
a familiei, a grupului social, etnic sau confesional, soldat ă cu deportări în masă, demolări de cartiere sau
localităţi, restrângerea dreptului la deplasare şi sugrumarea atitudinii critice - militarizarea economiei – crearea
complexului militaro-industrial şi acordarea unei păr ţi exagerate din produsul intern brut cheltuielilor militare;
De la speranţele iniţiale la criza sistemului. Caracteristice - realizarea, de preferin ţă, a unor gigantice lucr ă ri, cu
caracter de prestigiu, denumite “de transformare a naturii” (irigaţii, hidrocentrale, canale), extrem de costisitoare
şi uneori foarte discutabile ca eficienţă economică dar cu consecinţe grave asupra st ării mediului de viaţă al
omului – salinizarea secundar ă a solului (de exemplu, în Asia Centrală), declanşarea eroziunii eoliene a solului
(de exemplu, în nordul Kazahstanului) ş.a.; - edificarea unor întreprinderi de talie foarte mare pentru a profita cât
mai mult posibil de economiile de scar ă. şi a asigura un ritm cât mai înalt de cre ştere a producţiei, aşa cum sunt
marile combinate siderurgice de la Galaţi, Nowa Huta, Magnitogorsk ş.a., hiperconcentrare care a lăsat, însă, în
afara industrializării multe oraşe mici şi majoritatea comunelor rurale; - crearea unor organisme economice
suprastatale şi a unor întreprinderi cu investiţii multinaţionale, aşa cum a fost Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc, care, teoretic, ar fi trebuit să dirijeze specializarea economică, în primul rând industrial ă, a ţărilor
membre, în funcţie, în principiu, de condiţiile de maximă favorabilitate înregistrate în fiecare stat în parte;
Concentrarea capacităţii de investire în mâinile statului şi limitarea la minimum a consumului au asigurat într-
15

adevăr, într-o primă fază, extensivă, un ritm înalt de cre ştere al industriei (şi mai puţin – al agriculturii). Cu
timpul, însă, au început să câştige tot mai mult în greutate neajunsurile sistemului – epuizarea într-un termen
scurt a unor resurse naturale suprasolicitate, incapacitatea statului de asigura piaţa internă cu produse de larg
consum, incapacitatea acestuia de a cointeresa intelectualitatea tehnic ă şi producătorii, rigiditatea planificării,
gradul redus de autonomie al întreprinderilor, r ămânerea în urmă pe plan tehnologic, caracterul artificial al
sistemului de preţuri, lipsa de convertibilitate a valutelor, existen ţa unui aparat de stat şi de partid pletoric şi
ineficient, incapacitatea de a obţine o balanţă comercială externă activă etc. Acestea au fost agravate de criza
pia ţă, apăărând

energetic , dino1973 – ţă
tendin 1982, la care sistemul
de stagnare economiccentralizat
ă, din ce înplanificat s-a adaptat
ce mai evident multdin
începând maijurul
greuanului
decât1985.
economia de
Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii se
observa incepand cu acest mileniu. Revenirea la principiile economiei liberale de pia ţă, a determinat China
comunistă să devină o ţar ă prosper ă, paradoxal, pe seama marelui capital internaţional. Dezordinea internă mai
descurajează încă, pe alocuri, investiţiile. Mai întâi în fosta Iugoslavie, apoi în Ungaria, Polonia, R. P. Chineză şi
fosta U.R.S.S., iar după 1989 şi în majoritatea fostelor state cu economie centralizată această stagnare a impus o
încercare de revenire la economia liberal ă de piaţă, bazată pe creşterea responsabilităţii individuale sau de grup
în producţie (privatizarea întreprinderilor de stat, reîmproprietărirea ţăranilor, sprijinirea reconstituirii proprietăţii
private mici şi mijlocii, în industrie, meşteşuguri, comer ţ ş.a., creşterea gradului de autogestiune în societăţile
r ămase în domeniul public, creşterea ponderii participării salariaţilor la capitalul întreprinderilor etc.), renun ţarea
la planificarea centralizată, liberalizarea preţurilor, crearea câmpului de acţiune pentru legile pieţei, reducerea
sau chiar renunţarea la sistemul de subvenţii statale, crearea unor condiţii cât mai bune pentru venirea în ţar ă a
marelui capital internaţional (de exemplu, prin sistemul zonelor libere din lungul litoralului R. P. Chineze),
liberalizarea schimbului valutar, apropierea de organismele economice occidentale sau intrarea în acestea
(Uniunea Europeană) ş.a.m.d. În anumite situaţii, această politică liberală, a început să dea rezultate vizibile – în
special în R. P. Chinez ă, care cunoaşte o creştere f ăr ă precedent a producţiei industriale şi agricole, reuşind să
asigure un nivel de viaţă decent celei mai numeroase populaţii de pe Glob şi tinzând să devină, treptat, prima
mare putere economică mondială, apoi în Vietnam, Cambodgea, Laos, Polonia, Slovacia, Slovenia, Albania şi
Cuba. Sunt însă şi state din fostul bloc sovietic, unde, cu toat ă ieftinătatea for ţei de muncă, rezultatele pozitive
întârzie să se arate, ca în Tadjikistan, R. Moldova, Ucraina ş.a., datorită încetinelii cu care s-a f ăcut privatizarea,
neîncrederii manifestate de cele mai importante societăţi transnaţionale, generalizării corupţiei, dezordinii social-
politice, pierderilor produse de conflictele militare ş.a.
Ca o concluzie, evoluţia economiei mondiale, de la inceputurile civilizaţiei pana in present, a pus
amprenta pe tipologia regional economica dar sip e o polarizare exacerbate economica. Din ce s-a prezentat mai
sus se pot trage urmatoarele idei:
1. Absenţa sau caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane primitive,
consecinţă a producţiilor mici, a izolării şi a relaţiilor conflictuale dintre grupuri, impun fiec ărui grup acoperirea
întregului consum din producţia proprie, indiferent de favorabilitatea condiţiilor naturale.
2. Societatea europeană păstrează şi astăzi, în mediul rural, reminiscenţe ale vechii societăţi comunitare,
aşa cum este păşunea comună (islazul comunal), marea familie (în Peninsula Balcanică), munca în comun (la
recoltarea fânului ş. a.), conservarea în comun a anumitor produse ş. a
3. Comer ţul internaţional se lovea de numeroasele bariere vamale, ca urmare a fragment ării politice, de
caracterul rudimentar al căilor de comunicaţie şi al mijloacelor de transport, de frecven ţa accidentelor şi de
nesiguranţa politico-militar ă.
4. Principala moştenire de astăzi de la societatea semiautarhică diferenţiată este aceea a inegalităţii
distribuţiei proprietăţii funciare din Lumea a Treia, persisten ţa marii proprietăţi lăsând f ăr ă pământ sau cu
pământ foarte puţin mari mase de ţărani din sudul Asiei, Africa de Nord, America Latină ş. a.
5. Marea Britanie şi Olanda sunt ţările care au profitat cel mai mult din exploatarea colonial ă, investind
cu profit capitalul obţinut şi trecând de timpuriu la industrializare, în vreme ce Spania şi Portugalia au risipit
acest capital pentru lux, construcţii fastuoase şi gigantice, în conflicte interne etc.
6. Desprinderea din subdezvoltare s-a produs printr-o utilizare judicioas ă a capitalului propriu (iniţial,
acumulat pe seama unei salarizări modeste a for ţei de muncă), atragerea capitalului internaţional (de exemplu, în
Singapore), ridicarea sistematică a calificării for ţei de muncă, valorificarea poziţiei geografice şi a unor resurse
natural caracteristice (petrolul din bazinul Golfului Persic etc.), atenţia acordată tehnologiei de vârf ş. a.
7. Specializarea înseamnă valorificarea optimă a condiţiilor naturale (în primul rând a solului şi a
climei), în funcţie de acele culturi sau acele sectoare zootehnice la care se ob ţine un maximum de productivitate,
renunţându-se la culturile şi la sectoarele de creştere mai puţin rentabile. Poziţia geografică şi gradul de dotare a
teritoriului cu căi de comunicaţie influenţează de asemenea specializarea agricolă, după cum am văzut încă din
modelul lui von Thünen.
8. Economia centralizat planificată a căutat, de cele mai multe ori în zadar, s ă îndepărteze absenţa
industriei grele, nivelul coborât al tehnicii, inegalit ăţile de dezvoltare regională, nevalorificarea unor resurse
naturale, ocuparea par ţială a for ţei de muncă, ciclicitatea activităţii economice, inegalităţile de distribuire a
16

veniturilor, tendinţele speculative, existenţa unor clase şi pături sociale parazitare sau slab productive,
dimensiunile mici ale pieţei interne, dispersia capitalului, fragmentarea proprietăţii funciare şi dezinteresul
ţăr ănimii lipsite de pământ.
9. Pe plan geografic, s-au construit unit ăţi industriale gigantice şi numeroase obiective industriale în
regiunile subdezvoltate, s-au realizat imense lucr ări „de transformare a naturii”, frecvent cu efecte nocive asupra
mediului, s-a modificat substanţial peisajul agrar prin comasarea propriet ăţilor, a crescut foarte mult suprafaţa
oraşelor, prin întinse cartiere de locuinţe colective şi zone industriale masive, au fost demolate unele centre
istorice
mari şi cre oraşelor,
aleşterea densita ăţfost
ii îndemarat ă o „sistematizare” rurală, care şi-a propus concentrarea populaţiei în sate
vatr ă etc.
Fenomenul regionalizarii desemneaza tendinta de a vedea statele apartinand aceleiasi regiuni geografice
apropiindu-se din punct de vedere economic si/sau politic. Pana in prezent, motivatia a fost, in primul rand,
economica si aceasta a fost transpusa in practica prin adoptarea si inmultirea, treptata, de acorduri regionale, mai
intai comerciale, apoi si de alta natura.
Gruparea regionala a mai multor state a dus la formarea asa-numitelor blocuri regionale, ceea ce
sugereaza ideea de coeziune, de unitate si solidaritate.
Exista mai multe tipuri de uniuni/blocuri regionale, de la cea mai simpla, zona de liber schimb, la cea
mai integrata si complexa, uniunea economica.
In zonele de liber schimb sunt eliminate taxele vamale si restrictiile cantitative prinvind produsele
comercializate pe ansamblul arealelor lor. Din aceasta categorie fac parte: NAFTA(Acordul de Liber Schimb
Nord-American), ASEAN(Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est), APEC(Forumul de Cooperare Economica
Asia-Pacific), AELS(Asociatia Europeana a Liberului Schimb), CEFTA(Acordul de Liber Schimb din Europa
Centrala) s.a.
Uniunea economica reprezinta tipul cel mai integrat, presupunand, pe langa libera circulatie a
persoanelor, a bunurilor, a serviciilor si a capitalului, si existenta politicilor macroeconomice comune.
Unica grupare regionala de acest fel este UNIUNEA EUROPEANA, care a inceput ca o piata comuna a
carbunelui si otelului (1951) si a continuat ca o piata comuna in toata domeniile liberei circulatii(1957,
Comunitatea Economica Europeana). Din 1992 are actuala denumire, realizand ulterior uniunea vamala si
monetara, iar in prezent are ca obiectiv uniunea politica si o politica externa de securitate comuna.
Globalizarea este procesul de largire, adancire si accelerare a interconectarilor la scara mondiala in
toate aspectele vietii social-economice contemporane. Asadar nu numai in domeniul economic, cum a fost multa
vreme perceputa, ci si in cele social, politic, tehnologic si cultural.
Principalele aspecte ale vietii social-economice care reflecta procesul de globalizare sunt:
Natura globala a stiintei si tehnologiei: chiar daca sursele principale ale progresului tehinic sunt tarile
dezvoltate, cercetarea se bazeaza pe resursele globale din toata lumea;
Marketingul global : strategia firmelor tinde sa promoveze marci universale, cultura publicitatii
devenind o adevarata industrie;
Sistemul financiar mondial : institutiile bancare, agentii ale pietei de capital, organismele financiare
internationale formeaza o adevarata retea;
Gradul atins de infrastructura de comunicatii, mai ales prin mass-media, care a dobandit acoperire la
scara planetara si instituirea unei retele globale de transmitere/receptare a informatiilor.
I.2.5. Capitalele – expresia polarizării regionale

Un loc aparte în geografia regional ă îl ocupă centrul unei regiuni geografice; în cazul nostru o
ţar ă sau o entitate politico-administrativă cu oarecare autonomie teritorială şi decizie politică, socială,
sau de natur ă economică.
Aşadar, cum se poate înţelege, capitala nu poate fi decât un loc central care are diverse nuanţe
(mai ales de putere decizional ă) în teritoriul statal sau regional. Leg ătura cu „periferia” (teritoriul
insubordonat) este la fel ca cea analizată capitolul anterior.
În avangarda acestei analize sunt necesare câteva precizări foarte utile geografiei regionale, chiar dacă
sunt a priori din domeniul geografiei politice. În primul rând este necesar ă precizarea termenului de
confedera ţ ie care presupune o uniune de state suverane, ca o form ă tranzitorie al cărei rezultat constă
fie în dizolvarea acestei confederaţii, fie în transformarea ei în stat federal sau federa ţ ie (un grup de
state succedând adesea unei confedera ţii, ca o unitate internaţională distinctă căreia îi apar ţine,
exclusiv suveranitatea externă) De multe ori sunt unite state care au instituţii guvernamentale comune.
Spre exemplu: un grup de republici pot avea în comun cet ăţenia, armata, un tribunal, un secretariat, un
consiliu de miniştri sau chiar o camer ă a parlamentului bicameral. În a doua jumatate a secolului XX,
confederaţiile au dominat diplomaţia: NATO, ONU, Comunitatea Europeană. A nu se confunda cu
federalismul ca un sistem politic în care mai multe state independente abandoneaz ă fiecare o parte a
17

suveranităţii sale în favoarea unei autorităţi superioare. Federalismul nu este decât o form ă de
organizare politică teritorială în care unitatea şi diversitatea regională sunt cuprinse într-un singur
sistem politic prin distribuirea puterii între guvernele regionale şi cel central, astfel încât s ă fie
asigurate existenţa şi autoritatea fiecăruia în parte. În cadrul federaţiei, relaţiile dintre guvernul central
şi cele regionale se caracterizează prin independenţă şi interdependenţă, rivalitate şi cooperare.
Sistemul federal nu este un sistem ierarhic descentralizat, ci necentralizat, în care puterea este
împăr ţită între centrele independente, dar interactive ( Enciclopedia Blackwell a institutiilor politice).
În fine, vorbind de statele naţionale unitare, este necesar ă precizarea privind na ţ iunea ca o comunitate
de oameni instalată pe acelaşi teritoriu şi care posedă unitate istorică, lingvistică, religioasă,
economică, oameni care se supun aceleia şi constituţii şi care dispune de suveranitate. Geopolitic,
na ţ iunea este privită ca o comunitate compusă din una sau mai multe naţionalităţi şi care deţine un
teritoriu şi un guvern mai mult sau mai pu ţin clar definite - diviziune teritorial ă care conţine un corp
popular apar ţinând uneia sau mai multor naţionalităţi şi care se caracterizează prin dimensiuni relativ
mari şi statut independent ( Dic ţ ionarul geopolitic Larousse). Pornind de la noţiunea unanim acceptată
privitor la minoritatea na ţ ional ă este de la sine înţeles de ce multe state sunt unitare (Grecia,
România, Bulgaria, Ucraina) pentru că nu orice grup minoritar poate constitui grupul popula ţional sine
qua non de a se considera egal cu majoritarii dint-un teritoriu statal: minoritatea etnică sau naţională
este în acest caz un grup de persoane unite prin limb ă sau religie şi care este integrat unei popula ţii
majoritare de limbă şi religie diferite (a se vedea cazul popula ţiei secuieşti şi maghiarizate din ţara
noastr ). Dic ionarul Larousse mai precizeaz c minoritatea constituie o parte a unei popula ii care se
deosebe ă şte deţ restul prin anumite caracteristici
ă şăi este supusă, de obicei, unui tratament diferenţ ţial.
I.2.5.1.Capitala politică
Trebuie să facem o precizare foarte importantă: toate capitalele politice sunt ora şe.
Majoritatea capitalelor sunt centre urbane în jurul c ărora gravitează întreaga viaţă politică a ţării,
deciziile politice sunt integrale pentru că toate puterile din stat î şi au sediul central al puterii aici. Ele
sunt cu siguranţă exponentele puterii integrale a statului. Astfel, aici, sunt sediile puterii decisive şi
efective (Parlamentul, Preşedenţia sau Coroana, Curtea Suprem ă de Justiţie, Guvernul). Este
binecunoscut cazul unor capitale foarte vechi ( London, Paris, Moscova, Madrid, Roma, Atena,
Damasc, Beijing, Pyóngyong Aman etc ) sau mai noi ( Brasilia, Canberra, Washington,
Rawalpindi/Islamabad, Quezon City/Manila) unde toate prerogativele puterii politice se afl ă aici.
Unele păstrează tradiţia de putere politică în teritoriu încă din antichitate: Roma-întemeiată la 753
î.Ch. ,şiAtena
î.Ch – cea cultural
metropola mai mare
ă a putere militar mediteraneene
lumii antice ă, economică, ,comercial ă şi naval
Beijing-devenit ă a mijlocului
ă capitală a Chineidedin
mileniu
timpulI
dinastiei Zhou , Yerevan-care cu cei peste 2750 de ani ai săi este una dintre localit ăţile cu cea mai mare
longevitate urbană din lume, Ankara, capitala Turciei moderne transferată de la Istanbul în 1923 şi
care de fapt a fost un vechi centru al lumii antice ( Ancyra provinciei romane Galatia) şi medievale
( Angora), Damasq (capitata cu cea mai longeviv ă continuitate, circa 4000 de ani) sau Aman (capitala
Iordaniei, care a fost capitală a amoniţilor, Rabath Ammon, a provinciei romane, în sec. III î.Ch. sub
numele de Philladelphia, iar în 1922 capitala emiratului Transiordania). Unele oraşe au devenit
capitale ca simbol al perpetuării centrului în situl geografic respectiv: cum este cazul capitalei
tunisiene care se află în locul vechii Cartagina, a capitalei egiptene, Al Qahira, care s-a construit în
jurul capitalei musulmane Al Fust āt/Vechiul Cairo, în apropierea Tebei şi Memfisului faraonic sau a
capitalei federale mexicane – Ciudad-de-Mexico – construit de spanioli pe ruinele vechii capitale
aztece Tenochtitlán distrus de spanioli lui Cortez. Dezvoltarea radial-concentric ă a unor state a dus la
men ţinerea
din 508, vechiului
London- centru
capitala al puterii
englez expansioniste
ă stabilit ca putere
ă de Wilhelm centrallaă: Paris-
Cuceritorul 1066 , capitala regatului de
Moscova/Moskva- franc
la
sfâr şitul sec. al XIV-lea va deveni reşedinţa Marelui Cnezat Rus , Madrid-devenită capitala regilor
Spaniei la 1561 , Budapesta-devenine capitala Regatului Maghiar la 1361 prin unificarea celor dou ă
urbe dunărene din Câmpia Panonică, Buda- Pesta, Kiev/Kyiv-capitala cnezatului ucraineao-rus încă din
sec. al IX-lea , Damasc-încă din 661 capitala califatului ommeyad , Teheran-capitala Persiei din 1788 ,
Baghdad-ce purta denumirea de Medinat-al-Sabal pe vremea când regatul abassid şi-a stabilit capitala
în 762, Beograd- capitala statului sârb din sec. IX, Nara-Kyoto-Tokyo (localitatea Tokyo s-a dezvoltat
între 1603-1619 în jurul castelului Edo şi va deveni reşedinţa şogunilor Jeyasu Tokugawa, ca apoi să
preia funcţia de capitală politică a statului nipon, din anul 1869, func ţie pe care o deţinuse oraşul
18

Kyoto, între 794-1869 şi Nara, între 710-794) , Pyóngyong/Phennyang-cel mai vechi oraş al Coreei,
care va deveni între 427-668 capitala statului Koguryo şi între 935-1392 capitala statului unificat
Koryo, Seoul-capitala statului coreean al dinastiei Yi între 1300-1910, Copenhaga/K ǿbenhavn-capitala
Regatului Danemarcei, mutată în 1443 de la Roskilde, Pnom-Penh-capitală a regatului khmer,
str ămutată în 1432 de la Angkor, Jakarta-capitală din 1609 a statului indonezian, Viongchon/Ventiane-
capitala statului laoţian începând cu anul 1563 şi Kabul-capitala Afghanistanului (metropolă a
Regatului Greco-Bactrian din sec. II va fi cucerit ă de arabi şi islamizată, dar va cunoaşte o nouă
înflorire devenind pe timpul domniei lui Zahir ed-Din capitala Imperiului Marilor Moguli, între 1483-
1530, şi pe timpul domniei lui Timur Şah Darani va deveni capitala statului independent afghan,
str ămutată de la Kandahar în 1775). Afirmarea noilor na ţiuni moderne din secolele XVIII-XIX, cât
mai ales în recentul încheiat secol, s-a concretizat prin edificarea unor capitale politice dinamice şi
eficiente în Europa ( Berlin, Dublin, Helsinki, Bucure şti, Sofia, Praga/Praha, Bratislava,
Var şovia/Warszawa, Reykjavik ), în America de Nord şi Centrală (Washington, Ottawa- ex Bytown,
San José, La Habana/Havana, Santo Domingo, San Salvador , Port-au-Prince, Tegucigalpa, Kingston,
Managua, Ciudad-de-Panama, Port-of-Spain fost Puerto España), în Asia ( Bangkok/Krung Thep,
Ankara, Ha-nôi, San’ ā’/Sanaa, New Delhi, Karachi-Rawalpindi-Islamabad , Ar Ryiadh, Dhāk ā,
Kolombo, Kathmandu, Tel Aviv-Jaffa, Manila, Beyrouth), în Africa ( Libreville, Conakry, Nairobi,
Monrovia, Maseru, Pretoria-Capetown, Kampala, Rabat , Tunis, Alger , Tripoli, Dar-es-Salaam, Adis-
Abeba, Antannanarivo), în America de Sud ( Buenos-Aires, Santiago-de-Chile, Asunción, La Paz-
Sucré, Montevideo, Rio-de-Janneiro-Sao-Paolo-a c ror rivalitate va determina str mutarea capitalei
braziliene la Brasilia, Lima, Quito, Caracas, Santaă Fé de Bogotá) şi în Extremul ă Orient Pacific
(Wellington, Canberra). Lupta de eliberare naţională a fostelor colonii desf ăşurată, cu precădere după
cel de-al doilea r ăzboi mondial a dus la apariţia unor noi state independente pe harta lumii şi prin
urmare puterea politică a noului stat se va amplasa în ora şele vechii administraţii coloniale ( Doha/Ad
Dowhah, Kigali, Basseterre, Castries, Kingstown, São Tomé, Dakar, Victoria, Freetown, Khartoum,
Paramaribo, Honiara, Lillongwe, Nouackchott, Port Louis, Palikir, Lourenço Marques, Windhoek,
Lagos, Saint John’s, Nassau, Bridgetown, Belmopan/Belize, Porto/Novo/Cotonou, Yaoundé, Lomé,
Nuku’alofa, Vaiaku, Kampala, Port Vila, Lusaka, Yamoussoukro-Abidjan, Djiboutti, Roseau, Abu-
Dhabi, Bissau, Banjul, Malabo, Georgetown, Monrovia) sau pe locul unor foste capitale regale sau
imperiale cucerite de britanici, francezi, olandezi, belgieni, spanioli sau portughezi ( Port Moresby,
Apia, Mogadishu, Bamako, Yasen, Niamey, Masqat, Koror, Luanda, Thimbu/Thimphu,
Gaborone/Gaberonnes, Bandar Seri Begawan, Ouagadougou, Bouéa, Maseru, Mbabane, Lozitha,
independente ( Al).Kuwait,
Ludzini, Asmara Create Abu-Dhabi,
iniţial ca zone neutre
Oman sau cuale
). Capitale protectorat ONU, integrale
puterii efective unele emirate
au fostaucreate
devenit
ca
urmare a unor retorsiuni politice, decăderi sau f ărâmiţări politico-statale, impuse de interesele
geopolitice ale marilor puteri postbelice din a doua jumătate a secolului XX. Exemplul creării unor noi
capitale în state-surori separate este cel mai gr ăitor: Bonn pentru R.F. a Germaniei şi Berlinul-de-Est
pentru R.D. Germană, Phyongyang pentru R. P. D. Coreeană şi Seoul pentru Coreea de Sud, Ha-noi
pentru Vietnamul de Nord şi Saigon (actualul Ho- şi-Min) pentru Vietnamul de Sud, desfiinţând
capitala tradiţională de la Hué, Chi şină u pentru Basarabia (viitoarea R. Moldova), New-Delhi pentru
noul stat federal indian, capitalele ( Georgetown, Paramaribo, Cayenne) celor trei Guyane,
Leopoldville (actuala Kinshasa) pentru Congo belgian şi Brazaville pentru Congo britanic etc.
După gradul de exercitare a puterii centralizate a statului, în profil ierarhic şi teritorial, putem
identifica:
a. Capitale de rangul I (capitale na ţ ionale sau federale). În prezent, harta lumii cuprinde un număr de
206 capitale
organele puterii rangul I, din
de legislative, care 185
executive, sunt capitale
juridice, preşedinţale
ia sau puterii
reşedin ţa regală(unde
integrale îşi au
). Într-un numsediul
ăr de
opt state puterea efectivă este separat ă , adică organele puterii sunt situate în oraşe diferite, care
devin capitale legislative, re şedin ţ e preziden ţ iale, re şedin ţ e regale, capitale juridice, capitale ale
executivului. Este cazul următoarelor state:
- Bolivia: La Paz de Ayacucho- preşedenţia şi guvernul, Sucré- parlamentul şi curtea supremă
de justiţie;
- Benin: Porto-Novo-parlamentul şi preşedenţia, Cotonou-guvernul;
- Republica Africa de Sud : Pretoria-guvernul şi preşedenţia, Capetown- parlamentul,
Bloemfpntein- curtea supremă de justiţie şi câteva ministere;
19

- Olanda: Den Haag/Haga-capitala regală, judiciar ă şi executivă si Amsterdam -capitala

legislativă;
- Tanzania: Dar-es-Salaam-capitala judiciar ă şi reşedinţa prezidenţială si Dodoma-capitala
executivă şi legislativă;
- Swaziland : Mbabane-guvernul, Lobamba- parlamentul şi curtea de justiţie, reşedinţa regală,
Lozitha şi Ludzini- reşedinţe regale oficiale;
- Nigeria: Abuja- parlamentul, preşedenţia, curetea supremă de justiţie şi aproape toate
ministerele; Lagos- fosta capitală în care au mai r ămas doar câteva ministere, ce vor fi
transferate până-n 2005;
- Filipine: Metro-Manila (Quezon City- cu toate sediile puterii) şi Baguio- reşedinţă oficială
prezidenţială.
Multe capitale de rangul I, care au jucat un rol geopolitic de mare major în istoria statelor
lumii, cu timpul au dec ăzut, şi-au pierdut din importanţa politică şi au r ămas doar puternice centre
urbane sau capitale de rangul II sau simple centre teritoriale administrative. În acest caz pot fi amintite:
Istambul (fost Bisantyum, fost Constantinopole)-simbolul Imperiului Otoman (Sublima Poartă), deşi
este capitala creştinismului oriental, nu mai este capitala actualei entit ăţi teritoriale turce), Avignon
(mare centru politic al regatului franc), Bonn (capitala fostei R. F. a Germaniei), Suceava, Ia şi, Cluj şi
Târgovi şte (capitale ale ţărilor române dinainte de formarea statului naţional unitar român), Suza
(capitala regatului mezilor), Kandahar (fosta capitală afghană), Coimbra(fosta capitală a Portugaliei),
Kyoto(capital nipon timp de aproape dou sprezece secole, dup care s-a mutat la Tokyo),
Karachi(fostaă capitală a Pakistanului). Altele ăau dispărut definitiv ăde pe arena istoric ă a scenei
geopolitice: Cartagina (celebra capitală punică), Sparta (din Peloponezul antic), Persepolis (capitala
celui mai mare imperiu al mileniului I î.Ch.), Sarmizegetusa (capitala puternicului regat al lui
Burebista şi Decebal), Tenochtitlán (capitala puternicului regat aztec), Babilon (capitala Mesopotamiei
antice), Knossos (capitala miticului regat minoic) ş.a.
b. Capitale de rangul II (capitale federate sau ale statelor federate), care sunt centrele puterii
politice, în statele membre ale unei federaţii sau confederaţii: fiecare din cele 50 de state ale
confederaţiei nord-americane, cunoscută sub numele de Statele Unite ale Americii, dispune de
administraţie proprie, are steag, imn, curte supremă de justiţie, legislativ propriu şi guvernator
aleşi prin vot direct, toate aceste componente ale puterii statale sunt într-o capital ă (statul New
York are capitala la Albany, statul Washington are capitala la Seatle, statul Texas are capitala la
Fort Worth ş.a.m.d.). Acelaşi lucru poate fi spus şi în cazul Federaţiei Mexicane (cu un număr de
31 capitale
Elve ţiei (cu ale
un statelor
număr de confederate),
26 capitale al
aleGermaniei (cuşiun
cantoanelor num ăr de 16 capitale
semicantoanelor ale landurilor),
confederate helvetice), al
al
Indiei (cu un număr de 40 capitale ale statelor şi teritoriilor autonome unionale) sau al Federaţiei
Ruse (cu un număr de 22 capitale ale republicilor unionale). În majoritatea statelor federale
capitalele federate îndeplinesc şi funcţiile politice ale capitalei de rangul II pentru statul federat în
care se află (cum sunt Berna, Berlin, Londra, Moscova, Moroni, Sarajevo, New Delhi). Unele
capitale de ordinul II au fost alt ădată de prim rang (Groznîi, Bremen, Munchen, Hyderabad,
Karachi, Hong-Kong, Macao). În această categorie putem include şi centrele administrative ale
teritoriilor, regiunilor, provinciilor care apar ţin politic sau sunt tutelate de alte state (teritorii
dependente), metropola controlând domeniile importante ale guvernării (inclusiv apă rarea,
rela ţ iile externe şi justi ţ ia), care au o anumit ă tradiţie politică şi au impus metropolei crearea unor
structuri autonome politic, în primul rând un parlament propriu; este cazul unui num ăr de 20 de
capitale: Flying Fish Cove (Territory of Christmas Island), Avarua (Cook Islands),
Agaña/Hagátña
Islands), Kingston(Territory of Guam),
(Territory of Norfolk Kanoa (Commonwealth
ChalaIslands), of the Northern Papeete
Nouméa (Nouvelle-Calédonie), Mariana
(Territoire de la Polynésie Française), Pago-Pago (Territory of American Samoa), Mata-utu
(Territoire Français de Wallis et Futuna), Saint-Denis (Département d’outre mer de la Réunion),
Courou (Guyana Franceză), (Channel Islands), (Isle of Man), (Svalbard/Spitzbergen),
(Færoe/Fœr ǿerne), (Martinica), (Gouadeloupe), Gothab (Groenlanda). Lupta pentru afirmare şi
decolonizarea intensă din ultimele decenii ale secolului XX au f ăcut ca foarte multe „capitale de
rangul II” să devină „capitale de rangul I”: În ultimul deceniu, datorită unor schimbări politice
majore (sfâr şitul „r ăzboiului rece”, destr ămarea unor state federale din Estul Europei şi a Uniunii
Sovietice) un număr de capitale de rangul II au devenit capitale de rangul I: Bratislava-capitala
20

Slovaciei (1990), Ljubljana-capitala Sloveniei (1991), Skopje/Skopljie-capitala Macedoniei

(1991), Zagreb-capitala Croaţiei (1991), Sarajevo-capitala Bosniei-Her ţegovina (1992), iar fostele
capitale ale republicilor sovietice create în 1918-1926 (majoritatea) şi între 1939-1940 (cele
baltice şi RSS Moldovenească) au devenit capitale de state independente, păstrând numele
sovietic, reluându-şi numele tradiţional sau cu un alt nume: Chi şină u (fost Ki şinev)-capitala
Republicii Moldova (1991), Tallinn (atestat la 1154 sub numele de Lindanise, din 1285 este oraş-
port membru al Ligii Hanseatice sub numele de Reval, va lua numele actual la începutul sec. XX,
când va fi capitala statului independent eston, din 1918 pân ă-n 1940)-capitala Estoniei (1991),
Tbilisi/Tiflis (din sec. VI d. Ch. înlocuie şte capitala M ţ heta a regatului georgian Khartilia, între
1917-1918 este capitala efemerei Republici Federative Transcaucaziene şi între 1918-1921 a
Georgiei independente, dar din 1922 pân ă-n 1936 este un centru urban în RSFS Transcaucaziană,
din 1936 capitala RSS Gruzine)-capitala Georgiei (1991), Astana (iniţial oraşul s-a numit
Akmolinsk, iar între 1961-1992 i s-a spus Ţ elinograd/Tselinograd/Cselinograd, ca apoi, în 1994 să
fie numit Akmola şi din 1998 ia numele actual) -capitala Kazahstan (din 1997, după str ămutarea
prerogativelor puterii politice de la vechea capitală sovietică Alma-Ata, actualul oraş Almaty),
Bi şkek (oraşul s-a numit Pi şkek , până în 1926, când a luat numele generalului rus Mihail V.
Frunze, nume păstrat până-n 1991, când şi-a reluat vechiul său nume, Bişkek sau Pişkek)-capitala
Kirghizstan (în 1991), Riga-capitala Letoniei (1991), Vilnius-capitala Lituaniei (din 1991, care a
fost capitala puternicului regat al Lituaniei, la 1323), Minsk/Miensk-capitala Belarus, fosta
Bielorusia (1991), Baku/Baki-capitala Azerbaidjan (1991), A ş ghabad/Aschabat (înfiin at de
administraţia ţaristă la 1881, sub numele de Poltora ţ k, va fi numită A şhabad , în 1927)-capitalaţ ă
Turkmenistan (1991), Ta şkent/To şkent-capitala Uzbekistanului (1991), Kiev/Kyiv-capitala
Ucrainei (1991), Yerevan/Erevan-capitala Armeniei (pe vremea regilor argi şti, ruji şi urar ţi s-a
numit Erebuni, iar între 1918-1920 a fost capitala unei efemere Armenii independente, ca apoi s ă
fie anexată URSS, din 1922 până-n 1936, ca parte componentă a RSFS Transcaucaziene; din 1936
până-n 1991 a fost capitala RSS Armene, iar din 1991 a devenit capitala Armeniei independente
actuale).
c. Capitale de rangul III (centre administrative sau subordonate, adică centre urbane regionale (este
vorba de regiunea ca form ă administrativ-teritorială recunoscută în unele state precum Federaţia
Rusă) , departamentale (în Franţa) , jude ţ ene (în ţara noastr ă) , raionale (în Bulgaria) , comitale (în
Anglia) , districtuale, arondismentale etc);
d. Capitale teritoriale sau re şedin ţ e teritoriale, centrele urbane ale teritoriilor dependente, tutelate,
autonome
Aceste sau administrative
centre semiautonomepot ce fidepind politic la
considerate, administrativ şi economic
o prim ă privire, de anumite
drept capitale metropole.
de rangul II, dar
faptul că în teritoriu nu-şi exercită deplina putere politică, ci doar pe cea administrativă, nu au
organe legislative proprii, guvern sau jurisdicţie teritorială. De asemenea, nu se poate vorbi de
relaţii externe teritoriale stabilite autonom, acestea sunt realizate numai cu metropola, practic un
pendinte economic al acesteia.
I.2.5.2. Delimit ări geopolitice ale capitalelor lumii.

Din punctul de vedere al importan ţei geopolitice, unele capitale sunt reprezentantele fidele ale
puterii geopolitice pe care o are statul pe arena mondială. A şa se explică de ce multe capitale ale unor
mari puteri sunte adevărate „capitale mondiale”; în acest caz putem cita: Madrid – capitala
hispanităţii, Roma – capitala latinităţii; Vatican – capitala creştinismului; Londra – capitala
Commonwealth, Paris – capitala francofoniei, Mecca – capitala islamismului, Bruxelles – capitala
euro-atlantic
Wien şi Milanoă, Moscova – capitala
– adevărate „capitalepanslavismului, Washington
ale muzicii” etc. – „capitala”
În multe capitale, pe m ăNa ţiunilor
sura puteriiUnite, Berlin,
şi influen ţei
lor politice în Consiliul de Securitate sau Consiliul Europei, deciziile politice devin adevărate
„barometre” în climatul geopolitic şi puncte de referinţă în deciziile politice, economice sau militare
care afectează relaţiile interstatale (Washington, Londra, Paris, Berlin, Tokyo, Bruxelles, Moscova,
Beijing ). De asemenea, bursele de valori din unele capitale sunt adev ărate „centre” ale fluctuaţiei sau
stabilităţii monetare şi financiare, „capitale financiare mondiale”: New- York, London, Tokyo, Hong-
Kong, Paris, Amsterdam, Madrid . În contextul puternicei afirmări a spaţiului euro-atlantic în politica
mondială de asigurare a securităţii colective europeano-americane şi de combatere a terorismului
internaţional capitala Uniunii Europene şi NATO Bruxelles a devenit centrul decizional în foarte multe
21

aspecte militare şi geostrategice de maximă importanţă pentru Europa, zona euro-atlantică şi chiar
mondială, în condiţiile extinderii uniunii şi a ader ării la structurile militare euro-atlantice a foştilor
membrii din blocul politico-militar al Pactului de la Var şovia. Haga/Den Haag a devenit centrul
juridic al Europei, unde îşi are sediul Curtea Interna ţională de Justiţie şi Curtea Europeană de Justiţie.
Afirmarea unor state ca puteri geopolitice regionale, fac din capitalele acestora adev ărate
centre de rezonan ţă politică regional ă , cum sunt: Ankara, Teheran, Pretoria, Jaffa, Brasilia, New
Delhi, Er-Ryadh, Canberra, Buenos-Aires.
I.2.5.3.Configura ţ ii geografice actuale ale capitalelor lumii

Importanţă deosebită în amplasarea capitalei politice a unui stat o are pozi ţia localităţii în
sistemul naţional urban, dar şi în structura economică şi socială a acestuia. Localităţile care au avut un
rol istoric în afirmarea şi evoluţia nucleului statal sunt cele mai vizate în stabilirea centrului. Condiţiile
naturale favorabile, aşezarea geografică şi influenţa localităţii în hinterlandul său constituie factori
esenţiali în stabilirea şi afirmarea capitalei.
Pozi ţ ia geografică ideală ar fi aşezarea capitalei în centrul statului, caz în care legăturile
centrului cu periferia ar fi echilibrate ( Londra, Moscova, Paris, Bucure şti, Berlin, Brasilia, Mbabane,
Dodoma, Ankara, Teheran, Kabul, Pretoria, Bruxelles, Sofia, Bangui, Budapesta, Nairobi, Lillongwe,
Nouakchott, Ciudad de Mexico, Abuja, Praga, Skopje, Beograd, Berna, Warszawa, Madrid, Ulan-
Bator ). Dezvoltarea teritorială ulterioar ă a statului a determinat o anumită excentricitate în poziţia
geografic a capitalei ( Paris, Moscova, Londra, Cairo, Delhi, Hanoi). Dezvoltarea urban-portuar a
ă
f ăcut ca multe ă
capitale (în num ăr de 106) să fie stabilite în zonă litorală ( Lima, Montevideo, Buenos-
Aires, Luanda, Lorenço Marques, Cape Town, Dakar, Libreville, Conakry, Ribat, Alger/Al-Djaizír,
Tunis, Tripoli, Tokyo, Lisabona, Copenhaga, Oslo, Helsinki, Stockholm, Amsterdam, Riga, Tallinn,
Minsk, Atena). Toate statele insulare au capitalele oraşe-porturi ( Port Moresby, Wellington, Honolulu,
Santa Fe de Tenerife, Jakarta, La Habana, Kingston, Port-of-Spain, Port-au-Prince, Suva, Dili,
Taipei, La Valetta, Colombo, Gothaab, Reykjavik ). Climatul favorabil în corelaţie cu condiţiile
prielnice de relief, predominanţa reliefului major (montan sau de podi ş), poziţia de r ăspântie în
circulaţia şi comunicaţiile transnaţionale, axa fluvială cea mai importantă au f ăcut ca multe state să-şi
stabilească oraşele-capitală în zone montane sau pe platouri cu altitudini deosebit de ridicate, în
depresiuni (Sofia, Yerevan) cu mare atractivitate teritorială. De aceea un num ăr de 52 de capitale se
află în zone colinare şi de podiş ( N´Djamena-fost Fort-Lamy, Kabul, Islamabad, Astana, Bi şkek,
Ashgabad, Ta şkent, Belmopan, Er-Ryadh, Sarajevo, Yaounde, Bujumbura, Ouagadougou,
Tegucigalpa,Santiago
Pyóngyang, Amman, de
Roma,
ChileKuala-Lumpur,
, Vilnius), iar unBamako.
număr de şinde
Chi29 ă u,capitale
Managua,suntNiamey,
în zone Ciudad-de-Praia,
montane. La Páz
de Ayacucho (3632-4100 m, denumit iniţial Nuestra Señora de La Paz) , Sucré (2 790 m) , Quito (2 850
m) , Santa Fé de Bogotá (2 600-2 800 m) , Addis-Abeba (2500 m) , Sanaa (2 300-2 400 m)şi Ciudad-de-
Mexico (2 200-2 350 m) sunt aşezate la cele mai mari altitudini; Gaboronnes, Brasilia, Dodoma,
Ankara, Kampala, Caracas, Lusaka, Harare (fost Salisbury) , Antananarivo, Lillongwe, Windhoek,
Kathmandu, Kigali, Baguio, Teheran, Nairobi, Maseru, Thimphu/Thinbu se află la peste1.000 de metri
altitudine. Câmpiile mănoase, climatul prielnic specific, poziţia pe malurile uni mare fluviu sau un
mare lac au favorizat dezvoltarea unui num ăr de 19 capitale de rangul I ( Beijing, Baghd ād-ex
Madinat-al-Samal, Viongchan-ex Ventiane, Ha-nôi, Paris, Berlin, Viena, Bucure ştiTiranë/Tirana,
Kyiv/Kiev, Budapesta, Lefkosia/Lefko şa/Nikosia, Ciudad-de-Panamá, Brazaville, El-Qahira/Cairo,
Malé-situată la cea mai joasă altitudine medie, având doar 1,8 m alt. max.). Pentru a aplana rivalitatea
politică dintre vechile capitale, dintre mari oraşe cu pretenţii de metropole regionale sau na ţionale,
satisfacerea
luat deciziaunor
str ăanumite
mutării interese
capitaleişi în
raţiuni
oraşgeostrategice ale statului
e special create, în careîn ascensiune, în ultimul
să fie adunate toatesecol s-a
sediile
administraţiei şi deciziei centrale (Canberra, Abuja, Dodona, Ottawa, Washington, Pretoria, Palikir,
Yamoussokro, Brasilia, Astana). Condiţiile climatice nu au constituit prea mari piedici în dezvoltarea
centrelor politice statale. De la ecuator ( Quito) şi până în apropierea limitelor arctice şi antarctice
aspre, capitalele se desf ăşoar ă pe latitudine: Wellington (cea mai sudică – 41 0 18’ Lat. S), Melbourne
(cel mai sudic oraş-capitală cu peste 1 mil. loc.), Port Stanley (capitală de teritoriu neautonom la cea
mai sudică latitudine – 510 42’), Ushuaia (cel mai sudic centru administrativ – 540 56’ Lat.S),
Reykjavyk (cea mai nordică – 640 06’ Lat.N), Longyearbyen (capitala celui mai nordic teritoriu
autonom – 780 18’ Lat. N).
22

În majoritatea cazurilor stabilirea capitalei naţionale sau federale s-a stabilit în centrele urbane
puternice, care au format nuclee economice naţionale foarte mari, în care, de cele mai multe ori, se
concentrează o mare parte din producţia economică a statului, f ăcând din capitale cele mai mari centre
economice ale ţării respective, cu industrie diversificat ă, cele mai mari centre culturale, ştiinţifice şi
universitare din ţar ă, mari centre financiare-bancare-bursiere, unele cu rezonanţă mondială (adevărate
capitale economice mondiale). Autoritatea acestor "capitale economice mondiale" provine din puterea
ţărilor lor. Economiile naţionale dominante (S.U.A., Japonia, Germania, Regatul Unit şi Franţa) sunt
cele care focalizează locurile centrale capabile să creeze activităţi economice autonome şi să introducă
o dinamică structurantă în spaţiul mondial: megalopolii din Nord-Estul Statelor Unite, de la
Mediterana Japoneză, din Europa Occidentală (pe aceste organizări sunt bazele capitalismului
mondial). Marile pieţe financiare se dovedesc a fi adesea şi capitale culturale. Un dublu efect de
aglomerare şi de juxtapunere adună aici cererea şi oferta şi explică impresionanta concentrare de
activităţi foarte sofisticate în câteva metropole mondiale. Aceste capitale pot mobiliza parteneri
multipli, pentru a pune în valoare relaţii transversale cu caracter intersectorial şi pluridisciplinar. În
prezent, centrele economice metropolitane mondiale adă postesc o economie modernă a informaţiei şi
comunicaţiilor, ce fac parte, de fapt, din sfera cultural ă a organizaţiilor transnaţionale. Aceşti poli
relaţionali majori servesc interfaţă economiilor locale şi economiei mondiale. Astfel, barierele dintre
spaţiile financiare naţionale s-au năruit atunci când a ap ărut un sistem financiar integrat la scar ă
planetar ă, vastă şi unică piaţă internaţională de capital, pe care s-a putut observa perderea influenţei
b ncilor centrale, ale c ror interven ii par s fie ignorate i de speculan ii de pe pia a schimburilor.
ă
Rezervele ă
oficiale nu reprezint ţ o foarte
ă decât ă mică parte şa volumului deţ devize schimbate.
ţ Această
regularizare privată a finanţelor internaţionale a pus în valoare calitatea pie ţelor tradiţionale din New
York, Londra, Tokyo, Paris şi Frankfurt-am-Main. În ultimii 40 de ani, dezvoltarea sistemului
financiar internaţional a permis totuşi apariţia unor poli noi oferind o gamă de activităţi mult mai
limitată. Centre regionale recente (Singapore, Hong-Kong, Shanghai, Taipei), paradisuri fiscale, pieţe
off-shore sau centre specializate, f ăr ă bază naţională puternică (suport teritorial, de multe ori fragil),
prezintă o vocaţie internaţională de complement sau de legătur ă a marilor capitale economice
mondiale. Dintre toate cauzele ascensiunii marilor centre de afaceri, activitatea comercială apare ca
esenţială. Astfel, la Londra, la Amsterdam sau la New York, apari ţia unei pieţe financiare, gata
oricând să se sprijine pe efectele comer ţului de bună calitate, s-a realizat dintr-un negoţ maritim extins
în mod progresiv la toate continentele. Depozitele de aur, tranzac ţiile bancare, asigurarea
transporturilor, închirierea navelor şi bursa de comer ţ sunt aici strâns legate. Vechimea metropolei,
garanţia competen
Amsterdam ţei centrului,
şi Londra datează dinconstituie
1585, 1606o aşi doua condidin
respectiv ţie 1773;
(bursele de ţvalori
o tradi dină Frankfurt,
ie secular a conferit
garanţii olide finanţelor internaţionale tot atât cât şi o garanţie bancar ă obţinută la Zürich, oraş care a
r ă pit Genevei, titlul de capitală financiar ă a Elveţiei, reuşind să atragă sediile a două dintre cele mai
mari bănci, Union des Banques Suisses şi Credit Suisse, centrul fiind reputat pentru comer ţul cu aur şi
cu plasamente private). O a treia condi ţie o constituie calitatea sistemului de comunica ţii, nu numai
pentru oameni şi mărfuri, ci şi pentru informaţiile de care au nevoie oamenii de afaceri. Centrele de
dirijare a afacerilor caută să se implanteze în marile metropole ale economiilor externe, rezultate în
acest caz din prezenţa posibilităţilor de comunicare rapid ă şi a informaţiilor specializate (economiile
externe sau externalităţile reprezintă economiile financiare obţinute de o firmă implantată într-un
anumit loc, f ăr ă ca firma respectivă să facă vreun efort pentru a le obţine; aceste avantaje rezidă din
existenţa for ţei de muncă înalt calificată, existenţa în plan local a instituţiilor de învăţământ care
pregătesc specialişti de profil, posibilitatea de asociere locală cu ate firme cu activitate complementar ă
sau chiar cocurent
laboratoarelor ă, utilizarea
de cercetare, în comun
a centrelor a infrastructurilor
de consultan existente, economice
ţă etc.). Capitalele existenţa în plan local
mondiale au una
sprijin industrial, dar nu ca producţie efectivă în uzine, fabrici, instalaţii şi laboratoare, a căror
localizare contează mai puţin, ci prin amplasarea sediilor sociale ce angajează operaţiuni şi
manipulează fondurile (New York-ul număr ă peste 160 de cartiere generale din cele mai mari 500 de
afaceri americane, iar în Île-de-France, un număr de c. 400 de sedii sociale de întreprinderi din primele
500 ale Franţei). Efervescenţa economico-socială şi importanţa oraşului au f ăcut din multe capitale
mari noduri aeriene, feroviare şi rutiere, din care pornesc foarte multe magistrale, dispun de mari
aeroporturi (Moscova, Paris, Beijing, Kiev, Budapesta, Viena, Berlin, Bruxelles, Bucure şti, Teheran,
Baghdad, Damasq, Cairo, München, Ciudad-de-Mexico, Guadalajara, Saarbrücken, Hyderabad,
23

Mumbay, Oklahoma-City, Dalas-Forth Worth, Denver, Pittsburg, Stuttgart, Glasgow, Winnipeg,

Mañaus). Frankfurt-am-Main beneficiază de o situaţie privilegiată fiind un important nod feroviar şi
rutier, având un trafic fluvial incomparabil pentru Germania şi mai ales fiind echipat cu al treilea
aeroport ca mărime din Europa, care deserveşte peste 200 de aeroporturi din întreaga lume.
Independenţa politică a Băncii Centrale Germane (şi soliditatea mărcii germane) a fost un solid
argument pentru alegerea Frankfurt-ului drept sediu al Institutului Monetar European, creat la
01.01.1994 şi care va deveni Banca Central ă Europeană odată cu intrarea în vigoare a monedei unice
europene în cadrul tranzacţiilor interguvernamentale şi interbancare în 1999 şi utilizare publică la
01.01.2003. Libertăţile politice însoţesc uneori libertăţile fiscale: olandezii au realizat o impresionantă
reţea de convenţii internaţionale ce reduc considerabil impozitarea beneficiilor întreprinderilor în
momentul repatrierii lor din Olanda. Fapt pentru care conurbaţia Randstad a reuşit să atragă sediile
unui mare număr de holdinguri (societăţi de gestiune a portofoliilor de brevet, societ ăţi financiare) sau
cartierelor generale ale firmelor multinaţionale (sedii centrale ce exercită funcţii de conducere,
coordonare, de gestiune şi control, pentru un sector geografic determinat). De aceea, Amsterdam a
devenit paradisul aşa-numitelor finance companies (care preiau diferite capitaluri de pe piaţa
financiar ă internaţională, pentru a le reîmprumuta diferitelor filiale ale companiilor multinaţionale), a
aşa-ziselor royalty companies (care percep drepturi asupra licenţelor, francizelor şi a altor venituri,
provenind din întreaga lume), precum şi a b ăncilor şi a avocaţilor fiscalităţii internaţionale. Potenţialul
economic ridicat şi poziţia litorală au f ăcut din capitale unele din cele mai mari porturi maritime
interna ionale (Tokyo-Yokohama, Singapore, Jakarta, Rangoon, Al Kuwait, Atena-Pireu, Amsterdam,
ţ
Copenhaga, Stockholm, Oslo, Helsinki, Londra, Buenos-Aires-La Platta, Capetown,
Bremen/Bremenhaven, Hamburg, Vancouver-Victoria, Seatle, Batton Rouge-New Orleans, Boston,
Charleston, Port-of-Spain, Havana, Santos-Sao Paolo, Karachi, Ahmadabad, Perth, Melbourne,
Sidney, Brisbane, Port Moresby, Wellington ). Există doar câteva excepţii: Roma este al treilea centru
economic al Italiei (după Milano şi Torino), Beyrouth, deşi este cel mai mare centru economic,
cultural, universitar, ştiinţific şi nod aerian al Libanului, deocamdat ă este ca mărime al treilea port al
ţării, ca şi Lisabona – al doilea port maritim al Portugaliei (după Porto). Adăugăm, la aceste excepţii:
Ribat/Rabat , care este al doilea centru economico-social al Marocului (după Dar-el-
Beida/Casablanca), Wellington, care este al doilea centru economic şi industrial al Noii Zeelande
(după Auckland), Den Haag/’s Gravenhage/Haga – al treilea centru economic al Olandei (dup ă
Amsterdam şi Eindhoven), Masqat – al doilea centru economic al Omanului (după Matrah),
Islamābād -Rawalpindi – al şaptelea centru economic al Pakistanului (după Karachi, Hyderabad,
Multan, Drumurile
Peshawar, Lahore şi şFaisalabad/Lyallpur).
maritime i r ăscrucile fluviale, marile drumuri comerciale care au desenat primele
hăr ţi ale fluxurilor de mărfuri dintre centrele de produc ţie şi regiunile de consum, determin ă şi azi
nivelul superior, de decizie/putere al ierarhiei economice. Bursele de comer ţ, care presupun schimburi
intense pentru produsele vizate, trebuie să se sprijine simultan pe un suport financiar puternic în
materie de credit, de asociere de capitaluri şi de arbitrare a schimburilor şi pe folosirea mijloacelor
tehnice care solicită mult domeniul logisticii (moduri de transport, pia ţă de fracht, telecomunicaţii,
surse de informare la scar ă planetar ă). Aceste pieţe pun în relaţie cumpăr ători, vânzători şi
intermediari sau reprezentanţi autorizaţi, fiind situate în apropierea zonelor de producţie, ca Winnipeg
sai Chicago pentru cereale, sau în apropierea zonelor de consum, ca New York şi Hamburg . Capitala
agro-bussinesului american, Chicago, fixeayă de fapt preţurile pentru lumea întreagă. Comer ţul
mondial de grâne este dominat de trei mari companii mutinaţionale: Cargill din Minneapolis (cu
centrul fiscal în Panama), Continental Grain din New York (cu centrul fiscal în Panama şi Geneva) şi
aceste (cu
Bunge sediul
firme în São ăPaolo,
controleaz beneficiile
silozurile depuse în
din porturile deArgentina şi gestiunea
export (cum ar fi Newfiscal ă în Curaçao).
Orleans) Toate
şi de import
(Rotterdam), vagoanele şi barjele, cargourile, industriile de transformare (f ăină, biscuiţi, alimente
pentru vite, carne, îngr ăşăminte, maşini agricole). Bursele de materii prime, ce regleaz ă o parte
importantă a schimburilor de mărfuri internaţionale, trebuie să fie situate în apropierea marilor puteri
care conduc politic şi financiar organizarea schimburilor. Aşa se axplică, de ce Londra fixează dinainte
de 1914 cantităţile de cupru şi de aur din Africa de Sud şi Rhodesia, de staniu din Malaezia, de lân ă
din Australia, de ceai din Sri Lanka/Ceylon şi de fildeş din Africa (datorită unei organizări financiare
şi tehnice neegalate, Londra r ămâne hotărâtoare pentru metalele neferoase). Poziţia New York-ului
r ămâne dominantă începând cu 1918, mai ales pentru bumbac, cafea, aluminiu, platin ă şi mercur (chiar
24

dacă mai există unele "concurente", precum Parisul pentru cacao din Côte d'Ivoire şi zahărul din
sfeclă, sau Amsterdam pentru cafea şi cacao). Capitalele economiei mondiale au captat statele majore
sle companiilor multinaţionale, ce reprezintă o putere gigantică (un sfert din cifra de afaceri mondială
se află în custodia primelor 200 de companii multinaţionale – adică echivalentul întregului PIB asiatic
şi african la un loc; General Motors are o cifr ă de afaceri mai mare decât PIB-ul Suediei, iar
concentrarea "mamuţilor" transnaţionali se află în circa 10 state – din primele 20 cele mai mari
companii multinaţionale, 9 sunt americane, 4 japoneze, 6 europene şi 1 este sud-coreeană). În 19 ţări
ale lumii, revista Fortune a identificat primele 500 companii multinaţionale, ca top după cifra de
afaceri (161 sunt americane, 163 europene-Marea Britanie, Germania, Franţa, Suedia, Elveţia, Olanda,
Italia, Norvegia, Belgia şi Finlanda, 128 japoneze şi restul australiene, canadiene, sud-coreene,
indiene, sud-africane şi turce). Dar şi din acestea, un num ăr de peste 300 de firme sunt repartizate în
marile metropole mondiale, scotând în evidenţă localizarea în Boswash (56), Tokyo (83), Londra (33),
Osaka (30), Paris (28), Chicago (16), Seul (10), California (16), Marile Lacuri Nord-Americane (16),
Stockholm (8), Ruhrstadt (9), Saint-Louis, Pittsburgh, Houston, Dallas, Kariya, Frankfurt-am-Main,
Stuttgart, Sidney, Melbourne, Toronto, Zürich, Basel, Bruxelles, Oslo, Helsinki, Madrid şi lista poate
continua. Polarizarea sistemului financiar şi, în particular, a pieţelor de capital în favoarea New York,
Londra, Tokyo, Paris şi Frankfurt-am-Main, a influenţat în mod negativ celelalte centre care apar ca
fiind de o importanţă doar regională, cu o strategie limitată doar la pieţele bancare (Londra a anihilat
progresiv rolurile capitalelor Glasgow şi Edinburgh, Madrid câştigă tot mai mult teren în detrimentul
Barcelonei, cu toate c cea din urm produce peste o cincime din produc ia industrial na ional , New
ă
York şi Londra gestioneaz ă
ă toate conturile ţ
din Caraibe, iar activităţile interna ţionaleă aleţ burselor
ă de
valori din Singapore şi Hong Kong sunt restric ţionate de Tokyo; Chicago, care nu este un mare centru
bancar internaţional, ci capitala mondială a contractelor la termen, trece prin New York). Ca un
laitmotiv, capitalele angajate în concurenţa mondială pentru a atrage dezvoltarea economică trebuie să
investească masiv în sectorul cultural, investiţiile culturale având un efect demonstrativ (dar nu de
aculturaţie). Se pot distinge trei tipuri de capitale culturale: oraşe ale istoriei care reflect ă imaginea
unei civilizaţii, ele fiind capitale intelectuale ce ad ă postesc monumente încărcate de memoria
colectivă, adică oraşele marilor teatre, ale operelor cele mai prestigioase, ale celor mai celebre
orchestre simfonice, ale bibliotecilor, ale universit ăţilor renumite, ale editurilor (Paris, Londra,
Moscova, Atena, Florenţa, Berlin, Wien, Milano, Beijing, New York); capitalele religiilor universale
(Roma, Istanbul, Ierusalim, Mecca) şi capitalele contemporane ale comunicaţiei, de producţie şi
prelucrare a imaginilor şi semnelor, noile metropole informaţionale (Osaka, Los Angeles, Atlanta,
New York-capitala
Tacoma). Ca urmaremondial ă aămass-media,
a dezvolt rii accelerateChicago, Berlin,
a mondializ Paris, Londra,
ării informatice (reDallas-Fort Worth,
ţeaua network Seatle-ă
) se constat
un nou nivel de organizare al aceastor activităţi internaţionale de servicii comerciale a culturii şi a
comunicaţiei prin formarea spa ţ iilor tehnopolitane care participă la crearea ambian ţ ei marii metropole
mondiale (Silicon Valley/San Francisco, A-128/Boston, Research Triangle Park of North Carolina,
Austin, Cambridge Science Park, M4 Corridor UK, Sophia-Antipolis/Nisa, Tsukuba-Tokyo şi Osaka).
Ca urmare a continuităţii tradiţionale de locuire, a dezvolt ării economice, a statutului urban
central, a atracţiei sociale şi mirajul capitalei, un număr impresionant ( capitale de rangul I) sunt cele
mai mari centre urbane ale ţării; astfel, un număr de 20 capitale sunt aglomer ări urbane cu peste 5
milioane locuitori fiecare şi care concentrează peste 190 milioane locuitori (cele mai mari sunt Ciudad
de Mexico, Tokyo, Delhi, Djakarta, Buenos-Aires, Beijing, Manila urmate de Seoul, Paris, Cairo,
Moscova, Londra, Lima, Bangkok, Teheran, Santa Fé de Bogotá, Santiago de Chile, Kinshasa,
Baghd ād ). Un număr de 6 capitale multimilionare demografic au între 5 şi 5 milioane locuitori fiecare
(milioane
Er-Ryiadh, Rangoon,
locuitori) şi 9Singapore, Abidjan,
capitale au între 3Madrid, Washington-
şi 4 milioane împreun
locuitori ă acumuleaz
fiecare ă peste
( Lisabona, 25
Hanoi,
Phennyang/Pyongyang, Ciudad de Guatemala, Caracs, Capetown, Atena, Ankara, Berlin- peste 30
milioane locuitori împreună). 97 de aglomer ări urbane cu peste 1 milion locuitori sunt capitale (care
acumulează peste 350 milioane locuitori). (vezi Tabel 1). Circa patru cincimi din capitale sunt mari
aglomer ări umane şi doar 38 sunt ora şe mici; cele mai mici capitale au chiar sub 10 000 locuitori
(respectând potenţialul demografic al ţării, care este uneori de câteva sute sau zeci de mii locuitori): La
Valetta, Belmopan, Vaiaku, San Marino, Vaduz. Cel mai mic oraş-capitală este Yaren, micuţa capitală
a statului insular Nauru (în această categorie intr ă şi reşedinţele regale Ludzini, Lobamba şi Lozitha
din Swaziland. Numai în 20 de state, capitala nu este cea mai mare aglomerare urban ă a ţării: Dodoma
25

(este al 4–lea oraş al Tanzaniei, după Dar-es-Salaam, Mwanza, Tabora), Pretoria/Tshwane, şi

Bloemfontein (sunt al 3–lea şi, respectiv, al 6-lea oraş al Rep. Africa de Sud), Yaoundé (este al 2–lea
oraş al Camerun, după Douala), Yamoussoukro (este al 3–lea oraş al Côte-d’Ivoire, după Abidjan şi
Bouaké), Rabat (este al 2–lea oraş al Marocului, după Casablanca), Abuja (este al 7–lea oraş al
Nigeriei, după Lagos, Ibadan, Ogbomosho, Kano, Oshogho, Ilorin), Khartoum (este al 2–lea oraş al
Sudanului, după Umm Durmăn), Quito (este al 2–lea oraş al Ecuador, după Guayaquil), Damasc (este
al 2–lea oraş al Sirie, după Alep), Masqat (este al 2–lea oraş al Oman, după Matrah), Palikir (este al
2–lea oraş al Microneziei, după Weno şi Kolonia), Wellington (este al 7–lea oraş al Noii Zeelande,
după Auckland, Christchurch, Manukau, North Shore, Waitakere, şi Hamilton), Canberra (capiatal
federală, este al 8–lea oraş al Australiei, după Sidney, Melbourne, Brisbane, Perth, Adelaide,
Newcastle şi Gold Coast-Tweed), New Delhi (încadrată în marea metropolă Delhi, este al 37–lea ora ş
al Indiei), Ankara (este al 2–lea oraş al Turciei, după Istanbul), Astana (este al 9–lea oraş al
Kazahstanului, după Almaty, Karaganda, Ćimkent, Pavlodar, Semipalatinsk, Ust-Kamenogorsk,
Djambul şi Aktöbe), Beijing (este al 2–lea oraş al Chinei, după Shanghai), Berna (este al 4–lea oraş al
Elveţiei, după Zürich, Basel şi Genéve), La Valetta (dacă, în anul 1937 era cel mai mare ora ş al ţării,
în prezent este al 6–lea oraş al Maltei, după Birkirkara, Qormi, Mosta, Zabbar, Sliema), Haga (este al
3–lea oraş al Olandei, după Amsterdam şi Rotterdam), Brasilia (este al 6–lea oraş al Braziliei, după
Sao Paolo, Rio de Janneiro, Porto Alegre, Fortaleza şi Salvador), Ottawa (este al 4–lea oraş al
Canadei, după Toronto, Montréal şi Vancouver), iar Washington (este al 8–lea oraş al Statelor Unite
ale Americii, dup New York, Los Angeles, Chicago, Philladelphia, San-Francisco, Detroit i Dallas).
ă
De menţionat ş
faptul că foarte multe capitale de rangul II sunt puternice centre industriale,
financiare, bursiere, culturalea, mari porturi sau noduri feroviaro-rutire-aeriene de comunicaţie, mari
glomer ări urbane, foarte multe având peste 1 milion locuitori ( Hannover, Hamburg, Bremen, Leipzig,
Düsseldorf, Saarbrücken, Stuttgart, München, Hong-Kong, Karachi, Phoenix-Arizona, Denver -
Colorado, Atlanta-Georgia, Indianapolis-Indiana, Batton Rouge-New Orleans-Louisiana, St.Paul -
Minnesota, Columbus-Ohio, Oklahoma City, Nashville-Tennesse, Salt Lake City-Utah, Chyenne-
Wyoming, Salem-Washington, Quebec, Toronto-Ontario, Winnipeg -Manitoba, Regina-Saskatchewan,
Edmonton-Alberta, Montgomery-Alabama, cele australiene Perth, Adelaide, Sidney, Brisbane,
mexicane Mérida, Puebla, Acapulco, Monterrey, Guadalajara, Chihuahua, Ciudad Juárez, Tijuana,
argentiniene Córdoba, Rosario, Mendoza, braziliene Sao Paolo, Rio de Janneiro, Curitiba, Porto-
Allegre, Campo Grande, Bello Horizonte, Salvador, Recife, Fortaleza,Sao Luis, Maceió, Natal,
Manaus sau cele indiene Jodhpur, Rajkot, Ahmadabad, Vadodara, Surat, Indore, Bhopal, Jaipur,
Agra, Kanpur,
Bangalore Lucknow,
şi Madras Allahabad,
). În categoria Calcutta,
marilor centreNagpur, Hyderabad,
urbane intr Vijayawada,
ă mii de centre Visakhapatnam,
administrative, capitale
de rangul III, oraşe cu mare tradiţie şi influenţă în teritoriu ( Ierusalim/Yerushalaim/Al Quds, Medina,
Mecca, Jiddah, Sidon/Saida, Alep, Marrakech, Al Iskandariya/Alexandria, Nijni-Novgorod ), multe
dintre ele vechi capitale de regate, principate, emirate, sultanate, cu rol foarte important în istoria
politică a statelor lumii (Marseiile, Bordeaux, Lyon, Sèvres, Avignon, Málaga, Sevilla, Zaragoza,
Cádiz, Valencia, Napoli, Firenze, Genova, Vene ţ ia, Lvov, Sankt-Petersburg, Samara, Edirne, Dubayy,
Sharjah, Tétouan, Ā bād ān, Ahwā z, Bākht ār ān, Tabr ī z, Shī r ā z, Isfahān, Kazan, Urumchi, Huë,
Gangtok-Sikkim).
Mari centre urbane sunt capitale de teritorii dependente, cu o puternic ă viaţă economico-
socială şi mari puncte de sprijin în afirmarea globaliz ării economice ( Nouméa- Nouvelle Calédonie,
Papeete- Polinezia Fr., Ceuta, Saint-Dénis-Réunion, EL-Aayoún-Sahara Occidentală, Gŏ thaab-
Groenlanda).
I.2.5.4.Viitorul capitalei ca no ţ iune geopolitică

Capitala ca noţiune geografică şi politică este foarte importantă pentru existenţa şi afirmarea
statului. Poziţia ei teritorială a fost definitivată în primul rând pe criteriul geografic, şi apoi pe criteriul
economic sau social. Tradiţia istorică a centrului, dar şi a formelor de putere teritorial ă, au devenit
simboluri pentru noţiunea de capitală. Interesele naţionale interne strategice, ca şi cele geostrategice,
au determinat, în foarte multe cazuri, str ămutarea capitalei din vechi centre (unele cu rezonanţă) în alte
centre urbane preexistente sau create din temelii. Istoria ne arat ă că România este una din puţinele ţări
moderne care, timp de un secol şi jumătate de la formarea sa, nu şi-a schimbat, nici măcar temporar,
capitala. Domnitorii ţărilor române, în schimb, şi-au schimbat deseori capitalele, în func ţie de
26

primejdia externă ce ameninţa potenţial existenţa Scaunului Domnesc. Astfel, Moldova a avut capital ă
la Baia, pe care a mutat-o apoi la Suceava, şi, în final, la Ia şi. Ţara Românească a avut şi ea trei
capitale succesive: Câmpulung -Muscel, Târgovi şte şi Bucure şti (Cetatea Dâmboviţei), iar Transilvania
şi-a mutat-o de la Alba-Iulia la Cluj. Istoria altor state ne relevă acelaşi lucru. După decăderea Romei
numeroase oraşe italiene au îndeplinit funcţia de capitale (Milano, Ravenna), iar din 324 capitala
Imperiului Roman se va muta la Bizantyum (iniţial un mic or ăşel grecesc, ce va deveni una din marile
metropole antice şi medievale – Constantinopole, Istanbul ). Dar cele mai multe schimbări de capitală
le-a cunoscut Regatul Marocului. Prima re şedinţă a fost fixată la Fés în 789 de către regele Idriss; în
1072, din ordinul sultanului Ibn Tachfiu, capitala se mută la Marrakech, ca apoi sultanul Alavit Ismail
să o mute, la rândul său, în oraşul Meknés. Cucerirea Marocului de către francezi şi transformarea
acestuia în colonie a dus la schimbarea capitalei în oraşul Rabat , care este şi-n prezent.
În perioada modernă multe state şi-au schimbat capitalele: China, între 1927-1949, a avut-o la
Nankin; Franţa, între 1940-1944, la Vichy; Ungaria, între 1944-1945, la Debrecen, iar Germania de
Vest (fosta R. F. a Germaniei) a avut capitala la Bonn (din 1949 până la reunificarea din 1989). Aceste
schimbări au fost determinate de condi ţiile r ăzboiului, dar au fost schimb ări determinate şi de condiţii
politice. În cazul statelor federale, rivalitatea dintre provinciile componente a ăf cut necesar ă
construirea unor capitale noi aşezate pe un teritoriu care să nu apar ţină nici unuia dintre rivali. Din
aceste motive, la 16 ianuarie 1790, Congresul a aprobat prin lege construirea unei noi capitale a S.U.A.
pe un teritoriu care va deveni district federal (District of Columbia), şi astfel, de la Philadelphia
capitala se va muta la Washington. Un alt exemplu îl constituie Australia, înfiin at ca federa ie
(„Commonwealth of Australia”) la 1 ianuarie 1901. Pentru evitarea contradic ţiilor ţ dintre ă cele şase ţ
colonii (New South Walles, Queensland, South Australia, Tasmania, Victoria şi Western Australia) s-
a hotărât construirea unei noi capitale – Canberra – în 1913 şi care a devenit efectivă din 1927, dar pe
un teritoriu ce se va numi Australian Capital Territory. După cel de-al doilea r ăzboi mondial, multe
din noile state independente, în urma decolonizării, timp de două decenii, îşi vor schimba capitalele
(Brazilia, Nigeria, Senegal, Mauritania, Camerun, Botswana, Tanzania, Coasta de Filde ş, Sri Lanka
ş.a.), fie ca soluţii strategice (în centrul statului), fie pentru a şterge amintirea perioadei coloniale sau
repararea unei stări postcoloniale de divizare a unui teritoriu în mai multe state.
Reşedinţa Africii Occidentale Franceze era în oraşul Saint Louis. Dezlipirea Senegalului, în
anul 1957, a determinat stabilirea ora şului port Dakar , ca noua capitală a statului independent, iar
formarea statului independent Mauritania, în 1960, a dus la apari ţia unei noi capitale, Nouakchott .
Fostul protectorat britanic Bachuanaland avea capitala la Mafeking (oraş situat pe teritoriul Republicii
Africa de Sud, la
autodeterminare iar sud de râulindependen
câştigarea Molopo). ţei,Dinla11 martie
august 1965
1966,acest teritoriu
a găsit a c –ă pBotswana
noul stat ătat dreptul– în
la
pragul rezolvării unei soluţii dificile: stabilirea capitalei; cea mai mare parte a teritoriului statului este
ocupată de deşertul Kalahari, iar la vremea respectivă, aşezări urbane nu prea erau. Noua aşezare
trebuia să r ăspundă astfel unor cerinţe indispensabile funcţiei (facilitatea comunicaţiilor,
consensualitatea triburilor) şi mediul geografic adecvat (care să asigure buna aprovizionare cu ap ă
potabilă, mediu ambiant viabil). A şa s-a stabilit locaţia noii capitale în Valea Notwane, pe teritoriul
tribului batlovka. Chiar dacă apa râului este intermitentă, după rarele ploi tropicale, construirea unui
baraj de acumulare şi trecerea pe aici a singurei c ăi ferate (ce leagă Kimberiey şi Mafering din R.
Africa de Sud de ţinutul Matabele/Bulawayo din Zimbabwe) au fost atuuri importante pentru
Gaborone (nume atribuit capitalei în memoria şefului ce a condus tribul batlovka, pân ă-n 1926).
Pentru a şterge memoria colonialismului, camerunezii au schimbat numele reşedinţei coloniale
germane Kamerunstadt în Douala iar noua capitală va deveni oraşul Yaoundé. Proiectul unei noi
capitale tanzaniene
caravanelor a început
comerciale înă 1975.
ce leag Stabilirea
lacurile Victoriaacesteia în centrula ţă
şi Tanganyika, rii, pe locul
însemnat de mica
pentru convergen ţă al–
aşezare
Dodoma – un nou destin. Aducerea de la Dar-es-Salaam, a legislativului (ministerele şi alte organe
centrale vor fi aduse pe parcurs), începând cu anul 1990, a f ăcut din Dodoma un ora ş dinamic, cu peste
200 de mii de locuitori şi o arie periurbană locuită de peste 1,8 milioane de oameni, cu întreprinderi de
prelucrare a materiilor prime agricole şi forestiere, un important nod feroviar, rutier şi aerian al Estului
african. Coasta de Fildeş/Côte-d’Ivoire a avut de-a lungul timpului trei capitale: Grand-Bassam,
Bingerville şi Abidjan. Preşedintele ţării – Félix Houphouët-Boigny – cel care timp de peste trei
decenii va asigura o mare stabilitate social-politic ă şi prosperitate noului stat independent din 1960, a
stabilit noua capitală la Yamoussoukro, locul unde s-a născut acesta, la limita pădurii tropicale cu
27

savana, într-un loc pitoresc de pe platoul din apropierea lacului de acumulare Kossou de pe râul
Bandama Albă (în interiorul ţării, la 265 km de Abidjan), din 21 martie 1984 (parlamentul, guvernul şi
preşedenţia se află aici, ambasadele fiind în continuare la Abidjan).
Pentru a se pune capăt rivalităţii dintre cele trei mari triburi nigeriene Jaruba (pe tritoriul
căruia se află Lagos), Ibo şi Hausa, parlamentul ţării a hotărât în 1976, expropierea unui teren de la
intersecţia hotarelor a patru state, situat în sud-vetsul Podişului Jos, în centrul ţării, la 100 km nord de
confluenţa Nigerului cu Benue. Cele peste 3 miliarde de dolari alocate pentru construirea sistematică
a unui număr de 13.500 clădiri şi amenajarea a peste 300 situri economice au f ăcut din Abuja/Suleja
un prosper, dinamic şi modern oraş al Africii negre.
Tradiţia şi memoria vechiului regat singalez (Sri Jayawardanapura) au determinat autorit ăţile
republicii Sri Lanka să hotărască, în anul 1982, str ămutarea capitalei din Colombo la 8 km mai la nord,
pe o insulă, unde clima este mai plăcută şi unde a fost reşedinţa regală. Toate facilităţile capitalei,
infrastructura şi instituţiile au fost create în 20 de ani.
Modelul noii capitale federale, aplicat în multe cazuri, situate pe teren „neutru” a fost preluat,
aşadar, cu succes, de multe state (S.U.A., Brazilia, Australia, Nigeria, Mexic, Tanzania) iar
„împăr ţirea” puterii statale în două, trei sau chiar patru capitale (Africa de Sud, Filipine, Olanda,
Paraguay, Swaziland) constituie alt model de organizare a „centrului” politic, juridic şi administrativ al
statului modern. Cel din urmă constituie calea cea mai viabil ă în soluţionarea unor divergenţe legate
de exercitarea coerentă a puterii, contracarând elementele centrifuge, separatiste şi omogenizând
unitatea de net g duit a statului în grani ele sale preconcepute. În ierarhizarea rolului politic al
ă ă ă distincţia dintre func
oraşelor este necesar ţ ţia administrativă, funcţia politică naţională şi funcţia
politică internaţională. Administraţia locală şi regională animă creşterea urbană a micilor centre din
toate ţările. Capitalele politice create în statele federale şi în ţările care şi-au dobândit independenţa,
cum ar fi Washington, Ottawa, Canberra, Brasilia nu sunt centrele principale ale ţărilor lor şi r ămân în
realitate simple oraşe noi, decât metropole, cu excepţia Washingtonului, cel mai vechi şi mai important
din această serie, situat în cea mai puternic ă ţar ă a lumii. Aceste oraşe internaţionale, sedii de
ambasade şi de societăţi financiare, locuri de reşedinţă a numeroşi funcţionari naţionali şi
internaţionali, nu sunt mari metropole mondiale. Nu mai mult decât Geneva sau Luxemburg care au
găxduit organizaţii internaţionale foarte importante şi care adă postesc, de asemenea, mecanisme
determinante pentru politica mondială. Conceptul de metropolă mondială se aplică de fapt mai bine
descrierii oraşelor vechi, preexistente funcţiei de capitală naţională, a căror istorie, legată de formarea
statelor importante, a luat şi o dimensiune supranaţionale şi a putut participa, cel puţin în parte, la
definirea ţeiunei
importan ţării,civiliza
Madrid.ţii, cum ar ăfi faptul
Pe lâng Londra,căParis, Moscovamultimilionar
dimensiunea şi într-o maiă le
micdeosebe
ă măsur ă, datorit
şte de alteă
aglomer ări urbane, rolul lor de capitale a fost impus de originea lor unitar ă şi consolidarea decisivă a
unor state-naţiuni puternice. Ele au controlat puterea imperial ă sau colonială de altădată şi controlează
încă o vastă influenţă financiar ă, economică, culturală sau lingvistică (Paris în Europa, Africa şi
Caraibe; Londra între Oceania şi America; Madrid în America Latină şi până la San Francisco, Tokyo
controlează "cercul virtuos al creşterii" de pe ţărmurile vest-pacifice; Beijing comandă vastul spaţiu al
comunităţii dispersate de cultur ă şi civilizaţie/al "lumii chineze"). Legăturile centrului cu periferiile
acestor economii-universuri au evoluat r ămânând influente, pentru că aceste capitale apar ţin unor ţări
membre ale cluburilor G-7 sau G-8 şi care reprezintă o pondere importantă în evoluţia afacerilor
economice şi a relaţiilor politice mondiale. Oraşele politicii internaţionale sunt şi sediile organizaţiilor
geopolitice. Pentru New York, puterea economic ă pare mai determinantă pentru a-l desemna capitală-
metropolă mondială. Funcţia politică este doar marginală/limitată, excepţia fiind sediul ONU care a
fost amplasatţiei
a administra imediat ce sau
federale a fost înfiin ţată organiza
a ministerelor de stat.ţia. Alegerea
Fondat a fost
ă la San facilitatîn
Francisco ă de absen
1945, ţa înşi-a
ONU metropol
stabilită
sediul pe malul East River-ului în 1952, după o efemer ă şedere la Londra. Clădirile, construite după
planurile lui Le Corbusier şi Oscar Niemeyer, cuprind locuinţele şi birourile Secretarului General,
Consiliului de Tutelă, Consiliului de Securitate, Consiliului Economic şi Social şi Adunării Generale.
Aşadar, faţă de Washington, funcţia politică şi administrativă se dovedeşte, deci, a fi pe un plan
secund în N. York, marcat de simbolistica puterii private. În schimb, Washingtonul, pe lâng ă faptul că
este centrul complexului militaro-economic american, are o tot mai mare influienţă internaţională, pe
lângă importanţa funcţiei publice federale, aici îşi au sediile şi importante organisme internaţionale,
cum este FMI. Necesitatea contactelor politice şi administrative a incitat totuşi marile firme implicate
28

în programele federale să deschidă în mod progresiv birouri în capitală, pentru a conlucra rapid şi
eficient cu Pentagonul cu NASA, cu institu ţiile marinei americane şi cu numeroasele laboratoare şi
servicii federale, ministerele şi agenţiile guvernamentale fiind cele care asigur ă impulsul iniţial,
rezultând o situaţie de dependenţă, menţinută cu toate riscurile şi cu toate presiunile pe care acestea le
implică (J. BETHEMONT şi J.-M. BREUIL, Les Etats-Units: une géographie régionale, Masson,
Paris, 1990, p. 60). Întreprinderile cu mare densitate de materie cenu şie, aşezate în jurul Washington-
ului, participă, în marea lor majoritate, la ceea ce se numeşte complexul militar-industrial. (Cum este
cazul celor mai importante dintre ele, care lucreaz ă în programele US Air Force şi US Navy, în
telecomunicaţii, fabricarea rachetelor sau întreţinerea navelor nucleare). Despre Luxemburg sau
Geneva s-ar putea spune că sunt oraşe-state, aglomeraţii urbane a căror zonă de influenţă directă
coincide cu frontierele ţării, dar care în ierarhia politică mondială au un rol asemănător celui exercitat
de Singapore sau de Hong-Kong în domeniul financiar. Imaginea trimite la ora şele-state ale sec. al
XVI-lea – Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Bruges, Amsterdam – care au jucat roluri principale,
înaintea afirmării economice a statelor teritoriale. Dimensiunile reduse ale teritoriilor, numărul mic al
populaţiilor implicate, modestia ambiţiilor politice naţionale se dovedesc aici factori favorabili
implantării instituţiilor reprezentative ale marilor organizaţii internaţionale. Aceste centre tr ăiesc într-o
zonă de influenţă şi se înscriu în reţele de circulaţie mult mai largi pentru care nu sunt, în ultim ă
instanţă relee, instrumente, contoare. În mod cert, spa ţiul şi nu oraşul-suport este motorul, cel puţin în
privinţa relaţiilor internaţionale. BRAUDEL (1986) spunea că Veneţia era de neconceput f ăr ă Imperiul
Bizantin (mai târziu cel Otoman) cum de alfel i rigiditatea legisla iei franceze a profitat Geneva; la fel
se poate spune că Luxemburg serveşte mai bine ş intereselor băncilor
ţ germane pentru interesele lor
internaţionale. Aceste oraşe internaţionale deţin poziţii cheie în geopolitica mondială, locuri de
schimburi şi de întâlniri în afara marilor puteri politice. Dimensiunea mic ă a unei ţări deschide drumul
pentru o sensibilitate extravertită a populaţiilor, facilitează multilingvismul şi încurajează angajarea în
organisme internaţionale. Statutul de ţări neutre a fost mai întâi aplicat ţării (Elveţiei, Belgiei,
Luxemburgului) atr ăgând numeroase organizaţii mondiale. Prima capitală a Europei continentale,
mare metropolă politică mondială, Paris, a avut astfel de pierdut în noua conjuctur ă interbelică şi
postbelică, prefendu-se Strasbourg pentru sediul Consiliului Europei, Haga pentru Curtea
Internaţională de Justiţie, Bruxelles şi Luxemburg pentru servicii şi sedii ale Comunităţii (Economice)
Europene. În ultimul timp se remarc ă faptul că principalele oraşe-state ale economiei mondiale
(Singapore, Hong Kong, Beirut pentru o bucat ă de vreme...) şi-au datorat dinamismul poziţiei
maritime, în timp ce pe măsura dezvoltării impetuoase a circulaţiei rapide de capital, personal şi
informaăţie
degrab (prin telex,Stabilirea
continentale. terminalesediului
de ordinatoare, aeronautic
Parlamentului ă) oraşlaeleStrasbourg
European geopoliticiiîn mondiale sunt
nordul Franţei,mai
nu
departe de graniţa cu Germania şi Ţările-de-Jos, la circa 350 km de Calais-Dover, la circa 400 km de
ţările CEFTA şi Italia a împlinit visul de veacuri a unit ăţii europene. Luxemburgul a devenit o
societate urbană cosmopolită, afluxul de emigranţi sufocând populaţia autohtonă (peste jumătate este
rezidentă, faţă de numai 16% rezidenţi în 1960, f ăr ă a mai pune la socoteală mişcările zilnice a mai
multor mii de oameni care vin din zonele frontierelor – cf. BONNET , 2000), acelaşi fenomen
observându-se şi la Geneva. Funcţionarii şi cadrele internaţionale tr ăiesc la scar ă europeană între
Geneva, Strasbourg şi Bruxelles, europolii vechii axe lotharingiene (aluzie la regatul Lotharingiei,
creat în 855 de Lothar I pentru fiul s ău Lothar al II-lea, care se întindea de la Marea Nordului pân ă la
Alpi, pe un teritoriu cuprins între Meuse, Escaut şi Rhein). Tradiţia internaţională a Cur ţii de la Haga,
a f ăcut ca aici să fie stabilită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sediul b ăncii centrale europene la
Maastricht iar sediul Marelui Stat Major al Trupelor Aliate la Bruxelles. Spre deosebire de Den
Haag's,
mai micParis, London,
ă (mărime Washington,
demografic ă ce seNew
poateYork sau Bruxelles,
compara aglomerarea
cu Grenoble) urban
dar ter ţiarul ă a Genevei
interna esteămult
ţional ocup mai
mult de o cincime din popula ţia activă a urbei (oraşul adă posteşte organizaţii internaţionale
interguvernamentale cu caracter mondial sau european: 15 organiza ţii, dintre care Oficiul ONU, OMS,
Biroul Internaţional al Muncii; peste o sut ă de organizaţii non-guvernamentale internaţionale, dintre
care Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian ş.a., la
care se adaugă sediul a peste 300 societăţi multinaţionale şi a unor centre de cercetare interna ţionale,
precum CERN şi Institutul Batelle; dimensiunile mici ale teritoriului, de doar 246 km 2, precum şi
costurile imobiliare, a determinat multe birouri de multinaţionale să fie transferate în alte locaţii, cum
ar fi Dupont de Nemours, Caterpillar, Michelin ş.a.). În condiţiile formării şi consolidării Uniunii
29

Europene toate capitalele statelor membre devin capitale cu statut european, cu un cuvânt greu în
stabilirea politicilor economice, sociale, de siguranţă şi strategie, fiind adevărate reprezentante ale
popoarelor europene. Aşadar, prin noua configurare geopolitică europeană apare un nou concept:
puterea coordonat ă a capitalelor. Ele nu sunt simple linii de leg ătur ă, curele de transmisie ale
hotărârilor de la Strasbourg ci reprezentante fidele ale opţiunilor valorice corecte. De aici până la a
pune în viaţă visul de aur al democraţiei nu este decât un singur pas: un standard de viaţă de invidiat şi
pacea socială edenică.
II.2.6.Metropolele – expresia geografică a diferenţei dintre centru şi periferie

II.2.6.1. Metropla (nord)american ă
Metropolele nord-americane se caracterizează prin caracterul foarte recent şi încă în curs al
metropolizării populaţiilor, prin importanţa fluxurilor migratorii actuale, de origine intern ă şi mai ales
externă, prin cosmopolitismul societăţii urbane, prin importanţa automobilului în modul de organizare
spaţială, prin predominanţa spaţiilor periferice şi a habitatului pavilionar.
În SUA, 39 de metropole depăşesc 1 mil. loc şi regrupează jumătate din din populaţia ţării.
Metropolizarea progresează, mai ales în California, unde aglomerarea LA, a doua dup ă New York, a
câştigat peste 2 mil. loc între 1970 şi 1980 şi 3 mil între 1980 şi 1990 – un flux impresionant care se
explică prin aportul migrator provenind din America Latin ă şi Asia (în anul 2000 peste 2 mil sunt
asiatici şi alte 2 mil sunt negri, la care se adaugă peste 5,7 mil hispanici).
Aceast cre tere urban avantajeaz periferiile ariilor metropolitane (suburbanizare i
exurbanizare). ăSe opun ş astfel bogăăţia şi dinamismul
ă periferiilor recente, unde transferurile de activit ăţşi
de servicii au însoţit stabilirea populaţiilor înstărite, marilor mizerii din zona urban ă centrală, din
mahalalele şi din cartierele pericentrale. O adevărată "Lume a IV-a" ocup ă centrul marilor oraşe
americane. La Philadelphia, a cincea aglomerare a SUA, peste 40% din cei 1,6 mil loc tr ăiesc sub
pragul federal al săr ăciei.
Conform Biroului Federal al Recens ământului, 33, 6 mil de americani erau s ăraci în 1990,
majoritatea acestor săraci fiind negrii, doar 34% albi. Jum ătate din ei sunt toxicomani. Dup ă aceste
surse, efectivul celor f ăr ă adă post oscilează între 600 de mii şi trei milioane. Astfel, Philadelphia face
implozie în jurul centrului său abandonat pentru a renaşte în periferie, unde habitatul pare mai aerisit,
iar securitatea mai bine asigurat ă. Comunele-centre sunt săr ăcite fiscal de exodul claselor mijlocii şi al
celor înstărite, precum şi de pierderea de activit ăţi. Jacques BÉTHEMONT (1991) arată rolul
ordonator al telecomunicaţiilor, al autostr ăzii şi aeroportului în localizarea întreprinderilor de servicii
sau de înalt
precum tehnologie
şi ăintersec ţiile industrială. Acestea
autostradale. caută amplasamente
Ele privilegiaz ă şi spaţiileaccesibile
rurale, un nod de comunica
proximitatea ţie
centrelor
universitare şi de cercetare. Exist ă , deci, o amorsare a suburbaniză rii, inclusiv pentru locurile de
muncă ter ţ iare calificate, chiar dacă majoritatea centrelor de decizie prefer ă încă o concentrare în
inima ora şelor, în Downtown sub forma acelui Central Business District (CBD). Recucerirea
cartierelor centrale şi extinderea funcţiilor centrale în detrimentul primelor periferii industriale şi
dezindustrializate, portuare sau feroviare şi abandonate, populare şi cu locuinţe insalubre
demonstrează dinamica menţinută de CBD. De fapt, cele trei mari metropole mondiale ale SUA (New
York, Chicago şi Los Angeles) participă cu trei tipuri diferite de organizare spa ţială şi urbană. Prima
corespunde conceptului de megalopolis formulat de J. Gottmann (1961): o conurba ţie de 600 km
lungime, asociind cinci aglomer ări milionare principale şi coagulate, înglobând 16 arii metropolitane
între Boston şi Washington, cu peste 45 de milioane de locuitori, cu o densitate medie de 290 loc/km 2,
sau după cum spuneau BETHEMONT şi BREUIL, în 1989: 20% din popula ţ ia americană pe 2% din
descris ţ înc
suprafa a Uniunii. Chicago
ă din 1920 r ăspunde(plan
de BURGESS unuiradial-concentric,
model de configurare spazone
cu cinci ţială func
a ora şului nord-american
ţionale: CBD, aureola
de degradare a construcţiilor cu săr ăcie socială şi insecuritate, mahalele populare, cartierele
rezidenţiale pentru clasele mijlocii, periferia şi periurbanul pentru clasele cele mai înst ărite ale
populaţiei). În ceea ce prive şte oraşul LA (o regiune urbană acoperind 10.000 km2, 120 km de la est la
vest, 100 km de la N la S, adunând 45% din popula ţia statului California) se poate afirma c ă este o
mare metropol ă la scar ă planetar ă care încearcă să ia o alur ă de megalopolis al Pacificului
(BETHEMONT-BREUIL, 1989): între Santa Barbara în N, San Diego la S şi Palm Springs la E tr ăiesc
peste 16 mil. de persoane. LA este sinonimul modernismului, desemnat de mulţi exegeţi americani
drept prototipul oraşului viitorului sau al societ ăţii postindustriale, organizat după cele trei elemente
30

esenţiale: casa individuală, policentrismul şi reţeaua de comunicaţii (fondată pe autostradă şi

automobil). Originalitatea sa constă în faptul că habitatul sub formă de paviloane, care reprezintă două
treimi din locuinţe, nu caracterizează numai periferia, ci şi partea centrală a oraşului, atât în cartierele
sărace (Watts, populat de muncitorii negri, sau East LA, populat cu latinos), cât şi cartierele bogate
( Bel Air, Beverly Hills sau Brentwood ). Aglomeraţia nu este de fapt decât o imensă periferie, cu
densităţi reduse, oferind imaginea unui veritabil câmp urban, nimic comun aici cu modelul morfologic
al oraşelor europene, care poate fi transpus la New York, Chicago sau unui centru vechi, foarte dens,
construit şi animat, sau cu aureole succesive ale periferiei. Cu peste 100 de municipalit ăţi, LA
reprezintă exemplul policentrismului urban, pentru că oraşul nu s-a dezvoltat dintr-un punct central ci
din mai multe noduri/comune independente (West Wood, Compton, Anaheim, Northridge ...), de aceea,
înglobarea în aria urbană a multor terenuri virane face ca densitatea medie demografic ă să fie cu mult
inferioar ă New York-ului sau Chicago-ului. Astfel, se constată o dispersie a funcţilor centrale, care
este cu greu corectată de recentele tendinţe de regrupare a negoţului, birourilor şi srviciilor de-a lungul
marii artere Wilshire Boulevard (exemplu de centralitate liniar ă pentru acest viitor downtown, ca al
doilea pol de afaceri din SUA, dar cu mult în urma Manhattan-ului). Policentrismul a necesitat o
mobilitate excepţională exprimată de o reţea autostradală amenajată odată cu creşterea aglomer ării,
care permite automobilului să evolueze în interiorul unei centralit ăţi explodate (BONNET, 2000). De
aceea, stilul de viaţă autoconceput (angelinos) a f ăcut ca parcul auto să fie impresionant (1
autoturism/1,4 persoane), iar reţeaua autostradală intra-urbană să fie de 1500 km, bulevardele având
zeci de km lungime (Western Avenue are 40 km lungime). Alungit pe 225 km de coast , aglomera ia
LA este gigantică pentru faţada pacifică americană, cu o excepţional ă ă creştere, concurent ă ă oraşelor
ţ
gigantice pacifice din noile metropole gigantice asiatice sau ale noilor ţări industrializate. De altfel,
împreună cu capitalele economice ale noilor ţări industrializate asiatice, cu megalopolul japonez, LA şi
Seattle-Tacoma-Vancouver organizează o nouă arie economică mondial ă , care canalizează 40% din
comer ţul exterior al SUA, impulsionând fluxurile de invest ţii superioare celor care traverseaz ă
Atlanticul, fixează interesele giganţilor industraili americani (Boening, Microsoft) sau japonezi (NEC,
Sharp, Nintendo).
Aceeaşi animaţie transpacifică animă aglomeraţiile Seattle şi Vancouver, de o parte şi de alta a
frontierei SUA cu Canada. Prezenţa a 400000 de chinezi, veniţi recent din Taiwan, Singapore şi mai
ales din Hong Kong, a f ăcut ca Vancouver să devină o "capital ă asiatică " a Americii de Nord (centrul
Li Ka-Shing, comunitatea chineză animă trei cotidiene şi două canale de televiziune prin cablu, unde
se vorbeşte mandarina şi cantoneza). De aceea, o societate deschisă şi multiculturală prefigurează aici
premisele unei metropole mondiale.
II.2.6.2. Metropolele noilor ţări industrializate
Noile ţări industrializate Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, împreun ă cu zonele
economice speciale din China popular ă (Fujian/Xiamen, Kuang-Tung/Canton, Shantou, Shenzhen şi
Zhuhai) şi polii industriali ai cre şterii economice explozive din Bangkok, Manilla şi Djakarta, care
realizează cu SUA şi Japonia o cooperare economic ă puternică Asia-Pacific, încă din timpul r ăzboiului
rece.
În capitalele economice ale acestor ţări slab dezvoltate, zonele libere, zgârie-norii,
aeroporturile, bursele de valori, băncile internaţionale şi cabinetele de audit demonstreaz ă ritmul
accelerat al creşterii industriale şi ter ţiare, performanţele excepţionale legate de avantajul comparativ
pentru întreprinderile multinaţionale cu o puternică mână de lucru, bine calificată şi ieftină, cu o
relativă stabilitate politică şi cu perspectivele unei pieţe potenţiale considerabile. Coreea de Sud a
urmat
satelit,îndeaproape Japonia
13 cartiere noi vecin)ă pe
newtowns şi capitala
o rază destatului,
30 de kmSeoul, a cunoscut
(3 mil o cre5ştere
loc în 1963, mil remarcabil
în 1970, 10ă (ora e-
mil şîn
2 2
1988, 18 mil în 1994). Aria municipală a fost extinsă de la 136 km (în 1945) la 627 km (în 1973), la
peste 1300 km2 (în prezent), trecând de la o formă mononucleică la o concepţie plurinucleică a
structurii urbane.
Capitalele noilor ţări industrializate reprezintă pieţe foarte interesante. Investiţiile str ăine sunt
atrase aici şi de stabilitatea politică naţională, de creşterea demografică, de progresia spectaculoasă a
produsului naţional brut – peste 4000$ în Taiwan pe loc. în 1987, peste 10 mii acum – de densitatea
populaţiei şi de creşterea constantă a nivelului de trai, de creşterea ratei motorizării – o maşină la 5
persoane şi un nr. impresionant de motociclete în Taiwan – de modernizarea re ţelei rutiere etc. Se
31

înmulţesc proiectele metropolitane, trenurile de mare vitez ă, noile zone industriale, centralele electrice
nucleare, staţiile de pompare a apei, noile ora şe şi marile pieţe, pentru a r ăspunde unei cereri puternice.
Acesta este cazul Taipei-ului, megalopol de 4 mil de loc într-o ţar ă care număr ă 21 de milioane.
Totuşi, în metropolele asiatice, preţul terenului ridică preţul multor realizări.
II.2.6.3. Metropolele din ţările slab dezvoltate

Megalopolisurile din ţările mai puţin dezvoltate nu prezintă o evidentă diferenţiere cu cele din
ţările industrializate. De exemplu, Casablanca, Karachi, Johannesburg nu par să apar ţină tipului
industralizat. Limes-ul contemporan, care separ ă Nordul de Sud, se deplasează. Apar din Sud noi ţări,
noi pieţe emergente, care se caracterizează prin uimitoare performanţe economice (o creştere a PNB
superior cifrei de 7% pe an), prin prezenţa sporită a capitalurilor internaţionale, prin animaţia pieţelor
financiare, desigur, încă în dezvoltare dar foarte vii. Astfel, Banca Mondial ă a recenzat 42 de burse de
valori imobiliare cu capitalizări variind între 0,3 mld.$ (Botswana) şi 125 mld.$ (Taipei), în ţări care
nu reprezintă încă decât 13% din PNB-ul mondial, pentru întreprinderi ce nu contribuie decât cu 6$
din capitalizarea bursier ă internaţională. Karachi, Ankara, Buenos Aires fac parte dintre acestea.
Casablanca, care ar putea în această categorie, ilustrează o formă de tranziţie între megapolă şi
metropolă-releu a economiilor dominante, c ătre ţările-atelier. Capitala economică a Marocului
(aproape 3 mil. loc. în 2003) controlează toate fluxurile de extravertire ale economiei naţionale: portul,
aeroportul (40% din traficul aerian), domeniul hotelier internaţional (peste 20 cu patru şi cinci stele,
concentreaz peste 70% din capacitatea de cazare a ora ului, ponderea clientelei fiind de origine
str ăină). Oraăşul adă posteşte sediile sociale ale companiilor şde transport ale ţării (căi ferate, Oficiul de
Exploatare a Porturilor, Royal Air Maroc, Compania Marocană de Navigaţie). Cu toate că nu se poate
vorbi aici despre interacţiune între urbanizare şi dinamica ter ţiar ă, aşa cum se întâmplă în cazul
oraşelor americane sau al altor metropole mondiale, trebuie men ţionat totuşi că ponderea locurilor de
muncă în activităţile de servicii, în întreprinderi şi în economie, care participă la responsabilităţile
actelor de decizie, nu este neglijabilă: peste 60.000 (o zecime din locurile de muncă ter ţiare totale)
care însumează 60% din populaţia activă a metropolei. Funcţiile internaţionale depăşesc dimensiunile
naţionale, care spre deosebire de Cairo, Tunis sau Alger, şi de multe alte capitale arabe, sau ale altor
ţări slab dezvoltate, sunt datorate faptului că administraţia publică nu are prea mare importanţă, din
moment ce centrul politic se afl ă la Rabat.
Megalopola Johannesburg/Soweto/Pretoria (4,5 mil. loc.) reprezint ă o altă formă de tranziţie.
Aici, ca şi la Casablanca sau în metropolele noilor ţări industrializate, putem reţine aspectul
plurifunc ţionaleste
Johannesburg al reluat
organismului urban:
ă de către toat activit
ă presa ăţi multiple,
financiar industrii
ă internaţional diversificate.
ă. În termeni CotaBursa
financiari, ţia din
de
aici se plasează pe cea de-a 14-a poziţie mondială. Oraşul a reuşit să atragă cinci cabinete mondiale de
audit ( Prince Waterhouse, Ernst & Young, Arthur Andersen, KPMG, Coopers & Lybrand ). Băncile de
afaceri Goldman Sachs, Morgan Stanley şi Salomon Brothers s-au instalat aici. Dar "southwestern
townships", cunoscute pe plan mondial din 1976 sub denumirea de Soweto apar ţin incontestabil
megalopolelor ţărilor slab dezvoltate: concepute ca locuinţe provizorii pentru muncitorii imigranţi în
"zona albă", destinaţi să se întoarcă într-o zi către homelands, ele nu au centre şi găzduiesc foarte
puţine activităţi comerciale, şoselele asfaltate fiind o raritate. Separate de marile axe, la 14 km sud-
vest de centrul oraşului, aceste triste aliniamente de bar ăci adă postesc acum 2 100 000 de locuitori (1,2
mil.loc. în 1985), f ăr ă a compune cu adevărat un oraş. Ca şi în cazul altor oraşe gigantice din Africa
neagr ă, drumurile carosabile se opresc la cel mult 200 km de centru. În aceste periferii f ăr ă
electricitate, populaţiile se adună şi aprind mari focuri, în a şteptarea combi-taxiurilor sau a
minibusurilor supraînc
trei megalopoli: rcate, pentru
Cairo,ăLagos a merge
şi ansamblul la munc ă în zonele industriale. Africa
Kinshasa/Léopoldeville-Brazaville. mai accelerat
Creşterea număr ă alte
ă şi
cumulativă a marilor oraşe este un fapt esenţial în toate ţările sărace. Această macrocefalie a fost bine
studiată în America Latină, Lima, de exemplu (10 mil. loc. în aglomera ţie) concentrează două treimi
din populaţia urbană a Perului tr ăind în centre de peste 10 mii loc. fiecare şi a f ăcut un vid urban pe o
rază de sute de km în jurul capitalei. Acelaşi lucru este valabil şi la Snatiago-de-Chile, Caracas, dar şi
pentru Abidjan sau Dakar. Hipertrofia urbană corespunde unui anume tip de organizare socio-
economică fondată pe dependenţa comercială în exterior şi pe centralism politic în interior. Ea reflectă
importanţa exodului rural, care explică şi dezastrul agriculturii din aceste ţări. Megalopolele
concentrează noile elite politice sau economice locale, fixează relaţiile cu exteriorul în jurul
32

aeroporturilor şi a lanţurilor hoteliere, reprezintă avangarda progresului tehnic, simbolizează lumea

modernă actuală, concentrează varietatea situaţiilor profesionale şi deci şansele de reuşită, faţă de
provincie, care ilustrează trecutul şi mizeria de la ţar ă. Ele sunt principalele centre ale schimb ărilor
politice şi sociale, r ămân locul privilegiat al redistribuirii veniturilor monetare şi de concentrare a
infrastructurilor progresului, reprezintă medii de primire, difuzare şi gestiune a cunoştinţelor, ale
for ţelor novatoare şi ale dinamismelor mobilizatoare (F. JOURNÉS, DEA de géographie Villes et
Sociétés, Université de Lyon, 1992). Tutela marelui ora ş asupra ţării se exercită prin comer ţ, prin
intermediul creditului, prin politică şi administraţie, prin monopolul cultural şi universitar.
Megalopolele sunt teritoriile noilor îmbogăţiţi din specula imobiliar ă. Extraordinara vitalitate a
industriilor construcţiilor de clădiri poate ascunde uneori şi circuitul spălării banilor (exemplu, Bogotá,
Caracas, São Paolo).
III.DIFERENŢIERI REGIONALE (CONTINENTALE)
III.1.1.Asia
Este continentul cel mai intins – 44 milioane km² si cea mai mare populaţie – 3,7 miliarde
locuitori, din care China si India – 2,3 miliarde locuitori. Tarmul Marii Moarte se afla la -400m sub
nivelul oceanului. Maximul pluviometric este in statul Asam din India iar minimul termic la
Verhoiansk.Cel mai mare lac al Terrei este Marea Caspica, cel mai adanc lac este Baikal – 1620 m.Cel
mai sarat lac este Tuz din Turcia, urmat de Marea Moart . Cea mai lunga cale ferata este
Transiberianul circa 10 000 km. Cea mai populata aglomeratie –ă aria metropolitana Tokyo – 30 mil.
loc. Cea mai inalta cladire – Tai Pei, de 101m. Limite se ating în toate păr ţile de apa oceanului cu
excepţia vestului uralian:
- N : Oceanul Arctic, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est,
- E : Oceanul Pacific, Marea Bering, Marea Japoniei, Ohotsk, Chinei de Sud;
- V : Muntii Ural, fluviul Ural, Marea Caspica, Muntii Caucaz, Marea Neagr ă, stramtoarea
Bosfor, Marea Marmara, Marea Egee, str. Dardanele, Mediterana, Marea Rosie şi Canalul Suez.
- S : Oceanul Indian, cu Golfurile Aden, Bengal şi Persic şi Marea Arabiei
Asia se intinde de la S de Ecuator (11º latitudine S) şi până în apropierea Cercului Polar
Boreal. Cel mai nordic punct este Peninsula Taimyr. (dincolo de cercul polar-la 80º latitudine N). De
la N la S Asia are 76 000 km. Cel mai vestic punct este Capul Baba, din Asia Mică..
Etapele de evolutie geologica :
platforma-Arab
Precambrian
ă); – structurile de platformă (Siberiana, Sudul Coreei, structura Indian ă şi
- Paleozoic – au loc cutarile caledonice (Podisul Kazahstan, Nordul Peninsulei Taimyr,
Munţii Saiani-Şuşenskoe) ;
- Cutarile hercinice (Paleozoic superior) – au afectat partea centrala a Asiei – Mun ţii Altai,
Tian Shan, Verhoiansk;
- Pe la jumatatea Mezozoicului aceste cutări au afectat şi alte zone asiatice – N-E Siberian,
Peninsula Indochina, regiunea Amurului inferior;
- Cutarile alpine de la sfarsitul Mezozoicului s-au desf ăşurat de la E la V – Munţii Taurus,
Zagros, Karakhorum, Himalaya, Cordiliera Birmaneză, Insulele Sumatera, Java, până în Insula Noua
Guinee; iar de la N la S au cuprins întreaga Peninsula Kamceatka, Insula Sacalin, Japonia, Taiwan şi
Filipinele. Toata această dinamică s-a desf ăşurat mişcării Placile tectonicemai importante:
Euroasiatică, Indoaustraliană, Pacifică, Medie Filipineză, Medie Arabă. Regiuni muntoase regasite in
cadrul
indian; platformelor stabile:
Muntii Libanului si Antilibanului si Gamunti
Ga ţ ii de Est sunt ţ ii dedeVest s-au format
tip bloc, prezintaprin inaltarea
versanti marginii
abrupti, scutului
de falie.
Relieful Asiei. 75% din relieful Asiei este format din podisuri si munti. Doua treimi din
suprafata prezinta altitudini de peste 500 m si 20% din suprafata altitudini care depasesc 3000 m.
Altitudinea mun ţ ilor este cea mai ridicată de pe Glob; există, astfel, regiuni muntoase cu
altitudini de peste 7000 m ( Himalaya – 8848 m , Tian Shan – 7500 m , Pamir, Karakorum), altele au
peste 5000 m (Caucaz – 5600 m , Elburz - 5600 m , Ararat ); numeroase sunt regiunile de peste 3000 m:
Taurus, Altai, Zagros, Muntii Peninsulei Kamceatka, dar şi regiuni cu altitudini sub 2000 m ( Muntii
Chinei de Sud, Gatii de Vest, ş.a.).
33

In functie de orintare, aceştia pot influenta cu mult peisajul geografic: a şa este Caucaz (care
delimitează la S Depresiunea Rion si Depresiunea Kura cu climă caldă subtropicala , iar la nord, clima
este mai rece, temperată cu ierni reci. Sau cazul Mun ţ ilor Elburz: in Nord Marea Caspica, in Sud
Podisul Iran – masele de aer care vin dinspre Nord, strabat Marea Caspica si se incarca cu umiditate
descarcand-o in regiunea Muntilor Elburz.
Podisurile au structuri şi geneze variate:
- podisuri dezvoltate pe structura precambrian ă : Podisul Arabiei, Siberiei Centrale, Deccan;
- podisuri pe structura paleozoica : Podisul Kazahstan, Podisul Tibet – pe regiunea cutarilor
alpine
-Podisuri cu altitudini sub 500 m : Podisul Korat (Thailanda)
-Podisuri peste 5000m (Tibet, cel mai înalt din lume).
-Podisuri cu caracter desertic : Podisul Arabiei, Podisul Gobi
-Podisuri cu carcter de taiga : Podisul Central Siberian
-Podisuri cu caracter stepic : Podisul Anatoliei.
Campiile sun foarte întinse: Campia Siberiei de Vest, Campia Indogangetica, Campia
Chineza, Campia Turanului. Campiile au peisaje diverse : de tundra, taiga (cea siberian ă), cu grad
mare de umanizare (Indogangetică) ; campii cu caracter desertic (Campia Mesopotamiei, Campia
Turanului).
Mari Depresiuni tectonice:
-Depresiunea Tarin situata la peste 1000 m in vestul Chinei, cu caracter desertic;
-Depresiunea Turfan – China, cu cea mai joasă altitudine din Asia (– 154 m);
-Depresiuni cu peisaj desertic: Tarin, ocupata de Desertul Taklamakan;
-Depresiuni umanizate: Fergana (Perla Asiei Centrale), in Muntii Tian Shan;
-Depresiuni tectonice de graben: Sachiu An.
Tipuri de relief:
Relief desertic: deserturi calde (Desertul Rub al Khali-Arabia, Nefud, Thar-India si reci
(Taklamakan, Gobi – cu minus 30ºC in timpul iernii), Kyzylkum şi Karakum; sau cele după
morfologie : nisipoase (Rub al Khali, Taklamakan, Thar); pietroase (Gobi) şi cele cu cruste de sare
(Kevir).
Relieful glaciar. In cuaternar suprafete intinse din Asia au fost cuprinse de ghetari. In N a
fost un ghetar de calota care acoperea Campia Siberiei de Vest si Podisul Siberian, Tibetul. Cel mai
intins ghetar se gaseste in Pamir (peste 77 km – Fedcenko). Cei mai numeroşi sunt în Himalaya, Tibet,
Tian Shan, Caucaz,litoral:
Relieful Altai, Verhoiank, Karakorum (ghetari mai lungi decat cei din Himalaya).
- tarm cu fjorduri in N Siberiei, Peninsula Ciukotsk;
- tarm cu riass in S-E Chinei, S-E Coreei;
- tarm vulcanic in Japonia, Indonezia, Kamceatka;
- tarm cu lagune – Marea Caspica;
- tarm cordigen – Maldive, Golful Persic, Marea Rosie, Indonezia, Filipine;
- tarm cu estuar – Gobi, Enisei;
- tarm cu delte – Gange, Brahmaputra (peste 80 000 km²), Mekkong,Chang Jiang;
- tarm cu mangrove – Sungabansk – cea mai intinsa din lume.
Relief vulcanic:
- in zonele active – Japonia, Indonezia, Filipine ;
- relief vulcanic mai vechi din Podisul Decan acoperit cu o patura de roci vulcanice ; in N-V
Podisului Relief
Centrallitologic
Siberian(petrografic):
(triasic), in masivul Putorana, Podisul Armeniei din E Turciei.
- relief pe loess – in Podisul de Loess al Chinei – pana la 300 m grosime.
- relief carstic – Podisul Yunnan din sudul Chinei, Peninsula Malaca, Borneo ;
- relief pe cenusa vulcanica – Cappadocia (Turcia).
Apele. Marile fluvii ale Asiei izvorasc din muntii situati in partile centrale si se
indreapta spre tărmurile din regiunile oceanice, dar spre unele zone endoreice (cele mai
întinse din lume).
• Bazinul arctic:
34

- Se scurg trei mari fluvii cu trasaturi commune: Obi, Enisei si Lena, care izvorasc din
muntii din centru, au lungime mare, curg de la S la N. Caracteristica acestor mari fluvii o
reprezinta bazinele hidrografice inverse.
- Debitele din lunile de vara sunt consistente
- Intretine o navigatie activă
- Alimentarea lor este mixta, nivo-pluviala
- Cresterile de nivel se produc la inceputul verii, apa provenind din topirea zapezii. Se
adauga si precipitatiile lichide, iarna ingheata treptat, de la izvoare spre varsare iar
dezghetul se produce invers.
• Bazinul pacific
- Atrage apele din Asia E si S-E, rol important în alimentarea acestora avându-l
precipitaţiile musonice, de aceea sunt fluviile mari si debitele ridicate vara;
- Marile fluvii chinezesti: Huan He (Huanghe), Changjiang, Amur
- Huan He (Fluviul Galben) este fluvial cel mai incarcat cu aluviuni din Asia si din lume.
Izvoraste din Tibet (de la 4500 m altitudine) si are 4845 km lungime. Cursul sau superior
are aspect de defileu intre o vale lunga si adanca. s-a inaltat cu mai mult de 10 m. Cu
toate ca a fost indiguit pe 1800 km, la ploile musonice abundente provoaca inundatii,
uneori catastrofale. In bazinul fluviului traiesc aprox. 400 mil.loc.
- Marea Campie Chineza , formata prin depunerea aluviunilor, este minutios organizata si
valorificata
plantatii (canale
de duzi, de irigatii, ptr
intreprinderi asezari, iazuri ptr.
prelucrarea peste, complexe
produselor agricole).de crestere a pasarilor,
- Curentul electric este produs in mici hidrocentrale.
• Bazinul Indian
- Gange, Brahmaputra formeaza la varsarea in ocean cea mai mare delta din lume
- Fluviile izvorasc din culoarul depresionar ce separa Hiymalaya de Transhimalaya
- Curs superior accidentat, marcat de numeroase cascade şi canioane, obâr şia fiind cu
caracter de alimentare glacio-nival (ghetari, zapezi)
- Pe cursul mijlociu si inferior debitele cresc f. mult in timpul verii, crestere pusa ape seama
ploilor musonice
- Apele lor sunt intens folosite in agricultura (irigatii), piscicultura si in transporturi,
constituind axe importante pentru comunicatiile intra- si interregionale.
- Fluviile : Indus, Mekong, Menam, Irrawady sunt fluvii mari, cu vai bine populate
- Bazinele
configuratieacestor fluviistrabat
fitoforma, sunt regiuni
situate agricole
in lanturile paralele densa
cu populatie ale M-tilor Indochina,
si civilizatii au
milenare,
legate de cultura orezului.
- In C. Mesopotamiei, Tibru si Eufrat au mentinut civilizatiile antice bogate, avand parte de
o agricultura irigata
- Spre V, in Lacul Aral se varsa fluviile Amu Darya, Syr Darya, care au alimentare
glacionivala, sunt intens folosite pentru irigatii in campiile desertice ale Asiei Centrale.
Fluviile Asiei sunt intens valorificate. Toate marile fluvii sunt navigabile. Apa este folosita
pentru irigatii, energie electrica, pescuit, agreement.
Pe teritoriul Asiei exista numeroase lacuri, interesante, diferite ca num ăr, origine, unele foarte
sarate, altele cu mari resurse de apa.
1. Lacurile tectonice: Baikal, Aral, Caspic, Balhas
• Lacul Baikal – are cea mai mare adancime de pe glob (1620 m-din cursul predat; 1637-din
wikipedia). Reprezinta cea mai mare rezerva de apa dulce din lume (23.000 km3). Aici traiesc
specii interesante de animale. Lacul a luat nastere intr-o cuveta formata prin prabusiri
tectonice ale scoartei terestre. Bilantul hidric se mentine echilibrat datorita aportului a peste
300 afluenti si a numeroaselor surse subterane.este lacul cel mai vechi (circa 20-25 milioane
ani de existenţă), cel mai adanc, cu cel mai mare volum de apa, cu cele mai multe specii de
plante (250) si animale (800) endemice din lume. Volumul de apa este echivalent cu cel al M.
Baltice. Datorita unei mari inertii termice, iarna apa acestui lac ingheata cu o luna de zile mai
tarziu decat in zonele inconjuratoare, dar se formeaza un pod gros de gheata, ce permite
circulatia autovehiculelor. Apa lacului este potabila. Potentialul touristic este inca
nevalorificat.
35

• Lacul Aral – este un rest din fosta Mare Sarmatica. S-a redus mult ca urmare a folosirii apei
ptr irigatii. Este situat intr-o zona arida, cu evaporatie ridicata. Are bilant hidric deficitar.
Salubrizare mare.
• Lacul Balhas – este alimentat de raul Ili. Are apa dulce in jumatatea vestica. Partea estic ă a
lacului este foarte sărat, apa având (>7%) sare, pe când partea vestic ă este mai dulce cu (0,5-
1,5%) sare, această îndulcire a apei se datorează afluenţilor din vest şi comunicarea redusă
dintre partea de est cu cea de vest a lacului, adica este un schimb deficitar de ape cauzat de
lipsa curentilor.
2. Lacuri glaciare: S-au format datorita formarii de ghetari din munti, sau din regiuni care au
fost acoperite de ghetaricontinentali. Un exemplu este lacul Taimapr (in Siberia), care a parut
intr-o depresiune sculptata de calotele glaciare ale cuaternarului.
3. Lacuri vulcanice – le intalnim in regiunile pacifice cu numerosi vulcani. In Insula Sumatra
(Indonezia), reprezentativ este Lacul Toba
4. Lacuri carstice – cel mai reprezentativ este L. Kiuzoren/Tuz - in Turcia. S-a format prin
dizolvarea calcarelor si microdepresiuni in care se aduna apele rezultate din precipitatii ale
unor afluenti locali.
5. Mlastini – Regiunile cu exces de umiditate si cu substart impermeabil din Siberia, vestul
Tibetului sau din zonele musonice prezinta numeroase mlastini.
6. Lacurile antropice pe Enisei, Angara, Fl. Albastru si pe numeroase rauri cu mare potential
hidraulic din Japonia, Coreea, Filipine, Indonezia, Asia Centrala.
Sistemele lacustre ale Asiei: Marea Caspica – 37 000 km², lacul Baikal – cel mai adanc –
1620 m, lacul Aral (tectonice); Lacuri vulcanice: Toba (Insula Sumatera),are 100 km; Lacuri sarate :
Tuz (Podisul Anatoliei), Marea Moarta ; Suprafete mlastinoase : Campia Siberiei de Vest.
Clima Asiei. Factorii care genereaza clima :
- marea extindere in latitudine ;
- masivitatea continentului ;
- relieful : Gatii de Vest – bariera climatica, 2000 mm/an, zona cu paduri tropicale; Podisul Decan –
500 mm/an, vegetatie de savana si paduri tropicale;
- circulatia maselor de aer : circulatia musonilor este cea mai importanta ;
- circulatia unor curenti oceanici ( Kuro Shivo, Oya Shivo).
Izoterma de 0ºC a lunii ianuarie : Japonia, S Coreei, China, N Peninsulei Indochina, poalele
Himalayei, S Thuranului,
Temperaturi N Podisului
medii negative: Siberia Iran,Marea Neagra, S Caucazului ;
( -70º C la Verhoiansk)
Temperaturi medii pozitive iarna : Arhipelagul Indonezian (31º C).
Temperatura lunii iulie:
- temperaturi aride: Peninsula Araba (40-50º C) iar cele mai mici temperaturi – zona polara (5-10º C).
Repartitia precipitatiilor : Charrapunji, Mauseran (statul Asam din India) – cele mai mari
cantitati de precipitatii – circa 14000 mm/an.Cea mai mare valoare a fost de 27 000 mm/an.
Cele mai uscate regiuni : Peninsula Araba, Iran, Asia Centrala, V si N Chinei, Siberia de N (200 mm)
Zonele biopedoclimatice (PIŞOTA-BĂ NĂRESCU):
- zona polara : N Siberiei de N, Peninsula Taimar, Campia Siberiei de N. Iernile sunt lungi si foarte
aspre (-30...-50º C), verile sunt scurte si cu temperaturi intre 0 si 10º C, vanturile sunt foarte puternice.
Ca tip de vegetatie caracteristica este tundra ( arbusti, lichenul renului, muschi), animale : reni, ursi
polari. Solul este de tip permafrost (merzlota – denumire ruseasca).
- zona subpolara – face legatura intre zona polara si zona temperata rece : Siberia, iarna, temperaturile
sunt mai ridicate iar vara la fel.Vegetatie : tufisuri de mesteacan, salcie pitica.
- zona temperata: S Siberiei, Asia Centrala, N Chinei, V Chinei, N Japoniei, N Coreei. In S Siberiei,
Podisul Kazahstan, Mongolia – clima temperata rece, temperaturi iarna intre -15 si - 20º C, vara
temperaturi de 15-20º C, precipitatii de 400-500 mm; vegetatie : paduri de conifere, padurea continua
de la Ural la Marea Ohotsk ( taigaua siberiana), padure de amestec : silvostepa : in S Siberiei, N
Kazahstanului, Mongolia; padure de amestec in regiunea Amurului si Manciuriei.Solurile : podzolurile
(padurile de conifere), cernoziomuri (stepa).Fauna ; ursul brun, lupul, rasul, mistretul; in stepa –
rozatoare, pasari. In Mongolia – camila bactiana, asini salbatici.
36

- clima temperat excesiva – Asia Centrala, V Chinei – clima are caracter desertic, precipitatii
reduse sub 250 mm, temperaturile sunt ridicate vara - peste 30º C, iernile sunt reci -10...-15º C.
Vegetatie caracteristica desertului : tufisuri de tamarix, specii adaptate conditiilor de saratura.In
Podisul Anatoliei este clima temperat continentala cu vegetatie de stepa, temperaturi de circa -5º iarna.
- clima temperat umeda: N Japoniei, N Chinei, la Beijing, iarna ( -5º C), S Manciuriei, N
Coreei. Precipitatiile sunt sub 1000 mm /an, temperatura este de 0-6º C iarna (Japonia).Vegetatia :
paduri de foioase, stejar, fag, pin, cedru, artar.Fauna : makakul japonez, tigrul siberian.
- zona subtropicala : 30-40º latitudine : S Japoniei, S Coreei, S Chinei, N Peninsulei Indochina,
poalele Himalayei, Iran, Campia Mesopotamiei, coasta Turciei V si S, Georgia, Azerbaidjan, vara
uscata si foarte calda, iarna temperaturi intre 7 si 10º C, vara temperaturi de circa 30ºC, precipitatii de
circa 600-700 mm.Vegetatia este mediteraneana: tufisuri de maquis, paduri mediteraneene – cedrul de
Liban, stejar, pin (Muntii Taurus).Solurile sunt terra rosa.
- clima subtropicala oceanica (musonica): S Japoniei, S Coreei, S Chinei, precipitatii de 2000 mm.
Vegetatie : paduri permanent verzi – bambusi, gingko biloba, temperaturi pozitive tot timpul
anului.Fauna : ursul panda.
- zona subtropicala desertica (uscata), temperaturi pozitive, precipitatii scazute.
- zona tropicala uscata : centrul si S Peninsulei Arabe, Iran, N-V Indiei, temperaturi ridicate iarna
pana la 15-17º C, vara 40-60º C, fauna : dromaderul.
- zona tropicala umeda : V, N-V Indiei, Indochina, S Chinei, Indonezia. Precipitatii de 2000 mm,
temperaturi ridicate iarna (20ºC), vara peste 30ºC. Vegetatia : paduri tropicale umede – ferigi, orhidee.
Privită în ansamblu, în raport cu laturile marginale şi cu interiorul ei, Asia prezintă patru mari
subdiviziuni climatice (P. COTET, 1967, I. MARIN, 1994):
– Asia musonică , care cuprinde latura sudică, sud-estică şi estică a acestui continent,
începând cu Peninsula India şi terminând cu Peninsula Kamceatka, la contactul cu Oceanul Indian şi
Oceanul Pacific. Caracterul musonic se schimb ă de la sud spre nord (între Ecuator şi Tropic este cald
în tot anul; mai la nord, în China Sudic ă şi în Japonia de Sud-Est, acesta este mai puţin cald, iar la
nord, până în Kamceatka, iernile sunt foarte reci).
– Asia de şertică (vestică şi inferioar ă), care începe la ţărmul Mării Roşii şi ajunge până la
Marea Caspică, Lacul Aral, podişurile Turkestan, Tibet şi Gobi.
– Asia nordică , partea care atinge regiunile polare, cu clim ă rece, ierni foarte lungi şi aspre.
Aici se află polul frigului continental al emisferei nordice (Oimeakon).
– Asia mediteraneană , reprezentată printr-o fâşie destul de îngustă în lungul ţărmului Asiei
Mici şi aVegeta
Levantului, cu ierni dulciăşprin
ţia se caracterizeaz i veridiversitate
uscate. şi dezvoltare zonal ă . În cuprinsul Asiei se întâlnesc
toate zonele de vegetaţie, la a căror formare şi dezvoltare au contribuit o serie de factori, dintre care
rolul principal l-au avut clima, relieful şi evolu ţ ia paleogeografică .
În general, se ştie că cele mai puţine schimbări le-a suferit partea de sud, spre deosebire de cea
de nord, unde glaciaţia a ocupat suprafeţe întinse şi a dispărut abia de circa 10.000 ani (P. COTET, A.
BĂ NĂRESCU, 1972, I. PIŞOTA, 1992, I. MARIN, 1994).
Partea de vest s-a bucurat de condi ţii destul de favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei.
Datorită influenţei musonice, ea a constituito zon ă de schimburi permanente între speciile din nordul şi
sudul Asiei. Desf ăşurarea zonală a vegetaţiei este turburată în unele locuri de condiţiile locale de relief
şi de climă, lucru ce se poate vedea şi din prezenţa celor două fâ şii marginale de p ă duri – una nordică
şi una sudică – în raport cu interiorul Asiei, care este lipsit de vegeta ţie lemnoasă.
Vegetaţia naturală este aproape neschimbată în pădurile ecuatoriale şi foarte mult modificată
de societatea
sunt: omeneasc
Câmpia Chinei în, Câmpia
de ăEst toate regiunile cu agricultur
Indo-Gangetic ă veche
ă , Câmpia şi densitate
Mekongului mare Mesopotamiei
, Câmpia a populaţiei, cum
etc.
Asia este patria multor plante folositoare, cum sunt: grâul, orzul, maz ărea, ceaiul, orezul,
trestia-de-zahăr, meiul, hrişca, diferiţi arbori fructiferi etc.
Din punct de vedere floristic, teritoriul Asiei apar ţine în cea mai mare parte regiunii holarctice
(cu subregiunile: arctică, europeo-siberiană, stepa europeo-asiatică, pontico-central asiatică,
mediteraneană, nord-africană-indiană şi chino-japoneză) şi foarte puţin regiunii paleoarctice (cu
subregiunile indo-africană şi malaeză).
Zonele de vegeta ţ ie (PIŞOTA, MARIN, COTEŢ) se desf ăşoar ă pe suprafeţe întinse, începând
de la nord spre sud, dar f ăr ă a prezenta o regularitate prea evident ă, ca în alte continente.
37

Zona de tundr ă se dezvoltă pe o fâşie îngustă în lungul litoralului arctic, începând din
Peninsula Iamal şi până în Peninsula Ciucilor. Aceasta prezintă aceleaşi caracteristici fitogeografice ca
şi în Europa, cu deosebirea că în Siberia de Nord-Vest ea ocup ă suprafeţe mai mari, chiar în cuprinsul
munţilor.
Zona pă durilor de conifere (taigaua) reprezintă una din cele mai întinse formaţii vegetale ale
Asiei, începând de la poalele Uralului şi până la Marea Ohotsk, şi cursul inferior al Amurului. Ea
ajunge în sud până la Lacul Baikal. Aici se întâlnesc aceleaşi specii amintite la taigaua din Europa.
Zona pă durilor de foioase, specifică climei temperate, se dezvoltă mai mult în Asia de Est
(Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, Amur-Primoria, Peninsula Korea şi în partea de mijloc a
marilor insule japoneze).
Nu lipsesc nici pă durile mixte – de conifere şi de foioase – care se întâlnesc mai mult în mun ţi,
la diferite altitudini. Păduri rare de mesteacăn şi plop tremur ător apar în sudul Siberiei de Vest, pe o
fâşie foarte îngustă.
Zona pă durilor subtropicale ocupă un loc aparte, datorită nuanţelor diferite pe care le prezint ă.
Dintre aceste nuanţe sunt de reţinut trei:
– P ăd urile subtropicale umede, semperviriscente (denumite şi păduri de lauri), care se
dezvoltă ca urmare a influenţei musonice în partea de sud a Chinei (în regiunea colinar-muntoas ă) şi în
vestul Peninsulei Indochina (în zona muntoas ă), fiind constituită din magnolii, laur, chiparos, stejar,
arbore de camfor etc.
– P ăd urile subtropicale uscate, semperviriscente (denumite i p duri verzi iarna), se
întâlnesc în Podişul Iunnan şi pe versantul sudic al Himalayei. Acestea ş reprezint
ă ă mau mult un
amestec de păduri de conifere, de foioase şi de laur.
– P ăd urile subtropicale tipice sunt situate în jurul ţărmului mediteranean (păduri
mediteraneene). Acestea apar pe por ţiuni foarte restrânse, pe litoralul sudic al Mării Negre, Mării
Mediterane, în Asia Mică, Levant etc. Această vegetaţie constă din desişuri de maquis, p ăduri de stejar
veşnic verde, iar în păr ţile înalte ale munţilor – păduri de cedru şi de molid.
Zona de silvostepă reprezintă continuarea celei din Europa, fiind dezvoltată tot ca o fâşie
foarte îngustă. Ea începe în partea de sud a Siberiei de Vest şi ajunge până în bazinul superior şi
mijlociu al Amurului.
Zona de stepă formează un fel de „aureolă” la periferia deşerturilor, unde vegetaţia spontană a
dispărut aproape complet, datorită acţiunii antropice desf ăşurate, mai ales prin diferite lucr ări agricole.
Cele mai extinse sunt stepa vest-siberiană, stepa chineză din zona de loess, stepele Iranului, stepa din
Câmpia Indului
Zona deetc. În general,
şerturilor se stepa asiatic
întinde ă prezint
începând deă dou nuanţeRo
la ăMarea – una
şie cu
şi aspect ierbos
până în şi alta arid
Mongolia .
şi ăse
caracterizează prin predominarea plantelor xerofile. Dintre arbori cre şte saxaulul ( Haloxylon), iar
dintre ierburi amintim pelinul ( Artemisia), rogozul (Carex) şi altele. Cele mai importante sunt
deşerturile: Arabiei, Siriei, Iranului, Turnaului, Takla-Makan, Pamir, Tibet şi Gobi. Ca şi stepele,
deşerturile prezintă două aspecte – unul de de şerturi calde (ca, de exemplu, deşerturile: Arabiei,
Iranului, Thar) şi altul de de şerturi reci (ca, de exemplu, deşerturile: Turanului, Pamir, Tibet, Gobi
etc.).
Caracterul de deşert absolut apar ţine păr ţilor interioare, iar exteriorul are mai mult caracter de
semideşert.
Zona de savană , cu păduri rare, în special cu pâlcuri de bambus, ocup ă suprafeţe mari în
Podişul Deccan, în Câmpia Indului (la exteriorul Deşertului Thar) şi în Podişul Laosului. Pe por ţiuni
foarte restrânse, ea mai apare în cuprinsul Insulelor Filipine şi în estul Djawei.
partea de vest apă Podi

Zona durilor Laos, în, f
şuluitropicale ă r ă frunze
jurul în Hanoi
Golfului , parefluviului
sezonulşi uscat
în bazinul în bazinul fluviului Irrawaddi, în
Sîtzian.
Zona pă durilor tropicale umede (ecuatoriale) este dezvoltată în Arhipelagul Malaez, Peninsula
Malacca, partea de vest a Peninsulei India, în Bengalia şi Peninsula Indochina, unde precipitaţiile
aduse de musoni sunt destul de bogate. În interiorul Peninsulei Indochina, pădurea ecuatorială are
aspect mai mult de junglă, cu numeroase specii de liane, care formează desişuri de nestr ă bătut.
Predominanţi sunt palmierii ( Phöenix silvestris, Caryota urens, Caryota umbraculifera,
Corypha gelanga, Areca catechu). În insulele Malaysiei caracteristici sunt ficu şii, iar în jungla din
Indochina – tufişul de bambus, împletit cu liane.
38

Vegeta ţ ia de mun ţ i înal ţ i (constituită din păduri de conifere, păşuni subalpine, şi alpine) apare
în munţii: Caucaz, Hindukuş, Pamir, Tianşan, Altai, Kuenlun, Karakorum, Himalaya, Alpii Sîciuan
etc.
Tot în categoria vegetaţiei de munţi înalţi fac parte stepa şi de şertul de nuan ţă rece, specifice
podişurilor Tibet, Pamir, Munţilor Altai etc.
Vegeta ţ ia de oaze ocupă suprafeţe mult mai restrânse în raport cu zonele expuse. Ea apare
peste tot în regiunile de deşerturi, semideşerturi şi chiar în stepe, mai ales în lungul râurilor mari
(Tigru, Eufrat, Amu-Daria etc.), unde se dezvolt ă desişuri de trestie şi plopi, viţă-de-vie, bumbac,
pomi fructiferi etc.
În concluzie, se poate re ţine faptul că distribuţia actuală a vegetaţiei Asiei este condiţionată de
doi factori principali – clima şi relieful .
Lumea animală a Asiei este tot a şa de bogată şi de variată ca şi vegetaţia, fapt ce se explică
atât prin diferenţierea mare a condiţiilor naturale, cât şi prin legăturile strânse pe uscat, pe care le-a
avut Asia cu celelalte continente învecinate, în ultimele etape de evolu ţie ale ei (pliocenă şi
cuaternar ă). Ea are o repartiţie destul de variată şi neuniformă.
Sub raport zoogeografic, Asia apar ţine la trei regiuni: holarctică , etiopiană şi indo-malaeză
(V. BANARASCU, 1974, I. POP, 1986, I. PISOTA, 2002).
Regiunea holarctică este foarte întinsă şi ea cuprinde mai multe subregiuni, cu specificul lor
faunistic.
– Subregiunea arctică , în care o dezvoltare mai mare o are fauna de tundr , este reprezentat
prin: renul ( Rangifer tarandus), hermelina (Mustela herminea), ursul alb (Ursus maritimus ă ), lemingulă
de Obi ( Lemmus obensis), gârliţa ( Ansen albifrons), iepurele alb ( Lepus timidus), potârnichea de
tundr ă ( Lagopus mutus) etc.
– Subregiunea europeo-siberiană cuprinde animalele specifice pădurilor de taiga şi de
foioase: elanul ( Alces alces), ursul brun (Ursus arctos), vulpea (vulpes vulpes), lupul (Canis lupus),
râsul ( Lynx lynx), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), samurul (Martes zibellina) etc.
– Subregiunea mediteraneană se caracterizează prin prezenţa şacalului (Canis aureus), a
hienei, damanului, diferitelor reptile etc.
– Subregiunea central-asiatică este foarte variată şi întinsă, cuprinzând fauna stepelor reci
din Tibet: iakul ( Poëphagus grunniens), asinul sălbatic Kiang ( Equus kiang ), marmota tibetană
(Marmota himalayanus), antilopa Ada (Gazella picticaudata), antilopa orongo ( Pantholops hodsoni)
etc., precum şi fauna stepelor Mongoliei şi Kaşgariei: culanul sau asinul sălbatic ( Equus hemionus),
gvulpea
ăinuşacorsac
de deş(ert
Vulpes
( Pterocles ), ariciul
corsacalchata urecheat geren
), antilopa ( Erinaceus auritus
( Procapra ), dihorul
gutturosa palid (Mustela eversmani),
) etc.
– Subregiunea manciuro-chineză este foarte bogată, ca rezultat al pătrunderii aici, atât a
elementelor sudice, tropicale, cât şi a celor nordice, de taiga, aşa cum sunt: ursul negru himalayan
(Ursus tibetanus), cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul de Amur ( Felis tigris amurensis), pisica
sălbatică din Extremul Orient ( Felis euptilura), câinele enot ( Nyctereutes procyonoides), leopardul
( Felis pardus), cerbul de apă ( Hydropotes inermis), fazanul auriu ( Chrysolophus pictus), broasca
ţestoasă de apă dulce ( Amida sinensis), veveriţa zbur ătoare ( Pteromys volans), burunducul ( Eutamias
sibiricus), la care se adaugă, de asemenea, salamandra, cocorul endemic japonez etc.
Regiunea indo-malaeză este foarte complexă şi variată, cuprinzând mai multe subregiuni (P.
COTET, 1967):
– Subregiunea indiană (Peninsula India şi Insula Ceylon), în care se întâlnesc forme indo-
malaeze tipice, rinocerul cu un corn, elefantul indian etc., precum şi forme endemice: diferite antilope,
de exemplu
( Pithecus antilopa
entellus nilgau
), maimu ( Boselaphus
ţa lori tardigradus),) etc.
zvelt ( Loristragocamelus ursul buzat (Melursus ursinus), hulmanul
– Subregiunea birmano-chineză (f ăr ă Peninsula Malacca, dar, în schimb, cu cele două insule
mari – Taiwan şi Hainan), caracterizată prin prezenţa rinocerilor, a numeroaselor maimuţe, ca, de
exemplu, Lori bondoc ( Nycticebus coucang ), ursul malaez (Ursus malayanus) cu părul scurt, gaurul
( Bos gaurus), gaialul ( Bos frontalis), bantengul ( Bos banteng ) etc.
– Subregiunea Insulelor Filipine, unde tr ăieşte, printre altele, pasărea r ă pitoare din genul
Pithecophaga, cu cioc enorm şi care se hr ăneşte cu maimuţe.
– Subregiunea Insulelor Sonde (Insulele Mari şi Peninsula Malacca), unde predomină fauna
continentală, tapirul asiatic (Tapirus indicus), care se întâlneşte în Peninsula Malacca şi Insula
39

Sumatera, urangutanul (Simia satyrus din Kalimantan şi S. sumatranus din Sumatera), maimuţa
endemică cu nas mare ( Nasalis larvatus) din Kalimantan, rinocerul cu un corn ( Rhinoceros sondaicus)
din Djawa, rinocerul cu două coarne ( Dicerorhinus sumatrensis) din Kalimantan şi Sumatera, şopârla
zbur ătoare ( Draco volans) etc.
– Subregiunea Insulei Sulawesi (Celebes), caracterizată prin numeroase forme endemice şi
primitive: pavianul sau macacul mo ţat (Cynopithecus niger ), bivolul primitiv anoa ( Anoa
depressicornis), porcul Babirussa ( Babirussa babirussa), ca şi prin specificul ei de trecere spre
Australia.
Regiunea etiopiană trece puţin în Asia de Vest, şi anume în sudul Peninsulei Arabiei. În
deşerturile de aici se întâlnesc multe elemente endemice, cum sunt: diferite antilope mari (mendas,
bubal), gazela comună (Gazella gazella), vulpea fenec (Conis zerda), c ămila cu o singur ă cocoaşă sau
dromaderul (Camelus dromedarius), râsul de deşert, numit caracal ( Lynx caracal ), pisica de barcană
( Felis margarita), nevăstuica (Mustela nivalis), dropiile (Otididae) etc.
Rezultă că cele cinci mari păr ţi ale Asiei (sudică, nordică, estică, vestică şi centrală) sunt
diferite între ele şi sub raport faunistic.
La sfâr şitul sec. al XIX-lea, la Bombay s-a înfiin ţat prima societate de ocrotire a animalelor,
ca în anul 1908 să pună bazele primei rezervaţii naturale de pe teritoriul asiatic, cea de la Kaziranga
pentru ocrotirea rinocerului indian. După primul r ăzboi mondial se înfiinţează numeroase parcuri şi
rezervaţii naturale dintre care cele mai multe în Indonezia, Japonia, India şi Indochina. De asemenea în
republicile unionale sovietice s-au înfiin at numeroase arii protejate.
ţ ă ex-sovietică are amenajate 129 rezervaţii naturale (din
În prezent Asia Centrală şi Nordic
care un număr de şapte sunt rezervaţii ale biosferei) şi şapte parcuri naturale.
Cele mai importante arii protejate asiatice sunt:
- Rezervaţia marină de la Vladivostok (Golful Petru-cel-Mare), Rezervaţia Sihote Alin (600 mii ha,
pentru flor ă şi faună specifică zonei temperat-musonice),
- Rezervaţiile naturale Dashe Newar şi Ab-i-Istada (pentru prezervarea unei faune variate,
reprezentată de gazele, mufloni, arhari, leopardul-de-ză padă, hiene, păsări migratoare), precum şi
Valea Ajar (pentru ocrotirea unor mamifere precum capra ibex, Cervus bactrianus şi iacul);
- Parcurile naturale Chittagong Hills Tracks şi Mardhurpur (înfiinţate în 1961) şi Rezervaţia naturală
Sundarbans (pentru ocrotirea tigrului bengalez, leoparzilor şi antilopelor) din Bangladesh;
- Rezervaţia Bhutan pentru ocrotirea maimuţei endemice langurul auriu, a elefanţilor, leopardului-
de-munte, cervidelor şi muflonilor
- Parcul
khmerenacuţional Angkor
peisajul (f. înadiacent,
natural 1925), cualte
func ii complexe
5 ţrezerva pentruşiocrotirea
ţii naturale vestigiilor
c. 200 rezerva fostei capitale
ţii forestiere, mult
afectate de îndelungatul r ăzboi intern;
- Peste 140 parcuri naturale chineze ce ocrotesc elemente de flor ă (1150 de specii aviare, 420 de
specii reptiliene şi amfibieni, 1500 specii de peşti, 420 specii de mamifere, între care ursul mare
panda, ocrotit în parcurile naturale Wuolong şi Dafengding din sudul Chinei);
- Rezervaţia naturală din Taivan pentru ocrotirea multor specii endemice de palmieri, bambu şi,
arbori de camfor, pandanus, chiparoşi, pseudotsuga, ursul negru, pangolinul, câinele zbur ător,
păsări tropicale, şerpi veninoşi;
- 14 parcuri naturale şi peste 100 rezervaţii naturale sud-coreene pentru ocrotirea unei flore şi faune
extraordinar de exuberante (două treimi din suprafaţa ţării este ocupată de păduri de foioase şi
conifere): molidul de Aian, cedrul coreean, pinul ro şu, ar ţarul coreean, tigrul de Ussuri, linxul,
leopardul, lupul şi ursul brun
- Peste 40 de
faunistice parcuridispun
(insulele naturale
de filipineze carespecii
foarte puţine pun de
în protec ţie numeroase esenţe forestiere şi specii
mamifere)
- O importantă reţea de zone ocrotite sunt amenajate în India (10 parcuri şi peste 150 de rezervaţii
naturale, cu o suprafaţă totală de peste 1700000 ha; cel mai mare este Corbett – f. în 1935, într-o
regiune de junglă) pentru ocrotirea faunei specifice variate (500 de specii de mamifere, 550 specii
de reptile, peste 2000 de specii şi subspecii de păsări) şi rare (cum este leul, ocrotit în PN Gyr din
Pen. K āthiāwar);
- în Indonezia sunt 16 parcuri (cel mai vechi este Udjung Kulon Panaitan, f. în 1921 – cu 66.620 ha)
şi alte 300 de arii protejate de dimensiuni variate cu multe rarit ăţi: rinocerul jawanez, varanul din
40

ins. Komodo, urangutanul, şoarecele uriaş, cerbul bateng (Parcurile Gunang Leuser, Padar Rintji
din insula Komodo cu 64000 ha, Krakatau);
- Parcul naţional iordanian Azraq (400 mii ha, fondat în 1965) pentru fauna aviar ă
- Cele 9 parcuri şi peste 60 de rezervaţii naturale iraniene sunt amenajate pentru ocrotirea unei
avifaune specifice (peste 300 de specii); cel mai mare este cel amenajat în jurul lacului Urmia;
- Cele 3 parcuri şi rezervaţii israeliene ocrotesc între altele, vulturul p ătat, jderul-de-piatr ă, ibexul-
de-Nubia, iar în în Golful Eilat s-a amenajat la Marea Roşie o rezervaţie naturală a biosferei pentru
protecţia faunei specifice recifilor;
- Japonia dispune de 27 parcuri naturale (cu o suprafaţă de peste 2 mil. ha) şi alte 240 de rezervaţii
ale prefecturilor, la care sec adaugă 1148 rezervaţii mici, cu un total de 84780 ha (cea mai mare
este Fuji-Hakone-Izu), iar cele mai deosebite sunt Nikko, Bandai-Asahi şi Daizetsuzan pentru
ocrotirea ursului negru asiatic şi a cerbului sika;
- În Kyrghyzstan se află Issyk-Kul – cel mai întins parc naţional din Asia (cu peste 750 mii ha)
pentru protecţia sitului natural al lacului omonim şi a regiunii înconjur ătoare, unde se găsesc:
dropia, capra-de-munte, jderul-de-piatr ă, arharul;
- Rezervaţiile naturale laosiene Dong Xieng Tong , Dong Heua Xao, Dong Veuneckham sunt
amenajate, în primul rând, pentru ocrotirea leopardului, tigrului, panterei, crocodilului şi a
feluritelor păsări;
- Rezervaţiile şi cele patru parcuri din Liban sunt amenajate mai ales în Munţii Antilibanului
(forestiere) i în depresiunea Beka’a (pentru flor i faun de step );
- Numerosele ş rezervaţii şi 14 parcuri naturale ă ş din ăMalaysiaă ocrotesc ecosisteme specifice
mangrovelor sau pădurii ecuatoriale, pădurilor-galerii şi savane cu elefanţi, tigri, leoparzi, rinoceri,
tapiri, maimuţe şi peste 500 specii de păsări (cele mai întinse arii protejate sunt Kinabalu-Borneo –
f. în 1959, cu 556 mii ha, în jurul muntelui omonim cu vârful la 4101 m, ocrotind p ădurea tropicală
deasă şi cu faună extrem de variată, reprezentată de urangutanul pitic, pangolinul, lemurieni
zbur ători, şi Taman Negara-Malacca – f. în 1938, cu 440 mii ha, cu numeroase elemente faunistice
rare, precum rinocerul-de-Sumatera)
- În Mongolia sunt amenajate rezervaţii pentru ocrotirea ursului-de-Gobi, culanului, argalului,
antilopei saiga şi a gazelei;
- Rezervaţiile naturale (cinci la num ăr) singaporeze se înscriu printre cele mai vechi din lume (cu
toate că insula este doar de 640 km2);
- Rezervaţiile Wilpatu, Gal Oya, Ruhunu din Sri Lanka au fost amenajate pentru ocrotirea celor peste
400 specii
reptile de ppitoni);
(cobre, ăsări, 100 de specii de mamifere (elefan ţi, ur şi, leoparzi, mamuţe, antilope), multe
- 10 parcuri naturale şi 18 păduri-parc thailandeze sunt menite a prezerva fauna şi flora specifică
savanei şi pădurilor tropicale (galerii sau umede);
- Cele 15 parcuri naturale din Asia Mic ă, între care Karatepe-Aslanta ş (f. în 1958 – 7715 ha),
Manyas Gölü (f. în 1959 – 52 ha), Ulu-Da ğ (f. în 1961 – 27300 ha) şi Ku şadasi-Dilek (f. în 1966 –
16000 ha) pentru ocrotirea avifaunei, peisajului şi florei
- Rezervaţia biosferei Repetek din Kara-Kum (Turkmenistan) pentru protejarea siturilor naturale
deşertice reci.
Datorită întinderii sale şi a varietăţii specifice din flora şi fauna asiatică, multe specii sunt pe
cale de dispariţie sau au dispărut complet din mediul natural.
Diferentierile climatice, vegetale si activitatile umane impun si diferentieri ale peisajului
geografic in Asia. Peisajele naturale asiatice deosebite sunt:
1. pustiu
Peisajul arctic –sunt
oceanele pe marginea Nordica
inghetate si si intinsul
sunt acoperite cu O. Arctic,
zapezi care auVegetatia
si ghetari. iarna permanenta. In acest
lipseste, dar nu si
animalele (ursul polar, vulpea si iepurele, unele pasari; iar in ape: foca, morsa, balena). Zona este
locuita de grupuri de eschimosi, cu o populatie rara, care traieste din vanat si pescuit.
2. Peisajul de tundra – in regiunile cu iarna lunga si rece. Clima tine solul inghetat in cea mai mare
parte a anului. Peisajul se invioreaza prin aparitia pajistilor inverzite. Primavara are loc o extindere
a dezghetului, ca urmare a incalzirii climei. Urmarile sunt greu de cuantificat, dar va creste
umiditatea solului si a atmosferei. Precipitatiile sunt reduse cantitativ, iar evapo-transpiratia redusa
mentine debitele ridicate ale raurilor, dezghetul provocand intinderea apelor pe zone mari. Ca
urmare, peisajul apare cu zonele mai inalte mai zvantate, ele alternand cu locurile mlastinoase. In
41

tundra nu cresc arbori. Pajistile umede au soluri turboase si sunt strabatute de turme de reni,
animale folositoare ptr locuitori. Celelalte animale migreaza spre sud, spre zone mai favorabile
datorata nutritiei si adaposturilor mai bune.
3. Taigaua siberiana – reprezinta cea mai intinsa padure de conifere de pe glob. Molidisurile sunt
compacte, omogene si monotone si sunt rareori punctuate de palcuri de mesteceni sau alte specii de
foioase. Peisajul de taiga este delimitat de prezenta exemplarelor care toamna au flori.(?). In
locurile mai netede taigaua este mlastinoasa, muschii cresc printer trunchiuri intr-un amestec greu
de strabatut. Taigaua este o padure linistita, deoarece animalele sunt rare, este putin umanizata,desi
are mari rezerve de carbune, petrol, metale, pietre pretioase si lemn.
4. Stepele Asiei – Ofera peisaje mai deschise, pajisti acoperite cu ierburi marunte, pe un relief usor
valurit. Nu peste tot pajistile au constr. si continuitate, mai ales in tinuturile mongolilor nomazi.
Padurile de lunca din lungul raurilor invioreaza peisajul pe sesurile umede. Densitatea populatiei
este mica, iar amprenta umana are o slaba consistent. Peisajul stepei nu s-a modificat decat in
zonele de cultura. Bogatiile subsolului au sustinut dezvoltarea oraselor si a zonelor industrial,
modificand peisajul stepei.
5. Deserturile Asiei – aparute in zonele uscate, ocupa 1/3 din suprafata continentului. In Pen. Arabia
si V Indiei sunt deserturi calde, cu 50 oC vara; in deserturile Takla Makan (Taklamakan) sau Gobi
sunt contraste termice accentuate intre vara si iarna (vara calda, iarna aspra). Peisajul desertic este
diferentiat, unele deserturi sunt acoperite cu acumulari de nisipuri, diferite ca forma si dimensiuni;
dunele ocupa mari intinderi, avand o fizionomie de detaliu in permanenta schimbare. Desertul
Taklamakan este inconjurat pe margini de oaze, alimentate de raurile care izvorasc din muntii
alaturati. Aici desertul inainteaza prin inaintarea mecanica a dunelor, fiind vorba de o progr.
42patial a vanturilor. Avansare dunelor poate fi stopata prin irigarea oazelor marginale si realizarea
unor culture arborescente sau liziere de protectie. Alte deserturi sunt stancoase, sau formate din
fragmente colturoase rezultate din dezagregarea rocilor. In jurul izvoarelor rare apar oazele, adica
spatii verzi intretinute cu dificultate, folosite ca binevenite locuri de popas ptr caravan. Exista f
putini locuitori, in oaze sau in zonele cu bogatii ale subsolului (petrol, gaze).
6. Peisajul musonic este strans legat de alternanta anotimpurilor (iarna ploi bogate, vara secetoasa).
Agricultura este dependenta si organizata in functie de ploile musonice, dar in campiile din India si
China solul fertil se cultiva si iarna, cu ajutorul irigatiilor. Agricultura intense este legata de cultura
orezului. In conditiile unei populatii dense, terenurile agricole au devenit insuficiente, iar padurile
s-au extins prin terasare. Peisajele musonice sunt reprezentate de campuri de orez, livezi de dud,
7. iazuri, sit erase cultivate.

Asia montana inalta – se deosebeste prin trasaturi proprii; este o zona care s-a inaltat recent,
constituita din lanturi de munti cu inaltimi mari. Relieful este viguros, cu vai inguste si versanti
abrupt. Pe cele mai mari inaltimi sunt zapezi permanente si ghetari care au creat un relief specific.
Altitudinea impune etajarea conditiilor climatic , invelisul de vegetatie si de soluri, realizand
dispunerea verticala a zonelor inalte. In zona inalta a Asiei invelisul de vegetatie este format din
benzi cu o compozitie diferita. Astfel, la poalele muntilor sunt paduri zonale, apoi, in altitudine
urca paduri diferentiate, tufisuri si pajistile de munte, apoi stancariile golase, zapezile vesnice si
ghetarii. In aceste conditii putin favorabile asezarile sunt rare, putinii locuitori s-au instalat in
depresiuni, iar ocupatiile cele mai importante sunt zootehnia si mineritul. O agricultura de
subzistenta se practica in lunci si pe canalele de dejectie terasate. Ghetarii ofera apa necesara
irigatiilor. Viata este austera, in schimb peisajele sunt pitoresti, si ca urmare atrag turisti.
Resursele Asiei . Structura geologică a Asiei a imprimat varietate, dar şi o r ăspândire inegală a
resurselor de subsol.
resurselor sunt situateDat ă fiindţiiinegala
în condi dificile dezvoltare economic
de exploatare. ă a mondial
La nivel ţărilor, arată cde
Asia ă ţoineparte important
un loc ăa
important
în resursele energetice (combustibili clasici); aici se afl ă peste 60% de rezervele de că rbuni superiori
şi peste două treimi din cele de hidrocarburi.
Rusia este cele mai important deţinător de rezerve carbonifere (Baz. Lena, Tunguska, Taimyr,
Bureea, Ceremhovo, Angarsk, Kamsk-Acinsk ), urmată de R. P. Chineză (peste 1100 miliarde tone cc –
cele mai mari fiind în Shanxi, Lyaoning, Hebei şi Shandong ). Cărbune se mai află şi în Kazahstan (170
mld. t cc – Karaganda, Ekibastuz, Ubagan) şi India (125 mld. tcc – statele Bihar, Madhya Pradesh,
Orissa şi Bengalul de Vest ). Rezerve mai mici are Japonia, Turcia, Iran, R.P.D. Coreeană , Vietnam,
Mongolia şi Indonezia.
42

Resursele de petrol au o altă repartiţie în cadrul continentului cele mai mari fiind în Zona
Golfului (numai Arabia Saudit ă deţine un sfert din rezervele mondiale - unde se afl ă 25 din cele 33 de
câmpuri petroliere ale lumii cu rezerve de peste 750 milioane tcc fiecare, cel mai mare Ghawar are
peste 11 mld. tcc rezerve) şi în Siberia de Vest. Rezerve importante deţin R.P. Chineză (China de
Nord Est, Zona arid ă de vest şi în platforma continental ă ), Indonezia ( Kalimantan, platforma
continental ă ), Brunei (pe platforma continental ă ), Malaysia (Sarawak ) şi India (la vest de Mumbay).
Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan îşi pun mari speranţe în valorificarea petrolului caspic, din
platforma continentală a acestei mări.
Jumătate din rezervele mondiale de gaze naturale se afl ă în Siberia şi Iran, urmate de Arabia
saudit ă, Qatar, Irak, Kuwait, E.A.U . În Rusia se află cel mai mare ză că mânt de pe glob (Urengoi, cu 7
mii mld. m3, situat în Siberia de Vest, legat de Europa Centrală şi Occidentală prin gazoducta
„Prietenia”). Mari pungi gazeifere sunt în Iran ( Kurgan, zona Golfului) şi în largul coastelor Qatar
(cel mai mare ză că mânt submarin din lume – peste 4 mii mld m3). Alte rezerve gazeifere sunt situate
în China, Bangladesh, Indonezia, Brunei, Malaysia, India şi Thailanda.
Asia deţine peste două treimi din rezervele mondiale de staniu (în Asia de Sud-Est, Indonezia
– 23,7%, Thailanda-12,2%, Malaysia-8,8%, Myanmar -5%, China-15%). Alte minereuri deţin ponderi
modeste în mondial, deşi ţările asiatice se număr ă printre marii producători de nichel, wolfram,
vanadiu, cupru, bauxită. Rezerve mari de nichel se afl ă în Rusia (14 % din rezervele mondiale, cea mai
mare parte în zona european ă, cel mai mare z ăcământ fiind la Norilsk ), Indonezia (13,7% din rezerve)
i Filipine (10,7%). R. P. Chineză concentreaz cele mai mari z c minte de wolfram. Minereuri de
ş
cupru ă , vanadiu în Rusia
se află în Kazahstan, Filipine, Iran şi India ă ă(40% din rezervele mondiale, mai
ales în Ural ), bauxita în India (5,7 % din rez. mondiale), Indonezia (2,8 %, în special în Sumatera) şi
R.P. Chineză . Lipsită de minerale, Japonia este a cincea deţinătoare mondial ă de zinc. Rusia este
de ţ ină toare unor mari rezerve de metale pre ţ ioase (Siberia şi Ural).
Asia nu deţine rezerve notabile de minereuri nemetalifere decât la fosfa ţi şi s ăruri de potasiu;
peste două treimi din rezervele continentale de fosfa ţ i naturali se află în China, alte zăcăminte fiind în
Iordania şi alte ţări din SV (Siria şi Israel ). Tot aici ( Israel şi Iordania) se obţin mari cantităţi de
să ruri de potasiu din Marea Moart ă , dar mari rezerve le au Rusia şi Thailanda. Borax se extrage în
Turcia şi Kazahstan şi s ăruri de magneziu în Rusia, China şi RPD Coreeană , iar mari rezerve de sulf
se află în SE Irakului.
Industria extractivă a Asiei deţine poziţii fruntaşe pe plan mondial. Acest lucru este dovedit de
faptul că Asia dă peste 60% din produc ţ ia mondial ă de staniu, 42% din cea de wolfram, 41% din cea
de petrol ş(peste
magnezit i aprox. 44% dingaze
o treime), ceanaturale . Aport însemnat
de grafit
(aproape o treime),la stibiu
economia mondial
(aproape ă îl are
un sfert) produc
şi sare ţiaă de
gem şi
fosfaţi (o cincime). Contribuţie modestă o are la producţia de minereu de fier, mercur, vanadiu.
Resursele energetice produse în Asia deţin ponderi însemnate în producţia mondială (30% la
cărbuni superiori, 62% la cea de hidrocarburi). Cărbunii sunt produşi în China (cel mai mare
producă tor mondial – 1,4 mld. t) din bazinele Manciuriei şi din zona de nord . Kazahstan înregistrează
o producţie crescândă prin valorificarea bazinelor Karaganda şi Ekibastuz, iar Fed. Rusă (al doilea
producă tor mondial ) extrage din Siberia cărbune în bazinele Kuzne ţ k, Ceremhovo, Kamsk-Acinsk ş.a.
India este unul din marii producători mondiali, cu aproape 300 mil. t cărbuni extraşi în vechiul bazin
Damodar şi în cele mai noi din Pundjab şi Assam. În partea sa asiatică, Turcia este un mare
producător, urmat de Japonia, care şi-a redus puternic extracţia de cărbuni, de la cca. 60 mil. t/an la 4
mil. t/an în ultimele decenii (numai în bazinul Ishikari din Hokkaido şi în nordul Insulei Kiushu).
Indonezia este o nouă producătoare de cărbuni (peste 50 mil. t) şi Thailanda cu producţie dublată în
ultimii 5Petrolul
ani la aproape
asiatic 25 mil.
joacă unt. mare rol în economia mondială prin faptul că zona Golfului este pe
departe cel mai important rezervor de hidrocarburi, atât ca poten ţ ial, cât şi ca produc ţ ie (aproape 900
mil. t/an). Cea mai mare produc ătoare este Arabia Saudit ă (cu aproape 1/2 din produc ţia zonei
Golfului, locul I pe Glob), cu mari exploat ări pe uscat (Ghawar, Qatif ), cât şi din platforma
continentală a Golfului Persic (Safaniyah, Aghajari, Manifa). Urmează Iran, cu producţie obţinută în
sectorul dintre G. Persic şi Munţii Zagros (Gach, Aghajari, Ahvaz). Cîte un sfert din produc ţia anuală a
Arabiei Saudite o realizează Emiratele Arabe Unit e şi Kuwait ( Burgan). Irak şi-a redus puternic
producţia ca urmare a r ăzboiului din Golf, în prezent acest stat realizând doar 1/5 din produc ţia anului
1979. Producţie însemnată în zona Golfului o înregistrează Qatar şi Oman. Cea de-a doua zonă ca
43

importanţă în exploatarea petrolului o constituie Siberia de Vest (câmpurile de la Samatlor şi

Nijnivartovsk ), care dă peste 1/2 din producţia anuală a Federaţiei Ruse. Cele trei state ex-sovietice din
Asia Centrală ( Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan) realizează aproape 50 mil. t prin exploatarea
câmpurilor petrolifere de la Marea Caspică şi din Valea Fergana. În ultimii ani, R.P. Chineză a
devenit o producătoare importantă de petrol (locul V pe Glob), exploatând câmpurile din NE Chinei
( Daqin), NV Chinei (Yumen, Karamay) şi SV ţă rii. În Extremul Orient, Indonezia (cu exploatări în
Sumatera şi Borneo) r ămâne un producător tradiţional cu aproape 80 mil. t anual, urmată de Malaysia
(în platforma continental ă şi în Sarawak ).
Gazele naturale au înregistrat o creştere importantă datorită facilităţilor de lichefiere şi de
transport cu metaniere şi gazoducte din zonele de extrac ţie spre cele de consum, dar este cu mult sub
posibilităţile oferite de rezerve. Cea mai important ă regiune de extracţie este Siberia de Vest , urmată
de Indonezia (în Kalimantan), Uzbekistan, Arabia Saudit ă , Malaysia, Turkmenistan, R.P. Chineză ,
Pakistan şi ţă rile Golfului. De şi dispune de rezerve importante, India are o produc ţie comparabilă cu
cea a Bangladeshului (pentru care gazele naturale constituie principala resurs ă de subsol). De
asemenea, Thailanda, Bahrain, Azerbaidjan şi Japonia au producţii neînsemnate comparativ cu
producătorii tradiţionali din zona Golfului, China sau Asia Central ă.
Minereul de fier se exploatează în China (locul I mondial, cu peste 250 mil. t anual), cu mine
importante în China de NE şi Mongolia Interioar ă . Evoluţia exploatării acestui minereu în China este
foarte rapidă, depăşind în ultimul deceniu tradiţionala producătoare, India (aproape 70 mil. t/an în
statele Bihar i Orissa). Partea asiatic a Fed. Ruse ( sudul Siberiei Centrale i nordul L. Baikal ) i
ş ex-sovietic (în specială Kazahstan) contribuie cu aproape 100ş mil. t/an la producţia
ţările din centrul ş
continentului. De asemenea, R.P.D. Coreeană (bazinul Musan) şi Turcia au producţii importante
pentru consumul lor intern.
Alte minereuri feroase se extrag în cantităţi însemnate în China (tungsten şi vanadiu – locul I
pe Glob), Turcia, India şi Filipine (crom), nordul Siberiei (nichel la Norilsk ), Indonezia şi Filipine
(nichel), iar în India, China şi Japonia se exploatează mangan.
În producţia de minereuri neferoase se detaşează producţia de staniu (cositor), care contribuie
cu 2/3 la producţia mondială, principalele producătoare fiind China (locul I pe Glob) şi ţările din Asia
Sud-Estică ( Indonezia şi Malaysia). Transbaikalia şi Iaku ţ ia deţin rezerve importante de staniu, plumb
şi zinc. La producţia de cupru se evidenţiază exploatările din nordul L. Baikal , din Kazahstan
( Djezkazgan şi Kounrad ) şi Uzbekistan. Principalele ţări producătoare de bauxită sunt India, Indonezia
şi China. Asia deţine un loc însemnat în produc ţia de stibiu (cca. 1/4 din produc ţia mondială).
producţiaÎn mondial
extracţia
ă), substan
fosfaţi,ţelor
sărurinemetalifere, se obnativ,
de potasiu, sulf ţin cantităţi şimportante
azbest de sare
i grafit (aproape 3/4gem (1/3 din
dinăproduc ţia
mondială). În cadrul producţiei de sare se remarcă R.P. Chineză cu aproape 1/2 din producţia
continentului – 80% se ob ţ ine din apa mă rii. Tot prin desalinizare a apei se obţin cantităţi mari în
sudul Siberiei (din lacurile sărate) şi în ţă rile arabe din Orientul Apropiat. La producţia de fosfaţi
China contribuie cu aproape 2/3, fiind urmată de ţările din Orientul Apropiat ( Iordania, Israel, Siria),
Kazahstan, Vietnam şi R.P.D. Coreeană . Sărurile de potasiu sunt produse numai în vestul
continentului ( Israel dă 90% din producţia Asiei, urmată de Iordania, ambele extr ăgându-le din Marea
Moartă). Dacă la grafit, China şi India sunt cei mai mari producători mondiali, la sulf se remarcă doar
producţia Irakului şi Japoniei. Redus progresiv ca importan ţă în producţia statelor europene sau
americane, azbestul se exploatează în primul rând în Rusia, China şi Kazahstan. În fine, la producţia
de talc (1/2 din producţia mondială) se remarcă R.P. Chineză , India şi R.P.D. Coreeană .
În producţia de metale preţioase se remarcă aurul, obţinut în Siberia (a doua zonă
produc
Siberia,ătoare a lumii),
Coreea de sud şChina, Indonezia,
i Indonezia . Coreea de Sud , şi argintul, exploatat în China, Kazahstan,
Dacă până în secolul al XVIII-lea India era singura furnizoare de diamante din lume, iar Sri
Lanka este recunoscută pentru cantităţile însemnate de pietre preţioase şi semipreţioase, în prezent
Siberia Vestică şi Oriental ă au devenit mari zone de exploatare a diamantelor, rivalizând cu Africa de
Sud.
Popula ţ ia şi a şez ările Asiei. Asia cunoaşte o timpurie populare (China, Asia de Sud-Est, Asia
de Sud-Vest), fapt dovedit de numeroasele descoperiri ale urmelor l ăsate de oamenii fosili (sinantropul
Pithecanthropus pekinensis pentru Pleistocenul inferior şi Pithecanthropus lantianensis, P. erectus, P.
robustus şi Megatrhropus paleojavanensis pentru Pleistocenul mediu) din China de Nord şi Borneo-
44

Djawa (I. Marin, 1995). În Asia de Sud-Vest au fost descoperite importante urme materiale ale
paleocivilizaţiei umane (Pleistocenul superior) reprezentat ă de Pithecanthropus palestiniensis şi Homo
neandderthalensiscontemporan cu Omul de Ordos (China de Est) – precursori ai lui Homo sapiens
fosilis şi H. sapiens sapiens. Evoluţia ulterioar ă a civilizaţiilor umane asiatice consemnează cinci
centre de r ăspândire şi sfer ă de interacţiune (I. Marin, 1995): Mesopotamia, Valea Indusului, Delta
Gangelui şi Culoarele Wei-Hang. Din aceste centre populaţia s-a r ăspândit spre centrul Asiei şi
Siberia, spre Levant şi Europa, spre Cornul Africii şi Egipt, spre Coreea-Japonia-Kamciatka, spre
Indochina şi Melanezia. Astfel, s-au dezvoltat trei mari grupe etnice:
- grupa caucaziană (Arabia, Turcia, Iran, sudul Rusiei europene, spaţiul ponto-caspic) cu
peste 30 de naţionalităţi şi aprox. 5 mil. vorbitori;
- grupa mongoloid ă (restul majoritar al Asiei);
- grupa australoid ă (Malaysia, Indonezia, Filipine) cu peste 200 etnii, ce totalizează c. 300
de vorbitori de limbi malaysiene, indoneziene şi filipineze;
La acestea putem adăuga corpul demografic indian (India centrală, estică şi sudică).
De aceea Asia va cunoaşte foarte multe etnii cu limbi aferente vorbite, care-mai-de-care
diferite:
- grupa indo-europeană (Armenia, Caucaz, Iran, Afghanistan, India) cu peste 170 etnii (1,5
miliarde de vorbitori), între care cele mai numeroase sunt: afghanii, bengalii, hindi,
nepalezii, persanii, tadjicii, populaţiile urdu;
- grupa dravidiană (Asia de Sud) cu c. 24 de grupuri etnice (150 mil. vorbitori), cel mai
numeros grup fiind tamil;
- grupa semi ţ ilor sau afro-asiaticilor (Levant, Arabia, Mesopotamia, nordul Irak) prin arabi
şi ivriţi (c. 80 mil. loc.);
- grupa altaică (exclusiv în zona mediană a Asiei, din Asia Mică şi Arabia până-n nordul
Chinei şi Japonia), cu circa 70 de etnii ce totalizează doar 300 mil. loc. (azeri, kazaci,
kyrghyzi, turkmani, turci, mongoli, uzbeci, coreeni, japonezi);
- grupa uralică (Urali, vestul Siberiei);
- grupa kam-tai (numai în Ssud-Est) cuprinde peste 65 mil. vorbitori de c. 50 de limbi (cei
mai numeroşi sunt lao şi thai);
- grupa myao-yao (tot în Indochina), ce formează un corp redus de vorbitori (c. 7 milioane);
- grupa australo-asiatică (în Indochina de r ăsărit) cu peste 85 milioane de vorbitori (150 de
limbi), între care cei mai reprezentativi sunt khmerii şi vietnamezii;
- regiunea
grupa etniilor
Turanicăpaleoasiatice, întreSiberian,
, Extremul Orient care eschimo-aleut ă şi paleo-siberiană (Turcia,
Kamciatka, Sahalin);
- grupa sino-tibetană (China, Tibet, Indochina-mai puţin Kamputchia), cu peste 300 etnii ce
totalizează 1,35 miliarde de vorbitori de birmaneză, chineză şi tibetană (circa 200 de etnii
au număr redus de locuitori – multe doar de câteva mii sau sub 1000 de oameni);
- grupa sud-asiatică ( cu grupuri etnice mărunte în Indonezia, Coreea, Japonia).
Religiile au cunoscut o şi mai curioasă diferenţiere:
- cre ştinismul ortodox oriental (Rusia vestică, central-asiatică, sudul Kamciatka, Sahalin,
Transbaikalia până la Habarovsk-Vladivostok);
- cre ştinismul romano-catolic (Filipine);
- Hinduismul (India, Bangladesh, par ţial Sri Lanka);
- Budismul (Mongolia, centrul şi nordul Chinei, vestul şi sudul Indochinei);
- Islamismul (Asia Mică, Levant, Arabia, Irak, Iran, Afghanistan, Pakistan, Pen. Malacca,
Indonezia-mai
- puţin centrul
Shintoismul (inclusiv Borneo);
cu variante budhiste - Japonia);
-
Religii chineze (estul , sud-estul şi nord-estul Chinei, Coreea, Taiwan, Hainan);
-
Religii predominant tradi ţ ionale şi şamane (Pod. Siberiei Centrale, Extremul Orient
Rusesc, nordul Kamciatka).
Evoluţia numerică a populaţiei Asiei va cunoaşte un ritm foarte lent până în secolul al XVII-
lea (de la 120 mil. loc la începutul mileniului I la 330 mil. loc în 1650 - 60% din populaţia lumii), dar
în următoarea sută de ani se va dubla (750 mil. loc. în 1750 - 84% din popula ţia lumii), ca în anul 1900
aceasta şă ajungă la 940 mil. loc. (65% din popula ţia lumii) În secolul XX şi la începutul acestui
mileniu populaţia Asiei va cunoaşte un ritm accelerat, poate cel mai rapid din lume:
45

1436 mil. loc. în 1950 (dublare în 50 de ani) – adic ă 55% din populaţia lumii;
1900 mil. loc. în 1965 (dublare în 35 de ani) – adic ă 56% din populaţia lumii;
3798 mil. loc. în 1990 (dublare în 25 de ani) – adic ă 58% din populaţia lumii.
În anul 2004 în Asia s-au estimat ( Atlas of Mondial Bank-2005) 3.585 mil. loc. ceea ce
înseamnă că megacontinentul asiatic acumulează circa două treimi (61%) din populaţia actuală a
lumii. În ritmul anual actual de cre ştere (2,16 %) populaţia Asiei va urca la 4.134 mil. loc. în 2010 şi
5.270 mil. loc. în 2050 (ce va reprezenta 65 % din populaţia Pământului). Cu toate acestea ritmul
annual de creştere este net diferenţiat pe regiuni şi ţări:
- peste 3% în Asia de Sud-Vest;
- între 2-3 % în Turcia, Iran, Afghanistan, Pakistan, India, Indochina, Indonezia şi
Mongolia;
- între 1-2 % în China, Japonia şi Coreea;
- sub 1 % în Siberia şi centrul Asiei.
Aceste ritmuri de creştere au permis unor state acumul ări demografice impresionante (între
1950 şi anul 2000), ceea ce a f ăcut ca populaţia unor ţări să se mărească numeric de 2-4 ori, după cum
urmează: China – de la 562 mil. loc. la 1284 mil. loc.; India – de la 370 mil. loc. la 1046 mil. loc.;
Indonezia – de la 83 mil. loc. la 231 mil. loc.; Pakistan – de la 39 mil. loc. la 148 mil. loc.; Bangladesh
– de la 46 mil. loc. la 134 mil. loc.; Japonia – de la 83 mil. loc. la 127 mil. loc.; Filipine – de la 21 mil.
loc. la 84 mil. loc.; Vietnam – de la 25 mil. loc. la 81 mil. loc.; Turcia – de la 21 mil. loc. la 67 mil.
loc.; Iran – de la 16 mil. loc. la 66 mil. loc.; Thailanda – de la 20 mil. loc. la 62 mil. loc.; Coreea de
Sud – de la 20 loc. la 48 mil. loc. şi în Myanmar (Birmania) – de la 19 mil. loc. la 43 mil. loc. Şi alte
state au cunoscut măriri de populaţie de: 3-4 ori (Cambodgia, Kazahstan, Kyrghyzstan, Laos,
Malaysia), 5 ori (Yemen, Uzbekistan, Teritoriile Paslestiniene, Israel, Siria, Tadjikistan), 6-8 ori
(Singapore, Oman, Arabia Saudită), iar altele aproape că şi-au dublat populaţia la fiecare 2-5 ani, astfel
că populaţia acestora a ajuns să fie de 13 ori (Iordania), de 20 de ori (Kuwait), de 38 de ori (Emiratele
Arabe Unite – de la 71000 la 2700000 locuitori) şi de 40 de ori (Qatar – de la 25000 la 982000
locuitori) în 2002 faţă de 1950.
Astfel, că astăzi un număr de 2 state au peste un miliard de locuitori fiecare (China şi India);
patru state au peste 100 mil. loc. fiecare (Indonezia, Pakistan, Bangladesh şi Japonia); între 50 şi 100
mil. loc. au Filipine, Vietnam, Turcia, Iran, Thailanda şi Coreea de Sud; Myanmar dep ăşeşte 40 mil.
loc., iar Afghanistan, Nepal, Iraq, Uzbekistan, Coreea de Nord şi Arabia Saudită au între 20-30 mil.
loc. Populaţie mai puţin numeroasă au Cambodgia, Kazahstan, Sri Lanka, Siria şi Yemen (între 10-20
mil. loc. Un
fiecare). fiecare)
număşri de
Azerbaidjan,
12 state auIsrael,
populaIordania,
ţie între Laos
1 şi 5şi mil.
Tadjikistan
loc. iar (care au între
ministatele 5-10 mil.
Bahrain, loc.
Brunei,
Timorul-de-Est, Maldive şi Qatar au sub 1 mil. loc. fiecare.
Densitatea medie este de 86 loc./km2 apropiată de cea europeană, cu mult superioar ă celei din
alte continente precum Africa şi America. Cu toată această ridicată cifr ă, păentru cel mai întins
continent al lumii, sunt spaţii geografice de sute de mii şi chiar milioane de km 2, care au o populaţie
foarte puţină (1-5 loc./km2), cum ar fi Taki-Makkan, Xijang, Djungaria, Gobi, Rub-al-Khali, Marele
Nefud, Deşertul Siriei, Deşerturile Thar, Lut, Kara-Kum, Kyzyl-Kum, C. Turanică, aproape întreaga
Siberie rusească, Sahalin, Kamciatka, pădurea ecuatorială a Kalimantanului, Sumaterei, Jawei şi
Malacca, insulele coraligene Spratly şi Paracel, Pod. Pamir-Himalaya-Karakhorum-Transhimalaya şi
sistemele orografice din centrul Asiei. Există zone întinse (unde condiţiile naturale optime de viaţă,
solul, comunicaţiile, dezvoltarea economică, explozia urbană contribuie la mărirea considerabilă a
numărului de locuitori) care au densit ăţi impresionante (300-700 loc./km2) cum ar fi: Câmpia Indo-
Gangetic ă, ValeaşMekkong-ului,
insulele Hainan Văile spa
i Taiwan, iar unele Irrawady, Huanhe(Baz.
ţii geografice şi Iangtse, Vietnam,
Sychwan, Japonia,
câmpiile Coreea
de la de Sud,
„Mediterana
niponă”, Manciuria, Golful Liaohe, Golful Tonkin, Delta Gange-Brahmaputra, Fâşia Ghaza,
Cisiordania, câmpia israeliană, litoralul egeean al Asiei Mici, insulele Mindanao şi Luzon, litoralul
Djawei, Sumatrei, sud-estul Pen. Malacca, Delta Mekong-ului, coastele şi câmpiile litorale Malabar şi
Coromandel, insulele Maldive), care au densităţi de peste 1000 loc./km2, cea mai mare densitate fiind
în oraşul-stat Singapore (6387 loc./km2) şi în regiunile chinezeşti cu regim special Macao (17.677
loc./km2) şi Hong-Kong (6.317 loc./km2).
Literatura de specialitate ( L’Asie, 1989; I. Marin, 1995) consider ă că există următoarele
diferenţieri în repartiţia populaţiei:
46

-condiţiile naturale diferite pe latitudine şi longitudine;

-existenţa unei Asii aride şi a unei Asii musonice;
-existenţa unei Asii arctice şi a unei Asii ecuatoriale;
-existenţa unor zone ce polarizează for ţa umană generând arii mtropolitane şi megalopolisuri
(exemplu, Tokkaido, Shanghai, Beijing, Calcutta, Mumbay, Djakarta, Manila).
De asemenea se disting cinci tipuri de concentrare demografic ă (I. Marin, 1995, K. Gunner,
2004), ca fiind cele mai importante:
- concentrare areal ă (în zonele cu exploatare centenar ă de cărbuni, minereuri şi mai noi de
hidrocarburi): Damodar, Kuzbass, NE Chinei, Baz. Roşu, Hanoi-Hayphong, Wuhan, Basra-
Abadan, Kirkuk-Mosul, Karaganda, Norilsk;
- concentrare periurbană (în jurul metropolelor): Shanghai, Calcutta, Bombay-Poona, Delhi,
Manila, Yangoon, Bangkok, Jakarta, Seul, Karachi, Teheran, Baghdad, Er-Ryadh, Beijing,
Osaka-Kobe, Tokyo-Yokohama, Ho-shi-Minh, Hong-Kong-Guangzhou, Lahore-Faisalabad, Tel
Aviv-Jaffe, Jiddah-Mekka;
- concentrare deltaică (în delte mari): Mekkong, Gange-Brahmaputra, Chang-Jiang, Menam,
Irrawady)
- concentrare axial ă (de-a lungul unor mari artere fluviatile sau de comunica ţie): Najing-Wuhu,
Chengdu-Xi’an, Chonqqing, Baotou-Wuzhong, Vijayawada-Visakhapatnam, Ahmedabad-
Vadodara-Surat, Ceremhovo-Irkuţk, Valea Ferganei,
- concentrare insular ă (ca i cel de tip „ oasis”): Taiwan (Taipeh/Taibei-Jilong, Thaizong, Hualian,
Gaoxiong/Kaoshiung-Tainan), ş I. Hainan (Haikou, Sanya/Yaxian), Kuwait-Mina-al-Ahmadi,
E.A.U. (Abu-Dhabi, Dubbay, Ash-Shariqah), Qatar/Doha, I. Bahrain/Manama, I.
Singapore/Singapur, Celebes (Ujung Pandang, Palu, Manado), I. Bali, Medan/Nord-Vestul I.
Sumatra, I. Ambon, I. Mindanao (Davao, General Santos, Zamboanga), I. cebu, I.
Negros/Bacolod, I. Panay/Jloilo, I. Leyte/ Tacloban, I. Samar/Calbayog, L’hasa, Lanzhou,
Vladivostok.
Concentr ările demografice s-au accentuat şi pe fondul a două fenomene importante –
mobilitatea populaţiei şi mişcarea naturală a acesteia.
Habitatul rural asiatic se caracterizeaza printr-o mare varietate de forme si este in continua
evolutie, fiind influentat de nivelul de dezvoltare socio-economic a diferitelor grupuri de populatie, de
modul specific de valorificare a valentelor cadrului natural, de particularitati naturale, de organizarea
diferitelor societati, de conditiile naturale locale, etc.
Densitatea
asupra spatiului asezarilor
vital si gradulrurale
ridicateste
de in conformitate
dispersie cu repartitia
a asezarilor populatiei,
din zonele montane,evidentiind presiunea
zonele aride si reci,
sau din padurile ecuatoriale.
Majoritatea asezarilor rurale sunt stabile, dar exista si un procent redus de nomazi (Afganistan,
Iran, Irak, China Occidentala).
• Din punct de vedere morfologic, exista doua tipuri de asezari rurale: aglomerate şi dispersate,
fiecare din cele 2 tipuri cu diverse variante.
1. Satele aglomerate (litoralul Mediteranei, vaile fertile).
• In China domina asezarile de tip zhuan – formate din gospodarii adunate in jurul unor piete
centrale. Densitatea locuitorilor este mare, iar materialul de constructii-caramida nearsa.
• Pe litoralul mediteranean sunt specifice satele numite eiflic – cu locuinte din piatra, cu
densitate mare strazi inguste si intortocheate.
• Kurdistan – case cu acoperisul conic
• Kasmir – locuinte imprejmuite cu garduri

• Japonia – sate aglomerate, locuinte usoare din lemn, cu structura interna modular ă
• Liban - sate aglomerate, care amintesc de cele europene
• Israel – chibutzuri
2. Asezarile dispersate – habitat specific pentru anumite regiuni.
• Asia Mică – sate de pastori si agricultori
• Yemen – regiune inalta, unde satele au gospodarii izolate, cu case de piatra etajate, cu etajul
pentru locuit
Asezarile risipite le intalnim in zonele inalte ale podisurilor, iar locuintele sunt saracacioase.
47

• Nepal – fiecare gospodarie are propriul teren de cultura, marcaj de gard de piatra, cu livada
si pasune pentru animale
• Tibet – sate risipite, iar in regiunea muntoasa gospodariile sunt izolate si apar pe vai,
ocupand zone mai inalte defrisate.
• Mai recent, fenomenul de risipire apare si in Japonia, iar in Hokkaido – ferme izolate
imprejmuite de garduri vii.
La dezvoltarea a ez rilor umane a concurat starea economiei unor regiuni i ri (fie industria,
agricultura, transporturileş sau
ă unele servicii), punerea în exploatare a unor noi şresurseţă minerale, a
potenţialului hidroenergetic sau cunoaşterea unor regiuni mai îndepărtate, asociate cu utilizarea din ce
în ce mai completă a mediului natural (chiar şi cel dificil, mai puţin favorabil, cum ar fi cel
semideşertic, deşertic, montan) şi cu transhumanţa. Există astfel arii monopolare (Kytakyushu,
Sapporo, Hyderabad, Baghdad, Astana, Ulan-Bat’r, Langzhou, Taipei, Seul, Er-Ryadh, Manila-
Quezon City, Jakarta, Singapore, Hong-Kong, Shanghai etc.) şi multipolare (megalopolisul japonez,
aria metropolitană a Beijingului, Dakha-Chittagong, Delhi-Agra, Lucknow-Kanpur-Allahabad,
Bangalore-Madras, Novokuzneţk etc.) spre care se deplasează zilnic un număr de populaţie. Toate
aceste areale sunt demoendodinamice (cu o economie bazat ă exclusiv pe industrie şi servicii, în care
sporul migratoriu este pozitiv, de exemplu, în Kuwait, Qatar şi Singapore este de peste 10 ‰ anual),
iar restul sunt areale demoexodinamice (cu economie agrar ă în principal şi cu un spor mogratoriu
eminamente negativ, de exemplu Pakistan cu – 16,7 ‰ şi Filipine cu – 14,9 ‰ în anul 2003). De
remarcat faptul că de
Filipine, Thailanda, aproape Vietnam,
Myanmar, un secol India,
şi jumPakistan,
ătate ţări ţăale
rileAsiei,
arabe precum China, Japonia,
sunt „furnizoare” Coreea,
tradi ţionale de
for ţă de muncă (emigranţi) în ţări europene şi americane (de exemplu, numai între 1950-2000, cf.
Secretariatului ONU pentru emigraţie, în Canada şi SUA au „sosit” peste 27 milioane de emigran ţi
asiatici; în metropole precum San Francisco, Los Angeles, New York există adevărate „China Town”).
Mişcarea naturală a populaţiei este diferită de la o regiune la alta, în func ţie de parametrii
indicatorilor demografici înregistraţi în rândul populaţiei (2004/2005):
- natalitatea se înregistrează cu valori de peste 27 ‰, dar cu valori diferite de la o ţar ă la alta
(majoritatea ţărilor au între 20-30 ‰); cele mai mari valori ale acestui indice sunt înregistrate în
ţările musulmane (Afghanistan, Palestina, Iraq, Yemen, Pakistan) şi intramontane ale Himalaya
(Nepal, Bhutan) iar cele mai mici în teritoriile dezvoltate economic (japonia, Hong-Kong, Macao,
Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Liban şi Israel) şi în unele state din spaţiul ex-sovietic
(Kazahstan), cel indochinez (Thailanda, Vietnam, Myanmar), arab (Qatar) sau insular (Sri Lanka,
Brunei),
mai mic înprecum şi în Iran;
Hong-Kong (7,2Cel
‰);mai mare indicator este înregistrat în Afghanistan (47,7 ‰) şi cel
- mortalitatea prezintă indici destul de buni, în majoritatea statelor (între 7-10 ‰), dar peste 10 şi
până la 13 ‰ le au Myanmar (12,2 ‰) şi Bhutan (12,9 ‰); cel mai mare indice l-a înregistrat
mortalitatea din Afghanistan (20.8 ‰), la polul opus situându-se Singapore, Hong-Kong, Coreea
de Sud, Macao, Israel, Iordania, Arabia Saudită, Bahrain, Malaysia şi Brunei (între 4-6 ‰);
- mortalitatea infantil ă are valori variabile de la un teritoriu la altul, cele mai mici fiind înregistrate
în cele dezvoltate economic (în general, între 5-9 ‰, dar în Singapore este de 2,3 ‰ şi Japonia de
3,3 ‰), iar cel mai ridicate fiind în ţări precum Afghanistan (163 ‰), Tadjikistan (110,8 ‰) şi
Bhutan (100,4 ‰); ţări cum ar fi: Yemen, Bangladesh, India, Maldive, Nepal, Pakistan,
Turkmenistan, Uzbekistan, Cambodgia, Myanmar, Mongolia au acest indicator cuprins între 50-
80 ‰
Sporul natural şi sporul migratoriu contribuie în mod esenţial la dinamismul demografic al
unei regiuni, rezultând sporul total de popula ţ ie, care se exprimă şi acesta prin indice valoric pozitiv
sau negativ. Cel mai mare îl au Arabia Saudită, Iraq, Iordania, Qatar, Siria, Bangladesh, Bhutan,
Maldive, Nepal, Pakistan, Tadjikistan şi Timorul de Est (toate cu indice cuprins între 20-30 ‰). Cele
mai mari valori le-au înregistrat, în anul 2003 Kuwait – 34,4 ‰, Fâ şia Ghaza – 37,7 ‰ şi Cisiordania
– 31,3 ‰, iar cele mai mici valori le au înregistrat China – 5,8 ‰, Myanmar – 4,2 ‰, Coreea de Sud –
3,8 ‰ Kazahstan – 3,0 ‰ şi Japonia – 0,5 ‰ (nici-un stat asiatic nu înregistreaz ă spor total negativ de
populaţie, spre deosebire de ţările europene).
Structura popula ţ iei pe grupe de vârstă arată că Asia este un continent „tână r ” deoarece
populaţia acestui continent înregistrează un procent cu mult superior celui european la populaţia de
până la 14 ani (peste 37 %), mai mult, în unele state din Asia de Sud şi Sud-Est, populaţia care nu a
48

împlinit 15 ani este aproape jum ătate din populaţia ţării (Bangladesh, Maldive, Nepal, Bhutan,
Timorul de Est, India). Indicele de urbanizare din Asia este diferit de la o ţar ă la alta:
- ţă ri cu indice de urbanizare foarte sc ă zut : Afghanistan, Birmania, India, Bangladesh,
Maldive, Sri Lanka, Tadjikistan, Yemen, Thailanda, Vietnam, Cambodgia Laos-19,7 %,
Nepal-12,2 %, Bhutan-7,5 % şi Timorul de Est-7,5 %;
- ţă ri cu indice de urbanizare mediu : China, Kyrghyzstan, Pakistan, Turkmenistan,
Uzbekistan, Indonezia şi Myanmar;
- ţă ri cu indice de urbanizare ridicat : Irak, Iran, Oman, Siria, Mongolia, Kazahstan, Coreea

de Nord, Pakistan, Malaysia şi Filipine;
- ţă ri cu indice de urbanizare foarte ridicat : Singapore, Bahrain, Japonia, Israel, Emiratele
Arabe Unite, Kuwait, Liban, Qatar, Iordania, Cisiordania/Palestina şi Fâşia Ghaza.
A şeză rile urbane din Asia s-au dezvoltat din zorii civilizaţiei umane, cu specificităţile lor
„asiatice”. Astfel, pe acest continent se afl ă cele mai vechi oraşe ale lumii (Ierichon şi Çatal Huyuk,
urmate de Harappa, Mohenjo-Daro, Tyr, Sidon, Milet, Efes, Ur, Uruk, Akkad, Babilon, Suza,
Damasq). Ponderea populaţiei urbane a crescut de la 1,6 % în 1800, la 2,1 % în 1900, 11,3 % în 1950,
15,7 % în 1970 şi 37 % în 2000, indicator cu mult inferior celui mondial (47,7 %) şi celui european
(74,1 %). Oraşele asiatice s-au conturat ca centre polarizatoare în funcţie de potenţialul natural, de
căile de comunicaţie, de resursele subsolului şi agricole. De aceea ele au apărut şi s-au dezvoltat în
zonele litorale (Mediterana Japoneză, Malabar, Coromandel, Indonezia, Levant), spaţiile de confluenţă
comercial (Sechuan, Chonqqing, Ulan-Bator, Damasq, Samarkand, Buhara), în lungul marilor fluvii
(Chang Jiang,ă Huan-he, Mekkong, Eufrat, Menam) şi a axelor de comunicaţie (Transib), precum şi în
regiunile industriale (de valorificare/extracţie a resurselor minerale, energetice, forestiere, hidraulice).
Fenomenul urban a cunoscut intensităţi diferite, de la o regiune la alta în func ţie de
posibilităţile naturale, de creşterea economică prin valorificarea potenţialului natural şi pe punerea în
valoare a facilităţilor de comunicare cu lumea. Astfel numeroase oraşe vechi, tradiţionale centre de
polarizare regională, au avut în ultimele decenii o evolu ţie spectaculoasă, mărindu-şi numărul de
locuitori de 10-15 ori ori: Chittagong, Baotou, Handan, Jining, Luoyang, Nanchong, Neijiang,
Shenzhen, Wulumuqi, Nampo (Coreea de Nord), Inch’on (Coreea de Sud), Ulsan (C. de Sud), Seul,
Mecca, de 16-20 de ori: Anshun, Yantai, Novokuznetk, Ceremhovo, de 21-25 de ori: Guyiang, Jiddah,
Medina, Sana’a de 31 de ori Dhaka, de 36 de ori (Khulna), de 42 de ori (Er-Ryadh de la 111 mii la
4547 mii loc.). Unele ora şe au avut o evoluţie mai „lentă” (şi-au mărit numărul de locuitori, doar de 2-
4 ori): Pnom-Penh, Anshan, Beijing, Benxi, Changsha, Fuyu, Fuzhou, Guangzhou, Hangzhou, Harbin,
Hengyang,
Jilin, Jinan,Huaian, Huainan,
Jingmen, Jinzhou,Haibei, Huhehaote,
Kaifeng, Hunjiang,
Kaoshiung, Hong-Kong,
Kunming, Lanzhou,Huzhou,
Leshan, Jiamusi,
Linqing,Jiaxing,
Liuan,
Liupanshui, Liupanshui, Mianyang, Mudanjiang, Nanjing, Ningbo, Pingxiang, Qingdao, Qiqihar,
Shangtou, Shanghai, Shennyang, Suining, Suqian, Suzhou, Tayan, Taipei, Tayiuan, Tangshan, Tianjin,
Tianmen, Wanxian, Wuhan, Wuxi, Xiangxiang, Xiantao, Xiaoshan, Xintai, Xinyi, Xinyu, Xiangzhou,
Xinghua, Zhangjangang, Yangcheng, Heilongjang (Yichun), Yiang, Yongzhou, Yueyang, Yulin,
Yuzhou, Yixing, Yuyao, Zaoyang, Zhangjiaoku, Zhanjiang, Zhaodong, Zhengzhou, Zibo, Zigong,
Pyongyang (Coreea de Nord), Agra, Ahmedabad, Allalahab, Amritsar, Calcutta, Krasnoiarsk,
Novosibirsk, Singapore, Pusan, Hanoi, Hayphong, Almaty, Tashkent, Omsk.
Reţeaua de aşezări urbane a Asiei cuprinde un număr de peste 5000 de ora şe care au peste
100000 de locuitori fiecare, din care 236 au peste 500000 locuitori fiecare (ce de ţin aproape 55 % din
populaţia urbană a continentului, ceea ce dovedeşte o mare concentrare a populaţiei urbane în oraşe
foarte mari). Dintre toate oraşele asiatice se remarcă cele 203 „milionare” (care concentreaz ă singure
peste un sfert
8 în Iran, din popula
Japonia ţia urban
şi Pakistan, a continentului):
6 înă Indonezia, 101 în 4China,
5 în Siberia, 34 în India,
în Bangladesh, 9 în
câte Coreea
3 în ArabiadeSaudit
Sud, câte
ă ş i
Vietnam, câte două oraşe în Siria, Filipine, Irak şi Coreea de Nord; capitalele Afghanistanului,
Cambodgiei, Israel, Thailandei, Uzbekistanului şi Yemenului au fiecare peste un milion de locuitori.
Cele mai mari oraşe ale Asiei, concur ă ca număr de locuitori, cu cele mai mari din lume, mai mult
oraşul capitală japonez Tokyo este cel mai mare din lume: Tokyo, Osaka, (Japonia), Shanghai,
Beijing, Chongqing, Shenyang, Guangzhou, Tianjin, Chengdu, Hong-Kong, Xi’an, Wuhan,
Changchun (China), Baghdad (Irak), Dhaka (Bangladesh), Delhi, Mumbai/Bombay, Poona/Puna,
Madras, Bangalore, Hyderabad (India), Ho-chi-Minh, Hanoi (Vietnam), Jakarta, Bandung (Indonezia),
Er Ryadh, Jiddah (A. Saudita), Yangon (Myanmar), Singapore, Karachi, Lahore (Pakistan), Metro
49

Manila (Filipine), Pusan, Seul (Coreea de Sud), Bangkok (Thailanda), Teheran (Iran), Pyongyang
(RPD Coreeana). ( Nota> Sunt numai cele cu peste 3 mil. locuitori fiecare).
Concentrarea urbană în Asia cunoaşte şi forme de aglomerare spaţială, rezultând mari areale
urbane, cunoscute fiind:
- regiunile urbane, dezvoltate în vechile arii de dezvoltare socio-economică, în marile regiuni de
exploatare a zăcămintelor de minereuri, de cărbuni sau de hidrocarburi: Regiunea urban ă Punjab:
Lahore, Faisalabad/Lyallpur, Okara, Amritsar, Jalandhar, Ludhiana, Chiandigarh, Ambala;
Regiunea urbană piemontană -gangetică a Hindustanului: Saharanpur, Meerut, Maradabal,
Barreilly, Shahjanhanpur, Kanpur, Lucknow, Faizabad, Gorakhpur; Regiunea urban ă din zona de
vă rsare a fluviilor Krishna-Godavari: Visakhapatnam, Rajahmundry, Eluru, Kakinada,
Vijayawada, Gantur, Regiunea urbană metropolitană Mumbai: Bombay, Poona/Puna, Thana,
Nasik; Regiunea urban ă Sri Lanka de Sud-Vest : Colombo, Moratuwa, Kandy, Sri
Jayawardenepura; Regiunea urbană de la poalele Mun ţ ilor Vindhya: Indore, Bhopal, Vijain;
Regiunea urbană a Golfului Khambhat : Surat, Vadodara, Ahmadabad, Bhavnagar; Regiunea
urbană a deltei Gange-Brahmaputra: Calcutta, Bhatpara, Khulna, Barisal, Chittagong, Dhakka;
Regiunea urbană a câmpiei deltaice Irrawady de la Golful Martaban: Basseln, Yangun,
Mawlamiyne, Bago; Regiunea urbană a ramei nordice a Podi şului Dekkan: Malegaon, Dhule,
Jalgaon, Agola, Amravati, Nagpur, Durg, Raipur, Bilaspur; Regiunea urbană iraniană de la
Golful Persic: Dezful, Ahvāz, Khor āmshar, Abādān; Regiunea urbană iraniană submintană
Zagros: Hamad n, Esfah n, Shir z; Regiunea urban litoral ă iraniană caspică : Bandar-e-Anzali,
ā Regiunea
Rasht, Babol, Sari; ā urban ā ă montană iraniană ă : Sanandaj, Bakhtaran, Hamadar, Borujerd,
Arrak, Gorgan; Regiunea urban ă a capitalei afghane: Kabul, Ghazni, Kapisa; Regiunea urbană
nord-mongoleză : Ulaan Baatar, Darxan, Süxbaatar; Regiunea urban ă a Deltei Mekkong : Long
Xuyen, Can Tho, Ho-Chi-Minh/Saigon, Bien Hoa, My Tho, Bac Loi, Chau Phu cu prelungire
spre capitala khmerilor Pnom Penh; Regiunea urbană din vestul insulei Jawa: Jakarta, Bandung,
Sukabumi, Bogor, Serang; Regiunea urban ă din estul insulei Jawa: Semarang, Surabaya, Malang,
Pekalongan, Yogyakarta, Surakarta, Kediri, Jember, Banyuwangi; Regiunea urban ă din nordul
insulei Mindanao: Butuan, Cagayan de Oro, Jligan;
- aglomer ă rile de tip axă dezvoltate liniar de-a lungul unor principale fluvii (vechi axe de
comunicaţie) sau de-a lungul unor principale căi terestre de comunicaţie rutiere şi feroviare: axa
urbană israeliană de la Cap Karmel la uedul Shigma (Haifa, Hadera, Netanya, Kefar Sava,
Herzliya, Petah Tiqwa, Bene Berak, Ramat-Gam, Givataiym, Tel Aviv-Jaffo, Bat Yam, Holon,
Rishon-le-Zion,
Deccan Rehovat, Lod/Lydda, Ramla, Ashdod,
(Sholapur-Gulbarga-Hyderabad-Warangal); axa Askalon);
urbană dinaxasudul
urbanIndiiei
ă din (Kalhapur-
sudul Pod.
Sangli-Bergaum-Hubli Dharwar, Devangere-Bangalore); axa urban ă siriană (Dar’ā-Damasq-
Homs-Halab/Alep); axa urbană libaneză (Tyr/Sür-Saydā-Beyrouth-Tār ā bulus); axa urbană
Jumna-Gange (Karnal-Delhi-New Delhi-Mathura-Agra); axa urbană Coromandel-Tamil Nadu
(Nellore-Madras-Kanchipuram-Vellore-Pondicherry-Cuddalore-Tiruchchirappalli-Dindigul-
Madurai); axa urbană a Malabarului (Mangalore-Calicut-Cochin-Alleppey-Trivandrum-
Nagercoil); axa urbană a cursului inferior Huang-He (Xi’an-Luoyang-Zhengzhou-Jinan); axa
urbană a cursului superior Huang-He/Ningxia (Wuzhong-Xinchuan-Shizuishan-Wuhai); axa
urbană de pe valea Nanyung-He (Nanqing-Dezhou-Botou-Cangzhou-Dagang-Tianjin); axa
urbană de comunica ţ ie Hefei-Zaozhuang (Hefei-Huainen-Benghu-Suxian-Huaibei-Xuzhon-
Zaozhuang); cele două axe urbane de pe fluviul Yangtsekiang (Wuhan-Huangshi-Daye-Guangji-
Jinjiang-Hukon şi Anqing-Guichi-Tonglin-Wuhu-Nanjing-Zhenjiang-Changzhou-Wuxi-
Suzhou); axa Arabe

Emiratelor urbană de comunica
Unite ie din estul Chinei (Yangzhou-Taizhou-Nantong);
(Abu ţ Dhaby-Dubbaz-Ash axa urban
Shariqah); axa urban ă Kamsk ă a
Acinsk-
Krasnoiarsk ; axa urbană Baikal-Angara superioar ă (Irkuţk-Angargsk-Ussolie Sibirskoe-
Ceremhovo); axa urbană de pe litoralul vestic al Pen. Malacca (Alor Setar-Pinang/George Town-
Talping-Ipoh-Kuala Lumpur-Kelang-Seremban-Melaka); axa urbană a litoralului nord-estic
sumatrez (Lhokseumawe-Peureulak-Langsa-Binjai-Medan-Pemalangsiantar); axa urbană sud-
vest-jawaneză (Jakarta-Bogor-Sakabumi-Bandung); axa urbană nord-est-jawaneză (Indramayu-
Cirebon-Pekalongan-Semarang-Surakarta-Kediri-Surabaya); axa urbană litoral ă vietnameză
(Hue-Da Nang/Quang Ngai-Qui Nhon-Tuy Hoa-Nha Trang);
50

- metropolele/zone mrtropolitane: Luzon (Manila City, Quezon City, Batangas, Lucena, Angeles,
Tarlac, Daguban, Baguio, San fernando, Cabanatuan, Pollilo), Al-Madinnah, Ar-Riyadh, Al-
Hufuf, Basra, Sana’a, Manama, Doha, Ad-Dammam, Bagdad, Mossoul, Kirkuk, Bakhtaran,
Teheran, Karachi, Bangkok, Singapore, Srinagar, Du;anbe, Bishkek, Ta;kent, Almaty, Celiabinsk,
Omsk, Novosibirsk, Habarovsk ;
- conurba ţ iile bipolare: Temirtau-Karaganda (Kazahstan), Kustanai-Rudnyi (din bazinul superior al
râului Tobol, în Turgaiul kazahstan), Nawoi-Buhara şi Samarkand-Kattakurgan (Uzbekistan),
Semipalatinsk/Semey-Ust Kamenogorsk (de pe cursul superior al Irtyşului Negru din estul
Kazahstan), Yekateringburg-Kamens Uralskiy (Fed. Rus ă), Keluang-Johor Beharu (Malaysia),
Malang-Jember (Indonezia), Zhanjiang-Yulin (China), Chanzhou-Chantou (China). Fuzhou-
Nanping (China), Qiqihar-Daqing (China), Harbin-Suihua (China), Changchun-Jilin (China),
Fuxin-Jinzhou (China), Hunjiang-Tonghua (China), Yantai-Weihai (China), Gaoxiong-Tainan
(Taivan), Taipeh-Jilong (Taivan), Beihai-Hepu (China), Kayuan-Gejiu de pe cursul superior al
fluviului Hongshui-He (China), Gauhati-Shillong de la poalele mun ţilor Khasi din statul Assam
(India), Rawalpindi-Islamabad (nordul Pakistan), Kwangju-Mokpo (Coreea de Sud), Kagoshima-
Miyazaki (Japonia), Sapporo-Otaru (Japonia), Toyama-Kanazawa (Japonia), Vladivostok-
Ussuriisk (la terminalul Transib-ului rus), Iuşno Sakhalinsk-Korsakov (din sudul insulei Sahalin);
conurba ţ iile tripolare: Hanoi-Haiphong-Nam Ding (Vietnamul de Nord), Xiamen-Quangzhou-
Zhangzhou (China), Seoul-Inchon-Suwon (Coreea de Sud), Chonju-Kunsan-Taejon (Coreea de
Sud), Mandalay-Moniwa-Miyngyan (Myanmar) sau conurba ţ iile multipolare din nord-estul
Chinei/Liao-He (Shennyang-Fushun-Benxi-Anshan-Yingkou), de pe cursul mijlociu al fluviului
Yangtsekiang/Bazinul Roşu (Mianyang-Nanchong-Chengdu-Zigong-Leshan-Yibin-Neijiang-
Luzhou-Chongqing), de la Golful Hangzhou-Linhai (Hangzhou-Jiaxing-Shaoxing-Ningbo-
Linhai), dinnordul munţilor Luoxiao Shan (Hengyang-Pingxiang-Zhuzhou-Xiangtan-Changsha),
din bazinul superior al fluviului Wu Jiang (Anshun-Guiyang-Duyun-Zunyi), de la poalele
munţilor Shandong (Zibo-Weifang-Jinan-Tai’an, Jining-Yaozhuang), zona mun ţilor Fenyang
(Handan-Xingtai-Shijiazhuang-Yangqan-Taiyuan), din sudul Djungariei la poalele mun ţilor Tian-
Shan (Shizehi-Urumqi-Kuytun-Changji), din sud-estul peninsulei Coreea (Taegu-Pusan-Ulsan-
Pohang-Masan), la vărsarea fluviului Hongshui-He în Marea Chinei de Sud (Guangzhou/Canton-
Shenzen-Zhaoqing-Foshan-Jiangmen cu tendinţa de unificare a regiunilor Aomen şi Hongkong),
în bazinul Damodar (India), în bazinul rus Kuzbass (Kamerovo-Lenninsk Kuzneţkii-Belovo-
Prokopievsk-Novokuzneţk);
- rapid
megalopolisurile, care suntacumuleaz
ă extensie: Tokkaido din ce în ce mai dinamice
ă peste şi care,
65 milioane cu excep
locuitori, ţiaalcelui
fiind japonez
doilea după sunt într-o
Boswash-
ul nord-american, dezvoltat pe seama extinderii metropolelor Tokyo, Yokohama, Osaka, Kobe şi
Kyoto, având tendinţa clar ă, ca în câţiva ani să includă şi ariile urbane ale Hiroshimei şi
Kytakyushu; cel mai mare pol de creştere domegrafică (urbană) este cel al capitalei nipone, astfel
că marele Tokyo (aproape 27 milioane de locuitori, cu un aport de peste o treime la produc ţia
industrială a statului, cu cel mai mare complex portuar al lumii) apare în prezent cu mai mulţi poli
de dezvoltare în jurul Golfului Tokyo:
 Tokyo-gai
 Yokohama-Kawasaki;
 Yokosuka-Kamakura-Fujisawa-Hiratsuka;
 Yamato-Machida-Sagamihara;
 Metro-Vest (Komae, Chofu, Hoya, Fuchu, Hachioji, Hino, Tachikawa, Fujimi, Kamagoe,
Tokorozawa, Sayama);
 Metro-Nord-Est (Matsudo, Kashiwa, Nagayama, Misato, Abiko, Toride, Ichikaba,
Kamagoya);
 Axa de nord Warabi-Kawaguchi-Urawa-Yono-Omiya-Ageo;
 Axa Naka (Yoshio, Soka, Kashigaya, Kasukabe);
 Funabashi-Yachiyo-Narashino-Chiba-Yotsukaido;
 Litoralul estic al golfului Tokyo: Ichihara-Sodegawa-Kisarezu-Yokota-Kumitsu-Futtsu.
De remarcat faptul că numeroase areale urbane metropolitane şi regiuni urbanizate au tendin ţa
şi aspectul tot mai accentuat de megalourbanizare şi concentrare masivă de populaţie (regiunea
manciuriană -cca 40 milioane loc., regiunea capitalei chineze Zhangjiakou-Beijing-Tianjin-Tangshan
51

cu cca 45 mil. loc., Bazinul Ro şu-cca 50 mil. loc., zona de v ărsare a fluviului Yangtse pân ă la sud de
Golful Hangzhou-cca 60 mil. loc. şi zona de vărsare a fluviului Hongshui-He până la str. Formosei, cu
includerea Hongkong-cca 40 mil. loc. sau centrul insulei filipineze Luzon-cca 25 mil. loc.). De
asemenea, fenomenul urban de pe litoralul estic al Chinei va cunoaşte în următorul deceniu o
dezvoltare f ăr ă precedent, având în vedere actuala politică a Chinei de reorganizare a industriei de
piaţă în cadrul „Programului industrial al celor Paisprezece Ora şe” (Beihai, Zhanjiang, Guangzhou,
Fuzhou, Wenzhou, Ningbo, Shanghai, Nantong, Liyanyungang, Qingdao, Yantai, Tianjin,
Qinhuangdao şi Dailan), toate situate numai în zona litoral ă de est, ca mari complexe urban-portuare la
Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. În cadrul megalopolisului Hongkong-
Canton-Chaozhou-Xiamen creşterea va fi şi mai puternică luând în considerare că centre urbane mici
(Tin Shui Wai, Thung Chung, Tseung Kwan, Fanling/Sheung Shui), care în prezent au câteva zeci de
mii de locuitori, vor atinge în 2010 peste 500.000 locuitori fiecare.
Economia asiatică. Deşi dispune de mari şi variate resurse de subsol, de întinse suprafeţe
agricole cultivabile şi de un potenţial demografic extraordinar, Asia este ca dezvoltare economică ca
un continent al contrastelor, al ături de state cu nivelul foarte ridicat de dezvoltare (Japonia) sunt state
cu nivele foarte scăzute (Bhutan, Maldive). O cauză importantă o constituie începutul relativ tardiv al
dezvoltării industriei (Japonia, după epoca Meiji), precum şi starea de colonie sau semicolonie în care
s-a aflat o mare parte a continentului până la primul r ăzboi mondial. Acest lucru a detrminat o
dezvoltare unilaterală a agriculturii (monocultura ceaiului, iutei, arborelui de cauciuc, orezului) în
interesul metropolelor coloniale. Dup cel de-al doilea r zboi mondial, i mai ales în ultimele trei
ă colonial, ale implement
decenii, în condiţiile lichidării sistemului ă ş
ării rezultatelor revoluţiei tehnico-
tiin
ş ţ ifice şi ale trecerii la construirea societ ăţii comuniste, într-o serie de state, se observ ă o oarecare
amplificare a dezvoltării industriei. Ritmuri rapide au înregistrat ţările socialiste până-n anii ’80, iar
China, în ultimul deceniu, de când şi-a introdus mecanismele economiei de piaţă.
Cele mai spectaculoase modificări sunt înregistrate de aşa-numiţii „ tigrii asiatici” (Coreea de
Sud, Singapore, Hong-Kong, Taiwan, Malaysia, Thailanda, Indonezia); dup ă 1970 ţările petrolire din
zona Golfului (Arabia Saudită, Kuwait, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Qatar) au folosit enormele
venituri obţinute din exportul de hidrocarburi pentru modernizarea economiei, a infrastructurii,
păstrând sistemul socio-politic şi religios anterior. Mari progrese pe linia dezvolt ării industriei
înregistrează R. P. Chineză, pe locuri fruntaşe la producţii industriale pe plan mondial, urmat ă de India
cu producţie industrială diversificată, Malaysia (cu una din cele mai dinamice economii asiatice) şi
Indonezia. În unele state industria face abia primii pa şi (Bhutan, Nepal, Cambodgia, Laos, Maldive),
altele au un nivel
Singapore). Parteadeasiatic
dezvoltare înalt (Japonia-a
ă a Rusiei, deşi are odoua putere
popula economic mondialăă, Rep.
ă, inegală repartizat
ţie rar Coreea,
şi condi Israel,
ţii naturale
dificile, a cunoscut până-n anii 80 o dezvoltare economică f ăr ă precedent, pe baza valorificării
imenselor resurse de subsol, asigurând o creştere a ponderii Siberiei în economia rusească.
Agricultura se caracterizează printr-o gamă largă de tipuri de economii agrare practicate, de la
cea tradi ţ ional ă /itinerant
ă (în zone din Myanmar şi Indonezia) , la cea modernă , cu grad ridicat de
mecanizare a lucr ărilor şi de utilizare a stimulatorilor pedologici şi de produse agricole. Practicată de
circa 80 de secole, agricultura asiatică a trebuit să facă faţă unor condiţii naturale deseori dificile (atât
în Asia aridă cât şi în Asia musonică). Condiţiile naturale influenţează gradul de utilizare a terenurilor,
continentul având o utilizare predominant extensiv ă în Asia aridă şi în unele zone musonice şi una
intensivă în câmpiile aluviale ale Asiei musonice. De asemenea pe suprafeţe crescânde, datorită
irigaţiilor se practică o agricultur ă intensivă şi în Asia aridă.
Asia este continentul cu cel mai mare fond funciar, în care suprafeţele arabile reprezintă 499,5
milioane
(183,3 mil.hectare (f ăr ă ce
ha), ceea fondul agricol
reprezint rusesc).dinAsia
ă 75,9% are cea
suprafa mai mare
ţa mondial suprafa
ă supus ţă utilizat
ă iriga pentru
ţiilor. ăCele maiirigaţii
mari
suprafeţe irigate se află în India (57 mil. ha), China (50 mil. ha), Pakistan (17,6 mil. ha), Iran (7,3 mil.
ha), Thailanda (5 mil. ha), Indonezia (4,6 mil. ha), Turcia (4,2 mil. ha), Uzbekistan (4 mil. ha).
Populaţia ocupată în agricultur ă deţine un procent ridicat din totalul populaţiei active (58%-locul II pe
Glob), dar situaţia este diferită de la ţar ă la ţar ă. În ultimele decenii, majoritatea ţărilor cunosc o
reducere semnificativă a ponderii populaţiei agricole: China (68,5%), India (61%), Bangladesh
(58,6%), Indonezia (40,4%), ca să enumer ăm pe cele cu cel mai mare poten ţial demografic. Nepal şi
Bhutan au cele mai ridicate procente: 93,3% şi respectiv 93,9%. Cele mai scăzute se înregistrează în
trei state arabe petroliere din zona Golfului (Kuwait-1,0%, Bahrain-1,3% şi Qatar-1,7%); sporul ridicat
52

al populaţiei a f ăcut ca unele ţări să apeleze la importul de produse alimentare sau la ajutor extern,
pentru a asigura aprovizionarea populaţiei interne. Progrese constante a realizat cea chineză, care din
1984 este primul producător mondial de cereale (peste 400 mil. t anual), asigurând astfel hrana unei
pătrimi din populaţia globului (şi aceasta de pe 7%, cât reprezint ă suprafaţa Chinei din suprafaţa
Terrei). India a înregistrat şi ea progrese, dar producţia este în mare măsur ă tributar ă condiţiilor
climatice.
O analiză comparativă a evoluţiei producţiei agricole în ultimii ani relevă modificări
importante. Astfel, faţă de creşterea medie mondială a producţiei agricole (16,5%-între 1989-1997), în
Asia s-a înregistrat un spor dublu (35,8%), cele mai ridicate valori fiind în China (59,5%), Iordania
(50,1%), Myanmar (48,5%), Siria (40%), Vietnam (37,1%), Iran (36,9%), dar în 10 ţări producţia
agricolă a sc ăzut (mai ales în statele ex-sovietice-Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan)
şi în Mongolia.
Producţia vegetală (creşterea mondială a fost de 16,6%) a cunoscut o creştere de 25,5%, cu
valori mult superioare într-o serie de state din Asia de Sud-Vest: Iordania, Siria, Iran, Myanmar,
China, Vietnam şi Cambodgia. A cunoscut o sc ădere a producţiei vegetale şi în Japonia (cu 6,9% în
deceniul IX, şi 5,6% în ultimulk deceniu al sec. XX).
Modificări în producţia animalier ă s-au resimţit în multe regiuni. Faţă de sporul mediu
mondial (16%), sporul mediu continental a fost net superior - 65,1% (China a avut cele mai
spectaculoase creşteri la producţia de produse animaliere- spor de 116,4%), urmat ă de Iordania,
Kuwait, Coreea de Sud, Filipine. i la aceast produc ie Japonia a înregistrat o sc dere – cu 4,5%
Ş ţia agricol
Calculată pe locuitor produc ă ă a cunoscut
ţ un spor semnificativăîn Asia (22,1%) fa ţă
de media mondial (5,2%), în schimb în China acest spor a fost de 48,2%, urmat ă de Myanmar,
Kuwait; dar în jumătatea statelor asiatice acest indicator a cunoscut o sc ădere sau a r ămas practic
aceeaşi ca în urmă cu două decenii (în special în cele ex-sovietice).
Asia deţine ponderi însemnate din producţia mondială de iută (97%), batate (93%), orez
(92%), nuci de cocos (87%), copra (85%), ceai (84%), mango (79%), ulei de palmier (83%), ulei de
tung (84%), ricin (86,5%), cânepă (75%); la producţia mondială de arahide, susan, bumbac tutun şi
legume Asia contribuie cu peste două treimi, iar la cea de mei, ananas şi mere cu circa jumătate.
Ponderi însemnate le deţine Asia şi la producţia mondială de trestie de zahăr (40%), sorg (24%), grâu
(43%), banane (26%), porumb (25%), cartof (40%), l ămâi (31%) şi struguri (22%), dar la unele
produse ponderea este mai redusă, dar totuşi importantă, cum ar fi: cafea (19%-de menţionat că Asia
este teritoriul de baştină al cafelei), migdale (18%), portocale (17%), cacao (16%), sfecl ă-de-zahăr
(15%),
La măde
o serie sline (9,5%),agricole
produse secar ă,statele
ovăz. asiatice deţin locuri fruntaşe pe plan mondial:
- China este pe plan mondial pe: locul I la cereale, grâu, orez, bumbac, batate, cartofi, legume
(tomate, vinete, ardei, castraveţi, morcovi, conopidă, varză, ceapă, usturoi, fasole verde), bob,
mandarine, mere, pere, nuci, tutun, ulei de tung, rapiţă, iută şi m ătase naturale; locul al II-lea
la porumb, dovlecei, arahide, ceai, ricin, susan, sisal, taro, mango, in pentru ulei, ulei de
arahide şi locul al III-lea la mei, sorg, cînep ă pentru fibre, mazăre.;
- India deţine locul I la producţia de ceai, arahide, mei, linte, ceap ă, mazăre, dovlecei, năut,
fasole verde, iută, cînepă pentru fibre, nuci de acaju, mang ă, banane, ricin, susan, locul al II-
lea la orez, sorg, trestie-de-zahăr, rapiţă, ceapă uscată, usturoi, conopidă şi locul al III-lea la
producţia de bumbac, nuci de cocos, copra, papaya, in pentru ulei, usturoi, tutun. Dar şi alte
state asiatice, în afara celor două mari state agrare – India şi China – sunt pe pe locuri frunta şe
la unele produse:
-- Malaysia
Thailandaeste
estecea mai mare
pe primul locproduc ătoare
la anans de palmist
şi cauciuc şi ulei
natural şi a de palmier;
treia producătoare de manioc;
- Filipine este cea mai mare produc ătoare de copra, a II-a la nuci de cocos şi a III-a la banane şi
ananas;
- Nepal este pe locul II la muştar;
- Israel este a doua producătoare de grape-fruit;
- Sri Lanka este pe locul III la ceai;
- Vietnam este a treia producătoare mondială de nuci de acaju;
- Myanmar deţine locul III la producţia de susan; acelaşi loc îl deţine Japonia la producţia de
că pşuni;
53

- Turcia este primul producător mondial de alune, al II-lea de stafide, fistic, nuci, pepeni, vinete,
nucu, linte şi năut şi al treilea producător mondial de cânepă, ardei şi dovlecei;
- Indonezia este cel mai mare producător de nuci de cocos, al doilea mare produc ător la nivel
mondial de copra, avocado, ulei de palmier, cauciuc natural, batate şi papaya şi pe locul III
mondial la producţiile de orez şi cacao.
De remarcat că Orientul Apropiat este regiunea specifică pentru cultura curmalului, astfel că
pe locurile I, III şi IV, la nivel mondial, se află producţia statelor Iran, Iraq şi Arabia Saudită.
Creşterea animalelor, cu excepţia din ţările Afghanistan şi Mongolia, este a doua ramur ă
agricolă în economia statelor (chiar şi în Japonia, unde se practică o economie agrar ă intensivă).în cea
mai mare măsur ă animalele sunt crescute ca sprijin major în realizarea lucr ărilor agricole şi în alte
munci, iar tradiţiile în alimentaţie joacă un rol foarte însemnat în distribu ţia şi m ărimea şeptelului. De
aceea în multe regiuni asiatice mecanizarea şi modernizarea lucr ărilor agricole este absentă (Asia de
Sud şi Asia de Sud-Est).
Industria asiatica este variata, dar neuniform dezvoltata: - siderurgica (Japonia, China, India),
industria constructiilor de masini (Japonia, Coreea de Sud, China), industria constructiilor de nave
(Japonia – lider mondial, India, China), industria aeronautica (Israel, Rusia Orientala), ramuri
traditionale : textila, alimentara (Asia Centrala, India, Pakistan, Iran (covoare, carpete).
Agricultura: dominanta este agricultura de subzistenta : cereale, orez, grau, mei, sorb, la care se
adauga agricultura comerciala (de piata) : plantatii ce ceai, cafea, palmier de ulei (Malaysia, Indonezia,
Vietnam), plantatii de arbori de cauciuc (Indochina), cocos (Indonezia, Filipine), citrice (Israel,
Iordania), Japonia (mandarine), agricultura itineranta : Indonezia, Filipine si agricultura moderna
bazata pe tehnologie – Japonia .
Cresterea animalelor: se remarca prin cresterea camilelor, caprelor, oilor – Peninsula Araba, Pakistan,
vestul Chinei, nord-vestul Indiei, cresterea bubalinelor, vitelor – Asia musonica, cresterea porcilor
(China), cresterea cailor (Mongolia). Pescuitul – Japonia, China, Indonezia, Filipine si sericicultura cu
mare traditie – Japonia, China
Transporturile: Transiberianul (10 000 km), Turksibul, calea ferata transtibetana (cea mai inalta cale
ferata din lume), trenurile de mare viteza din Japonia – Shinkansen, transporturile maritime si
fluviale : Chang Jian, Gange, Meckong. Porturi mari la : Singapore, Shanghai, Kobe, Yokohama, iar
transporturile aeriene dispun de mari aeroporturi – aeroporturile japoneze pe insule artificiale – Kansai
din Golful Osaka.
Harta politica a Asiei cuprinde un nr. de 48 de state independente, precum si o serie de alte
teritorii
atare de aflate in situatii
comunitatea politice diferite,
internationala de lalateritorii
(Taiwan), independente
unitati politice a caror“de facto” dar
neatarnare nerecunoscute
consacrata de ONUca
nu s-a putut exercita de fapt (Timorul Oriental). Situatii particulare au avut si Honk Kong (1997),
Macao (1999) – colonie portugheza, care au fost retrocedate Chinei. In continentul Asia se
concentreaza un sfert din statele lumii, tari de dimensiuni diferite nu numai dpdv al suprafetei sau al
populatiei (India, China), unor giganti demografici alaturandu-li-se comunitati politice minuscule,
liliputane (Maldive, I. Brunei). Din acest punct de vedere al diferentelor, al raportului de forte
economice, politico-militare,daca din randul membrilor permanenti ai ONU face parte doar China si
un stat euro-asiatic (Rusia), alte tari au cunoscut o puternica afirmare internationala (Japonia, India,
Israel), si sunt pretendente la un statut superior in comunitatea tarilor lumii, in care sunt déjà forte de
rezonanta regional.
Exista diferite variante/criterii de grupare/departajare a statelor Asiei, si anume:
• Cele care tin de integrarea dominanta intr-o comunitate majora
• Cele bazate pe afinitati demografice, etno-lingvistice si social-istorice

• Cele apartinand la un spatiu istoric particularizat sau
• Cele ale ansamblurilor geopolitice
Este dificil de stabilit similaritati, cu atat mai mult cu cat intre gruparile politice s-au format in
timp largi arii de interferenta, spatii tampon, regiuni cu aptitudini conjuncturale. alternative, a caror
incadrare in ansambluri geopolitice are doar relevant metodologica, nu prezinta politici spatiale
evidente.
Asia de S-V si de V – cuprinde un nr. de 19 state, care insumeaza o suprafata de de 7.210.260
km2 si o populatie de 300 mil loc. Densitatea medie este de 40-41 loc/km 2. Cele 19 state sunt state
independente, si se impart in urmatoarele subregiuni:
54

• Tarile din Asia Mica si Insule: Turcia si Cipru, legate economic si politico-militar de statele
europene
• Tarile trans-caucaziene: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, aflate traditional la interferenta
marilor de interese ale Rusiei, Turciei si Iranului, inca legate de Rusia
• Tarile Levantului: Israel, Liban, Iordania, Siria – tari arabe aflate in contact direct cu statul
evreu
•
Tarile din Pen.
Emiratele ArabeArabia
Unite,siOman,
Mesopotamia:
Yemen –Arabia Saudita,
toate axate Irak, Kuweit,
pe economia Qatar, Bahrain,
petrolului
• Tarile din Pod. Iranului: Iran, Afganistan – cuprinse in Orientul Mijlociu
Situata la cont. celor 3 continente ale lumii vechi, Asia de S-V si de V a constituit unul din
creuzetele in care s-au format cele mai vechi civilizatii, dar potentialul geoeconomic a transformat
aceasta regiune in teatrul diferitelor conflicte intre diferite popoare. Numeroasele populatii si civilizatii
au convietuit ori s-au succedat in diferite regiuni ale Asiei de S-V si de V. Asia de S-V si de V este
una dintre egiunile cu mari contraste demo-economice, contraste importante atat dpdv al conditiilor
naturale, cat si dpdv al organizarii social-economice si politice.
Asia de S – grupeaza 7 state independente, insumand o suprafata de 4.491.000 km 2 si o populatie
de 1.400 mil loc. Acest conglomerat geo-economic a evoluat relativ unitar pana la destramarea
Imperiului colonial britanic, cand, in 1947 fosta colonie a fost impartita in 2 state: Uniunea Indiana (cu
populatie hindusa) si Pakistan (cu populatie musulmana). Inceputul unor confruntari intre cele doua
state determinaeconomica
lor teritoriala, ca in 1971,siPakistanul
militara aude E sa se declare
constituit unul dinindependent
polii majori->
ai Bangladesh. Prin (Ariatic?),
spatiului Asiatic delimitareao
diminuare de resurse, de stiluri, de relatii.
Alaturi de cele trei tari subzista cateva entitati tampon : Nepal, Bhutan, Sri Lanka si Maldive.
Asia de S-E – este formata dintr-o parte continental (Pen. Indochina si o parte din Pen. Malacca):
• Statele Indochinei cuprind: Myanmar, Thailanda (capitala Bangkok), Laos (Vientiane),
Cambodgia (Phnom Penh), Vietnam (Hanoi).

• Statele Insulindei, cuprind: Brunei (Bandar Seri Begawan), Indonezia (Jakarta), Filipine
(Manila), Singapore (Singapore), Timorul de Est (Dili), Malaezia (Kuala Lumpur).
Statele Asiei de S-E insumeaza o suprafata de 4.473.000 km2 si o populatie de 550 mil. Loc. Au
loc conflicte. Diversificarea este etno-lingvistica.
Regiunile de campie si de podisuri joase ocupa suprafete restranse, dar concentreaza cea mai mare
parte a populatiei.
De remarcat faptul ca acest univers mozaicat a inregistrat un dinamism economic remarcabil, dar
dupa 1998-2000 a intrat intr-o criza economica profunda.
Asia Centrala – cuprinde 6 state independente, din care 5 au aparut in 1991: Kazahstan (capital
Astana), Kargazstan (Bishkek), Tadjikistan (Dushanbe), Turkmenistan (Ashgabat), Uzbekistan
(Tashkent), Mongolia (Ulaanbaatar). Recunoscute de ONU, statele se afla sub puternica influenta a
Rusiei de astazi.
Asia de E – regiune formata din 4 state independente si o entitate – Taiwan-ul (capitala Taipei),
nerecunoscut de comunitatea internationala. Suprafata Asiei de E este de 10.206.000km 2. Are
populatia cea mai numeroasa: 1.520.000.000 loc. Reprezinta o forta economica colosala. Tarile
continentale ale Asiei de E sunt: China (capitala Beijing), Coreea – marcate de influenta Chinei, de
ascensiunea economica a Rep. Coreea; Coreea de S - marcata de vecinatatea Japoniei.Aceste doua
state, China si Coreea de S (Seul) sunt caracterizate de mari contraste. Tarile Asiei de N-E cuprind:
Japonia – a doua putere economica a lumii si Coreea de N (Phenian).
Asia de N – este ocupata de Rusia, care se desfasoara de la Urali pana la M. Okhotsk. In S de la
M. Neagra pana la Insulele Conegare. Cu o populatie redusa numeric, aceasta parte a Asiei suprapusa
Siberiei, cu uriase resurse naturale, intr-un spatiu aflat la inceputul organizarii sale, este afectata de
grupari etnice care cer modificarea statutului politic, ceea ce le-ar da dreptul de decizie pentru
administrarea resurselor. Proclamarea unor republici, ca: Iamalia-Nenete (Nenetia), Yenisei, Buryato-
Mongola, Saha nu schimba cu nimic statutul de Federatie al Rusiei (pe aceeasi structura administrativ-
teritoriala mostenita de la sistemul politic socialist).
III.1.2. Africa
55

Africa este al treilea continent ca marime si se impune prin particularitatile sale individuale. Cea
mai mare parte a Africii este situata intre cele doua tropice, iar punctele sale extreme de N si de S sunt
situate la aceeasi distanta fata de Ecuator: capul Blanc 37o 20’ latitudine N si Capul Bunei Sperante in
sud. Distanta dintre cele doua puncte extreme este de 8000 km. In longitudine, continentul se
desfasoara pe distanta de 7400 km, intre Capul Verde (17 o 30’ long. V) si Capul Gual Kafin (Guando
Fui?) (51o 26’ long. E). Aceasta dispunere simetrica in latitudine este relativa, deoarece cea mai mare
parte a Africii este in Emisfera Nordica, datorita vastei sale extinderi in longitudine la N de Ecuator.
Vecinii - Pozitia Africii in vecinatatea Eurasiei are consecinte importante asupra trasaturilor sale
geografice. M. Mediterana, care reprezinta limita dintre Africa si Eurasia, este un element de legatura
intre aceste continente. Geografii vorbesc despre o adevarata entitate geografica circummediteraneana,
ceea ce face ca Africa de N sa aiba mai multe afinitati cu Europa si Asia decat cu restul continentului,
deoarece Desertul Sahara este un spatiu de discontinuitate mult mai ferm decat M. Mediterana, iar
legaturile dintre lumea mediteraneeana si centrul Africii s-au realizat tarziu si cu dificultate.
Limita dintre Africa si Asia spre N-E este si mai incerta, deoarece Pen. Arabica reprezinta o
continuitate a soclului African , fiind separata de Africa doar prin santul tectonic al M. Rosii. Limita
cu Asia putea fi dusa pana la bordura vestica a Podisului Iran (V G. Iran).
Spre V, S si E Africa este inconjurata de mari spatii oceanice care au inlesnit patrunderea altor
civilizatii, in special prin O. Indian (civilizatia Asia….. adusa de navigatorii arabi).
Legaturile Europei cu Africa prin O. Atlantic s-au deschis mult mai tarziu, la inceputul sec. XV.
Suprafata Africii impreuna cu insulele aferente este de 30.228.922 km2. Cu exceptia I.
Madagascar, care are o suprafata de 587.041 km2, celelalte insule care apartin Africii au suprafete
mici.
Forma continentului Africa inspira masivitate, deoarece linia sa de tarm contrasteaza cu traseele
complicate si sinuoase ale continentelor nordice. Astfel, in Africa lipsesc patrunderile masive in
interiorul continentului (cum este in M. Baltice de exemplu), lipsesc protuberantele continentale care
sa aminteasca de Pen. Iberica sau Indochina. Unui tarm de 1 km ii corespund 1400 km 2 din suprafata
continentului, fata de 300 km2 in cazul Europei. De-a lungul litoralului, platforma continentala este
redusa la fasii inguste, Africa fiind flancata de adancimile mari ale oceanului si ale M. Mediterane. O
scadere a nivelului Oceanului Planetar nu ar modifica forma Africii, asa cum s-a intamplat in cazul
altor continente.
Africa este considerata leaganul omenirii si ptr faptul ca specia umana a aparut pe acest continent.
Cu toate ca exista inca sustinatori ai teoriei pluraritatii punctelor de antropogeneza, cercetarile cele mai
recentepeauteritoriul
aparut descoperit marturii
actual care atesta
al Kenyei, inca infaptul
urmacacucei maimil.
10-18 vechiani.stramosi ai omului, keyniopitecii, au
Din aceasta arie a antropogenezei s-au constituit curenti de difuziune spre celelalte continente.
Cand vorbim despre descoperirea Africii trebuie sa avem in vedere descendentii. Izvoarele arheologice
descoperite recent in Africa , in Aaramis, din Aguash, constituie alte dovezi care atesta faptul ca primii
reprezentanti ai speciei Homo au aparut cu 4 mil. ani in urma.
Primele fluxuri de populatie catre Africa au venit din Asia de V si din Europa de S. Astfel,
locuitorii din S-V Pen. Arabia (Yemen) au patruns in Africa traversand M. Rosie si G. Adem si s-au
instalat in Pod. Etiopiei. Ulterior au coborat in Valea Nilului, unde au creat cele mai vechi civilizatii
umane de pe glob.
Africa a inceput sa fie cunoscuta de catre Europa in mod direct prin greci si indirect prin fenicieni.
Astfel, la inceputul sec. VII (XI?) i.H., grecii patrund in Egipt pana in Nubia, exploreaza V. Nilului,
tinuturi care vor fi descrise in operele istorice si geografice ale lui Herodot, , Straban, Hector,
Ptolemeu. Descrierile
mare, in 609-594 i. H.,luipornind
Herodot
dinneM.arata ca sifenicienii
Rosie ar fi efectuat
inapoindu-se primulluiinconjur
pe la Stancile Herculeal(Gibraltar).
Africii pe
Fenicienii, grecii si romanii au intemeiat asezari pe tarmul nordic al Africii.
In sec. VII (XII?) are loc patrunderea masiva a arabilor, care influenteaza mult viata sociala si
economica a continentului, intrand prin Istmul Suez, apoi infiltrandu-se spre V, ocupand toata Africa
de la N de Sahara, pana la O. Atlantic. Arabii au organizat si o serie de expeditii si in interiorul
Saharei, dar acest desert va ramane o piedica in stabilirea legaturii cu interiorul Africii. Dintre
expeditiile arabe organizate pentru cunoasterea Saharei, se detaseaza cele conduse de Idrissi si Ibnatata
(Ibnbatuta?).
56

Africa de Est a fost cunoscuta mai de timpuriu de arabii care foloseau musonul de iarna (musonul
Nabiei), s-au deplasat pe tarmul Africii in zona Somaliei, Kenyei, Tanzaniei, unde au infiintat centre
comerciale prospere.
In sec. XV, marile puteri maritime (Portugalia si Spania) organizeaza expeditii de explorare in
scopul deschiderii caii maritime spre India. Astfel, portughezul Diego Cao atinge gurile fluviului Zair
in 1482, unde instaleaza cativa stalpi de piatra (podraos-stema Portugaliei). Expeditia condusa de
Bartolomeo Diaz urmareste tarmul apusean al Africii si ajunge in punctul cel mai sudic al
continentului, Capul Bunei Sperante. In 1497 Vasco Da Gama strabate traseul lui Diaz, ocoleste africa
prin sud si est, si ajunge in India. Aceasta expeditie a insemnat deschiderea caii maritime spre India, si
totodata un pas f important in istoria descoperirilor geografice.
La inceputul sec. XVI, geograful arab Leon Africanul, in urma unor calatorii in interiorul
continentului, scrie lucrarea „Descrierea Africii”, opera geografica de referinta la acea vreme, tradusa
in latina si franceza. In urmatoarele secole, europenii si arabii au organizat numeroase expediti in
regiunile de coasta ale Africii, dar regiuni din interiorul continentului au ramas necunoscute pana in
sec. XIX, cand s-au remarcat : Richard Francis Burton, James Grand, David Liviston, Dimitrie Ghica
Comanesti, Jaques Ives Cousteaux si cerectatori africani.
Africa, in comparatie cu alte continente, este dominata de platouri plane, fara denivelari
importante. Gradul de fragmentare este relativ redus, iar inaltimea medie de 750 m ne sugereaza
prezenta podisurilor cu inaltime mijlocie. Relieful nu este unitar, deoarece distingem pe continentul
Africa patru tipuri genetice de relief :
• Relieful de platforma – cuprinde marea majoritate a reliefului Africii, fiind deranjat de aparitia
celorlalte tipuri de relief. Soclul cristalin precambrian expus in permanenta factorilor de
modelare aeriana (subaeriana?), a fost modelat prin eroziune normala, subarida sau arida, acest
sistem de modelare inlocuindu-se reciproc datorita schimbarilor climatice petrecute in timp si
spatiu. De remarcat este faptul ca, in functie de morfodinamica dominanta, eroziunea s-a
desfasurat in reprize succesive, cu intensitati diferite. Astfel, suprafetele de nivelare generala
formate in decursul timpului, asociate cu nivelurile locale, dau reliefului de platforma un
aspect general de slaba fragmentare, cu linii orizontale etajate, dar si cu bombari sau inflexiuni
subsidente. Bombarile sunt mai accentuate la periferia continentului, iar inflexiunile sunt mai
frecvente in regiunile interioare. De aici rezulta o trasatura majora a reliefului african, care
evidentiaza prezenta unor arii depresionare separate de dorsale bine inchegate. S-au creat
astfel bazine inchise, dintre care doar Bazinul Ciad si partial Kalahar au ramas endoreice,
celelalte
contributiafiind deschise vulcanice
fenomenelor prin drenaj
sauspre ocean. Ariile depresionare au fost inchise si prin
tectonice.
Dintre bazinele formate prin depozite continentale, deltaice sau lacustre se remarca prin
dimensiunile lor bazinele: Zair, Niger, Ciad, Bah el Gazar. (gazal?)
In Dep. Kalahar s-au depus formatiuni continentale in conditii de climat arid. Arii de subsidenta
au existat si in zone litorale, cum este cazul Campiei Mozambicului. Zonele depresionare sunt
marginite de dorsale puternice, intre care in N-E se detaseaza Dorsala Nil – Zair, care separa
bazinul Zair de bazinul Bah el Gazar, constituind totodata si cumpana de ape dintre afluentii
Nilului si cei ai Zairului.
Sahara este strabatuta de o linie vulcanica mediana, formata din masivele Adrar, Tossili, Tibesti si
Hogar. In afara structurarii in depresiuni si dorsale, in cadrul reliefului de platforma se disting
si o serie de podisuri, intre care: Pod. Azande, Pod. Dark Fur, pod. Kurdufan, Pod. Lunda,
Pod. Karoo. Acestea au un relief ondulat prin peneplenizare dupa cum s-au succedat climatele.
• Vulcanismul – a construit o parte din relieful africii. De fapt, framantarile soclului rigid au
generat o intensa activitate vulcanica declansata prin dislocari mezozoice si tertiare.
In mezozoic au fost declansate miscarile Kimberlitice diamantifera, cu largi zacaminte
exploatate in africa de Sud, Zair, Angola.
In tertiar , activitatea vulcanica s-a extins si s-a accentuat, afectand si alte zone din Africa.
In Sahara au aparut conurile vulcanice din M-tii Hoggar, si tot aici platourile de lava din Tossili,
Tibesti si Adrar. In cadrul M-tilor Camerun s-a detasat conul central al carui Varf Faco se ridica la
4070 m.
In S Africii, in tertiar s-au declansat activitati vulcanice, dar mai ales prin efuziuni
bazaltice, care au acoperit o mare parte din sedimentele asa numitei formatiuni de Karoo.
57

Cel mai important/ spectaculos vulcanism de pe continent a fost de-a lungul greabanului
central african, unde pe alocuri cuverturile de lava bazicaating grosimi de 2000-3000 m. Rifturi
care au dus la aparitia gigantilor (conuri de peste 5000 m).
Vulcanismul african a creat un intreg spectru de forme de relief: aparate vulcanice imense,
precum: Kilimanjaro, Kenya, Plamezele (cum este Pod. Etiopiei), conuri vulcanice (Virunga),
beroncossuri-le (vai vulcanice). Vulcanul Kilimanjaro (Kibo) atinge 5895 m– cel mai inalt din
Africa(pe teritoriul Tanzaniei), are un crater de 2 km, cu dimetrul de 100 km. La 5800 m se afla un
ghetar, care are lungimea de 2,5 km.
Ruwenzori este un imens horst in mijlocul caruia au erupt lave bazaltice care au ridicat
conul central la 5119 km. Complexul Virunga are 8 cratere, intre care se remarca vulcanul
Nyrangongo, in craterul caruia se gaseste un lac de lava.
Vulcanii Africii au avut o desfasurare progresiva de-a lungul greabanului central si estic
african, scazand in intensitate de la N la S, de la vulcanism exploziv in centrul continentului la
efuziuni de lava in sud.
Continentul african se incadreaza in limitele zonei de clima calda, caracteristicile generale fiind
determinate de urmatorii factori:
• Pozitia matematica pe glob
• Uniformitatea reliefului si slaba lui fragmentare pe verticala
• Masivitatea continentului (lipsa prelungirii uscatului si a marii sub forma de peninsule si
•
golfuri)
Dezvoltarea mai mare a zonei de uscat in Emisfera N
• Interactiunea maselor de aer continental africane cu cele formate deasupra oceanulor si a
continentelor invecinate.
Caracteristicile climatice ale continentului african sunt date de:
1) Regimul si circulatia maselor de aer
2) Temperatura aerului
3) Precipitatiile atmosferice
1. Regimul si circulatia maselor de aer. Daca ne referim la presiunea atmosferica, in continentul
african distingem:
- doua braie de mare presiune la nivelul tropicelor, care sunt destul de dinamice, si ca urmare se
deplaseaza sezonier spre N sau spre S.
- un brau de joasa presiune, care se detaseaza in zona ecuatoriala, ce pare sa aiba origine termica.
- pe oceanele din jur se accentueaza mai multe nuclee barice anticiclonare, si anume:
- in V mentionam influenta anticiclonului Azorelor, situat in emisfera N, si a
anticiclonului Sf. Elena, situat la S de Ecuator.
- in E mentionam anticiclonul S Indian, acre are centrul in Insulele Mascarene.
Avand in vedere aceste conditii, s-a constatat faptul ca in Africa apar mai multe fluxuri de
deplasare a aerului, orientate diferit si plasate la diferite latitudini. Astfel, in regiunea ecuatorial s-a
pus in evidenta un flux ecuatorial de V, care isi modifica directia si consistenta de la un sezon la altul.
In luna august se desfasoara pe o latime mai mare, iar in ianuarie se ingusteaza si sufera o inflexiune
spre S.
La fel de interesant este faptul ca in continentul Africa nu exista un calm ecuatorial tipic, ci s-a
constatat ca acesta este prezent mai mult deasupra oceanelor invecinate. Astfel, Africa Ecuatoriala se
afla sub influenta permanenta a unei circulatii de origine atlantica, ce antreneaza mase de aer umed
dinspre V si, in functie de sezon, aceste mase de aer se extind la N sau la S de Ecuator.
La tropice, circulatia maselor de aer este dinspre N-E in N continentului si dinspre S-E in S
continentului, determinand formarea Alizeelor. Extremitatile de N-V si S-E intra sub influenta
periodica a Vanturilor de Vest, de la latitudini mijlocii.
2.Temperatura aerului – Continentul Africa se remarca prin temperaturi medii lunare ridicate
in toate regiunile, deoarece peste tot se inregistreaza peste 10oC. De asemenea se remarca prin
amplitudini termice slabe, accentuate fiind amplitudinile termice din jumatatea nordica a continentului,
datorita uscatului mai extins. Amplitudinile medii diurne sunt mai mari decat cele anuale, deoarece in
zonele ecuatoriale amplitudinea diurna poate depasi 10 oC.
Temperaturile medii anuale cresc mai ales spre N de Ecuator(24-25-26 oC). Si spre S mediile
termice anuale cresc, dar mai putin, astfel incat ecuatorul termic al africii este deplasat cu 5 o mai spre
58

N fata de cel matematic. De asemenea, spre extremitatile N si S ale continentrului mediile anuale
termice scad, in conformitate cu regimul termic mediteranean.
3.Precipitatiile constituie un criteriu mai important in diferentierea aspectelor climatice.Astfel,
precipitatiile cele mai abundente cad in regiunile ecuatoriale centrale si vestice, inregistrandu-se peste
2000 mm/an, pe suprafete mari din Baz. Zair, pe litoralul N al Golfului Guineei. Spre tropice
precipitatiile scad cu precadere spre Sahara, unde au valori de 100 mm/an, si chiar mai putin.
Continentul Africa are intinse suprafete care primesc cantitati reduse de precipitatii, si pe
ansamblul sau, doar 1/3 din teritoriu primeste o cantitate suficienta de precipitatii ptr agricultura. In
acest continent exista 4 regimuri pluviometrice bine conturate, si anume:
- Regimul ecuatorial – care acopera doar regiunile care raman tot timpul anului sub
influenta fluxului ecuatorial de V, si in acest caz cantitatile de precipitatii ajung sa
depaseasca 2000 mm/an. Se inregistreaza in aceste zone si precipitatii de 9000-10.000
mm/an (pe flancul V al M-tilor Camerun – Ureka-11.000mm/an).
- Regimul subecuatorial – care se caracterizeaza prin existenta unui sezon ploios, de vara, si
unul secetos de iarna.
- Regimul tropical – este specific Saharei, unde ploile sunt f rare, ocazionale, f fine, dar nu
lipsesc nici aversele (media este de 100 mm/an)
- Regimul mediteranean – prezent in extremitatile N-V si S-E ale Africii, acest regim este
definit prin precipitatii de iarna sub efectul circuitului vanturilor de V si prin secete
prelungite de vara.
Zonele de clima din Africa:
1.Climatul ecuatorial – Nu ocupa o pozitie matematica precisa, fiind determinat de existenta
curentilor de E. Aici mediile termice oscileaza putin, in jurul valorii de 25 oC. Amplitudinile termice
sunt reduse, sub 2o, precipitatiile sunt de 1500 mm/an, iar in partile mai inalte ale zonei ecuatorilae
climatul are nopti mai racoroase.
2.Climatul subecuatorial – ocupa suprafete care sunt supuse sezonier pulsatiilor fluxului de V.
In acest caz, precipitatiile sunt vara, in timp ce iarna este fierbinte si uscata. Pe langa aceste doua
sezoane, mai apar so doua sezoane de tranzitie, mai fierbinti decat sezonul de iarna.
3.Climatul tropical desertic – are o larga raspandire in N Africii, si mai putin in S, unde
cuprinde o parte din desert (Kalahari si Namibiei). In Sahara, 4/5 din suprafata primeste mai putin de
50 mm/an, si mai ales ploi fine. La aceasta lipsa a precipitatiilor se adauga amplitudini diurne mari,
vanturi violente „vanturile harmatanului”. Pe coasta V a Saharei apar frecvent ceturi intretinute de
curentul rece
mm/an). al canarelor.
In desertul M-tii
Kalahar din centrulsunt
precipitatiile Saharei
mai au un climat
ridicate decatmai umed, datorita
in Sahara altitudinii.iar
(150-400mm/an), (150
in
desertul Namib sunt mai putine (sub 100 mm/an).
4.Climatul mediteranean – este caracterizat prin ploi de iarna (400-700mm/an), vara fierbinte
si uscata (Alger 25oC vara si 11oC iarna). Exista diferente intre E, V in cadrul climatului mediteranean.
Astfel, precipitatii bogate cad pe fatada dinspre Atlantic, in timp ce in S acestea sunt mai scazute pe
bordura estica.
Cel mai lung fluviu de pe glob se afla in Africa, precum si cele mai mari sisteme lacustre.
Daca analizam hidrografia Africii vom observa ca desi pare bogata, numai ½ din suprafata
continentului are scurgere permanenta spre oceane. Vom observa ca o suprafata intinsa o formeaza
bazinele endoreice, cu scurgere interna (Baz. Ciad partial, Baz. Kalahar, greabanul E Africii, regiunea
soturilor din Africa de N). Restul continentului, aproape 9 mil km 2 , nu are ape curgatoare permanente
(regiuni desertice si semidesertice), ci are rauri temporare (ueduri) si aceste regiuni sunt areice.
Caracterele
sunt in stransa morfologice
dependenta ale sivailor,
de relief clima,dispozitia bazinelor hidrografice
inclusiv transformarile suferite demari
catresi acesti
regimul apelor
factori in
trecutul geologic. De remarcat este faptul ca structura in bazinele tectonice in precuaternar nu a
favorizat dezvoltarea fluviilor mari cu vai transversale. La sfarsitul tertiarului, multe din bazinele
interne (Niger, Kalahar, Sudanul Central, Congo) erau ocupate de lacuri spre care se scurgeau
concentric si consecvent raurile dinspre zonele mai inalte. Raurile scurte dar bogate in apa si cu nivel
de baza oceanic prin eroziune regresiva au taiat barierele muntoase ce separau bazinele de ocean,
individualizandu-se sub aspectul lor actual.
Aceasta schema evolutiva este valabila ptr multe cazuri: Nil, Senegal, Niger, Congo. Insa la
unele bazine hidrografice, legatura cu oceanul este numai pe jumatate realizata, fiind vorba despre
59

bazinele din zonele mai uscate de la marginea stepei si semidesertului. Astfel, raul Okovango, de la
periferia Baz. Kalahar se indreapta catre acest bazin, si numai la viituri un brat lateral transporta ape
spre fluviul Zambezi.
O alta caracteristica a apelor curgatoare este aceea ca majoritatea acestora sunt rauri de podis,
si ca urmare, sectoarele de vale larga cu panta redusa alterneaza cu sectoarele de defileu cu panta
accentuata si repezisuri ori caderi de apa.
Daca ne referim la regimul raurilor, trebuie sa mentionam ca acesta este determinat de clima,
si mai ales de cantitatea de precipitatii. Astfel, tipurile hidrografice corespund in mare masura zonelor
de clima, si anume:
1. In zona ecuatoriala regimul raurilor este echilibrat, cu deosebire al celor care curg pe
directia E-V (fluviul Zair).Aici debitul raurilor este apreciabil, ca o consecinta a ploilor bogate, iar
lipsa unui sezon uscat permite mentinerea unui nivel ridicat al apei tot timpul anului.
In celelalte zone climatice regimul apelor este neechilibrat, cu cresteri periodice insemnate.
2.In zona subecuatoriala raurile au cresteri de vara (Niger,Nil, Zambezi), in timpul carora
nivelul se ridica f mult; iar in sezonul uscat apele scad mult, dar nu seaca.
Regim asemanator au apele din 3. zona mediteraneana, cu cresteri de iarna.
4.In stepele semidesertice si desertice raurile au ape numai in timpul sezonului umed si dupa
aversele rare, insa puternice, devin torente vijelioase, numite tuguri sau ueduri.
In al treilea rand, regim hidrologic aparte il au raurile de tranzit, care reusesc sa strabata zone
uscate (uneori desert) desi pierd o mare parte a apelor prin infiltrare, prin risipire in brate laterale si
prin evaporatie (ex.: fluviu Orange-la periferia Baz. Kalahar).
In ceea ce priveste alimentarea raurilor din continentul Africa, aceasta este aproape exclusiv
pluviala . In zonele muntoase si inalte (Kenya, Kilimanjaro) topirea lenta a zapezilor si a unor ghetari
favorizeaza pastratea unui regim constant (ex.: Tanga in Africa de E).
Apele subterane – au o importanta deosebita in zonele uscate, de exemplu apele carstice ptr
raurile marocane din atlasul mijlociu, sau startele freatice de la periferia Saharei, care conditioneaza
aparitia oazelor.
In continentul Africa, in afara raurilor mici integrate unei singure zone de clima si cu regim
simplu, distingem marile fluvii, (5 la numar, cu un regim complex, rezultat in urma unor climate
diferite) care acopera 1/3 din suprafata continentului;
Orange (Harip)- impreuna cu afluentul sau de aceeasi lungime Vaal, isi iau apele din M-tii
Drakensgerg (cu altitudinea de peste 3000 m si precipitatii bogate). Orange-ul la izvoare are aspectul
unui torent
caracter de viguros, cu profil
rau de tranzit, cu neregulat,
ape din ce insa
in ceajunge in regiuni
mai putine; mai devine
in Velt uscate,un
in rau
desertul in ape,, unde
sarac Namib are
cu albia
minora spinoasa, alcatuita din pietrisuri si bolovanisuri, unde aversele puternice aduc viituri mari. In
Pod. Karoo pe stanga primeste afluenti temporari, iar pe dreapta afluentul Molopo, culege apele
pluviale rare din S-V Bazinului Kalahar . Ajungand in Baz. Kalahar, cursul Orange-ului se domoleste,
formand meandre, dupa care strabate zona podisului litoral, avand aici o albie ingusta si repezisuri.
Volumul anual al scurgerii este de 91 km3 si f inegal repartizat in timpul anului. In anotimpul secetos
se poate trece prin vaduri, iar la viituri are cresteri de 3m. Desi are o lungime de 1860 km si o
suprafata a bazinului de peste 1 mil. km 2, din cauza profilului neregulat si a regimului variabil, fluviul
Orange nu este navigabil.
Sahara – mediul natural este optim omului, si totusi exceptand Valea Nilului si regiunile
periferice, aici traiesc 1,6 mil oameni – in oaze jumatate, iar cealalta jumatate sunt nomazi. Exista f
multe urme care atesta prezenta omului in Sahara inverzita din neolitic. Se stie ca oamenii oazelor au
venit dinorigine
aceeasi zona mediteraneana si din asia
sunt si unii nomazi din de S-V, aducand
desertul Indiei sigrau, orez, curmali,
Mauritania. camilaSahara
In regiunea si islamismul. De
sunt doua
tipuri de economie : ec. sedentara a oazelor si ec. nomada.
Economia nomada. - Traseele caravanelor sunt bine stabilite. Nomazii au nevoie de hrana din
oaze. Ei au o baza la care raman cateva luni pe an. Astfel, uaregii (?) (nomazii?) din centrul Saharei
prefera zonele Hoggar si aAid. Ei cresc oi, capre, magari, camile. Ei sunt in nr. de 60.000 loc, si mai
mult de jumatate din ei penduleaza intre Masivul Central Saharian si stepele Sahel. Cu decenii in urma
erau descendentii caravanienilor, dar astazi rolul acestora este intr-un declin continuu. Sahara este
acum traversata de camioane sau jeep-uri.
60

In V Saharei este raspandita populatia numita honta (sunt nomazi care se ocupa cu cresterea
animalelor), care circula de la poalele Atlas-ului pana in Niger, realizand achimburi comerciale active.
Alte grupari din V desertului Sahara sunt maurii si reguibatii , dar multi dintre acestia au
renuntat la nomadism in favoarea unor munci salariale, de ex. exploatarile miniere. Centrul de
polarizare al maurilor este Masivul Adrar Ifoscas.
Agricultura oazelor. - Aceasta nu este posibila decat in conditii de irigare, deoarece evapo-
transpiratia atinge 6000 mm/an, dar asigurarea apei ptr irigatii nu inseamna si reusita recoltei. Solurile
sunt sarace in humus si trebuie fertilizate continuu, iar procesul reprezinta (prezinta?) un pericol
permanent. Multe oaze se alimenteaza din uedurile piemontane (piemontului?) aflat la picioarele
Atlas, oaze numite Zagora si Ziband. In alte oaze (Khorgon sau Siwa) eroziunea a indepartat placa de
gresii si panzele captive au generat izvoare arteziene. Exista si Oaze create in jurul puturilor
traditionale, in cazul carora apa este scoasa cu greu. In Sahara nigeriana sunt numeroase aductiuni,
forman Yogarra, care dreneaza apele subterane situate la bordura platourilor sedimentare.
In S-V Libiei, in tinutul Fezan, panzele freatice situate la suprafata faciliteaza culturile de
curmali fara irigatii. Alteori sunt create mici depresiuni antropice ptr a ajunge la 2-3 m fata de panza
freatica. Acest sistem de culturi se numeste „sistemul de culturi in palnie” (oaza El Ved (Ued?)).
Numai in raport cu zonele inconjuratoare oazele sunt colturi de rai, ptr ca viata locuitorilor de aici este
dura si austera. De multe ori avansarea dunelor spre oaze nu poate fi stavilita si de aceea multi
sedentari sunt obligati sa transporte zilnic nisipul ptr a proteja lotul cultivat.
Bogatiile subterane au inceput sa fie exploatate, insa acest lucru nu se reflecta in prosperitatea
oamenilor care locuiesc in desertul deserturilor.
Maghreb – este parte integranta a lumii mediteraneene. Maghreb a fost oaza unor civilizatii
stravechi: fenicienii (sec. XIV i.H.) - care au intemeiat Cartagina; romanii – o jumatate de milion au
initiat populatiile autohtone in comert, viata urbana; arabii – care incepand cu sec. VII au transformat
acest teritoriu intr-o provincie musulmana.
Colonizarea europeana a adus echipament economic, infrastructura de transport si un inceput
de industrializare.
In aceasta regiune, dintre populatiile considerate autohtone se remarca: berberii – care sunt
localizati in cateva insule, din munti, sau la marginea desertului. Restul populatiei este alcatuita prin
fuziunea arabo-berbera si cunoaste o demografie crescanda. Pe fondul mortalitatii, in sec. XX s-a
constatat o crestere a natalitatii si un spor natural in expansiune. Indicele de fertilitate este la cote
ridicate (4,5 in Maroc; 4,1 in Tunisia). In piramida varstelor se remarca o neta populare a dominatiilor
tinere. In ultimele trei
Economia decenii populatia
Maghreb-ului Maghreb-ului
este dominata s-a dublat. de subzistenta: grau, orz, legume, in
de o agricultura
opozitie cu cea intensiva a plantatiilor de citrice si maslini destinate exportului. Zootehnia a ramas in
buna parte dominata de trasaturile arhaice (ovine si caprine) si nomadism. Se practica si transhumanta.
Domeniul industrial a cunoscut o dezvoltare mai accentuata decat agricultura, datorita unor
categorii de resurse abundente in tarile Maghreb. Economiile actuale ale statelor Maghreb-ului
incearca o apropiere de U.E. si ptr a scoate industria din impas sunt semne de reintoarcere la
concesionarea unor terenuri miniere.
Africa Mijlocie – diferentierile de ordin demografic sunt legate atat de varietatea rasei
negroide si structurile etnico-sociale, cat si de aptitudinile fiecarui grup de a stapani si valorifica
spatiul natural. Remarcam grupari etnice distincte, care practica endogamia si care si-au pastrat o
entitate bine individualizata : luba (Zair), zande (Zair), fond ? (Gabon), gala (Etiopia). Avand in
vedere ansamblul caracteristicilor antropologice, putem distinge in Africa Mijlocie trei grupuri
(grupari?)
le corespundsociale: pigmeii, omogene
insa sistemele melano-africanii si popoarele
de organizare politica(populatiile?)
si sociala. Estehamitice. Acestor
vorba despre grupari nu
o infinitate de
grupari etnice in cadrul fiecarui grup rasial, deosebite unele de altele mai ales prin structura sociala si
prin limba vorbita.
In Africa Mijlocie densitatea populatiei difera nu numai in functie de conditiile naturale, ci si
prin tehnicile de subsidenta si migratie. Migratiile au jucat un rol f important in evolutia demografica a
unor zone.
Activitatile economice sunt legate de agricultura. In cazul acesteia sistemul itinerar pare
primitiv; defrisarea padurilor prin ardere este o metoda eficace si (nu?) necesita un timp relativ scurt.
In tinuturile cu relief variat se practica o zonare a culturilor. Astfel, in gradini, ravene, in interiorul
61

padurilor, in zone mlastinoase se utilizeaza metodele specifice de fertilizare ale fiecarui teren. Africa
Mijlocie ignora aproape total utilizarea animalelor de munca. Cultivatorii si crescatorii de animale
apartin unor lumi diferite, sunt doua lumi distincte. Este o zootehnie de prestigiu si de capitalizare.
Opusa agriculturii de subsidenta (subzistenta?) este cultura plantelor destinate pietelor (sistemul
monoculturilor). Plantele destinate exportului dau randament bun datorita agrotehnicii super
(superlative?) aduse de europeni.
Habitatul rural dominant este gruparea compacta de locuinte in zonele mai inalte sau de-a
lungul apelor, care ofera comoditati ale vietii cotidiene.
Urbanismul – nuclee urbane au fost edificate de europeni; constructii solide, dupa model
importat au aparut odata cu colonizarea Africii negre.
Africa Australa – este f veche, atestata de urme ale unor ….. primitive, care dateaza din
perioada cuaternarului. In Africa Australa, negrii bantu si-au disputat teritoriul mai ales din natal. (?)
cu negrii buru. Vom gasi bosimanii, hotentotii, care au fost impinsi spre Kalahari de gruparea negrilor
bantu. Colonizarea a distrus in mare parte sistemul de organizare primara a populatiei nigere si a
integrat o parte din aceasta populatie in economia de tip european, in minerit, in industrie sau
agricultura de tip ferma.
Ptr majoritatea populatiei agricultura ramane activitatea economica principala. Cei mai multi
sunt preocupati sa obtina o recolta de porumb care sa le asigure viata. Anumiti tarani s-au specializat
in cultura de piata. Dar lipsa accesibilitatii la terenuri, secetele si conflictele armate sunt cauze care
determina un randament agricol slab. Culturile destinate pietelor externe difera de la o tara la alta. Rep.
Africa de Sud produce grau, trestie de zahar, legume, fructe tropicale si mediteraneene. Zimbabwe
produce grau, tutun, bumbac, fructe. Malawi s-a specializat in productia de ceai, tutun, zahar.
Swaziland produce zahar si fructe. Zambia: porumb, tutun, cafea. Mozambic: ceai, zahar, fructe.
Pe de alta parte, zootehnia comerciala in Africa Australa ptr carne, piei si lana joaca un rol
important in Rep. Africa de Sud, Namibia, Botswana, Zimbabwe. O activitate profitabila este
vanatoarea. Fauna se integreaza bine in vegetatia naturala din stepe si savane. Africa Australa este
bine dotata cu resurse, favorizand dezvoltarea industriei Republicii Africa de Sud. Aceasta este tara cu
cea mai puternica economie de pe continent.
Africa este al treilea continent populat al lumii (840 milioane loc.), după Asia şi America, ceea
ce înseamnă o densitate medie de 27 loc/km2, cu puţin peste jumătate din media mondială (41
loc/km2), şi cu mult faţă de cei 83 loc/km2 din Asia. În ultima sută de ani creşterea demografică
spectaculoasă a determinat sporirea densităţii, de la 3,5 loc./km2 la 27 loc./km2. Densitatea este foarte
2
iar ă înmai

miccea deşerturile
ridicat ă Sahara, Namib,
se află în Kalahari
regiunile şi în
costiere pădurealitoral
(regiunea tropical
ă deă umed ă congolez
la Golful ă(sub
Guineei, 1 loc./km
litoralul tellian)
maghrebian, coasta estică a Madagascarului, litoralul estic sud-african de la Durban la Capul Acelor,
Valea Nilului pe cursul inferior şi mijlociu, cu delta de la Mediterana – unde atinge peste 1200
loc./km2).
• Cele mai mari densit ăţi: Mauritius – 588 loc./km2; Comore – 330 loc./km2; Rwanda – 281
loc./km ; Burundi – 229 loc./km2; Seychelles – 176 loc./km2; São Tomé şi Principe – 170 loc./km 2;
2
Nigeria – 139 loc./km2; Gambia – 136 loc./km 2; Uganda – 102 loc./km2; Capul Verde – 101 loc./km2.
• Cele mai mici densit ăţi de populaţie: Mali – 9 loc./km2; Rep. Congo – 8,7 loc./km2; Angola –
8,5 loc./km2; Niger – 8,4 loc./km2; Ciad – 7 loc./km2; Rep. Centrafricană – 6,9 loc./km2; Gabon – 4,6
loc./km2; Libia – 3,2 loc./km2; Botswana – 2,7 loc./km2; Mauritania – 2,7 loc./km2; şi Namibia – 2,2
loc./km2.
Creşterea demografică a fost lentă, datorită epidemiilor, comer ţului activ cu sclavi (între 50-80
milioane,
sărace ale din perioada de înflorire a sclaviei feudale) şi migraţiei for ţei de muncă din regiunile tot mai
continentului.
1650 – 100 mil. loc. ; 1850 – 100 mil. loc. ; 1950 – 200 mil. loc. ; 1975 – 400 mil. loc. ;
1980 – 470 mil. loc. ; 1990 – 640 mil. loc. ; 2005 – 840 mil. loc. ; 2015 – 1.110 mil. loc.
Din cele 53 de state doar 10 au un num ăr mare de locuitori: Nigeria (129 mil. loc.), Egipt, Etiopia,
R.D. Congo, Tanzania, R. Africa-de-Sud, Sudan, Algeria, Maroc şi Kenya.
42,86% din populaţia continentului se concentrează în cele mai populate cinci state africane.
23 de state africane au fiecare sub 6 mil. loc (care de ţin împreună doar 5,11% din populaţia Africii).
Natalitatea este cea mai mare din lume (frecvent, anual, între 35-50 ‰). Cei mai ridica ţi
indicatori se înregistrează în state ca: Niger – 50‰, Mali – 48,4‰, Ciad – 48‰, Uganda – 47‰ şi
62

Angola – 46‰, dar şi la mari popoare, cum ar fi cele din Etiopia – 44‰ şi Nigeria – 39‰. Cele mai
scăzute valori ale indicelui natalit ăţii (sub 20‰) se înregistrează în Mauritius, Seychelles şi Tunisia.
Mortalitatea deşi scade în ultimul deceniu, se menţine ridicată (15-25‰):
• Cea mai ridicată: Botswana – 26‰; Mozambic – 25‰; Zimbabwe – 24‰; Malawi – 23‰;
Namibia – 22‰;
• Cea mai scăzută: Egipt – 7,6‰; Mauritius – 6,8‰; Tunisia – 5,0‰ şi Libia – 3,5‰.
Africa este singurul continent cu rata de cre ştere a sporului natural care a crescut în ultimele
decenii – de la 2,5% la 3,0%, ceea ce face ca dublarea numărului de locuitori să se facă în 24 de ani,
deci în anii 2009-2010 Africa va atinge miliardul de locuitori.
Speranţa de via ţă la naştere este printre cele mai mici din lume, în majoritatea statelor fiind în
jur de 35-40 de ani.
• Libia (73-78 ani), Mauritius (68-75 ani), Tunisia (73-76 ani);
• Botswana (35-36 ani), Mozambic (35-36 ani), Zambia (37-38 ani), Zimbabwe (35-38 ani).
Rasial , domină populaţia negroidă (la sud de Sahara) în schimb în nord domin ă albii şi în sud
cele mai mari comunităţi diferite de culoarea negroizilor (europeni, arabi, indopakistanezi, chinezi)
sunt în Rep. Africa de Sud şi Zimbabwe. Din cei peste 1,5 mil. asiatici, cei mai mulţi se află în Rep.
Africa de Sud – peste 1,1 mil. loc.
Oraşele s-au dezvoltat din epoci preistorice (pe valea Nilului, Egiptul faraonic va cunoa şte
înfloritoare aşezări urbane, adevărate metropole ale antichităţii – Teba, Memphis, Alexandria).
Coloniile feniciene Cirene i Cartagina vor fi capitale ale unor regate de temut în Mediterana.
ş
În perioada de expansiune arabă oraşele vor deveni centre politice, religioase şi comerciale ale
lumii arabe: Cairo, Kairouan, Tunis, Fèz, Marakesh, Timbuktu, Djené, Gao, Kano, Kankan, Kong,
Mogadishu, Malindi, Zanzibar, Mombasa, Kilwa. Se va menţine până azi urbanismul autohton
reprezentat de oraşele nigeriene ale populaţiei yoruba ( Ibadan, Abeokuta) care se vor m ări cu noi
cartiere, ca şi cele mai vechi ( Kano, Alger, Tunis).
În secolele marilor extinderi imperiale, în regiunile litorale se vor dezvolta ora şe noi coloniale:
Casablanca, Dakar, Lagos, Cape Town, Port Elizabeth, dar mutarea liniilor comerciale importante din
sudul Saharei, pe calea maritim ă va determina decăderea unor oraşe (Timbuktu, Djené) şi chiar
dispariţia lor ( Kong ).
Dacă până la mijlocul veacului XX şi mai ales în deceniile opt-nouă, cel mai mare dinamism
urban l-au cunoscut capitalele (mai ales după cucerirea independenţei de stat), în ultimele decenii, în
schimb, se remarcă dinamismul oraşelor regionale, aşa-numitele oraşe de rang II.
Popula
continentul ia mai
cu ţcel urbană cuprinde
mic 38% din Cu
grad de urbanizare. ceatoate
totalcăă (fa ţă de state,
în unele 47% aşpe
ezăplan
ri maimondial) – fiind
mari de 100 loc.
sunt declarate oraşe (în Uganda). Pe regiuni:
○ Africa de Nord – 64%
○ Africa de Est – 26%
○ Africa Centrală – 48%
○Africa de Vest – 38%
○Africa Sudică – 57%
○Africa insular ă – 48%
Sunt mari discrepanţe teritoriale: dacă în Libia procentul de urbanizare se apropie de 88%, în
Burundi – abia depăşeşte 8% iar în Rwanda – 6%.
□ Mari indici de urbanizare: Djibouti – 83,1%; Seychelles – 63%; Tunisia – 62,7%, R. Congo
– 61,8%; Mauritania – 56,5%; Maroc – 49,3%; Camerun – 48,1%; Senegal – 47%; Guineea
Ecuatorial – 47%; Gabonla– media
□ ăAproximativ 46,9%; continentului
Liberia – 45%;seRgipt
află– Comore,
45% şi São Tomé
Côte-d şi Principe
΄Ivoire, – 44%;
Gambia, Ghana,
Mauritius, Mozambic, Namibia, Nigeria, Sierra Leone, Sudan, Rep. Centrafrican ă, Zimbabwe;
□ În jurul indicelui de 30% se afl ă statele: Botswana, Capul Verde, R. D. Congo/Zair,
Guineea, Kenya, Lesotho, Madagascar, Mali, Somalia, Swaziland şi Togo
□ Cei mai mici indicatori ai urbanizării sunt în: Ciad – 23%; Guineea-Bissau – 22,9%; Niger –
20%; Etiopia – 17,2%; Eritreea – 17%; Burkina Fasso – 17%; Uganda – 13%; Malawi – 11%; Burundi
– 8,6% şi Rwanda – 6 % (de remarcat polarizarea urban ă în cel din urmă stat: capitala Kigali deţine
peste 95% din populaţia urbană a ţării).
63

În Africa sunt 36 de aglomer ări urbane milionare, faţă de numai 6 în anul 1975. Cele mai mari
oraşe africane (mii loc. în 2005) sunt: Lagos, Cairo, Kinshasa, Alexandria/Al Iskandariyah,
Kaapstad/Capetown, Casablanca/Dar el-Beida, Luanda, Abidjan, Addis-Abeba, Tunis, Alger/Al-
Djaza’ir, Al Jiyah/El Gîza, Dakar.
Se constată o accelerare a urbanizării în unele regiuni nigeriene (Lagos va avea în 2015 peste
23 milioane loc.), creându-se adevărate „oraşe ale săracilor” (bidonville, shanty-town) şi care măresc
în mod considerabil populaţia marilor aglomer ări urbane (din cei 383 mii loc. ai Djibouti-Town,
cartierul Balbala are 240 mii loc.).
Oraşele mari africane sunt cele care „produc” peste 60% din PIB. Ora şele sunt diversificate ca
funcţii:
- oraşe capitale (în general cele mai dinamice);
- oraşe-porturi: Dakar, Port Sudan, Port Said
- oraşe industriale: Johannesburg, Mbuji Mayi, Hassi Messaoud, Douala
- oraşe comerciale: Bamako, Beira, Porto Novo
- oraşe culturale: Alexandria
- oraşe turistice: Sun City (Afr. de Sud), Tipasa, Côte Tourquoise şi Chréa (Algeria), Bobo
Dioulasson, Koudougou, Kaya, Ouahygonya, Banfora (Burkina Fasso), Limbre, Marona,
Bamenda (Camerun), Ribeira Grande (Capul Verde), Tarafal, Moroni, Itsandra (Comoré),
Zanzibar, Kilwa Kivinjie (Tanzania), Sidi Bou Said, Jebel Oust, Zaghouan, Bizerte-Côte
de Cristal, Nabeul/Nabul, Hammamet, Jendouba, Djerba Zarzis, Sousse (Tunisia)Kasese,
Port Frontal, Kisoro, Kambale (Uganda), Livingstone (Zambia), „Sunshine City”(Harare)
şi Bullawayo (Zimbabwe), Bou Nagdel, Temara, Setid Zdhebi, Cabo Negro, Restinga,
Ksar el-Kebir, Lix, Larache, Nador, Safi, El-Jadidah, Agadir, Essaouira, Azrou şi Dar el-
Beida (Maroc), Shellal, Abu-Simbel, Agami, Hannonville, Maamoura, Sallum, Marsa
Matroh, Hurghada, Dahab, Nuweiba, Sharm el-Sheikh şi Assouan (Egipt).
Multe capitale africane deţin ponderi însemnate din populaţia statului (Mogadishu, Djibouti,
Sao Paolo de Luanda, Cidade de Praia, Brazaville, Libreville, Conakry, Nouakchott, Sao Tomé,
Victoria-Mahé) iar unele oraşe, deşi sunt cele mai mari, nu deţin şi funcţia de centru politic al ţării
(Dar el-Beida, Douala, Blantyre, Lagos, Bullawayo, Ibadan). Din cele 62 ora şe-capitale africane
majoritatea (în număr de ) sunt aşezate pe coastă (în zonele lagunare – Tunis, Lomé, Accra; pe ţărmul
unor golfuri adă postite – Cape Town/Kaapstad, Alger/Al-Djaza’ir, Sao Paolo de Luanda, Porto Novo,
Cotonou, Cidade de Praia, Moroni/Comoré, Abidjan, Djibouti/Jibuti, Bissau, Tripoli/Tar ābulus al-
Gharb, Maputo/LourençoDar-es-Salaam
Mogadishu/Mugadishu, Marques, Nouakchott,
; la gurilePort
de Louis-Mauritius,
vărsare a unor apeSaocurg
Tome, Dakar,
ătoare Victoria,
– Libreville-
estuarul Gabon la G. Corisco, Banjul-estuarul Gambiei, Monrovia-râul St. Paul, Rabat-Ribāt – Bou
Regred Wadi, Freetown – râul Sierra Leone). Unele sunt aşezate la confluenţa unor ape importante
( Pretoria/Tshwane-confl. Aapies cu Limpopo, Gaborone-confl. Notwani cu Limpopo, Bangui-confl.
Oubangui cu Congo, N’Djamena/Fort Lamy-confl. Logone cu Chari la 300 m alt., Maseru-Lesotho-la
confl. Mahocare cu Orange, Khartoum/ la confl. Nilului Alb cu Nilul Albastru, Lusaka-confl. Kafue cu
Zambezi) sau pe malul unor mari lacuri interioare ( Kampala-Uganda pe malul L. Victoria, Kigali-
Rwanda pe malul L. Kivu, la varsarea r. Kagera, Bujumbura-Burundi pe malul L. Tanganyika). Mari
capitale sunt a;eyate pe unele dintre cele mai importante ape curg ătoare din Africa (Cairo/El Qāhira-
Nil, Brazaville-Congo, Kinshasa-Congo, Yamoussoukro-Bandana Rosie, Mbabane-Swaziland pe r.
Dlangeni, Bamako şi Niamey pe Niger). Masivitatea continentului şi altitudinea ridicată a reliefului au
determinat „amplasarea” capitalelor la altitudini destul de ridicate – unele fiind printre cele mai
„înalte”
m, Maserudinlalume ( Addis m
1600-1700 Abeba la 2500
şi Kigali m, Asmara
la 1550 la 2350m,
m) iar altele Nairobicelapot
la altitudini 1700 m, Windhoek
fi considerate -la 1650
„montane”
şi nu de podiş ( Pretoria la 1400 m, Harare la 1470 m, Antananarivo la 1250-1450 m, Lusaka şi
Kampala la 1300 m, Lillongwe la 1050-1100 m, iar capitalele regatului Swaziland: Mbabane-sediul
Guvernului, Lobamba-sediul Prlamentului, Kwa Iuseni-sediul Cur ţii Constituţionale, Lozitha şi
Ludzini-reşedinţele regale se află la peste 1100 m în colinele Dlangeni şi Munţii Lebombo). Noua
capitală a statului Nigeria ( Abuja) a fost construită pe un platou la peste 1000 m altitudine. Capitalele
Yamoussoukro şi Yaounde se află pe platouri înalte de 700-900 m, iar Bloemfontain/Mangauang (R.
Africa de Sud) se află le un platou la 650-750 m. Datorit ă condiţiilor aspre de relief climatic
Ouagadougou (Burkina Faso) se afl ă pe un platou la 300 m altitudine. Capitala Malabo (Guineea
64

Ecuatorială) se află în insula Bioko din G. Guineei, iar capitala statului Guineea – Conakry – se află
amplasată în zona litorală a Atlanticului pe insula Tombo şi Pen. Kaloum legate de un impresionant
pod.
În Africa multe state au luat ini ţiativa în a-şi crea noi capitale: Yamoussoukro (1984-Côte
dÍvoire), Abuja (1990-Nigeria), Dodoma (1990-Tanzania).
Unele oraşe-capitale africane sunt foarte întinse, pe suprafe ţe impresionante: Dar-es-Salaam
(2.245.000 loc.-1.393 km2), Kinshasa (4.655.000 loc.-9.953 km2), Cairo (15.543.000 loc.-Marele
Cairo; 10.000 km2), Dakar (1.990.000 loc.-550 km2).
Capitalele africane dispun de câteva superlative urbane:
-Cairo este cel mai mare oraş al continentului şi cel mai mare centru urban al Lumii Arabe;
- Dakar este cel mai mare port din Africa;
- Asmara este cea mai veche capital ă din Africa.
Din cele 62 de capitale marea majoritate sunt ora şe „milionare” (26 oraşe- Pretoria, Cape
Town, Alger, Luanda, Yaoundé, Brazaville, Kinshasa, Abidjan, Cairo, Addis Abeba, Accra, Conakry,
Nairobi, Tripoli, Antananarivo, Rabat, Maputo, dakar, Mogadishu, Khartoum, dar-es-Salaam,
Tunisia, Lusaka, Kampala, Harare), 9 sunt oraşe f. mari ( Lomé, Freetown, Abuja, Niamey,
Nouakchott, Bamako, Monrovia, Bangui, N Djamena, Ouagadougou, Cotonou), 16 sunt oraşe mari
( Bloemfontain, Porto Novo, Bujumbura, Praia, Yamoussoukro, Djibouti, Asmara, Libreville, Banjul,
Bissau, Maseru, Lillongwe, Port Louis, Windhoek, Kigali, Dodoma) restul fiin mici şi foarte mici (cea
mai mic este considerat Ludzini – doar 2300 loc.).
ă
▪Deşi, Africa este leag ă nă de antropogeneză (Tanzania, Ciad), societatea gentilică a fost până-n pragul
sec. XX (culegători-vânători, agricultori primitivi, crescători de vite). În antichitate civilizaţiile se vor
succeda, rivalizând cu cele europene şi asiatice (pe Valea Nilului, în Nordul Saharei, în podi şurile
saheliene de la Atlantic la Marea Ro şie). Sedentarizarea comunităţilor umane, după anul 4000 î.Cr. se
face remarcată în masivele central-sahariene ( Hoggar, Tassili, Tibesti), în regiunile Lacurilor Victoria
şi Ciad, în delta Nigerului, pe cursurile inferioare ale fluviilor Limpopo şi Senegal, pe Valea Nilului.
▪Societăţi puternice bazate pe metalurgia fierului s-au dezvoltat din Camerun-Gabon-Nigeria până în
Rwanda-Burundi.
▪Prima formaţiune statală a fost înfiinţată în jurul anului 3100 î.Cr. pe Valea Nilului – Egiptul
faraonic;
▪Statul Kuş („Ţ ara Ku ş”) se va înfiinţa în sudul Egiptului ( Nubia) – regat cu capitala la Napata (apoi
la Meroe) în secolele X-IV î.Cr.; va fi cucerit de Regatul Aksum (înfiinţat în nordul Etiopiei) care se va
▪extinde şi înmileniu
În primul Arabia î.Cr.
şi va fenicienii
deveni primul
vor stat cre
înfiinţaştin dupăprospere,
colonii statul helenistic
în jurulalcEgiptului.
ărora vor lua naştere state
puternice şi care se vor lupta cu Roma, dar vor fi înfrânte devenind provincii romane: Cyrene
(Cirenaica) şi Cartagina (Statul punic – Provincia Africa).
▪La sfâr şitul mileniului I î.Cr. romanii vor cuceri şi desfiinţa regatul egiptean (ultima dinastie va fi cea
a Ptolemeilor – regina Cleopatra).
▪În sec. V-III î.Cr. berberii vor înfiinţa două regate puternice: Numidia (Tunisia – Algeria Orientală) şi
Mauretania (Maroc – Algeria Occidentală).
▪În sec. VIII-XII d.Cr. arabii întemeiază puternice regate în Nordul Africii, sub autoritatea califatelor
de Damasc (Omeiazii) şi de Baghdad (Abbassizii), şi vor avea califat propriu (al Fatimizilor).
▪După sec.XI-XII vor fi înfiinţate oraşe-state islamice pe coasta indiană africană (de la Marea Roşie
până la vărsarea fluviului Zambezi).
▪Din sec. XVI până-n sec. XIX nordul Africii va fi sub tutela Imperiului Otoman (din 1517-Egiptul;
din 1551-Libia;
independente pânădin 1574-Tunisia),
în sec. XX. cu excepţia Maroc şi Etiopia care se vor menţine ca state
▪La începutul primului mileniu creştin, centrul Africii va cunoa şte importante state feudale: Imp.
Ghana (sec. XIV-XI), Kanem (sec. IX-XI), Mali (sec. XIII-XV) şi Songhai (sec. XV-XVI).
▪ După anul 1500 se vor dezvolta state întinse ( Ashanti, Dahomey, Yoruba, Benin) precum cele ale
negrilor bantu ( Regatul Congo, Regatul Lounda, Regatul Luba).
▪În sec. XII-XVII Africa Austral ă cunoaşte unul dintre cele mai longevive şi înfloritoare puteri statale
( Regatul Monomotapa/Zimbabwe).
▪În zona Marilor Lacuri se remarcă statele hima ( Bonyoro, Buganda, Rwanda);
65

▪Cucerirea sistematică a Africii (mai ales teritoriile de coastă) o încep portughezii (care vor aduce în
Africa: manioc, porumb, tomate, batata, fasolea, dar nu au aclimatizat grâul) – aproape tot secolul XV
(Tratatul de la Tordesillas - 1494).
▪Primele forturi, factorii şi eforii europene vor fi înfiinţate de lusitani la Golful Guineii (Cabinda) şi pe
coastele Angolei ( Luanda) şi Mozambicului ( Lorenço-Marques), de olandezi ( Kaapstadt ) şi care vor
deveni punctele de plecare ale comer ţului de sclavi (care va primi oprobiul internaţional la Congresul
de la Viena – 1815),
▪După 1875 peste 91% din teritoriul african era colonizat, cu excepţia Etiopiei şi Liberiei; statele
imperiale vor guverna dup ă două mari principii politice:
- indirect rule (Anglia, Germania) – postulând aşa-numita „autonomie locală”; după 1937 modelul
Commonwealth;
- divizare multipl ă (Franţa, Belgia, Portugalia, Spania) – adică o divizare culturală-politică prin
integrarea brutală a modelului european, promovând „asimilarea cu mtropola”.
▪După cel de-Al Doilea R ăzboi Mondial, Africa era divizat ă în: „Africa anglofonă”, „Africa
francofonă”, „Africa lusitanofonă” şi în baza unor mari înţelegeri internaţionale (Carta Atlanticului –
1941, Carta ONU – 1945 şi Liga Arabă ) încep să apar ă mişcările de eliberare naţională şi de
independenţă ale noilor naţiuni (Mişcarea Mau-mau din Kenya, Frontul FRELIMO din Mozambic,
Angola, Guineea şi Fronturile de Eliberare Naţională din coloniile nord-africane franceze şi spaniole).
▪Cele mai noi state independente sunt Namibia (1990) şi Eritreea (1993).
Cazul aparte al Republicii Africa-de-Sud :
▪
-colonie olandeză şi britanică până în 1910 când devine dominion britanic; a devenit stat independent
în 1934 şi membru fondator al Commonwealth-ului;
-instituirea principiului segregaţiei rasiale în viaţa socială-economică-politică a cetăţenilor (apartheid )
va fi abolit în 1991, iar după primele alegeri democratice (1994), statul va avea conduc ător pentru
prima dată un reprezentant al majorităţii de culoare ( Nelson Mandela).
▪Tinerele state independente africane se vor confrunta cu mari probleme sociale şi economice
mo ştenite de pe vremea colonială, căutând soluţii de micşorare a pr ă pastiei dintre ele şi Nordul
dezvoltat, în cele mai dese cazuri prin soluţii marxiste, majoritatea regimurilor politice fiind susţinute
de blocul comunist prin aşa-numitul socialism revoluţionar (Guinee, Ghana, Tanzania, Mali, R.
Congo, Algeria, Somalia, Etiopia, Angola, Mozambic). Situaţia se va menţine mai ales prin ingerinţele
marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, R. P. Chineză) şi superputeri (S.U.A. şi U.R.S.S.) în perioada
„r ăzboiului rece”.
▪B.
53Actuala
de statehart ă politică african
independente ă cuprinde:
din care 5 state federale:
-Sudan (26 de state: A’ali an Nil, Al Bahr al Ahmar, Al Buhayrat, Al Jayirah, Al Khartum, Al
Qadarif, Al Wahdah, An Nil al Abyad, An Nil al Azraq, Ash Shamaliyah, Bhar al Jabal, Gharb al
Istiwa’iyah, Gharb Bahr al Ghazal, Gharb Darfur, Gharb Kurdufan, Janub Darfur, Janub Kurdufan,
Junqali, Kassala, Nahr an Nil, Shamal Bahr al Ghazal, Shamal Darfur, Shamal Kurdufan, Sharq al
Istiwa’iyah, Sinnar, Warab);
-Etiopia (9 state regionale, kililoch, delimitate etnic: Afar, Amhara, Benshangul-Gumuz, Gawbela
Hizboch, Harari Hizboch, Oromiya, Sumale/Somali, Tigray/Tigre, Popoarele Nationalitatile si
Natiunile din Sud/Yedeliub Biheroch Bihereschboch na Hizboch şi 2 orase cu autoadministrare,
astedaderoch: Addis Ababa şi Dire Dawa);
-Nigeria (36 de state: Abia, Abuja, Adamawa, Akwa Ibom, Anambra, Bauchi, Bayelsa, Benue,
Borno, Cross River, Delta, Eboniyi, Edo, Ekiti, Enugu, Gombe, Imo, Jigawa, Kaduna, Kano, Katsina,
Taraba,
Kebi, Kogi,
Yobe,Kwara, Lagos,
Zamfara, la careNiger, Nassawara,
se adaug ă TeritoriulOgun, Ondo,
Federal Osun, Abuja
al Capitalei Oyo, Plateau,
); Rivers, Sokoto,
-Tanzania (un teritoriu continental cu 20 de regiuni – Arusha, Dar es Salaam, Dodoma, Iringa,
Kagera, Kigoma, Kilimanjaro, Lindi, Mara, Mbeya, Morogoro, Mtwara, Mwanza, Pwani/Coast,
Rukwa, Ruvuma, Shinyanga, Singida, Tabora si Tanga – la care se adaugă 2 teritorii autonome
insulare – Pemba si Zanzibar );
-Comoré (patru teritorii Domoni, Fomboni, Karoni şi Moutsamoudou din cele trei insule
componente arhipelagului Mwali/Mohéli, Nzwani/ Anjouan, Ngazidjia/Njazidjia/Grande Comoré).
▪ După organizarea politică şi tipul de guvernare:
▪41 republici preziden ţ iale;
66

▪6 republici parlamentare: Niger, Etiopia, Somalia, Eritreea, Mauritius şi Capului Verde;

▪3 republici islamice: Sudan, Libia, Mauritania;
▪3 regate/monarhii constitu ţ ionale (în care şeful statului este monarhul, în cazul celor trei state
fiind regele):
-ereditare: Maroc (regele Mohammed VI, încoronat din 1999) şi Swaziland (regele Mswati
III încoronat din 1986);
-elective de trib: Lesotho (regele Letsie III, fost regent în perioada 1990-1995, încoronat în
1996).
▪Majoritatea statelor africane sunt pe mari teritorii:
- State mari (întinse):
-peste 2 mil. km2: Sudan (2.503.890 km 2), Algeria, R.D. Congo/Zair;
-între 1-2 mil. km2: Libia, Ciad, Niger, Malia, Angola, Africa de Sud, Etiopia şi Mauritania;
-urmate de: Egipt, Tanzania, Nigeria, Namibia, Mozambic, Zambia, Somalia, Africa Central ă,
Madagascar, Kenya, Botswana, Camerun, Maroc şi Zimbabwe;
- State mijlocii: R. Congo, Côte d'Ivoire, Burkina Faso, Gabon, Guineea, Uganda, Ghana şi
Liberia;
- State mici: Sierra Leone, Togo, Guineea-Bissau, Lesotho, Guineea Ecuatorială, Burundi,
Rwanda, Djibouti, Swaziland şi Gambia;
- State foarte mici: Capului Verde, Mauritius, Comoré, Sao Tomé & Principé şi Seychelles (455
km2).
▪Media teritorială statală în Africa (590.000 km2) este apropiată de cea a Asiei, dar de patru ori mai
mare decât cea europeană.
▪13 teritorii dependente şi cu statut special :
- Africa-de-Nord Spaniol ă Ceuta şi Melilla (33 km2);
-Sahara Occidental ă (252.120 km2);
- Ascension (88 km2), Sfânta Elena (129 km2) şi Tristan-da-Cunha (98 km2);
-Mayotte (374 km2) şi Réunion (2.572 km2)
- Îles Eparses (Bassas-da-India, Europa Island, Juan-de-Nova Island, Tromelin Island şi Îles
Glorieuses)
Acestea deţin 0,6% din suprafa ţ a continentului.
III.1.3.America
America
(42.747.000 km2reprezint ă o surse)
după alte enormăeste
masădep
continental
ăşită doară care, cu o suprafa
de Asia. ţă de cca.
Deşi include dou43.000.000 kmp
ă mari blocuri
continentale considerate adesea ca fiind continente distincte (America de Nord şi America de Sud)
separate de America Centrală (care include regiunea insular ă şi istmică ) America reprezintă un
continent unitar, justificat nu numai prin evolu ţia comună a acestor teritorii ci şi prin anumite aspecte
privind popularea acestei regiuni.
America este situată în întregime în emisfera vestică, separând Oceanul Atlantic de Oceanul
Pacific, având cea mai mare desf ăşurare latitudinală dintre toate continentele globului, respectiv
cca.140°, ceea ce reprezintă cca.15.500km. Punctul extrem nordic este situat în Insula Groenlanda la
83°40’ lat.N (Capul Morris Jesup), iar cel mai sudic punct este amplasat în Insula Tara de Foc, la
55°59’ lat.S (Capul Horn). Si desf ăşurarea longitudinală este amplă, de peste 100° în America de Nord
(Capul Prinţul de Wales – 168°05’ long.V; Capul Charles - 55 °40’ long.V) şi cca. 50° în America de
Sud (Capul Parinas - 82°13’ long.V; Capul Branco - 34 °48’ long.V).
Există o similitudine de formă între America de Nord şi America de Sud, ambele fiind mai
largi în partea nordică şi mai înguste în partea sudică, ceea ce se reflectă în anumite particularităţi ale
cadrului natural, în special asupra climei. Astfel, cea mai mare parte a Americii de Nord este situat ă în
zona polar ă şi temperată, extensiunea maximă fiind între 30° şi 60 ° lat.N, în timp ce America de Sud
are cea mai mare parte a teritoriului s ău în zona ecuatorilaă şi tropicală (extensiunea maximă fiind
între 10° şi 25° lat.S)
Ţă rmurile. Ţărmul nordic este extrem de articulat şi fragmentat ca urmare a puternicii
dezvoltări a glaciaţiei pleistocene şi a mişcărilor epirogenetice pozitive şi negative care continuă şi azi.
Tipice sunt ţărmurile cu fiorduri (estul şi vestul Groenlandei, nord-estul Peninsulei Labrador, nord-
67

estul Insulei Ţara lui Baffin), ţărmurile cu skyars (în jurul golfului Hudson, Ungava), ţărmuri cu
faleze, cu golfuri. Cea mai mare fragmentare a ţărmului se întâlneşte în Arhipelagul Arctic, unde se
întâlnesc un număr mare de insule (Ţara lui Baffin, Ellesmere, Banks, Victoria, Devon, Mellville),
peninsule (Boothia, Simpson, Melville, Foxe), golfuri (Boothia, Hudson, Ungava).
Ţărmul atlantic are cea mai mare complexitate genetico-morfologic ă precum şi cea mai
avansată intervenţie antropică.
De la estuarul fluviului Sf.Lauren ţiu şi insula Terra Nova pâna la Peninsula Florida, pe o
distanţă de 4000-4500km se întîlnesc variate tipuri genetice: ţărmuri cu golfuri (New Heaven,
Cheasapeake, Delaware), ţărmuri cu insule, ţărmuri cu rias (SE Noii Sco ţii, New Brunswick,
Gf.Maine). În sectorul sudic predomină un ţărm coborât, adesea mlăştinos, linia de ţărm fiind foarte
sinuoasă.
Ţărmul Americii Centrale este caracterizat printr-o fragmentare tectonic ă avansată, aici
întâlnindu-se ţărmuri înalte, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene.
Ţărmul atlantic al Americii de Sud este mai pu ţin articulat, având totu şi un grad mai mare de
fragmentare între vărsarea râului Atrate şi fluviul Orinoco, precum şi în sud, în perimetrul Podişului
Patagoniei şi în zona Ţara de Foc.
În zona ţărmului pacific platforma litorală este extrem de îngustă, fosele oceanice aflându-se
în imediata apropiere a uscatului. Ţărmul este puternic fragmentat în sectorul alaskian al Str.Bering,
spre sud acesta este de tip dalmatic, iar în continuare spre sud ţărmul este preponderent înalt, cu
excep ia unui sector de mic extensiune a câmpiei litorale columbiene.
ţ Tot un ţărm de tipă dalmatin se întâlne şte şi în zona sudică a Americii de Sud, unde lanţul
muntos costal este diseminat într-un mare număr de insule separate de o re ţea densă de strâmtori şi
golfuri.
Evoluţia paleogeografică
Când vorbim despre tectonica plăcilor ne referim la modul în care a evoluat scoar ţa terestr ă
începând de acum 650 milioane ani (când Amazonia, de exemplu, se g ăsea la polul sud), dar planeta
noastr ă avea deja o vârstă atunci, de cca. 4 miliarde ani.Totuşi, cea mai îndepărtată configuraţie a
continentelor actuale datează de acum 1,1 miliarde ani, când exista un mare supercontinent, Rodinia,
în care America de Nord ocupa o pozi ţie centrală.
Acum 500 milioane ani (începutul paleozoicului, cambrian, ordovician) Groenlanda ocupa o
poziţie interesantă (era str ă bătută de ecuator).
Acum 400 milioane ani (devonian) zona munţilor caledonieni (Appalachii Nordici şi munţii
din Europa nordic
Evolu şi nord-vesticamerican
ţia ăcontinentului ă: Scandinavia,
este Marea Britanie).
mai clar
ă începând cu 300 mil. ani, când, din
fragmentarea uscatului iniţial Pangea în două mase continentale majore, la începutul paleozoicului a
rezultat Laurasia şi Gondwana. În paleozoic continuă divizarea celor două uscaturi şi începe deriva lor
– deplasarea spre nord a fragmentelor Gondwanei şi coliziunea lor cu cele provenite din
dezmembrarea Laurasiei. Perioadele evolutive nu au fost sincrone – formarea Atlanticului de Nord ca
bazin oceanic ce a separat America de Nord de Europa, s-a f ăcut acum 300 milioane ani (carbonifer),
iar formarea Atlanticului de Sud acum 120 milioane ani (sfâr şitul jurasicului).
În acest context paleogeografic, teritoriile cele mai vechi din America de Nord erau Scutul
Canadian şi Scutul Groenlandez. Scutul Canadian ocupă partea central nordică a Americii de Nord,
are vârstă precambriană; alcătuit din granite şi gnaise; se găseşte în Canada, între fluviul Mackenzie,
Marile Lacuri şi Peninsula Labrador. Fundamentul său a fost afectat în precambrian de cut ările
lauranţiene, care au generat catena laurenţiană în extremitatea estică, şi cutările huroniene care au
înălţat catena
nuclee central huronian în partea central
axiale înă Appalachi, Stânco vestic ă. şResturi
şi, Podi din acest
ul Colorado. scutGroenlandez
Scutul vechi se mai
se pîntâlne
ăstreazşteă ca
în
Groenlanda şi în jumătatea sud sud-vestică a Arhipelagului Arctic.
În America de Sud, scuturile vechi precambriene sunt reprezentate de Platforma Guyanelor (la
nord de Amazon) şi Platforma Braziliană (Podişul Braziliei, aici fundamentul precambrian apare
adesea la zi).
În America Centrală sunt semnalate depozite de vârstă precambriană în Masivul Hondurasului
şi Masivul Guatemalei.
Toate aceste zone de platforme vechi, după ce au suferit serii de cutări, au cunoscut perioade
de peneplenizare.
68

Separarea pă mântului american de restul maselor continentale s-a definitivat în mezozoic .

Înainte de această separare, în cadrul uscatului continental au avut loc eforturi tectonice cu plisări
ce au dat naştere sistemului de munţi paleozoici, mult mai bine conservaţi în America de Nord.
1. Structurile caledoniene – întâlnite în sectorul nordic al Appalachilor, Insulele Arhipelagului
Arctic, Terra Nova, Munţii Stâncoşi (intercalate unor depozite mai noi); în America de Sud
cutările caledoniene au înălţat rama externă a Podişului Braziliei şi unele sectoare vestice ataşate
ulterior zonei andine.
2. Structurile hercinice – întâlnite în sectorul sudic al Appalachilor, podi şurile şi masivele centrale,
în fundamentul păr ţii sud-estice a uscatului nord-american, în Podi şul Mexican; În America de
Sud, mişcările hercinice s-au produs la sud de estuarul La Plata, dar aceste structuri s-au p ăstrat
doar insular, deoarece au fost acoperite şi mascate de sedimentar. Se pare că astfel de cutări
hercinice ar fi existat şi în vestul american, distruse de mi şcările posterioare, r ămânând doar
nuclee în axele munţilor cutaţi ulterior.
În mezozoic, după definitivarea separ ării continentului american, au loc plisări de mare anvergur ă (mai
ales în America de Nord, pe faţada vestică).
Cut ă rile nevadiene (jurasicul superior – cretacicul inferior) au înălţat întreg lanţul
Cordilierilor. Probabil au avut loc şi pe faţada vestică a Americii de Sud, dar în Sistemul Anzilor
structurile mezozoice au fost distruse de plisările noi, astfel încât azi sunt aproape inexistente.
În legătur ă cu fracturile importante şi deplasările laterale legate de destr ămarea Gondwanei, în
America de Sud au loc importante erup ii de lave bazice (ce au acoperit mari suprafe e din Matto
Groso, Depresiunea Parana). ţ ţ
Au loc de asemenea regresiuni şi transgresiuni marine care au dus la dezmembrarea
platformelor precambriene (a r ămas omogenă numai partea de nord a platformei Canadiene).
Tot acum are loc şi dezmembrarea uscatului continental, în America Central ă rezistă doar
puntea de uscat care leagă cele două continente; comunicarea între America de Nord şi America de
Sud este întreruptă în anumite perioade.
Spre sfâr şitul mezozoicului, dar mai ales în ter ţiar, mişcările orogenetice cunosc o perioadă de
reactivare prin cut ă rile laramice (cretacicul superior – paleogen) însoţite de o ridicare de ansamblu a
vestului American, ceea ce a dus la formarea culmilor montane ale Stâncoşilor, Cordilierei Andine,
lanţurilor din America Centrală. Mi şcările au cuprins întregul ansamblu montan din vest şi au migrat
treptat de la est la vest.
Spre deosebire de America de Nord unde mişcările mezozoice (nevadiene) au avut o
importan
mai preponderent
labileţă ale ă, în America
geosinclinalului de Sudaumifost
sud american şcările
celeter
deţiare sunt celeăţi,mai
la extremit importante
nord (p ăzonele
şi sud). În r ţile cele
de
platformă ale Americii de Sud (cu excep ţia Amazoniei) se produc, în ter ţiar, scufundări lente şi
depuneri groase de sedimente.
În ter ţiar, concomitent cu stabilirea contururilor actuale au avut loc transgresiuni şi regresiuni
marine, mai cu seamă în estul Americii de Nord (ceea ce a dus la crearea unor vaste câmpii litorale, au
colmatat unele bazine interne).
În cuaternar, cel mai interesant fenomen este glaciaţia, care a afectat atât America de Nord cât
şi America de Sud.
În America de Nord, glaciaţia continentală a fost mai puternică în zona centrală şi estică, fiind
mai slabă în vest. Calota a atins, în extensiunea ei maximă, confluenţa Ohio Mississippi. Au existat
trei centre de diramare (nuclee de dirijare a ghe ţii): Labrador, V.Hudson (cel mai puternic), S.Hudson
(districtul Patricia). Glaciaţia montană a avut centre importante în Cordilierii Canadieni (centrul
principal) şi Cordilierii
S-au Alask
separat 5 faze ăi (centrul
glaciare: secundar).
Nebraska (coresp. Gunz), Kansas (Mindel), Illinois (Riss), Iowa
şi Wisconsin (Wurm).
Relieful glaciar de eroziune se întâlneşte azi pe suprafaţa Acutului Canadian, iar relief de
acumulare glaciar ă se întâlneşte de la confluenţa lui Ohio spre nord: morene de tot felul, depozite
fluvio-glaciare, depozite loessoide.
În America de Sud s-au depistat urmele a 3-4 glacia ţiuni care au fost slabe în zona ecuatorial ă
a Anzilor (în Anzii Nordici limita inferioar ă a glaciaţiei pleistocene cobora până la 3600-3900m) şi
foarte puternice în Anzii de Sud (unde o imensă calotă de gheaţă acoperea nu numai Anzii ci tot
69

continentul de la sud de paralela de 40°S). La periferia nordică a acestei calote s-au acumulat depozite
fluvio-glaciare (sandre) şi vaste cuverturi de loess (aşa numitele formaţiuni de pampas).
Şi azi persistă glaciaţia în America: în special în partea nordic ă a continentului (arhipelagurile
nordice, Groenlanda) şi în zonele montane ale Americii de Nord şi de Sud, chiar în zona ecuatorială la
altitudini mari.
America se află situată în zona macroplăcilor Nord Americană şi Sud Americană, la contactul
lor cu macroplaca Pacifică (şi a altor plăci mai mici: Garda, Cocos, Caraibilor, Nazca). În zonele de
subducţie s-au format fie lan ţ uri mutoase (Anzii, la contactul plăcii Nazca cu placa Sud Americană;
Stâncoşii, la contactul plăcii Garda cu placa Nord Americană; Cordilierii Americii Centrale, la
contactul Plăcii Cocos cu placa Americană şi cea Caraibă), fie arcuri insulare (Antile –placa Caraibă/
placa Americană; Aleutine – placa Pacifică/placa Americană). Tot în aria de contact a plăcii pacifice
cu cea nord Americană s-a dezvoltat un sistem de falii (San Andreas – unde placa pacific ă se
deplasează spre N, NE cu aproximativ 5 mm pe an în raport cu nordul American; aceast ă falie începe
din Golful Californiei şi are o lungime de 600km.
Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slab ă rezistenţă ale scoar ţei,
fiind caracterizată prin mişcări de ridicare şi scufundare, dislocări, seismicitate şi vulcanism, ceea ce
arată că evoluţia sa nu s-a încheiat. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din
America Centrală Insular ă vor avea ca rezultat apariţia unor lanţuri muntoase ce vor juca rolul de
punte de legătur ă între fragmentele uscatului de astăzi.
Procesele
seismicitatea orogenetice
extrem de ridicatăsunt active a şadar
(de exemplu şi încamomentul
în Anzi, deşcfaărilor
urmare a mi ţă, fiind puse înîneviden
de ridicare ţă deă
bloc exist
regiuni în care se înregistrează cca.1500 cutremure pe an, din care unele catastrofale).
Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoar ţei, este bine reprezentat în America. În Anzi
sunt grupaţi cca.1/3 din vulcanii activi de pe glob. Cele mai important aparate vulcanice se întâlnesc în
Anzii Ecuadorului, Columbiei, Anzii de Sud. În America de Nord, vulcanismul actual se manifest ă în
Alaska – Aleutine, Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente în partea central ă
a Munţilor Stâncoşi (Platoul Yellowstone).
Relieful Americii este în strânsă legătur ă cu evoluţia paleogeografică şi structura geologică,
prezentând tr ăsături comune în cele trei compartimente:
- prezenţa reliefului muntos ca elemet de bază al peisajului geografic
- vulcanismul accentuat
- asimetrie generală a reliefului determinată de înălţarea pronunţată a faţadei pacifice
- varietatea formelor de detaliu (ca o consecin ţă a diversităţii litologice şi varietăţii factorilor
modelatori).
Relieful Americii de Nord are ca tr ăsături principale:
- dispunerea reliefului pe direcţia meridianelor (spre deodesire de celelalte continente ale
Laurasiei)
- concentrarea ariei montane în extremitatea vestică (Munţii Appalachi nereuşind să
contrabalanseze, prin extensiune şi poziţia lor această evidentă asimetrie)
- altitudinea medie este de 720m
- altitudinea maximă – Mckinley (Munţii Alaska – 6194m)
1. GROENLANDA este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă de peste 2 milioane
km2). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o distanţă de 2650km de la nord la sud,
între Capul Morris Jesup, situat la 83 40’ şi Capul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de
˚
la est la vest). Tărmurile insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atât în est (Complexul
Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cât şi în vest
(Sondre Strom).
Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se
înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte de o calotă de gheaţă ce maschează
detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheaţă reprezint ă 19% din suprafaţa insulei, limitându-
se de fapt la o fa şie litorală de 60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glacia ţiei
pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciar ă.
Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei, calota glaciar ă
prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimea medie a gheţii este de
1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (în partea centrală a insulei).
70

Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind
şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul Atlantic prin Golful Baffin şi Marea
Labrador.
Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate. Printre resursele de aici
amintim: uraniu, toriu (cel mai mare z ăcământ din lume), crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru,
cărbuni superiori. Apele teritoriale dispun şi de zăcăminte de hidrocarburi.
2. Arhipelagul Arctic are o suprafaţă de peste 1,4 mil.kmp, cele mai mari insule din componenţa
acestuia fiind: Baffin (peste 500.000kmp), Ellesmere (peste 300.000kmp), Victoria (peste 200.000kmp),
Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt înghe ţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia
este dificilă din cauza sloiurilor plutitoare). Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar
terasele de abraziune de mare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciar ă de amploare.
Se pot distinge două grupuri de insule, despăr ţite de strâmtorile MacClure, Melville, Barrow,
Lancaster):
Insulele din Sud, constituite în principal din roci precambriene, apar ţin structural unităţii de scut
cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia pleistocenă a fost mult mai
extinsă ca cea actuală (formând un bloc compact ce acoperea insulele).
Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice, apar ţinând unităţii de
platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cu excepţia nordului insulei Ellesmere, afectată
de cutări par ţiale caledoniene (aici înregistrându-se ceam mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic:
United States Range – 2896m). Glacia ia pleistocen nu a fost mai extins ca cea de azi, ceea ce face ca
formele de acumulare şi eroziune glaciar ţ ă să lipseascăă din aceste regiuni. ă
Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse miniere: minereuri de
fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc.
3. Câmpiile şi Podişurile Centrale (limitate de Arhipelagul Arctic în nord, de Câmpia litoral ă a
Golfului Mexic în sud, Munţii Applachi în est, Cordilierii în vest) ocup ă cea mai mare parte a Americii
de Nord.
a. Podişurile Canadiene (P.Labrador, P.Mackenyie, P.Peace Athabaska)
b. Câmpia Nord Canadiană
c. Regiunea Marilor Lacuri
d. Câmpiile şi Podişurile Centrale (P.Ohio, P.Minnesota, P.Missouri, P.Preriilor, C.Mississippi)
e. Masivele Hercinice izolate
a. PodiPodişul
şurile Canadiene
Labrador, delimitat de gf.Hudson în vest, M.Labrador în nord, estuarul Fl.Sf.Lauren ţiu
în sud, este un vestigiu morfologic din vechea platformă canadiană. Relieful este reprezentat de o
peneplen ă uşor ondulată, cu aspectul unui podiş cu altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari în ălţimi
se întâlnesc în partea centrală şi nord-estică (M.Torngat – 1621m). Morfologia de detaliu e dominat ă de
formele de eroziune glaciar ă. Ridicarea postglaciar ă a dus la dezorganizarea marilor lacuri din interior
(cele actuale sunt doar nişte relicve ale acestora: l.Mistassini).
Podişul Mackenzie ,situat între r.Mackenzie şi Stâncoşii Canadieni, este o zonă în care scutul
canadian apare ceva mai ridicat şi e acoperit cu o cuvertur ă sedimentar ă paleozoică. Pe alocuri, substratul
cristalin este scos la zi sub forma unor martori de eroziune. Are aspect tipic de podi ş de eroziune, cu
două trepte morfologice, una mai înaltă în vest şi una mai joasă în est.
Podişul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podi şului Mackenzie, are o desf ăşurare
NV-SE şi are o alcătuire mai unitar ă şi altitudini mai reduse.
b. Câmpia
şisturi cristaline cu Nord Canadian
intruziuni ă se suprapune
granitice. Mişcărilescutului Canadianaucare
postcambriene fostapare
slabelaşiziauîncauzat
multe doar
regiuni, cu
unele
boltiri şi falieri. Transgresiunile paleozoice şi mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar în ter ţiar s-a
produs o intensă peneplenizare.
Eroziunea glaciar ă pleistocenă a modelat multe depresiuni lacustre, care domin ă astăzi peisajul.
Relieful structural este bine reprezentat mai ales în vest unde apar şiruri de cueste dezvoltate pe
strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste constituie versantul unei văi preglaciare
unplută cu depozite friabile, uşor de denudat de către gheţari; în chiuvetele acestora s-au cantonat
Lacurile: Renilor, Indian, Athabaska, Sclavilor, Ur şilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt
legate printr-o serie de emisari a principalelor râuri din zon ă: Mackenzie, Athabaska, Peace, Albany.
71

c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce apar ţine scutului canadian, iar
cuvertura sedimentar ă cuprinde depozite paleozoice cu structur ă monoclinală. Crearea reliefului
structural aici este determinată în cea mai mare parte de prezenţa calcarelor şi dolomitelor de Trenton
(ordovician) şi a calcarelor de Niagara (silurian). Acestea din urmă se desf ăşoar ă mai ales în sudul
regiunii, însăşi Cascada Niagara fiind formată pe fruntea unei cueste.
În preglaciar, întreaga regiune se drena spre Mississippi (direcţie urmată şi în perioadele
glaciare, când albia fl.Sf.Laurenţiu era plină de gheaţă). În postglaciar, datorită mai ales barajului
morenaic dinspre sud, scurgerea se orientează pe traseul actual, spre Atlantic.
În evoluţia bazinelor lacustre s-au evidenţiat următoarele faze:
- în pleistocen erau active doar lacurile Michigan şi Erie.
- după retragerea gheţarilor s-au format 2 mări interioare: Lacul Algonkian (ce includea
Lacurile Superior şi Michigan) şi Lacul Irokez (Erie şi Ontario).
- ulterior, prin contribuţia fenomenelor tectonice s-au conturat cuvetele actualelor lacuri.
d. Câmpiile şi podişurile Centrale (situate între Marile Lacuri şi câmpia litorală a Golfului
Mexic pe de o parte şi Appalachi şi Stâncoşi pe de altă parte) au drept fundament o prelungire a
scutului canadian, ce coboar ă spre sud, fiind înnecată de sedimentar. În sud fundamentul este hercinic.
Cuvertura sedimentar ă, din ce în ce mai tân ăr ă şi mai groasă cu cât ne apropiem de Golful Mexic, este
formată din gresii, conglomerate şi şisturi argiloase de vârstă paleozoică şi mezozoică.
Relieful se înclină din vest, nord şi est spre Valea lui Mississippi, înclinare ce concord ă cu cea
a stratelor sedimentare, de unde i frecventa apari ie a platourilor structurale dar i a cuestelor.
Podişul Ohio este format ş pe calcare paleozoice
ţ dispuse orizontal, de unde ş un bine reprezentat
relief carstic mai ales în Bazinul râului Green River (afluent al lui Ohio). Aici exist ă un platou calcaros
cu doline, uvale, văi seci, peşteri (Mammoth Cave System – peştera care însumează cel mai lung
complex de galerii din lume).
Podişul lacustru Wisconsin Minnesota (la VSV de Marile Lacuri) are un relief glaciar
morenaic destul de estompat, în depresiunile dintre morene fiind cantonate o puzderie de lacuri
(cca.11.000).
Podişul Missouri, care continuă spre vest Podişul Wisconsin Minnesota, are un relief
structural fragmentat, cu cueste şi văi subsecvente, dezvoltate pe forma ţiuni monoclinale cretacice
(gresii). Şirul exterior de cueste are în ălţimi de 300-500m, iar şirul intern este mai înalt, 600-800m.
Podişul Preriilor este o zonă piemontană la poalele Cordilierilor, cu l ăţime variabilă,
îngustându-se mult către nord, având în nord depozite siluriene şi în sud depozite mai tinere devoniene
şi cretacice.
Este în cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime în zona central ă
(1500m). La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuat ă şi apar o serie de masive izolate
cu caracter de inselberguri (majoritatea martori de eroziune eruptivi): Cypress Hills, Spanish Peak,
Black Hills (2207m). În restul Podişului Preriilor relieful pierde treptat în altitudine spre est, dând
naştere unor cueste ce privesc spre Cordilieri, v ăi consecvente, văi subsecvente.
În bazinul Missouri o largă dezvoltare o cunosc badlandsurile (datorită eroziunii intense
suferite de argilele oligocene cu intercala ţii subţiri de marne, nisipuri, gresii, conglomerate).
La sud de unităţile analizate se înâlnesc Podişurile Llano Estacado (a cărui morfologie scoate
în prim plan formele tabulare, de tip mesas, ca şi canioane spectaculoase: pe râul Pecos) şi
Pod.Edward (Texas).
Câmpia Mississippi, în ciuada altimetriei, este o axă de referinţă a reliefului Americii de Nord.
Fundamentul său este paleozoic, iar relieful este intens peneplenizat. Dep ărtarea de marginile plăcilor
tectonice l-ade
în perioada scos de sub influen
transgresiuni ţa fenomenelor
neogene. de subduc
A funcţionat ţie,marin,
ca golf menţinându-l ca arie
larg, adânc, coborât
umplut , inundată
cuăsedimente
marine şi aluviuni fluviale ulterior.
e. Masivele hercinice sunt risipite la contactul dintre Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor şi
sunt vechi horsturi hercinice înecate în depozite marine de mare grosime. Cele mai cunoscute structuri
hercinice sunt: Podişul Ozark, Podişul Salem şi Podişul Springfield la nord de Arkansas şi Podişul
Ouachita la sud de râul Arkansas.
4. MUNŢII APPALACHI se desf ăşoar ă pe direcţia NV-SE, paralel cu ţărmul
Atlantic, pe o lugime de cca.2000km. Doar în nord, culmile cad perpendicular pe ţărm. Din punct de
vedere geologic, această mare unitate de relief este alcătuită din depozite vechi (paleozoice), peste care
72

s-au depus formaţiuni mezozoice. În sens longitudinal Appalachii se subdivid în două compartimente
despăr ţite prin linia tectonică Mohawk-Hudson (Appalachii Nordici şi Appalachii Sudici).
Appalachii Nordici (între Insula Terra Nova – în nord şi grabenul râului Hudson, în sud) s-au
format în urma unei succesiuni de faze orogenetice (cu o impunere a structurilor caledoniene, cambrian-
siluriene). Cutările hercinice sunt însă cele care au definitivat lanţul montan. Structurile caledoniene sunt
puternic peneplenizate, culmile montane având altitudini modeste (1500m). Suprafaţa actuală este în cea
mai mare măsur ă modelată de procesele glaciare pleistocene (eroziunea glaciar ă a creat complexe de
cuvete lacustre în regiunile înalte, în timp ce în câmpiile litorale, acumularea glaciar ă a generat coline
morenaice, de fund şi frontale; ţărmuri cu fiorduri şi skyars).
În ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structur ă complexă, sunt intens modelaţi de
glaciaţia pleistocenă.
Din punct de vedere morfologic, exist ă trei subunităţi:
1. Noua Anglie (New England) cuprinde o serie de masive cristaline joase, greoaie, cu suprafe ţe
slab vălurate sau rotunjite, cu versanţii slab înclinaţi. Culmile cele mai importante sunt despăr ţite de un
sistem de falii orientat NE-SV: Taconic Range şi Green Mountains (1336m) (la vest de grabenul tectonic
cu aspect de uluc depresionar al văii Connecticut; White Mountains (cu vârful granitic Washington,
1916m). Eroziunea a dus la impunerea în relief a unor martori reprezentativi: Mount Monadnock
(965m), Mount Ascutney.
2. New Brunswick şi Noua Scoţie sunt formate din aceleaşi structuri caledoniene (inclusiv Insula
Prince Edward) . În continuarea lan ului Green Mountains se g sesc Mun ii Notre dame (960m), iar în
ţ
continuarea lor spre nord se găsesc Shickshock ă Spre est
Mountains (1150m). ţ relieful trece într-un podi ş
înalt (dezvoltat pe şisturi cristaline siluriene). Între Noua Scoţie şi Noul Brunswick se găseşte golful
Fundy (determinat de linii de fractur ă, cu direcţia NE – SV).
3. Insula Terra Nova (despăr ţită de Peninsula Labrador prin Strîmtoarea Belle Isle şi de
Peninsula Noua Scoţie prin Strâmtoarea Cabot) are un relief reprezentat în vest de Mun ţii Long Range
(770m altitudine) (care se desf ăşoar ă în continuarea lanţului Green Mountains) şi de grabenul lacului
Grand Lake (în prelungirea grabenului Golfului Fundy), care trece direct în Golful White, de pe ţărmul
de nord. Estul este reprezentat de o veche peneplenă, u şor v ălurită, înclinată spre nord, cu altitudini ce
nu depăşesc 300m.
În cadrul Appalachilor Sudici se impun structurile hercinice. Complexitatea morfostructural ă
este legată de peneplenizarea acestui sistem în două etape:
- peneplena catenelor hercinice (sfâr şitul paleozoicului şi începutul mezozoicului)
- peneplena mezozoic
– de Newark, ă-ter ţiar
triasice). ă (ce a fostpost-triasic
Eroziunea precedatăă dea sedimentarea
înlăturat par ţstratelor groase
ial atratele de –Newark,
4000m
dezgropând morfostructuri mai vechi, hercinice). Lipsesc formele glaciare. Planurile
reliefale mai noi s-au adaptat la planurile morfostructurale mai vechi, rezultând relieful
appalachian, ca formă tipică de adaptare la structur ă.
Diferitele subunităţi morfostructurale formează zone longitudinale (alungite SV-NE conform
direcţiei cutelor hercinice).
a. Podişul Appalachian (Podişul de Vest) se ridică deasupra Câmpiilor Centrale (Pod.Ohio) cu
cca.300m, cuprinde interfluvii largi, modelate în gresii şi calcare carbonifere. Podişul Cumberland (în
partea sudică, mai îngustă) şi Podişul Allegheny (partea nordică, mai lată) reprezintă anticlinorii largi.
Spre est, Podişul Allegheny se termină printr-un abrupt care domină o a doua subunitate
morfostructural ă.
b. Marea Vale (Great Valley) este un vast culoar de eroziune (condiţionat de existenţa unor
forma iuni mai noidin
înalte ţ(constituite care
rociaumai
fostdure
uşor: îndep
gresii,ărtate.
cuar ţÎn
ite)acest ansamblu
adesea depresionar
str ă punse există(por
de watergaps culmi
ţi înceva mai
crestele
appalachiene str ă bătute de râuri – văi înguste transversale care spintecă culmile) şi windgaps (por ţi în
crestele appalachiene modelate de vânt – văile transversale din vest ce au r ămas suspendate).
c. Appalachii propriu-zişi cuprind o serie de lanţuri de 1000-2000m care închidmarea vale spre
est. Culmile sunt paralele, orientate SV-NE, formate prin eroziune selectiv ă : Blue Ridge (1700m) –
creasta principală, alcătuită din şisturi cristaline, gresii, cuar ţite şi conglomerate, traversată de numeroase
defilee (Delaware, Potomac, Susquehannah, James River, Roanoke), Unaka Mountains (1720m), Iron
(1744m), Great Smoky (2030m), Clinch Mountains (cu vârful Mount Mitchell – 2045m).
73

d. Regiunea cea mai estică a Appalachilor este PIEDMONTUL (un podiş scund constituit dintr-
un complex de structuri cristaline), cu o suprafa ţă care înclină uşor c ătre câmpia litorală atlantică, de la
300-400m în vest, la 120-130m în est. Nu este un piemeont de acumulare ci o suprafa ţă de nivelare
considerat ă de mulţi ca o peneplenă de abraziune.
5. Câmpiile litorale (Coastal Plains) sunt o serie de câmpii joase care înclină spre platforma
continental ă care ocupă flancul r ăsăritean al flancului hercinic (scufundat şi îngropat sub sedimente
marine). Aşadar, fundamentul acestor câmpii litorale este de natur ă hercinică.
a. Câmpia litoral ă atlantică se desf ăşoar ă pe lăţimi diferite între Capul Cod şi Peninsula Florida
(mai îngustă în nord şi mai largă în zona centrală a litoralului est Atlantic. Este creată pe un fundament
paleozoic, acoperit de depozite sedimentare groase (mezozoice şi ter ţiare), cu lacune stratigrafice, depuse
în urma repetatelor transgresiuni. Ţărmul nordic cuprinde golfuri şi estuare (Potomac), iar cel sudic
cuprinde lagune, limane şi cordoane litorale (cele de la v ărsarea lui Delaware). Văile submerse indică un
proces de scufundare începând din pleistocen.
b. Peninsula Florida, o prelungire interesantă a uscatului, cu cca.560km, este o unitate de
tranziţie între Câmpia litorală Atlantică şi Golful Mexic, având altitudini sub 100m, aspect general de
câmpie joasă, peneplenizată, larg vălurată. Iniţial aceasta a fost o insulă care s-a unit cu continentul în
pleistocen. Partea centrală este reprezentată de un platou calcaros, cu relief carstic bine evidenţiat.
c. Câmpia Golfului Mexic (între Peninsula Florida şi Peninsula Yukatan) are un fundament
paleozoic acoperit cu o cuvertur ă sedimentar ă care ajunge la grosimi de până la 10.000m. Originea
sedimentelor este marin , lacustr i fluviatil , dar nu lipsesc calcarele i tufurile vulcanice de vârste
diferite (cretacic-ter ţiare).ă Altitudinea
ă ş acestei câmpii
ă este de sub 100m. Înş perimetrul deltei Mississippi
se manifestă o tendinţă continuă de avansare a uscatului în mare, cu cca. 90m anual.
6. CORDILIERII nord-americani se desf ăşoar ă pe o lungime de 8000km, având o l ăţime de
cca.1600km. Deşi funcţionează ca geosinclinal încă din paleozoic, cutările principale s-au produs în
mezozoic şi ter ţiar (orogeneza nevadiană).
Subdiviziuni:
1. ARH.ALEUTINELOR - arc insular de origine vulcanic ă (exista şi câteva insule de origine
continental ă: Attu, Agattu), ce cuprinde peste 120 insule, cu o suprafaţă totală de aprox. 18.000kmp,
desf ăşurate ca o ghirlandă pe 2750km E-V. Vulcanismul deosebit de activ şi modificarea permanentă a
configuraţiei arhipelagului se datoresc situării acestuia în zona de subducţie dintre placa nord-americană
şi cea pacifică. Insulele sunt declarate rezervaţie naturală din 1913, pentru a ocroti un întins refugiu al
mamiferelor marine.
Logan la2.peste
MUN ŢII COASTELOR se întind din Alaska până-n Mexic, culminând în vârful Mount
6000m.
În Alaska se remarcă Mas. St.Elias cu gheţarul Malaspina care coboar ă, prin intermediul unor
limbi enorme, până la malul oceanului, având în fruntea sa morene impresionante. In cadrul sectorului
canadian se distinge lanţul costal ce se detaşează frecvent de continent sub forma unor insule
(Vancouver, Alexander, etc) şi Munţii Coastelor care culminează în vârful Waddington (4042m). Munţii
Coastelor din S.U.A. (cu masivele Olimpic şi Klamath) sunt despăr ţiţi de sectorul canadian prin Str. Juan
de Fuca. Ei sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline în 1/2 N şi din sedimentar cutat în 1/2 S.
Cordiliera Costală se prelungeşte în Pen.California prin Mas.San Pedro Martir, trece apoi în Insulele Las
Tres Marias ajungând până în Sierra Madre Del Sur.
3.CORDILIERA MEDIANĂ porneşte tot din Alaska printr-un lanţ vulcanic care cuprinde 11
vulcani activi (între care se deta şează KATMAI) şi Alpii Alask ăi (munţi regeneraţi, alcătuiţi din gnaise şi
şisturi cristaline mezozoice ce culminează în McKinley - 6194m). După o efilare puternică pe teritoriul
canadian,
ei în Mununde culmile muntoase
ţii Cascadelor şi Muntrec treptat Nevada.
ţii Sierra într-un podi
Munş de
ţii altitudine,
Cascadelorcatena reapare în toat
au morfologia ă vigoareaă
caracteristic
masivelor regenerate, prezintă o largă dezvoltare a reliefului vulcanic (vulc. Adams, St.Helens, Hood),
iar glaciaţia actuală este bine dezvoltată (M.Rainier - 28 gheţari). Munţii Sierra Nevada sunt mult mai
impunători (ei au suferit o puternic ă înălţare în pliocen), au o structur ă geologică- extrem de complexă,
sunt str ă bătuţi de puternice linii de falii orientate N-S, au înălţimile cele mai mari în zona central-axial ă
(M.Whitney-4418m). Datorită poziţiei lor mai sudice, glaciaţia actuală este mai slabă. Spre sud, S.N. se
prelungeşte cu Mas.San Bernandino şi Mas. Sierra Madre de Vest.
4. PODIŞURILE INTRAMONTANE NORD-AMERICANE reprezintă fragmente ale scuturilor
vechi (paleozoice) antrenate în mişcările orogenetice ale Cordilierilor.
74

a. Podişul Central Alaskian (Pod.Yukon)(800-1000m) - o vastă suprafaţă de netezire dezvoltată

pe roci complexe sedimentare (mezozoice), cu o cădere generală de la E la V.
b. Podişurile Interioare Canadiene (Podişurile Columbiei Britanice: Nechaco (N), Fraser (S)) au
altitudini în jur de 2000m, au aspect v ălurit şi interfluvii sculptate de gheţari. Partea sudică (Pod.Fraser)
este aproape exclusiv de origine vulcanic ă (cuverturi bazaltice). Numai unele piscuri izolate (vechi
nunatakuri) se ridică la 3000m.
c. Podişul Columbiei, de natur ă vulcanică, este constituit în cea mai mare parte din bazalte,
groase de 1200-1800m, urmare a rev ărsării lavelor pe suprafeţe foarte mari. Podişul este înconjurat la N,
V şi E de munţi, iar la S, spre Podi şul Marelui Bazin, limita este incertă, trecerea f ăcându-se f ăr ă
denivelări notabile. Fluviul Columbia şi afluenţii săi, Snake şi Spokane, şi-au modelat canioane
impozante în cuverturile de lave bazaltice (Hells Canyon, pe Snake, cel mai adânc canion din lume -
2448m)
d. Podişul Marelui Bazin are doar aparentă înf ăţişare de podiş, datorită delimitării sale de culmi
muntoase înalte. Prezintă o accentuată fragmentare (datorită numeroaselor falii ce-i str ă bat de la nord la
sud) având culmi muntoase orientate N-S separate de depresiuni secundare închise, de tipul bolsonurilor,
de origine tectonică şi modelate în condiţii de climă aridă. Altitudinea medie scade de la 1300m în nord
la 300-400m în sud, unde relieful este de tip deşertic (chiar cu mici câmpuri de dune): Deşertul Mojave,
Gila, Valea Mor ţii.
e. Podişul Colorado (în bazinul râului cu acelaşi nume) este un masiv median (un fragment din
platforma nord-american), format din baza cristalin ( isturi cristaline cu intruziuni granitice) i
ă
acoperişul sedimentar (format ă ş
din gresii, calcare şi conglomerate ş
paleozoice, mezozoice şi ter ţiare, cu
lacune stratigrafice). Această structur ă, asociată cu ridicarea de ansamblu a Podişului Colorado a
determinat apariţia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale (dispuse în trepte), v ăi în
canion (celebru este canionul fluviului Colorado - Marele Canion, sculpat într-o stivă de depozite cu
vârstă cuprinsă între triasic şi algonkian, cu o lungime de peste 450km, fiind cel mai lung canion terestru,
cu o adâncime de 2,5-3Km, ajungând până în cristalin). Ca subunităţi ale pod. Colorado: Pod. Uinta în
nord şi Pod. San Francisco în sud-vest.
f. Podişul Mexican (sau Mesa Central) este delimitat la nord de Pod. Colorado, la est de Sierra
Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest şi la sud de Sierra Vulcanica Transversal. Considerat
multă vreme ca un masiv median, o mesetă de tipul Podişului Colorado, s-a dovedit a fi o larg ă zonă de
munţi cutaţi în cadrul orogenezei mezozoice, apoi peneplenizaţi. În ter ţiar s-a produs o ridicare general ă
a podişului, cu bascularea sa spre nord (cca. 1200m alt. în nord, 2000m alt. în sud). Odat ă cu această
ridicare, în sudă s-au
central-nordic s-au produs importante bazine
creat numeroase efuziuniînchise
vulcanice ce dau uncare
(grabenuri), aspect mai fragmentat,
au evoluat în condiiar
ţii în
departea
climă
aridă şi semiaridă, creând formele specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi (populat ă
cu lacuri sărate şi mlaştini), la sud de care se g ăseşte podişul vulcanic ANAHUAC (cu caracter endoreic
şi lacuri sărate: TEXCOCO). Alt podiş ce apar ţine tot Mesei Centrale este Pod. PUEBLA (cu izvoare
minerale şi ape termale).
Între Sierra Vulcanica Transversal şi Sierra Madre del Sur se găseşte depresiunea BALSAS,
str ă bătută de râul omonim.
5. CORDILIERA INTERIOAR Ă (Munşii Stâncoşi)
Acest lanţ muntos începe din Alaska, cu Muntii BROOKS, care se aseam ănă cu Alpii Alask ăi,
dar sunt mai scunzi (alt.max. 2684m) şi sunt acoperiţi cu gheţari masivi. Urmează Munţii MACKENZIE
şi STANCOŞII CANADIENI. Aceştia din urmă ocupă cca. 1/6 din suprafaţa ţării, având lăţimea
maximă de 1000km, cresc în altitudine de la nord la sud şi sunt alcştuişi din mai multe lanşuri paralele.
Frecvente sunt
structur ă, de tipformele
jurasian,dedar
relief structural,
şi cele în cadrul
cu neadaptare c ărora larg
ă (văr iăanticlinale,
la structur spândite sunt formelesuspendate).
sinclinale cu adaptare În
la
cadrul reliefului glaciar interesante şi complexe sunt formele de tip alpin, datorită puternicei dezvoltări a
glaciaţiei pleistocene, dar şi glaciaţia actuală este bine reprezentată prin gheţarii de tip alpin (gheţari de
vale cu lungimi de cca. 20km).
STANCOŞII de pe teritoriul S.U.A. continuă spre sud Stâncoşii Canadieni, păstrând aceeaşi
desf ăşurare paralelă a culmilor şi direcţia dominantă NV-SE, cu o constituţie geologică deosebit de
complexă. Sunt însă mai puţin omogeni faţă de Stâncoşii Canadieni, între masivele montane
interpunându-se adesea depresiuni tectonice intramontane ("park"), mai ales la E de Platoul Yellowstone.
Peste 50 de vârfuri depăşesc 4000m altitudine, iar vulcanismul este ceva mai puţin râspândit, forme cu o
75

astfel de origine întâlnindu-se în Mas. San Juan (în sectorul sudic) şi în Pod. Yellowstone (în sectorul
nordic). POD. YELLOWSTONE, cu o altitudine medie de 2000-2500m, s-a format prin suprapuneri
masive de lave bazaltice, brecii, tufuri vulcanice de mare grosime (cca. 1000m). Într-o chiuvet ă este
adă postit Lacul Yellowstone drenat prin canionul cu acelaşi nume. Aici se află P.N. Yellowstone a cărui
celebritate o dau cele peste 3600 izvoare termale, gheizerele, mofetele, vulcanii noroioşi. Elementelor
morfo-hidrografice li se adaugă însă cele floristice şi faunistice de o bog ăţie deosebită. Cel mai mare
şi mai tipic bazin depresionar, format prin scufundarea unei peneplene eocen-pleistocen ă este Baz.
Wyoming, situat între M. Uinta (4114m) şi M. Bighorn (4016/4033m). Sectorul sudic al Stânco şilor
cuprinde M. LARAMIE (3131m), FRONT RANGE (4345m), SANGRE DE CRISTO (vf. Blanca
4364/4373m). Toate vârfurile de peste 4000m sunt acoperite cu ghe ţari de mică extensiune.
În Mexic, Stâncoşii continuă cu SIERRA MADRE ORIENTAL, leg ătura f ăcându-se prin
intermediul M. Guadalupe. Aici, caracteristică este larga r ăspândire a rocilor sedimentare mezozoice şi
eocene cutate, sprijinite pe un fundament care apare la zi numai în axele lan ţurilor celor mai înalte.
Vulcanismul practic lipseşte, iar masivele cele mai înalte depăşesc 3000m alt. (max.- PENA
NEVADA - 3664m). Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud,
formând un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal (ce închide Pod. Mexicului pe
latura sudică). Aceasta este prin excelenţă vulcanogenă, cu conuri de peste 5000m altitudine.
Aparatele vulcanice cele mai vechi sunt în partea estic ă, iar cele mai noi sunt în partea vestic ă (ca o
dovadă a deplasării spre vest a liniei de subduc ţie). În peisaj predomină conurile, craterele,
barancosurile, podi urile de lave, planezele. Cele mai impresionante aparate vulcanice sunt Orizaba
ş
(Citaltepetl, peste 5700m), Popocatepetl (un stratovulcan cu activitate încă din pliocen, cu 5452m),
Colima (4340/4330m), Paricutin(2771m), Toluca (4620m, al c ărui crater se află într-o destrucţie
avansată). Vulcanii cu peste 4500m altitudine sunt acoperiţi de gheţari şi z ă pezi permanente (în ciuda
latitudinii reduse la care se află). (Reţeaua hidrografică din zonă a suferit remanieri frecvente datorită
erupţiilor şi scurgerilor de lave.
Cel mai lat istm de pe glob se afl ă în sudul Americii de Nord: Istmul Tehuantepec, cu l ăţime
minimă de 200km, cu altitudini ce coboar ă sub 250m, fiind una din puţinele zone coborâte din imensul
lanţ muntos ce str ă bate continentul de la nord la sud. Formaţiunile cretacice cutate acoper ă structurile
cristaline mai vechi.
RELIEFUL AMERICII CENTRALE
Caractere generale:
- predominarea reliefului muntos (altitudinile urcă la peste 3500m)
cu ţărmul- orientarea general

la sud de aceast ă a culmilor
ă linie perpendicular
de demarca ţie tectonicăă pe ţărm la nord de grabenul Nicaragua şi paralel
- mişcărilor de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de coborâre a
litoralului Mării Caraibilor
- tipuri de relief predominante: vulcanic (cea mai mare r ăspândire, predominarea vulcanilor
explozivi - deci nu cei cu scurgeri de lave), carstic (pen. Yucatan, Cuba, Jamaica).
A. AMERICA CENTRALĂ ISTMICĂ ţine de la Istmul Tehuantepec (16° N) până la golful
Darien (9° N), desf ăşurându-se pe mai bine de 2900km lungime, cu o lăţime de 70-525km. Ţărmul
pacific (înalt, crestat, cu multe golfuri) contrastează cu cel din zona caraibiană care este în general jos
şi ml ăştinos. Relieful este dominat de un lanţ muntos de origine vulcanică, cu vârfuri de peste 4000m
altitudine, cu un vulcanism activ. Acesta face legătura între sistemul muntos al Americii de Nord şi
Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferen ţiază două compartimente separate
de grabenul Nicaragua (linie tectonic ă de demarcaţie, ce pare a fi zona de sutur ă a continentului
american, respectiv America de Nord şi America de Sud - dovad ă în acest sens stă vârsta diferită a
formaţiunilor: în nord - structuri vechi, permiene, cutate în perioada mezoalpină, în sud - structuri mai
noi, neogene.).
De la nord la sud se succed:
1. MASIVUL CHIAPAS (Sierra Madre de Chiapas) este o peneplen ă exhumată, peste care s-au
revărsat, mai ales în sud, depozite vulcanice (la limita sudică se află vulcanul activ Tacana, de 4064m).
Acest masiv este delimitat la nord de un podi ş înalt, Mesa Central, alcătuit din calcare cretacice, str ă bătut
de valea tectono-erozivă a râului Grijalva.
76

2. Lanţurile Vulcanice Costale însoţesc linia ţărmului pacific (sub care se subduce placa
oceanică). Principalele aparate sunt Tajumulco (4210m), Agua (3780m), Fuego ( 3918m), Santa
Maria).
3. MASIVUL GUATEMALEI reprezint ă o asociere de platouri şi înălţimi provenite dintr-o
peneplen ă neogenă, având o fragmentare intensă ceea ce a permis individualizarea unor cuvete ocupate
de lacuri (lacul Izabal).
4. PENINSULA YUCATAN are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-pliocene.
Sunt astfel frecvente dolinele, uvalele, avenurile, peşterile, lacurile de polie (Lacul Peten). În vest se
desf ăşoar ă Podişul Campeche, iar în sud-est Mas. Granitic Maya, de 1113m.
5. MASIVUL HONDURASULUI are o structur ă cristalină (roci granitice cu intruziuni mai
noi), cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridică până la 2450m altitudine. Liniile de falie au
imprimat caracterul abrupt, drept al ţărmurilor, iar mişcările izostatice recente stau la originea teraselor
de abraziune marină şi a emersiei recifilor coraligeni. În partea de est a regiunii relieful coboar ă mult în
Câmpia Mosquitos unde predomină mlaştinile, lagunele, cordoanele litorale.
DEPRESIUNEA NICARAGUA se suprapune unui graben tectonic aflat în continuarea Golfului
Fonseca. Pe liniile de fractur ă au fost puse în loc forma ţiuni vulcanice. Între acumulările lacustre cea mai
reprezentativ ă este lacul Managua.
CORDILIERII ISTMULUI COSTA RICA-PANAMA au o form ă arcuită, cu convexitatea
orientată către Oceanul Pacific. Spre deosebire de partea nordic ă a istmului, caracterizată prin vulcanism
intens, fragmentare tectonic avansat , în partea sudic predomin structurile cristaline întrerupte izolat
de apariţii vulcanice, iar ţăărmurile ăsunt mult mai fragmentate
ă ă(pen. Nicoya, Osa, Burica, Azuero,
golfurile Panama, Chiriqui, Nicoya).
Lanţul muntos cuprinde trei sectoare care scad în altitudine de la nord la sud:
a. Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui - 3472m, Irazu - 3432m)
b. Cordilierii de Veragua (sectorul median)
c. Cordilierii de Darien (sectorul sudic).
Cele mai mici altitudini sunt în zona Canalului Panama, unde, doar întâmpl ător se depăşeşte
100m, ceea ce a favorizat construcţia canalului. Prezenţa lacului Gatun şi a unui sistem ingenios de
ecluze a permis punerea în funcţiune a acestei căi de navigaţie de mare importanţă.
B. AMERICA CENTRALĂ INSULAR Ă, alături de Arhipelagul Arctic Nord American, sunt
cele mai fragmentate regiuni ce apar ţin Americii. Dar, în Arhipelagul Arctic fragmentarea rezultă din
dezmembrarea unui vechi uscat unitar, pe când fragmentarea din America Centrală a rezultat în cea mai
mare parteundin
constituie apari
viitor ţia unor
uscat, arcuri
de mai larginsulare, care Totu
ă extensiune. tind, şprin sudarea
i, unele insulecumai
continentul, sauJamica,
mari (Cuba, între ele, să
Haiti)
sunt formate din catene muntoase de aceeaşi vârstă şi origine cu cele ale istmului central american, ceea
ce reprezintă o dovadă că acestea sunt păr ţi desprinse din istm. Amploarea şi continuitatea actuală a
proceselor de subducţie din această regiune vor avea ca rezultat apari ţia de noi lanţuri muntoase ce vor
juca rolul de punţi de legătur ă între fragmentele uscatului de ast ăzi.
1. ANTILELE MARI sunt considerate prin excelenţă ca resturi din puntea ce lega cele două
Americi, care s-a scufundat în a doua parte a mezozoicului şi îndeosebi în neozoic. Aici vulcanismul
vechi şi sâmburii cristalini sunt îmbr ăcaţi în formaţiuni sedimentare cutate sau recente sub form ă de
câmpii litorale.
Patru insule mari intr ă în componenţa Antilelor Mari: Cuba cu 110922km2, Haiti cu 76192km2,
Jamaica cu 10962km2, Puerto Rico cu 8897km2.
INSULA CUBA ("Perla Antilelor", cea mai mare insul ă din Indiile de Vest), împreună cu alte
peste 1600coraligene).
doar sunt insuliţe formeaz ă uneste
Relieful complex insular,
dominant în cea cu
de câmpie, maiînmare
ălţimiparte de 100m,
de cca. origineiar
continental ă (câteva
treapta platourilor
şi catenelor muntoase include Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra (cu peste
10.000 peşteri, multe din ele etajate: Sao Thomas). Din punct de vedere geologic predomină formaţiunile
vechi, intens tectonicizate şi metamorfozate: calcare jurasice şi cretacice care au permis dezvoltarea unui
relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi.
INSULA JAMAICA ("Insula Izvoarelor" în dialect indian), despăr ţită de Cuba prin gr. Cayman,
este tot de origine continentală. Relieful este predominant de podi ş, cu înălţimi de peste 1000m. Un lanţ
muntos str ă bate insula de la est la vest şi culminează în vf. Blue Mountain (2256m), iar ţărmurile insulei
sunt bordate de o câmpie litoral ă fertilă. În alcătuirea geologică, predominante sunt rocile sedimentare,
77

adesea str ă bătute de edificii vulcanice recente. Astăzi vulcanismul se manifestă doar sub forma
izvoarelor fierbinţi. Suprafeţe întinse sunt reprezentate de forme carstice de tip bazin închis, adă postind
rezervele mari de bauxită ale insulei (Jamaica este al treilea producător mondial de bauxită).
INSULA HAITI ("Pământ Înalt" în dialect indian) are un relief mai complex format dintr-o
succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni longitudinale.
1. Cordiliera Septentrională (Vf. Diego de Ocampa, 1249m)
2. Cordiliera Centrală (vf. Pico Duarte, 3175m) separată de 1. prin două zone joase, cu aspect de
câmpie intramontană: CIBO, VEGA REAL.
3. Depresiunea longitudinală de origine tectonică, CUL-DE-SAC, ce găzduieşte două bazine
endoreice (Enriquillo şi Fonda) ocupate de lacuri f ăr ă drenaj spre ocean.
4. Cordiliera MERIDIONAL cu două masive calcaroase: M.LA HOTTE, M.LA SELLE (Pic de
la Selle - 2680m).
PUERTO RICO este insula cea mai orientală şi mai mică a Antilelor Mari. Relieful este
predominant muntos, reprezentat de un lanţ muntos cu orientare vest-est: Cordiliera Central (Cerro
Puntas-1338m), flancată la nord şi sud de fâşii înguste de câmpie litorală cu soluri fertile.
(Arh. BAHAMAS este un arhipelag coraligen, situat la SE de Pen. Florida, ocupând o suprafaţă
de 13.935km2, cuprinzând cca. 3000 insule populate cu forme carstice de suprafa ţă şi de profunzime).
2. ANTILELE MICI sunt dispuse în trei arcuri concentrice:
a. Arcul exterior (de origine sedimentar-calcaroasă) cuprinde insulele: ANEGADA, SOMBRERO,
BARBUDA, BARBADOS, TRINIDAD.
b. Arcul Median (alcătuit din depozite cristaline şi sedimentare ter ţiare) cuprinde insulele: VIRGINE,
ANTIGUA, GUADELUPA, MARIE GALANTE, TOBAGO.
c. Arcul Intern (predominant vulcanic) include insulele: SAINT CRISTOPHE, MONTSERRAT,
DOMINICA, MARTINICA, SANTA LUCIA, ST. VINCENT, GRENADA.
Dintre vulcani, cei mai cunoscuţi sunt: Grand Soufriere (1484m) din Guadelupa şi Mont Pelee
(1463m) din Martinica
(acesta din urmă cu o erupţie catastrofală în anul 1902 când a fost distrus în totalitate oraşul Saint Pierre).
RELIEFUL AMERICII DE SUD păstrează multe similitudini cu cel al Americii de Nord, dar
nucleul de cratogen nu este înconjurat din toate păr ţile de orogen, ca-n cazul scutului canadian).
I. În cadrul regiunilor de platformă se înscriu următoarele unităţi de relief: C. Orinoco, C.
Amazonului, C. Argentinei (C. Gran Chaco, Pampasul), Pod. Guyanelor, Pod. Braziliei, Pod. Patagoniei.
Câmpiile joase (0-200m) ocupă 55% din suprafaţa continentului.
de Anzii1. Venezuelei
CÂMPIA ORINOCO esteCordiliera
(în nord), de o câmpie Oriental
aluvionar
ă ăacuAnzilor
o suprafa de 1,5mil.kmp,
(înţăvest), iar în sudfiind
de limitat
Podişulă
Guyanelor. În ter ţiar întreaga zonă a funcţionat ca un vast golf marin, care a fost colmatat ulterior de
imensele aluviuni transportate de apele ce- şi au obâr şia în Cordiliera Andină şi Podişul Guyanelor. În
partea nordică, la contactul cu munţii, se găseşte o zonă piemontan ă largă, mai înaltă şi cu fragmentare
de tip "riedel". Partea estică e reprezentată de o câmpie joasă, presărată cu muncei insulari, în timp ce în
vest se găseşte o câmpie înaltă (300-400m) (Llanos altos). Aceasta din urmă are un relief de platouri
structurale (modelate pe o gresie tabular ă), este partea cea mai lat ă a câmpiei şi este fier ăstruită de
afluenţii lui Orinoco: Apure, Meta, Guaviare, care delimiteaz ă de fapt acele suprafeţe tabulare.
2. CÂMPIA AMAZONULUI este cea mai mare câmpie aluvionar ă de pe glob (cca. 5mil.kmp).
Este limitată de Anzi (mai precis piemontul andin, care încadrează câmpia ca un arc de cerc), Pod.
Guyanelor (tranziţia f ăcându-se prin intermediul unei zone de podişuri tabulare, presărate cu
inselberguri), Pod. Braziliei (în interiorul c ăreia câmpia pătrunde sub forma unor golfuri), C. Orinoco,
Depr. Paranaeste
săi. Câmpia şi larg deschis
apărut ă spre
ă într-o Atlantic,
regiune fiind str aă bplatformei
de coborâre ătută de ecuator şi drenatfunc
sud-americane, ă de ţAmazon
ionând caşioafluenţii
zonă de
subsidenţă foarte activă (începând din paleozoic până azi), scufundare însoţită permanent de o colmatare
intensă (de către mările ter ţiare, apoi de Amazon şi afluenţii săi) pe mari grosimi - cca. 4000m. Relieful
se prezintă în cea mai mare parte ca un vast platou foarte coborât, cu altitudini de 25-100m, în care văile
au cursuri abia schiţate, cu interfluvii plane şi joase, ceea ce favorizează adesea producerea de remanieri
ale reţelei hidrografice. Cel mai larg compartiment este cel vestic (la vest de Manaus), de 2000km. Cu
toată monotonia şi netezimea reliefului se remarcă o serie de compartimente cu caracteristici proprii:
a. treapta cea mai joasă (VARZEA) - o câmpie joasă aluvială, inundabilă (aici terenurile devin
emerse numai la ape scăzute).
78

b. treapta mai înaltă (TERRA FIRME) (bine drenată şi ferită de inundaţii).

În NV, racordul dintre C. Amazoniană şi Anzii Columbiei se face printr-o zonă piemontan ă
modelată pe gresii paleogene monoclinale şi depozite proluvio-coluviale. Pe gresiile din această
subunitate s-au format platouri structurale (ex. Pod. Pardos), presărate cu martori de eroziune cu înălţimi
de până la 900m. Treptat, aceste platouri grezoase coboar ă tot mai jos şi sunt înecate de depozite
proluvio-coluviale, iar spre sud trec sub depozite sedimentare lacustre neogene şi cuaternare. La vărsarea
Amazonului s-a format o deltă enormă în care fluviul se despleteşte în numeroase braţe care înf ăşoar ă
insule, dintre care unele foarte mari: I. Marajo - insul ă granitică, par ţial acoperită de dune, cu o suprafaţă
de 42.000kmp, cea mai mare insulă înconjurat ă de ape dulci de pe Glob. De şi Amazonul transportă o
cantitate substanţială de aluviuni, delta sa este într-un proces de degradare. Mareele puternice lărgesc şi
adâncesc tot mai mult estuarele de pe gurile de vărsare ale Amazonului.
3. CÂMPIA ARGENTINEI se suprapune pe bazinul Parana şi este adesea numită şi Câmpia
La Plata. Fundamentul cristalin apar ţine scutului brazilian scufundat, ce a fost apoi acoperit cu
sedimente, la suprafaţă fiind cele neogene şi cuaternare. Câmpia are are aspecte diferenţiate morfologic
şi anume prezintă o slabă fragmentare în partea centrală (în lungul fluviului Parana), în timp ce regiunile
periferice sunt mai fragmentate.
a. C. GRAN CHACO este delimitat ă de Anzii Centrali (piemontul estic al acestora), Valea
Parana, râul Salado. Relieful înclină de la NV la SE, conform direcţiei de drenaj a principalelor ape
curgătoare. Fundamentul este acoperit cu stive groase de depozite aluvionare şi loessoide. Zona nordică
are un caracter endoreic (aici se g se te o depresiune endoreic , cu lacul Conception în partea central ),
cu altitudini de 600-700m, numităăCHACO ş BOREAL. În zonaăsudică (CHACO AUSTRAL) altitudinile ă
scad sub 200m.
La contactul cu Anzii (spre vest) apar sierrele separate de depresiuni şi văi tectono-erozive.
b. C. PAMPASURILOR este localizată între C. Gran Chaco, Pod. Patagoniei, Anzi şi litoralul
Atlantic. Cuprinde două unităţi majore:
- Pampasul umed (E), mai jos, alcătuit dintr-o câmpie cu altitudinea de 100-150m, constituit din
depozite cuaternare, nisipuri, argile, marne, acoperite de o cuvertur ă de loess. În zona central-axială se
găsesc numeroase depresiuni alungite (formate prin deflaţie), care adă postesc bălţi, lacuri.
La extremitatea sudică (în zona dintre vărsarea Paranei şi a lui Colorado) se găsesc culmile
SIERRA DEL TANDIL (600m) şi SIERRA DE LA VENTANA (1248m ?), două inselberguri de vârstă
hercinică.
- Pampasul uscat (sau Sierrele Pampine), desf ăşurat în vest, mai înalt, cu un relief mult mai
fragmentat
separate i mai înalt. alungite
deşdepresiuni Cuprindedeo tip
seriebolson
de lan(populate
ţuri muntoase paralele,
cu lacuri desf
sărate şurate
şi ămla pe direc
ştini). ţia nord-sud,
Sierrele Pampine
reprezintă fragmente ale Scutului Brazilian antrenate şi înglobate în structurile cutărilor andine.
Legăturile între sierre şi formaţiunile andine sunt atât de strânse, încât nu se poate trasa o limit ă
precisă (singurul indiciu fiind de natur ă structurală: în sierre metamorfismul este mult mai accentuat).
Sierrele au versanţii asimetrici, cei estici (mai umeziţi) fiind abrupţi, fragmentaţi de torenţi şi ravene,
iar cei vestici (mai arizi), fiind îngropaţi în depozite de alterare fizic ă. Altitudinea unor Sierre
depăşeşte 6000m (SIERRA DE FAMANTINA - 6250m) ceea ce explică prezenţa formelor glaciare pe
culmile înalte. Alte sierre: SIERRA FIAMBALA (5850m), S. DE CORDOBA (2884m), S. SAN LUIS
(2150m). Depresiunile dintre aceste sierre au vatra acoperit ă cu gresii şi conglomerate ter ţiare,
depozite groase lacustre bogate în gips. Cele mai mari sunt: MEDANO GRANDE BANADO şi
SALINAS GRANDE (un vechi lac cu apă dulce transformat într-o depresiune cu lacuri s şrate).
4. PODIŞUL GUYANELOR este situat în partea de NE a continentului, între C. Orinoco şi C.
Amazonului.
suprapuse unorDelimitarea
linii majorefade de unit
ţă falii. ăţile de relief
Fundamentul învecinate
este în se realizeaz
cea mai mare ă prin ăabrupturi
parte platform bietajată;tran şante
şisturile
cristaline apar la zi în nord, iar sedimentarul (paleozoic şi mezozoic) se prezintă sub forma unor strate
orizontale sau cvasiorizontale. Întreaga unitate a fost supusă unei intense peneplenizări (alt. medie a
peneplenei = 500-600m), în urma căreia, în nord predomină suprafeţele uşor ondulate modelate în şisturi
cristaline (peste care se ridică martori de eroziune mai rezistenţi, formaţi din intruziuni granitice şi
cuar ţitice), iar în partea central-sudică se întâlneşte un relief tabular, format pe sedimentarul de cuvertur ă
în care se impun gresiile cretacice, reprezentat de suprafeţe structurale dispuse în trepte şi mărginite de
abrupturi. Cele mai înalte por ţiuni din Podişul Guyanelor se aliniază sub forma unor sierre: S. PARIMA
(1500m) în vest, S. PACARAIMA (cu RORAIMA - 2772m, alc ătuită din gresii cuar ţitice şi MAS.
79

GRAN SABANA, pe al cărui flanc nordic este situat ă cascada Angel). În estul podi şului înălţimile scad
generând o suprafaţă cu alt. de 300-400m, deasupra căreia se înalţă martori de eroziune de 800-1200m:
S. GUAYANA, ACARAI, TUMUCHUMUC.
Între Pod. Guyanelor şi ţărmul atlantic se întinde o câmpie litoral ă (cu lăţimi pe alocuri de
200-300km, în mare parte aluvială), care prezintă numeroşi martori de înecare la contactul cu podişul,
iar în zona de ţărm este înmlăştinită.
5. PODIŞUL BRAZILIEI, situat între C. Amazonului şi C. Argentinei, are aspectul general al
unei platforme înclinată spre N şi NV. Între tipurile de forme de relief prezente aici, frecvente sunt:
suprafeţele cristaline (intens nivelate şi fragmentate de văi), platformele structurale (sculptate în depozite
sedimentare, cu largă desf ăşurare în partea centrală şi sudică), cuverturile de lave (în NV), sierrele înalte,
înălţate în ter ţiar, la periferia E a podi şului.
Principalele subunităţi teritoriale sunt:
a. Podişul Braziliei de NE - suprapus pe suprafe ţele de nivelare modelate pe cristalin, deformate
tectonic spre est (prin ridicări ce au dat naştere unui relief de sierre înalte: S. BORBOREMA (1100m), S.
ESPINACHO (vf. Itambe - 2033m), alcătuite din granite, şisturi cristaline şi sedimentar paleozoic). În
zona interioar ă se întâlnesc suprafeţe structurale de tip chapadas (de 500-800m altitudine) modelate pe
gresiile ce acoper ă fundamentul (Chapadas Diamantina - str ă punsă de cursul inferior al lui Sao
Francisco, formând cascadele Paulo Alfonso).
b. Podişul Braziliei de Nord are altitudini sub 300-400m, îns ă, din monotonia peneplenei, aici se
ridic o serie de martori granitici. Râurile care-l str bat (Tapajos, Tocantins, Xingu) formeaz numeroase
ă şuri şi cascade.
repezi ă ă
c. Podişul Braziliei Centrale îmbracă şi el forma unei peneplene fosile ce retează roci de vârstă
diferită Rocile dure (cuar ţitele) generează sierre (S.DE CANASTRA - 1300m), iar la contactul rocilor
dure cu cele friabile (gresii), râurile formează cascade (Iguacu, Grand Parana).
Între subunităţi se detaşează Podişul MATO GROSO (între r.Araguaia şi depr. Mamore), format
prin ridicarea platformei cristaline, acoperită de gresii roşii monoclinale. Relieful de tip chapadas de aici
prezint ă martori eruptivi şi sierre mai înalte ce joac ă rolul unor interfluvii ale afluenţilor Amazonului
(Madeira, Tapajos, Xingu). Spre vest podi şul e mărginit de S. DOS PARECIS - un abrupt de 200-400m,
alcătuit din gresii roşii şi bazalte.
d. Podişul Braziliei de SE prezintă cele mai mari altitudini datorită intensităţii maxime a
mişcărilor de basculare a soclului brazilian. Predomină aşadar Sierrele cu altitudini mari: S. DE
MATIQUEIRA (2821m) ce str ă juieşte Golful Rio de Janeiro, S. DE BANDEIRA (2884m), S. DOS
ORGANOS
de rezistente (2300m). Toate
la eroziune). aceste de
Procesul culmi te şite sunt
descuamare formate din
a domurilor roci cristaline,
granitice a generatgranite, gnaise relief
spectaculosul (extrem
al
"că păţânilor de zahăr".
e. Podişul Braziliei de Sud se caracterizeză printr-o faliere intensă care a generat o serie de trepte
de relief cu altitudini ce urcă până la 800-100m, uşor înclinate spre vest. Revărsările de lave vulcanice
constituite din diabaze şi bazalte au dus la individualizarea unuia dintre cele mai extinse platouri
vulcanice din lume, cu o suprafaţă de cca. 800.000kmp. Lavele au fost depuse ini ţial într-o chiuvetă
tectonică, rezultând o clasică inversiune de relief.
6. PODIŞUL PATAGONIEI, situat între r. Colorado (N) şi str.Magellan (S), este cel mai mic
dintre podişurile sud-americane. Prezintă o structur ă tabular ă, uşor deranjată tectonic. Fundamentul
cristalin apare la zi, pe suprafeţe reduse, în partea nordică, iar cuvertura depozitelor mezozoice şi a
lavelor vulcanice miocene este tot mai groasă pe m ăsura înaintării spre sud. Cele mai recente depozite
sunt cele de origine glaciar ă, reprezentate de morene, blocuri eratice, roches moutones. Mi şcările andine
au
nordavut repercusiuni
la sud asupra
(bombările mai Podişului Patagoniei,
accentuate prin bomb
fiind în nord), ările şşi icoborârile
prin falieri dislocări. largi
În est,care se succed
în zona de la
litoralului
atlantic, succesiunea de bombări-lăsări se pune mai bine în evidenţă prin prezenţa golfurilor largi şi
adânci (ce corespund zonelor de lăsare) şi a peninsulelor (ce corespund zonelor de ridicare).
II. Regiunile de orogen sunt reprezentate de ANZI. Ace ştia ocupă partea de vest a continentului,
desf ăşurându-se pe o lungime de peste 9000km pe direc ţia N-S. Cu excepţia Anzilor de Sud, altitudinile
de peste 5000m se menţin pe toată lungimea lanţului montan, multe vârfuri vulcanice atingând 6000-
7000m. În general pasurile sunt relativ înalte (în nord ele au în medie 3000-4000m altitudine). Anzii
concentreaz ă aproximativ 30% din vulcanii activi ai planetei.
80

1. CORDILIERII OCCIDENTALI sunt cei mai fragmentaţi datorită situării în imediata

vecinătate a liniei de subducţie.
Şirul de culmi din insulele Margarita şi Tortuga se impun în relief abia la sud de golful Darien,
unde fac joncţiunea cu Cordilierii de Coastă (din America Centrală Istmică). Lanţul propriu-zis
debutează în nord (în Anzii Venezuelei) şi este constituit din şisturi cristaline şi sedimentar mezozoic
cutat (calcare, gresii cretacice). Cuprinde trei culmi paralele, orientate E-V, reprezentând prelungirea
arcurilor insulare din America Central ă Insular ă, separate de depresiuni intramontane longitudinale
(unele cu lacuri – Valencia - , altele transformate în golfuri prin întreruperea culmii litorale - g.
Barcelona.
Pe teritoriul Columbiei Cordiliera Occidentală are orientare NNE-SSV. Lanţurile muntoase sunt
mai apropiate între ele şi mai omogene în sud, iar în nord sunt mai ramificate. Sunt alc ătuite din roci
cristaline paleozoice şi meozoice antrenate în cutările neogene. Înălţimea maximă se întâlneşte în vf.
Trujillo - 4138m.
În vest, culoarul tectonic al râului Atrato separ ă o mică subunitate montană de coastă cu
altitudini de 1500-1800m.
Începând din Ecuador ramura costală, separată de restul Anzilor prin grabenul Guayaquil, scade
în altitudine (600-700m). Cordilierii propriu-zişi se evazează într-un podiş (de 2500-3000m) dominat de
vulcanii lanţului estic.
Pe teritoriul Perului lanţurile costale sunt extrem de fragmentate, iar culmile propriu-zise cresc
din nou în altitudine i sunt reprezentate de dou catene: Cordiliera Negra i Cordiliera Blanca (vf.
Huascaran - 6768m), cuş gheţari de vale şi de circ. ă ş
Spre sud, lanţurile costale, separate de ocean printr-o îngustă câmpie litorală, încep să crească în
altitudine şi unitate. Ele sunt alcătuite predominant din şisturi cristaline. Cordilierii Occidentali propriu-
zişi apar sub forma a trei lan ţuri paralele, cu altitudini de 4000-6000m, ce se l ărgesc treptat spre sud
formând "puna". Lanţul extern este presărat cu numeroşi vulcani ce au luat naştere mai ales în pliocen:
LULLAILLACO (6723m), SAJAMA (6544m), MISTI (5822m), COPOPUNA (6425m). Clima uscată
din această parte a Cordilierilor restrânge aria ză pezilor veşnice la piscurile de peste 5800-5900m. Între
lanţurile costale şi C.Occidentală se gşseşte o zonă depresionar ă longitudinal ă ce se termină la sud cu
sectorul ocupat de Deşertul Atacama (1000-2500m altitudine, una din cele mai aride regiuni de pe Glob.
Mai la sud, în Anzii sudici, lanţul costal scade din nou în altitudine şi este fragmentat de văi
transversale, iar la sud de canalul Chacao se continuă cu insule. Între lanţul costal şi Cordiliera
Occidentală se găseşte Valea longitudinală Chiliană, un culoar depresionar de origine tectono-erozivă,
fragmentat în
Corcodavo şi onumeroase chiuveteLandepresionare
serie de canale. ţul principal,(Santiago,
importantăTemuco),
cumpănăcontinuat
de ape, sespre sud cu
păstreaz ă laGolful
peste
4000m altitudine. Din mijlocul depozitelor paleozoice şi mezozoice se înalţă cca. 80 de conuri vulcanice
(ACONCAGUA - 6959m, cel mai mare vulcan stins de pe Glob, cel mai înalt vârf din America de Sud,
TUPUNGATO - 6550m, MERCERARIO - 6770m). Altitudinile scad treptat spre sud (unde singura
altitudine de peste 4000m este CERO SAN VALENTINO - 4058m, un nunatak ce ţâşneşte din masa
gheşarilor montani. Glaciaţia pleistocenă a creat principalele forme de relief ale Cordilierilor Occidentali,
iar glaciaţia actuală este tot mai dezvoltată spre sud.
2. CORDILIERII CENTRALI se interconectează cu masivele din Anzii Venezuelei prin
intermediul grabenului Maracaibo.
În Anzii Columbiei ei sunt delimita ţi de culoarele fluviale ale râurilor Magdalena şi Cauca.
Fundamentul cristalin e str ă bătut de numeroase aparate vulcanice ce se ridic ă deasupra limitei ză pezilor
permanente: TOLIMA (5620m), NEVADO DE HUILA (5750m), PURACE (4815m). Spre nord
Cordiliera Central
despăr şită de ă se continu
Cordiliera cu Sierraculoar
Centralăă printr-un Nevada de Santa
tectonic Marta
prin care (5775m),
trece cu caracter
râul Magdalena. de culoar
Acest horst,
tectonic face parte dintr-o depresiune tectonică mai vastă asemănătoare cu depresiunea Maracaibo din
Venezuela.
Spre sud, pe teritoriul Ecuadorului catena axială este substituită în peisaj printr-o depresiune
longitudinal ă drenată de râurile Guyas şi Esmeraldas.
În Anzii Centrali, începând de la Cerro de Pasco, între Cordiliera Occidental ă şi Cordiliera
Orientală se interpun podişuri înalte:
a. PODIŞUL BOLIVIEI (Altiplano) este al doilea podi ş ca extensiune din lume, are o altitudine
medie de 3500-4000m. Caracterul de podiş este mai bine păstrat în est unde se aliniaz ă şi marile lacuri:
81

TITICACA (cuveta sa, situată la peste 3700m altitudine, s-a format în pliocenul superior), SALAR
UIUNI, SALAR DE COIPASA, POOPO. În partea vestic ă, Podişul Boliviei este str ă batut de numeroase
lanţuri muntoase paralele. Acestea au altitudini de 4500-5300m, au aspect de horsturi, despăr ţite prin
depresiuni închise endoreice acoperite cu materiale detritice şi vaste trene de grohotiş la contactul lor cu
rama montană.
b. În sudul Podişului Boliviei este situat un podi ş complex: PUNA DE ATACAMA, format
dintr-o serie de podişuri cu altitudini de 3400-4000m, separate prin culmi înalte, de 5000-6000m. Poalele
acestor culmi sunt înecate în materiale detritice ca în Tibet. În limitele acestor podi şuri sunt situate
importante lacuri cu suprafaţă variabil ă în funcţie de anotimp (unele seacă complet în anotimpul secetos
transformându-se într-o crustă de sare): Salar de Atacama, S. de Arizaro, S. de Antofala. Vulcanismul
recent este bine reprezentat prin platouri de lave andezitice, conuri vulcanice bine conservate (OJOS
DEL SALADO).
Spre sud conservarea celor 3 aliniamente majore montane este tot mai redusă. Aici se pun în
evidenţă doar două catene muntoase pp.zise: Cordiliera de Coast ă şi Cordiliera Occidentală. Cordilierii
Centrali şi Orientali se efilează trecând într-o succesiune de forme mai joase ce formeaz ă Precordilierii.
În zona Patagoniei lanţul axial devine Anzii Patagoniei, în care altitudinile scad de la nord la
sud. Formele glaciare sunt foarte frecvente (circuri, creste, văi), iar înălţimea maximă este atinsă în vf.
TRONADOR (3410m). Cordiliera Centrală continuă şi în insula Ţara de Foc cu înălţimi mai reduse
(M.Darwin - 2350m).
3. CORDILIERII ORIENTALI î i au punctul de plecare în Anzii Venezuelei, cu principala
culme: Cordiliera MERIDA, cu orientare NE-SV, ş cu structur ă geologică reprezentat ă de cristalin în zona
axială şi sedimentar cutat pe flancuri (gresii şi conglomerate cretacice şi paleogene), cu ză pezi perene pe
culmile înalte (vf. Pico Bolivar - 5007m).
Pe teritoriul Columbiei, Cordilierii Orientali flancheaz ă depresiunea râului Magdalena, cu
lungime de 1500km, colmatată cu argile, gresii şi conglomerate ter ţiare. Paralelismul culmilor generează
un relief de tip jurasian (culmi anticlinale, v ăi sinclinale). Înălţimea maximă este întâlnită în Sierra
Madre de Cocuy (5453m), acoperită de gheţari de mari dimensiuni (în cuaternar gheţarii coborau până la
2400m). Cordiliera Orientală este impunătoare pe teritoriul Ecuadorului datorită enormelor conuri de aici
(CHIMBORAZO, de 6267m, cu 14 gheţari ce coboar ă radiar, COTOPAXI, de 5896m - cel mai
impunător vulcan activ de pe glob, ANTISANA, de 5704m). Cordilierii Orientali fac jonc ţiunea cu
Cordilierii Centrali în Mas. Cerro de Pasco, formând un nod orografic din care se vor ramifica spre sud
alte catene muntoase importante: Cordiliera Real (vf. ANCOHUNA, ILLAMPU, ILLIMANI).
°
litologieLa sud deă,paralela
paleozoic tectonicde
ă ce32apar
, lan
ţineţulcutestic
ărilorsehercinice
fragmenteaz ă dând nater
şi vulcanism ştere
ţiar, Sierrelor Pampine, de
intens fragmentate cu
ape prin chei antecedente.
Avansând spre partea septentrională a Americii de Sud, înălţimile scad de la 3000m la 1380m
(Paso del Arco). Glaciaţia actuală acoper ă suprafeţe din ce în ce mai mari spre sud. Anzii Patagoniei
sunt însoţiţi la est şi vest de regiuni mai joase, intens fragmentate tectonic.
Clima. Continentul american se desf ăşoar ă între 83°40`lat.N şi 56°lat.S (deci pe un arc de
meridian de 140°) fiind astfel singurul continent în care se înregistreaz ă succesiv toate climatele
globului. Dintre factorii implicaţi în definirea tipurilor de climat şi ariilor lor de r ăspândire mai
importanţi sunt:
1. Aşezarea geografica_, forma şi extinderea în latitudine
Distanţa mare N-S determină diferenţieri substanţiale în ceea ce priveşte cantitatea de radiaţie
solar ă primită. Astfel, în nordul Canadei valoarea medie a radiaţiei totale este de 80kcal/cmp/an, în S
S.U.A. /Mexic aceasta este de 140kcal/cmp/an, pentru ca în America de Sud (unde cea mai mare parte a
continentului este situat în zona climatului ecuatorial şi tropical) cantitatea de radiaţie solar ă să fie mai
mare:140-160kcal/cmp/an.
Ca o consecinţă a formei maselor continentale, în America de Nord (mult extins ă în nord şi
îngustă în sud) zonele climatice polar ă şi subpolar ă sunt foarte bine reprezentate în timp ce zona tropical ă
este redusă. În America de Sud, în limitele climatului subtropical şi temperat continentul este foarte
îngust, în timp ce partea mai nordică largă determină o extensiune apreciabilă a climatelor calde. Spre
deosebire de alte continente, în America de Sud sunt slab reprezentate climatele tipic continentale.
2. Relieful
82

Prezenţa lanţului montan vestic, cu orientare N-S, determin ă bararea curenţilor de aer vestici,
ceea ce reduce influenţa Pacificului doar la ţărmul vestic şi la flancul vestic al Cordilierilor, cu
repercusiuni slabe asupra regiunilor continentale. Ca rezultat, se înregistreaz ă precipitaţii foarte bogate
pe versan ţii vestici şi fenomene de fohnizare pe versanţii opuşi.
Lipsa înălţimilor importante din est (mai ales a unora cu orientare E-V) determin ă invazii
periodice ale maselor de aer polare (din N) şi tropicale din sud (pentru America de Nord), şi tropicale din
nord şi polare din sud pentru America de Sud.
Înălţimea mare a lanţului montan (mai ales a Anzilor) determină o evidentă etajare altitudinală a
climatului.
3. Curenţii oceanici imprimă caracteristicile lor termice şi de umiditate mai ales ţărmurilor.
Principalii curenţi calzi:
- C.Golfului, afectează litoralul Golfului Mexic şi cel al Atlanticului până la latitudinea Capului
Hatteras (de unde se îndreaptă spre est).
- C.Alask ăi determină un climat mai blând pe litoralul sudic al Alask ăi
- C.Groenlandei de Vest încălzeşte ţărmul sudic şi sud-vestic al Groenlandei.
- Curentul ecuatorial contrar, cu influenţă asupra ţărmului pacific al unei bune păr ţi din America
Istmică.
- C.Braziliei scaldă ţărmul estic al Americii de Sud, de la ecuator până la latitudinea de 40°,
determinînd ridicarea gradului de umiditate a maselor de aer ce str ă bat Podişul Braziliei (rezultă
astfelCuren
ploi ţîn partea estică a Braziliei).
ii reci:
- C.Perului, cu influenţă asupra ţărmului vestic, de la ecuator până la 40°S. Inversiunile termice şi
permanenta arie au generat, prin lipsa precipitaţiilor, formarea deşerturilor din imediata apropiere a
litoralului.
- la sud de paralela de 40° atât ţărmul vestic cât şi cel estic al Americii de Sud sunt scăldate de curenţi
reci (C.Falkland)
- C.Labradorului are influenţă asupra ţărmului atlantic la N de New York. Pornind din Baz. Arctic,
aduce ape foarte reci ale Atlanticului de Nord şi înaintează până în dreptul insulei Terra Nova (aici,
la întâlnirea cu apele calde ale curentului Golfului produce nebulozitate, cea ţă).
- C.Californiei, curent format prin ridicarea apelor reci din adâncime în apropiera coastelor vestice ale
Americii de Nord, între 40° lat.N şi extremitatea S a Pen. California.
4. Dinamica atmosferică _
I. IARNA
a. America de Nord
- anticiclonul canadian (ce determină o circulaţie generală N-S, vreme geroasă). Stabilitatea
acestuia este mai mică decât a celui asiatic, datorită masivităţii mai reduse a continentului american.
- ciclonul Aleutinelor (regiune de mică presiune atmosferică din N Oc. Pacific, deasupra
Aleutinelor, cu influenţă limitată asupra Americii de Nord datorit ă caracterelor morfologice ale
continentului ). Este exprimată mai slab decât depresiunea islandeză (din Oc. Atlantic) care prezintă
importanţă mai mare pentru geneza climei Europei.
- anticiclonul pacific (mai la sud), tot cu influen ţă mai limitată.
- masele de aer pacifice - care escaladeaz ă Stâncoşii, se încălzesc, devin uscate formându-se aşa
numitul chinook (în relitate un fohn). Pe versantul vestic al Stâncoşilor este umed şi încărcat cu ză padă,
iar pe câmpiile de la poalele Stâncoşilor (Pod.Preriilor şi Câmpiile Centrale), iarna, acţionează sub forma
unui vânt cald şi uscat. În Columbia Britanică, unde lanţurile montane sunt mai joase, depresiunile
călătoare de origine pacifică reuşesc să pătrundă departe în est, peste regiunea Marilor Lacuri, până pe
ţărmul atlantic.
- invaziile maselor de aer arctice ajung departe spre sud (în lipsa obstacolelor orografice), scurgerea
lor spre sud fiind favorizată de extinderea şi adâncirea depresiunii islandeze (ce formează o
protuberanţă care ajunge până deasupra Golfului Hudson). Pe la perifera vestică a acesteia se produc
deplasarea maselor arctice spre sud. Staţionarea maselor de arctice în jurul golfului Hudson şi
Peninsulei Labrador împiedică pătrunderea maselor de aer oceanice
- masele de aer atlantice nu pătrund mult în interiorul Americii de Nord, fiind stânjenite de regimul
anticiclonal de pe continent şi de circulaţia impusă de minima islandeză. Numai în regiunile sud-
83

estice pătrund unele mase de aer umede ce se scurg dinspre M.Caraibilor şi G.Mexic spre nord, pe la
periferia vestică a anticiclonului Azorelor.
- masele de aer tropical, în condiţii favorabile (de exemplu la deplasarea depresiunei Islandei spre NE)
pătrund departe spre nord în lungul ulucului depresionar central.
II.VARA regimul baric şi circulaţia maselor de aer se modifică substanţial. În interiorul
continentului, în locul maximului barometric se instalează un centru de minimă presiune, cauzat de
încălzirea puternică a uscatului. Centrul acestuia e fixat deasupra Marelui Bazin şi Podişul Colorado.
Acest minim barometric antrenează spre nord masele de aer tropical umede ale Golfului Mexic,
generând precipitaţii abundente în Câmpiile Centrale şi regiunea Munţilor Appalachi.
Depresiunea Aleutinelor dispare, depresiunea islandeză se estompează, iar anticiclonul Azorelor
are influenţă mult mai puternică asupra climei Americii de Nord decât cel pacific (pentru c ă Munţii
Appalachi nu sunt o piedică importantă pentru masele de aer)
In America de Sud. Iarna, presiunea atmosferic ă este relativ mică deasupra Americii de Sud,
cele mai mici valori înregistrându-se în zona ecuatorial ă, datorită încălzirii puternice de aici. Anticiclonii
tropicali din Pacific şi Atlantic se deplasează în acest sezon mai spre nord mai aproape de ecuator. La
latitudini tropicale, vânturile bat dispre ocean spre continent pe ţărmul estic, în timp ce spre ţărmul vestic
vânturile bat spre nord-vest sau se dirijează în lungul ţărmului de la sud la nord. În sudul continentului
predomină vânturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer f ăcându-se în cadrul periferiei sudice a
anticiclonului pacific).
In timpul verii australe, regiunea depresionar se g se te la latitudini tropicale în timp ce ariile
anticiclonale continuă să acţioneze deasupra oceanelor ă ă acelea
la ş şi latitudini. Pe continent se mai
instalează o minimă tropicală în zona Gran Chaco şi un anticiclon polar deaupra Patagoniei.
În concordanţă cu distribuţia zonelor de mare şi mică presiune atmosferică, în partea de nord a
continentului (până la ecuator) predomină alizeele de nord-est. Mai spre sud (pân ă la 38-40°lat.S) ţărmul
vestic se află sub influenţa anticiclonului pacific iar ţărmul estic sub influenţa anticiclonului atlantic. În
legătur ă cu aceasta, pe ţărmul de vest bat vânturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe ţărmul estic dinspre est
spre sud-est. În partea cea mai sudic ă bat aceleaşi vânturi de vest ca şi iarna (dar deplasate mult mai spre
sud).
În America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizat ă în teritoriu, cu regim
sezonier contrastant. Temperaturile medii anuale scad de la valori de 20-25°C în Mexic la doar – 25 /-
30°C în Groenlanda. Izoterma anual ă de 0°C trece prin lungul paralelei de 50 ° (pe direcţia Terra Nova,
Lacul Winnipeg, Pod.Mackenzie), urcând în vest în lungul paralelei de 60 °.
Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori în partea central a continentului şi scad
spre nord (treptat, datorită r ăcirii verii) şi spre sud (datorită încălzirii iernii). ă
Iarna, traseul izotermelor se confundă în general cu cel al paralelelor; devia ţii importante de la
această direcţie se înregistrează mai ales în zona ţărmului vestic, unde capătă aproape direcţie
meridiană, datorită influenţei curentului cald al Alask ăi şi dominanţei vânturilor de sud. Temperatura
medie a lunii ianuarie are valori de –30 sau – 35 °C în nord, crescând la +20°C în extremitatea sudică
(dar şi aici, în timpul invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini
tropicale). Minimele absolute se înregistrează în nord: Alaska, Nordul Canadei, ajungând la -50 °C, iar
spre sud acestea se reduc (de exemplu la Chicago ajung s ă se înjumătăţească deja, - 24°). Tr ăsătura
caracteristică este variaţia mare de temperatur ă de la o zi la alta (mai ales în podi şurile centrale unde se
întâmplă adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord să fie urmată de p ătrunderea unor mase
de aer cald dinspre sud şi invers).
Vara, traseul izotermelor se aseamănă cu cel de iarnă (cu deosebirea că sunt mai depărtate
între ele deoarece deosebirile de temperatur ă între nord şi sud sunt mai mici). Cele mai mici
temperaturi se înregistrează pe ţărmul nordic al continentului şi în Arhipelagurile Nordice, iar spre sud
acestea cresc. Cele mai mari temperaturi sunt caracteristice depresiunilor închise şi podişurilor
interioare, str ă juite de lanţuri muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste
30°.
Izoterma de 10° a lunii iulie trece pe ţărmul Alask ăi şi Canadei (secţionând Golful Hudson),
izoterma de 25° trece pe la nord de latitudinea de 40°. Variaţiile de temperatur ă de la o zi la alta sunt
mai mici ca iarna.
84

În America Centrală, în ansamblu, temperaturile medii anuale sunt pozitive tot anul (cu
excepţia sectorului tierra fria, situat la altitudini mari). Amplitudinile termice anuale sunt minime iar
mediile termice anuale sunt în jur de 24-28 °C.
În America de Sud, iarna, temperatura aerului este neuniform distribuit ă. De o parte şi de alta
a ecuatorului (10° N şi S), temperatura medie a lunii iulie este de cca.25 ° în zona de câmpie şi 14-15°
în zona de munte la 2500 – 3000m altitudine. La sud de paralela de 10°S temperaturile scad brusc, la
° ° ° °
paralela de 20 S, temperaturile
iar în extremitatea medii
sudică se ajunge la în iulie ajungnegative.
temperaturi la cca. 20 C (în interior), la 40 S se ajunge la 5 C,
Vara, temperatura aerului este ridicată pe tot continentul. La nord de paralela de 35°S
diferenţierile regionale termice sunt neînsemnate (25°C în regiunile joase, 13-15°C la 2500-3000m. La
sud de paralela de 35°S temperatura lunilor de var ă scade foarte repede, în extremitatea sudică
ajungând la sub 10°C. Temperaturile excepţional de mici din luna de var ă din Patagonia se explică
prin aceea că masa continentală îngustă nu ofer ă condiţii de transformare (continentalizare, încălzire) a
maselor de aer oceanice ce vin din vest, mereu împrosp ătate de vânturile de vest.
2. Precipitaţiile atmosferice
În America de Nord precipitaţiile atmosferice sunt r ăspândite neuniform, pe teritoriul acesta
existând atât regiuni cu precipitaţii abundente, excedentare, dar şi regiuni deficitare cu peisaj de pustiu.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii se înregistrează pe ţărmul de nord-vest, unde se produce
o activitate ciclonică intensă, iar masele de aer de origine oceanic ă se izbesc de lanţurile montane.
Regiunea dintre vărsarea râului Columbia şi Arh.Alexander primesc peste 3000 mm precipitaţii pe an.
Pe măsura deplasării spre sud, pe ţărmul atlantic al Americii de Nord, precipitaţiile scad treptat
(datorită slă birii circulaţiei vestice dinspre ocean)
Cantităţi mari de precipitaţii se înregistrează şi în SE (Golful Mexic, Florida), unde ciclonii
tropicali determină o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii la peste 2000mm.
Pentru regiunile continentale interioare ale Americii de Nord situa ţia se prezintă astfel: în zona
arctică, precipitaţiile sunt slabe, 100-200mm, datorită temperaturilor coborâte şi îndepărtării de apele
oceanice calde; ceva mai la sud, în Canada şi partea central nordică a SUA, precipitaţiile cresc
(C.Mississippi, Pod.Preriilor – 400-900mm/an); mai departe spre sud (în regiunile interioare ale SUA),
precipitaţiile scad din nou, devenind tot mai accentuată seceta de var ă în deşerturile Marelui Bazin,
Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm).
În America Centrală precipitaţiile sunt bogate, 3000-6000mm (cu cele mai mari valori în
perimetrul golfului Mosquitos, pe pantele vulcanilor înal ţi din Guadelupa, Martinica, Dominica).
În America de Sud, cele mai mari cantităţi medii anuale se înregistrează în zona câmpiei
litorale columbiene (peste 7000mm/an), datorită influenţei orografiei şi acţiunii vânturilor dinspre
vest).
In regiunile ecuatoriale precipitaţiile sunt abundente şi uniform repartizate în timpul anului. Pe
ţărmul nordic, cele mai abundente precipitaţii cad în timpul trecerii frontului intertropical de nord şi
după instalarea alizeului de NE.
La sud de ecuator, în cadrul zonei tropicale, situaţia se prezintă diferit pe cele două ţărmuri: pe
ţărmul vestic, în partea sudică a Peru şi N Chile, în lipsa impactului maselor de aer oceanic cu
continentul, în condiţiile unui gradient termic mare, precipitaţiile lipsesc complet sau cad extrem de
rar, deşi umiditatea atmosferică imediat pe ţărm este relativ mare; la sud de 28-30 °S încep să apar ă
precipitaţiile de iarnă determinate de vânturile de vest ale latitudinilor temperate, deplasate iarna spre
nord, vara r ămânând însă şi la aceste latitudini secetoasă.
Pe ţărmul estic vânturile umede dinspre ocean conduc la o distribu ţie mai mult sau mai puţin
uniformă a precipitaţiilor atmosferice în decursul anului. Cantitatea anual ă depinde aici de expozi ţia
reliefului.
În regiunile cele mai sudice ale continentului situa ţia se prezintă invers: ţărmul vestic
beneficiază de precipitaţii abundente (acest fapt este în leg ătur ă cu predominarea aici a acţiunii
vânturilor de vest) iar ţărmul estic este secetos. Îngustimea continentului în partea sudică face ca zona
cu climă tropicală şi subtropicală secetoasă să ocupe suprafeţe relativ mici.
Precipitaţiile sub formă de ză padă sunt caracteristice doar regiunilor temperate ale Americii de
Sud (căderi slabe de ninsoare se înregistrează chiar până la tropice, dar înveli ş stabil se formează aici
numai în munţi la altitudini mari).
85

În lungul Anzilor, limita ză pezilor perene şi a glaciaţiei este următoarea:

- în Anzii Columbiei – 4600 – 4800m
- în Anzii Ecuadorului – 5000m
- în Anzii Centrali (Cordiliera Occidentală, mai uscată, 5250m; Cordiliera Orientală, mai umedă,
4500m)
- spre S, în Puna de Atacama – 6300m (datorit ă uscăciunii excesive, fiind cea mai ridicat ă limită a
ză pezilor permanente de pe Glob; nicăieri nu există înălţimi mai mari de 6000m f ăr ă ză padă)
- în Anzii Sudici aceast ă limită scade brusc la 3500m şi chiar la 3000m. Aici, datorit ă condiţiilor de

alimentare, gheţarii montani coboar ă mult sub limita ză pezilor veşnice, ceea ce nu se constată în
Anzii tropicali şi ecuatoriali. Astfel, gheţarii ajung uneori până la nivelul mării: Gheţarul San
Quintin, din Mas.San Valentin, coboar ă până în golful Penas.
REGIUNILE CLIMATICE
Regiunea polară (arctică) se întâlneşte la nord de Cercul Polar de Nord şi lipseşte în America
de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul Arctic şi Groenlanda, nordul Peninsulei
Alaska şi nord-vestul Peninsulei Labrador. În cadrul acestei regiuni climatice se diferen ţiază un climat
mai atenuat (provincia atlantică: Tara lui Baffin, ţărmul sud-vestic al Groenlandei) şi un climat mai
aspru (provincia arctică). Temperatura medie anuală este de regulă sub 0° iar iarna temperaturile
coboar ă sub -40°. Precipitaţiile sunt sub 250mm/an, majoritatea cad sub formă de z ă padă ce formează
un înveliş sub
Groenlanda ţirenord-estul
şi în (30-40cm) ce durează Arctic.
Arhipelagului cca.7-8Sectorul
luni în vestic
sudul şzonei arctice alşi zonei
i nord-vestic este permanent în
are un climat
mai uscat şi din acest motiv nu se formează gheţari.
Regiunea subpolară include Centrul şi sudul Peninsulei Alaska, nordul Platformei
Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador şi litoralul sudic al Groenlandei. Se
diferenţiază: o provincie continental ă (teritoriile dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon şi
Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie, februarie - 30°), cu amplitudini termice anuale de peste 40°); o
provincie atlantică (unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care
face ca temperaturile medii sa scadă sub 10°C, în timp ce precipitaţiile sunt reduse, sub 250mm/an.
Vara durează aici 4 luni, iar iarna este lungă şi aspr ă; o provincie pacifică, cu un climat cu pronunţate
caractere oceanice (temperatura medie depăşeşte 0° timp de 5 luni, iar luna cea mai caldă are
temperaturi de peste 10°C).
Regiunea climei temperate
A.În America de Nord această regiune climatică include teritoriile din nordul SUA şi partea
sudică a Canadei, până la aproximativ 60° (între 40° şi 60 ° pe faţada pacifică şi între 30°-50° lat.N pe
faţada atlantică, datorită acţiunii perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplaseaz ă fâşia
climei subpolare mult spre sud.
a. provincia pacifică ocupă o por ţiune relativ îngustă a litoralului pacific. Se
caracterizează prin ierni relativ calde şi veri relativ călduroase (datorită anomaliilor
termice pozitive introduse de curentul cald al Alask ăi). Precipitaţiile sunt abundente
(datorită acţiunii vânturilor de vest şi activităţii ciclonice), cu un regim mai mult sau
mai puţin uniform.
b. provincia atlantică cuprinde faţada atlantică a Canadei şi extremitatea de nord-est a
SUA. Temperatura medie a lunilor de iarnă coboar ă mult sub 0°C, precipitaţiile sunt
puţine cantitativ, iar vara este ceva mai caldă (datorită influenţei maselor continentale
din interiorul continentului).
c. provincia temperată continentală ocupă cea mai mare parte a zonei temperate şi are
drept caracteristici diferenţa mare de temperatur ă între sezoane şi cantităţi anuale de
precipitaţii mici (cu un maxim de var ă). Unele tr ăsături de continentalism ale climei
temperate din America de Nord nu se datoreaz ă numai continentalizării maselor de aer
ci şi altor cauze: de exemplu, temperaturile scăzute din timpul iernii se datorează în
cea mai mare parte repetatelor invazii de mase de aer arctice dinspre nord (de aceea
pluviozitatea din timpul iernii nu este prea sc ăzută în raport cu cea de var ă).
B. In America de Sud , climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40° până în Ţara
Focului. Munţii Anzi împart această zonă de climă în două regiuni:
86

a. provincia temperată pacifică (expusă vânturilor de vest şi ciclonilor, cu precipitaţii din ce în ce
mai mari spre sud, ajungând la cca 2000-3000mm în zona strâmtorii Magellan, cu ierni
blânde, cu veri r ăcoroase)
b. provincia temperată atlantică (adă postită faţă de vânturile de vest, include litoralul estic şi
Podişul Patagoniei; se caracterizează prin precipitaţii de sub 300mm şi temperaturi care pot
scădea foarte mult în anotimpul de iarn ă).
Regiunea climei subtropicale
A. America de Nord (aproximativ între 30-42° lat.)
Provincia tropical ă pacifică include teritoriul cuprins între litoralul Pacific şi Sierrea Nevada.
Se găseşte sub influenţa periferiei estice a anticiclonului nord Pacific, ceea ce determină veri foarte
uscate şi ierni relativ ploioase. În comparaţie cu regiunea echivalentă europeană, vara este aici mai
r ăcoroasă (ceea ce se explică prin temperatura mai scăzută a apelor din curentul Californiei), cu
temperaturi medii de doar 15° C în luna cea mai caldă; precipitaţiile sunt reduse cantitativ din aceleaşi
motive, evidenţiindu-se o îndelungată secetă de var ă.
Provincia subtropical ă continental ă cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada şi zona montană
estică a Stâncoşilor. Fiind situată la mare distanţă de Atlantic şi izolată de Pacific prin lanţurile
viguroase ale Sierrei Nevada, această regiune se remarcă printr-un deficit pronunţat de umiditate (iarnă
moderată, var ă extrem de fierbinte). În limitele acestui climat predomină peisajul de pustiu.
Provincia subtropical ă atlantico-continental ă este cuprinsă între Stâncoşi şi Appalachi.
Influen ţa maselor
concretizeaz de aer oceanice
ă prin pluviozitate ridicatcalde şi umederelativ
ă, temperaturi de deasupra Atlanticului şi Golfului Mexic se
mari vara.
Vara cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (datorită circulaţiei dinspre ocean). În N şi NV
aceste precipitaţii de var ă sunt mai reduse datorită scăderii influenţei oceanului.
Iarna, temperaturile coboar ă sub 0° C (datorită frecventelor invazii de aer arctic dinspre nord).
Provincia subtropicală atlantică cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima acestei
regiuni este musonică (datorită exprimării mai slabe a anticiclonului de iarnă şi a depresiunii barice de
var ă, caracterul musonic al climei de aici este totu şi mai puţin tipic). Seceta de iarnă este estompată
(dar contrastul pluvial dintre cele două sezoane r ămâne tranşant, datorită cantităţilor mari din timpul
iernii).
B. America de Sud (de la cca. 30° lat.S până la 40° în vest şi 42° în est).
Provincia subtropical ă atlantică (partea dinspre Atlantic a Câmpiei Argentinei) are de fapt un
climat de stepă, cu veri calde (peste 20°C media lunilor de var ă), cu ierni blânde. Precipitaţiile sunt
relativ abundente şi cad mai ales în sezonul de tranzi ţie de la var ă la iarnă şi invers, cu o medie anuală
de 750-1000mm. Invaziile frontului polar din sud provoacă uneori scăderi bruşte ale temperaturii
(chiar viscole).
Provincia subtropical ă continental ă cuprinde Câmpia Pampasurilor. Caracterul continental al
acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece continentul este îngust şi procesele de
transformare a maselor de aer prin r ăcire iarna şi prin încălzire vara sunt slabe). Temperatura medie a
lunilor celor mai reci nu coboar ă sub 8°C (ierni moderate) şi temperatura lunilor celor mai calde nu
depăşeşte 24-25°C (veri foarte calde). Precipitaţiile sunt reduse (400-500mm) şi cad mai ales vara.
Iarna precipitaţiile sunt reduse datorită situaţiei de adă postire a acestei regiuni faţă de vânturile de vest.
În unele depresiuni adă postite din vestul Sierrei de Cordoba precipita ţiile lipsesc chiar şi vara.
Provincia pacifică include litoralul de vest între 30-38° lat.S şi valea longitudinală Chiliană. Se
află sub influenţa maselor de aer ce se deplasează la periferia estică a anticiclonului Pacificului de Sud,
vara fiind astfel moderat de caldă (t.m.ianuarie 17-20°C) şi secetoasă, iar iarna blândă (t.m.iulie 11-
15°C). Precipitaţiile cad iarna şi sunt din ce în ce mai abundente spre sud.
Provincia subtropicală montană se caracterizează prin temperaturi mai mici ca în regiunile
joase, pe înălţimile de peste 3500-4000m temperaturile medii în ianuarie nedep ăşind 10-12°C şi în
iulie acestea fiind în jurul a 0 °C. Pe flancurile vestice ploile cad mai mult iarna, în timp ce flancurile
estice au ierni secetoase.
Regiunea tropicală
A. În emisfera nordică, această regiune climatică include sudul extrem al SUA, Mexicul în
întregime, America Centrală Istmică (la nord de grabenul Nicaragua), Antilele Mari,
Arhipelagul Bahamas.
87

Provincia tropical ă atlantică se suprapune Peninsulei Florida şi se caracterizează prin

umiditate accentuată şi temperaturi ridicate chiar şi iarna. În timpul iernii Peninsula Florida se afl ă sub
influenţa maselor de aer continentale (mai reci şi uscate), de aceea centrul şi nordul pot înregistra
temperaturi şi sub 0°C în timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece înregistreaz ă
în medie 12°C în vest şi 20°C în sud. Vara, Peninsula Florida se afl ă sub influenţa maselor de aer
tropicale (calde şi umede) care se deplasează spre NNV pe la periferia vestică a anticiclonului Azore.
Temperaturile medii lunare sunt de peste 27 °C în toat peninsula, iar precipita iile medii lunare
variază între 150-200mm. ă ţ
Provincia tropicală mexicană cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de 30 ° N. Iarna,
această regiune este sub influenţa maselor de aer continental ce se deplasează dinspre nord spre sud,
generând precipitaţii reduse cantitativ şi temperaturi coborâte (cele mai reci luni 10-12 °C). Vara,
regiunea se află sub influenţa maselor de aer oceanice, în mare măsur ă atlantice şi în mai mică măsur ă
pacifice, ceea ce măreşte pluviozitatea, în special în est (în zona litoralului atlantic) unde media lunar ă
în intervalul iunie-septembrie depăşeşte 150mm. Precipitaţii reduse (chiar şi în acest sezon) se constată
în depresiunile închise de tipul bolson.
Provincia central americană prezintă diferenţieri între zona istmică (unde ariile anticiclonale
determină precipitaţii reduse, f ăr ă a apare o climă aridă, datorită îngustimii istmului) şi zona insular ă
(unde,mai ales Antilele Mari, intr ă în zona de influenţă a alizeului de NE, bogat în precipitaţii).
Relieful dominant de munţi şi podişuri înalte din America Centrală Istmică determină
diferenţierea
Tierraunor etaje (600-800m)
caliente climatice foarte bine conturate
– temperaturi mai
medii ales din
anuale de punct
25-28°de
C vedere termic:
şi precipita ţii de 3000mm
anual.
Tierra templada (800-2000m) – temperaturile medii anuale nu dep ăşesc 18°C iar precipitaţiile
scad sub 1000mm.
Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15°C.
Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creează un peisaj de tip alpin,
“paramos”.
B. În emisfera sudică, limita sudică a regiunii tropicale este aproximativ în lungul paralelei de
30°, iar limita nordică are un traseu mult arcuit spre sud (atât pe fa ţada atlantică cât şi pe
faţada pacifică, zona tropicală este mult deplastă spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropical ă
intr ă în contact direct cu zona ecuatorial ă.
Provincia tropical atlantică cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se afl ă sub influenţa
alizeului de SE (generator de precipita ţii abundente în intervalul septembrie-aprilie). Precipitaţiile
depăşesc 1000mm pe an, iar în regiunile cu expunere favorabil ă faţă de alizeul de SE, acestea depăşesc
adesea 2000mm. Temperaturile sunt ridicate şi relativ constante, deoarece ploile de var ă atenuează
temperaturile acestui sezon. În regiunile joase media termic ă diurnă este de peste 20°C tot anul.
Provincia tropicală continentală se extinde în Câmpia Parana Paraguay (dintre Anzi şi
Podişul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifest ă prin sporirea amplitudinilor
termice anuale (datorită temperaturilor ridicate din timpul verii)
Provincia tropical montană cuprinde lanţul Andin şi podişurile andine înalte dintre 10-30°S.
Etajarea climatică este aceeaşi ca şi în regiunile montane ecuatoriale, singura deosebire prive şte
flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor, unde se întâlne şte un climat semiarid şi arid.
Provincia tropicală pacifică se suprapune unei fâşii înguste în lungul litoralului pacific, de la
5°S la 30°S. Cu toată vecinătatea Pacificului, această regiune climatică se remarcă în primul rând prin
ariditatea sa. Lipsa rece
(datorită curentului de inciden ţă a maselor
al Perului) de aer
condi ţioneaz cu uscatularid
ă caracterul continental
al acestuişi tip
gradientul
de clim ătermic ridicat
, mai ales pe
teritoriul statului Chile).
Regiunea subecuatorială se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului, limita sudică ajungând
în partea centrală a Americii de Sud până la latitudinea de 20°S. Pe ţărmul vestic în emisfera sudică
climatul subecuatorial lipseşte.
Istmul Costa Rica Panama şi Antilele Mici se caracterizează prin ploi bogate (aduse de alizee),
3000-6000mm şi amplitudini termice minime.
În America de Sud, fâşia de la nord de ecuator (Câmpia Orinoco, Podi şul Guyanelor, Anzii de
Nord) se caracterizează prin predominarea maselor de aer tropical cu caracter musonic, iar în fâşia de
88

la sud de ecuator (Podi şul Braziliei) precipitaţiile ating 1500-2000mm/an. Se constată o alternanţă a
sezoanelor (cald şi umed vara şi uscat şi cald iarna.
Regiunea ecuatorială cuprinde teritoriile situate de o parte şi de alta a Amazonului. În
emisfera nordică se întinde doar până la 3-5° N, iar în emisfera sudică este mai extinsă. Masele de aer
ecuatorial sunt în cea mai mare parte de origine atlantic ă.
Provincia ecuatorial atlantică ocupă cea mai mare parte a zonei ecuatoriale sud americane
(tot teritoriul de la est de Anzi pân ă la ţărmul Atlanticului). Întregul an temperaturile sunt ridicate,
precipitaţiile abundente. În regimul anual al precipitaţiilor apare o uşoar ă diminuare a cantităţii în
perioada iunie septembrie.
Provincia ecuatorială pacifică ocupă teritorii restrânse pe litoralul pacific şi în
compartimentul inferior al faţadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt asem ănătoare cu cele
anterioare, cu deosebirea că perioada de diminuare a precipitaţiilor este mai lungă. În sectorul sudic al
acestei regiuni, în Câmpia Guayaquil, sc ăderea precipitaţiilor începe din mai şi se prelungeşte până în
decembrie, că pătând chiar un caracter de secetă.
Provincia ecuatorială montană este întâlnită în Anzii Columbiei de Sud, Anzii Ecuadorului
şi Perului de Nord. Etajele climatice au aceleaşi denumiri ca şi în America Centrală (Tierra caliente,
Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada)
Hidrografia. America dispune de însemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii
desf ăşur ări latitudinale şi longitudinale care determină crearea unor condiţii climatice dintre cele mai
variate şÎni prielnice.
general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezintă diferenţe nete de la o mas ă
continentală la alta, în America de Nord cele mai mari râuri având orientare longitudinală, în timp ce
în America de Sud orientarea este în principal latitudinal ă.
În America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare în lăţime, este
str ă bătut de numeroase râuri importante (Yukon, Fraser, Columbia, Snake-Colorado), în timp ce în
America de Sud, sectorul montan mai îngust şi mai abrupt spre Pacific nu e tăiat decât de mici râuri
neimportnate.
Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat (care determin ă
particularităţile regimului de alimentare şi scurgere a râurilor, alături de configuraţia reliefului şi
constituţia geologică.
Tipuri de alimentare:
1. Alimentare glaciar ă (tip groenlandez) – realizată exclusiv din topirea gheţarilor este
caracteristic
30km, precum ă râurilor mici din
şi cursurilor zona de ale
superioare topire de la marginea
numeroaselor râuricalotei glaciare,
cu obâr cu lşăţi ime
şia în Anzi de 20-
Cordilieri.
Debitul acestor râuri creşte în scurta var ă polar ă şi se reduce mult iarna.
2. Alimentare nivală (subarctică) este caracteristică râurilor din Arhipelagul Arctic, Podi şul
Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador, Podişul Patagoniei (la sud de
paralela de 32°S), precum şi zonei montane situate sub limita z ă pezilor persistente. Debitele
maxime sunt caracteristice verii şi cele minime iernii, când râurile înghea ţă.
3. Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se întâlneşte în munţii înalţi,,unde gheţarii şi z ă pezile
bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debite mari vara: Fraser, Columbia, Rio
Negro, Chubut.
4. Alimentarea nivo-pluvială (respectiv pluvio-nivală) este caracteristică râurilor din regiunea
temperată, unde debitele maxime se înregistrează primăvara (ca urmare a dezgheţului
râurilor), iar vara au loc rev ărsări datorită ploilor ciclonale.
5. Alimentarea pluvială se întâlneşte la toate râurile dintre cele dou ă tropice, cu diferenţieri în
funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor.
În America de Nord reţeaua exoreică reprezintă 96,3% din teritoriu, iar bazinele endoreice se
suprapun podişurilor şi depresiunilor intramontane: Podişul Marelui Bazin, Podi şul Mexican. Cele mai
multe râuri se varsă în Oceanul Atlantic şi mările periferice. Cumpăna de ape dintre Atlantic şi
Oceanul Îngheţat este slab exprimată în relief, însă cumpăna dintre Pacific şi Atlantic trece prin estul
Cordilierei nord americane, râurile pacifice str ă pungând o parte a edificiului montan, înaintând mult
mai departe spre est faţă de axul median al acestui sistem.
89

În general, nordul continentului, recent eliberat de sub ghe ţarii pleistoceni, este drenat de o reţea
densă de râuri tinere şi presărat cu un număr enorm de lacuri. Sudul continentului (care nu a fost
afectat de glaciaţia pleistocenă) este drenat de râuri mai evoluate, iar lacurile sunt pu ţine (cele mai
multe fiind de natur ă antropică).
Râurile tributare Oceanului Atlantic drenează 38% din suprafaţa continentului. Râurile ce coboar ă
din Appalachi spre Atlantic şi Mississippi sunt în general scurte şi cu ape bogate aproximativ tot anul.
Spre Atlantic se varsă o serie de râuri relativ scurte (Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke,
Savannah), prin estuare largi ce permit p ătrunderea în interior a vaselor de tonaj maritim. Spre
mississippi se varsă râuri ca Ohio, Tennessee. Râurile care coboar ă din Stâncoşi spre Mississippi
(Yellowstone, Platte, Arkansas, Red River) sau Golful Mexic (Rio Grande) sunt alimentate din ploi
sau ză pezi la izvoare, având debite mari primăvara şi vara. Tot în golful Mexic se vars ă alte râuri cu
regim de scurgere subtropical (Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva). În
America Centrală Istmică şi Insular ă râurile sunt scurte, cu debite bogate mai ales pe faţada atlantică.
Cea mai mare arter ă hidrografică din zona temperată este Sf.Laurenţiu, care drenează complexul
Marilor Lacuri. Albia sa se l ărgeşte treptat spre vărsare, trecând într-un estuar, apoi în golful cu acelaşi
nume, barat de Insula Newfoundland.
Este cea mai mare cale navigabil ă fluvio-lacustr ă nord americană, având o lungime de peste
1200km (râul propriu-zis, de la extremitatea estică a lacului Ontario) şi de peste 3300km (inclusiv
Marile lacuri şi afluentul său vestic, Saint Louis).
Fluviul urm re te aliniamentul unui contact tectonic între sistemul Mun ilor Appalachi (SV) i
Scutul Canadiană(NE),ş drenează un bazin vast (1.269.000 km2) dar cu o energieţ de relief mic ă, ceea ce ş
a transformat albia într-o salbă de lacuri separate prin sectoare înguste, cu praguri sau cascade, datorit ă
benzilor de roci dure ce traversează valea). Alimentarea este nivo-pluvială, cu ape mici de iarnă, când
precipitaţiile sunt reţinute în bazin sub form ă de ză padă, iar podul de gheaţă durează 3-4 luni; apele
mari sunt înregistrate vara şi primăvara mai ales.
Fluviul este important pentru navigaţie (până la Montreal – navele de 60.000t, până la Quebec
– navele de 100.000t)
Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi, cu o lungime de 6215km
(locul III pe Glob) şi un bazin hidrografic de 3.210.620km2 (locul III pe Glob).
Bazinul său e axat pe unitatea fizico-geografic ă a Podişurilor şi Câmpiilor Centrale, acoperind 2/5
din teritoriul continental al SUA.
Cel mai mare afluent este Missouri (mult mai mare ca Mississippi la confluen ţă) primit în dreptul
oraşului SaintAfluentul
colectorului. Louis, aduce ape încînărcate
Ohio (bogat cu o cantitate
ape) conflueaz mare de
ă cu fluviul aluviuni
la Cairo, comparativ
unde, din volumulcu cele
total ale
de
apă, 23% este adus de Mississippi, 19% de Missouri (care vine dintr-o regiune arid ă) şi 58% de Ohio.
Afluentul cel mai lung şi cu cea mai mare cantitate de ap ă a fluviului Ohio este Tennessee, cel mai bun
model din SUA de valorificare complexă, hidroenergetică în principal, care asigur ă cu energie
electrică statele din SE SUA (Tenessee, Kentucky, Alabama, Virginia, Carolina de Nord).
Yellowstone, afluentul lui Missouri, î şi înscrie întregul bazin hidrografic pe versan ţii estici ai Munţilor
Stâncoşi şi Podişul Missouri, str ă bătând un teritoriu cu un peisaj de o rar ă varietate şi atractivitate. Alţi
afluenţi ai lui Missouri sunt: Arkansas (al doilea ca m ărime după Missouri) şi Red River (este
considerat afluent al lui Mississippi deşi din el se desprinde un braţ înainte de confluenţă şi se
îndreaptă direct spre Golful Mexic).
Albia lui Mississippi este meandrat ă datorită diferenţei mici de altitudine din bazinul său (Saint
Louis 88m, delta 0m). Albia se l ărgeşte mult, de la 25km la confluenţa cu Missouri, la 70-100km
înainte de deltăă.sunt
care conflueaz Aceast ă albiesămeandrat
obligate ă las
curgă zeci multe
de ăkm bracu
paralel ţe moarte şi terenuri
fluviul pân mlăştinoase.
ă să-şi uneasc ă apele.Râurile cu
Înainte de vărsarea în Golful Mexic, de la Baton Rouge, începe delta, o vastă deltă de tip
palmat, cu o suprafaţă de peste 35.000km2. Ca urmare a cantit ăţii mari de aluviuni transportate de
fluviu (360mil.t pe an) delta avanseaz ă în mare cu 85-100m pe an.
Legat de sistemul Marilor Lacuri este şi Sf.Laurenţiu (prin afluentul său Illinois) generând astfel
cea mai lungă cale navigabilă de pe continent. Al ături de importanţa pentru transporturi, trebuie
subliniată şi importanţa hidroenergetică (sisteme hidroenergetice complexe, bine întreţinute, se găsesc
pe Ohio şi Missouri).
90

Spre Oceanul Arctic se îndreaptă râuri care drenează 20.7% din suprafaţa continentului.
Majoritatea râurilor, cu excepţia celor ce vin din Stâncoşi, în cursurile superioare au pante
longitudinale mici, numeroase praguri în rocile cristaline, îngheaţă o mare parte din an (5-8 luni)
având însă o scurgere bogată chiar sub podul de gheaţă.
În Golful Hudson se varsă Churchill, Nelson, Severn, Albany, Moose, iar în Marea Beaufort se
varsă sistemul fluviatil Mackenzie – Athabaska ce drenează lacurile Athabaska, Sclavilor, Ur şilor.
Mackenzie, cu o lungime de 4250km (inclusiv râul Peace) şi o suprafaţa de 1.804.000 km2 a
bazinului hidrografic, reprezintă al doilea sistem hidrografic ca mărime din America de Nord după
Mississippi-Missouri. Râul propriu-zis izvor ăşte din Lacul Sclavilor, având ca afluen ţi principali:
Athabaska, Peace, Liard, Red Stone, Keele. De şi râul parcurge o regiune de podi ş cu structur ă veche,
precambriană, valea e mult l ărgită sub forma unei câmpii aluvionare (în care râul are o albie minor ă
lată şi cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se face predominant din ză pezi, ceea ce generează
apele mari primăvara-vara, iar podul de gheaţă durează până la 8 luni. În perioada liber ă de gheaţă,
navigaţia se practică pe toată lungimea fluviului.
Spre Pacific se varsă de regulă cursuri de apă tumultoase, cu numeroase repezişuri şi cascade, care
însă au şi un potenţial hidroenergetic ridicat. Aceste râuri pacifice drenează cca. 38% din teritoriul
continentului.
Yukon (cu o lungime de 370.000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 855.000km2) este cel
mai mare râu din Peninsula Alaska, ce se vars ă în Marea Bering printr-o deltă. Este navigabil doar o
perioad scurt din an (mai-septembrie), constituind o cale important de p trundere în aceast regiune
bogată înă resurse
ă de subsol, dar vitregă din punct de vedere al condiţiilor
ă climatice.
ă ă
Cei mai importan ţi
afluenţi sunt Tanana şi Porcupine. Potenţialul hidroenergetic este ridicat, dar puţin valorificat, în
sectorul canadian.
Columbia (L= 1956km, S baz.=670.000km2( îşi are izvoarele în Columbia Britanică, din lacul
omonim, situat în secţiunea canadiană a Munţilor Stâncoşi. Cel mai mare afluent este Snake
(1670km), cu izvoarele în Parcul Naţional Yellowstone, care a să pat cel mai adânc canion din lume
(Hells Canyon – 2448m). Datorit ă precipitaţiilor bogate, a evaporaţiei reduse şi a scurgerii rapide în
zona montană, debitele medii anuale sunt destul de mari (8000m3/s). Fiind cel mai important râu din
lume în privinţa dezvoltării somonului, s-a avut în vedere ca fiecare baraj să fie prevăzut cu ecluze
speciale pentru asigurarea migr ării somonului.
Fraser este cel mai important râu canadian pacific (1370km lungime, 220.000km2 bazinul
hidrografic). Are ca afluent râul Nechaco, din vest, ce drenează mai multe lacuri. Se vars ă la sud de
oraşÎn
ul Vancouver.
zona pacificNaviga ţia este
ă cu climat limitată în cursul
mediteranean se varsinferior, pe 180km.
ă San Juaquin unit cu Sacramento, care drenează
vasta depresiune Great Valley, delimitată de Sierra Nevada la est şi Munţii Coastelor la vest.
Depresiunea e drenată în jumătatea nordică de Sacramento şi în jumătatea sudică de San Juaquin. Ele
se varsă de fapt separat (chiar dac ă sunt unite pe o anumită distanţă) în apropiere de San Francisco, în
prelungirea estică a Golfului San Francisco.
Sud-vestul SUA şi nordul Mexicului, cu un climat mai arid, au în general râuri cu caracter
semipermanent (unele coboar ă din munţi şi se pierd în propriile lor aluviuni sau sfâr şesc în lacuri f ăr ă
scurgere spre ocean). Foarte mulre râuri îşi întrerup scurgerea în cea mai mare parte a anului, dar în
urma unor ploi torenţiale se transformă în cursuri vijelioase care pot surprinde în mod nepl ăcut
animalele şi omul. Unele artere au totuşi scurgere permanentă dar variaţiile sezoniere de debit sunt
mari.
Colorado are o lungime de 3200km (inclusiv afluentul său Green River) şi o suprafaţă de
peste 600.000
este Green kmp.care
River, Dreneaz Podilung
este ămai şul Colorado
decât râulşicolector
se varsă în
în punctual
Golful California. Celţămai
de confluen cu mare affluent
acesta. Alţi
afluenţi sunt: San Juan (în bazinul căruia se găsesc forme modelate prin acţiunea vântului şi apei,
deosebit de frumoase, o parte din ele protejate împreun ă cu sute de locuinţe să pate în stâncă ce au
apar ţinut indienilor Pueblo), Gila.
Deşi are un bazin hidrografic foarte întins, din cauza condiţiilor climatice aride din Podişul
Colorado, atât Colorado cât şi afluenţii săi pierd cantităţi mari de apă (cu care vin din sectoarele
superioare montane). În cursul superior, deşi debitele sunt mari, cerinţa de apă e mică deoarece
populaţia e rar ă, dar în sectorul inferior, dup ă ieşirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerin ţelor
91

mari de apă au fost construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigaţii şi
alimentarea populaţiei.
Fluviul formează cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de 450km, din care,
partea cea mai spectaculoasă, de cca.90km, este protejată şi declarată parc naţional.
Lacurile. Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se g ăsesc toate tipurile
de lacuri cunoscute : glaciare, tectonice, vulcanice, lagune şi limane, lacuri sărate, lacuri carstice etc.
Cea mai mare r ăspândire o au lacurile în zona temperat ă şi rece.
Lacurile glaciare s-au format în chiuvetele sculptate de ghe ţarii cuaternari (depresiunile
lacustre fiind de fapt nu doar de eroziune glaciar ă ci şi în depozitele morenaice).
Complexul Marilor Lacuri este cel mai întins complex lacustru cu ap ă dulce de pe glob,
înglobează cel mai mare volum lacustru de apă dulce şi este cel mai mare sistem de navigaţie
continentală de pe glob. Celor 5 lacuri mari (Superior, Huron, Michigan, Erie şi Ontario), care au o
suprafaţă cumulată de peste 245.000 km, li se adaugă un mare număr de lacuri mai mici. Două treimi
din acest complex lacustru apar ţine S.U.A. şi restul Canadei. Singurul lac ce se află exclusiv pe
teritoriul S.U.A. este Michigan.
Lacul Superior Huron Michigan Erie Ontario

Suprafaţa (kmp) 81.151 59.569 57.756 25.666 19.010
Adâncime max. (m) 405 228 281 64 243
Evoluţia suprafeţei lacustre este interesantă. În timpul glaciaţiei cuaternare, pe un fond tectonic
favorabil, sunt sculptate chiuvetele viitoarelor acumulări. Acestea erau iniţial acoperite cu
gheaţă, mai puţin extremitatea sudică a bazinelor lacurilor Michigan şi Erie. După retragerea gheţii au
rezultat două lacuri mari: Algonkian (l.Superior şi l.Michigan), drenat spre est şi Irokez (l.Erie şi
Ontario), drenat spre r.Hudson. Ulterior s-a definitivat aspectul actual cu formarea râului Niagara, ca
element de descărcare.
Cele 5 lacuri comunică între ele formând un singur sistem de drenaj care, prin intermediul
fluviului Sf.Larenţiu, comunică cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse în trepte, diferenţele de
nivel fiind în general mici,exceptând treapta dintre Erie şi Ontario, care este de 99m. Râul Niagara, ce
face legătura între aceste două lacuri, are albia în trepte, între care cea mai înalt ă formează cascada
Niagara. De fapt sunt două căderi de apă : una americană (cu o lăţime de 323m şi o înălţime de 51m)
şi una canadiană (cu o lăţime de 917m şi o înălţime de 48m)
acţiuneaMarile lacuri
gheţarilor canadiene
cuaternari care au(Winnipeg, Ur ni
supradaâncit şilor,
şte văSclavilor, Athabaska)
i ce au existat înainte des-au format
glacia ţie. tot prin
Lacurilele Winnipeg Athabaska Sclavilor Ur şilor

Suprafaţa 24.530 kmp 8.080 kmp 28.438 kmp 31.792 kmp
Adâncimea 28 m 60 m 614 m 445 m
Acestor patru lacuri mari li se adaugă altele de dimensiuni mai mici: Garry, Dubawnt, Indian, Renilor,
Manitoba.
Există şi lacuri glaciare montane, de circ (l.Iceberg, l.Hidden. l.Avalanche, l.Ellen Wilson , din Parcul
Naţional Glacier din Cordilierii nord americani) sau de vale glaciar ă (Finger Lakes, în statul New
York).
Lacuri vulcanice
- Crater Lake – lac vulcanic renumit în Munţii Cascadelor din Statul Oregon, cu o chiuvetă
formată prin pr ă buşirea în partea centrală a vulcanului Mazama . Lacul are o suprafaţă de 55
kmp şi o adâncime de 608m.
- Lacuri de baraj vulcanic se întâlnesc în Parcurile Naţionale Lassen (l.Snag, l.Butte),
Yellowstone şi în Podişul Mexican.
Lacuri tectonice
În Peninsula Florida se întâlnesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca urmare a mi şcărilor
de ridicare epirogenetică ce au afectat aceast ă regiune : l.Okeechobee (cu o suprafaţă de 1840kmp şi o
adîncime de doar 4m).
92

În statele Tennessee, Missouri, Arkansas, în urma unui cutremur din 1811 s-au format o serie
de lacuri tectonice : l.Reelfoot.
În zona Marelui Bazin (între Sierra Nevada în vest şi Stâncoşi în est se întâlnesc o serie de
lacuri de graben : Marele lac S ă rat (reprezintă restul dintr-un lac Bonneville ce avea în pleistocen o
suprafaţă de 51.300kmp şi o adâncime de 320m, iar acum are 2890 kmp şi o adâncime de 10m) ; o
serie de lacuri mai mici ce acoper ă cele mai adânci depresiuni : l.Pyramid, l.Walker, l.Honey, l.Carson.
Lagune şi limane
Unul dintre cele mai lungi şi impunătoare ţărmuri cu lagune de pe glob este în Golful Mexic,
pe o lungime de cca.1500km, între Pen.Yucatan şi Peninsula Florida.
Lacuri de crater meteoritic
Cel mai tipic şi cel mai bine studiat este lacul Ungava (Canada). Aproximativ 140.000 lacuri
meteoritice de dimensiuni mici se g ăsesc pe coasta atlantică a S.U.A. (din statul New Jersey până în
Florida), cu un maxim de dezvoltare în Carolina şi Georgia.
Lacuri carstice
Lacuri de doline se întâlnesc în statul Kentucky (Sinkhole Plain), în Florida (l.Alachua, de
2
50km , provenit din blocarea cu trunchiuri de copaci a unei doline apropiate ; multe lacuri în
depresiuni carstice : Deep Lake).
Evoluţia paleogeografiă a Americii de Sud, clima, relieful său actual, au favorizat dezvoltarea
unei reţele hidrografice dense cu artere puternice, O bun ă parte din continent era exondat înc ă din
mezozoic, astfel c unele râuri sunt foarte vechi. Totodat , regiunile cele mai timpuriu exondate au o
fragmentare slabă ăde câmpie şi podişuri, ceea ce a permis ă dezvoltarea unor re ţele de râuri lungi, cu
numeroşi afluenţi.
Cordiliera andină, pe culmile căreia trece principala cumpănă de ape din America de Sud, ocup ă o
poziţie marginală, fiind situată pe ţărmul Oceanului Pacific, departe deci de ţărmul Atlantic, ceea ce
face ca reţeaua hidrografică exoreică să fie orientată spre Oceanul Atlantic în propor ţie de 84.3% şi
spre Oceanul Pacific doar în propor ţie de 7.7% (aici râurile sunt scurte, cu pante foarte mari în profil
longitudinal, dar nu atât de bogate în ape).
Teritoriile f ăr ă scurgere spre ocean sau lipsite complet de scurgere ocupă suprafeţe mici în
America de Sud (Podişurile înalte ale Anzilor Centrali, o parte din Grand Chaco, De şertul Atacama
etc).
Râurile tributare Oceanului Atlantic (fie în Marea Caraibilor, fie direct în ocean) includ arterele
situate în zona ecuatorială şi în apropiere, cu ape bogate: Magdalena, Orinoco, Essequibo, Amazon,
Sao Francisco,
Patagoniei, Prana (La
suportând condiPlata), precumaride,
ţii climatice şi râurile de la sud
cu pierderi marideprin
estuarul Laţie):
evapora Plata (ce str ă bat
Colorado, Rio Podişul
Negro,
Chubut, Deseado, Chico.
Cumpăna de ape dintre cele două bazine principale urmăreşte, în Anzii de Nord, creasta
Cordilierei Occidentale, în apropierea litoralului Pacific, în Anzii Centrali linia trece în lungul
Cordilierei Orientale, iar în Anzii Patagoniei cumpăna de ape este împinsă către est, datorită eroziunii
regresive a apelor determinată de precipitaţiile bogate ce cad pe versanţii vestici.
Amazonul este cel mai mare fluviu al Americii de Sud, având cel mai mare bazin hidrografic din
lume (7.180.000km2), ocupat în principal de o câmpie joasă. Este situat în propor ţie de peste 80% la
sud de ecuator. Lungimea sa este de 5501 km pe Maranon, 6840km pe Ucayali, iar dacă este inclus şi
Apurimacul, din Anzii Peruvieni, Amazonul devine cel mai lung fluviu al Terrei, cu 7025km.
Izvoarele principale ale Amazonului din Anzii Peruvieni sunt situate la 4300m altitudine.
Denumirea de Amazon este primit ă după confluenţa Ucayali – Maranon.
pesteAmazonul are 15.000

1000km lungime de afluen
(Madeira ţi şi subafluen
şi Purus i, cei 3000km).
depăşind ţchiar mai numero şi venind
Cca. dinţisud.
200 afluen sunt17 afluenţi au
navigabili.
Afluenţii de pe dreapta: Madeira (3220km), Purus (3100km), Xingu (2000km), Ucayali (1950km),
Tapajos (1780km), Jurua (1500km) îşi adună în mare parte apele din Podi şil Braziliei, în condiţiile
unui climat tropical, cu ploi de var ă.
Afluenţii de pe stânga: Riop Negro cu Rio Branco (2150km), Japura, Trombetas, Jari, au cre şteri
însemnate ale debitului în timpul verii din emisfera nordică (aprilie – octombrie), compensând aportul
scăzut al afluenţilor din sud.
Aşadar, sistemul hidrografic al Amazonului are un regim hidrologic complex, rezultat din
combinarea efectelor celor două climate.
93

Alimetarea Amazonului se face predominant din ploi (doar izvoarele şi unii afluenţi ce coboar ă
din crestele înalte andine aduc puţină apă provenită din topirea ză pezilor şi gheţarilor.
Regimul anual este relativ uniform, afluenţii săi având totuşi debite maxime în sezonul de var ă-
toamnă al emisferei respective (cei mai importanţi, însăşi Amazonul, fiind situaţi în emisfera sudică,
generează cele mai mari debite vara-toamna emisferei sudice). În mai-iunie se înregistreaz ă cele mai
mari ape ale Amazonului. Faţă de un debit mediu de 120.000m3/s, în mai-iunie acesta urcă la 200.000
m3/s, iar în august-septembrie coboar ă la 60.000 m3/s.
Albia Amazonului are o lăţime de 700m la confluenţa lui Maranon cu Ucayali, crescând îns ă
repede spre aval: 5 km la Manaus, 20 km la intrarea în deltă. În mare parte albia este slab conturată, pe
distanţe enorme fluviul curge la nivelul albiilor.
Deşi debitul mediu al Amazonului este mare, delta sa r ămâne modestă în comparaţie cu lungimea
fluviului. Delta începe de la aproximativ 350km de ocean şi este alcătuită în principal din câteva insule
mari, înconjurate de braţele fluviului (Insula Marajo, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de
pe Glob, are o suprafaţă de 42.000km2, este o insulă granitică, par ţial acoperită de aluviuni, cu
altitudini reduse, inundată mai ales în sectorul estic în timpul ploilor). Relativ slaba dezvoltare a deltei
se explică prin activitatea mareelor şi a curenţilor litorali.
Valul mareic pătrunde în Amazon pînă la peste 900km în amonte de ţărm, având o înălţime de 1,5-
5m (pororoca) (un adevărat zid de apă care înaintează cu până la 20km/h). Gurile fluviului, mult
lărgite, formează astfel adevărate “estuare” (“estuarul” principal având o lungime de peste 3500km şi
o l ime de 200km).
ăţPororoca, alături de inundaţii, reprezintă două fenomene ce schimbă continuu configuraţia
malurilor şi ale tuturor gurilor de v ărsare ale afluenţilor până la Manaus.
Al doilea sistem hidrografic al Americii de Sud ca mărime este La Plata, principalele artere ale
acestui sistem fiind Parana – Paraguay şi Uruguay; numele este dat de estuarul vast La Plata în care
debuşează arterele menţionate. Estuarul are o lungime de 320km şi o lăţime (la contactul cu oceanul)
de 220km. Acest complex hidrografic are o suprafaţă a bazinului de peste 4 mil.km2. O parte mare din
bazin corespunde Podişului Braziliei (în limitele căruia văile au profil longitudinal accidentat de
numeroase repezişuri şi cascade. Cele mai importnate sunt: cascada Sete Quedas (pe Parana, 114 m
înălţime), cascada Iguacu (de pe afluentul cu acela şi nume al Paranei, 80 m înălţime).
Parana are o lungime de peste 3000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 3.350.000km2,
fiind principalul fluviu din America de Sud cu orientare longitudinal ă. Cel mai mare afluent al său este
Paraguay, cu o lungime de aproximativ 2500km. Uruguay are o lungime de 2200km, cursul s ău fiind
apreciat
toate ca odin
apele vale foartesudic
partea veche,
ă a adâncit ă înBraziliei,
Podişului formaţiunile precambriene
având alemaxim
astfel debitul Podişului Braziliei
toamna. . Îşi de
Înainte ia
vărsare în estuarul La Plata, Parana şi Uruguay formează o deltă comună.
Orinoco este al treilea fluviu din America de Sud, cu o lungime de 2500km, drenând o suprafa ţă
de peste 1 mil km2. Izvor ăşte din Podişul Guyanelor, primind afluenţi bogaţi din Anzi. Este situat în
zona subecuatorială a emisferei nordice, alimentându-se în principal din ploi care genereaz ă debitele
maxime vara şi toamna, cu creşterea nivelului până la 15m în lunile septembrie-octombrie.
În cursul superior al lui Orinoco exist ă unul dintre cele mai interesante cazuri de difluen ţă de pe
Glob: în aval de localitatea Esmeralda, din albia lui Orinoco se desprinde un bra ţ, Casiquiare, care se
îndreaptă spre Rio Negro din bazinul Amazonului).
Orinoco se varsă în Oceanul Atlantic printr-o delt ă de 41.000km2, str ă bătută de 35 braţe. Pe unul
din afluenţii săi (Caroni) se află cascada Angel (976m).
Magdalena (cel mai mare râu al Columbiei) are o lungime de 1550km şi o suprafaţă a bazinului
2
hidrografic
Columbieni de
(din240.000km
apropierea.vârfului
Izvor ăşte din apropierea
Purace) ecuatorului,
şi debuşeaz ă în Marea din Cordiliera
Caraibilor Central
printr-o deltăă. aAfluentul
Anzilor
său principal este Cauca. Regimul de scurgere este determinat de climatul subtropical, cu ploi bogate
care provoacă ape mari în aprilie-mai, septembrie-noiembrie, apele mici înregistrându-se în iulie-
august, decembrie-martie.
Dintre râurile din Podişul Braziliei care se varsă în Oceanul Atlantic, cel mai important este Sao
Francisco (cu o lungime de 3200km şi un bazin hidrografic de 600.000km 2). Str ă bate partea estică a
podişului Braziliei, curgând de la sud la nord (este singurul curs de ap ă important sud american cu
această orientare). Cursul său prezintă numeroase praguri şi cascade (pe cursul superior – cascada
94

Pirapora, pe cursul inferior, pe cca. 320km, se g ăsesc spectaculoasele cataracte, între care cele 3
cascade Paulo Alfonso ce însumează o cădere de 91m).
Afluenţii cei mai importanţi: Velhas (1135km) care aduce ape bogate; ceilal ţi afluenţi ai săi
suportă influenţa condiţiilor climatice semiaride şi nu contribuie la mărirea debitului fluvial.
Regimul de scurgere difer ă mult în cele două sezoane: ape mari în ianuarie-martie; ape mici în
iunie-septembrie. Fluviul este amenajat hidroenergetic, iar naviga ţia se practică fragmentat datorită
cascadelor.
Râurile din Patagonia: Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico, izvor ăsc din regiunea
muntoasă, au un regim foarte inconstant, au un debit maxim de prim ăvar ă cauzat de topirea ză pezilor
din Anzi şi un al doilea maxim vara (cauzat de topirea ghe ţarilor).
Rio Colorado are o lungime de 1200km, un bazin hidrografice de 350.000km 2. Izvor ăşte din
Anzii Chilieni, prin Rio Grande şi Barrancas; după unirea celor doi afluenţi, valea se adânceşte mult în
piemontul preandin, parcurge apoi câteva trepte ale Podişului Patagoniei până intr ă în câmpia litorală.
Râul nu mai primeşte nici un afluent datorit ă condiţiilor climatice semiaride. Se varsă în Oceanul
Atlantic printr-o mică deltă, la cca.100km sud de oraşul port Bahia Blanca.
Valea sa este mult supradimensionată, chiar la ieşirea din munţi, în comparaţie cu cantitatea de apă
pe care o transportă. Se apreciază că aceste dimensiuni au fost realizate în post-glaciar când, prin
topirea gheţarilor şi ză pezilor, valea a constituit o cale de evacuare a volumului mare de apă. Se
consider ă că Rio Colorado a drenat în perioade mai umede şi pe Rio Salado, care azi se pierde în
s r tura de tip ot: La Asturiana.
ă ăLacurile Americii
ş de Sud sunt numeroase, cu geneză diferită, fiind mai frecvente în regiunile
temperate şi reci (ca şi în America de Nord).
Dintre lacurile tectonice, Titicaca este cel mai important, cu o suprafa ţă de 8285km2, o
adâncime maximă de 272m, o lungime de peste 200km şi lăţime maximă de 97km.
Este cel mai mare lac de altitudine (format în pliocenul superior printr-o pr ă buşire tectonică) şi
de asemenea este lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine (peste 3700m). Situat în Podi şul
Altiplano, lacul este înconjurat şi dominat de lanţuri muntoase (de peste 6000m în est). În lac se afl ă
36 insule, mai importantă fiind Isla de Sol şi Isla de la Luna (celebr ă pentru vestigiile arheologice
descoperite aici). Peninsula Copacabana desparte lacul în două păr ţi separate prin strâmtoarea Tiquina.
Temperatura apei la suprafaţă se menţine între 11-13º; această temperatur ă constantă are rolul de a
tempera efectele climei locale aride.
La Tiahuanaco (70km sud-est) se afl ă ruinele construcţiilor antice şi templelor str ălucitelor
civilizaţiiexistente
pliocene amerindiene anticeexisten
dovedesc cu acela şi nume;
ţa unui acesta mult
lac anterior se pare
maicmare.
ă ar fi fost construit pe ţărm; terasele
Lacul Titicaca este drenat spre un alt lac tectonic mai mic: Poopo, prin râul Desaguadero, cu o
lungime de 320km. Lacul are o suprafaţă de 2500km2 şi este situat la aproximativ 300km sud-est.
În America de Sud există numeroase lacuri f ăr ă scurgere (“Salinas”) sau zone mlăştinoase (
“salares”) care au apele sărate mai ales pe platourile înalte ale Anzilor şi în zona preandină r ăsăriteană:
Salar de Uiuni, Salari de Coipasa, Salar de Atacama, Salar de Arizaro, Salar de Antofala, Salinas
Grandes.
În Anzi există numeroase lacuri glaciare. Câteva mii se afl ă în Anzii de Sud şi Patagonia, au
dimensiuni mici, puţine depăşesc 300-500km2, majoritatea sunt situate la graniţa Chile/Argentina:
Nahuel Huapi (535 km2, 300m adâncime maximă), Buenos Aires (2240 km2), Argentino (1300 km2,
300m adâncime maximă), Viedma (1100 km2), San Martin.
Lagunele sunt numeroase mai ales în zona litoralului nordic: Maracaibo, cea mai mare de pe
2
Glob (20.000
Venezuelei km ), are
printr-o portioţăadâncime
. maxim ă de 250m şi este de fapt o lagună închisă, legată de Golful
În şesurile marilor râuri se întâlnesc numeroase lacuri de albie major ă.
Din punct de vedere floristic, America apar ţine la trei regiuni: holarctică, neotropicală şi
antarctică.
I. Învelişul actual vegetal şi de soluri din America de Nord este rezultatul unei evoluţii
îndelungate. Modificările cele mai recente (în special în jumătatea nordică a continentului) au avut loc
după retragerea gheţarilor cuaternari (în epocile anterioare pleistocenului, vegetaţia era mult mai
variată, predominante fiind genurile tropicale, care au migrat treptat c ătre sud).
95

Repartiţia zonelor de vegetaţie şi de soluri din America de Nord este condi ţionată de climă şi
relief. În nord zonalitatea latitudinală se exprimă pe toată suprafaţa continentului (de la Pacific la
Atlantic); aceasta interesează zonele de tundr ă, silvotundr ă, pădure de conifere. Mai spre sud,
zonalitatea latitudinală este modificată esenţial de particularităţile reliefale ale Americii de Nord.
În regiunea de la est de Cordiliera nord-american ă zonalitatea este mai bine exprimat ă, dar
într-o formă originală, oarecum asemănătoare cu situaţia de pe faţada pacifică a Asiei.
În partea vestică, montană, a Americii de Nord, diversele formaţiuni vegetale sunt repartizate
teritorial sub dubla influenţă a Oceanului Pacific şi reliefului.
Dat fiind faptul că partea sudică a Americii de Nord şi America Centrală nu se caracterizează
prin spaţii continentale largi, deşi se găsesc în zonele tropicală şi subtropicală, deşerturile vaste de
tipul Saharei sau a celor asiatice lipsesc.
Fără vegetaţie sunt zonele acoperite cu gheţari continentali: cea mai mare parte a
Groenlandei, partea centrală a Insulei Ellesmere, unele sectoare din Insula Baffin.
Tundra acoper ă regiunile libere de gheaţă din Groenlanda şi Arhipelagurile Nordice precum
şi bordura nordică a masei continentale. În peninsula Labrador şi Insula Terra Nova, tundra avanseaz ă
mult spre sud, ceea ce se explic ă prin influenţa curentului rece al Labradorului (în Insula Terra Nova
ajunge până la 47º N, latitudinea Iaşului).
Componenţa floristică specifică difer ă foarte puţin de tundra euro-asiatică:
- sectoarelor celor mai nordice le sunt caracteristice tundra cu muşchi ( Polytrichum dicranum)
i licheni (Cladonia rangiferina, Cl.nivalis), mari suprafe e fiind acoperite cu mla tini, lacuri
ş soluri poligonale.
sau ţ ş
- Mai spre sud, larg r ăspândite sunt plantele cu flori şi tufe de arbori pitici ca: mesteceni pitici
( Betula glandulosa), arini pitici, sălcii pitice.
Silvotundra (de la litoralul estic al Labradorului până în regiunea fluviului Mackenzie) (mai
extinsă la vest de Golful Hudson) este de fapt o tundr ă mai bogată în vegetaţie ierboasă, ca şi în
Eurasia, dar presărată cu arbori, din ce în ce mai deşi spre sud, până se trece la pădurea propriu-zisă.
Arborii din silvotundr ă sunt reprezentaţi prin specii care apar la limita nordică a pădurii de conifere
( Picea mariana, Picea glauca, Larix laricina – zada canadiană). Ca şi în Peninsula Scandinavică,
tundra americană avansează spre sud dincolo de limita ei zonală, pe înălţimile Cordilierilor.
Pădurea de conifere (taigaua nord-americană) este cea mai vastă zonă vegetală din America de
Nord, întinzându-se de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ
5000km, pe direcţia E-V, între Terra Nova şi Alaska).
Taigaua
de specii. nord
Aici, americana
alaturi deendemice,
de speciile la est de muntii speciisecare
Stancosi
cresc multe caracterizeaza
se intalnesc prin mare uniformitate
in padurea de conifere
europeana. Dintre elementele componente amintim: molidul de Canada ( Picea Canadensis), pinul de
Banks ( Pinus banksiana) – cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam ( Abies
balsamea) – din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase ca:
mesteacanul papirifer ( Betula papirifera) – cu o scoarta neteda pe care indienii o foloseau pentru
constructia barcilor, plopul balsamifer ( Populus balsamifera ), plopul tremurator ( Populus
tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de coacaz (rosu si negru) , zmeur, afin,
iar solul este acoperit in buna parte cu muschi si licheni.
In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea laurentiana),
raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sf.Laurentiu, extinzandu-se si de-a lungul
Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre
Atlantic, Gf.Fundy, estuarul Sf.Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone.
Dintre elementele
canadensis, mesteacanulcomponente: pinul
galben ( Betula alb), artarul
lutea ( Pinusdestrobus
zahar), ( Acer
pinul saccharum
rosu ( Pinus resinosa
), frasinul ), tsuga
american
( Fraxinus nigra), teiul american (Tilia americana) etc.
In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica. Domina speciile endemice,
la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice. Clima umeda (si cu iarna blanda) din zona
pacifica este favorabila dezvoltarii padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti,
ierburi. Arborii sunt vigurosi, atingand inaltimi de 80-100m (sau chiar mai mult). Cele mai
caracteristice specii de arbori sunt : molidul de Sitka ( Picea sitchensis), bradul Douglas ( Pseudotsuga
mucronata), tsuga ( Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata) – ultimele doua fiind
endemisme.
96

Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere, domina speciile
de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben ( Pinus ponderosa),.
Pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre sud, pana la latitudinea
de 35° N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din arbori adaptati la o clima mai uscata ca:
bradul alb (Abies concolor ), pinul de zahar ( Pinus lambertiana), cedrul californian ( Libocedrus
decurrens), bradul Douglas ( Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti:
- Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110m, prezent mai ales in
Muntii Coastelor
- Sequoiadendron giganteum, mai ales pe coastele vestice ale Sierrei Nevada, cu inaltimi
de 76-91m, cu circumferinta trunchiului de pana la 11m.
In estul continentului padurea mixta trece mai departe spre sud intr-o padure de foioase
originală, cunoscută sub denumirea de pă durea appalachiană , deoarece este r ăspandită pe versanţii
Muntilor Appallachi şi în vecinatatea lor. Se extinde in principal pe directia nord-sud (la est de fluviul
Mississippi, dar şi la vest). Spre nord limita acestei p ăduri depaşeşte paralelele lacurilor Erie si
Ontario, ajungând la vest pân ă în prerie. Pădurea aceasta este foarte bogată in specii, unele endemice,
altele comune cu cele din Europa de vest sau Asia de Est, Numeroase sunt speciile de stejari americani
(Quercus alba, Q.Macrocarpa), alături de care cresc fagul ( Fagus grandifolia), castanul (Castanea
dentata), platanul ( Platanus occidentalis), frasinul, teiul.
In sudul pădurii de foioase appalachiene apar arbori termofili ca: magnolia ( Magnolia
ocuminata ), tulipierul
Prin aceasta se(sau
facearborele
trecereadelalalea) ( Liriodendron
pădurea de foioase tulipifera),
subtropicală caria
, ve(şCarya
nic verde, ).
albadiferenţiată ca
structur ă şi aspect in funcţie de factorii edafici. Aceast ă pădure se desf ăşoar ă intre statele Virginia (est)
şi Texas (in vest).
Pe solurile zvântate cresc păduri de palmier pitic american (Sabal), pe solurile cu drenaj mediu
cresc păduri de pini subtropicali si p ăduri de foioase cu stejari si magnolii, în care abund ă lianele si
epifitele, iar pe solurile supraumezite din peninsula Florida si câmpia litorală a Golfului Mexic se
dezvoltă păduri de chiparos de baltă (Taxodium districhum)( endemic).
Între arealul ocupat cu diferite tipuri de păduri din estul atlantic si pân ă la poalele Stâncoşilor
(vest) se găseste domeniul stepelor (preria americană).
În nord, preria intr ă în contact cu pădurea de conifere, printr-o fâsie îngusta de silvostepă.
Aceasta ocupă regiuni ale podişurilor interioare, de la râurile Sakatchewan, Athabaska, până la partea
de nord a Câmpiei Mexicane şi aliniamentul râului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de
graminee,
mai bogataiarcacovorul
cea aarborescent are specii dePreria
stepelor euroasiatice. stejar,se
artar, frasin. Flora
diferentiaza preriilor
spatial nord-americane
in functie este
de conditiile
climatice (in special precipitatii).
In nord-est, preria este bogata in masa vegetala, cuprinzand ierburi inalte, care ajung pana la
1.5m inaltime, ca: Stipa spartea (specie de colilie), Agropiron tenerum, Andropogon furcatus etc.
Spre vest si sud-vest, preria este alcatuita din ierburi mai scunde, care de obicei nu depasesc
50cm. Cele mai raspandite sunt gramineele, intre care: iarba bizonilor (Bulbis dactyloides). Inspre
limita de sud-vest a preriei apar desisuri de arbusti xerofitici si opuntii care anunta trecerea spre
vegetatia xerofitica subtropicala si deserturile americane.
In functie de gradul de ariditate, in aceasta parte a continentului se intalnesc:
- paduri de pin si ienupar (ienuparuk de Utah, cu inaltimi de 10-15m)
- formatiuni de tufisuri xerofitice, alcatuite din stejari vesnic verzi, ericacee, pelin, la care
se adauga foarte numerosi cactiusi si opuntii, reprezentati prin sute de specii.
- Pentru regiunile aride sunt de asemenea caracteristice iuca (yucca) si agavele
(endemice).
Vegetatia de semideserturi si deserturi tropicale si subtropicale se intalneste in regiunea
Podisului Marelui Bazin (cu iernni reci), Podisul Colorado, Mojave, Gila, Podisul Mexic (Sonora).
Death Valley (cel mai cald de şert american, cu temp. medii ale lunii iulie de 39°C si precipitatii de sub
50mm pe an), zona de la vest de Marele Lac Sarat.
In America Centrala Istmica (inclusiv sudul Floridei, cea mai mare parte a peninsulei
Californiei) se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale (vesnic verzi) in partea estica, mai umeda, in
timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului,
pe podisurile inalte, apar asociatii de savana.
97

Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, campec, lemnul de
lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago.
Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica.
In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale padurilor tropicale
umede (in zona litorala) si savanele (in interior). Reprezentativa este flora Cubei ce insumeaza peste
6300 specii cormofite, din care peste 50% sunt endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se
dezvolta tufisuri dese si spinoase cu frunze cazatoare numite „manigua”. In Muntii Sierra Maestra
vegetatia este polietajata. Etajul inferior, denumit „yaxalles” are ca simbol arborele yaya ( Oxandra
lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul „frangales”, cel mai umed, cu numerosi
palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare.
II. Vegetatia Americii de Sud se remarca printr-o mare bogatie de specii (ceea ce se explica
prin pozitia geografica dar si prin evolutia paleogeografica). Continentul se intinde din zona
ecuatoriala a emisferei nordice in zona temperata a emisferei sudice. Pozitia sa pe Glob nu s-a
schimbat in limite largi, si astfel diferitele tipuri zonale de vegetatie au evoluat nestingherite
aproximativ in aceleasi locuri.
Partea nordica a Americii de Sud (pana la cca. 40 °S) formeaza regiunea floristica
neotropicala, iar partea sudica a continentului intra in limitele regiunii floristice antarctice.
Flora Anzilor difera in mare masura de flora estului extraandin. Ea s-a format mult mai tarziu,
pe masura ce Cordiliera andina s-a ridicat.
Flora
mai saraca Americii
in specii, darde Sud este
numarul foarte bogatae in
endemismelor endemisme (chiar si in regiunea antarctica, care e
mare).
Ca si in America de Nord, in America de Sud Cordiliera Anzilor impune o distribuire spatiala
a diverselor tipuri de vegetatie (fata de estul extraandin). In vestul andin se impune zonalitatea
verticala, iar in est cea latitudinala.
Mari suprafete in America de Sud sunt acoperite cu paduri tropicale umede (padurea
ecuatoriala), numite de Humboldt „hilea” iar de braziliei „selvas”. Ele ocupa cea mai mare parte a
bazinului amazonian si o parte a bazinului Orinoco.
Padurea ecuatoriala sudamericana se caracterizeaza prin mare bogatie de specii, endemism
pronuntat, aspect heterogen (cu genuri si specii amestecate), cu stratificare complicata (care poate sa
ajunga la 12 etaje). Arborii din etajul superior pot atinge 80-100m inaltime, cuprinzand numerosi
palmieri ca: Ceiba pentandra, Raphia vinifera, cocotieri (peste 30 specii). In hilea sudamericana cresc
si unele specii intrate in cultura: Theobroma cacao (arborele de cacao), Hevea brasiliensis (arborele de
cauciuc).
abanos). Numeroase sunt lianele si epifitele. Nu lipsesc nici esentele cu lemn pretios (palisandru,
Pe flancul estic al Anzilor hilea urca pana la 1000-1500m. La periferia sa sudica, in Podisul
Braziliei, exista o banda ingusta de paduri alcatuite aproape complet din palmieri.
Spre sud si spre nord, in limitele climatului subecuatorial (cu sezon secetos), padurea tropicala
umeda cedeaza locul savanelor si padurilor uscate.
Savanele ocupa spatiile cele mai largi la sud de padurea ecuatoriala, unde sut si foarte
diversificate:
Campos cuprinde:
a. savana tipica, campo limpo („savana curata, limpede, lipsita de arbori, fara
tufisuri”) formata din ierburi inalte in care predomina gramineele ( Paspalum,
Andropogon, Aristida), alaturi de care cresc composee si leguminoase. Este
raspandita in Podisul Braziliei, la sud de paralela capitalei Brasilia.
b. Campo („savana patata”, „murdara”) este o savana cu tufisuri rare, copaci
sujo sau
scunzi izolati palcuri rare de padure xerofitica.
c. Campo cerrado („savana inchisa”) este o savana cu tufisuri si palcuri de padure
din arbori scunzi, care sunt dominante.
In savana sudamericana sunt raspanditi arbori cu coroana sub forma de umbrela, cactusi
arborescenti si euforbiacee, alaturi de alte plante xerofitice suculente.
In nord-estul Podisului Braziliei creste o padure rara, tipica (asemanatoare cu padurea
Miombo din Africa, dar cu arbori mai rari si predominarea culorii albe in timpul sezonlui uscat).
Aceasta padure se numeste caatinga (ceea ce in limba tupi inseamna vegetatie/padure alba). In
componenta sa intra unele plante adaptate la seceta indelungata (prin tulpini voluminoase in care
98

inmagazineaza apa), multi palmieri (intre care interesant este palmierul de ceara, care este o
adevarata fabrica de ceara vegetala, ce se rade de pe tulpina sau se extrage din frunze prin fierbere;
din maduva tulpinii sale se extrage o faina comestibila; frunzele sunt folosite pentru acoperisuri si
impletituri; din r ă d ă cina se extrag substante farmaceutice; fructele sunt consumate de localnici crude
sau fierte).
Savanele din emisfera nordica a Americii de Sud (llanos) (Bazinul Orinoco), difera de cele din
sud prin aspect si componenta floristica. Campurile de ierburi (dominate de graminee si
dicotiledonate) sunt presarate cu arbori (intre care cei mai numerosi sunt palmierii).
Vegetaţia xerofitică din America de Sud poartă unele denumiri locale:
Chaco, care de fapt este o câmpie cu vegeta ţie de tipul Campo Cerrado, se întinde în nordul
Argentinei, vestul Paraguay, sudul Boliviei. În Gran Chaco sunt întâlnite, printre altele, 2 specii de
arbori ce fac parte din familii diferite, dar cunoscute sub numele popular comun, quebracho:
quebracho roşu (Schinopsis Lorentzii), quebracho alb (Aspidosperma quebracho).
Vegetaţia subtropicală ocupă în America de Sud o suprafaţă relativ mică, dar este destul de
diferenţiată ca aspect:
- în sudul şi sud-estul Podişului Braziliei (unde precipitaţiile sunt abundente) cresc păduri
subtropicale în care abundă speciile de Araucaria; în subarboretul acestor păduri creşte
ceaiul de Paraguay (Ilex Paraguaiensis)
- un alt tip de vegetaţie subtropicală este pampasul (o formaţiune stepică r ăspândită în
partea central estic a Argentinei; e alc tuit din specii sudamericane de graminee, din
genurile care crescăîn stepa Europei; pampasurile
ă ă sunt azi complet des ţelenite formând
grânarul Argentinei.
- Spre vest şi sud-vest precipitaţiile sunt tot mai reduse, pampasurile trecând într-o step ă
degradată şi apoi în semideşerturi.
În Patagonia, de exemplu, cre şte o vegetaţie de ierburi scunde şi rare, cactuşi pitici şi
plante sub formă de pernuţă din genurile Azorella şi Bolax.
Pe faţada pacifică a continentului, la latitudinea Patagoniei, în condi ţiile de climă foarte umedă
şi r ăcoroasă, cresc păduri bogate în masă vegetală şi în specii.
Vegetaţia Anzilor este dispusă în etaje altitudinale, cu diferenţieri substanţiale între
compartimentele montane de la diferite latitudini.
a.Anzii Nordici. Până la altitudinea de 1500m intr ă în limitele etajului climatic al tierrei
caliente. Aici cresc păduri ecuatoriale de tipul celor zonale, diferenţiate în funcţie de factorii locali.
Concare
din ţin propor ţii ridicate
se extrage de natural).
cauciuc palmieri (inclusiv bananier),
Etajul inferior ficu şpi ă(între
al acestei care bogat
duri este şi Castilloa şuri de ,arbu
în desielastica un ficus
şti şi
arbori scunzi (între care care arborele de cacao). Spre limita de nord a Anzilor, componen ţa p ădurilor
se modifică deoarece apare un sezon f ăr ă ploi; aici domină arbori ce-şi schimbă frunzele în sezonul
secetos. În lungul litoralului Pacific, al M ării Caraibilor cresc păduri de mangrove.
Intre 1500-3000m (cu modificări locale ale acestor valori altitudinale), în limitele climatului
tierra templada), întâlnim o pădure montană din care dispar palmierii, dominante fiind ferigile
arborescente, bambusul. Această pădure găzduieşte arborele de chinin ă, arbustul de coca. P ădurile
tierrei templada sunt în cea mai mare parte defri şate, fiind zona cea mai favorabil ă pentru om.
De la aproximativ 3000m se intr ă în domeniul tierrei fria. Între 3000-3800m cresc p ăduri dese
şi încâlcite (bogate în epifite, liane); arborii sunt scunzi, torsiona ţi, predomină diferite specii de stejari
sud-americani; ericacee, bambuşi şi ferigi. La înălţimi de peste 3800m, pân ă la limita ză pezilor
permanente, Anzii Nordici sunt lipsiţi de păduri; este zona numită „paramos” cu aspecte diferite:
prerie
câmpuri(step alpinlipsite
de ăpietre ă cu graminee
de vegetaşţiie.plante cu flori originale ca aspect; terenuri ml ăştinoase; sau chiar
b.Anzii CentraliVegetaţia nu mai este tot atât de abundent ă ca în Anzii Nordici. P ăduri mai
bine încheiate apar în nord-est (unde precipitaţiile sunt mai abundente); etajarea lor este similar ă celei
din Anzii Nordici.
În restul Anzilor centrali domină peisajul de stepă montană, pustiu şi semipustiu. Cele mai
vaste spaţii de pustiu şi semipustiu apar în vest şi sud-vest (unde e situat pustiul Atacama). În acest
sector vegetaţia spontană sau culturile apar doar în oazele din lungul râurilor montane sau în câmpia
litorală (de o parte şi de alta a puţinelor râuri ce coboar ă din Anzi şi ating ţărmul).
99

În zona înaltă, mai ales pe platourile vaste ale Anzilor Perului şi Boliviei creşte o vegetaţie de
stepă montană, cunoscută şi sub numele de puna. Puna e dominată de graminee, izolat existând şi
arbori scunzi. În sud-est puna e tot mai săracă în masă vegetală, cu aspect chiar de semipustiu şi se
numeşte tola (sau puna uscată).
În depresiunile închise şi aride, pe soluri săr ăturoase, cresc tufe de pelin şi efedra. Culmile
cele mai înalte ale Anzilor Centrali sunt un domeniu de pustiu alpin şi ză pezi permanente.
c. În Anzii Meridionali apar deosebiri pe de o parte între vegeta ţia flancului estic şi cea a
flancului vestic şi pe de altă parte între nordul şi sudul acestei regiuni.
Pe versantul dinspre Pacific, compartimentele inferioare ale Anzilor sunt acoperite, în nord, de
o vegetaţie alcătuită din tufişuri (ce amintesc de maquisul european); spre sud, pe m ăsur ă ce
umiditatea creşte, apar păduri de foioase (cu mult fag sud-american) care urc ă în altitudine până la
2000m; pe măsur ă ce se înaintează spre sud, pădurea montană este tot mai exuberantă (apar conifere,
bambus, ferigi arborescente, cedri – Libocedrus; trunchiurile şi crengile sunt inundate de liane,
muşchi, licheni).
În această parte a Anzilor meridionali, pădurea urcă până în zona ză pezilor veşnice (pajiştea
alpină practic lipseşte şi limbile gheţarilor pătrund în interiorul pădurilor).
La limita sudică, pădurea cedează locul tundrei.
Pe flancul estic al Anzilor Meridionali (cu umiditate redus ă), compartimentele inferioare sunt
acoperite cu o vegetaţie de stepă temperată; compartimentele de altitudine medie sunt acoperite de
p duri mixte (cu foioase, în special fag – Nothofagus i conifere); pe la altitudinea de 2500m p durile
ă
dispar şi apar pajiştile alpine. ş ă
Spre sud, etajul p ădurilor montane este tot mai îngust pentru a dispare complet în Ţara de Foc,
unde cedează locul tundrei.
I. Fauna Americii de Nord este bogată în specii endemice dar şi în alte elemente.
În extremul nord, în apă şi pe ţărm se întâlnesc foci, morse, ursul alb ( Ursus maritimus), în apă:
balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar în tundr ă. Elementele caracteristice sunt boul moscat
(Ovibos moscatus), renul american – caribu ( Rangifer arcticus, R. pearyi), renul european
(aclimatizat), lupul polar (Canis tundrarum), nevăstuica polar ă (Mustela arctica), vulpea polar ă
( Alopex galopus), păsări acvatice etc.
În taiga se întâlnesc: elanul american, bizonul de p ădure, cerbul wapiti, jderul nord-american,
vidra, scuncul, nurca americană, lupul, ursul brun, ursul negru american, râsul, castorul, ondrata,
eratizon, veveriţa roşie.
În p ădurile amestecate şi p ădurile de foioase: ursul negru baribal şi alte animale care tr ăiesc în
taiga: lupul, vulpea, vidra. Alte animale: câinele enot, bursucul american, cerbul de Virginia.
În preria americană tr ăieşte o faună bogată mai ales în copitate (animale de talie mare:
ierbivore; de talie mică: rozătoare. La acestea se adaugă numeroase păsări. Caracteristice sunt: bizonul
(Bisin bison), antilopa americană (dispărută aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de
prerie, multe rozătoare dintre care unele endemice (c ăţelul de pământ – câinele de prerie), şarpele taur,
crotalul, curcanul sălbatic, cocoşul de prerie.
În sud-vest, în regiunile aride se întâlnesc şerpi cu clopoţei, păianjeni veninoşi, scorpioni.
În munţii din vestul nord-american tr ăiesc unele animale de talie mare: ursul Grizzli, berbecul
de munte (Ovis montana), cerbul, c ă prioara, şi animale mai mici (iepurele, veveri ţa, marmota).
În America Centrală există o faună amestecată a celor două regiuni majore – holarctică şi
neotropicală; sunt prezente: şoarecele marsupial (endemism), porcul spinos arboricol, ursul cu tromp ă,
şarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre p ăsări: quetzalul (ce figurează ca simbol pe stema
Guatemalei).
Fauna insulelor Americii Centrale este mai s ăracă: şoareci, şobolani arboricoli (cu blană
preţioasă şi carne comestibilă), şopârlele abundă (iguana rinocer, iguana cu mască), şerpii Boa subţiri,
crocodilul de Cuba; printre endemisme: broasca de Antile, salamandra cavernicol ă, broscuţa liliputană
Sminthillus.
II. Fauna Americii de Sud este bogată datorită condiţiilor de dezvoltare extrem de variate şi
favorabile (sunt extinse suprafeţele deschise, cu vegetaţie ierboasă de tufişuri, ce au permis
dezvoltarea ierbivorelor, apoi carnivorelor, există regiuni montane, cu condiţii de dezvoltare a unor
elemente faunistice proprii, mari suprafeţe sunt ocupate de păduri tropicale umede).
100

Diversificarea faunei determină divizarea regiunii neotropicale în:

1. Subregiunea chiliano-patagoneză (teritorii deschise, regiuni montane, stepa, de şerturi,
pampas)
2. Subregiunea braziliană (teritorii închise, dominate de pădurea tropicală
Subregiunea Chiliano-patagoneză cuprinde sudul continentului şi o fâşie ce merge spre nord în
zona înaltă a Anzilor. Dintre elementele faunistice: condorul (r ăspândit în zona înalt ă a Anzilor
Ecuadorului, până pe stâncile ţărmului sudului), nandul (Rhea darwin) (din podi şurile Boliviei până în
Patagonia de sud), lama (r ăspândită în zona alpină a Ecuadorului şi Perului, pânăîn sud, în Câmpiil
Patagoniei şi Ţara de Foc; cu 2 specii sălbatice: guanaco şi vigonia – mai mică şi cu lână mai
fină; 2 specii domestice: lama propriu-zisă, alpaga.
În Anzi există şi unele elemente relicte: marsupiale, cerbul pudu ( Pudu pudu) (în Anzii Chilieni),
ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) (Anzii din Peru şi Chile).
În pampasurile argentiniene alături de nandu sunt prezente rozătoare (mai ales cele să pătoare;
formele săritoare, caracteristice pentru stepele şi deşerturile altor continente, aici lipsesc complet):
viscacia-viscacia (echivalent al marmotei de stepă), tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), mara
(iepurele de pampas). Se mai întâlnesc: pisica pampasurilor ( Felis pajeros), micul cerb de pampas
(Odocoileus bezoarcticus), nutria, tatui, câinele lui Magellan (Canis Magellanicus) (cel mai mare
dintre carnivorele din America de Sud, r ăspândit în pădurile de fag ale Ţării de Foc, Patagoniei,
Chile).
Fauna spontan (nandu, cerbi, roz toare mari) a fost în mare parte distrus de europeni datorit
extinderii creşterii ăvitelor (cornute mari)
ă dar şi a cailor. A fost de asemenea adusă iepurele din Europa,ă
care s-a înmulţit foarte mult în Argentina, devenind dăunător pentru culturi (cea ce a determinat o
campanie de distrugere).
Subregiunea Braziliană cuprinde nordul, centrul şi estul continentului. Fauna se adă posteşte în
pădurile tropicale, chaco, catinga, campos cerrados, llanos.
Pădurea se remarcă prin prezenţa unei lumi animale foarte variate şi bogate. Nicăieri pe suprafaţa
Globului nu se întâlneşte o faună atât de adaptată la viaţa arboricolă. Este de subliniat că un număr
mare dintre mamifere au coada prehensil ă.
În general, subregiunea braziliană este patria maimuţelor (maimuţe urlătoare, maimuţe capucini,
maimuţe mătăsoase), tapirilor (Tapirus americanus), leneşilor ( Bradypus trydactilus). Cerbul de
pampas, cerbii suliţari etc. fac parte la rîndul lor din ierbivorele endemice.
Carnivorele sunt de asemenea numeroase: ursuleţul cu nas (Nasus rufa), vidra uriaşă braziliană,
câinele primitiv,
amintim jaguarul
porcul spinos ( Panthera
cu coad oncaă).(Cercolabes
ă prehensil Lor li se adaug ă o variat
prehensilis ă faunţăa de
), veveri rozătoare
brazilian printre
ă, porcul decare
ap ă
capibara, aguti , paca. Interesante sunt îndeosebi tatuul ( Priodontes giganteus) şi furnicarul
(Myrmecophaga).
În această subregiune tr ăiesc numeroase specii de lilieci (Vampirium spectrum), marsupiale
(oposumul, şoareci marsupiali), reptile (anaconda, şarpele regal, crocodilul de Guatemala, caimanul de
mlaştină, şopârla cu coadă de crocodil).
Extrem de variată este lumea păsărilor, unde întâlnim tucanul, colibri, papagali, pas ărea clopot,
pasărea-olar etc. Peştii au ca reprezentanţi specifici ţiparul electric (Gymnotus electricus) şi piranya.
De o bogăţie f ăr ă seamăn este lumea insectelor, în majoritatea lor necunoscute înc ă, din care nu lipsesc
păianjeni uriaşi ( Avicularia).
Insulele Galapagos au o faună proprie cu un pronunţat caracter endemic (ca de altfel şi flora).
Dintre endemismele faunistice – porumbelul Nasapelia, anumite specii de cormorani, cocostârci,
ţpinguinul deşăGalapagos
estoasă uria (Spheniscus).manduculus) (cel mai nordic element al acestui gen), broasca
(Testudo elephantopus
În Insulele Falkland tr ăiesc pinguini, albatroşi, pescăruşi, o muscă f ăr ă aripi, insecta lui Racoviţă
( Antarctica racovitzai) etc. Datorită condiţiilor restrictive de climat şi suprafeţei reduse a ariei
continentale numărul şi varietatea speciilor de animale este redus.
Continentul american a fost populat relativ târziu, de la N la S. America precolumbian ă era slab
populat ă, chiar şi regiunile ce apar favorabile unor densit ăţi umane mari. Europenii au găsit zone mari cu
densităţi slabe, sau lipsite de populaţie deşi condiţiile erau bune (ex. California era pustie).
Maimuţele antropoide lipsesc din America, deci omul nu s-a n ăscut aici. Maimuţele platirine din
America s-au detaşat de primate înaintea apariţiei str ămoşilor antropoidelor şi hominidelor.
101

Cele mai multe indicii arată ca primii colonizatori ai Americii au venit prin Asia de NE ajungând
în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă, estul Asiei de Pen. Alaska.
(- amerindienii sunt înrudiţi cu populaţiile Asiei de NE prin caracterele lor fizice: culoare galben ă a
pielii, ochii negri şi adesea înclinaţi, pomeţii proeminenţi, părul negru şi drept, incisivi în formă de lopată
(aplatizaţi)
- în mormintele funerare vechi siberiene s-au g ăsit schelete asemănătoare celor descoperite în America
de Nord
- să paturile arheologice de la Telegraph Creek (NE Columbiei Britanice) au scos la iveală unelte de
obsidiană datate 9000 îen şi asemănătoare cu cele din Hokkaido, datate 13000îen
- limba quechua seamănă cu o prototurcă).
Se pune şi problema unei origini pacifice. Nu este exclus ca unii indivizi s ă fi venit din V f ăr ă să
treacă prin str. Bering. Unele ambarcaţiuni chineze şi japoneze puteau fi împinse de furtuni şi să ajungă
pe coastele vestice ale Americii. (se pune întrebarea dacă elemente ale civilizaţiei din epoca Jomon,
civilizaţie japoneză din mileniul I îen, nu ar fi p ătruns pe ţărmul ecuadorian pentru a da naştere
civilizaţiei de Valdivia ; influenţele chineze şi japoneze pătrunse din vest nu aveau cum să modifice
sensibil compoziţia rasială amerindian ă, deoarece era un material uman de acelaţi tip cu migranţii
pătrunşi prin Alaska.
Există unele elemente care pledează pentru deplasarea donspre Micronezia, Polinezia,
Macronezia (indienii din Amazonia folosesc sarbacana - tubul pentru suflat săgeţi – ca şi populaţia
b tina din Asia de SE ; aceasta este o coinciden , sau sarbacana amazonian î i are originea în Asia
deăşSE ?şă ţă ă ş
Unele ipoteze îndr ăzneţe acceptă pătrunderea influenţelor indoneziene prin Est, traversând
Oceanul Indian şi Atlantic. Se vorbeşte şi de influenţe egiptene, feniciene, greceşti, arabe.
Nimic nu este mai cert însă ca popularea Americii prin NV (prin Alaska). Fluxul din această
direcţie a beneficiat de unele avantaje: chiar şi în condiţiile actuale este uşor pentru o barcă rudimentar ă
să treacă din Asia prin strâmtoarea Bering (80 km) spre America; iarna strâmtoarea este înghe ţată şi
poate fi trecută cu piciorul; în timpul glaciaţiunii maxime din cuaternar nivelul Oceanului a scăzut astfel
încât strâmtoarea se putea trece pe uscat .
Se pune întrebarea dacă migranţii nu au fost împiedicaţi de calotele glaciare. Se ştie însă că
gheţarii din Munţii Stâncoşi nu au f ăcut întotdeauna joncţiunea cu calota canadiană, fiind aşadar
intervale de timp în care exista un culoar de trecere N – S prin care se putea trece: pentru anul 8000 îen
existenţa unui larg culoar N – S este dovedită, dar omul pătrunsese cu mult înainte îm America.
Să paseam
se ăturileănarheologice de de
ă cu obiectele la la
Calico (California)
Fen Ho au scos
(China) datate la iveal
75.000 ă obiecte
– 60.000 îen.datând din anul 48.000îen, care
Cea mai sigur ă dovadă a prezenţei omului în America (din seria dovezilor vechi) – scheletele
umane de la San Diego (California), datate 46.000îen, în Anzii Perului – vestigii datate 20.000îen, în
Patagonia – 6700îen. Deci, omul a str ă bătut cei 15000 km ce separ ă Alaska de Patagonia în cca. 40 000
ani.
Se apreciază că grupurile care treceau din Asia în America erau alcătuite din puţini indivizi, au
urmat trasee diferite în America, s-au izolat, ceea ce a dus la diferen ţierea grupurilor (astfel s-ar putea
explica faptul că sunt insule de indieni de statur ă mare – adulţii grupului Bororo au în medie 1.75m – în
zone dominate de indieni de statur ă mică; unele grupuri de indieni au corpul fragil, al ţii sunt corpolenţi;
există grupuri de dolicocefali ce apar în medii dominate de brahicefali). O tr ăsătur ă comună a
amerindienilor este preponderenţa grupei sanquine 0. În general, impresia de omogenitate fizică a
amerindienilor se impune faţă de unele tr ăsături originale cu caracter local.
LimbileBabel):
limbi (Turnul amerindiene:
Quechuase–apreciaz că inca
vorbit ăăde în America Latinmai
şi – era cea ă precolumbian ă seşiivorbeau
r ăspândită. Inca sunt ceicca. 1700
care au
încercat o cartografiere a limbilor vorbite în America de Sud şi Centrală. Analiza r ăspândirii limbilor
vorbite arată situaţii interesante: limbi din aceeaşi familie pulverizate în spaţii izolate în cadrul unor
domenii ale altor limbi: 130 limbi ale grupului arawak erau vorbite în areale izolate r ăspândite în toată
Amazonia, pe litoralul Atlantic şi în Antile; limbi din grupul tupi-guarani erau vorbite în Paraguay, dar şi
pe ţărmul atlantic al Braziliei, în Amazonia; limba caraibiană era vorbită în Antile dar şi în bazinul
superior al lui Xingu (Brazilia).
În ceea ce priveşte numărul amerindienilor ce populau America la sosirea europenilor,
aprecierile dau cifre ce variază în limite foarte largi: unele estim ări vechi acordă cifra de 1 mil pentru
102

America de Nord şi 6-7 mil pentru America Centrală şi de Sud. Aprecieri ulterioare avansează cifre mult
mai mari: 4-7 milioane pentru Anzi şi 40-45 milioane pentru întregul continent. Observaţiile recente cu
ajutorul aerofotogrametriei – care au depistat areale de vechi culturi agricole şi aşezări neinventariate în
trecut – au ridicat cifra la 80 milioane locuitori precolumbieni.
Chiar dacă se acceptă cifrele cele mai ridicate, America se prezenta îns ă, la venirea europenilor,
ca un spaţiu slab populat, cu vaste teritorii practic nepopulate. America precolumbiană, deşi slab
populat ă, nu a fost lipsită de civilizaţii avansate pentru acea perioadă: două mari civilizaţii
precolumbiene apar ţin Americii Andine: vastul Imperiu Inca (centrat pe Anzii peruvieni şi bolivieni, cu
capitala la Cuzco; Inca s-a remarcat prin organizarea social ă de excepţie); Imperiul Aztec (din Podişul
Mexican, cu capitala la Tenochtitlan), iar o alt ă mare civilizaţie, Maya, este centrată în Peninsula
Yucatan, fiind renumită prin ampla dezvoltare a artei.
Toate aceste civilizaţii s-au dovedit a fi fragile faţă de colonizatori.
Deşi veniţi în număr mic, europenii au reuşit să creeze imperii vaste, f ăr ă opoziţia importantă din
partea băştinaşilor. Amerindienii, reduşi la vestigii de muzeu în S.U.A, mare parte a Canadei, Antile,
metizaţi sau nu, alcătuiesc fondul populaţiei locale în numeroase alte regiuni ale Americii (din acest
punct de vedere există mari diferenţe între America anglo-saxonă şi America Latină).
În perioada imediat următoare anului 1492, numărul amerindienilor s-a redus considerabil
datorită bolilor introduse de europeni (cronicile citează triburi care au fost reduse la ¼ de o singur ă
epidemie de variolă), datorită masacr ării lor de către colonişti (masacrele au dus la dispariţia completă a
popula iei autohtone din unele regiuni continentale sau chiar din unele insule ale Americii Centrale:
Haiti). ţ
Aşadar, datorită reducerii numărului amerindienilor după 1492, America post-columbiană se
prezenta ca un spaţiu aproape vid. Acest vid a fost umplut, pe parcursul a 5 secole, prin import masiv de
populaţie (a fost o experienţă necunoscută de alt continent).
Popularea Americii post-columbiene a fost un proces social-istoric cu aspecte regionale distincte
în funcţie de caracterele popoarelor colonizatoare, de tipul de colonizare adoptat de fiecare popor
colonizator. Cinci puteri europene s-au avântat spre America pentru a o coloniza: patru dintre ele au
ocupat vaste teritorii (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa), iar Olanda s-a mărginit doar la un spaţiu
restrâns în raport cu celelalte.
Chiar dacă după instalarea europenilor în America s-a declan şat un curent de imigrare destul de
pestriţ, fiecare din regiunile Lumii noi poartă amprenta primului grup colonizator.
Se disting două sisteme de colonizare: în nord, colonizatorii anglo-saxoni (au fost confruntaţi
cu unşat,spa
defri ţiuţelenit,
des geografic slabînaintarea
cultivat, organizat,lorţelul
s-a lor eralinear
f ăcut pământul,
– de lape
estcare l-au– obligând
la vest cucerit pas
b ăşcu
tinapas,
şii sl-au
ă se
retragă în regiunile cele mai puţin favorabile agriculturii; deci, colonizarea anglo-saxonă s-a f ăcut
metodic, sistematic, constituindu-se un peisaj umanizat nou); în sud, sistemul de colonizare iberic (a
fost cu totul de altă natur ă, scopul era avansarea rapidă, jefuirea avuţiei indiene, încărcarea cu pr ăzi
masive; deci, nu s-a creat un front de colonizare; înaintarea s-a f ăcut în diferite direcţii şi s-au format
nuclee administrative – în puncte de interes strategic, în regiunile bogate în metale pre ţioase – care se
sprijineau pe structurile sociale preexistente).
În perioada 1500-1800, fluxul de populaţie spre America este reprezentat mai ales de populaţii
europene, îndeosebi ale Imperiilor colonizatoare. Acest flux a fost mult mai pronunţat în America de
Nord. În America de Sud în această perioadă doar 300 000 iberici au sosit, dar aici ace ştia formau
clasa dominantă din punct de vedere militar, administrativ, proprietari de p ământ.
Un aspect al populării Americii, cu implicaţii sociale importante, îl constituie transferul de
negri
declandin
şat Africa,
datorităcare a început
insuficien pe la mijlocul
ţei mâinii de lucru secolului
pe plantaţal
iileXVI-lea.
create deComer
ţul cuîn“abanos
europeni regiunileuman” s-a
tropicale
ale Americii. Primele loturi au fost aduse pe planta ţiile din Indiile Olandeze, apoi a cuprins areale
geografice tot mai largi din Caraibe, NE Braziliei, Guyana, SE Americii de Nord.
După 1800, fluxul migratoriu spre America de Sud r ămâne în continuare mai slab, dar
continuu, cu predominare netă a elementului sud-european în toate etapele dinaintea celui de-al doilea
R ăzboi Mondial. Dupa R II, a predominat un flux de popula ţie asiatică (chinezi, japonezi, indieni).
În America de Nord, anii 1840, 1890 marcheaz ă două etape cu noi implicaţii în structura
etnică: după 1840 are loc o imigrare masivă a populaţiei germane, irlandeze, scandinave, care
depăşeşte repede numărul imigranţilor anglo-saxoni; începând din 1890, structura imigran ţilor se
103

scimbă în favoarea Europei Meridionale şi Orientale (1890 – din totalul imigran ţilor, 25% proveneau
din Imperiul Austro-Ungar, 22% din Italia, 20% din Rusia).
Populaţia Americii devine aşadar din ce în ce mai pestriţă.
Începând din 1930 sunt elaborate legi care limiteaz ă imigrarea în S.U.A. şi Canada.
Structura etnică actuală
În America de Nord se poate vorbi de o preponderen ţă a albilor faţă de negri, asiatici,
amerindieni (aici metisajul este foarte slab). În America de Sud nici una din marile categorii umane nu
are preponderenţa atât de evidentă precum albii în America de Nord. Aici nu s-a creat o barier ă rasială,
metisajul fiind foarte pronunţat: metişi (albi+amerindieni), mulatri (albi+negri), zambos (negri +
amerindieni), cholos (metişi şi amerindieni).
Populaţia albă (urmaşii coloniştilor europeni, stabiliţi în număr mare odată cu începutul
secolului XVIII): spanioli, portughezi, britanici, francezi, olandezi, germani, italieni, austrieci, unguri,
ruşi etc. Albii constituie grupa demografic ă dominantă în S.U.A. şi Canada (peste 75%). În America
de Sud populaţia europeană a avut tendinţa de a se stabili în regiunile mai reci (Argentina – 90%
populaţie albă, Uruguay – 90%). Valori reduse ale procentului populaţiei albe se întâlnesc în statele
Americii Latine cu procent mare al popula ţiei metisate: Columbia, Haiti, Ecuador, Guyana.
Ponderea amerindienilor în populaţia actuală difer ă în funcţie de evoluţia istorică a statelor
respective. În America Anglo-saxonă numărul amerindienilor puri este foarte redus, apreciat la cca. 1
mil (din care peste 2/3 sunt în Canada): indienii care tr ăiesc în rezervaţii şi inuiţii (eschimoşii) ce
tr iesc în nordul extrem. Cel mai mare grup de indieni din America de Nord este Navajo, care tr ie te
laăE de Marele Canion, mai ales pe teritoriul Arizonei. Alte grupuri mai mari de indieni se întâlnesc ă şîn
Dakota de Sud. În America Latină amerindienii sunt în număr mai mare (cca. 15 mil): Guatemala
(65%), Peru (49%), Bolivia (42%). Numărul cel mai redus – indienii din bazinul Amazoniei , a c ăror
scădere numerică, de la cca. 4 mil (la venirea colonizatorilor) la cca. 120 000 (azi) a fost cauzat ă de
bolile aduse de europeni, de masacre şi, mai recent, de deschiderea spre dezvoltare a teritoriului
amazonian: construirea transamazonianului şi a altor drumuri, despăduririle în diverse scopuri,
dezvoltarea sectorului minier).
Negrii – număr apreciabil în America de Nord (S.U.A. – 13%, mai ales în SE, în Carolina,
Virginia, Louisiana, Florida, sau în oraşe mari din N şi E: Waswhington DC, Baltimore, Chicago,
Detroit, New York (Harlem).
În America Latină cele mai mari procente ale popula ţiei negre se întâlnesc în state şi teritorii
ale Americii Centrale Insulare unde populaţia neagr ă este majoritar ă: peste 90% în Antigua şi
Barbuda,Asiaticii
Martinica, peste 2/3
constituie în Jamaica,
ultimul grup deDominica,
imigran ţiHaiti,
sosiţiBarbados etc.aceştia s-au îndreptat mai ales
în America;
spre zona Caraibilor, litoralul N al Americii de Sud. Se remarc ă japonezii, chinezii, indienii: Guyana
(51% indieni), Surinam (15% indonezieni). În SUA procentul asiaticilor este de 4% (japonezi, chinezi,
filipinezi). În Brazilia se întâlne şte cea mai mare comunitate japoneză de pe glob.
Numărul metişilor este minim în America de Nord, aceştia deţinând procente importante în:
El Salvador (85%), Honduras (80%), Nicaragua (70%), Chile (66%), Columbia (48%).
America de azi este un continent slab populat în compara ţie cu suprafaţa sa. Populaţia număr ă
peste 750 milioane locuitori, din care peste 290 milioane în America Anglo-saxonă şi cca. 460
milioane în America Latină.
Începând din anii 50, procentul populaţiei Americii de Nord în populaţia modială începe să
scadă, comparativ cu cel al ponderii populaţiei sud americane care creşte: 1950 – America de Nord
(6.5% din totalul populaţiei mondiale), America de Sud (6%); azi: America de Nord (5.2%), America
de Sud (8.3%).
sporului natural şExplica ţia const
i a indicelui în evoluţia
deă fertilitate. diferen
Sporul ţiată aareindicatorilor
natural demografici,
valori reduse în SUA (7.7maila ales
mie),a
Canada (7.9 la mie), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare din America Latină explozia demografică
este în plină evoluţie (SN peste 30 la mie în Honduras, Guatemala, Haiti; SN între 20-30 la mie în
Paraguay, Ecuador, Mexic, Nicaragua). Sunt şi state cu valori de 10-15 la mie a sporului natural, ceea
ce le confer ă o dinamică demografică mult mai armonioasă (Argentina, Chile, Columbia, Cuba).
Densitatea populaţiei, pe ansamblul contientului este de dou ă ori mai mică decât media
globului (cca.18 locuitori/kmp), cu diferenţe mari la nivelul statelor. Cele mai mari densit ăţi se
înregistrează în statele cu expansiune spaţială redusă din bazinul Mării Caraibilor şi Istmul Central
American: Bermude (1 140 loc/kmp), Barbados (peste 600 loc/kmp), Puerto Rico (peste 400),
104

Martinica (peste 300) El Salvador (peste 270). Statele cele mai mari au densităţi mici datorită unor
restricţii de ordin natural (morfologice şi climatice), apariţia (în SUA şi Canada) a echilibrului
demografic condiţionat de dezvoltarea lor economică, m ăsurilor restrictive privind imigraţia etc: SUA
(28), Canada (3), Brazilia (19).
America este continentul cu o urbanizare globală superioar ă mediei mondiale (America de
Nord – 76%, America de Sud – 71%). Procentele mari ale populaţiei urbane din SUA şi Canada sunt
explicabile prin nivelul ridicat de dezvoltare economică (sinonim cu afirmarea unor habitate moderne,
de mari dimensiuni). Surprinzător poate părea însă procentul ridicat al populaţiei urbane într-un
subcontinent care se află într-o etapă inferioar ă a afirmării economice: Venezuela (unul din cele mai
mari procente de pe Glob – 91%), Uruguay, Argentina, Chile (peste 80%), Mexic, Brazilia (peste
70%).
În evoluţia oraşelor americane se constată două tendinţe: dezvoltarea mult mai rapidă a
oraşelor din zona tropicală faţă de cele de la latitudini temperate; în ţările în curs de dezvoltare cel mai
rapid ritm de creştere îl are oraşul cel mai mare a ţării. În ansamblul continentului sunt caracteristice
megalopolisurile:
1. Boswash (Boston – Washington, incluzând New York)
2. Chipitts (Chicago – Pittsburg)
3. San San (Megalopolisul Californian – San Francisco – San Diego)
4. Megalopolisul Mexican (sau aglomeraţia urbană Ciudad de Mexico)
5. Megalopolisul Brazilian (rezultat din contopirea a trei aglomera ii urbane: Sao Paulo, Rio de
Janeiro, Belo Horizonte). ţ
Datorită condiţiilor particulare de desf ăşurare longitudinală, latitudinală şi altitudinală,
America deţine şi o serie de recorduri urbane:
- cele mai mari aşezări la altitudini mari (inclusiv cea mai înalt ă capitală – La Paz, 4100m; Bogota,
Quito)
- cel mai sudic oraş al Terrei – Ushuaia (54°47’ lat.S)
- cel mai nordic oraş al Terrei – Thule (77° 33’ lat.N)
III.1.4.Australia si Oceania
Oceania, ca masa continentala se intinde pe 5.000 km de la S la N, cca 12.000 km de la V la
E. Denimirea de oceania se refera la gruparea de insule si arhipelaguri raspandite in partea centrala si
sudica a Pacificului (1.250.000 km2 fata de imensitatea oceanului Pacific).
Insulele
Restul demari alede
10.000 Oceaniei
insule, sunt reduse: Noua
in majoritatea Guinee,
lor insule Noua
mici si f Zeelanda,
mici, abia Noua Caledonie,
rasar din ocean. Hawai.
Acest „continent”, Oceania, se desfasoara in general intre Arhipelagul Hawai in N si Noua
Zeelanda in S, intre meridianele de 31o long. E si 110o long. V. Oceania este o mare imensa presarata
cu insule si nu un continent marginit de ape marine.
Dupa geneza insulele sunt: de origine continentala, vulcanica si coraligena.
Sub raport geostructural exista o serie de caractere care ne arata ca insulele Oceaniei se situeaza
intr-unul dintre urmatoarele sisteme geostructurale: la marginea continentului, in zona de tranzitie si in
aria oceanului
Principalele insule continentale ocupa regiunea occidentala a” continentului” insular. Aceste
insule au cele mai intinse suprafete, iar relieful lor ofera forme de diferite extensii (?), si anume:
munti, podisuri, campii, sau campii litorale, deseori cu plaje intinse si cordoane litorale. Cele mai
importante insule, strans legate genetic de cutarile neozoice (?) sunt: Noua Guinee, Noua Caledonie,
Noua Zeelanda.
Insulele vulcanice – sunt numeroase si interesante ca peisaj. Se gasesc de obicei alaturi de o
multime de insule joase, de natura coraligena.
Pentru Oceania, vulcanismul si cutremurele reprezinta manifestari frecvente, aici aflandu-se cateva
sute de vulcani activi si cateva mii stinsi si submarini. In multe regiuni, torentii de lava se solidifica,
dand nastere la relief.
Insulele coraligene – acestea sunt joase, aproape de nivelul oceanului, in interior aflandu-se
lagune care pot avea legatura directa cu apa oceanului, sau pot fi izolate. In ceea ce priveste varsta
insulelor coraligene, se accepta totusi perioada de la cateva zeci de ani la cateva mii de ani. Insulele
105

coraligene de tip atol ….. uscat, abia iesite la suprafata oceanului, au inaltimi reduse si latimi care
depasesc 300-500 m.
Se considera ca Oceania are o clima tipic oceanica, apropiata de cea a primaverii vsnice
(precipitatii abundente, vanturi regulate).
Tipuri de vegetatie – Oceania, fiind formata din insule distantate, vegetatia este saracacioasa in
specii. In mare parte are caracter endmic. Acolo unde sunt inaltimi mai mari apar paduri ecuatoriale,
subecuatoriale, savane, vegetatie specifica zonei temperate sau subantarctice, sau vegetatie de
mangrove sau de mlastine.
Fauna - prezinta cateva caractere prin care se deosebeste de fauna celorlalte continente. Este
caracteristic endemismul accentuat, datorita izolarii insulelor. O serie de animale au caractere
primitive (unele uriase ale unor grupe de familii): sarpele boa (in regiunile calde) in Noua Guinee;
soparlele uriase ating 15-20 m? cm? lungime; pasari nezburatoare (pasarea moas?); o pasare
particulara este pasarea kiwi;etc.
In ceea ce priveste Australia, harta intocmita de Ptolemeu i.H. face referire la existenta unui
mare uscat sin Emisfera Sudica, pe care il numeste Terra Australis Icoynita. In 1605, continentul
Australia este atins ptr prima data de echopajul olandez condus de Jonsz (Jansz?). In 1788, navigatorul
englez James Cook intemeiaza prima colonie engleza in Australia, si apoi ia fiinta portul Sydney.
Australia are o suprafata de 7.686.850 km2 si este situata in S-E Asiei, la contactul dintre O.
Indian si O. Pacific, intre lat. 10o 41’ N si 39o 8’ S, pe o lungime de 3.900 km; long. 113 o 9’ (Capul
Kuvier) in V si 153o 39’ (Capul Bylon) in E, pe o lungime de 4.000 km. Aceasta pozitie geografica ne
arata ca Australia este asezata in zonele de clima tropicala si temperata, caracter ce se reflecta si in
celelalte elemente fizico-geografice. Are 5% din suprafata Terrei. Configuratia Australiei cuprinde:
1. Blocul continental – constituie partea cea mai importanta a Australiei, ocupand 90% din
suprafata totala a acestuia.
2. Sistemul de peninsule – ocupa 672.000 km2. Cele mai importante peninsule sunt: York,
Aren (N Australiei), Eyre (S Australiei)
3. Sistemul de insule - reprezinta 1,5 % din totalul suprafetei Australiei (Tasmania – 67.869
km2).
4. Self = o extindere aprox. mare, dar repartitia lui este inegala, fiind f extins in gof (golful?)
Carpentania, M. Carafura;.Pe latura V se ingusteaza mult, ptr ca apoi sa se largeasca in jurul Insulei
Kangona si in Stramtoarea Bass. Pe latura E self este f ingust, mai ales in sectorul sudic, pana la
Brisbane.
Australia
continentelor se caracterizeaza
sudice, sub
lipsit de campii in aspect
lungulmorfologic
tarmurilor, printr-un reliefcu
dar in schimb masiv, tabular,
intinse specific
podisuri dominate
de munti insulari, sau de catene muntoase lipsite de varfuri semete. Cel mai coborat punct este la 12 m
sub nivelul oceanului, iar cel mai ridicat este de 2234 m, in Alpii Australiei. Relieful Australiei se
imparte astfel: podis si deal 65%, campii 32,7%, munti 1,5 %.
Podisul Australiei de V – ocupa mai mult de 1/2 din suprafata continentului si reprezinta o
regiune tabulara cu altitudine medie de 300-500 m. Marginile Pod. Australiei de V inaltate de miscari
tectonice recente se ridica sub forma unor masive cu aspect insular si varfuri tesite; cei mai inalti sunt
in E – masivul McDonnel de 1500 m; zone depresionare care au luat nastere prin prabusire. In N-V
acestui podis se ridica sub forma unui horst cunoscut sub denumirea de Kimberley (600-800 m). In S-
V marginile sunt reprezentate prin cateva culmi inguste si lungi, M-tii Darling (500-600 m). In partea
de N-E apar cateva inaltimi mai mici, deluroase, cu aspect de horsturi, intens peneplenizate, din care
fac parte Colinele Silwen. Regiunea din interiorul podisului este mai joasa in comparatie cu marginile
intens peneplenizate,
zone desertice si acoperita
se ridica cu nuante
pe o axa centrala de grohotisuri
orientata si dedenisip
V-E o serie eoliene.
masive Din reziduale,
insulare mijlocul acestuia
care
separa desertul Australiei de V in trei mari parti:
a) Marele desert de nisip in N-E (deserturile Gibson si Victoria).Cea mai lata campie litorala
este in S.
b) Depresiunea Centrala (Lowland) – are relief de campii, de deal si de masive muntoase
izolate. Aceasta depresiune centrala reprezinta cea mai intinsa zona de scufundare a Australiei (vasta
campie dezvoltata pe roci sedimentare in bazine hidrografice). Pozitia acestei depresiuni intre cele 2
mari unitati: in V podis si in E M-tii Australiei, ii confera caracterul de depresiune centrala. Ea
106

reprezinta o vasta zona de scufundare din precambrian si are 3 mari unitati: campia nordica litorala,
campia de mijloc a fluviului Eyre si campia sudica.
b.1. Campia nordica – se desfasoara in lungimea litoralului format de Golful Carpentania cu
putin deasupra nivelului oceanului. Este neteda si alcatuita din depozite formate din aluviuni. Spre s,
campia are aspectul unor coline, iar la V este dominata de Pod. Bankly (?).
b.2. Campia de mijloc – este situata in bazinul hidrografic Eyre, cu o zona depresionara cu
altitudinea cea mai coborata din intreaga Australie, ceea ce confirma caracterul acesteia tectonic si
endoreic.
b.3. Campia sudica – este cea mai tipica campie fluviala a Australiei, dezvoltata pe bazinul
hidrografic, are orientare S-V, N-E.
Depresiunea centrala este larg valurita si reprezinta o asociatie de portiuni joase in care apar
campiile amintite, si zone cu portiuni deluroase, care separa aceste campii.
c) Cordiliera Australiana – Muntii marii cumpene de apa. Reprezinta partea cea mai unitara
si cea mai inalta a continentului, fiind dispusa de-a lungul marginii de rasarit, incepand din
extremitatea N a Pen. York, si pana la extremitatea S ce trece dincolo de zona de prabusire a stramtorii
Batts, in Tazmania. Aceasta catena lunga de 3.400 km formeaza Cordiliera Australiana, si uneori
impropriu Alpii Australiei, desi acestia nu au nicio trasatura comuna cu cele ale Alpilor din Europa.
Alpii Australiei constituie un lant muntos mult mai vechi, format in faza hercinica, si prezinta o
fragmentare pronuntata, consecinta a falierii si denudatiei intense care au dus la 1200 m. In general,
M-tii Cordilierii Australiei se prezinta ca un ansamblu de culmi si podis inalte, taiate adanc de rauri. In
unele parti Cordilierii ajung pana la tarm, unde pe vrsantii abrupti, in V, coboara in trepte formand o
regiune de dealuri.
Privind in ansamblu, relieful Australiei, desi pare simplu, prezinta totusi forme destul de
complexe, incepand din cambrian si pana astazi.
Australia apartine in general zonei cu clima calda, dar cu toate acestea prezinta o serie de
caracteristici dintre care repartitia concentrica a regimurilor climatice ca urmare a diferentelor
evidente dintre partile ext. si int. continentale. Factorii principali ai climei sunt:
• Pozitia matematica pe glob
• Raportul dintre uscat si ocean
• Curentii oceanici
• Altitudinea
• Intinderea mare a liniilor principale ale reliefului
De-a lungul tropicului care il imparte aproape simetric, Australia apartine in majoritate zonei de
clima calda si numai latura sudica se incadreaza in zona temperata. In intregime in emisfera
australa anotimpurile sunt inverse fata de emisfera N. Masele de aer care influenteaza continentul
sunt de origini diferite:
• aer polar de anticiclonul indian S, care aduce precipitatii pe latura de S-V, mai ales iarna;
• aer tropical maritim dinspre O. Pacific spre tarmul E al Australiei, avand precipitatii
bogate in tot timpul anului;
• aerul ecuatorial, care genereaza vanturi musonice si cicloni tropicali patrunde pe
continent inspre N-V si aduce precipitatii in anotimpul de vara austral.
• Aerul tropical continental, format in interiorul Australiei, intensifica ariditatea climei prin
deplasarea lui spre exterior in timpul verii.
Ca urmare, in repartitia regimurilor climatice se observa o anumita legitate geografica, si anume aceea
a dezvoltarii lor concentrice de la exterior spre interior, care arata influenta oceanica si continentala.
Cele 3 mari unitati concentrice sunt:
• Fasia externa sau marginala cu caracter tropical si subtropical
• Fasia mediana semiarida
• Interiorul cu caracter arid

O trasatura distincta o constituie concentrarea puternica a populatiei si a activitatii economice
in S-E continentului, zona favorabila dezvoltarii economice, in care la sfarsitul sec. XVIII au inceput
procesele de valorificare a resurselor naturale.
107

Populaţia Australoceaniei este de peste 30,7 mil. loc. (01.07.2007, estimare ONU), ceea ce
înseamnă 0,005 % din populaţia lumii; din această populaţie, cea mai mare parte o deţine Australia
(61,9 %), Noua Zeelandă (12,8 %) şi Papua-Noua Guinee (15,9 %).
Dacă se ia în calcul numai suprafaţa uscată a Oceaniei, respectiv f ăr ă Noua Zeelandă şi
Papua-Noua Guinee (care deţin 89,3 % din suprafa ţa insular ă) înseamnă că pe cele 10000 de insule
şi atoli/recifi din imensitatea pacifică (suprafaţa uscată este echivalentă cu aproximativ suprafaţa
României), tr ăiesc 2,5 mil. loc. (21,9 % din suprafa ţa insular ă a Oceaniei), ceea ce înseamnă o
densitate medie cu mult sub cea mondială (10,92 loc./km2) şi faţă de densitatea medie2 demografică
înregistrată în Noua Zeelandă (circa 15 loc/km ), Noua Caledonie (circa 11 loc/km ) sau Papua-
Noua Guinee (puţin peste 11 loc./km2).
În Australia, condiţiile geografice naturale deosebit de grele, impuse de clima cald ă, cu
exces de ariditate (peste 85 % din suprafaţa sa este ocupată de deşerturi şi semideşerturi), condiţiile
de habitat fiind dificile, la care se adaugă popularea modernă târzie (după sec. al XVIII-lea), totul a
determinat ca popularea să fie dintre cele mai sc ăzute faţă de alte regiuni ale lumii: o popula ţie
numerică apropiată de cea a României, dar pe o suprafa ţă de 33 de ori mai mare. A şa se explică de
ce densitatea medie în Australia este printre cele mai mici din lume (2,5 loc./km 2). Cu toate acestea
în zona capitalei australiene densitatea medie este de 137 loc/km2, iar în statul Victoria – media
demografică este de 17 loc/km2 şi în teritoriul New South Walles – 8 loc/km2. De asemenea, cu toate
condiţiile temperate-reci mai aspre de clim ă, Tasmania înregistrează o medie demografică de 7
loc/km2. Spa ii imense din Northern Territory (0,15 loc/km2), Western Australia (0,75 loc/km2) i
ţ
din South Australia (1,5 loc/km2) şi chiar Queensland (2,1 loc/km 2) sunt nelocuite. Există zone ş
urbane aglomerate (Sidney, Melborne, Perth, Hobart) unde densitatea medie dep ăşeşte 500 sau chiar
1500 loc/km2.
În Noua Zeelandă 75% din populaţie este concentrată pe Insula de Nord (care cuprinde 43%
din teritoriul ţării – 23,4 loc/km2, cu mult peste media demografic ă a ţării), dar în zonele litorale
concentrarea demografică este şi mai pronunţată (numai aglomeraţia urbană Auckland concentrează
peste o treime din populaţia ţării). Insula de Sud a Noii Zeelande, stâncoas ă, montană, cu climă
temperată spre rece, face ca densitatea medie să fie foarte mică (6 loc/km2).
În Papua Noua Guinee, vegetaţia luxuriantă, terenurile montane accidentate, marile suprafeţe
cu mlaştini şi mangrove din Câmpia Fly, determin ă o slabă populare a teritoriului, dar în National
Capital District densitatea medie este de 1060 loc/km 2, iar în Western Highlands Province densitatea
medie depăşeşte 53 loc/km2. În Southern Highlands Province şi în insulele Bougainville (North
Solomons)
În densitatea medie a popula
Noua Caledonie ţiei depăşteritoriu
(al cincelea eşte de dou oriărime,
ca ă m pe cea dup
naţională. Guinee, insulele
ă Noua
neozeelandeze şi Tasmania), zona de exploatare minier ă şi litorală concentrează peste patru cincimi
din populaţia a acestui teritoriu francez de peste mări, numai aglomeraţia urbană Nouméa deţine
75% din populaţia teritoriului (peste 1000 loc/km2). Media demografică insular ă din Nouvelle
Calédonie este foarte bună pentru Insula de Sud (17 loc/km) în Île des Pins (13 loc/km 2), Île Bélep
(12 loc/km2) şi în Îles de Loyauté (11 loc/km 2, unde pe insula Ouvéa se înregistrează o mare medie
demografică – peste 30 loc/km2), dar nu acelaşi lucru poate fi consemnat în Insula de Nord (5
loc/km) şi Îles Marquises (7 loc/km2).
Insulele Oceaniei sunt populate bine, în cea mai mare parte, cu densităţi medii de peste 500
loc/km2 (Koror/Palau, Saipan/Northern Mariana Islands), de 200-500 loc/km 2 (Guam, Marshall,
Tuvalu, Chuuk/Truk, atolul Atafu), dar şi între 100-200 loc./km2 (Tokelau, Kiribati, Micronezia,
Insulele Mariane de Nord, insula Tuamasaga/Samoa, atolii Vaitapu şi Nanumaga din Tuvalu). Cele
2
mai mari densităţ(2
Majuro/Marshall i de441
popula ţie 2sunt
loc/km în insula
), Honiara South Tarawa/Gilbert-Kiribati
District/Solomon (2 232 loc/km2), (2 295 Funafuti/Tuvalu
atolul loc/km ), atolul
(1 610 loc/km ), insula Rarotonga/Cook (1 790 loc/km ), insula Aiutaki/Cook (1 063 loc/km2), atolul
2 2
Kwajalain (665 loc/km2). Cu toate acestea numeroşi atoli şi insule muntoase (vulcanice) sunt lipsite
de populaţie sau sunt slab populate, cum ar fi insuliţele din jurul Noii Zeelande, Jarvis Bay,
Christmas Islands, Cocos/Keeling Islands, insulele Manuae, Rakahanga, Palmerston şi Nassau din
Cook Islands, atolii Bikini şi Rongelap din I-le Solomon, cele mai nordice insule din Mariane de
Nord (peste 143 km2 de insule nelocuite), Rock Islands (47 km2) şi Sonsorol din Palau, insulele
Ducie, Henderson şi Oeno din Pitcairn Group (42 km 2 nelocuiţi), insulele Va’a-o-Fonoti şi Aiga-i-le-
108

Tai din Samoa, grupurile insulare Choseuil, Guadalcanal, Isabel, Rennell-Bellona din Solomon
Islands (cu densităţi medii de 5-6 loc/km 2), Grupul Torba/Vanuatu.
Oraşele Australoceaniei sunt destul de numeroase în teritoriile insulare (99 de oraşe în
Oceania, f ăr ă Noua Zeelandă şi Australia), dar, caracteristica geografică cea mai importantă a
acestora este amplasarea lor litorală (peste 97 % în Oceania), în interiorul insulelor mai mari din
Noua Guinee, Noua Caledonie şi Noua Zeelandă, precum şi în Australia se înregistrează şi unele
mari oraşe: Canberra (339.727 loc), Bendingo (68.715 loc), Bathurst (27 037loc), Dubbo (30.937
loc), Toowoomba (89.338 loc), Tamworth (32.543 loc), Orange (31.970 loc), Ipswich (15.233 loc),
Ballarat (72.999 loc), Broken Hill (20.963 loc), Mariland (loc), Kalgoorlie-Boulder (28.281 loc),
Coolgardie (19.102 loc), Barcaldine (10.119 loc), Lounceston (68.443 loc), Albury (69.880 loc),
Allice Springs (24.640 loc).
Cele mai mari aglomeraţii urbane (2006) se află în Australia (14 ca număr) şi Noua Zeelandă (7 ca
număr) şi doar 4 ca num ăr în Papua-Noua Guinee, Fiji, Noua Caledonie şi Polinezia Franceză (toate
cu peste 100 000 locuitori fiecare Sydney, Melbourne, Brisbane, Auckland NZ, Perth, Adelaide, Gold
Coast, Wellington NZ, Christchurch NZ, Canberra, Newcastle, Gosford, Port Moresby (Papua NG)
, Wollongong, Hamilton NZ, Sunshine Coast, Suva (Fiji), Nouméa (N. Caledonie), Geelong,
Hobart, Papeete (Polinezia Fr.), Napier NZ, Townsville, Dunedin NZ, Tauranga NZ.
O alt ă caracteristică geografică o constituie gradul foarte ridicat de concentrare demografică
teritorială a aglomeraţiilor urbane (în general peste 50-60 % din popula ţ ia total ă ). Astfel, în ora şele
cu peste 100 mii locuitori se afl ă 75% din popula ţ ia Australiei, iar în cele din Noua Zeeland ă peste
70 % din popula ţ ia ţă rii (mai mult, numai în Aglomera ţ ia Auckland – Auckland (416.900 loc),
Manukau (374.000 loc), North Shore (254.000 loc), Waitakere (197.700 loc), Lower Hutt (100.100
loc) – din insula nordică a Noii Zeelande se află peste 48% din populaţia acestei insule). Acelaşi
lucru îl putem spune şi despre aglomeraţia Papeete care deţine 60% din populaţia teritoriului (14 din
cele 19 oraşe ale Polineziei Franceze se află în Îles du Vent, chiar dac ă oraşul Papeete-26.191 loc
este cu puţin mai mic decât Faaa-28.339 loc.).
În Australia situaţia geografică a polarizării urbane teritoriale este foarte pronunţată:
• Sydney, Newcastle, Gosford, Woollongog şi Albury de ţ in 78% din popula ţ ia New South
Walles;
• Melbourne, Geelong, Ballarat şi Bendigo de ţ in 84% din popula ţ ia Victoriei;
• Brisbane, Gold Coast, Sunshine Coast, Townsville şi Cairns (98.981 loc) de ţ in 73% din
popula ţ ia Queensland;
• Perth-Fremantle,
Albany (22.045 Rockingham
loc.) de ţ in 73% (60.667
din popula loc.), Northam
ţ ia Western Territory;(23.235 loc.), Bunbury (45.299 loc.),
• Hobart, Launceston, Devonport (21.575 loc.), Burnie (19.134 loc.) de ţ in peste 54% din
popula ţ ia insulei Tasmania.
În majoritatea insulelor Oceaniei, cele mai mari ora şe sunt şi capitale teritoriale,
concentrând o popula ţ ie numeroasă în compara ţ ie cu restul teritoriului:
• Avarua/ Rarotonga (12.188 loc) din Cook Islands de ţ ine 68% din popula ţ ia teritoriului
tutelat de noua Zeeland ă (urmă toarea a şezare urbană , ca numă r de locuitori, se afl ă la mare
distan ţă de capital ă – Aitutaki-1946 loc.);
• Suva şi Lautoka (30.083 loc., agl. urb.) de ţ in 32% din popula ţ ia insulelor Fiji, ora şele
Lami (10.556 loc.) şi Nadi/Nandi (15.220) fiind la mare distan ţă de capitala Suva;
• Cele mai mari 4 ora şe ale Marshall Islands ( Delap-Uliga-Darit /Majuro, Ebeye /Kwajalain,
Rairok/Majuro) de ţ in 57% din popula ţ ia statului (de altfel aglomera ţ ia Delap-Uliga-Darit de ţ ine
jumă tate• din
Aglomera ţ iiaa urban
popula ţ ă a ţă
Pohnpei ( Krolonia-Palikir-Nett-Kitti-Madolenihmw
ii); – 30.000 loc.) împreun ă
cu aglomera ţ ia Chuuk/Truk (Weno-Tol-Fefen – 23.000 loc.) de ţ in jumă tate din popula ţ ia Federa ţ iei
microneziene (de altfel, capitala statului Kosrae – Lelu şi capitala statului Yap – Colonia sunt
singurele a şeză ri urbane din aceste state federale);
• Aglomera ţ ia Nouméa din Nouvelle Calédonie de ţ ine 74% din popula ţ ia teritoriului (de
altfel, capitala teritoriului are o popula ţ ie – 91.386 loc – cu mult mai numeroas ă decât cea a
ora şelor Mont-Doré-24.195 loc., Dumbéa-18.602 loc. şi Paita-12.062 loc.);
• Capitala Alofi este cea mai mare a şezare din insula Niue cu mult fa ţă de celelalte din
insul ă ( Hakupu, Tamakautoga, Mutalau, Tuapa şi Avatele );
109

• Kingston (1.772 loc) este singura a şezare din insula Norfolk care apar ţ ine Australiei, a şa
cum şi Adamstown (46 loc.) este pentru insula Pitcairn (teritoriu dublu tutelat de Marea Britanie şi
Noua Zeeland ă );
• San Jose (1.361 loc.) şi Songsong (1.411 loc.) de ţ in jumă tate din popula ţ ia insulelor Tinian
şi Rota, iar cele 11 ora şe din grupul Saipan ( San Antonio – 4.741 loc, Garapan – 3.588 loc.,
Koblerville – 3.543 loc., San Vincente – 3.494 loc., Tanapag – 3.318 loc., Chalan Kanoa – 3.108 loc,
Kagman – 3.026 loc., Dandan – 2.718 loc., Gualo Rai – 2.354 loc., Susupe – 2.083 loc., Capital Hill
– 1.496 loc. şi Navy Hill – 1.001 loc.) de ţ in 55% din popula ţ ia teritoriului Northern Mariana
Islands (USA);
• Capitala Koror (10.743 loc.) are o popula ţ ie cu mult mai mare decât a or ăşelelor Meyuns
şi Kloulklubed , revenindu-i 58% din popula ţ ia republicii Palau;
• Aglomera ţ ia urbană Tuamasuga-Apia (60.734 loc.) de ţ ine 35% din popula ţ ia statului
Samoa, unde capitala (38.836 loc.) este de departe cel mai mare ora ş al ţă rii, urmat ă de Vaitele
(5.200 loc.), Faleasi’u (3.209 loc.) şi Vailele (3.175 loc.), Le’auva’a (2.828 loc.) şi Fale’ula (2.394
loc.);
• Capitala Solomon Islands – Honiara (49.107 loc.) – de ţ ine 70% din popula ţ ia urbană a
ţă rii, celelalte ora şe având un numă r de locuitori cu mult mai mic: Noro (3.482 loc.), Gizo (2.960
loc.), Auki (1.606 loc.) şi Tulagi (1.333 loc.);
• Singura aglomerare urbană – Vaiaku – din Fongafale Islet (alcă tuit ă din „villages”
Vaiaku, Alapi, Senala, Teone, Tekavatoeotoe şi Fakaifou-Lofeagai ) de ţ ine jumă tate din popula ţ ia
celor 9 atoli (Funafuti, Nanumaga, Nanumea, Niulakita, Niutao, Nui, Nukufetau, Nukulaelae,
Vaitupu) ai statului Tuvalu;
În Papua – Noua Guinee aglomera ţ ia urbană din capital ă – Port Moresby – este cel mai
mare polarizator uman (37% din popula ţ ia urbană a ţă rii); alte ora şe mai importante sunt: Lae
(78.038 loc.), Arawa (36.443 loc), Mount Hagen (27.782 loc.), Madang (27.394 loc.),
Kokopo/Vunamami (20.262 loc.), Wewak (19.724 loc.), Popondetta (19.556 loc.), Goroka (18.618
loc.), Mendi (17.119 loc.), Kimbe (14.656 loc.), Bulolo-Wau (12.912 loc.), Daru (12.879 loc.),
Kavieng (11.560 loc.) şi Alotau (10.025 loc.).
În afara celor două ora şe mai importante (capitala Port Vila – 29.356 loc. şi
Luganville/Santo – 10.738 loc.) celelalte ora şe din republica Vanuatu sunt foarte mici ( Port Orly,
Isangel, Lukatoro, Longana şi Sola ).
Betio (12.509 loc.) este cea mai mare a şezare din grupul insular Kiribati/Gilbert, care
împreun
3.939 ă cuBairiki
loc., celelalte 8 a şezloc.,
– 2.766 ă ri din
Eitainsula South
– 2.299 Bonriki( B– ikinebeu
loc.,Tarawa – 6.170
2.119 loc., loc., Teaoraereke
Temwaiku – 2.011 loc.,–
Ambo, Banraeaba, Buariki ) de ţ in 90% din cea mai populat ă insul ă a statului Kiribati, celelalte
insule având a şeză ri ( villages ) de câteva sute de locuitori ( Bakaka/Tamana, Buariki/South Tabiteua,
Kuuma/ Butaritari, Roreti/ Arorare, Rungata/ Nikunau, Tabiang/ Beru, Tabiang/ Abemama şi
Tuarabu/ Abaiang), doar câteva depăşesc cu pu ţ in 1.000 loc. fiecare ( Buota/ North Tarawa şi
Rawannawi/Marakei), cel mai mare fiind Makin/Makin (1.834 loc).
A şeză rile Atafu, Fakaofo, Nukunonu din cei trei atoli omonimi ai teritoriului Tokelau (de N.
Aiwo, Anabar, Anetan, Anibare, Baiti, Boe, Buada, Denigomudu, Ewa, Ijuw, Nibok,
Zeeland ă ),
Uaboe şi Yaren (672 loc., aici se afl ă re şedin ţ a republicii) din Republica Nauru şi cele din Teritoriul
Francez Wallis şi Futuna ( Aka-Aka, Alele, Falaleu, Halalo, Liku, Mala’e, Ono, Taoa, Utufoa,
Vailala şi Vaitupu ) au cîteva sute de locuitori fiecare, cele mai mari din aceste teritorii fiind Mata-
Utu (1.191 loc.-re şedin ţ a Wallis et Futuna) şi Meneng (cea mai mare a şezare din republica Nauru).
Insula
(1.122 loc.), Guam
care este (care
cel maieste ă de
micadministrat
dintre toate or ăSUA)
şelele are re şedin
insulei ( Tamuning ăşelul Hagâtña/Agana
ţ a în or
-10.833 loc., Mangilao-
7.794 loc., Yigo-6.391 loc., Astumbo-5.207 loc., Barrigada-4.417 loc., Agana Heights, Agat,
Anderson Air Force Base, Apra Harbour, Dededo, Mongmong, Ordot ).
In etapele urmatoare regiunea S-E a cunoscut o insemnata dezvoltare,fapt care o deosebeste si

acum de celelalte parti ale Australiei, aflate la un nivel mai redus de urbanizare. In continentul
Australia distingem urmatoarele regiuni:
110

1. Regiunea de S-E – cadrul natural favorabil si resursele naturale variate au contribuit la dezvoltarea
economica a acestei regiuni, care concentreaza mai mult de jumatate din populatia Australiei si aprox.
75% din productia industriala a tarii. Dintre ramurile industriale mentionam:
- siderurgia, care foloseste carbuni de pe continent si are ca centru Newcastle.
- ind. constructiilor de masini: Sydney, Melbourne
- ind. chimica: Sydney, Melbourne, Geelong
- ind. textila, bazata pe prelucrarea lanii
Agricultura – are caracter intensiv. Pe langa productia industriala, se distinge si prin activitatea
portuara: Sydney, Melbourne. Aceste orase indeplinesc functii urbane complexe, centre carbonifere si
siderurgice.
2. Regiunea mediteraneana – pe baza valorificarii resurselor naturale (minereuri de fier situate la V
de Golf Spencel), aceasta regiune si-a sporit importanta in cadrul activitatilor economice ale
Australiei, inregistrandu-se modificariin utilizarea terenurilor si in reteaua cailor de comunicatii.
- metalurgie feroasa cu centrul la Kalgoordie.
- metalurgie neferoasa : Port Pirie
- grau si alte produse agricole
- orasele principale sunt situate la golf: Sevensen, Spencer, Port Pirie
3. Regiunea Murray – Darling – regiune cu soluri fertile, creearea unor irigatii prin folosirea apelor
fluviilor. Toate acestea au contribuit la transformarea in cea mai importanta zona agricola a tarii, in
care se obtin 2/3 din productia de grau, legume, fructe.
- In aceasta regiune se creste un nr. f mare de ovine.
- Intinse terenuri cultivate cu legume, orez, pomi fructiferi, vita de vie, bumbac.
- Terenuri intens irigate.
- Reteau densa de cai ferate prin intermediul careia se asigura in principal legatura dintre asezari.
- Orasele sunt mici si mijlocii (Toofoomomba este cel mai mare)
4. Regiunea N-E – conditiile climatice si de sol sunt favorabile ptr plantele tropicale si trestie de
zahar.
- aceasta regiune concentreaza cea mai mare parte din productia de trestie de zahar. In zona agricola
dintre Brisbey si Coirns?, peisajul agricol este dominat de cultura trestiei de zahar. In aceste orase si
in Bundebern s-a dezvoltat o industri puternica a zaharului
- alte ramuri: prelucrarea carnii, ind. textila, prelucrarea lemnului
5. Regiunea de N – se caracterizeaza printr-un grad redus de dezvoltare economica. Cultura plantelor
se practicaalepeaceste
activitati suprafete restranse. Cresterea animalelor ptr carne si ind. miniera constituie principalele
regiuni.
- dezvoltarea cailor de comunicatie
- minereuri de cupru, plumb, zinc se extrag din regiunea Isa
- bauxita se exploateaza din Voipor
Cel mai important oras este Darlyng, cu functii comerciale si portuare
6. Regiunea semidesertica – se remarca prin mari resurse de plumb, zinc, fier, aur, care au permis
dezvoltarea ind. australiene. Industria a adus dupa sine dezvoltarea unor centre urbane. In aceasta
regiune activitatea agricola este redusa, se creste un nr mic de ovine si bovine, mari suprafete raman
nefolosite, Cel mai mare oras este Boroncenhill.
III.2.1.Asia Nordica
Campia Siberiei de Vest ( peste 3 mil. kmp.)
-intinsa
sfarsitul arie acumulativa,cu sectoare subsidente,conturate la
pleistocenului;
-altitudinea cuprinsa intre 159-300 m;
-fundament paleozoic acoperit de cuvertura mezo-cainozoica;
-in jumatatea nordica predomina relieful de campii glaciare si fluvio-glaciare,
iar in sud,cel al campiilor fluviale(aluviale);
-vai largi si interfluvii plate;
-clima continentala cu ierni reci,ingheturi persistente si conditii
de dezvoltare a termocarstului in nord;
-deseori patrund mase de aer arctic;
111

-temperatura medie a lunii iulie este cuprinsa intre 3-4* in nord si peste 20* in sud;
-precipitatii cuprinse intre 300-500 mm;cad mai ales vara;
-ierni in general lungi;
-principalele sisteme hidrografice:Obi,Enisei;
-lacurireliicte,glaciare,de lunca;
-tundra arctica,silvotundra,taiga,paduri de foioase,silvostepa si stepa;
-solurile:de la nord spre sud, soluride tundtra,podzoluri,cernoziomuri;
-fauna bogata(lemingi,popandai,antilopa saiga)
Podisul Siberiei Centrale si Campia Iakutiei
Podisul Siberiei Centrale(circa 2 mil.kmp.)
-cuprins intre Enisei si Lena;
-apare structura precambriana la zi in nucleele Aldan si Anabar;
-initail a existata Scutul Angara alcatuit din gnaise, sisturi cristaine, strapunse de eruptiv;
-relief slefuit, pe neplena veche cu sectoare mai inalte in podisurile Aldan, Anabar, Colinele Enisei
-relief vulcanic in regiunea Muntilor Putorana (tufuri vulacnice );
-inghet peren;
- Peninsula Taimir (culmea Putorana ) si Podisul Anabar constituiau in pleistocen centere glaciare;
-clima aspra;
-temperatura medie in ianoarie -25*...-35* ; inversiuni termice in drepresiuni;
-precipitatii medii anuale 300 mm.
-preincipalele sisteme hidrografice:Enisei, Lena, Hanagar, Anabar, Tusguscele;
-fluviile Enisei si Lena se varsa prin estuar si respectiv prin delta;
-lacuri termocarstice,glaciare
Campia Iakutiei
-important ses acumulativ,usor valurat;
-climat aspru
Muntii din Sudul Campiei si Podisul Siberiei Cantrale
Muntii Altai
-culmile principale:Katun,Ciua de Sud,Ciua de Nord,Altaiul de Sud s.a.
-toate compartimentele apartin etapei tectonomagmatice paleozoice,
unele avand aspect de podisuri separate de defilee;
-altitudinile trec de 3000 m in culmile Katun,Ciua,Ciulisman;
-au existat
-regiuni importante
muntoase ridicari poliocen-cuaternare insotite de dislocari,adancirea vailor etc.;
vulcanice,depresiuni(Uimon,Ciua,Abai);
-clima continentala montana,cu inversiuni termice in depresiuni;
-la altitudine temperaturile coboara iarna sub -25*;
-pe inaltimi zapezi perene;
-precipitatiile in vest trec de 1500 mm anual,dar coboara in sud,
sud-est la 300 mm;
-lacuri glaciare (Taimene),tectonice(Teletk,Markakol);
-artere hidrografice importante:Obi si afluentii sai;
-o mare importanta o are glaciatia actuala(ghetari de circ,de vale);
-stepa montana, paduri de conifere pe versantul vestic (cedru, zada, brad) si foioase
Muntii Soria,Alataul Kuznetk si Salair
-apartin cutarilor paleozoicedesfasurandu-se sub forma de culmi paralele;
-depasesc
-multe din 2000m(vf.Verhnizub,2178 m);
culmi prezinta o asimetrie evidenta;
-sunt alcatuiti din sisturi cristaline,roci eruptive etc.;
-in etajul alpin apar forme de relief apartinand glaciatiei pleistocene;
-inaltimile au aspectul unor intinse poduri cu suprafete netede(taksile);
-in acest compartiment muntos se include si depresiunea tectonica Kuznetk;
-clima cu nuante de uscaciune;
-stepa montana, paduri de conifere(brad,cedru,molid)care urca pana la 1300 m
Muntii Saiani
-fac parte din regiunea cutarilor paleozoice,antrenate la peste 3000 m de catre miscarile alpine;
112

-altitudine maxima 3491 m(vf.Munku-Sardik);

-suprafete de nivelare bine exprimate;
-SaianiideVest reprezinta o ridicare anticlinala fata de depresiunea sinclinala
intermontana Minusinsk;intre Saiani si Muntii Tanu-Ola se gaseste depresiunea Tuva;
-clima cu influenta siberiana; la la altitudinile superioare zapada stationeaza o
perioada indelungata;
-ghetari suspendati(Saianii de Est);
-paduri sud-siberiene,pasuni alpine etc.
-podzoluri,soluri podzolice
Muntii Tanu-Ola
-reprezina o inportanta regiune montana la limita dintre apele fluviului Enisei si
Depresiunea lacurilor mongole;
-are un evident caracter alpin si suprafete de nivelare desfasurate pe mari spatii;
-culmi inpunatoare;
-zapezi permanente;
-paduri cu multe elemente siberiene
Pribaikalia si Zabaikalia (muntii:Hentei,Hamar-Daban,Ulan-Burgasi,Barguzin,Iablonovii,
Stanovoi;podisurile:Nord-Baikalian,Patom,Juia,Aldan-Timpton,Sika,Olekma-Ceara,Vitim)
-asociere de culmi muntoase(horsturi si cupole) cu inaltimi ce trec de 2500 m,
podisuri intermontane si periferice,depresiuni longitudinale cu aspect colinar;
-apartin cutarilor baikaliene si caledonice;
-importane deplasari verticale insotite de fracturi in mezozoic si tertiar;
acum ia naster depresiunea Baikal;
-in pleistocen o parte din munti a fost supusa modelarii glaciare;
-muntii au un intins etaj alpin;
-podisurile:unele au caracter piemontan,cu altitudini cuprinse intre 500-1000m,
altele au relief dezvoltat pe efuziuni neozoice(cele din lungul vai Ingoda);
-depresiunile apar in principal e-a lungul arterelor hidrografice majore inscrise in
arii de gabrene,sinclinale etc.
-clima rece, continentala,sub influenta anticiclonului siberian;
-temperaturi foarte scazute iarna;
-rauri mai importante:Amur,Vitim,Sika,Olekma,Hilok s.a.
-lacul tectonic
-paduri Baikal;
de conifere si foioase(mesteacan);
-elemente endemice in flora si fauna;
Nord-Estul Siberian
-alcatuit din sisteme montane apartinand etpei tectonomagnetice mezozoice;in
ele este cup[rins masivul paleozoic Kolima;
-culmile sunt separate de catre depresiuni colinare-largi culoare de-a lungul
raurilor Iana,Kolima,Indigirka-sau de catre podisuri-Alazeia,Iukaghir s.a.;
-miscarile alpine au antrenat tot sistemul montan;
-altitudinile maxime:in Muntii Verhoiansk peste 3000 m(creasta Suntar),iar in Muntii
Cerski 3100 m (vf. Pobeda);
-multe regiuni au fost coborate pe sistteme de fracturi;
-sunt dezvoltate suprafetele de nivelare,peisajul glaciar pleistocen si partial
in Muntii
-uneleCerski etc. separate de catre vai longitudinale, iar altele sectionate
culmi sunt
transversal prin defilee;
-clima continentala cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub -30*...-40*;
-tundra montana,tufisiri si paduri
Orientul Indepartat
-format din muntii:Anadir,Ciukotka,Koteaci,Djugdjur(1906 m);sunt
asociati cu depresiuni joase,tentaculare,importane arii de lasare ca:Anadir-Penjina,
Amguen s.a.
-apartin cutarilor alpine,insotite de manifestari vulcanice(Muntii Koreaci);
113

in acesti munti altitudinea maxima o inregistreaza vf.Ledeanaia (2562 m);

-relieful are caracter alpin indeosebi in Muntii Koreaci;
-relief carstic(depresiuni palnii etc.) in Muntii Djugdjur,pe calcare,dolomite,gipsuri;
-versantii dinspre marile Bering si Ohotsk puternic fragmentati;
-clima umeda,cu temperaturi atenuante pe versantii estici si mai scazute spre interior;
-temperatura medie in ianuarie -19 * si sub aceasta vfaloare;
-precipitatii medii anuale ce ajung la 1000-1200 mm;
-paduri de molid,zada, brad alb;
-multe elemente manciuriene
Regiunea Amur-Primorie
-culmile muntoase au doua directii generale de desfasurare:nord-est-sud-vest
si nord-vest-sud-est;
-temperatira montana superioara depaseste 2000 m;
-dezvoltare a reliefului vulcanic(datorita vulcanismului pliocen);
-accentuata seismicitate;
-grupe de munti:anticlinoriul Sihote-Alin(regiune de cutari mezozoice,cu
relief dezvoltat pe eruptiv in partea centrala si nordica,cu relief carstic pe calcare
permo-carbonifere si mezozoice)
Muntii Bureia (pest 2600m,culmi semete,intre care se dezvolta depresiunea
asimetrica Bureia;sunt inpaduriti);
-Muntii Djagdi si Tukuringa sunt asociati cu depresiuni,campii ca:Zeia superioara
(valurata,mlastinoasa),Zeia,Uda-Bureia,Amur-Ussuri,Sungai-Hanka(cu deasa retea de
ape curgatoare,mlastini,lacuri);
-o ingusta campie insoteste litoralul marilor Ohotsk si Japoniei;
-pozitie de interferenta intre masele de aer maritrim cu influente musonice
si cele continentale;
-versantul estic al muntilor Sihote-Alin primeste o umiditate sporita;
in consecinta,este bine inpadurit;
-numeroase endemisme,relicte tertiare,alaturi de elemente arctice si
boreale,est-siberiene(molid),ohotskiene(brad);
-soluri cenusi de padure,podzolice etc.
Insula Sahalin
-relief muntosseismicitate;
tectono-erozive de lanturi paralele,separate de catre depresiuni
-in regiunea litorala,terase de abraziune dovada miscarilor pleistocene;
-clima cu influente oceanice;
-in vegetatie elemente ce provin si de pe continent
Regiunea vulcanica Kamceatka-Kurile
peninsula Kamceatka si insulele din apropiere
-relieful cu pronuntat caracter montan;
-strabatuta de la nord la sud de o creasta mediana si doua periferice,
separate de catre depresiunea tectonica Kamceatka;
-cele mai mari inaltimi le reprezinta conurile vulcanice (vf.Kliucev,
4750 m);sunt circa 150 vulcani,din care 20 activi;
-clima sub influenta anticiclonului siberian,a curentilor calzi si reci(Kuro Sivo,
Oya-vegetatie:paduri
Sivo),a musonilor,a ciclonilor pacifici; de pitra,tufisuri,pasuni sub alpine si alpine;
de molid,zada,mesteacan
-exista o etajare a vegetatiei;
-fauna:hermelina,zibelina etc.
Arhipelagul Kurilelor
-se prezinta sub forma a doua arcuri muntoase,cu vulcani(100),dinre care unii activi(35);
(vf. Alair,2339 m.)
-fregvente cutremure de pamant;
-climat oceanic;veri racoroase,ploioase;
-in vegetatie mozaic de eemente siberiene, japoneze, arctice;
114

-solui potzolice;
-fauna:ursul brun, vidra s.a,
III.2.2.Asia Centrala si Estica Continentala

Podisul vulcanic al Armeniei si muntii Kopet-Dag
Podisul Armeniei
-situat in sudul si sud-estul Caucazului Mic;
-natura vulcanica (roci efuzive tertiare );deasupra platourilor vulcanice se desprind conuri
vulcanice e depasesc 4000 m. (vf. Aragat, 4095 m.)
-primuol mare nod orografic in sistemul cutarilor alpine asiatice;
-clima montana rece;constane climatice intre vara si iarna;
-apele principale:Kura,Arax;
-zapezi perene pe varfurile conurilor vulcanice inalte;
-lacuri de baraj vulcanic,de crater etc.(L.Sevan);
-vegetatie etajata:paduri,pajisti alpine,golfuri alpine;
Muntii Kopet-Dag
-asociere de creste ce se leaga cu anticlinoriile muntilor Paropamiz,
Hindukush si Pamir;culmile sunt separate de depresiuni (tectono-erozive,sinclinale etc.);
-sunt tociti,cu varfuri rotunjite;
-inaltimea maxima in vf.Reza,2247 m;
-in nord sunt largi piemonturi;
-influenta bioclimatica din partea deserturilor Turanului in nord si Iranului in sud;
-larga raspandire a asociatiilor de stepa montana
Muntii Tian-Shan,Pamir,Alataul-Djungar,reg.Ferganei(regiunea muntilor Asiei Mijlocii)
Muntii Tian-Shan
-spre nord intinse piemonturi;
-apartin cutarilor caledonice si hercinice;
-inaltimea maxima 7439 m(vf.Pobeda);
-depresiunile tectonice:Fergana,Issik-Kul s.a. separa importane culmi montane
sub forma de poduri purtand numele de sarte;
-se intalnesc pasuri de altitudine;
-in peisajul alpin se impune relieful glaciar pleistocen si actual;
-modelare
-clima torentialauscata
continentala accentuata,iar
cu nuanteindesertice
etajul alpin
sprenivala
poala;si glaciara;
-limita ghetarilor coboara la circa 5000-5500 m;
-spre vest clima cu influente atlantice;
-in unele depresiuni,accentuate inversiuni de temperatura;
-rauri mai imortante:Amudaria,Sardaria,Murgab,Ciu s.a.;
-lacuri tectonice(Issik-Kul),glaciare,de baraj natural(Iskander);
-ghetari(Inilcek cu lungime de 50 km);
-extine stepa montana,tufisuri alpine si chiar desertice inalte
Pamir
-cel de-al doilea mare si important nod orografic al Asiei in sistemul alpin al
continentului;
-altitudinea maxima 7495 m;
-culmile
-pasuri desunt dispuse,in
altitudine general,vest-est,iar
(la 6000 m); fundul unor vai se ridica dincolo de 4000 m;
-o accentuata fragmentare si seismicitate pronuntata in compartimentul occidental;
-in Pamirul de Vest:intinsa dezagregare,relief glaciar pleistocen(morene,troguri etc.);
-in pamirul de Est:puternica energie de relief,creste semete,relief glaciar actual in plina evolutie,
seismicitate pronuntata;
-compartimentul vestic supus maselor de aer umed atlantic(aici se intalnesc si
cei mai multi ghetari);
-compartimentul estic supus influentelor contionentalismului Asiei desertice temperate;
-ghetari:Fedcenko,Vitkovski s.a.;
115

-in Pamirul de est ghetarii se intalnesc in numar redus,in timp ce in Pamirul vestic
numarul acestora este mult mai mare;
-influenta climei continentale din Est ridica la peste 5500 m limita zapezilor;
-paduri in vest si stepa montana in est;
Alataul-Djungar
-situat in nordul Tian-Shaului perzentandu-se sub forma a doua randuri de culmi
separate de raul Koksu;altitudine maxima peste 4700 m;
-culmi in care se dezvolta intinse suprafete de nivelare cu numeroase forme
ale glaciatiunii cuaternare;
-apartin etapei tectonomagnetice hercinice,antrenati si fragmentati diferentiat in miscarile alpine;
-deserturi reci de inaltime;
-ghetari in numar redus;
-predomina stepa montana,apoi tufisurile alpine si padurile
Muntii Ferganei
-situati de o parte si de alta a depresiunii Fergana;culmi cu desfasurare vest-est si
altitudini ce trec de 5000 m;
-clima caracterizata prin uscaciune;
-tufisuri si stepa montana
Munti,coline,podisuri si campii cupeisaje de stepa,semidesertic si desertic
-existenta lor se datoreste climei temperat-continentale excesive;
-ocupa spatiul situat intre Campia Siberiei de Vest in partea nordica si Muntii
Kopet-Dag in sud;
-reprezinta o intinsa arie depresionara;
-vai uscate numite uzboi;
-clima continentala cu pronuntat caracter de excesivitate;
-vanturi de directie estica si nordica;
-temperatura medie a lunii ianuarie coboara sub -10*; in inlie valorile urca
la peste +40*;amplitudinile zilnice la sol trec de 50-65*;
-precipitatiile medii anuale cuprinse intre 70-220 mm;
-lacuri:Aral,Balhas resturi ale Marii Sarmatice;
-predomina plantele xerofile,iar in oaze si in lungul raurilor"paduri galerii" de esente moi;
-arborele specific,saxaulul,apoi pelinul
Colinele
-culmiMangislac
joase sub 600 m;inconjurate de campii mlastinoase,nisipoase;
-in regiunea litorala a Marii Caspice apar forme de abraziune;
-in partea centrala se gasesc Muntii Kura-Tau,in estul lor aflanduse pustiurile
Muiunkum si Semirecie caracterizate prin:
-clima temperat-continentala;
-anual cad aproximativ 400 mm precipitatii.
-plante adaptate la xerofilism si halofilism;
-soluri nisipoase,saratoase etc.
Muntii Balhanul Mare si Mic
-situatri in sudul golfului Kara-Bogaz;
-inaltimea maxima vf.Nebit-dag(1511 m);
-munti insulari,reziduali,asimetrici,cu povarnisuri.
-predomina modelarea torentiala sifoarte
-clima temperat-continentala,veri eoliana,cu forme geroase.
uscate,ierni de relief desertic.
-plante xerofite,(saxaul si pelin).
Podisul Ustiurt(Usti-Urt)
-mare uniformitate,altitudini joase,intensa modelare eoliana,intinse areale
pietoase,nisipoase;
-depresiuni mlastinoase,saratoase(Sarikamis,Karasor).
-precipitatii sub 200 mm anual;
-regiune endoreica.
-stepa desertica si semidesertica;plante xerofile(saxaul);
116

Deserturile Karakum si Kizikum(Kara Kum,Kizil Kum)

-campii nisipoase,cu dune, vai uscate si podisuri pietroase cu martori
insulari(Tamditau,920 m);
-desertul Karakum scade treptat spre NV trecand de la campiia inalta cu barcane
la campiia mlastinoasa,cu takire,vai seci(uzboi);barcanele alcatuiesc siruri si au
inaltimi ce depasesc 15-17 m;
-deserturile suntstrabatute de artere hidrografice:Amudaria,Sirdaria,(Amu Daria,Sir Daria)
Ili;unele se pierd in nisipuri:Ciu,Zeravsan,Tedjen.
-veri fierbinti,ierni geroase;
-precipitatii circa 100-200 mm anual;
-precipitatii mai bogate primavara si foarte reduse vara si toamna
-mare regiune endoreica
-plante adaptate uneiintense uscaciuni;
-animale:gaita de saxaul,soparla de nisip,lupul de desert;
-soluri cenusii si cenusii de pustiu;
-nisipuri mobile
Desertul Muiunkum
-situat intre Karatau si pod.Betpak-Dala;
-relief format pe dezorizecuaternare;
-depresiuni eoliene,vai largi si uscate,dune(barcane).
-rauri mai importante:Tallas,Ciu,temporar cu apa;
-lacuri sarate,mlastini,saraturi;
Depresiunea Karaghie(Batir)
-situata sub nivelul marii(-132 m);
-relief plat,cu vulcani noroiosi;
-lacuri mlastini,saraturi;(solonceacuri)
Podisul Turgai
-situat intre pod. Kazahstan in est,sudul Muntilor Ural,colinele Mugodjar in vest;
-intens tocit,vai foarte largi,interfluvii cvasiorizontale pe formatiuni tertiar-cuaternare;
-in est apare ca depresiune culacuri,iar in vest si nord-vest are aspect colinar;
-in nord se leaga prin culoarul Turgai cu Campiia Siberiei de Vest;
-altitudini pana la 300 m
-clima puternic
-putine continentala,precipitatii
ape permanente;principalul sub 400 mm;
rau Targai;
-multe lacuri:Ubogan,Celkar,cu adancimi reduse care seaca deseori;apa lor are
o compozitie chimica complexa.
-ierburi xerofile,vegetatie de lunca.
Podisul Kazahstan
-altitudine medie 400-600 m;
-interfluviile reprezinta marturii ale unui intens proces de peneplenizare;de pe
unele suprafete cuvertura a fost inlaturata,aparand la zi structura bazala paleozoica
(cutari hercinice si caledonice);
-in centru se ridica muntii insulari(vf.Kizilari,1565 m;Cinghz-Tau 1300 m);
-vulcani noroiosi;
-regiune puternic afectata e seisme;intens fracturata in mezozoic;
-modelare prin:dezagregare,actiune
-clima semidesertica;300 eoliana
mm precipitatii si torentiala.au caracter torential;
anuale,multe
ierni reci,ingheturi,veri foarte calduroase;rauri mai importante:Sarisu,Nura,Turgai,Isim;
lacuri sarate si dulci(L.Zaisan,L.Tenghiz);temperatura medie in ianuarie -15*,iar in
iulie urca la peste 25*;
-vegetatie de uscaciune,asociatii de stepa cu pelin;
-soluri castanii,solonceacuri.
Muntii Altai,Altaiul Mongol,Hangai,Hentei(Mongolia)
-apartin cutarilor hercinice,altitudini peste 4000 m (vf. Bogdo Ola),glaciatie actuala
in (Altai,Hangai)
117

-paduri (Pinus,Larix)stepa montana.

Depresiunea Semidesertica a Lacurilor (Valea Lacurilor)-situata intre Altaiul Mongol,
Hangai,Tau-Ola
-intinsa regiune lacustra(lacuri,saraturi,mlastini)(l.Hiargas),depresiuni
endoreice,suprafete nisipoase
-200 mm precipitatii,pelin.
Regiunea de podis Selenge(Mongolia)
-cuprinde bazinul raului Selenge
-relief carstic
-clima continentala (450 mm)
-paduri si pasuni
Podisul(desertul)Gobi.(Mongolia,China).
-clima continentala excesiva 200 mm precipitatii
-lipsit de retea hidrografica permanenta in cea mai mare parte
-lacuri sarate putin adanci,ape freatice utilizabile
-specii de Saxaul,Karagana(stepa,stepa desertica,desert)
Regiuni cu influente climatice oceanice musonice(China)
a.Regiunile aluviale si deltele(Marea Campie Chineza sau Campia Yellow,Campia
Manciuriei,delta Chang Jiang).
-bogata retea hidrografica
-peste 800 mm precipitatii anuale
-lacuri (Nu,Tai,Hongze),Marea Campie Chineza treversata de la nord la sud de
Marele Canal Chinezesc.
-Marea Campie Chineza-un imens con de dejectie
-martori antecuaternali presarati in campie.(150 m)(fig.27.)
-Campia Manciuriei(Songhua Jiang-Liao)(fig.28.) dezvoltare tentaculara,mlastini,
cernoziom si soluri aluviale
-Campia Lacurilor(pe Chang Jiang,tentaculara,lacurile reprezinta resturile unui bazin
lacustru unitar scurs in lungul timpurilor holocene).
-soluri fertile.
b.Regiuni loessoide si nisipoase (pod.de Loess si pod. Ordos)
-culmi inalte,platouri deluroase,culmi largi de vale(Wei He, Fen,Cin).,
-cuverturajumatatea
vai uscate(in loessoidala groasa(200 m) si nisipoasa,campuri de dune,
vestica),solonceacuri
-inselberguri(fig.29.)
c.Regiuni calcaroase(Pod.Yunnan,Pod.Guizhou)
-unitati de cuvertura mezozoica,inaltimi ce trec de 1500 m,forme carstice reziduale:
ace,stalpi,imense ingramadiri de pietrisuri
-paduri subtropicale umede,peste 1500 mm precipitatii.
d.Depresiunile interioare-Bzinul Rosu(Bazinul Sichuan)
-depresiune tectonica cu inaltimi de peste 1000 m. umpluta cu depozite de
culoare rosiatica lagunaro-lacustra pliocene.
-bio-clima subtropicala
e.Regiunile muntoase,colinare si de podis.
(Muntii Nan Ling-Wuyi Shan(Nan Shan Culmile Sudice ale Chinei)
-altitudini
-cuvertura ce trec de 1700
mezozoica m de cutarile Yenshan
afectata
-intre culmi depresiuni in labirint iar spre litoral depresiuni-golfuri
-regiunea se inparte in trei compartimente:inaltimile Dayao-Jiulial Shan in sud,
inaltimile Nan Ling-Wuyi Shan si inaltimile din zona litorala.
-pe multe rauri defilee;soluri rosii.
-peisaj sub tropical si tropical(fig.30)
Muntii Da Hinggan Ling (Hingganul Mare),Xiao Hinggan(Hingganul Mic),
Muntii Qin Ling (Blocul muntos central)
-apartin cutarilor paleozoice, au peste 1900 m.
118

-vai cu defilee (Songhua Jiang) la Sansi

-clima mai rece, paduri de foioase si conifere.
-Qin Ling (limita bioclimatica ) intre regiunea temperata la nord si subtropicala in sud.
-in sud paduri si vegetatie subtropicala
Regiuni cu clima temperat-continental
Semideserturile si deserturile (Taklimakam, Junggar, Gobi, Alashan, Tibet (Xzang)
-clima continentala excesiva ploi putine(100 mm/an)cu aparitie episodica
-depresiuni tectono-erozive,podisuri cu peisaj desertic.
-relief de dune(barcane),ape care se pierd in cuvertura nisipoasa.
-depresiuni de deflatie,regiuni endoreice,areice.
-lacuri,solonceacuri
-asezari(Yarkant,Kerija,Cherchen s.a.)
-saxaulul,Stipa gobica plante de intensa uscaciune
Pod.Tibet(Xiszang):3 compartimente:Tibetul Occidental (uscaciune,lacuri sarate,
vai seci,tufisuri xerofile).Tibetul Oriental (umed,impadurit,strabatut de marile fluvii
chineze si indochineze).Tibetul Sudic(relief glaciar-campuri zandrice,creste,
lacuri glaciare).
b.Sisteme muntoase (Tian Shan,Qilian Shan,Altun Shan,Kunlun,Himalaya,
Alpii Sichuan)(fig.31.)
-altitudini maxime ce trec de 8000 m
-relief glaciar(creste,circuri,morene),lacuri glaciare(Tala-Ta).
-depresiuni tectonice unele constitue cuvete lacustre(Kuku Nor,Issik-Kul)
situate sub nivelul oceanului planetar(Hami,Turpan)
-ghetari (Zemu)
-puternic sariaj
-stepa montana iarin Himalaya etajare bioclimatica pe versantul sudic
c. Depresiunea Qaidam
-regiunea de scufundare a masivului Qaidam
-altitudine medie 1800 m
-in pleistocen jumatate acoperita cu o platose glaciara
-saraturi,campuri nisipoase.
-clima continentala cu veri calduroase si ierni reci (200 mm precipitatii )
-stepa,desert(Artemisia,Nitraria,Kochia)
Muntii vulcanici Pujollyong-Changbaishan-Nangnim(Podisul si Muntii reginii
Kaima)(Coreea)-situati in nodul trii la granita cu China.
-in general masive izolare,cristaline,eruptive(Podisul balzaltic Changbaishan)
-vulcani stinsi,lacuri de crater(Chan)
-paduri de foioase,conifere,pajisti alpine.
Muntii vulcanici Taebaek(Shan)(Coreea)
-profil asimetric,platouri vulcanice pe lave bazaltice
-paduri de foioase,conifere,pajisti alpine
Campia litorala estica(Coreea)
-umeda,ingusta,ca un golf,terase de abraziune
Campia vestica,sudica si sud-vestica(Cp.Nakdong,Cp.Kunsan,Cp.Pyongyang)
III.2.3.Asia Estica Insulara

aTarmul si insulele pacifice(Japonia)(fig.32)
-intinse transformari conditionate de clima umeda musonica,actiunea
valurilor si actiunea antropica.
-tarm jos,putin crestat,golfuri,lagune,delte,configuratii coraligene
-tarmul se continua spre interior prin campii aluviale
b.Tarmurile si insulele dinspre Marea Japoniei
-mai mare uniformitate
-insulele(Sado,Oki),peninsule(Noto)
-tarmul asociat cu o ingusta campie litorala
119

-lagune
c.Campiile litorale (Japonia)
-fluviatile,fluvio-marine apar mai ales in regiunile de golf(cp.Kushiro cu mlastini,
lacuri;cp.Tokachi fluvio-marina;cp. Ishikari,cp.Niigata,cp.Sendai,cp.Nashiro-Akita,
cp.Kanton,cp. Himeji,cp.Osaka)
-unele se dezvolta tentacular spre interiorul uscatului(Sendai,Kanto,Nobi)
-pe alocuri sunt strabatute de canale si presarate cu multe lacuri
-deasupra nivelului unora se ridica martori de eroziune.
-clima calda si umeda indeosebi la sud de orasul Tokyo,intens cultivata
d. Regiunile colinare si montane predominant vulcanice din zona climei temperate
-altitudinile depasesc 2000 m (ins.Hokkaido,vulc.Daisetsu,vf.Iwate)
-culmile apar cu caracter divergent(ins.Hokkaido)sau paralel in ins.Hondo
(Abukuma in est,Ou in centru si Dewa in vest)separate de depresiuni mai mari sau mai mici.
-periferic culmile sunt insotite de coline
-relieful vulcanic este reprezentativ (podisurile vulcanice,conuri vulcanice)
e. Regiuni colinare si montane din zona climei subtropicale
-clima subtropicala umeda,musonica
-in luna cea mai ploioasa cad 300 mm precipitatii
-influenta curentilor Kuro Shivo,Oya Shivo(fig.33 a;fig.33 b)
-paduri subtropicale (chiparosi,magnolii,bambusi,liane)(fig.34)
-culmi montane conuri vulcanice,podisuri vulcanice cu altitudini peste 3000 m
(Fuji-San 3778 m;Uradako,3026 m)
-aici se afla grabenul Magna(Fosa Magna)
-vai tinere,relief glaciar(reg.Chubu)
f.Depresiuni interioare
-principalele depresiuni:Nara,Matsumoto,Nayoro,dar si
depresiuni in culoar din care unele cantoneaza lacuri(L.Biwa,L.Sued)
-regiuni in care se practica o intensa agricultura,mare densitate a populatiei.
III.2.4.Asia Sud-Vestica
Campiile si depresiunile
a.peisaj mediteraneean si subtropical umed
-campiile:Israelului,Libaneza,Siriana,inguste,agricultura
-cenre:Tel Aviv,Haifa,Beirut intensiva,(plante citrice)
-depresiunile:El Ghor(Iordan),Ghab,Biqa,depresiuni tectono-erozive.
-lacuri(L.Tiberiada)si mari cu oglinda situata sub nivelul oceanului planetar
(Mare Moarta - 392 m)
-depresiunile sunt strabatute de rauri cu un important rol in economia agrara:
Oronte,Litani,Iordan
b. peisaj subtropical semidesertic si desertic
-Cp.Mesopotamiei,fluviatila si fluvio-marina
-ocupa o mare arie de avanfosa la poalele cutarilor alpine (Zagros-Iran)
-subunitatea nordica (Jazira) mai inalta cu caracter piemontan numita si insula
dintre Tigru si Eufrat ,martori de eroziune
-subunitatea sudica (Irak-Arabi) mai joasa,lacustra,brate numeroase ale celor doua
fluvii,mlastini,saraturi,dune
-precipitatii iarna si primavara -in sud clima desertica (100-200 mm)
Campia Egeei-regiune foarte articulata-numeroase insule
-mediile lunare ale temperaturii pozitive
Campia Caspicei(din nordul Iranului)
-regiunea joasa cu caracter piemontan
-primeste oarecare umiditate din partea Marii Caspice-lacuri
c. peisaj tropical semidesertic
-Campia de la Marea Rosie(Tihama);clima uscata,lipsa inghetului
-plante caracteristice:Acacica,Suaeda
120

-mai dezvolta la latitudinea orasului Macca

-musonul aduce ploiaie(700 mm)la inaltimea muntilor Hedjaz
-Campia El Ahsa-campie nisipoasa-sub 200 m altitudine
-cordoane litorale,lagune,constructii coraligene
-clima uscata(100-400 mm)
PodisurileA
a.peisaj mediteraneean semidesertic si desertic
-Pod.Siriei,Iordaniei,Irakului,dezvoltate in limita platformei arabe,
calcaroase(cretacic-paleogen)si vulcanice,(bazalte miocen-pleistocene
pod. Druz,pod. Djebab,pod. Lejda)
-sub eruptiv,calcare eocene purtatoare destructuri acvifere
Pod.Iran:regiunea endoreica
-apele se varsa in mlastini si regiuni lacustro-mlastinoase(ex.Namak,
Jaz Murian)
-regiuni cu un mare deficit de apa
-des.sarat Kevir ,des.argilos Lut
-sub 100 mm/an;la schimbarea anotimpurilor apar furtuni cu ploi torentiale
-plante:Haloxylon,Tamarix,Salsola
-in limitele podisurilor apar depresiuni(Refsindjan)uscate,endorenice
Pod. Anatoliei:dezvoltat pe nucleu paleozoic
-regiune de stepa si semidesert
-veri secetoase,fierbinti,ierni ploioase
-larga cuveta cu inaltimi reziduale
-suprafete endoreice,multe ape care se pierd in nisipuri au regim torential
-lacuri numeroase:tectonice(Tuz),vulcanice(Tuzla)carstice(Kizoren)
-traversat de raurile Sakarya,Kizil yrmak s.a.
-in vest se afla depresiunea Licaoniei.
-vegetatie:Saponaria,Ephedra
b. peisaj tropical-uscat
-Pod.Arabiei Saudite
-valorile medii ale temperaturii in luna ianuarie sunt cuprinse intre 10* lat.N
si 24*lat.sud
-nu se cunoscmare
-dezvoltarea geruri in S,SV,E;-cantitatea de ploaie cazuta nureziduali,relief
a ergurilor,(Nafud),hamadele(Siria),munti depaseste 100 mm
structurat pe cuvertura platformei ondulate a Arabiei,oaze,ueduri(fig.35)
-intinsa suprafata areica
-vegetatia:Zilla,Cleome-soluri castanii si cenusii
Muntii
a. Peisaj mediteraneean
-Muntii Liban,Antiliban,Muntii Ansaria,Es Zavy
-horsturi si grabene dezvoltate in cuvertura mezozoica,structuri deformate datorita
miscarilor alpine,(grabene formate la sfarsitul pliocenului)
-serii de anticlinale si sinclinale(Ansaria)
-peneplenizarea pune in evidenta peneplena miocena
-carst in calcare jurasice,cretacice
paduri-paduri si tufisuri semperviriscente(Cedrus libanii,Quercus cerris)

degradate
Muntii Anatoliei(Turcia)
-Muntii Pontici in nord Muntii Taurus(Estic,Vestic)in sud,sud-est
-altitudine peste 3900 m,culmi paralele,vai longitudinale dar si sectoare transversale
in cursul inferior al unor rauri (Sakarya,Kizil,Yrmak)
-glaciatie pleistocena si actuala,carst
-impaduriti
Muntii Iran:Elburs,Zagros,Makran,pod.inalt al Armeniei,altitudini peste 5000 m
(vf.Demavand)
121

-culmi in general paralele-depresiuni longitudinale

-eruptiv neozoic in pod. Armeniei
-lacuri tectonice,vulcanice(L.Razeyeh)
-paduri subtropicale,stepa montana
b.Peisaj tropical
Muntii bloc in regiunea de Scut
-pe margine vestica a Peninsulei Arabe-Muntii Hijaz,Asir, Yemen,Hadramaut-
munti de ruptura compartimentati cu inaltimi peste 2700 m
-asociere de trepte de denudatie,largi
-podisuri vulcanice(Nawasif)
-versantul vestic cu oarecare vegetatie de padure
Muntii Oman:vf.Akdar(3300 m)
-apartin cutarilor alpine;sunt o prelungire spre sud a Muntilor Zagros
-forme carstice
III.2.5.Asia Sudica
Peisajele sunt datorate prezentei circulatiei musonice
Podisul Industan(India)(Pod.Malva,Pod.Mysore,Pod.Pradesch,Pod. Chota Nagpur,
Muntii Arawalli,Muntii Vindhia)
-unitate de platforma (precambriana)-gnaise,roci eruptive(trappe cretacic-eocene)
-ridicari de margini (Gatii de Vest si Est)
-culoare tectonice(Narbada),campii litorale-Malabar si Coromandel
-penenplene,pediplene,asociere de horsturi si grabene,delte(Mahandi,Godavari)
-ploi 500-1000 mm;temperaturi in ianuarie 20*;in Gatii de Vest peste 3000 mm
precipitatii pe an pe versantul occidental
-savane(antropice)
Podisul Kandahar(Afganistan)
-relief in trepte;un nucleu paleozoic
-in limitele sale se dezvolta desertul Registan si depresiunea endoreica Seistan
-solonceacuri,mlastini,nisipuri
Campia si delta Gange-Brahmaputra(India,Bangladesh)
-importanta regiune de depuneri aluviale si marine
-lacuri,balti(fig.36)
-delta=mare con de dejectie,grosimea depunerilor pana la 7000 m,
cordoane,terase,influenta fluxului(mangrove)
Campia Indusului(Pakistat,India)
-200 m altitudine
-nisipuri miscatoare si fixate (furtuni de praf)
-takire(Desertul Thar)
-solonceacuri(pustiu saratos in sud)
-delta Indusului cu cresteri ale nivelului acestuia primavara si toamna
-pasuni;Tamarix;Prosopis,Salsola;Centre:Hyderabad(Pakistan)
Campia Pundjab:campie inalta,mai uscata,drenata de Indus si afluenti
Muntii Karakorum,Himalaya,Hindukush,Soleiman(Afganistan,Pakistan,
India,Nepal,Bhutan)
-altitudini peste 8000
-apartin sistemului de m (10 varfuri)
cutari alpine
-Himalaya:evolutie indelungata-puternica cutare la inceputul miocenului
-intens sariaj(panzele alcatuiesc o panza groasa)
-culmi longitudinale (Himalaya,Karakorum),depresiuni intramontane(Katmandu)
-nod de divergenta a culmilor (Koh-I-Baba din Afganistan)
-relief glaciar actual si cuaternal
-ghetari
-mare energie de relief (peste 3000 m )
-patru faze glaciare,ghetari de vale(Karakorum-Biafo,Baltara cu lungimi
122

de peste 60 km)
-componenta floristica originala(provenienta:Him,Tibet,Malaezia)
-Subunitati:Subhimalaya-Siwalik,Himalaya Mica,Himalaya Mijlocie,
Himalaya Mare
Insula Sri Lanka
-predomina peisajele montane,cele de campie si depresiuni(depresiunea
Colombo)
-Podisul Central-martor cristalin cu suprafete de denudatie
-bogata retea de ape curgatoare,lacuri
-clima musonica;in Podisul Central cad 4500 mm ploaie/anual
-vegetatia:elemente indigene(o serie de endemisme)malaeze mare
numar de specii din familia palmierilor
-mare pondere a suprafetelor cu vegetatie degradata
III.2.6.Asia Sud-Estica
a.Compartimentul continental
Regiunea muntoasa Arakan(Birmania),sistem montan de tip cordiliera
-culmi muntoase dirijate nord-sud,vai longitudinale;altitudine maxima 3826 m
-apartin cutarilor alpine,roci preeocene strapunse de eruptiv(sarmatian)
-numeroase abrupturi de falie, creste grezoase (culmi Patkai)
-depresiuni alungite(Mandalay)
-paduri musonice,iar la altitudine paduri temperate.
Podisul Shan si campiile Irrawaddy si Salween(campii aluviale)
-inaltimi etajate pana la peste 2600m
-cutari noi care au antrenat si masive mai vechi
-exista multe cazuri de captare intre fluviile Irrawaddy,Salween,Mekong
-raurile constitue "izvor"pentru irigatii,apa industriala etc.
-savana,paduri de tip chinezesc,indochinez
Campia deltaica a fluviului Irrawaddy
-in partea terminala mlastinoasa
-padure tropicala(sp.Tectona grandis),mangrove
Regiunea Cordilierei Thailandeze
-inaltimi ce
-alcatuite depasesc 2000 m,apartin cutarilor
din:calcare,gresii,conglomerate mezozoice
si eruptiv
-culmi:Kuntar care se leaga de cordiliera Birmana,Puket,Kuoluam
-clima musonica,paduri tropicale umede,pe soluri lateritice,savane
Podisul Khorat(Nokhon Ratsima)(Thailanda)
-relativa uniformitate,altitudine in jur de 300 m
-martori de eroziune cu inaltimi ce trec de 500 m
-vai largi,lacuri(Pansak,Kam)
-specii din genurile Terminalia,Albizzia
-laterite,spre sud o treapta mai joasa a reliefului cu savana
Campia fluviului Menam(Thailanda)
-o forma alungita,mai inalta spre nord si joasa deltaica spre sud
-delta-golf colmatat in pleistocen,mlastinoasa, cu canale,numeroase brate parasite
-clima
-paduritropical-musonica (2000 mm
tropicale si umede,soluri precipitatii )peste 27* temperatura in ianuarie si iulie
lateritice
Regiunea montana centrala(Malaysia)granitoidica,culmi marginale(Gurang Bintang si Timor)
dezvoltate pe sedimentar,depresiuni alungite(Perak) terminate prin campii litorale mlastinoase
-in Sabah si Sarawak inaltimile trec de 4000 m
-paduri etajate,tigrul"National animal"
Campiile
-interioare si litorale(cp.Selengor,Kedah,Kelentan)
-pe tarm mangrove(Rhizophora)
-paduri cu Shorea,Ficus,Pterocactus
123

Arhipelagul Singapore
-relief sters de campie cu inaltimi(Bukit Tihah 177 m)reduse
-arhipelagul se afla pe traiectul cutarilor mezozoice
-clima ecuatoriala (2400 mm ploaie/anual)
-paduri luxuriante,etajate,soluri lateritice
Podisurile Tran-ninh,Boloven,Camon(Laos)
-inaltimi izolate,separate prin depresiuni valurate,altitudinile ce trec de 1500 m
(pod.Boloven)
-sisturi,calcare(coline),gresii.
Pod.Boloven se dezvolta pe bazalte intens laterizate asezate peste gresii postriasiace
-clima tropicala,paduri,savane,tufisuri
-deasupra podisurilor varfurio ce trec de 2000 m care imprima aspect muntos de
unde si numele de Cordiliera Latiano-Vietnameza
-plante din familiile Dipterocarpaceae,Magnoliaceae
Campiile si depresiunile (Laos)
-constitue treapta coborata a reliefului tarii cu o mare dezvoltare in sud
(Cp.Vientiane)
Campia Mekong(Kampuchia)(fig.37)
-ocupa 90% din suprafata tarii
-regiune de subsidenta foarte activa
-lacuri,mlastini,canale.
-vaile sunt separate de"phnomsuri"(interfluvii colinare grezoase)
-paduri,tufisuri liane
Regiunea muntoasa si colinara(Laos,Kampuchia)
-inaltimi insulare de roci metamorfice si sedimentare
-trepte erozivo-acumulative spre regiunea de campie
-paduri musonice
Regiunea muntoasa(Vietnam)
-munti de tip colinara,apartin cutarilor mezozoice incluzand si samburi mai vechi
-culmile muntoase depasesc 3000 m si sunt separate prin depresiuni tectono-erozive.
-sisturi cristaline,maguri eruptive,forme carstice pe calcare triasice si jurasice
-clima musonica tropicala si subtropicala
-padure musonica
Podisurile:Cong Tum,DacurcaLat
pana la 1200 m
-inaltimile cuprinse intre 500-1000 m
-efuziuni mezozoice(bazalte),gresii,conglomerate,calcare
-vai cu aspect de defilee
-2000 mm precipitatii,padure musonica
Campiile:Hanoi-Hoi Phong(fluviul Rosu)Mekong(Ho Chi Minch)
-unele au o dezvoltare tentaculara interioara,altele deltaica marginala
-la periferie,inaltimi nu prea inalte
-se constata o inaintare a deltei spre sud-vest si o retragere in nord-est
-precipitatiile medii depasesc 2000 mm
-temperatura medie anuala trece de 26*
-paduri musonice,savane
b.Compartimentul
(Sondele insular
Mari Sumatera,Jawa,Kalimantan)
Sondele Mici=I.Tenggara,I-le Malaku
-relief predominant muntos apartinand cutarilor mezo-neozoice
-campii litorale
-vulcani activi,relief de platouri si conuri vulcanice
-climat ecuatorial(maritim),temperaturi medii anuale 25*...26*,precipitatii
medii anuale de 2000 mm
-64% paduri ecuatoriale(teck,santal,mahon),savane(Borassus),mlastini,mangrove.
Jawa:relief vulcanic(vf.Papandayan;vf.Merapi peste 2600 m)
124

-campii si podisuri dezvoltate pe material vulcanic si sedimentar

-campii (Jakarta,Surabaya)
-paduri tropicale
Sumatera:munti si campii
-muntii vulcanici in mare parte,inaltimi de peste 2800 m.
-rauri ce se varsa prin estuare
-lacuri in cratere
-climat ecuatorial vegetatie luxurianta(Ficus,Calamus)
-animale:tapiru asiatic,rinocerul
Kalimantan:axial sistemul muntos Kroker-Muller;structuri primare si secundare
-apele au un debit bogat si si niveluri ridicate tot anul,cascade
-clima ecuatoriala(peste 3500 mm)
-paduri umede vesnic verzi,in altitudine paduri cu frunze cazatoare.
Filipine-munti de varsta tertiara
-tarmuri sinuoase,corali,mangrove
-relief vulcanic
-campiile insotesc litoralul iar intre Mindanao si Luzon se dezvolta
tentacular spre interior (cp.Agusan,cp.Mindanao)
-climat ecuatorial si sub ecuatorial,3500 mm precipitatii,temperaturile medii
trec de 20*
-paduri tropicale umede,paduri de pin(Cocha)
-Centre:Manila,Cebu,Davao
III.2.7. Africa de Nord/Africa Nordic ă

Este cea mai întinsă regiune a continentului, desf ăşurată de la Atlantic până la Marea Roşie şi
este divizată geografic în două subregiuni: Atlas (Magreb) şi Sahara. În sudul Saharei este o fâ şie de
tranziţie cunoscută sub numele de Sahel .
1a. Subregiunea Atlas (Maghrib/Magreb) cuprinde, în cea mai mare parte a sa, un sistem
muntos apar ţinând cutărilor alpine; fapt pentru care, orogenul cuprinde şi numeroşi sâmburi cristalini.
Orogenul este cunoscut şi sub numele de Mun ţ ii Atlas, alungit, pe trei mari şiruri:
◦1a1 - Şirul mediteranean, care este format din:
- Atlasul Er-Rif , alcătuit din culmi aproape paralele, cu versanţi pr ă păstioşi şi altitudini de peste
- 2.400
Atlasulm;Mic sau Tell , un nod orografic de culmi grupate şi cu o mare varietate litologica
(calcare cu forme de relief specifice, marne, roci vulcanice - Kabylia Mare); aici clima şi
vegetaţia mediteraneană sunt omniprezente;
◦1a2 - Şirul saharian, format din:
- Atlasul Înalt , cu culmi înalte şi continui generate în miocen-pleistocen inferior, al c ărui
sâmbure cristalin se înalţă la peste 4000 m cu vârfuri (din granit – Vf. Toubkal, 4.165 m), dar
şi culmi realizate pe anticlinale asociate cu sinclinale (depresiuni); datorit ă altitudinilor
ridicate a fost afectat de glaciaţia pleistocenă (circuri, morene, lacuri);
- Atlasul Mijlociu, cu aspect de podiş înalt, cu relief carstic asociat cu creste cristaline (3.000 m
) împădurit cu cedri;
- Antiatlasul, separat de Atlasul Înalt prin depresiunea Sousa; se disting etape în evoluţia sa,
marcate prin suprafe ţ e de nivelare;
1a3un
(eocen), ◦cu - Atlasul Saharian
relief jurasian şi, în
caăloţimi
continuare spre
sub 2.400 m est a Atlasului
în masive Înalt,
relativ rezultat
izolate, dingola
creste cut ăşrie care
ter ţiare
se
îneacă sub propriile depozite; la poalele sudice se dezvolt ă o treaptă piemontană, la baza căreia apar
oaze ( Biskra). Piemontul Saharian s-a format prin eroziunea laterala a uedurilor, este umezit diferit,
acoperit pe alocuri cu păduri cu stejar şi cedru.
Podisul Shotturilor este un podiş etajat cu înălţimi cuprinse între 700 şi 1100 m, dezvoltat pe o
structur ă complexă (paleozoic cutat şi peneplenizat; mezozoic şi neozoic calcaros, conglomeratic,
grezos - peste cuvertura mezozoică se aştern adesea depuneri continentale); face parte din Messeta
marocană şi este alcătuit din numeroase depresiuni (unele nedrenate) cu multe lacuri/ shotturi
(Cherguri, Honda), ueduri şi o climă continentală, dar cu numeroase peisaje semideşertice.
125

Meseta Marocană şi Câmpia Atlantică apare ca o unitate de relief nu prea înalt ă (altitudini
cuprinse între 350-1250 m), fapt pentru care clima mediteranean ă are precipitaţii reduse (sub 500
mm); vegetaţia naturală cuprinde şi p ăduri de Quercus coccifera. Aici sunt cele mai importante ora şe
ale Marocului: Casablanca, Rabat , Marrakech.
1b. Subregiunea Sahara are 9 milioane km² şi este cel mai mare deşert din lume. Sahara
cuprinde o treime din Africa, adic ă aproximativ suprafaţa Statelor Unite ale Americii. Lungimea este
este de peste 5000 km, de la vest la est. Datorit ă mărimii Saharei, Africa este împ ăr ţită în două regiuni:
nordul Africii, care cuprinde doar Sahara şi sudul Africii, care cuprinde restul continentului. La vest,
Sahara este limitată de Oceanul Atalntic şi la est, de Marea Roşie, la nord de Muntii Atlas şi de Marea
Mediterana. Sahara cuprinde întinse state africane: Mauritania, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt,
Sudan, Ciad, Nigeria şi Mali. Desertul Sahara este o regiune caracterizat ă prin existenta unor soluri
degradate, adesea destructurate iar vegetatia este cvasiinexistenta (un desert). Natural, deserturile se
formeaza în zonele aride (în astfel de zone, secetele pot dura mai multe zeci de ani, cum este cazul în
Atacama sau Chile) si/sau în conditii climatice extreme (+60° în Sahara, Libia si -89° în Vostok în
Antarctica). Degradarea solurilor este adesea amplificata de puternica eroziune cauzata de vânt si de
diferentele mari de temperatura din timpul zilei si din timpul noptii.
-limita greu de trasat - izohieta de 125 mm in nord sau existenta oazelor implicit a culturii
curmalului (dupa R. Capot - Rey; izohieta de 150 mm in sud)
Formele de relief ale Saharei includ bazine supeficiale, depresiuni largi de oaze, câmpii acoperite
cu nisip, platouri, munti, straturi de nisip, dune si erguri (mari de nisip). Cea mai înalta parte a
desertului este o parte din Muntii Koussi, care are 3.415 m inaltime. Oricum cea mai joasa parte a
Saharei are 133 metri, sub nivelul marii, în depresiunea Qattera, din Egipt. Peste 25% din suprafata
Saharei este acoperita de straturi de nisip si dune. În Sahara sunt câteva piramide de nisip, care
depasesc 500 de picioare în înaltime. Aproape 70% din Sahara contine câmpii acoperite cu nisip si
roci. Sahara este mai mult decât dune de nisip. Dunele de nisip detin numai 15% din suprafata, dar
desertul este atât de mare, ca o singura duna poate sa fie enorma. Duna de nisip cunoscuta sub
denumirea de ergul libian este atât de mare cât Franta.
Acesta se afla la 210 metri adâncime si are un debit suficient de mare pentru a asigura cu apa
50.000 de oameni. Râul izvoraste de lânga orasul Atar, din Mauritania. Satelitii rusi au descoperit un
râu care curge la 210 metri sub întinderile desertice ale Saharei, informeaza Ananova. Descoperirea a
fost facuta de catre sateliti capabili sa furnizeze fotografii multidimensionale si de mare precizie ale
suprafetei Pamântului. Locul de unde izvoraste, undeva în apropierea orasului Atar din Mauritania
(NV Africii),acestui
descoperirea nu este,
râu pentru
ar puteamoment, cunoscut economiei
ajuta la relansarea cu exactitate. Unii specialisti
Mauritaniei, sunt de parere
tara în majoritate ca
desertica.
Guvernul Mauritaniei a solicitat specialistilor rusi sa testeze solul în apropierea orasului Atar, în
cautarea apei. Acestia au gasit apa exact în punctul indicat de sateliti. "O astfel de fântâna în desertul
Sahara este cu adevarat o minune a lumii".
Sunt numeroase râuri, care vin din afara Saharei, dar apoi intra în izvoarele subterane sau
contribuie la sursele de apa de suprafata. În sudul desertului majoritatea apei vine de la râul Nil sau
alte râuri care curg spre Marea Mediterana. Alte rauri sunt furnizate de Lacul Ciad, care este de
asemenea situat în partea sudica a Saharei. În nord, cea mai mare parte a apei vine din Muntii Atlas si
de la dealurile din Libia, Tunisia, Algeria si Maroc, sub forma de râulete si albii de ape. Abundenta
apelor subterane (in unele locuri). Desertul Sahara este foarte uscat, dar exista precipitatii anuale în
majoritatea regiunilor, dar nu depasesc 123 mm. O patrime din Sahara are munti, care ating 3415 m în
Emi Koussi, Ciad. Câteva vârfuri de munti sunt acoperiti de zapada, iarna. Numai 200 000 km² din
oazele Saharei sunt fertile unde sunt cultivate fructe,vegetale si cereale. Ele sunt alimentate de izvoare
subterane.
Predomina dezagregarea mecanica (datorita amplitudinilor diurne mari), descompunerea
chimica (rolul unei ape sub forma de roua), actiunea vantului. Sunt prezente forme de relief aprute in
anumite conditii hidroclimatice, (glacisuri, organisme torentiale, pedimente, terase), hamada (deserturi
pietroase delimitate de abrupturi uneori de ieslberguri), reg sau serir (campii pavate cu pietris si nisip
aduse de rauri sau rezultate in urma dezagregarii in loc), erguri. Suprafetele nisipoase intinse au dune
(longitudinale, transversale).
Clima desertica a Saharei se crede ca a fost stabilita acum 5 milioane de ani. De atunci Sahara
a fost subiectul unor conditii scazute de umiditate, care au contribuit la crearea desertului din zilele
126

noastre. În ultimii 2000 de ani, clima din Sahara a ramas aceeasi cu exceptia unei perioade de timp în
secolele 16-18, când a fost o scurta epoca de gheata. Acesta epoca a marit numarul precipitatiilor din
Sahara pânt în secolul al 19-lea.
-clima tropicala; zona de manifestare a alizeelor si a Anticiclonului Azorelor; la caracrerul desertic
mai contribuie: bariera orografica a M-tilor Atlas, curentul rece al Canarelor, pozitia si dimensiunile
Sudanului si Guineei
-temperaturi care se grupeaza in intervalul -40 o-50o ( ziua) ...0o, minime absolute sub 0o C ;
amplitudinile diurne depasesc 40o accentuandu-se in regiunile depresionare
-precipitatiile sunt putine, cad neregulat cu caracter torential
-furtuni (tornade) cu descarcari electrice si ploi datorita apropierii frontului tropical (furtuni de
nisip)
-vantul Khamsin (Harmattan, Simoun, Chehili) transporta imense cantitati de nisip rosu din Sahara
spre Europa
-o serie de urme arata ca, aici in pleistocen au existat paerioade umede care se succedau cand in
nord cand in sud; dovada o constituie uedurile, campiile aluviale,
Clima Saharei cuprinde doua subclimate: una subtropicala uscata în nord si o clima uscata
tropicala în sud. Climatul tropical uscat este caracterizat prin ierni uscate si blânde, un sezon uscat si
cald, exact înainte de anotimpul ploios. Climatul subtropical uscat are temperaturi ridicate anuale, ierni
reci, veri foarte calde si doua anotimpuri ploioase. Este o fâsie îngusta în partea vestica a Saharei, de-a
lungul coastei, care are temperaturi reci în comparatie cu restul Saharei, datorita influentei curentului
rece canar (Canary).
Climatul subtropical uscat gasit în nord este determinat de tropicul Racului. Iernile sunt
considerate reci pentru conditiile desertului, cu temperaturi de circa 13° C. verile sunt foarte
calduroase, cu o medie a temperaturii de 58° C. Precipitatiile în aceasta regiune sunt de 76 mm pe an.
Principalele precipitatii cad în decembrie si martie, dar maximul de precipiatii cade în august, dar
aproape fara nici o picatura de ploaie în mai si iunie. Furtunile din august sunt cunoscute caci creeaza
inundatii, care trimit apa în desert.
Climatul din parte sudica tropicala a Saharei este determinata de o masa de aer continental
stabila si o masa de aer marin instabila. Temperatura medie este de 17.5° C, dar s-au înregistrat si
temperaturi de -15° C. Precipitatiile anuale sunt de 90 mm pe an si includ si zapada în zonele mai
înalte. În partea vestica curentul rece canar, reduce cantitatea de precipitatii, micsoreaza temperaturile
si mareste umiditatea si probabilitatea de ceata.
stiinta auSahara estecaîntr-o

constatat Saharacontinua schimbare.
este într-o Studiind La
continua crestere. fotografiile
începutul facute de sateliti,
anilor '80, oamenii
Sahara s-a extins de
în
Sahel, o zona de separare între desert si savana. Dar la mijlocul anilor '80, aceasta portiune era iarasi
verde si umeda. S-a constatat ca Sahara tinde sa se intinda cu apoximativ un 1km pe an la sud.
Sahara primeste mai putin de 85 mm de apa pe an, care este cantitatea anuala de precipitatii
din Chicago. Chiar în regiunile cele mai umede ale Saharei este posibil sa ploua o saptamâna sau doua
si apoi sa nu mai ploua ani la rând. De secole caravanele au mers prin desert, si desi sunt multe oaze,
din cauza suprafetei mari a Saharei este posibil ca calatorii sa umble zile la rând fara sa dea de oaze.
Oazele fac legatura între porturile din nordul Africii si pietele din sud ale savanei.
Vânturile din Sahara îndeparteaza umiditatea din desert si foarte rar aduc ploaie. Sahara are
una dintre cele mai dificile clime. Ea este localizata între doua puncte de mare si mica presiune, unde
vânturile sunt puternice si bat relativ constant. Cum aerul se muta de la un punct de maxima presiune
la unul de minima presiune, devine tot mai uscat si mai calduros. Vânturile uscate si încarcate cu nisip
sunt uneori resimtite
si harmattan. Pantelesinordice
la nord si
al laMuntilor
sud de desert, unde sunt cunoscute
Atlas intercepteaza aproapedrept
toatasirocco, khamsin,
umezeala simoom
ce vine de la
tarmul Marii Mediterane.
Multe vânturi din Sahara au nume speciale:
*Haboob înseamna în araba "salbatic" si este un vânt încarcat cu nisip.
*Khamsin este de asemenea arab si înseamna "50 de zile". Acest vânt matura desertul din martie
pâna în mai, umplând aerul cu nisip.
*Harmattan este un cuvânt care vine dintr-o limba africana vestica si înseamna "a-ti lua
respiratia".
Vegetatia -vegetatie saracacioasa, plante efemere, arbusti
127

Sahara este acoperita cu tipuri variate de vegetatie care cuprinde iarba, arbusti si copaci în
regiunile mai înalte, sunt plante ce se gasesc în depresiunile saline. Dar sunt specii care pot rezista
precipiatiilor reduse si caldurii excesive.
În dealurile Saharei se pot gasi specii de maslini si chiparos la un loc cu acacia, palmieri de turta
dulce, cimbru,curmali si alti arbusti. Cele mai întâlnite tipuri de iarba gasite în câmpii cuprind
Eragrostis, Panicum si Aristida.
O parte din mamiferele întalnite în Sahara sunt rozatoare mici africane, iepuri de câmp, arici de
desert, gazele, caprioare, nubieni salbatici, babuni, bursuci, hiene cu pete, sacali, vulpi de nisip,
nevastuici dungate libiene, manguste zvelte. Sahara contine de asemenea peste 300 de specii de pasari
migratoare, împreuna cu pasari de apa si de tarm si numeroase alte tipuri de pasari. Cele mai des
întâlnite sunt strutii, pasari de guinea, pasari de prada, vulturul de desert, bufnite, ciocârlii de nisip,
rândunici, corbi si altele.
Dar mai exista si numeroase reptile: broaste, broaste râioase, crocodili, care pot fi gasiti în
lacurile din Sahara, mai multe tipuri de sopârle mici, cameleoni si cobra, care pot fi gasiti printre dune
si roci. În lacurile din Sahara mai pot fi gasiti melci si creveti, si alti crustacei.
În timp ce Sahara are 2.5 milioane de ani, oamenii au trait în desert aproximativ 500,000 ani. In
timpul erei de gheata, circa acum 10.000 de ani, Sahara era o savana si avea animale ca girafe, lei si
elefanti, care sunt gasiti acum în estul Africii. Dar o data cu încalzirea atmosferei, savana s-a
transformat într-o pasune care permitea viata turmelor de vite. Dar acestea au disparut acum circa
8.000 de ani, o data cu desertificarea. In timpul romanilor, regiunea mai putea sustine lanuri irigate de
grâu, fiind cunoscuta drept un "cos de pâine" al imperiului roman. Multi cercetatori au mers în Sahara
încercând sa afle perioada în care oamenii au început sa populeze desertul. Conform arheologilor,
Sahara a fost mult mai populata acum câteva sute de ani, când conditiile nu erau atât de severe. Fosile,
roci, artefacte, scoici, oase si multe alte lucruri au fost gasite în zone în care astazi nu se poate locui
din cauza climei mult prea calduroase sau mult prea reci. Acest lucru sugereaza faptul ca anumite
regiuni puteau fi locuite acum câteva sute de ani, dar ca clima de atunci s-a schimbat radical.
Artefactele gasite sunt ale elefantilor, bivolilor, antilopelor, rinocerilor, dar si ale pestilor, crocodililor,
hipopotamilor sau alte animale acvatice, ceea ce demonstreaza faptul ca acum câteva sute de ani, apa
era abundenta în Sahara.
În zilele noastre aproximativ 2.5 milioane de oameni locuiesc în Sahara. Doua treimi din aceasta
populatie traieste în oaze, iar o treime reprezinta populatia nomada, care calatoreste prin desert. Se
crede ca populatia nomada a venit aici dupa ce au fost introduse animalele dometice, acum 7000 de
ani. Cercetatorii
densitate cred ca1oile
a populatiei, si caprele
persoana pe au
0.4fost
km².introduse
Sahara de
estecultura caspiana.
cel mai aspru Sahara are cea mai
mediu cunoscut dejoasa
om.
Majoritatea populatiei locuieste în Mauritania, Maroc si Algeria. Principalele grupe de oameni sunt
Sahrawis, Tuareg si Negri. Cel mai mare oras este Nouakchott, capitala Mauritaniei. Alte orase
importante sunt Tamanrasset (Algeria) si Ghat (Libia).
Au fost descoperite numeroase minerale, petrol si gaz în Sahara. Sunt zacaminte mari de petrol
si gaz în Algeris si Libia, dar în cele mai multe cazuri expoatarea lor a fost îngreunata din cauza
inaccesibilitatii. În cautarea de petrol s-au descoperit depozite de apa. Minereuri de fier sunt expolatate
la Fort Gouraud, o zona din Mauritania. Totoadata s-a gasit si sare, la Taoudenni, în Mali si la Bilma,
în Nigeria si este transportata cu ajutorul camilelor.
Economia traditionala se limiteaza la cresterea caprelor, camilelor si oilor, si cultivarea
curmalilor. Totodata se ocupa si cu pescuitul pe tarmuri. Mari zacaminte de fosfat se gasesc la Boukra
(lânga Laayoune), unde au fost exploatate pentru prima data de spanioli în 1970. Potasiu si fier exista
si la ce
timp Agracha. Totodata
este importat se dezvolta
combustibil si industria
si produse turismului. Fosfatii si pestele uscat este exportat, în
alimentare.
Sahara de Vest: intre Ahaggar si Atlantic; 500 m altitudine
-depresiuni (Tindouf, Toudeni) erguri (Iguidi, Ourane), regul Tanezrouyft
-cristalin apartinand socolului, sedimentar paleozoic
Sahara Centrala: masive cristaline (Ahaggar, Adrar, Tibesti), vulcanice (Tahat, Tousside) cu inaltimi
de peste 3000 m
-podisuri: (cu altitudini de circa 500-1000 m), grezoase (Tassili, Adrar, Tassili des Ahaggar) cu
relief de hamada; pe calcare mezozoice si neozoice (Tademait, Homra, Cirenaica), pe roci vulcanice
(Gebel, Soda, Harradj)
128

-depresiuni: cu dune (Erg Murzucq, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental)
Sahara de Est: podis structural (1000 m)
-se suprapune desertului Libiei (reguri, erguri)
- depresiuni: Kattara (-133 m), Kharga
III.2.8.Sudanul
-regiune de tranzitie intre desert si padurea ecuatoriala
-corespunde climei subecuatoriale, cu doua sezoane marcate; trecerea spre desert se face prin Sahel
-clima subecuatoriala musonica (influenta musonului ecuatorial -musonul din Golful Guineei care
aduce ploaie; in perioada uscata (ianuarie) actioneaza musonul tropical uscat, adica alizeul transformat
est-vest, purtand numele de Harmattan)
-temperatura anuala 23o...24oC
-anotimpuri: octombrie-martie (uscat, racoros), apoi (uscat si cald) si cel de-al doilea anotimp
(umed) pana in octombrie
-vegetatia este dispusa: zona Saheliana (zona cea mai uscata, 500 mm precipitatii, graminee,
tufisuri spinoase, spre sudul fasiei se intalnesc Acacii); zona sudaneza, (1000 mm ploaie, savana tipica
cu Pennisetum, Andropogon si baobabi ( Adansonia digitata, Borassus); zona guineeana (savana parc
pe interfluvii si paduri galerii pe vai Ceiba, Pandanus, Bauhinia tipica pentru savana)
-fauna: antilope, girafe, lei, pasari, etc.
-ape cu debite si niveluri variabile in cadrul celor doua anotimpuri: cresteri foarte mari in timpul
viiturilor
-sistemele hidrografice principale; Nigerul, Chari - Logone (Ciad) si Nilul Alb
-lacuri, mlastini, saraturi
Sudanul Occidental
-reprezinta o importanta regiune de podisuri si munti: Podisul Fouta Djalon ) (dezvoltat pe structura
veche si cuvertura de gresii, etajat, vai puternic adancite, 2500 mm precipitatii, savana ); Muntii
Liberiei - varfuri granitice perforand soclul cristalin
-Podisul Bauchi, o peneplena veche pe structura scutului cristalin perforat de eruptiv
Sudanul Central
-se dezvolta in limitele unei platforme cristaline acoperita cu o cuvertura poligenetica
-rauri Chari si Logone cunosc mari variatii de nivel si debit
Sudanul Oriental: in limitele sale se deosebesc: Depresiunea Bahr al Ghazal ( regiuni inundate,
vegetatieKordofan
Podisul de lunca -hidro si higrofila
800 m; cristalin cu
si Nimphaea, Cyperus
cretacic, in trepte; (papirusul):
Podisul Darfur (1000 m ), relief vulcanic (
muntele Jebel Marra, 3088 m )
III.2.12.Abisomalia
-regiune de scut ( cristalin ) dislocat; mari santuri tectonice ( grabenul Abisiniei, grabenul Aden ),
efuziuni de lave mai ales in intervalulo tertiar-cuaternar ( pod. vulc. Abisinian ), vegetatie si clima
etajate
- Podisul Somaliei: in trepte spre Oceanul Indian, in limitele sale se desfasoara Msv. Central (
Harar) 4200 m cu un versant abrupt spre grabenul abisinian; clima din ce in ce mai uscata spre
Oceanul Indian ( 300 mm ); paduri-galerii, stepa; rauri cu apa episodic
- Podisul Abisiniei: incadrat din toate partil;e de abrupturi de falie, prezentandu-se deci ca un horst;
domina spre est depresiunea Afar
-se succed in altitudine platouri ( amba ) in buna parte de lava ( bazalte, tufuri cu grosimi
considerabile
-apele mai )importante:
separate prin vaiAlbastru,
Nilul cu caracter de canion;
Atbara, vf. Ras Dascian,
ploi zenitale 1500 mm,4629 m
temperaturi in partile joase
o o
20 iar in etajele superioare 16 C
-nu exista zapezi permanente
-etajare biclimatica: Kolla (pana la 1800, paduri tropicale, tufisuri ) Woina - Dega asociatii
predominant subtropicale 1800-2400 m, paduri rare, tufisuri, savane, aici se aflacapitala Addis
Abeba); Dega (peste 2400 m - domeniu alpin)
-elefanti, rinoceri, gazele, antilope
Depresiunea Afar ( Danakil )
-altitudine 100-800 m
129

-clima secetoasa, temperatura medie anuala 27*

-cuprinsa intre Podisul Somaliei, Abisiniei si Muntii Danakil (horst ) la intalnirea grabenului
Abisinian si al Omanului. Muntii Danakil - cristalin, sedimentar dar mai ales vulcanic alcatuind un
podis fragmentat, presarat cu conuri vulcanice
III.2.9.Guineea Superioara ( Guineea, Sierra Leone, Ghana, Togo s.a. ) si Depresiunea

Zair
-o campie litorala inclusiv delta Nigerului si o serie de podisuri, dealuri, creste
-alcatuire petrografica complexa: granite, cuartite, gresii paleozoice, marme, argile, nisipuri
-M-tii Togo altitudine ( 1000 m )
-litoralul cu lagune, cordoane emerse si submerse
-precipitatii bogate ( 2500 mm ) dar cu diferentieri in unele subunitati legate de expunere fata de
actiunea musonului ( Togo 700 mm )
-paduri tropicale umede, paduri galerii, savane
-maimute, crocodili
-in regiunea litorala se intrepatrund procesele de acumulare si eroziune in culoarul fluvial Zair si a
altora cu cele ale marii ( cordoane, estuare ); aici se afla strato-vulcanul Camerun (4070 m)
-depresiunea centrala Zair cu inaltimi pana la 500 m, vai lungi incadrata de podisuri periferice:
Azande ( 500-600 m, peneplena de siruri cristaline ); Canerun ( 1000 m, cristalin faliat cu acoperisuri
de lave tertiare si pleistocene ); Gabon ( peste 1000 m, culmi muntoase - m-tii de Cristal ); Louanda (
1000 m, paduri etajate); Katanga ( altitudinile trec de 1500 m platouri suspendate si depresiuni
adancite )
-clima ecuatoriala ( calda s umeda ) temperatura medie anuala 27 oC
-spre periferie climatul devine subecuatorial cu daua maxime pluviometrice (lunile IV - V; VIII - X
) si o perioada uscata; musonul din Golful Giuneei ridica valorile precipitatiilor la 3000 m
-fluviile Zair, Kasai, Oubangui
-padurile ecuatoriale ( abanosul, acajuul, palmierul de ulei, epifite (orhidee)
-spre periferie savane, paduri galerii
-maimute, crocodili, hipopotami
III.2.10.Africa Estica Inalta

-soclu cristalin ridicat in neogen cu 1000 m
-podisuri
Podisul ce se-inscriu
Kenyei in vechi
cu conuri suprafete
vulcanice; de eroziune,
podisul masive insulare,
Uganda-Unyamvezi grabene
- include si dislocatii,
lacul Victoria, vulcani
altitudini
900-1250 m; podisul Ruanda - pana la 2000 m mare energie de relief; podisul Niyassa cu vulcani (v.
Runqwe, 3170 m )
- grabene datorita miscarilor de flexura tertiare: grabenul est-african care incepe cu lacul Rudolf, apoi
Naivasha, Natron situat la 600 m; grabenul central-african - valea Nilului - lacul Albert, Edward, Kivu,
Tanganika; grabenul Rukwa cu lacul Urema; lacurile sunt despartite prin praguri , pe alocuri
prapastioase
-apar si sectoare mai reduse de grabene unele mascate: grabenul Ruaha ( in nordul lacului Niyassa ),
grabenul Ruhuhu ( desprins din Nyasa dislocatiile din Tanganika
-relieful vulcanic aparut in cel putin daua faze: podisuri vulcnice (Kenyei), vulcani stinsi si activi (
Kilimandjaro 6010 m, Kenya 5194 m, Virunga, Meru, Niragongo)
-campia litorala cu tarm coraligen
-clima ecuatoriala
obstacolului si subecuatoriala
oroigrafic dar exterioare
format de culmile cu precipitatii mai reduse
ale Africii Esticedatorita abateriiregiunile
Inalte pentru alizeuluiinferioare
din SE si
-precipitatiile cad in cantitati cuprinse intre 1000 mm ( Uganda ) si 3000 mm (Kilimanjaro)
-temperaturile scad cu altitudimea mentinand pe Kenya zapezi permanente si ghetari
-sistemul lacurilor africane ( Victoria, Nyasa, Tanganika etc. ); fluvii: Nil, Congo, Zambezi
-paduri, savana, stepa; ierbivore ( gazele, girafe, elefanti ), carnivore ( lei, leoparzi), maimute ( gorila
de munte )
III.2.11.Africa de Sud
130

-soclu cristalin gondwanic sub forma unui bloc solid si serii sedimentare ( gresii ) paleozoice si
mezozoice; podisurile se dezvolta in jurul bazinului Kalahari
Podisul Zambiei - peste fundanentul cristalin, gnais si granitic se afla o cuvertura sedimentara;
altitudini cuprinse intre 1200-1500 m
Podisul Bie ( Angola ) 2400 m
Podisul Rhodesiei de Sud - 1500 m, cristalin si cuvertura sedimentara; a suferit ridicari si onduloari
Podisul Veld situate intre fluviile Limpopo si Orange; cele dinspre sud alcatruite din formatiuni tip
Karroo iar cele nordice din cristalin, sedimentar si eruptiv ( granite rosii ); Subunitati ( Veldul Inalt,
Bush Veld si Veldul Jos )
Podisul Namibiei - tabular cu soclu cristalin si cuvertura sedimentara (gresii, marme, calcare - cu
forme carstice) si eruptiva mai noua sau mai veche (bazalte) Subunutati: podisul Kaoko (nord),
podisul Damara (centru) si Namakwa (sud)
Desertul Namib campie deluroasa (1000 km lungime) dune, vai seci
Podisul Karroo Mare si Superior
-gresii, sisturi, conglomerate
-altitudini 400-1200 m
-platouri structurale, coline, martori insulari
- Karroo Mare se afla cuprins intre Marele Prag din sudul podisului Karroo Superior si culmea
Zwarte Berg
- Karroo Superior se afla la nord de Marele Prag
-intre culmile Lange Berg in sud si Zwarte Berg in nord se afla depresiunea Karroo Mic
Muntii:
Masivul Lesotho peste 3000 m, cristalin, gresii, bazalte; urme ale glaciatiei pleistocene, vai puternic
adancite, creste, platouri suspendate cu versanti puternic inclinati
Muntii Capului: cutari permotriasice, relief intens fragmentat in culmi aproximativ paralele (nord vest-
sud est) separate de catre depresiuni ( ex. Karroo Mic )
-culmi dezvoltate in axul anticlinalelor pe roci dure ( granite, cuartite ) iar depresiunile in
lungul sinclinalelor strabatute longitudinal de vai
Campii litorale relativ inguste
-Campia Mozambic: 200 m altitudine, campie de abraziune modelata si de reteaua fluviala. Campia
Mozambic se continua cu campia si dealurile Pundoland
Depresiunea Kalahari interfluvii largi, plane, acoperite cu o cuvertura nisipoasa si argiloasa, lacuri a
caror apa subecuatoriala
-clima se avapora in sezonul
in nord,uscat cuvertura
tropicala in ceaacoperindu-se cusio subtropicala
mai mare parte crusta de sare, dune; ueduri rare
in sud
-ploi aduse de alizeu, musonul de vara
-clima devine din ce in ce mai uscata spre interior
-exista ploi de iarna ( indeosebi in regiunea Cap ) si ploi de vara spre nord
-temperaturile poitive pot depasi 40*, dar sunt prezente si ingheturile
-in multe locuri reteaua hidrografoca lipseste sau este ocazionala; raurile din est au un regim mai
constant
-mlastini ( Makarikari, Okavango )
-plante xerofile, savane cu baobabi, paduri uscate, stepe, tufisuri, paduri subtropicale umede ( est ),
vegetatie mediteraneana in regiunea Capului;
-fauna cu multe endemisme
- InsulaIII.2.12.Insulele
Madagascar: unAfricii
bloc cristalin pe verticala in est pe mari linii de flexura
-peneplena disecata intr-un relief accidental
-inaltimi vulcanice ( bazaltice - vf. Tsaratanana 2886 m )
-spre vest coline, campii cu latimi mai inguste in regiunea litorala estica si mai late in cea vestica (
C. Majunga )
-clima alizeelor, precipitatiile care scad de la est ( 3000 mm) spre vest (1000 mm )
-padure tropicala umeda, paduri parc; in cest savana si stepa uscata, lemurieni
Insulele Comore - vulcanocoraligene, clima oceanica
Insulele Mascarene ( Reunion, Mauritius ) - eruptive, climat tropical, paduri reduse datorita culturilor
131

Arhipelagul Azorelor, pe dorsala Atlanticului

Insulele Canare, cristaline si eruptive, varfuri vulcanice
Insulele Madeira, vulcanice, flora relicta, endemica, culturi de citrice
III.2.13.Estul Extracordilierilor Nord-Americani

Insulele si peninsulele atlantice (Noua Scotie, Terra Nova, Prince Edward)(Canada)
-fac parte din regiunea platformei canadiene si cutarilor paleozoice.
-relieful se inscrie intr-o peneplena
-Muntii Appalachi (Alegani ) cu inaltimi sub 1400 m, podisuri, coline, campii litorale.
-clima temperata cu nuanta oceanica, ape scurte
-paduri de conifere si amestec (Temperate deciduous hard of softwoods), parcuri
nationale (Prince Eduard Island, Fundy, Acadia )
Culoarul Sf. Laurentiu (Canada )
-altitudini sub 450 m
-regiune de contact intre scutul canadian si cutarile appalasiene, sesuri, podisuri joase,
coline (martori eruptivi, sedimentari )
-clima temperata, zapada stabila
-apele Sf. Laurentiu au un regim de scurgere regulata
-paduri deconifere si amestec
Podisul Marilor Lacuri (Canada,S.U.A.)
-regiune a scutului canadian
-relief structural (cueste Niagara-Fals, platouri structurale), relief glaciar (sesuri
acumulative), relief scluptural - terase lacustre
-clima temperata, lacuri care comunica intre ele prin canale
-paduri de conifere si amestec ( Temperate deciduous hadrwoods, temperate mixed
forests)
Podisurile canadiene (pd. Mackenzie, pd. Peace-Athabasca, pod. Labrador )
-se suprapun vechiului scut canadian
-roci metamorfice si eruptive
-peneplena, relief glaciar, structural (cuesta Manitoba )
-clima artica, temperata cu ierni reci si lungi
-lacuri: Ursilor, Sclavilor, Winnipeg
-paduri
Campia deconifere si amestec ( mesteacan, artar )(Parcul Nat. Wood Buffalo )
nord-canadiana
-relief format pe cuvertura sedimentara si pe cristalul scutului canadian
-300 m altitudine; relief periglaciar si glaciar (zolii, pingo, blocuri eratice etc.)
-clima temperata rece si arctica; iarna dureaza 9 luni, 250 mm precipitatii
-ape (Nelson, Churchill, Albany )
-tundra si silvotundra, soluri glaciare, poligonale, turbarii.
Regiunea muntoasa New Endland si Adirondack (S.U.A.)
-grupe de munti separate de culoare tectono-erozive (culoare - Connecticut,
Hudson )
-altitudine maxima 1916 m
-relief glaciar (morene ), lacuri glaciare, cascade, depresiuni
-paduri de conifere
Muntii Appalachi pe
-se desfasoara (S.U.A.)(Appalasi)
directia nord-nord-est, sud-sud-vest
-s-au format in timpul origenezei hercinice in sud si caledonice in nord la
limita scutului canadian
-munti intens peneplenizati, rar depasesc 2000 m (vf. Mitchell, 2045 m ); grupa
nordica puternic fracturata, compartimentata (Green Mountains, White Mountains );-in
grupa centrala urme ale glaciatiei pleistocene; grupa sudica (Muntii Allegheny )suprafete
de nivelare bine exprimate
-intre Muntii Allegheny si Podisul Cumberland se afla Depresiunea appalasiana
-clima Muntilor Appalasi - temperata in nord cu caractere subtropicale in sud
132

-paduri temperate si de conifere si foioase, paduri subtropicale de pin in jumatatea sudica

Podisul Appalasian,continuare spre vest a Appalasilor
Piemontul Appalasian
-relief de tranzitie intre sistemul Appalasian si campia litorala atlantica
-are altitudini cuprinse intre 300 si 800 m
-reprezinta un piemont de eroziune reinaltat in tertiar-cuaternar odata cu Appalasii
-raurile si-au scluptat antecedent vaile creindu-si remeroase rupturi de panta la
trecerea spre campie ( cascade ) dispuse pe o linie de cadere a apelor (Fall Line )
-clima mai blanda
-paduri de foioase
Campia litorala atlantica (Atlantic Costal Plain )
-in fundamentul sistemului hercinic peste care repauseaza depozite marine si continentale
mezozoice si neozoice
-altitudini coborate sub 300 m; estuare Hudson, Delaware, Chesapeake (lung de 300 km )
favorabile dezvoltarii porturilor
-clima temperata cu ploi abundente catre Florida (1500 mm )unde devine subtropicala
si tropicala calda si umeda
-paduri de conifere si foioase iar spre sud paduri de conifere subtropicale
- Florida - un podis scund de (70 m) cu forme carstice, tarm cu cordoane litorale si
limane; clima tropicala umeda; paduri.
Podisurile Centrale (Pod. Morenaic, Podisul Preeriilor, Pod. Ohio, Pod Ozark)
-cuprinde o buna parte a regiunii centrale a SUA cu unele diferentieri regionale
-altitudini medii (500- 800 m) si maxime Black Hills, 2207 m (masiv izolat )
Podisul morenaic :morene, sesuri argiloase glaciare, blocuri eratice, depozite
loessoide, ocupa nordul SUA
-clima continentala mai aspra (ian. -3*;iulie 21*;precipitatii 700 - 900 mm ),
foarte multe lacuri
Podisul Preeriilor, un complex de podisuri, etaje, urcand in altitudine catre vest
-fundament similar cu cel al Stancosilor
-reprezinta o imortanta unitate piemontana( de acumulare si eroziune ). Se mai
numeste si Sesul Inalt
-altitudinea 800-1500 m; la contactul cu muntii apar masive izolate: Black Hills,
Spanish
-climaPeak
continentala uscata;
Podisul Ohio - este situat in lungul vaii cu acelasi nume;altitudini 300 m
-peneplena dezvoltata pe sedimentar paleozoic.
-predomina calcarele carbonifere pe care au aparut, prin procese carstice, Pestera
Mamutilor
-paduri de foioase
-clima temperat-continentala
Podisul Ozark - iviri hercinice, legate pe sub cuvertura campii Mississippi de Appalasi
-o boltire enorma asimetrica; relief structural
Muntii Quachita, 800 m altitudine, gresii carbonifere
Campia Centrala si Campia perimexicana
Campia Centrala se dezvolta in lungul fluviului Mississippi si a unor afluenti pana
la paralela orasului
-altitudini Indianapolis
cuprinse intre 250 si 500 m
-spre nord relief colinar fluvio-glaciar, spre sud campii din ce in ce mai extinse pe
depozite loessaide, nisipoase; loessul (eolian si aluvial ) are in bazinul Mississippi o
grosime de peste 30 m
Campia perimexicana: intre Florida si orasul Matamoros
-altitudini sub 200 m, tarm jos, estuare inecate barate prin cordoane litorale
-lagune, mangrove, golfuri (Tampa, Mobile, Pensacola )
-insule, delte (delta digitala a fluviului Mississippi; mare aport de aluviuni )
-clima subtropicala si tropicala umeda, precipitatii abundente , paduri (in putine locuri )
133

regiunea fiind intens cultivata
III.2.14.Vestul Cordilier Nord-American

Muntii Stancosi ai Canadei
-apartin cutarilor mezozoice cu nuclee p[aleozoice si vulcanism intrusiv neozoic
-Stancosii propriuzisi si Cordiliera Pacifica
-intre ele podisuri intramontane (pod. Yukon, pod. Columbiei Britanice, pod. Fraser )
inaltimea maxima - vf. Logan ( 6050 m )
-trecatori, inseuari, relief glaciar - creste morene
-clima temperata -oceanica (3000 mm precipitatii pe versantul pacific ); actioneaza
fhonul numit Chinook spre preerie
-apele: Yukon, Fraser, Columbia
-paduri de conifere; capre de zapada, ursul cenusiu
Muntii Stancosi S.U.A.
-sistem montan de tip Cordilier, format in timpurile permo-mezozoice si definitivat pe
teritorilu SUA in neozoic (cutarea nevadiana si cutarea laramica ) - permian - sf. jurasicului;
cretacic-eocen; miocen- cuaternar)
-sisteme de culmi longitudinale separate prin podisuri interioare
-dupa caracterul sedemintarii, al vulcanismului si modul de desfasurare a orogenezei
se disting: sistemul Cordilierilor (culmilor) pacifice si sistemul Stancosilor propriu-zisi
-sariaj cu revarsari spre est, vulcanism cu paroxism in miocen-pliocen
a. principalele grupe de culmi. Muntii Coastei (vulcani, seismicitate ); Muntii Cascadelor
(Klamath, Sierra Nevada - 4418 m vf. Whitney, Muntii Shasta) relief vulcanic complex,
relief glaciar, defilee - Yosemite Valley.
b. principalele depresiuni: Depresiunea Californiei ( Valea Californiei, Valea Soarelui -
sinclinal (tectono-eroziva ); altitudinea in jur de 200 m ), orase: Sacramento
Depresiunea Willamette - tectono-eroziva in bazinul Columbia; depresiunea Los Angeles
c. podisurile interioare (Columbia, Marele Bazin, Colorado)
-altitudini 1000 - 2500 m, cu relief dezvoltat mai ales pe cuvertura vulcanica si
sedimentara.
In Podisul Marelui Bazin relief de tip Range, harsuri transformate in creste
-canioane, defilee cu denivelari foarte mari;
-clima uscata,precipitatii
-paduri, reduse
deserturi, vegetatie (200-300 mm
de semidesert ),endoerism;
si desert
d. campia litorala pacifica - o fasie relativ ingusta neteda, cu origine fluvio-marina
acoperita deseori cu depozite continentale.
-clima oceanica diferentiata latitudinal; influenta curentilor oceanici care scalda
tarmul (Nord-Pacific, Californiei )
-rare paduri, tufisuri, orase: San Francisco, Los Angeles.
e. Alaska
-relief muntos (Muntii Brooks, Muntii Edincott ) alt.maxima Mc. Kinley ( 6193 ),
podisuri interioare ( Pod. Yukon ) depresiuni si campii;
-relief glaciar, varfuri vulcanice ( 5000 m )
-clima arctica (temperatura scade sub -50*C ) regiuni cu sol inghetat tot anul
-padurea urca, pana spre 700 m, in partile superioare tundra montana.
f. Arhipelagul
-se insiruie Aleutinelor
pe 1700 km
-relief muntos, culmi si varfuri vulcanice, izvoare termale
-clima rece, paduri, tufisuri, tundra
Sierra Madre Occidental ( Mexic )
-formata in timpul cutarilor din cretacicul mediu
-reprezinta un amplu anticlinoriu cu inaltimea maxima 3539 m
-culmi longitudinale (cristalin, sedimentar ) conuri vulcanice, vai de tip barrancos
unele cu caracter de defilee ( Aros, Urique )
-clima tropicala cu diferentieri intre latura continentala si pacifica
134

-lacuri ( Chapala - cel mai mare lac al tarii )

-paduri de pin si stejar, animale - tatuul, vulturul regal
Campia de la Golful Californiei si Oceanul Pacific ( Mexic )
-nisipoasa, cu dune, inaltimi izolate, lagune
-clima tropicala uscata (desertul Sonora )
-rauri: Sonora, Yaqui
-paduri cu frunze caduce, vegetatie de cactee, opuntii, vegetatie arbustiva,
soluri nisipoase
Sierra Madre Oriental ( Mexic )
-cutata in cretacicul mediu, un mare anticlinoriu altitudine maxima, 4054 m
(vf. Nevada )
-clima tropicala mai uscata in nord si mai umeda in sud
-asociatii de chaparral (cu stejar ), stepa ierboasa arbustiva
Campia de la Golful Mexic
-pieroasa dar si nisipoasa, dispusa in trepte sub 300 m altitudine
-tarm cu lagune (lag. Madre ), cu cordoane
-clima tropicala umeda ( 2000 mm precipitatii )
-rauri: Rio Grande, Panuco; mlastini, lacuri
-paduri, orase: Tompica, Veracruz
Sierra Transversal ( Axa vulcanica sau Cordiliera Neovulcanica )
-soclu cretacic - paleogen, eruptiv ( bazalte, andezite )
-relief vulcanic: conuri ( Popocatepetl, 5452 m ), platouri vulcanice
(intinse campuri de bazalt )
-relief glaciar si ghetari in masivele centrale si central-estice.
-clima tropicala, precipitatii variabile cantitativ
-rauri: Lerma, Balsas
-paduri de pin, foioase; ursul mic; orase: Guadalajara
Sierra Madre de Sud ( Mexic )
-alcatuita din formatiuni cristaline, eruptive si sedimentare; culmi mai mult
sau mai putin izolate
-regiune seismica destul de activa
-clima tropicala umeda si din ce in ce mai uscata pe inaltimi (tierra caliente,
tierra templada,
-paduri, tierra
tufisuri cu fria,
cacteetierra helada )
Campia litorala pacifica situata la poalele Sierrei Madre de Sud
-relief coborat,cu lagune ( Acapulco ), plaje, dune
-altitudine sub 200 m
-clima tropicala umeda ( 1300 mm )
-paduri tropicale; orase: Mazatlan, Tuxpan
Podisul Central Mexican (Messeta Central )
-constitutie predominant vulcanica (depuneri vulcanice - bazaltice numite
brenas sau malpais )
-relief de platouri etajate (mesasuri ) si depresiuni circulare sau alungite ( bolsonuri );
conuri vulcanice, munti insulari, regiunea poarta numele de Altiplanicie-Altiplano
-clima tropicala semidesertica si desertica, doua anotimpuri: estacion seca si
estacion
-rauri:deRio
lasSalado,
aguas Rio Conchos; lacuri: Texcoco, Chalco
-clima tropicala uscata (200- 500 mm )
-asociatii de semipustiu, pustiu si stepa (cactee, yucca, opuntii ); orase: Ciudat
Juarez, Chihuahua
Peninsula Yucatan
-platou calcaros presarat cu coline sub 300 m altitudine
-clima tropicala umeda, influenta alizeelor
-paduri tropicale umede (palmieri, liane, epifite ); orase: Merida, Campeche
Peninsula California
135

-soclu cristalin si o cuvertura sedimentara mezozoica cutata, altitudini ce trec de 3000 m

-munti, podisuri, coline
-clima tropicala foarte diferentiata (desertica in nord, cu ploi de iarna si zapezi
in sud )
-paduri de stejar, pin, cedru, apoi asociatii cu cactee, agave etc.
III.2.16.Unitatea de orogen andin
S-au format în cretacic superior (faza laramică), într-un vast geosinclinal, la vest de Platforma
precambriană braziliană. În ter ţiar are loc o intensă activitate vulcanică, azi limitându-se la Anzii
ecuadorieni, columbieni şi sudici; conurile vulcanilor stinşi sunt acoperite cu ză pezile persistente.
Mişcările tectonice sunt active fiind evidenţiate de vulcanism şi seismicitate (contactul geotectonic al
marilor plăci). De-a lungul faliei Atacama sunt numeroase mi şcări tectonice care au fracturat conurile.
Mişcările neotectonice au favorizat terasele marine deformate (în lungul abruptului costier- Coastal
Scarp).
Sunt alcătuiţi din cordiliere şi podişuri interioare ce se extind pe direc ţia generală N-S, înalţate
în lungul unor planurim de falie, faliile şi flexurile atingând maxim de intensitate la începutuil
cuaternarului. Petrografic, o mare diversitate: şisturi cristaline (gnaise), intruziuni granitice (batoliţi
mezozoici), sedimentar (calcare, gresii, marne, argile9 şi vulcanice (bazalte, lave porfirice, tufuri,
aglomerate).
Glaciaţiunea pleistocenă a avut un rol important în formarea reliefului, puternice urme glaciare
în Anzii de Sud şi mai slabe în zona tropicală; gheţarii cuaternari au creat văi, până la 2600 m (Anbzii
Nordici), lăsând morene până la 2400 m. Limita ză pezilor permanente atinge 5700 m la 16 lat. S,
scade la 4500 m în Cordiliera Blanca, 3900 m în Masivul Huascaran, 3600 în vulcanul Domuyo (36o
lat. S), 1650 m în vulcanul Osorno (41 o lat. S) şi 690 m în Tierra del Fuego.
Multe vârfuri depăşesc 5000 m: Aconcagua (6960 m), Huascaran (6768 m), Llullaillaco (6723
m), Chimborazo (6310 m), Cotopaxi (5897 m). Lăţimea Anzilor este cuprinsă între 150 km la Ecuator
şi 650 km în Anzii Centrali; ating maximum de lăţime şi masivitate între paralele 16-28o lat. S. Există
importante noduri orografice: Nodo di Cumbal (Pasto, 3 o lat. N), din care se desfac spre N mai multe
cordiliere, separate de depresiuni intramontane longitudinale, iar spre S, trei cordiliere paralele:
Blanca, Centrală şi Orientală. Se întâlnesc pasuri de mare în ălţime, dificil de trecut: Espina Cito (4800
m) şi Patos (3847 m), între Aconcagua şi Mercedario. Suprafeţele de nivelare dezvolater diferenţiată:
în Anzii Centrali, ratele de denuda ţie sunt scăzute, datorită aridităţii, ce s-a desf ăşurat pe termen lung
şi ratei mici de înălţare a lanţului andin, începând cu sfâr şitul miocenului. Regional, acest lucru se
reflectă prin numeroase pediplene, corelate în mare paret, care dateaz ă din timpul perioadei de înălţare
din miocen; în Anzii Sudici apar resturi le unor suprafe ţe de eroziune care ajung până la 2000 m; între
cordieliere se găsesc depresiuni tectonice alungite şi podişuri înalte (circa 400m m), numite local
„paramos” şi „puna”: depresiunea tectono-erozivă chiliană (valea longitudinală chiliană) de 1000 km
lungime, Altiplano (unul din cele mai mari bazine interioare sud-americane – 750 km lungime şi 90
km lăţime) care variază ca altitudine între 3360-3840 m şi are caracter endoreic; lacul Titicaca, cel mai
înalt lac navigabil din lume (170 km lungime, 8300 km 2) umple partea nordică a acestei depresiuni.
Platforma prelitorală nu este dezvolatată decât în N Peru, în regiunea insulelor chiliene reapare
o platformă litorală îngustă. Prezenţa calcarelor carstificabile a determinat formarea unui relief
specific; apar depresiuni cu depozite de săruri (denumite salariu – Salariu de Atacama, salariu de
Coipasa şi Salariu de Uyuni). Relieful Anzilor patagonezi coboar ă altitudinal la S de 40 o lat. fiind
puternic fragmentat şi apărând sub aspectul unui mozaicd deinsule şi mici masive montane; în acelaşi
timp, întreg ansamblu se retarage şi se curbează către E. Altitudinea nu depăşeşte de cât excepţional
2000 m; fragmentarea este determinată de o scufundare a întregului ansamblu; în SV se întâlne şte un
ţărm cu fiorduri. În extremitatea sudică există culoare care permit iooceanului să traverseze dintr-o
parte în alta edificiul andin (Str. Magellan); funcţionează ca barier ă climatică; aşezările trec dincolo de
limita superioar ă a pădurii; cel mai mare deşert eolian al Americii de Sud (Peru-Chile sau Atacama-
Altiplano Puna), fiind cosiderat totodată şi cel mai uscat din lume. Se extinde din S Ecuadorului, pe
3700 km, de-a lungul coastelor vestice şi versanţilor Anzilor Centrali Peruani şi din N Chile, apoi urc ă
136

pe un platou înalt intramontan (Altiplano-Puna), spre S Boliviei şi NV Argentinei; în zona de coastă se
întinde deşertul Atacama, cu o serie de oaze (Piura, Chiclayo şi Trujillo). Factorii majori care
favorizează apariţia aridităţii sunt: dinamica maselor de aer anticiclonice, influienţa orografică,
continentalitatea şi curenţul marin al Perului. Extrem de importantă în evoluţia deşerturilor, situate în
lungul Anzilor (Atacama, Altiplano-Puna) sunt depozitele de săruri. Cea mai mare aridiate este în
Atacama, în nordul Chile, mai mici de 10 mm/an, unde limita ză pezii se situează la 6000 m. O creştere
a precipitaţiilor, mai jos de 6000 m, în regiunea Norte Chico este legat ă de incursiunile din timpul
iernii ale frontului polar de evenimentele legate de El Nino şi de dispersia precipitaţilor de vareă doin
Amazon; ia naştere, astfel, aşa-numita „var ă boliviană” în regiunea Altiplano. Deşertul Peru-Chile este
un deşert stâncos aclcătuit din roci dure, barcanele sunt dezvoltate mai ales în S Peru, în timp ce
ergurile lipsesc. Peisajul dezolant al acestei regiuni este dat de acumul ările de săruri (salars); sursele
de săruri din Atacama şi Puna-Altiplano provin din activitatea vulcanică oceanică şi din foste
acumulări de săruri păstrate în depozite geologice.
Forme geologice neobişnuite sunt reprezentate de procese de versant – ceep-uri cu origine
seismică.
III.2.17.Podişul Patagoniei
Podişul Patagoniei se întinde între Piemontul Anzilor si ţarmul atlantic, la sud este marginit de râul
Colorado, pană la Stramtoare Magellan. Limita de nord, trasă pe Colorado, are un caracter arbitrar, tranzi ţia
spre pampasuri se face pe nesim ite.
Structura Podişului Patagoniei ţ e aproape tubular ă. Depozitele cele mai recente sunt morenele, blocurile
eratice si prundişurile fluvio-glaciare,pe grosimi tot mai mari, pe masur ă ce se înaintează spre sud, marturie a
gheţurilor ce stă pâneau odinioara pe aceste meleaguri.
Printre elementele morfologice mai caracteristice, enumeram, al ături de forme reziduale şi martori de
eroziune, o mulţime de forme de badlands, produse prin şiroire pe gresii cretacice friabile, apoi platourile
înalte de lave bazaltice, din centru si din vest şi cornişele de roci eruptive ce domina podi şul de gresii mai
friabile. În sfâr şit la nord-vest, la poalele Anzilor, apar forme aride, depresiuni far ă scurgere, presărate cu
lacuri sărate, dune etc.
Altitudinile urcă domol către regiunea piemontană a Anzilor pana la 1000-1500 m, iar printre lan ţuri
se individualizează bazine intramontane acoperite cu depozite morenice. Sedimentarea a început din triasic.
Fundamentul cristalin apare la zi numai în nord, în general este ascuns sub o cuvertura groas ă de depozite
marine triasice-cretacice. În cretacicul mediu, aceste forma ţiuni au fost afectate de cutari larg boltite,
orientate nord-sud,
acumulari ca conservat
de lave s-a un ecou îndepartat
pe suprafealţemi şcărilorconstituind
întinse, orogenice platouri
din Anzi. În miocen
înalte, izolate.s-au
La depus în loc
sfâr şitul
ter ţiarului şi începutul cuaternarului, au avut loc ultimile mi şcari ale scoar ţei, evidenţiate prin alternanţa
zonelor de ridicare si de scufundare.
Aceste mişcari au avut un rol deosebit în formarea reliefului actual şi au dus la
dezmembrarea peneplenei în unitaţi izolate, de tip mesas, separate de văi. S-a nascut un relief tipic tubular,
cu forme suprapuse, apărute în urma acumularilor de lave bazaltice, men ţionate mai sus. Dacă boltirile au
dus la formarea acestor accidente de relief, zonele scufundate reprezint ă adevarate pieţe de adunare a apelor.
Ca urmare a mişcărilor schiţate mai sus, zonele de ridicare alternează cu zonele de scufundare. O astfel
de zonă boltită se evidenţiaza la nord de Golful Bahia Blanca. Între râurile Colorado şi Negro apare net o
zonă de scufundare a fundamentului, care a fost transgredat ă de apele marine în cretacicul superior. La sud
urmeaza o altă zona boltită, până la râul Chubut, ridicată în centru până la 1722 m şi fragmentată în chip de
dealuri orientate nord-sud. În dreptul Golfului San Jorge fundamentul se afund ă din nou sub depozitele
marine. În sfârsit
Strâmtoarea urmeaz
Magellan, ă o alta bombare,
extinzându-se chiar laşisud deselful
peste Rio Deseado, afectând
continental întregul teritoriu
şi Arhipelagul Falkland.pân ă la
Mişcarile s-au repercutat şi asupra reliefului litoral, de exemplu în zona de ridicare maxim ă, în dreptul
Golfului San Jorge terasele marine se găsesc la altitudini între 165-185 m.
Clima este temperată continentală, caracterizată prin variaţii termice accentuate şi precipitaţii reduse.
La Santa Cruz, localitate situată la nord, în valea Rio Negro, în luna cea mai cald ă (ianuarie) media
temperaturilor nu depaşeşte 15 C. Media lunii iulie e de 6 C la nord şi de 0 C în sud (la Puerto Santa Cruz
˚ ˚ ˚
1,7 C). Câteodată se înregistrează chiar si îngheţuri (-10 C, -15 C, -30 C), mai ales în timpul când pustiul
˚ ˚ ˚ ˚
este spulberat de vânturile reci, venite dinspre regiunile andine sau dinspre regiunile antartice. Cantitatea de
precipitaţii variază foarte mult, în general cad anual precipita ţii sub limita necesar ă agriculturii, exceptând
137

ţinuturile de la poalele Anzilor, situate îi dreptul v ăilor transversale, unde ajung precipitaţii ceva mai
abundente (500-700mm), în lunile de iarnă. Vânturile oceanice de vest sunt oprite de paravanul Anzilor. Din
această cauză, caracterul arid si semiarid predomin ă pe mari suprafeţe. La Paso de Limay. Din piemontul
Anzilor, media precipitaţiilor anuale nu depaseste 150mm; la San Antonio, pe ţărmul Golfului San Matias,
cad 180 mm. Însă la sud de râul Chico, înălţimile scad treptat şi lanţul muntos nu mai formeaz ă o barier ă de
netrecut în calea vânturilor de apus. Din acest motiv, ariditatea descre şte pe măsur ă ce se înaintează spre sud.
La Porto Gallegos se îregistrează deja o cantitate medie anuală de 400 mm, iar în vest, pe alocuri 800 mm.
Densitatea reţelei hidrografice e foarte redus ă.
În aceste condiţii climatice, râurile ce izvor ăsc din Anzi şi transversează acest podiş se alimentează
predominant din gheţari sau din lacuri glaciare. Râurile şi-au creat văi adânci şi terase. Ele au scurgerea
maximă la sfâr şitul primăverii. Toamna, râurile care nu- şi aduna apele din Anzi, seacă înainte de a ajunge la
ţărm. La nord, Rio Negro are doi afluen ţi mai mari: Limay, care îşi trage obâr şia din Lacul Nahuel-Huapi, şi
Nequèn, venind tot din Anzi, deci ambele au un debit destul de bogat. Rio Salado vine din nord, dintr-un
ţinut mlăştinos, denumit “ baňados”, dar îşi pierde apele într-un lac mic. Înainte de a putea ajunge pâna la
Colorado, deşi în perioada pluvială îi este tributar, fapt indicat prin albia p ăr ăsită.
În partea centrală a podoşului Chubut este râul cel mai mare, afluentul s ău pe dreapta, Chico, trece
prin Dpresiunea Lacului Colhuè Huapi. Senguerr, un alt râu mic andin, se îndreapt ă tot spre această
depresiune. La extremitatea din sud a Podişului Patagoniei, Santa Cruz şi Gallegos sunt două râuri mai mici
şi debuşează în Atlantic prin estuare. Ele se alimentează din lacurile glaciare de la piemontul Anzilor.
Din cauzele climatice ar tate, predomin vegeta ia de step arid i semiarid . Aceasta se compune din
ă
arbuşti: “chaňar” (courliaea decorticans), ă (Larrea
“jarillo” ţ dicorticata)
ă ăşiş alte speciiă(Condalia microphylla,
Atriplex pamparum). Spre nord apare arbustul Berberis heterophylla (Calafate) şi B. Ilicifolia, un soi de dr ăcilă,
din care localnici fac vin. E foarte caracteristică şi r ăspândită iarba tussock ( Dactylis caespithosa). Printre
asociaţile de graminee se amestecă şi Viola magellanica. Vara stepa capătă un aspect dezolant: ierburi uscate dau o
coloraţie cenuşie-brună peisajului. Vegetaţia arborescentă propriu-zisă apare numai în văi şi în zona piemontană a
Anzilor. Spre sud, acest caracter arid al vegetaţiei dispare şi începe să apar ă petice de păduri de: Araucaria
imbricata, Libocedrus chilensis, apoi păduri cu esenţe cu frunze căzătoare: Maytenus magellanica (mayten), în
amestec cu specii de fagi (Nothofagus dombeyi, Nothofagus antarctica, Nothofagus pumilio) care înainteaz ă până
la ţărm.
Formarea solurilor brune-cenuşii de pustiu este legată de existenţa vegetaţiei ierboase şi de caracterul uscat
al climei. Ele sunt înlocuite la sud de paralela de 50 latitudine sudică, în ţinuturile umed, prin soluri castanii,
˚
destul de bogate în humus. În partea sudic ă apar şi soluri de tundr ă.
ocaziaFauna
expedinatural ă este în
ţiei belgiene general,
spre bine conservat
Antarctica în 1897, aă întreprins
şi a fost studiat
o scurtă ădecăsavantul
lătorie, înromân
sudulEmil Racoviţă
Patagoniei, în, zona
care cu
din
Magallanes spre Anzi, până la Golful Otaway.
Fauna Patagoniei nu e nici bogată dar nici săracă, În pleistocen, fauna era mult mai variat ă, atestată in
prezent prin resturi fosile de mamifere. În general apar pu ţine elemente neo-tropicale. Astfel, aria de r ăspândire a
pumei se extinde până la extremitatea sudică a continentului. Acest carnivor face pagube mari în turmele de oi.
Fauna andina e bine reprezentată. În păşunile săr ăcăcioase tr ăiesc cârduri de guanaci, acesta este un mamifer
caracteristic Patagoniei, o camilă cu blană de culoare galbenă-roşcată.(fig. 1) Emil Racoviţă mai semnalează cerbul
de pampas. Pisica pampasurilor şi Canis magellanicus, considerat de uni lup, de al ţii vulpe. În stepele aride tr ăiesc
o mulţime de rozătoare mici: toco-tuco, viscaşa, mara sau iepurile de Patagonia (dolichotis patagonica). Dintre
păsări enumeram: nandurul, vulturul condor şi specia cea mai mare de colibri (Eustephanus galeritus) sunt
r ăspândite pana la Strâmtoarea Magellan. În jurul lacurilor de baraj morenic, de la poalele Anzilor, Emil Racovi ţă
descrie o imensă populaţie de păsări: gâşte şi raţe sălbatice, pescaruşi, flamingo, ibisul-cu-ochelari sau bandurria,
bâtlaniPodi
etc.şul Patagoniei este o regiune nu prea populata. În prezent aici tr ăiesc peste 1700000 de locuitori,
densitatea populţiei este de 1,93 loc/km². Prezenţa populatie in regiunea Podişului Patagoniei este atestată cu peste
9000 de ani în urmă, (descoperirile din pestera Cueva de las Manos). În secolul al XIX a inceput colonizarea cu
locuitori din Europa (majoritatea populaţiei din Argentina este de origine italiana). Majoritatea locuitorilor practic ă
agricultura, creşterea animalelor (vite si oi). În prezent în regiune este in curs de dezvoltare extractia carbunelui si
petrolului, desi rezervele sunt relativ reduse.
Cele mai importante oraşe din Podişul Patagoniei sunt: Viedma, Comodoro Rivadavia, Puerto
Deseado. Au o populaţie sub 50000 de locuitori.
138

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Blache, Paul Vidal de la (1908), Regions naturelles et noms de pays, Delgrave, Paris.

Bal A., (1997), Economii în tranzi ţ ie – Europa Central ă şi de Est , Editura Oscar Print, Bucureşti
Băltăreţu A., (1987), Fructele pă mântului, Editura Albatros, Bucureşti
Bâlteanu Gh., (1979), Plantele de cultur ă – hrană şi materie primă , Editura Albatros, Bucureşti
Boia L., (1985), Probleme de geografie istorică , Centr. Multipl. Univ Bucure şti
Braudel F., (1994) Gramatica civiliza ţ iilor , t. I-II, Editura Meridiane, Bucure şti
Brown L. R, (2004), coordonator - Problemele globale ale omenirii – starea lumii în 2003, Editura
Tehnică, Bucureşti
Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., (1992) Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique, Reclus-
La Documentation francaise
Caloianu, N., Garbacea, V., Marin, I., Radulescu, I., (1980), Gerografia continentelor - Asia,
Oceania, Australia, Antarctica, EDP, Bucuresti
Cocean, P. (2005), Geografie Regional ă , Ediţia a II-a, Presa Universitar ă Clujeană, Cluj-Napoca.
Cocean, P. (2005), Geografie Regional ă , Evolutie, concepte, metodologie, Presa Universitar ă
Clujeana, Cluj Napoca.
Constantinescu, P., (1990), Sinergia şi informa ţ ia sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti
Cotet, P., Bacanu, L. (1972), Australia, Oceania, Antarctica, Ed. Did. Si Ped., Bucuresti
Dauphiné, A. (1979), Espace, region et systeme, Economica, Paris.
Donisă, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Dumolard, P. (1980), Le concept de region: ambiquités, paradoxes ou contradictions , Trav. de
l'Institut de Geogrpahie de Reims, no. 41-42.
Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D., (1999), Dic ţ ionar de geografie umană ,
Editura Corint, Bucureşti
Fellmann, P.,Getis, A., Getis, J. (1990), Human Geography, WCB, USA.
Fremont, A. (1976), L'espace vecu et la notion de region, Trav. Inst. Geogr., 41-42, Reims.
Gales, P., Lequesne, C. (1997), Les paradoxes des regions en Europe, La Decouverte, Paris.
Garbacea, V. (1964), Africa-Geografie fizica, EDP, Bucuresti
Gravier, J. F. (1970), La question regionale, Flamarion, Paris.
Groza O., Muntele I., (2005), Geografie umană general ă , Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi
Grumăzescu
SCGGG, , Cornelia
XVII, 2. (1970), Opinii privind aplicarea teoriei sistemului în geografia modern ă ,
Haggett, P.(1990) The Geographer's Art , Basil Blackwell, Cambridge, USA.
Hasan Gh., (1998), Omul şi universul, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică , Editura Tehnică, Bucureşti
Ielenicz M., (2000), Geografie general ă . Geografie fizică , Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
Ielenicz M, Comănescu Laura, (2003), Geografie fizică general ă . Bazele geografiei fizice, Editura
Universitar ă, Bucureşti
Ilieş A., (1999), Elemente de geografie politică , Editura Universităţii din Oradea
Ionac N., (2000), Mic tratat de geografie medical ă , Editura Universităţii Bucureşti
Josan N., (2002), Sisteme globale de mediu, Editura Universităţii din Oradea
Lungu, M. (2004), Statele lumii, antologie, Steaua Nordului, Constanta
Matei,, H.,
Matei Negut,, S.,
H., Negut Nicolae,, I.,
S., Nicolae Radu Caterina,
I., Radu (1999),- Enciclopedia
Caterina, Vintila Radulescu, Ioana, Meronia,
Asiei, (2002), Bucuresti
Enciclopedia
Africii, Meronia
Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, (2002), Enciclopedia Australiei si Oceaniei,
Meronia, Bucuresti
Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, Vintila-Radulescu, Ioana, (2003), Enciclopedia
Americilor, Meronia
Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., (2007), Enciclopedia Statelor Lumii, Meronia
Marin, I. (1998), Geografie regionala, Europa (Nordica, Centrala, Estica, Mediteraneana) si Asia
(Asia Centrala, Asia de Sud-Vest), Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti
139

Marin, I, Marin, M., Manea Gabriela, Popa, V., Irimia, R., Tiscovschi, A., (2004), Geografie
regionala-America de Sud, Ed. Universitara, Bucuresti
Marin, M, Gherasim, C., (2002), Continentele, Probleme speciale de Geografie Regionala, Ed.
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti
Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică , Editura Academiei RS România, Bucuresti
Minshull, R. (1971), Regional Geography. Theory and practice, Hutchinson University Library,
London.
Nir, D.(1990), Region as a socio-environmental System. An Introduction to a Systemic Regional
Geography, Editura Kluwer Acad. Publ. Dordrecht, The Netherlands.
Neamu, Gh. (1982), Geografia Antarctidei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti
Popovici, I., Letea, I., Radulescu, I. (1977), Geografia Americii de Nord si Centrale, Ed. St. si
Encicl., Bucuresti
Radulescu, I., (1963), Curs de geografie fizica a continentelor – America de Nord si Centrala, EDP,
Bucuresti
Raboca N., (1994), Agricultura mondial ă – aspecte geografice, Casa de editur ă Sarmis, Cluj
Sauşkin I. G., (1961), Introducere în geografia economică , Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Stahl H. H., (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Teodoreanu E., (2004), Geografie medical ă , Editura Academiei, Bucureşti
Tofler A., (1983), Al treilea val , Editura Politic , Bucure ti
Ungureanu A., (2000), Geografie umană general ă ă, Edit.şUniversităţii „A. I. Cuza” Iaşi
Rusu E.
, (2007), Geografia continentelor – Africa, EDP, Bucuresti
Vallega, A. (1995), La regione, sistema territoriale sostenibile, Edit. Mursia, Milano.
Wackermann, G. (2002, Géographie Regionale, Ellises, Paris.

Geografie Regionala5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografie Regionala5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

I.1.Lumea – parte şi întreg planetar

acestui Privită deasupraterestru,

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

I.2.Diferentierile regionale – implicatii in diversitatea geografica planetara

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

Lombard, C. Amurului Inferior, Mesopotamia, Depresiunea Indo-Gangetic ă, Estul Chinei Joase

I.2.3. Diferen ţ ieri regionale determinate de factorii moderatori-generatori ai climei şi de

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

oceanic. În zonele temperate, există diferenţieri notabile în exprimarea terestr ă a principalelor

I.2.4. Diferen ţ ierile regionale determinate de elementele dominante socio-umane, politice si

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

spontan piatr ă sau taroul,

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

 Regiunile rurale au fost definite prin delimitarea ansamblului de relaţii generate de

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

pia ţă, apăărând

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

I.2.5. Capitalele – expresia polarizării regionale

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

- Olanda: Den Haag/Haga-capitala regală, judiciar ă şi executivă si Amsterdam -capitala

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

Slovaciei (1990), Ljubljana-capitala Sloveniei (1991), Skopje/Skopljie-capitala Macedoniei

I.2.5.2. Delimit ări geopolitice ale capitalelor lumii.

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

I.2.5.3.Configura ţ ii geografice actuale ale capitalelor lumii

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

Mumbay, Oklahoma-City, Dalas-Forth Worth, Denver, Pittsburg, Stuttgart, Glasgow, Winnipeg,

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

(este al 4–lea oraş al Tanzaniei, după Dar-es-Salaam, Mwanza, Tabora), Pretoria/Tshwane, şi

I.2.5.4.Viitorul capitalei ca no ţ iune geopolitică

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

II.2.6.Metropolele – expresia geografică a diferenţei dintre centru şi periferie

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

esenţiale: casa individuală, policentrismul şi reţeaua de comunicaţii (fondată pe autostradă şi

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

II.2.6.3. Metropolele din ţările slab dezvoltate

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

aeroporturilor şi a lanţurilor hoteliere, reprezintă avangarda progresului tehnic, simbolizează lumea

III.DIFERENŢIERI REGIONALE (CONTINENTALE)

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om

partea de vest apă Podi

5/8/2018 Ge ogra ﬁe Re giona la - slide pdf.c om