INFLAŢIA

INFLAŢIA - NOŢIUNI GENERALE

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul

al XVI-lea, (în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581):
„Dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile,
încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există
temerea să fie nevoite, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta
aur şi argint cât greutatea sa”. Deci inflaţia este o „dezordine a
dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care măsoară
valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele
inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este
dată de economiştii Laidler şi Parkin în 1975: „Inflaţia este
fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere
continuă a valorii banilor”. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman
din 1963 este mai plastică: „Inflaţia este o stare de generalizare a
excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine
bunuri”.
În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de
inflaţie: deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată.
Deflaţia este un proces monetar-material caracterizat prin scăderea
durabilă, pe termen lung a nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un
proces monetar-real care se manifestă prin încetinirea durabilă şi
autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor. Ea
există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică într-un
an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când
o ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă
decât a ţărilor partenere. Stagflaţia presupune creşterea în paralel a
inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau
creşte foarte lent. Slumflaţia presupune o inflaţie accelerată pe fondul
scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea
importării acestuia din alte economii, mai ales atunci când moneda
importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.
Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea
preţurilor, deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii
vieţii, creşterea numarului de şomeri, conflicte salariale, falimentul
unităţilor ineficiente.
În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape:
declanşare, derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este
provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile cererii agregate în
raport cu oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a
unor cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata
investiţiilor, majorarea cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a
veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca urmare a
costurilor în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor
de creditare prin crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de
productivitate la producător, calitatea şi strategia actului de
guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei
naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea.
După declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a
evidenţiat existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii
inflaţioniste prin accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în
sectoarele importante ale economiei, este urmată de presiunea
inflaţionistă, adică de creşterea autoîntreţinută de ansamblu a
preţurilor şi, de al treilea moment, care este şocul inflaţionist, urmare
a primelor două faze sau a unor evenimente deosebite (şocuri
petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de însăşi
denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

EFECTELE INFLAŢIEI

În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a

averii membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul
inflaţionist cu ocazia recurgerii la credite pentru cumpărarea de
locuinţe. Aici este vorba de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a
devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult mai uşoară. În
schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza inflaţiei deoarece dispun
de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui proces de
depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc
dintr-un venit fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar
efectele negative ale inflaţiei se pot contracara. De pildă, în ţările cu
economie de piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele, ajutoarele
sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu
ajutorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul
de redistribuire a veniturilor are loc adaptarea continuă a ratei
dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.
Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile
apărute în raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de
creşterea foarte diferită a preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe
nedorite asupra raportului de schimb între producători şi consumatori,
asupra structurii producţiei, alocării resurselor şi eficienţei
economice.
 MĂSURAREA INFLAŢIEI

Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri.

Cel mai important indice de preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum”
(IPC). Acest indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase
despre nivelul de trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de
nivelul cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi
servicii necesare consumului populaţiei. Acestea sunt cheltuielile care
intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”.
Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de
Producţie” (IPP), un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se
calculează urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de bunuri.
“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul
PNB şi se calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.
Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:
I  I t 1
r t  100 , unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul
I t 1
PNB.

TIPURI DE INFLAŢIE. CAUZELE INFLAŢIEI.

Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa

principalele tipuri de inflaţie:
Criterii de clasificare Tipuri de inflaţie

Modul de funcţionare a Inflaţie deschisă şi

mecanismului pieţei reprimată
Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată,
galopantă şi hiperinflaţie
Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi
neanticipată
Corelaţia dintre ritmul creşterii Inflaţie echilibrată şi
preţurilor şi cel al salariilor dezechilibrată
Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere
şi prin costuri
Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau a forţei de
muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e
deschisă economia continuă să funcţioneze cu un mecanism în care
preţurile sunt fixe. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul guve
rnamental împiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a
salariilor. Înseamnă că excesul de cerere este doar reprimat nu şi redus.
Când controlul guvernamental încetează trebuie să ne aşteptăm la
creşteri de preţuri şi salarii.
Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie
moderată (la 2-3% inflaţia este „târâtoare”). Când aceasta are două,
trei cifre avem de-a face cu inflaţie galopantă, iar când nivelul
general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar avem hiperinflaţie.
Fenomenul hiperinflaţionist a apărut după primul război mondial în
Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria iar după al doilea
război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen
hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-
1918. În 1919 preţurile au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate
au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva luni, să crească de 40
de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie
colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi
fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de
unt – 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de
mărci la 29 octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece
mecanismele inflaţiei reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se
cuvine să desprindem caracteristicile acesteia.
1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume
colosale (La începutul anului 1923 în Germania impozitele şi
taxele adunate de la populaţie nu acopereau decât o treime din
cheltuielile publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1%
din acestea. Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99%
din bugetul de stat. Urmarea imediată a fost pierderea
încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile,
moneda şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile

germane lucrau zi şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică
grevă într-o imprimerie căpăta forma unei catastrofe
naţionale).

3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu

monedele străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de
mărci germane, rata de schimb modificându-se la fiecare
minut).
Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale
preţurilor de peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la
fiecare lună amintim: Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.
 Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia
şi ocuparea forţei de muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate
neajunsurile au fost prevăzute şi ca atare contracarate prin preţuri
indexate.
Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de
creştere a preţurilor vorbim de inflaţie echilibrată iar atunci când
ritmul de creştere al preţurilor îl devansează cu mult pe cel al
salariilor, fenomenul este resimţit acut şi inflaţia este dezechilibrată.
Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele
cauze ale inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate.
Factorii care determină creşterea cererii globale sunt tot atâţia factori
care determină declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea
înclinaţiei spre consum şi variaţia cheltuielilor individuale cu
investiţiile în sectorul privat, creşterea cheltuielilor guvernamentale,
sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre ultimele două, creşterea
exporturilor într-o economie deschisă.
Teoria lui Keynes, monetariştii, teoreticienii şcolii aşteptărilor
INFLAŢIA PROVOCATĂ raţionale consideră că esenţa
DE CERERE inflaţiei provocată de cerere
constă în aceea că, cantitatea de
bani depăşeşte cantitatea de
bunuri oferite, în condiţiile
ocupării depline a forţei de
muncă. În figura de mai jos
economia este în stare de
ehilibru în punctul E. În urma
lărgirii cererii agregate, curba
CA se deplasează spre dreapta şi
devine CA’. Noul punct de
echilibru este E’. Nivelul
preţurilor cunoaşte o creştere, deci s-a produs inflaţia.
Inflaţia provocată de costuri se deosebeşte de inflaţia
provocată de cerere prin faptul că preţurile şi salariile cunosc o
creştere chiar înainte de a se ajunge la folosirea deplină a forţei de
muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile
economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind
provocată, după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.
În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al
materiilor prime din anii ’73 – ’79, inflaţia provocată de costuri
revine în actualitate. Principalele şocuri petroliere (creşterea
spectaculoasă a preţului petrolului) s-au succedat cronologic astfel :
1951 (Iran), 1973 (războiul dintre Israel şi ţările arabe), 1980
(războiul dintre Iran şi Irak), 1991 (războiul din Golf pentru
eliberarea Kuweitului), 2003 (războiul din Irak). Figura de mai jos
prezintă grafic tipul de inflaţie provocată de costuri.
Tipurile de
INFLAŢIA PROVOCATĂ
inflaţie prin costuri sunt
DE COSTURI
de mai multe feluri:
inflaţie exogenă prin
costuri, inflaţie prin
preţuri relative sau
pretenţii legate de
venituri şi inflaţie de
inerţie.
1. Preţurile de import
ridicate pentru bunurile
intermediare (vezi şocul
petrolului), adaosurile
mari practicate de firme şi aducătoare de profituri
substanţiale, salariile nejustificat de mari, rezultat al
negocierilor între patronat şi sindicate sunt tot atâtea cauze ale
inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau

preţul factorilor de producţie) cu produsele (sau preţul
factorilor) altor agenţi economici. Un caz particular îl
constituie modelul comportamental în care un agent încearcă
să menţină o relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al
unui grup de referinţă, menţinând în mod artificial un anume
nivel al preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de producţie.
Preţurile mari vor conduce la inflaţie.
3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul
real dorit ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la
inflaţia viitoare aşteptată. În măsura în care creşterea nivelului
preţurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului
real al agenţilor sau grupurilor de agenţi, această inflaţie poate
fi denumită „inflaţie de inerţie”.

Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la

Ip la Ip’. Curba OA se deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile
folosirii incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei.
Deoarece nu se declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei
inflaţia se desfăşoară, de regulă, în acelaşi ritm având de a face cu o
inflaţie inerţială.
INFLAŢIA INERŢIALĂ În aceste condiţii
curbele OA şi CA, se
deplasează în sus, punctul de
echilibru mutându-se în E’,
apoi în E”. Preţurile vor
cunoaşte o creştere cu acelaşi
procent în fiecare an (de
exemplu 6%).
Când în cadrul
economiei se observă existenţa
inflaţiei inerţiale curbele OA şi
CA se deplasează împreună.
În condiţiile inflaţiei
inerţiale există posibilitatea apariţiei stagflaţiei, care înseamnă
prezenţa unei inflaţii accentuate în perioade cu şomaj mare. Un
asemenea caz este evidenţiat cu ajutorul figurii alăturate (noul punct
de echilibru E’’’).
În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme,
apasă asupra preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul
economiei efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi al salariilor
crescute asupra măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă.
Condiţiile economice generale care activează bucla inflaţiei sunt:
- o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor
măreşte costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi
activează spirala inflaţionistă.
- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte
costurile, declanşează creşterea preţurilor şi porneşte
spirala inflaţionistă.
- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar
sau unui exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă
posibilitatea creşterii preţurilor.
Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie
în opinia lui Michel Didier. Statul anticipează în calculele sale
creşterea preţurilor şi îşi încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile
indexate în funcţie de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând
rata cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să relanseze în mod
deliberat creşterea preţurilor. Rata dobânzii practicată de bănci pentru
împrumuturile acordate urmează îndeaproape creşterea preţurilor. Ca
atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice
creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi
economici particulari care se pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei
ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii) şi pe cei bogaţi
cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu sunt
vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta
cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La
ansamblul bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri,
maşini, stocuri) urmează creşterea preţurilor. În schimb, valoarea
reală a datoriilor de rambursat se reduce în fiecare an, o dată cu
creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la un transfer financiar
dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi. Pentru ca o
firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să
înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi
contribuţiile sociale să fie stabilizate.

CĂI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor

economişti din următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor,
blocarea monedei, blocarea cheltuielilor publice, blocarea veniturilor
şi costurilor.
Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate
mai jos:
Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea creditului
care va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta poate fi o cale
simplistă deoarece o întreprindere căreia îi este refuzat creditul
renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea şomajului înaintea
reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor dezvoltate se poate trage
concluzia că politicile de austeritate monetară sunt eficace numai
dacă sunt aplicate pe o durată suficient de mare şi dacă se acceptă un
şomaj ridicat.
Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează cu o
comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va conduce la un
şomaj mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai mare va reduce
inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra costurilor prin pretenţiile
de majorare a ajutoarelor de şomaj.
Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate degenera
în conflict social generalizat.
Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine numai prin
creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea concurenţei.
Creşterea productivităţii poate fi susţinută numai prin investiţii în
tehnică nouă, cercetare, în general în progres tehnic.

LEGĂTURA ŞOMAJ – INFLAŢIE

În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul

cuantificării factorilor care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric
legătura ce se stabileşte între şomaj, preţuri şi salarii, construind
curba care îi poartă numele (figura de mai jos).
Scala verticală din
CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ dreapta indică creşterea
salariilor fiind mai ridicată
cu două procente faţă de
scala din stânga. Cele două
procente reprezintă creşterea
productivităţii muncii.
Creşterea salariilor ca
urmare a creşterii
productivităţii muncii nu
generează inflaţie, deci nu
se ia în calcul. Deplasarea
spre stânga pe curba Phillips
duce la creşterea preţurilor
şi a salariilor, pe de o parte,
şi la reducerea şomajului pe
de altă parte. Deci, există o
constrângere în a alege între inflaţie şi şomaj, între ele existând o
relaţie invers proporţională.

În 1982 a fost contestată curba Phillips elaborată în 1960.

Noua curbă demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu
există pe termen lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se
facă distincţie între rata inerţială şi rata efectivă a inflaţiei. Inflaţia
inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată în calcul la un
moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din
economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu
rata inerţială, aşteptată a inflaţiei.
 INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎN Graficul ne
CICLUL CONJUNCTURAL permite analiza
etapelor ciclului de
afaceri.
1. În prima perioadă
economia se găseşte la
începutul curbei Phillips pe
termen scurt în punctul A.
Şomajul se află la nivelul său
natural.
2. În cea de-a doua
perioadă datorită creşterii
producţiei, proprie perioadei de
avânt, scade rata şomajului.
Economia se mişcă spre stânga
pe curba Phillips pe termen
scurt. Inflaţia creşte prin
trecerea din punctul A în punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei oamenii iau în

calculele lor pentru viitorul apropiat această nouă rată ridicată. Deci,
rata inflaţiei inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se
deplasează în sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata
şomajului este aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este mai ridicată,
în ea regăsindu-se rata inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment

dat apar factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea
creşterii masei monetare dictată de oficialităţile financiare). În
consecinţă, se manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a
producţiei.

5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine

la rata sa naturală (în punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că
rata şomajului la punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar
rata inflaţiei este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei
inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia

intră într-un “ciclu restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata
efectivă a inflaţiei, precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la
rata naturală a şomajului.
 Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în
general, se schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a
şomajului se găseşte sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va
creşte an de an. Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul
revine la rata sa naturală.
Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală,
inflaţia va cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când
şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În astfel de
condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe
termen lung singurul nivel al şomajului care se împacă cu o inflaţie
stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar, curba Phillips pe termen
lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune peste
linia ratei naturale a şomajului.
Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru
politica economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un
nivel al şomajului pe care economia îl va suporta pe termen lung (rata
naturală a şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata
naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei
crescătoare a inflaţiei. În al doilea rând, se poate stăpâni şi curba
Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata şomajului să scadă
sub nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar
va trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul
problemei: cu un şomaj ridicat se poate reduce inflaţia.