Sunteți pe pagina 1din 5

Condiţiile şi limitele consilierii persoanelor cu dizabilităţi

profunde

Indiferent sub ce denumire ar fi întâlnită – sfătuire, psihotarapie, îndrumare, orientare,


călăuzire etc. – consilierea este recunoscută ca fiind procesul prin care o persoană, numită
consilier, parcurgând procedura de investigare, conceptualizare, soluţionare şi implementare,
oferă uneia sau mai multor persoane – numite clienţi – pachete de soluţii pentru problemele
specifice (sub formă de proiecte, programe ori componente sau structuri de programe)
împreună cu asistenţa tehnică necesară implementării acestora şi trainingul de specialitate
pentru asigurarea viabilităţii, perenităţii şi derulării în continuare a programului/proiectului de
către clienţi prin forţe proprii.
Termenul de consiliere are mai multe înţelesuri şi nu există o definiţie exhaustivă.
Asociaţia Britanică de Consiliere (The British Association for Counselling), fondată
în 1977, defineşte consilierea drept o activitate în care o persoană ce ocupă în mod obişnuit
sau temporar rolul de consilier oferă sau este de acord să ofere timp, atenţie şi respect unei
alte persoane aflate temporar în rolul de client (beneficiar).1
Consilierea presupune vehicularea de informaţii între consilier şi beneficiar ceea ce
înseamnă culegerea unor informaţii pentru a identifica nevoile şi problemele cu care se
confruntă, transmiterea de informaţii pentru a le orienta alegerea unor soluţii şi luarea unor
decizii.
Astăzi, consilierea, mai presus de oricare alt serviciu comunitar, reprezintă un proces
în continuă transformare de sine, o practică ce se adaptează din mers la nevoile mereu variate
şi variabile ale omului pentru a ţine pasul cu progresul condiţiei şi devenirii fiinţei umane.
Ca profesiune distinctă, activitatea de consiliere a apărut în Anglia, ca formă
principală de activitate pentru cei care practică sfătuirea sau consilierea conjugală, de
orientare profesională şi de alte tipuri.
Precum în orice alt domeniu şi în cazul consilierii opiniile sunt variabile şi variate,
definiţia dată acesteia depinzând mai ales de optica împărtăşită la un moment dat de un curent
sau altul din psihologie, teologie, economie, medicină etc., întrebuinţându-se concepte mai

1
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Editura Sper, Bucureşti, 2005.

1
mult sau mai puţin sinonime de „sfătuire”, „counseilling”, „psihoterapie”, „orientare”,
„îndrumare”, „călăuzire”, etc.
Dincolo de această varietate a domeniilor şi opticilor, axul central al conceptului
consilierii păstrează ideea de practică a sfătuirii, proces prin care o persoană este
îndrumată, orientată, informată cu privire la anumite aspecte necesare unei anumite
întreprinderi umane. Prin excelenţă deci, consilierea are un caracter absolut utilitar, practic şi
vine în întâmpinarea unei necesităţi existente dar nesatisfăcute. Ea reprezintă partea
conceptuală a unui plan concret de acţiune ce urmează a fi lansat în desfăşurare şi care
vizează obţinerea anumitor finalităţi reale, atingerea unor obiective bine definite; vizează,
altfel spus un produs finit, necesar, dorit, planificat şi în cele din urmă obţinut datorită
procesului de consiliere2.
Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, putând fi centrate pe aspecte ale
dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea unor decizii, controlul
stărilor de criză, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a
conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea realţiilor cu ceilalţi3, facilitând, prin demersuri
repetate, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi
contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată trebuie să fie una de alianţă, de
participare şi de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor şi sentimentelor
în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în
identificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii.
Baban A. identifică principale tipuri de consiliere, şi anume:
 Informaţională, constă în oferirea de informaţii specifice;
 Educaţională/psihopedagogică, oferă repere psihoeducaţionale pentru sanătatea
mintală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;
 De dezvoltare personală, contribuie la formarea abilităţilor şi atitudinilor care
permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în sopul atingerii
stării de bine;
 Suportivă, care constă în oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material celor
aflaţi în situaţii de risc;
 Vocaţională, vizează dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
 De criză, oferă asistenţă psihologică persoanelor aflate în dificultate;

2
Burcu, Aurelian, Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Editura Mega, 2004, pg. 26.
3
Moraru, Monica, Consiliere psihopedagogică şi orientare şcolară şi profesională, Editura Muntenia,
Constanţa, 2004, pg. 8 şi urm.

2
 Pastorală, constă în asistenţa din perspectivă religioasă4.
Condiţiile unei consilieri eficiente au în vedere, în primul rând, anumite calităţi ale
consilierului. După Carl Rogers, „a avea abilităţi de consilier înseamnă mai mult decât a
obţine câteva deprinderi: înseamnă a ajunge la un nou fel de a fi, de a trăi. El se va reflecta în
autenticitate şi în capacitatea de a merge împreună cu cei pe care îi ajută”.
Printre calităţile de bază propuse de Rogers în lucrarea „Consiliere şi psihoterapie
(psihoterapia nondirectivă)” (1942), se găsesc cele trei fundamentale: căldura şi
naturaleţea, înţelegerea empatică şi o privire necondiţionat pozitivă. La ele se va adăuga
şi o atitudine etică de bună calitate, conformă cu rigorile codului hipocratic şi profesional.
Acest element defineşte abilitatea de a fi deschis şi abordabil faţă de persoanele care solicită
sprijin.
În conceptul de „căldură” sunt implicate următoarele componente: „interes, absenţa
criticii, absenţa apărării faţă de atitudinile clientului, contactul psihologic strâns cu subiectul”
(E. Schulman). După P. Burnard, “căldura” este un produs al minţii, o atitudine conştientă şi
o abilitate de a fi onest cu tine însuţi, care crează premisa de a fi deschis faţă de alţii şi tratarea
lor ca egali. Ea se află la baza relaţiei eu-tu, acea întâlnire care anulează diferenţele de statut
social, credinţe, valori, etc., în timpul căreia se produce împărtăşirea şi mutualitatea
– elemente fundamentale în relaţia de îngrijire, în cea religioasă precum şi în alte forme de
ajutor5.
I. Mitrofan şi A. Nuţă specifică în analiza pe care o fac comunicării că orice
profesionist are nevoie de a se dezvolta în 5 categorii de abilităţi:
 Abilităţi fundamentale: ascultarea (reală şi pseudoascultarea; evalurea
modalităţilor prin care ascultarea este blocată; ascultarea activă, empatică,
deschisă, totală); autodezvăluirea (recompensele dezvăluite prin autodezvăluire,
identificarea blocajelor în autodezvăluire, nivelurile optime ale autodezvăluirii);
exprimarea (cunoaşterea regulilor exprimării eficiente, discriminarea între mesaje
totale şi mesaje contaminate).
 Abilităţi speciale: limbajul corporal (interpretarea corectă a expresiilor faciale, a
gesturilor, posturii şi a relaţiilor spaţiale); paralimbajul (detectarea elementelor de
paralimbaj: frecvenţa, rezonanţa, articulare, tempo, volum, ritm; identificarea
metamesajelor şi capacitatea de a le face faţă); programele secrete (accesul la
mecanismele inconştiente de operare şi/sau de manipulare a celuilalt); clarificarea
limbajului (înţelegerea modelelor de comunicare şi eliminarea distorsiunilor).

4
Baban, Adriana, (coord), Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001, pg. 16.
5
Burcu, Aurelian, op.cit., pg. 54.

3
 Abilităţi de rezolvare a conflictelor: trainigul asertiv (identificarea celor trei
stiluri de bază în comunicare: pasiv, agresiv, asertiv; formularea unor scopuri
asertive; cunoaşterea strategiilor asertive şi a modalităţilor constructive de a
răspunde criticii); negocierea (asimilarea principiilor negocierii: separarea
oamenilor de problemă, înţelegerea oamenilor, rescrierea problemelor în termenii
intereselor, listarea opţiunilor posibile).
 Abilităţi sociale: prejudecăţi (identificarea limitelor percepţiei şi a accentuării
perceptuale; observarea generalizării experienţelor, a stereotipurilor şi a
distorsiunilor parataxice); contactul cu necunoscuţii.
 Abilităţi de lucru cu familiile şi abilităţi publice: sunt prezentate de autori cu
referire la comunicarea în familie în care este şi comunicarea sexuală, înţelegerea
stilurilor parentale, grupurile mici şi exprimarea publică6.
Principala limită întâlnită în consilierea persoanelor cu dizabilităţi constă în
insuficienta înţelegere şi asimilare a conceptului de lucru în echipă, consilierea/sprijinul
copiilor cu dizabilităţi necesitând eforturi semnificative atât din partea consilierului şi
beneficiarilor direcţi ai consilierii cât şi din partea cadrelor didactice şi a profesorilor
itineranţi.
Eforturile vizează, în primul rând, înţelegerea problemelor specifice ale copiilor cu
dizabilităţi şi a importanţei integrării acestor copii în viaţa şi în comunitatea şcolară.
O altă limitare a consilierii este dată uneori de folosirea inadecvată, deficitară a
curriculumului adaptat.
Etichetările, generalizările, rejectările din planul concepţiei colective îngreunează, de
asemenea, de multe ori, procesul de consiliere precum şi integrarea ulterioară a persoanelor cu
dizabilităţi în viaţa comunităţii.
Motto-ul consilierii, dincolo de integrarea şcolară şi profesională a persoanelor cu
dizabilităţi, ar trebui să fie, în ultimă instanţă, „a reda omului Omul”, deoarece consilierea, ca
orice ştiinţă care are în centrul preocupărilor „omul” poate fi considerată o „ştiinţă de a trăi”.
Doar o ştiinţă care are legătură directă cu lumea, afirma marele filosof William James,
este cu adevărat o ştiinţă, iar o astfel de ştiinţă, tocmai pentru că se modelează după dinamica
vieţii devine o ştiinţă de a trăi7.

6
Mitrofan Iolanda, Nuţă Adrian, Consilierea psihologică. Cine? Ce şi cum ?, Edituara Sper, Bucureşti, 2005.
7
Adler, Alfred, Înţelegerea vieţii, Editura Trei, Bucureşti, 2009, pg. 9.

4
BIBLIOGRAFIE

1. Adler, Alfred, Înţelegerea vieţii, Editura Trei, Bucureşti, 2009;


2. Baban, Adriana, (coord), Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001;

3. Burcu, Aurelian, Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Editura


Mega, 2004;
4. Mitrofan Iolanda, Nuţă Adrian, Consilierea psihologică. Cine? Ce şi
cum?, Edituara Sper, Bucureşti, 2005;
5. Moraru, Monica, Consiliere psihopedagogică şi orientare şcolară şi

profesională, Editura Muntenia, Constanţa, 2004;


6. Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Editura

Sper, Bucureşti, 2005.