1

I.PROTECŢIA MEDIULUI

I.1.Introducere
Preocupările pentru protecţia mediului natural s-au făcut resimţite încă de la
sfârşitul secolului al XIX lea, când s-a făcut tranziţia de la atitudinea de admirare pasivă
a frumuseţilor naturii la cea activă de acţionare pentru protecţia ei şi de prevenire a
exploatării abuzive a bogăţiilor naturale.
Axul central al politicilor noastre de mediu îl constituie asigurarea unui mediu
curat pentru sănătatea locuitorilor ţării, spargerea cercului vicios al sărăciei şi
deteriorării mediului, asigurarea unei creşteri economice regenerative şi inovative, spre
binele generaţiilor actuale şi viitoare, armonizarea legislaţiei specifice de mediu cu cea
a Uniunii Europene în vederea accelerării procesului de integrare în structurile
europene.
Fără ocrotirea mediului, nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea
durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează dezvoltarea
durabilă. Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă
abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor şi presiunii
asupra mediului şi a tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED), care a avut loc
la Rio de Janeiro în iunie 1992, a arătat că nu se mai pot gândi mediul şi dezvoltarea
economică şi socială ca domenii izolate şi că singura cale spre progres economic pe
termen lung este legarea acestuia de protecţia mediului.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două
aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia
şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor
prezente, cât şi a celor viitoare.
Pentru a se dezvolta durabil, toate ţările au nevoie de acces şi perfecţionare în
domeniul utilizării tehnologiilor curate şi care risipesc mai puţine resurse.
Un mesaj important al celui de-al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu este,
printre altele, acela de a perfecţiona sistemele de raportare către Comunitatea
Europeană, pentru a face posibilă o analiză şi evaluare mai bună a cerinţelor actuale
prin indicarea unor modalităţi de îmbunătăţire a eficienţei măsurilor viitoare de protecţie
a mediului. Cu acest prilej au fost identificate sursele de mediu cărora le sunt adresate
dezvoltarea durabilă: schimbările climatice, folosirea iraţională a resurselor naturale
regenerabile şi neregenerabile, pierderea biodiversităţii şi acumulările de substanţe
chimice persistente în mediu.
Măsurarea progresului în atingerea obiectivelor propuse necesită informaţii
despre starea mediului înconjurător şi despre cauzele ce stau la baza problemelor de
mediu. Este necesar un sistem de raportare eficient cu privire la punerea în practică şi
implementarea politicilor de mediu.
Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă
abordare a problemelor globale de mediu din punct de vedere al efectelor şi presiunii
asupra mediului şi al tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.
Situată în zona Europei de interferenţă a ecosistemelor complexe carpato-
danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi peisagistică de o
frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat. Sunt o multitudine de colţuri ale naturii în
această ţară, ocrotite de oameni, care le-au înfrumuseţat cu locuinţe, biserici,
ansambluri arhitectonice, lacuri de acumulare şi alte construcţii ce oglindesc geniul lor
creator.
După Conferinţa Pământului, din 1992 de la Rio de Janeiro, România a început
să asimileze parametrii dezvoltării durabile, în condiţiile speciale ale tranziţiei la un alt

1
 2

sistem economico-social, care, inevitabil, îşi pune amprenta şi asupra activităţilor legate
de protecţia mediului.
Vasta problematică a protecţiei mediului în contextul dezvoltării durabile se
concentrează pe combaterea fenomenelor de poluare inerente unor activităţi umane în
stadiul actual, prevenirea deteriorărilor posibile, asimilarea, adaptarea şi aplicarea
cerinţelor de mediu pentru integrarea în Uniunea Europeană, realizarea unor proiecte
internaţionale comune pentru valorificarea potenţialului Dunării şi Mării Negre, pentru
protejarea biodiversităţii şi a zonelor umede, monitorizarea calităţii apelor şi a stării
pădurilor, a efectelor fenomenelor ecologice de anvergură globală, soluţionarea unor
probleme acute, cum sunt cele ale diminuării şi valorificării deşeurilor şi ecologizării
agriculturii, promovarea tehnologiilor curate, transformarea aşezărilor umane în localităţi
durabile.
Starea factorilor de mediu în România nu poate fi ameliorată, dacă nu se au în
vedere următoarele aspecte:
1. faptul că protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor care organizează şi
desfăşoară o activitate, iar normele şi standardele de mediu existente trebuie
respectate de toţi şi în primul rând, de cei care desfăşoară activităţi industriale,
2. în toate activităţile industriale trebuie acordată prioritate protecţiei mediului, calităţii
vieţii umane şi abandonată concepţia multor factori care pun în prim plan producţia, fără
a lua în calcul şi consecinţele negative asupra mediului în care trăim,
3. instituţiile statului, centrale şi locale, trebuie să îşi exercite, cu exigenţa necesară,
atribuţiile pe care le au în aplicarea legilor,
4. resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite şi focalizate pe soluţionarea
problemelor de mediu din zonele critice,
5. trebuie continua ă introducerea instrumentelor economice, financiare şi juridice care
să-i stimuleze şi, după caz, să-i constrângă pe agenţii economici să investească în
tehnologii noi, în performanţe economice şi ecologice. In acest cadru, aplicarea efectivă
a principiului ”poluatorul plăteşte” va conduce la rezultate pozitive,
6. mai sunt necesare şi unele adaptări ale politicii naţionale, care să ţină seama, între
altele, de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, performanţa
economică va fi nemijlocit legată de performanţa ecologică.
Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate
sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice. Rezolvarea acestor probleme
reclamă participarea tuturor celor implicaţi în poluarea factorilor de mediu: agenţi
economici, departamente, ministere, dar şi a acelora care sunt interesaţi în ocrotirea
mediului: în primul rând populaţia şi reprezentanţii ei aleşi în diverse organisme,
organizaţii neguvernamentale, întreaga structură statală.

I.2. Resursele naturale ale României

Conceptul actual de “mediu înconjurător” are un caracter dinamic, care caută să
cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată
complexitatea lor.
Situată în zona europeană de interferenţă a ecosistemelor complexe carpato-
danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi peisagistică de o
frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat.
Prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale mediului
înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:
resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili;
resurse regenerabile – apă, aer, sol, floră,faună sălbatică;
resurse permanente – energie solară, eoliană,geotermală şi a valurilor.

2
 3

In întreaga activitate a mediului înconjurător se urmăreşte nu numai folosirea

raţională a tuturor acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului
şi a localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de
producţie cât mai puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de
transport generatoare de poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele
dăunătoare asupra mediului înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a
substanţelor reziduale utilizabile.
Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esenţială a
bogăţiei României.
Valorificarea acestei resurse prin exploatarea atât a materiilor prime
neregenerabile, cât şi a celor regenerabile şi prelucrarea lor în produse necesare vieţii,
determină în mare măsură stadiul de dezvoltare economică şi socială a ţării, starea
mediului şi condiţiile de trai ale populaţiei. Misiunea dezvoltării durabile este de a găsi
căile de creştere a bogăţiei totale, concomitent cu folosirea, în mod prudent, a
resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute,
iar cele neregenerabile să fie folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile
generaţiilor viitoare. Este necesară o viziune clară asupra ponderii care se acordă
acestor factori. Uneori, anumite efecte negative asupra mediului sunt acceptate ca preţ
al dezvoltării economice, dar, în alte ocazii, un ecosistem ori un anumit aspect al
mediului înconjurător trebuie să fie protejat împotriva exploatării în exces.
Resursele naturale neregenerabile ale României au fost şi sunt încă exploatate şi
prelucrate cu tehnologii care au condus la poluarea intensă a unor zone din ţară.
Extracţia şi folosirea combustibililor fosili (cărbuni, petrol), exploatările miniere, industria
siderurgică şi metalurgică, industria energetică, industria chimică şi petrochimică,
industria celulozei şi hârtiei, industria materialelor de construcţii şi altele, contribuie
substanţial la poluarea factorilor de mediu cu poluanţi comuni (dioxid de sulf, dioxid de
carbon, oxizi de azot, amoniac), cu metale grele, pulberi sedimentabile şi pulberi în
suspensie şi alţi poluanţi specifici (formaldehide, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon,
clor, cloruri ş.a.).
Resursele de materii prime principale neregenerabile şi cantităţile care se extrag
sunt sub necesităţile economiei naţionale, importul de completare constituind o
permanenţă pentru ţara noastră.România datorită diversităţii reliefului şi formaţiunilor
geologice posedă o gamă largă de resurse naturale neregenerabile pe baza cărora s-a
dezvoltat industria minieră, a materialelor de construcţii, arta prelucrării lemnului, argilei,
metalelor.
Folosirea resurselor neregenerabile de tipul metalelor, mineralelor şi
hidrocarburilor, asociată cu producerea deşeurilor, are un impact important asupra
mediului şi asupra sănătăţii umane.
Consumul de resurse neregenerabile, deja insuficiente, pune în discuţie
problema etică cu privire la cât ar trebui să utilizăm acum şi cât ar trebui să păstrăm
pentru generaţiile următoare, aceasta fiind o problemă a strategiei de dezvoltare
durabilă.
Resursele naturale regenerabile ale României sunt diversificate, dar la rândul lor
limitate.
Unele materii prime regenerabile constituie adevărate bogăţii vitale pentru
dezvoltarea economică şi socială a societăţii omeneşti Dintre acestea cele mai
importante sunt:resursele de apă, sol, faună, floră şi păduri.
 Resursa de apă
reprezintă potenţialul hidrologic format din apele de suprafaţă şi subterane, în
regim natural şi amenajat. Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi
limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru

3
 4

activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în

menţinerea echilibrului ecologic.
Apele fac parte integrantă din patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi
dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
Resursa de apă a României este constituită din apele de suprafaţă (râuri
interioare, lacuri naturale şi artificiale, fluviul Dunărea) şi într-o măsură mai mică,
respectiv circa 10%, din apele subterane.
Dunărea şi Marea Neagră constituie ecosisteme distincte care, pe teritoriul
aparţinând României, au o importanţă economică şi ecologică aparte. In raport cu
celelalte ţări dunărene, României îi revine circa 38% din întregul curs al marelui fluviu şi
peste 45% din lungimea Dunării navigabile. Caracterul de stat dunărean al României
rezultă şi din faptul că pe teritoriul său se găsesc, aproape în întregime, cele trei guri de
vărsare ale fluviului în Marea Neagră, acestea alcătuind o imensă deltă ce a fost
declarată, după anul 1990, Rezervaţie Naturală a Biosferei. Marea Neagră este poarta
României spre mări şi oceane, iar zona de litoral şi de platou continental oferă condiţii
diverse pentru valorificarea bogăţiilor subterane (petrol, gaze naturale), acvatice (fauna
piscicolă) şi de pe uscat (turism, agrement).
Lacurile sunt reprezentate prin lacuri naturale (de diverse tipuri genetice),
răspândite în toate unităţile majore de relief, de la cele glaciare în zona muntoasă (lacul
Mioarelor – Făgăraş la 2282 m) la limanele fluvio-maritime (lacul Techirghiol la 1,5 m) şi
lacuri antropice, construite pentru valorificarea potenţialului hidroenergetic, pentru
alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură şi agrement. In România există peste 3450 de
lacuri. Suprafaţa totală a lacurilor este de cca 2620 km pătraţi ceea ce reprezintă 1,1%
din suprafaţa ţării.
Lacurile sunt în general mici ca suprafaţă. Circa 91,5% din lacuri sunt sub un
kilometru pătrat.
O categorie aparte a bogăţiilor subsolului o constituie cele peste 2000 de izvoare
de ape minerale. Peste o treime din apele minerale ale Europei se găsesc în România.
Unele dintre ele sunt simple, altele fierbinţi, multe radioactive.
 Resursa de sol
În România este tot atât de importantă ca şi resursa de apă. Din suprafaţa
totală a ţării de 238391 km pătraţi, 61,71% reprezintă suprafaţa agricolă, 28,44%
pădurile, 9,81 apele şi alte suprafeţe.
Cele mai fertile soluri sunt cernoziomurile din Câmpia Română, Câmpia de Vest,
Podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea şi alte zone (26,7% din învelişul de
sol).
Vegetaţia este condiţionată de relief şi de elementele pedo-climatice, întâlnindu-
se o dispunere etajată a acesteia. Regiunile montane sunt acoperite de păduri de
conifere (îndeosebi molid) şi păduri de fag. Pe culmi mai înalte se află pajişti alpine şi
tufărişuri de jneapăn, ienupăr, afin şi altele. In regiunile de deal şi de podiş se întâlnesc
păduri de foioase.
Vegetaţia de stepă şi de silvostepă, care ocupă zonele cu deficit de umiditate din
Podişul Dobrogei, Câmpia Română, Podişul Moldovei şi Câmpia de Vest, a fost în cea
mai mare parte, înlocuită prin culturi agricole.
Pădurile, care au rol preponderent în redresarea stării mediului, ocupă doar
28,44% din suprafaţa ţării, faţă de 40-50% cât ocupau în trecut şi au devenit victima
agresiunii antropice atât direct, prin tăieri peste capacitatea de regenerare, cât mai ales
indirect, prin poluare.
Recunoscându-se rolul important pe care îl are pădurea în dezvoltarea, în
ansamblu, a societăţii, apare evident şi se impune să i se acorde, în continuare, grija
necesară pentru a-şi menţine şi dezvolta corespunzător "capacitatea de a satisface
cerinţele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi".

4
 5

Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe

mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest.
Diversitatea florei şi faunei, constă în existenţa unor extinse habitate forestiere şi
alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor. Ele sunt distribuite armonios şi
constituie o bogăţie de mare preţ, în condiţiile unei valorificări controlate, raţionale.
România este o ţară cu o mare diversitate biologică şi cu un procent ridicat de
ecosisteme naturale.

In vederea protejării acestui valoros capital natural şi asigurării unei stări

favorabile de conservare a unor tipuri de habitate naturale cu importanţă
deosebită atât la nivel naţional cât şi comunitar, România a făcut paşi importanţi
prin implementarea elementelor legislative specifice Uniunii Europene, cât şi a
unor programe şi proiecte dedicate conservării biodiversităţii.

II.AERUL
a
Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanţe solide, lichide sau
gazoase. Dat fiind faptul că atmosfera este cel mai larg şi în acelaşi timp cel mai
imprevizibil vector de propagare al poluanţilor, ale căror efecte sunt resimţite în mod
direct şi indirect de om şi de către celelalte componente ale mediului, se impune ca
prevenirea poluării atmosferei să constituie o problemă de interes public, naţional şi
internaţional.
Potenţial, poluarea aerului este cea mai gravă problemă, întrucât are efecte pe
termen scurt, mediu şi lung.
Pe termen scurt şi mediu, poluarea are efecte negative, de natură să pună în
pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să
provoace pagube economice.
Pe termen lung poluarea produce modificări asupra mediului prin: efectul de
seră, distrugerea stratului de ozon şi ploile acide.
Poluarea mediului este cea mai importantă problemă a secolului XXI. Se poate
spune că poluarea a apărut odată cu industrializarea, dar s-a amplificat şi s-a
diversificat paralel cu dezvoltarea societăţii. La baza poluării stau factori variaţi, dintre
care cei mai importanţi sunt: urbanismul, industrializarea, chimizarea, densitatea
demografică. Poluarea apare astfel ca un „subprodus” al civilizaţiei, care nu se limitează
doar la interiorul unei întreprinderi, a unei colectivităţi mici, ci cuprinde oraşe, zone din
interiorul unei ţări şi chiar arii ce se referă la zone geografice întinse, devenind o
problemă internaţională.
Pe de altă parte, datele privind cantitatea poluanţilor la nivelul solului sunt
furnizate de sistemele de monitorizare a calităţii aerului, administrate de diferite
organizaţii de control, mai ales în domeniul public.
Pentru aer problemele actuale de mediu sunt:
efectul de seră;
distrugerea stratului de ozon;
acidifierea;
micropoluanţii;
producerea ozonului troposferic;
particulele în suspensie.
Indicatorii legaţi de mediul atmosferic sunt organizaţi pe trei nivele:
indicatori de presiune(emisii de poluanţi),
indicatori de stare (calitatea aerului) şi
indicatori de răspuns (măsurile luateşi eficacitatea lor).

5
 6

II.1.Emisiile
Substanţele emise în mediul atmosferic contribuie la schimbări climatice,
distrugerea stratului de ozon, acidifierea aerului, formarea smogul fotochimic şi
deteriorarea calităţii aerului.
Sursele principale emitente de poluanţi sunt:
- sursele fixe industriale, concentrate, de obicei,pe mari platforme industriale, dar şi
intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate,preponderent pe verticală);
- circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul greu;
-şantiere de construcţie şi betoniere;
-centralele electrotermice;
-surse difuze de combustie;

Pentru protecţia atmosferei şi îmbunătăţirea calităţii aerului sunt necesare măsuri

de control ale emisiilor poluanţilor. Pentru aprecierea gradului de poluare al atmosferei
se calculează emisiile de poluanţi şi se determină calitatea aerului înconjurător.
Emisiile se măsoară prin metode adecvate de evaluare, specifice fiecărui
poluant în parte, bazate pe factori de emisie şi pe indicatori de activitate.
Analizele emisiilor la nivel naţional, distribuţia sectorială, ţintele spaţiale şi
temporale reprezintă elementele cheie în stabilirea priorităţilor de mediu, în identificarea
ţintelor ce trebuie atinse şi politicilor ce trebuie adoptate, atât la nivel local cât şi la nivel
naţional. Indicatorii selectaţi trebuie să răspundă criteriilor de identificare şi să fie
relevanţi pentru problemele principale privind atmosfera.

II.2.Calitatea aerului
Principalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru a
garanta un mediu curat, şi urmăresc să asigure o viaţă sănătoasă populaţiei, să ducă la
eliminarea sărăciei şi a degradării mediului, să regenereze economia pe baza
principiilor de dezvoltare durabilă şi să armonizeze legislaţia naţională privind protecţia
mediului cu cea a Uniunii Europene.
Strategia Naţională pentru Protecţia Atmosferei descrie situaţia actuală în ceea
ce priveşte calitatea aerului în România, precum şi măsurile pe care Guvernul le-a
pregătit în vederea îmbunătăţirii protecţiei atmosferei şi a calităţii aerului, până în anul
2013.
Strategia este structurată pe două perioade de timp:
• 2004–2006 › perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană;
• 2007–2013 › perioada în care România este deja stat membru al Uniunii Europene.
Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculaţi pe baza datelor înregistrate
de sistemul de monitorizare a calităţii aerului şi sunt consideraţi ca fiind cei mai
importanţi, în scopul evaluării situaţiilor concrete, în comparaţie cu ţintele de calitate
stabilite de reglementări.

6
 7

Monitorizarea calităţii aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele patru

categorii de probleme:
-sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici;
- transferul poluanţilor în atmosferă;
-transferul poluanţilor în atmosferă;
- nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-temporală a
acestora;
-efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului biotic şi abiotic.
Principalele surse care emit în atmosferă oxizi de azot (NOBxB, NOB2B) sunt:
centralele termice, automobilele, centralele electrice şi o gamă variată de procese
industriale (industria sticlei, varului, cimentului, etc). Oxizii de azot contribuie la
dezvoltarea fenomenelor de eutrofizare, ale smogului fotochimic (fiind precursorii
formării poluanţilor secundari, ca de exemplu ozonul troposferic şi particulele fine
secundare) şi ale ploilor acide.
Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul poluanţilor,
deoarece constituie suportul pe care are loc transportul cel mai rapid al acestora în
mediul înconjurator, astfel că supravegherea calităţii atmosferei este pe prim loc în
activitatea de monitoring.
Din datele de calitate ale aerului, obţinute din reţeaua de monitorizare, rezultă o
uşoară îmbunătăţire a calităţii aerului datorată diminuării activităţilor economice şi
programelor de retehnologizare şi modernizare, realizate la nivelul unor unităţi
industriale, precum şi intensificării activităţii agenţiilor de protecţia mediului (creşterea
numărului de inspecţii la agenţii economici a căror activitate produce impact asupra
calităţii aerului).
Supravegherea calităţii aerului a înregistrat o îmbunătăţire în perioada 1995–
2004, prin creşterea numărului de staţii de supraveghere şi a numărului de indicatori
monitorizaţi la o singură staţie. Această creştere a fost posibilă datorită dotărilor cu
echipamente noi şi moderne, în acest fel realizându-se o monitorizare eficientă a
calităţii aerului.
Studiile ştiinţifice de impact au pus în evidenţă modificările produse de
schimbarea climei asupra sistemelor naturale şi au analizat măsurile de adaptare
pentru ca aceste modificări să fie minime, astfel încât să se asigure resursele de hrană
şi dezvoltarea pe termen lung a societăţii şi economiei.
Măsurile de adaptare se referă, în principal, la
-procedeele de diminuare a vulnerabilităţii ecosistemelor naturale la schimbarea climei,
în timp ce
măsurile de reducere privesc
-diminuarea emisiilor de gaze cu efecte de seră, rezultate în urma activităţii umane.
Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptată în
1992, atrage atenţia asupra creşterii emisiilor în atmosferă a gazelor cu efect de seră ca
urmare a activităţilor umane. Efectul de seră datorat acestor emisii determină o încălzire
suplimentară a scoarţei terestre, cu efecte negative asupra ecosistemelor şi a stării de
sănătate a oamenilor.
In ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6PPP PC şi în
Europa cu 1,2P PC, iar deceniul ‘90 a fost cel mai călduros din ultimii 150 ani. Se
preconizează că temperaturile vor creşte cu 1,4 - 5,8P0PC până în 2010, creşterile cele
mai mari înregistrându-se în Europa de Est şi Sud.
Articolul 2 al Convenţiei Cadru pentru Schimbări Climatice prevede în mod
expres că obiectivul ultim al acestei convenţii este stabilizarea concentraţiei gazelor cu
efect de seră în atmosferă, la un nivel care să nu aibă o influenţă periculoasă asupra
sistemului climatic. Un astfel de nivel trebuie atins într-un interval de timp care să

7
 8

permită adaptarea ecosistemelor la schimbarea climei, să asigure menţinerea

producţiei de hrană şi să dea posibilitatea unei dezvoltări economice durabile.
Protocolul de la Kyoto, din decembrie 1997, a făcut referire atât la Convenţia
privind schimbările climatice cât şi la Protocolul de la Montreal referitor la substanţele
care epuizează stratul de ozon şi s-a desfăşurat pe tema limitării cuantificate a emisiilor
de gaze cu efect de seră şi angajamentul reducerii acestora.
Prin Legea 3/2001, România a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenţia Cadru
a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, numărându-se printre primele state
care au ratificat acest document internaţional, de o importanţă deosebită pentru
problematica schimbărilor climatice.
In mod concret, ţara noastră şi-a luat următoarele angajamente:
-reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012 cu 8% faţă de
nivelul de emisii înregistrate în anul 1989;
-realizarea nu mai târziu de 2007 a unui sistem naţional de estimare a emisiilor de
gaze cu efect de seră;
-elaborarea şi implementarea politicilor în vederea promovării dezvoltării durabile;
-realizarea înainte de prima perioadă de angajament, respectiv înainte de anul 2008, a
Registrului Naţional de emisii de gaze cu efect de seră.
Gaze cu efect de sera
Presiunile exercitate asupra echilibrului climatic al Pământului sunt legate de
emisiile diferitelor gaze a căror proprietate este de a absorbi razele infraroşii rezultate în
urma încălzirii suprafeţei Pământului de către energia solară. Aceste gaze numite gaze
cu efect de seră sunt emise în urma activităţii umane.
Evoluţia acestora, la nivelul majorităţii ţărilor industrializate, va trebui să fie legată
de reducerea emisiilor, pe termen scurt şi lung, pentru a evita manifestarea schimbărilor
climatice, care fac viaţa pe Pământ din ce în ce mai dificilă.
Protocolul de la Kyoto nominalizează gazele cu efect de seră ca fiind: dioxidul de
carbon, metanul, oxidul de azot, hidroflorocarburile, perflorocarburile şi hexafluorurile
de sulf.

Emisiile de gaze cu efect de seră care contribuie la schimbările climatice

reprezintă una din cele mai importante zone de interes ale Strategiei Naţionale a
României privind Schimbările Climatice. Aceasta demonstrează respectarea
angajamentelor pe care România şi le-a asumat în sensul reducerii, în perioada 2008-
2012, cu 8% faţă de emisiile anului 1989, a emisiilor de gaze cu efect de seră. Măsurile
de reducere a emisiilor de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră vor fi benefice
şi din alte puncte de vedere, inclusiv al îmbunătăţirii calităţii aerului. Multe dintre
măsurile ce vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au ca avantaj
secundar reducerea emisiilor poluanţilor care afectează atât mediul cât şi sănătatea
populaţiei.
Eficacitatea politicilor naţionale de reducere a poluării aerului poate fi afectată în
sens negativ de poluarea „importată” dintr-o altă ţară. Pentru reducerea poluării
transfrontaliere care conduce la depuneri acide şi creşterea concentraţiei pulberilor şi a

8
 9

ozonului din aer, colaborarea internaţională este singura soluţie de a obţine reduceri
importante şi permanente.
Poluarea transfrontalieră este principala problemă a Comisiei Economice a
Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE).
Potrivit prevederilor Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă
emisiile de GHG cu 8% faţă de nivelul din 1989 (anul de bază) în prima perioadă de
angajament 2008 -2012. Anul de bază pentru emisiile de HFC-uri, PFC-uri şi SF6 este
1995. Potrivit Articolului 12 din UNFCCC, România a transmis prima Comunicare
Naţională (CN1) la Secretariatul UNFCCC în anul 1995 şi CN2 în 1998. CN3 a fost
transmisă în cel de-al doilea trimestru al anului 2005. Cel mai recent Inventar Naţional
al GHG realizat în conformitate cu Formularul Comun de Raportare (CRF) şi Raportul
privind Inventarul Naţional (NIR) pentru anii cuprinşi în intervalul 1989-2002 a fost
transmis în anul 2004.
Evaluarea acestor emisii constituie un instrument util pentru factorii de decizie în
vederea aprecierii situaţiei României, în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor ce
reies din Protocolul de la Kyoto.

Poluarea aerului se datorează în proporţie de 50% dioxidului de carbon. Se ştie

că, în linii mari, fiecare kilogram de petrol sau de cărbune produce prin ardere trei
kilograme de dioxid de carbon. Crescând concentraţia de CO2 în condiţiile în care
ceilalţi factori care contribuie la producerea efectului de seră nu se schimbă, în anul
2050 supraîncălzirea va creşte cu 4-5c

Emisii anuale de monoxid şi dioxid de azot

Emisii anuale de dioxid de sulf (SO2
Emisii anuale de amoniac
Emisii anuale de metan
Ca şi emisiile de CO2, emisiile de CH4 intervin în generarea efectului de seră.
Acestea provin din:
-arderea combustibililor;
-descompunerea vegetală;
- arderi anaerobe;
- materiale organice în descompunere (produsele alimentare din depozite).
Pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, au fost întreprinse acţiuni
de înlocuire a combustibililor fosili din procesele de combustie cu alte tipuri de
combustibili. In acest sens, oraşul Huedin din judeţul Cluj este cuprins în cadrul unui
proiect încheiat între guvernele României şi Danemarcei – Proiect cu implementare
comună, Rumeguş 2000, de reducere a emisiilor de GHG (a gazelor cu efect de seră).
In cadrul acestui proiect, s-a pus în funcţiune un sistem nou de încălzire centralizată,
bazat pe utilizarea de biomasă. Avantajele care decurg din punerea în funcţiune a
acestei centrale termice pe rumeguş, pe lângă costurile reduse ale gigacaloriei, sunt:
reducerea emisiilor de CO2 prin înlocuirea combustibilului lichid, folosit în fosta centrală
termică, cu biomasă şi reducerea poluării mediului prin eliminarea depozitării
rumeguşului în zone neautorizate.
Deteriorarea stratului de ozon
In stare naturală, ozonul se găseşte în stratosferă în proporţie de 90%, la circa
10-50 km altitudine, cu un maxim între 20 şi 35 km, prezent în atmosferă în concentraţie
de 0,04 ppm (părţi pe milion).
Stratul de ozon stratosferic este definit de Convenţia de la Viena ca fiind “Stratul
de ozon atmosferic de deasupra stratului limită planetar”.

9
 10

In troposferă, ozonul se comportă ca un gaz de seră, încălzind suprafaţa solului

şi acţionează încălzind suprafaţa solului şi acţionează pentru a răci stratosfera, pe o
întindere mică.
Scăderea observată a ozonului stratosferic poate conduce la scăderea
temperaturilor troposferice, prin reducerea fluxului radiativ descendent. Distrugerea
ozonului stratosferic este considerată a fi prima cauză a răcirii stratosferei inferioare,
ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra climatului troposferei.
Distrugerea stratului de ozon a fost una dintre primele probleme globale de
mediu luate în discuţie şi prezentate publicului larg din Comunitatea Europeană.
Consecinţele ireversibile ale acestui fenomen atât asupra ecosistemelor
terestre, acvatice, a sănătăţii populaţiei, cât şi asupra sistemului climatic au condus la
necesitatea unui efort concentrat la nivel global şi ca urmare a fost instituit regimul
internaţional al ozonului.
Concentraţia ozonului stratosferic este afectată de o varietate mare de procese
interne, cum ar fi distrugerea chimică de către halogeni, sau externe, de exemplu
variaţiile radiaţiei solare (în particular ale radiaţiei UV). Invers, ozonul stratosferic are un
rol activ în determinarea structurii termice, dinamice şi chimice a stratosferei şi
troposferei şi deci, exercită un impact direct asupra climatului.
Halogenii eliberaţi de la sol, în principal sub formă de clorofluorcarboni (CFCs),
hidroclorofluorcarboni (HCFCs) şi hidrocarburi de brom sunt convertiţi în forme active,
în stratosfera medie şi superioară unde contribuie la creşterea nivelelor naturale de clor,
distrugând ozonul.

Reciproc, modificarea ozonului poate afecta temperaturile stratosferice şi

troposferice prin procesele radiative de undă lungă şi scurtă.
Ozonul troposferic este influenţat, de asemenea, prin schimbul stratosferă-
troposferă şi prin procesele chimice.
Distrugerea ozonului atmosferic, cu efectele sale potenţiale asupra creşterii
radiaţiei UV la nivelul solului, constituie o caracteristică atmosferică la scară globală. La
latitudinile medii ale emisferei nordice scăderea ozonului total este de aproximativ 2-4%
pe decadă; în ultimii ani, declinul ozonului total a fost mai lent, dar valorile măsurate
sunt departe de cele anterioare anului 1980. Cantităţile de clor şi alte produse chimice

10
 11

care distrug ozonul au atins maximul în anii 1997-1998, dar se menţin, totuşi, la valori
ridicate în stratosferă. O mare parte din diferenţele interanuale recente se pot explica
prin variabilitatea meteorologică; dar nu este încă posibilă cuantificarea exactă a
influenţelor antropice sau naturale.
In România, monitorizarea zilnică ce a condus la acumularea unui fond de date
timp de 25 ani permite evaluarea stării ozonului total cu un grad suficient de
confidenţă.de incinerare rumeguş -
Acidifierea
Acidifierea este procesul de modificare a caracterului chimic natural al unui
component al mediului, ca urmare a prezenţei unor compuşi alogeni care determină o
serie de reacţii chimice în atmosferă, conducând la modificarea pH-ului aerului,
precipitaţiilor şi chiar a solului.
Prin acidifiere, se întelege că poluanţii din aer, în special oxizii de sulf, oxizii de
azot şi amoniacul, sunt transformaţi, în substanţe acide. Aceşti poluanţi sunt deseori
transportaţi la distanţe mari de la locul emisiei, determinând apariţia ploilor acide. Ploile
acide se manifestă la distanţă mare de la locul emiterii agentului poluant, uneori şi la
sute de kilometri.
Acidifierea rămâne o problemă importantă de mediu în întreaga Uniune
Europeană, rezolvarea ei presupunând iniţiative coordonate în toate Statele Membre, în
toate sectoarele afectate.
România este semnatară a Convenţiei privind poluarea atmosferică
transfrontieră pe distanţe lungi, din anul 1999. Convenţia a fost ratificată de Parlamentul
României prin Legea 271/2003, şi are ca principal obiectiv reducerea acidifierii,
eutrofizării şi nivelului de ozon troposferic.
In mod concret ţara noastră şi-a luat angajamentul, ca în anul 2010, nivelul
emisiilor să se încadreze în plafoanele prevăzute de Protocolul de la Göteborg
 Calitatea aerului ambiant – aciditate
Acidifierea atmosferei este provocată, în principal, de compuşii ce conţin sulf şi
azot.
Aceştia se formează în urma emisiilor, în atmosferă, de dioxid de sulf (SOB2B),
oxizi de azot (NOBxB) şi amoniac (NHB3B).Metale grele si poluanti organici persistenti
Această categorie de poluanţi are ca sursă principală diferite procese industriale,
adăugându-se şi poluarea produsă de gazele de eşapament provenite de la motoare cu
ardere internă, cu aprindere prin scânteie. Prognoza pentru anul 2004 arată o uşoară
creştere a emisiilor de metale grele, respectiv o creştere de 32,03% pentru mercur,
5,61% pentru cadmiu şi 54,6% pentru plumb.

II.3.Emisii de poluanţi organici persistenţi

Poluanţii organici persistenţi sunt substanţe chimice foarte stabile, care se pot
acumula în lanţurile trofice biologice, cu un grad mare de risc asupra sănătăţii omului şi
a mediului înconjurător.

11
 12

In vederea reducerii impactului asupra mediului înconjurător, Programul

Naţiunilor Unite pentru Mediu a adoptat, în cadrul Convenţiei de la Stockholm (mai
2001), un program vizând controlul şi eliminarea a 12 POPs (pesticide: aldrin, clordan,
DDT, dieldrin, endrin, heptaclor, mirex, toxafen; industriali: hexaclorbenzen HCB,
bifenilicloruraţi PCB; subproduse: dioxine, furani).
Principala sursă care contribuie la emisiile de substanţe toxice persistente este
agricultura, în special, prin depozitele existente cu substanţe interzise, neidentificate
şi/sau expirate. O altă sursă o constituie industria chimică producătoare de pesticide,
precum şi importul de substanţe comerciale.
In contextul poluării la distanţă, conform datelor prezentate de Agenţia
Europeană de Mediu, România este la ora actuală importator al acestui tip de poluanţi.

II.4.Calitatea aerului ambiant – metale grele

Zone de impact pentru aerul ambiental, din punct de vedere al emisiilor cu
conţinut de metale, sunt judeţele Sibiu, Baia Mare şi Bistriţa Năsăud.
In judeţul Sibiu, singura zonă puternic poluată a rămas zona Copşa Mică – SC
SOMETRA SA – unde emisiile de pulberi cu metale grele au înregistrat depăşiri
însemnate şi constante,
Ozon troposferic si alti oxidanti fotochimici
Spre deosebire de ozonul stratosferic care protejează viaţa pe Pământ, ozonul
troposferic (cuprins între sol şi 8-10 km înălţime) este deosebit de toxic şi constituie
poluantul principal al atmosferei zonelor industrializate, deoarece precursorii acestuia
provin din activităţi industriale şi trafic rutier.
Distrugerea ozonului troposferic se realizează prin procese de transport şi prin
distrugere chimică în troposferă. Monitorizarea ozonului troposferic se realizează în
cadrul a 14 staţii de supraveghere, prin efectuarea de măsurători ale concentraţiilor de
ozon în timp real, utilizându-se metoda de referinţă indicată de Ordinul 592/2002 –
metoda fotometrică în UV. Administraţia Naţională de Meteorologie efectuează
măsurători de chimia atmosferei la staţia GAW Fundata.
Bioxidul de azot
Oxizii de azot (NOBxB, adică NO şi NOB2B) nu sunt gaze de seră, dar produc
schimbări importante în concentraţiile altor gaze de seră prin interacţiunile lor cu
radicalul hidroxil (OH). In prezenţa NOBxB, oxidul de carbon şi hidrocarburile sunt
oxidate pentru a produce ozon în troposferă, afectând, asemenea unor gaze de seră,
bilanţul radiativ al Pământului.
Principalele surse antropice ale oxizilor de azot sunt reprezentate de
îngrăşămintele chimice, arderea biomasei, arderea combustibililor fosili şi emisiile
provenite de la avioane.
Pentru măsurarea concentraţiei dioxidului de azot s-au prelevat probe de aer cu
o instalaţie realizată în laborator, Analizele s-au făcut în laboratorul de la Afumaţi, după
metoda Saltzman.

12
 13

II.5.Calitatea aerului
Starea atmosferei este evidenţiată prin prezentarea poluării de impact cu diferite
noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, situaţia ozonului atmosferic, dinamica emisiilor
de gaze cu efect de seră şi unele manifestări ale schimbărilor climatice.
Calitatea aerului se caracterizează prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2
staţii amplasate în zone convenţional "curate", situate la altitudini cuprinse între 1000–
1500 m şi la distanţe de minimum 20 km de centre populate, drumuri, căi ferate,
obiective industriale, cât şi a poluării de impact, în peste 1100 puncte de recoltare a
probelor.
Poluarea de fond
Poluarea de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă
direct influenţa surselor de poluare. INMH a reluat monitorizarea unor compuşi
atmosferici la staţia Fundata, începând din luna iunie 2000, efectuându-se măsurători
continue ale ozonului la sol, dioxidului de azot, dioxidului de carbon şi ale pH-ului
precipitaţiilor.
Poluarea de impact este produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor
de poluare.In reţeaua de supraveghere a poluării de impact au fost efectuate măsurători
privind o serie de poluanţi specifici, precum: acid clorhidric, fenol, hidrogen sulfurat,
metilmercaptan, aldehida formică, sulfaţi, monoxid de carbon.
Poluari cu pulberi în suspensie
Pulberile în suspensie sunt principalii poluanţi din ţara noastră pentru care
depăşirile CMA sunt semnificative, pentru diferite intervale de mediere.
Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie are mai multe surse. In primul rând,
industria metalurgică şi siderurgică care eliberează în atmosferă cantităţi însemnate de
pulberi, apoi centralele termice pe combustibili solizi, fabricile de ciment, transporturile
rutiere, haldele şi depozitele de steril, şi aşa mai departe.
Natura acestor pulberi este foarte diversificată. Ele conţin fie oxizi de fier, în
cazul pulberilor din jurul combinatelor siderurgice, fie metale grele (plumb, cadmiu,
mangan, crom), în cazul întreprinderilor de metale neferoase, sau alte noxe.

II.6.Sisteme de monitorizare a calitatii aerului

Prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 765 din 21 octombrie 2002 a Normativului
privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de
evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot şi oxizilor de azot, pulberilor în
suspensie (PMB10B şi PMB2,5B), plumbului, benzenului, monoxidului de carbon şi
ozonului în aerul înconjurător, aprobat prin Ordinul nr. 592 din 25 iunie 2002, este
marcată îndeplinirea obiectivului pe care autoritatea centrală pentru protecţia mediului
şi l-a propus pe linia asigurării transpunerii în plan legislativ şi a implementării în
România a Directivelor Uniunii Europene legate de activităţile de evaluare şi gestionare
a calităţii aerului ambiant.
Acţiunea de monitorizare a calităţii aerului este utilă prin faptul că oferă informaţii
direct, cu privire la situaţia existentă la un moment dat într-un segment important al
mediului urban. Incepând cu 1 martie 2003 ARPM Piteşti monitorizează calitatea aerului
în zona Câmpulung cu ajutorul staţiei automate amplasată în zona centrală a oraşului.
Monitorizarea calităţii aerului în 3 aglomerări urbane este inclusă în Programul PHARE
2002–„Imbunătăţirea reţelei naţionale de monitorizare a calităţii aerului”.
Sistem automat de monitorizare a calităţii aerului la nivelul oraşului Bucureşti
Poluarea aerului în municipiul Bucureşti are un caracter specific datorită,
condiţiilor de emisie, respectiv existenţei unor surse multiple, înălţimi diferite ale
surselor de poluare, precum şi o repartiţie neuniformă a acestor surse, dispersate însă
pe întreg teritoriul oraşului.

13
 14

România, prin autoritatea centrală pentru protecţia mediului, recunoscând

importanţa supravegherii calităţii aerului, a realizat, cu sprijinul Comunităţii Europene,
un sistem modern de monitorizare a calităţii aerului, în oraşul Bucureşti.
Folosind structura spaţială a câmpului de concentraţii de poluanţi din Bucureşti,
generată de un model de dispersie avansat (OML-Multi) ca şi rezultatele măsurătorilor
obţinute în timpul a două campanii de măsurători, folosind probe cu prelevare prin
difuzie, efectuate în Bucureşti, în timpul a două sezoane, s-a realizat proiectul
conceptual al reţelei de monitorizare a calităţii aerului ţinându-se cont de cerinţele
tuturor directivelor şi ghidurile corespunzătoare ale Uniunii Europene.
Rezultatele campaniilor de măsurători au contribuit în mod esenţial la selectarea
finală a poziţiilor corecte ale amplasamentelor staţiilor de monitorizare.
La începutul anului 2004, în cadrul unui Program PHARE 2000, a fost pusă în
funcţiune reţeaua automată de monitorizare a calităţii aerului în capitală, care
funcţionează la parametrii proiectaţi, respectând cerinţele Directivelor Uniunii Europene.
Datele referitoare la calitatea aerului în Municipiul Bucureşti (poluanţii măsuraţi fiind:
SOB2B, NOBxB, CO, OB3B,benzen, PMB10B, PMB2,5B, plumb) sunt furnizate în timp
real – inclusiv publicului – şi provin de la cele 8 staţii automate, repartizate astfel: ¦
staţia de fond regională › Baloteşti;
¦ staţia de fond suburbană › Măgurele;
¦ staţia de fond urbană › Crângaşi (APM Bucureşti;
¦ 2 staţii de trafic › şoseaua Mihai Bravu şi Cercul Militari Naţional;
¦ 3 staţii industriale › Drumul Taberei, Titan şi Berceni;
Proiectul urmăreşte realizarea unor inventare anuale de emisii ale poluanţilor, a
unor rapoarte de funcţionare în siguranţă a planurilor interne şi externe de urgenţă
conform Directivei 96/61 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC),
precum şi abordarea integrată a evaluării şi controlului impactului asupra mediului prin
cele mai bune tehnici disponibile.
In scopul diseminării în timp real a informaţiilor referitoare la calitatea aerului,
pentru îndeplinirea cerinţelor de informare şi conştientizare a publicului asupra
poblemelor de mediu, proiectul a prevăzut amplasarea: trei panouri de afişaj la: Piaţa
Universităţii, Piaţa Sergiu Celibidache şi Mc Donald’ Obor;
trei display-uri la sediile: Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Primăriei
Municipiului Bucureşti şi Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Bucureşti (ARPM
Bucureşti).
Reţeaua de monitorizare a fost pusă în funcţiune la sfârşitul lunii decembrie
2003, iar ca beneficiar direct al proiectului a fost numită Agenţia Regională pentru
Protecţia Mediului Bucureşti, fiind şi cea care asigură în prezent, funcţionarea continuă
a sistemului de monitorizare.
In cadrul programului, în aglomerarea Bucureşti s-a început procesul de stabilire
a arealurilor unde valorile concentraţiei unuia sau mai multor poluanţi depăşesc valorile
limită, arealuri pentru care se vor iniţia planuri şi/sau programe de îmbunătăţire a
calităţii aerului. In afara de datele furnizate de reţeaua proprie de monitorizare,
informaţii importante au fost obţinute de la Direcţia de Sănătate Publică -Laboratorul
Chimia Mediului înconjurător din cadrul laboratorului de toxicologie unde prin
determinări fizico-chimice s-a măsurat poluarea aerului şi a apelor în municipiul
Bucureşti.
Poluarea aerului în Municipiul Bucureşti este urmărită prin următoarele tipuri de
determinări de noxe:
• determinări în puncte fixe de recoltă;
• determinări în intersecţii;
• determinări de pulberi sedimentabile;
• determinări la cererea agenţilor economici

14
 15

pentru obţinerea autorizaţiei de mediu sau ca urmare a unor reclamaţii.

Toate determinările de noxe făcute de către DSP se fac conform STAS
nr.12574/1987 privind calitatea aerului din zonele protejate.
In anul 2004 au funcţionat 4 puncte fixe de supraveghere a calităţii aerului din
Municipiul
Bucureşti, puncte în care s-au recoltat şi analizat următoarele noxe:
• POLICOLOR: pulberi în suspensie; SOB2B; NHB3B; HCl; Pb;
• ROMAERO: pulberi în suspensie; SOB2B; NO;NHB3B; HCl; Pb;
• SINTOFARM: pulberi în suspensie; SOB2B; NHB3B;HCl; Pb;
• ACUMULATORUL: pulberi în suspensie; SOB2B;NOB2B; Pb.
Sistem de monitorizarea a calităţii aerului PHARE CBC RO/BG
In decembrie 1998, Comisia Europeană a emis Reglementarea Phare CBC
(2760/98), pentru a obţine un cadru clar, pentru implementarea activităţilor în vederea
sprijinirii cooperării transfrontaliere prin programul Phare. Cooperarea transfrontalieră
(în special în frontierele externe Uniunii Europene şi între ţările adiacente Europei
Centrale şi de Est) este importantă în contribuţia la dezvoltarea economică a zonelor de
graniţă ale acestor ţări, în atingerea nivelului de dezvoltare al Uniunii Europene şi
pregătirea, pe cât posibil, a ţărilor candidate pentru participarea la Programele
Interregionale.
Pe baza Reglementării Phare CBC, Guvernele din Bulgaria şi România împreună
cu Comisia Europeană, au fost de acord, în cadrul Comitetelor Mixte de Cooperare, ca
un procent din fondul Programului CBC România-Bulgaria să fie alocat Fondului Comun
al Proiectelor Mici (Joint Small Projects Fund – JSPF).
Beneficiare ale Proiectului Phare CBC RO/BG pentru zona transfrontalieră
eligibilă dintre România şi Bulgaria sunt judeţele: Constanţa, Călăraşi, Giurgiu,
Teleorman, Olt, Dolj, Mehedinţi, iar pentru graniţa eligibilă dintre România şi Ungaria,
judeţele: Timiş, Arad, Bihor şi Satu Mare.
Graniţele eligibile sunt graniţele dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi cele ale
Comunităţii Europene. România, doar ca ţară parte aplicantă, având graniţă comună cu
Uniunea Europeană devine eligibilă pentru programul Phare de Cooperare
Transfrontalieră, conform Reglementării nr. 2760/98.
Incepând cu octombrie 2002, a devenit operaţional programul “Sistem comun de
monitorizare a calităţii aerului în oraşele riverane bazinului inferior al Dunării, pe graniţa
românobulgară” derulat prin proiectul PHARE CBC RO 9911.02.01, care oferă
posibilitatea realizării transparente a schimbului de informaţii cu structurile omoloage
bulgare şi asigură adoptarea unor responsabilităţi concrete în vederea susţinerii şi
atingerii obiectivelor de protecţie a mediului, în contextul unei dezvoltări durabile în cele
două ţări vecine.
S-a creat astfel o reţea de monitorizare comună a calităţii aerului, în concordanţă
cu legislaţia Comunităţii Europene, conform următoarelor Directive:
Directiva nr. 96/62/CE privind evaluarea şi managementul calităţii aerului
înconjurător;
Directiva nr. 99/30/CE privind valoarea limită pentru dioxid de sulf
(SOB2B), dioxid de azot
(NOB2B), oxizi de azot (NOBxB), pulberi (PMB10B) şi plumb (Pb);
Directiva nr. 2002/3/CE privind poluarea aerului cu ozon (OB3B);
Directiva nr. 2000/69/CE privind valorile limită pentru benzen(CB 6BHB6B)
şi oxid de carbon (CO).

Ca urmare a unei finanţări asigurate de Programul PHARE CBC s-a proiectat şi

s-a realizat, în oglindă, o reţea comună de supraveghere a calităţii aerului în zona
Dunării de jos. Proiectul PHARE – CBC a asigurat dotarea cu 7 sisteme automate de

15
 16

monitorizare a calităţii aerului de tip DOAS (Differential Optical Absorption System),

acoperind 4 zone (oraşe perechi), amplasate de-a lungul celor două maluri ale Dunării.
Fiecare din cele 4 zone are în componenţă câte un oraş din România – riveran
Dunării, şi corespondent, oraşul din Bulgaria, amplasat pe celălalt mal al Dunării. Cele 4
zone în oglindă sunt:
Giurgiu – Ruse;
Turnu Măgurele – Nicopole;
Zimnicea – Svistov;
Călăraşi - Silistra.
DOAS (Differential Optical Absorption Spectroscopy) este o metodă optică de analiză,
care se bazează pe absorţia radiaţiei luminoase de către poluanţii din aer. In funcţie de
compoziţia chimică a poluanţilor, absorţia acestora are loc la diferite lungimi de undă.
Poluanţii măsuraţi sunt: CO, NOB2B, SOB2B, OB 3B, CB6BHB6B, PMB10B,
NO, HB2BS, CSB2B, ClB2B, HCl, NHB3B, CB6BHB5BOH, stiren, toluen şi xilen.
Sistemul de monitorizare a calităţii aerului la graniţa dintre România şi Bulgaria
achiziţionează valorile concentraţiilor de substanţe poluante de la un număr de 14 staţii
de măsură amplasate de-a lungul ambelor maluri ale Dunării. Concentraţiile de poluanţi
şi datele meteorologice măsurate sunt transmise către serverele locale CBC, apoi sunt
prelucrate şi ajung în sistemul EPA – staţia centrală din fiecare oraş geamăn. In
serverul EPA sunt stocate datele meteo şi valorile concentraţiilor poluanţilor.
Datele din ambele oraşe gemene, sunt verificate automat şi prezentate publicului
pe un ecran amplasat în centru fiecărui oraş. Ulterior, toate datele achiziţionate de la
staţiile de măsură sunt concentrate şi transmise automat celor două centre regionale de
stocare a datelor.
Agenţia Executivă de Mediu din Sofia este Centrul Regional de Date pentru
Bulgaria, iar A.P.M Giurgiu este Centrul Regional de Date pentru România. Centrele
Regionale de Date transmit regulat datele monitorizate către ministerele mediului din
Bulgaria şi România.

II.7.Emisii provenite din instalatii mari de ardere

Aderarea României la convenţiile şi protocoalele internaţionale s-a concretizat
prin adoptarea Programului Naţional de Reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de
azot, şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere şi a măsurilor de conformare la
valorile limită de emisie.
Obiectivele Programului Naţional sunt:
-limitarea emisiilor de poluanţi cu efect de acidifiere, eutrofizare şi de
formare a ozonului troposferic;
- îndeplinirea angajamentelor asumate de România prin Planul de
Implementare al Directivei 2001/80/CE, care a sat la baza tratatului dintre Statele
Membre ale Uniunii Europene şi România, cu privire la aderarea României la Uniunea
Europeană;
-asigurarea reducerii concentraţiilor şi a nivelurilor critice ale dioxidului de
sulf şi ale oxizilor de azot sub concentraţiile şi nivelurile critice de depunere, în vederea
protejării sănătăţii umane şi a mediului.
Ţintele prioritare sunt:
-reducerea sau limitarea emisiilor provenite din instalaţiile mari de ardere, prin
adoptarea de măsuri de conformare la valorile limită de emisie prevăzute în HG
541/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Directiva 2001/80/CE;
- stabilirea şi atingerea emisiilor ţintă provenite din instalaţiile mari de ardere
incluse în Programul Naţional;
-stabilirea mecanismului de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor şi măsurilor
propuse în Programul Naţional.

16
 17

II.8.Cadru legislativ
Cadru legislativ european
Programul Naţional este elaborat ţinându-se cont de convenţiile şi protocoalele
internaţionale la care România este parte şi de aquis-ul comunitar de mediu privind
calitatea aerului şi controlul poluării industriale.
a)Protocolul de la Gotheburg din 1 decembrie 1999 al Convenţiei din 1979
asupra poluării
atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, referitor la reducerea acidifierii, eutrofizării
şi nivelului de ozon troposferic. Plafoanele de emisii, aferente anului 2010, angajate de
România sunt de 918 kilotone pentru dioxid de sulf (SOB2B) şi 437 kilotone pentru oxizi
de azot (NOBxB), din care aportul instalaţiilor mari de ardere (IMA) este prognozat a fi
de 36,6% (336 kilotone) pentru dioxid de sulf (SOB2B) şi 26,08% (114 kilotone) pentru
oxizi de azot (NOBxB);
b) Directiva 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer
proveniţi de la instalaţiile mari de ardere.
România a optat pentru aplicarea primei variante constând în respectarea de către
fiecare IMA a valorilor limită de emisie (VLE).
Conformarea IMA din România la valorile limită de emisie nu este posibilă începând cu
data de 1 ianuarie 2008, aşa cum prevede Directiva, situaţie în care s-au solicitat
perioade de tranziţie în vederea conformăriii la valorile limită de emisii, cuprinse între 1
ianuarie 2008 şi 31 decembrie 2013 şi 1 ianuarie 2016 şi 31 decembrie 2017.
c) Directiva 2001/81/CE privind plafoanele naţionale de emisii pentru anumiţi
poluanţi atmosferici. Această Directivă are ca scop limitarea emisiilor de poluanţi cu
efect de acidifiere, eutrofizare şi de precursori ai ozonului, pentru a îmbunătăţii calitatea
factorilor de mediu şi sănătăţii umane. Directiva impune stabilirea de plafoane naţionale
de emisie, considerând ca ani de referinţă 2010 şi 2020,astfel până în anul 2010 Statele
Membre se angajează să reducă emisiile de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi
organici volatili şi amoniac.
d) Directiva IPPC 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, prin
care se stabileşte o abordare integrată a măsurilor necesare reducerii şi controlului
poluării. In contextul în care instalaţiile mari de ardere sunt în totalitate instalaţii IPPC,
conform prevederilor articolului 5, aceste instalaţii vor trebui să îndeplinească cerinţele
Directivei 96/61/CE până la data de 30 octombrie 2007.
e) Directiva 96/62/CE este directiva cadru pentru calitatea aerului, privind
evaluarea şi managementul calităţii aerului şi Directiva 99/30/CE privind valorile limită
pentru dioxid de sulf, oxizi de azot, materii în suspensie şi plumb în aerul atmosferic,
prevăd obligaţii de: monitorizare şi evaluare a calităţii aerului, informarea publicului
privind calitatea aerului înconjurător, elaborarea de planuri de gestionare a calităţii
aerului în vederea atingerii valorilor limită într-un timp stabilit, menţinerea calităţii aerului
înconjurător acolo unde este corespunzătoare standardelor sau îmbunătăţirea acesteia
în cazuri necorespunzătoare.
f) Directiva 99/32/CE privind reducerea conţinutului de sulf din anumiţi carburanţi
lichizi prin care se impune un conţinut standard de sulf de până 1% pentru combustibili
grei şi 0,2% conţinut de sulf pentru combustibili uşori.

Cadru legislativ în România

In scopul aderării României la Uniunea Europeană, s-a transpus în legislaţia
naţională mare parte a acquis-ul comunitar de mediu.
Astfel, activitatea instalaţiilor mari de ardere este reglementată de următoarele
acte normative:
a) Legea 271/2003, care ratifică Protocolul de la Gothenburg;

17
 18

b) HG 541/2003, modificată şi completată de HG 322/2005 privind stabilirea unor

măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale unor anumiţi poluanţi proveniţi de la instalţiile
mari de ardere, prin care se transpun prevederile Directivei 2001/80/CE;
c) Ordinul comun 712/2003 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi
Mediului, nr. 199/2003 al Ministrului Economiei şi Comerţului şi nr. 126/2004 al
Ministrului Administraţiei şi Internelor, care aprobă „Ghidul privind elaborarea
propunerilor de programe de reducere progresivă a emisiilor anuale de oxizi de azot şi
pulberi provenite din instalaţiile mari de ardere”;
d) OUG 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării,
aprobată şi modificată prin Legea 645/2002 prin care se transpun prevederile Directivei
IPPC 96/61/CE;
e) Ordinul MAPAM 818/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a
autorizaţiei integrate de mediu;
f) OUG 243/2002 privind protecţia atmosferei, aprobată şi modificată prin Legea
655/2001, prin care se transpun prevederile Directivei 96/62/CE;
g) Ordinul MAPAM 592/2002 pentru aprobarea normativului privind stabilirea
valorilor limită, a valorilor prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a SOB2,
BNOB2B, NOBxB, a pulberilor în suspensie, Pb, benzenului, CO şi a azotului în aerul
înconjurător, prin care se transpun prevederile Directivei 99/30/CE;
h) HG 142/2003 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibili lichizi prin
care se transpun prevederile Directivei 99/32/CE, conform căreia începând cu 1
ianuarie 2007 conţinutul maxim de sulf trebuie să fie de 1% din greutate.

III.APA

Reţeaua hidrografică a României are aproape întreaga suprafaţă (97,8%)

cuprinsă în bazinul fluviului Dunărea, cu excepţia unei părţi din râurile din Dobrogea,
care se varsă direct în Marea Neagră.
III.1.Resursele de apă teoretice şi tehnic utilizabile
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri
interioare, lacuri naturale şi artificiale, Dunărea – şi într-o măsură mai mică, respectiv
10%, din apele subterane.
Principala resursă de apă a României o constituie râurile interioare.
Directiva Cadru a Uniunii Europene 2000/60/EC introduce conceptul conform
căruia ”apa nu este produs comercial, dar produce o valoare economică”.
Principiile mecanismului economic în domeniul apelor sunt:
utilizatorul plăteşte;
poluatorul plăteşte;
recuperarea costurilor gospodăririi cantitative şi calitative a apelor;
stimularea beneficiarilor pentru protecţia resurselor de apă.
Mecanismul economic specific, în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a
apelor, include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi, ca parte a modului de finanţare
a dezvoltării domeniului gospodăririi apelor şi de asigurare a funcţionării pe principii
economice a Administraţiei Naţionale “Apele Române”, pentru încurajarea conservării,
refolosirii şi economisirii apei, pentru protejarea cantităţii şi calităţii apei.
Apa brută constituie o resursă naturală cu valoare economică în toate formele
sale de folosire de către utilizatori, care plătesc contravaloarea serviciilor prestate de
către Administraţia Naţională “Apele Române“.
Administraţia Naţională “Apele Române“ aplică sistemul de plăţi, bonificaţii şi
penalităţi pentru serviciile specifice şi comune de gospodărire a apelor.
Sistemul de plăţi se bazează pe principiile “beneficiarul plăteşte” şi “poluatorul
plăteşte”, în funcţie de serviciile prestate de Administraţia Naţională „Apele Române”,

18
 19

precum şi pe principiul precauţiei pentru asigurarea utilizării raţionale a resurselor de

apă.
III.2.Starea calităţii apelor
Starea calităţii apelor de suprafaţa

Apele de suprafaţă se clasifică în ape stătătoare (bălţi, lacuri, mări şi oceane),

ape curgătoare (izvoare, pârâuri, râuri, fluvii). Se disting lacuri naturale şi lacuri
artificiale, cursuri de apă naturale, modificate artificial (regularizate) sau construite
artificial (canale).
Apele de suprafaţă constituie sursa majoră pentru necesităţile umane, inclusiv
pentru apa potabilă.
Prin Ordinul nr. 1146 din 10 decembrie 2002 s-a aprobat Normativul privind
obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă.
Din punct de vedere al calităţii, cursurile de apă din România se clasifică în cinci
clase de calitate.
Situaţiile cele mai defavorabile (în raport cu ponderea tronsoanelor de râu cu
apă degradată) s-au produs în cazul bazinelor hidrografice:
¦ Someş › 10,2%;
¦ Vedea › 7,2%.
¦ Prut › 6,2%

In general, cota cea mai mare din potenţialul de poluare, în cazul surselor de
poluare punctiforme, aparţine unităţilor din domeniul gospodăriei comunale şi al
industriei chimice. Urmează, apoi, agenţii economici din industriile extractivă şi
metalurgică.
Poluarea difuză se referă la intrări de poluanţi în mediul acvatic cu o provenienţă
mai greu de identificat şi controlat. Aici este inclusă în special poluarea din agricultură,
depunerile solide şi/sau lichide din atmosferă. Sursele difuze includ poluările cauzate de
consumul de produse/materii prime din industrie (de exemplu cea extractivă) sau de
către populaţie.
Din lungimea totală de 505 km de râuri monitorizate în 20 secţiuni de prelevare,
352 km s-au încadrat în clasa I de calitate – stare ecologică foarte bună, 102 km s-au

19
 20

încadrat în clasa a II a de calitate - stare ecologică bună, iar 51 km s-au încadrat în

clasa a V-a de calitate - stare ecologică rea

Starea calităţii lacurilor

In România există circa 3500 de lacuri, doar 0,9% dintre ele având o suprafaţă
ce depăşeşte 1km2. Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de
pe malul Mării Negre (Razim - 415 km2, Sinoe - 171 km2) şi lacurile formate de-a lungul
malurilor Dunării (Oltina – 22 km2, Brateş - 21 km2). Lacurile glaciare se întâlnesc în
Munţii Carpaţi (Lacul Bucura, cu o suprafaţă de 10,8 ha este cel mai mare dintre ele).

In afară de acestea, mai există şi lacuri artficiale, importante pentru puterea

energetică pe care o înmagazinează, cele mai importante fiind cele de pe Dunăre:
Porţile de Fier II (40000 ha) şi Porţile de Fier I (10000 ha, dar cu un volum de apă de
2400 milioane m3 - de trei ori mai mult decât la Porţile de Fier II), dar şi cel de la
Stânca-Costeşti de pe râul Prut.
Caracterizarea globală a calităţii apei acestor lacuri s-a făcut prin interpretarea
rezultatelor analizelor efectuate, în campanii sezoniere, cu referire la încadrarea în
categorii de calitate în raport cu condiţiile cerute de principalele folosinţe.
Cunoaşterea gradului de trofie al apei unui lac, impune caracterizarea anumitor
indicatori fizicochimici şi biologici determinanţi şi favorizanţi ai evoluţiei trofice:
¦ temperatura apei;
¦ pH;
¦ transparenţa;
¦ regimul de oxigen;
¦ regimul de nutrienţi;
¦ biologici (structura biotei acvatice).
Incepând din anul 2004 caracterizarea globală a subsistemului lacuri s-a efectuat
în conformitate cu cerinţele Ordinului de Ministru nr. 1146/2002, în 5 clase de calitate.
Incadrarea lacurilor în cele 5 categorii de calitate a fost stabilită prin aplicarea
sistemului percentile V (90%).

20
 21

Analiza saprobiologică a fluviului Dunărea a evidenţiat următoarele: din cei 1075

km monitorizaţi pe teritoriul românesc, 522 km (48,6%) s-au încadrat în clasa a II-a de
calitate - stare ecologică bună; 412 km (38,3%) s-au încadrat în clasa a III-a de calitate
– stare ecologică moderată; 2 km (0,2%) s-au încadrat în clasa a IV-a de calitate - stare
ecologică nesatisfăcătoare, iar 139 km (12,9%) s-au încadrat în clasa a V-a de calitate
– stare ecologică rea.
Valorile cele mai scăzute ale indicelui de saprobitate pe fluviul Dunărea s-au
înregistrat pe un tronson de 139 km cuprins între Călăraşi şi Grindul Reni (aval Galaţi).

Calitatea apei fluviului Dunărea, pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta

Dunării”
Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, delimitat conform legii, are o
suprafaţă totală de circa 580000 hectare, cuprinzând Delta Dunării propriu-zisă,
Complexul lacustru Razim-Sinoie, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, inclusiv zona
inundabilă Somova-Parcheş, lacul Sărături- Murighiol şi zona marină cuprinsă între
litoral şi izobata de 20 metri.

Din suprafaţa totală a rezervaţiei, mai mult de jumătate (312440 ha) o

reprezintă ecosistemele naturale acvatice şi terestre incluse în lista zonelor cu valoare
de patrimoniu universal
Analiza indicatorilor chimici determinaţi pentru încadrarea apelor de suprafaţă din
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” în clase de calitate, în conformitate cu
recomandările Ordinului 1146/2002, şi respectiv, Normativului privind obiectivele de
referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă, relevă încadrarea apei din
teritoriu în limitele clasei a II-a de calitate, deci apă de calitate bună. Această calitate a
apei este specifică tuturor apelor fluviale şi deltaice. Dintre toţi indicatorii analizaţi, se
constată faptul că doar plumbul şi cadmiul se încadrează în clasa a IVa, respectiv a
V-a de calitate. Trebuie subliniat faptul că şi la aceste două elemente sunt unele scăderi
ale concentraţiilor, comparativ cu anul 2003. De asemenea, ele sunt prezente în apă de
la intrarea pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
Analizele efectuate în laboratorul propriu al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
au constat în deteminări de produse petroliere, pesticide organo-clorurate cât şi
expertize fizico-chimice.
De asemenea, au fost folosite rezultatele cercetărilor efectuate de Institututul
Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, Tulcea. Indicatorii analizaţi au arătat
că, pentru:
produse petroliere se constată scăderea valorilor concentraţiilor în anul 2004,
comparativ cu anul 2003 şi încadrarea în limitele clasei I de calitate;
pesticide organo-clorurate se constată scăderea valorilor concentraţiilor în anul
2004, comparativ cu anul 2003 şi încadrarea în limitele clasei a II-a de calitate;

21
 22

indicatorii regimului de oxigen, respectiv oxigenul dizolvat şi consumul chimic de

oxigen încadrarea este în limitele apelor bune (clasa a II-a de calitate).
Pentru metalele grele prezente în apa lacurilor din Delta Dunării situaţia se prezintă
astfel:
cadmiul a înregistrat în 2004 concentraţii specifice clasei a V-a de calitate,
încadrând apele în categoria celor nesatisfăcătoare. Sau determinat valori cuprinse
între 5–15 ppb, la Ceatal Sfântu Gheorghe;
manganul valorile concentraţiilor de mangan sunt corespunzătoare clasei a III-
a de calitate, a apelor moderate din punct de
vedere chimic, având valori cuprinse între 70–100 ppb Mn;
plumbul se încadrează în clasa a IV-a de calitate, având concentraţiile între 17–
22 ppb
Pb; zincul şi cuprul au concentraţiile corespunzătoare apelor bune (clasa a II-a
de calitate). Volumele de apă uzată evacuate, pe ramuri economice, procentual, se
prezintă astfel:
industrie alimentară: 9,7%;
gospodărie comunală: 88,8%;
alte ramuri (turism şi sănătate): 1,5%.
Cantitatea totală de substanţe poluante (ponderea fiind deţinută de substanţe
organice,suspensii, săruri minerale, amoniu) conţinute de aceste ape uzate a fost de
2,7 tone.
Localităţile aflate pe teritoriul RBDD nu au sisteme de canalizare centralizată
care să colecteze apele reziduale la nivelul întregii localităţi. Staţiile de epurare
existente au fost concepute pentru a realiza numai preepurarea mecanică a apelor
menajere.
Din cele 25 de localităţi existente în perimetrul RBDD, doar patru localităţi au
sisteme proprii de canalizare. Dintre acestea, două localităţi au staţii de preepurare
mecanică a apelor uzate: Maliuc şi Sulina, iar localităţile Sfântu Gheorghe şi Chilia
Veche au câte o staţie de pompare pentru apele menajere, concepută pentru a deservi
numai blocurile şi nu au sisteme de preepurare.
Agenţii economici cu activităţi mai importante nu sunt racordaţi la reţeaua
oraşului, fiecare având sistem propriu de epurare mecanică şi evacuare în Dunăre;
în localitatea Chilia Veche, sistemul de canalizare existent deserveşte 39% din
localitate, apele uzate fiind deversate direct în Dunăre, prin pompare;
în localitatea Sfântu Gheorghe, sistemul de canalizare deserveşte 10% din localitate,
III.4.Surse majore şi grad de poluare
In RBDD nu sunt surse fixe cu rol determinant în poluarea apelor. Sursele majore
de poluare a apelor de pe teritoriul rezervaţiei sunt reprezentate de agenţii economici
situaţi în zona limitrofă a acesteia şi de activitatea de transport naval desfăşurată pe
căile navigabile, atât de ambarcaţiunile mici cât şi de navele maritime şi fluviale aflate în
tranzit.
Poluarea de la nave este determinată de faptul că nu toate navele sunt dotate cu
separatoare de reziduuri petroliere eficiente, de exploatarea necorespunzătoare a celor
existente şi de faptul că porturile dunărene de pe teritoriul rezervaţiei, nu sunt dotate cu
instalaţii specifice pentru preluarea şi reciclarea acestor reziduuri.
Pentru reglementarea acestei situaţii, ARBDD a impus societăţilor deţinătoare de
mijloace navale de transport aplicarea recomandărilor POLDANUBE - 1986 pentru
fluviu şi a Convenţiei MARPOL 73-78, de către navele maritime (ambele convenţii se
referă la colectarea, stocarea la bordul navelor a reziduurilor de hidrocarburi precum şi
ţinerea evidenţei predării acestora la unităţile colectoare). Prin Programele de
conformare s-a impus dotarea navelor mari cu separatoare de produse petroliere sau
tancuri de stocare, cu predarea reziduurilor în portul Galaţi.

22
 23

III.5.Starea speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic

Evoluţia efectivelor, atât la speciile de vânat sedentar cât şi la speciile de păsări
migratoare de interes vânătoresc, se încadrează în limitele anuale din ultima vreme,
fiind totuşi influenţate de contextul ecologic general. Studiile privind influenţa factorilor
de mediu asupra populaţiilor de păsări şi mamifere, au relevat importanţa majoră pe
care o are starea factorului hidrologic din perimetrul rezervaţiei, care determină atât
abundenţa cât şi dispersia indivizilor în spaţiu.

S-a constatat că şi factorii meteorologici (temperatură, precipitaţii, vânt) au

influenţat repartiţia teritorială a populaţiilor de păsări prezente pe teritoriul rezervaţiei.
Se impun măsuri ferme pentru protejarea efectivelor de vidră şi nurcă cu atât mai
mult cu cât aceste specii sunt protejate prin Convenţia de la Berna privind conservarea
vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, la care a aderat şi ţara noastră.
Incepând din 2002, în RBDD se derulează un proiect, în colaborare cu Institutul
Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării şi WWF Austria, privind studiul
populaţiilor de nurcă europeană în condiţiile impactului creeat de nurca americană
«evadată» din crescătorii şi stabilirea cerinţelor de conservare prin protejarea
habitatelor şi prin acţiuni de repopulare.
Făcând o evaluare globală a informaţiilor din bazinele hidrografice, o primă
constatare este legată de situaţia critică a calităţii acviferului freatic, din numeroase
zone ale ţării, influenţat puternic de impactul antropic, chiar dacă în ultima vreme s-a
produs o reducere a volumului producţiei industriale şi deci a cantităţilor de substanţe
poluante evacuate în receptorii naturali.
In unele zone ale ţării s-au produs creşteri importante ale nivelurilor
piezometrice, produse în anii bogaţi în precipitaţii. Astfel, în zona câmpiilor Băileşti,
Romanaţi şi Bărăgan nivelul piezometric a crescut cu 2-15 m, iar în Dobrogea de sud cu
2-10 m.
In perioadele secetoase se produce o scădere naturală puternică a nivelurilor
piezometrice (de peste 3 m) la care se adaugă efectele prelevărilor excesive de apă din
subteran, prin captări (exemplu Bucureşti, în cazul “Stratelor de Frăteşti” sau Rovinari
ca urmare a secărilor din zonele miniere). Pericolul cel mai mare, în acest caz, îl
reprezintă atragerea accelerată de ape poluate spre zonele depresionare şi scăderea
drastică a debitelor exploatate ale captărilor din zonele afectate.
O altă constatare importantă este cea legată de modificările calitative ale apelor
subterane, produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare care alterează calităţile
fizice, chimice şi biologice ale apei.
Din analiza datelor prelucrate în urma monitorizării parametrilor fizico-chimici la
forajele studiate s-au înregistrat, pentru forajele situate în stratul freatic, cele mai multe
depăşiri la:substanţe organice, amoniu, duritate totală, fier (posibil datorită oxidării
coloanelor de tubaj).

23
 24

Majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a apei cu

azotaţi (NO-3).
Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în care acviferul are
concentraţii ce se situează peste limita de 45 mg/l din STAS 1342/91 pentru acest
indicator şi zone în care valoarea concentraţiilor azotaţilor este sub această limită.
Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi au caracter cumulativ.
Astfel, o sursă cu pondere importantă în contaminarea cu azotiţi o constituie
spălarea permanentă a solulului impregnat cu oxizi de azot (NO2) de către precipitaţiile
atmosferice şi apa de irigaţii.
O altă sursă cu pondere importantă o constituie apa de suprafaţă (râuri, lacuri) în
care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi. La aceste două surse, ce au un
caracter cvasipermanent, se adaugă sursele cu caracter aleator, generate de aplicarea
îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. In aceste ultime zone,
concentraţiile azotaţilor se situează frecvent în jurul valorii de 100 mg/l,putând atinge
valori de câteva ori mai mari.
Dintre cele 1531 foraje de monitorizare analizate, depăşiri ale concentraţiei
admise la acest indicator s-au înregistrat în 159 foraje (circa 10,4% din numărul total de
foraje).
In ceea ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi (PO4 -3),
237 de foraje au concentraţii ce depăşesc limita admisă,
Cele mai accentuate forme de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în
zonele de intravilan rural, unde, din cauza lipsei unei minime dotări cu instalaţii edilitare,
deşeurile lichide ajung în subteran direct (prin intermediul latrinelor neimpermeabilizate
sau al şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la depozitele de gunoi de grajd,
gropi improvizate de deşeuri menajere etc).
Poluatorii majori care afectează calitatea apei subterane se pot grupa în
următoarele categorii:
produse petroliere,
produse rezultate din procesele industriale,
produse chimice utilizate în agricultură, produse menajere şi rezultate din
zootehnie,
poluarea cu metale grele:
Resursele de apă, în special cele din acviferele freatice, prezintă un risc ridicat
de poluare, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Din acest motiv, în multe zone
ale ţării, ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie.
III.6.Monitorizarea calitatii apelor
Ţinând seama de cerinţele prevăzute prin Legea 310/2004 de modificare şi
completare a Legii Apelor 107/1996, care a preluat prevederile Directivei Cadru
2000/60/CE în domeniul apei şi de celelalte Directive UE, sistemul naţional de
monitorizare a apelor cuprinde două tipuri de monitoring

- monitorin de supraveghere având rolul de a evalua starea tuturor corpurilor de apă din
cadrul bazinelor hidrografice;
-monitoring operaţional, pentru corpurile de apă ce au riscul să nu îndeplinească
obiectivele de protecţie a apelor.
Importanţa deosebită a activităţii de monitoring al calităţii apelor constă în faptul
că acesta pune în evidenţă, permanent, stadiul calităţii resurselor de apă şi ,pe baza
datelor privind acest stadiu, se adoptă strategia de protecţie eficientă a calităţii acestor
resurse.
Actualul sistem este în proces de modernizare şi dezvoltare în vederea adaptării
acestuia la prevederile Directivelor europene privind protecţia calităţii apelor.

24
 25

Monitorizarea resurselor de apă (râuri, lac subterane, ape marine, ape uzate),
din punct de vedere fizico-chimic, biologic şi microbiologic, se face în cadrul
monitoringului de supraveghere", în secţiuni de referinţă şi secţiuni caracteristice de
monitorizare. Se mai efectuează şi monitoringul în flux rapid zilnic, pentru circa 10
indicatori de calitate, în 57 secţiuni de supraveghere, amplasate pe râuri în apropierea
principalelor secţiuni de prelevare şi restituţie a apei de la folosinţe. Sunt investigate
mai multe medii: apa, suspensii, sedimente, biota. Programul actual de monitoring de
supraveghere este în curs de restructurare pentru implementarea prevederilor Directivei
Europene în Domeniul Apei.
Monitoringul de supraveghere se va extinde cu monitoringul operaţional şi cu cel
de investigaţie.
In cadrul monitoringului biologic, pe lângă elementele urmărite (planctonul, algele
bentice, macrozoobentosul) se vor monitoriza macrofitele şi ihtiofauna.
Odată încheiată acţiunea de delimitare a corpurilor de apă, s-a trecut la
evaluarea corpurilor de apă având riscul să nu îndeplinească obiectivele de calitate.
Cerinţa, la nivelul Uniunii Europene, este ca în anul 2015, toate corpurile de apă să
atingă starea ecologică bună (clasa II) de calitate. In acest caz trebuie să se treacă la
monitoringul operaţional.

IV.MEDIULUI MARIN ŞI COSTIER

Agenda 21, bazându-se pe Convenţia Naţiunilor Unite privind Legea pe Mare,

sprijină abordarea integrată a ecosistemelor pentru protejarea oceanelor şi a zonelor de
coastă. O asemenea abordare depinde de aplicarea principiilor precauţiei şi prevenirii,
în scopul menţinerii biodiversităţii şi productivităţii ecosistemului, ducând în acelaşi timp
la îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţilor de coastă. In acest sens s-a adoptat
conceptul managementului integrat al zonelor marine şi de coastă.
Marea Neagră este o mare de tip continental, situată între Europa sud-estică şi Asia
Mică, care scaldă ţărmurile României (pe o lungime de 245 km), Ucrainei,Turciei şi
Bulgariei. Prin sistemul de strâmtori Bosfor-Marea Marmara- Dardanele comunică cu
Marea Mediterană, iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea Azov – mare care reprezintă de
fapt o anexă a Mării Negre.

In linii mari are o formă ovală şi ţărmuri puţin crestate (cu excepţia peninsulei
Crimeea), iar în partea de nord-vest are numeroase limanuri. Platforma continentală
este foarte extinsă, mai ales în nord-vest, apoi adâncimile cresc. Având o suprafaţă de
413490 km2 şi o adâncime maximă de 2246 m (cea medie este de 1271 m), este a
treia din Europa, după Marea Mediterană şi cea a Nordului.
In Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari precum: Dunărea, Nistru, Bug,
Nipru, Rioni, Kizil-Irmak şi de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20-220/00), în
comparaţie cu cea a oceanului planetar. Are puţine insule, iar ca peninsule, cea mai
mare este Crimeea.
Originalitatea ei constă în lipsa curenţilor verticali. Aceasta explică existenţa a
două straturi de apă: unul din adânc ceva mai sărat (220/00), neaerat, ceea ce conduce

25
 26

la acumularea de gaze toxice (H2S), fiind lipsit de vieţuitoare; altul la suprafaţă (circa
180 m grosime), alimentat cu ape fluviale, deci mai dulce (doar 17-180/00 salinitate),
influenţat de factorii climatici.
Apa Mării Negre este formată dintr-un amestec de ape dulci, (aduse de afluentul
său principal Dunărea, alături de râurile din România) şi ape sărate venite din Marea
Mediterană. Ca urmare a acestor straturi de salinitate diferite, există şi o faună variată
(circa 1500 de specii de animale) atât în adâncime, cât şi pe întreaga întindere a Mării
Negre.
IV.1.Indicatori fizico-chimici
Principalele trăsături ale zonelor de coastă europene sunt: poluarea apelor şi
eutrofizarea, pierderea biodiversităţii, utilizarea terenurilor şi deteriorarea peisajului,
eroziunea coastei.
Indicatorii arată necesitatea luării unor măsuri, care să ducă la reducerea
scurgerii în mare a substanţelor periculoase aruncate în apele din Europa, care sunt
dispersate şi diluate în adâncul acestora. O altă parte de substanţe periculoase rămân
în regiunile de coastă. Ca urmare, cele mai multe sedimente marine, flora şi fauna din
jurul coastelor Europei sunt puternic contaminate.
IV.2.Starea litoralului si a zonei costiere
Eroziunea coastelor reprezintă una dintre problemele principale analizate de
ţările riverane: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina.
Coastele joase, de depunere, sunt cel mai puternic influenţate de schimbările globale,
în mod special de variaţiile nivelului mării şi de aportul de sedimente al râurilor.
Descreşterea cantităţilor de sedimente şi schimbările litorale datorate activităţilor
antropice (îndiguiri de râuri,regularizarea hidrotehnică, structurile litorale etc), mai ales
atunci când plajele nisipoase sunt joase, fenomene la care se adaugă creşterea
nivelului mării şi a nivelului de energie al mării în zona litorală, pot determina în anumite
condiţii o continuă şi marcantă retragere a plajei cu până la 20-30 m/an, aşa cum se
întâmplă în anumite sectoare ale Deltei Dunării.
Acest proces provoacă pierderi de suprafeţe de uscat, schimbări ale mediului şi
degradarea economică a zonei costiere. Procesul de eroziune costieră se manifestă
diferit de-a lungul litoralului românesc fiind mai accentuat în dreptul Deltei Dunării şi mai
puţin intens în sectorul central şi de sud al litoralului, datorită atât structurii
geomorfologice a ţărmului, cât şi datorită existenţei lucrărilor hidrotehnice de protecţie.
Eroziunea costieră este datorată acţiunii valurilor asupra zonelor litorale
indiferent dacă ţărmul este nisipos sau stâncos. Acest proces este deosebit de activ în
timpul furtunilor când masele de apă transportă şi particule de nisip, dobândind astfel o
capacitate erozivă mult sporită. Ea poate deveni o problemă, mai ales când altitudinea
generală a zonelor litorale este scăzută, iar acţiunea erozivă este mai mare decât cea
de depunere.

26
 27

IV.3.Starea ecosistemului marin

In 2004, s-au înregistrat aceleaşi tendinţe uşoare de îmbunătăţire a stării
principalelor componente biotice ale ecosistemului marin, evidenţiate începând din
perioada 1994 -1995.
Indicatori de contaminare
Incărcătura microbiologică, indicator de stare a contaminanţilor din mediul marin, în
zona de îmbăiere, a fost relativ redusă în timpul sezonului estival, concentraţiile
enterobacteriilor înregistrate concentraţiile enterobacteriilor înregistrate (coliformi
totali/CT, coliformi fecali/CF, streptococi fecali/SF) încadrându-se în limitele admise de
normele naţionale şi internaţionale privind calitatea apelor marine de îmbăiere
Zonele aflate sub influenţa deversorilor de ape uzate au prezentat, ca şi în anii
anteriori, cele mai mari valori ale indicatorilor bacterieni analizaţi (> 16000 germeni/100
ml), cu oarecare impact negativ asupra mediului marin din zonele respective.

Valorile determinate în 2004 s-au situat sub cele recomandate sau obligatorii,
specificate de Normativele naţionale şi Directiva apei de îmbăiere (76/160/CCE)
Situaţia speciilor periclitate
Incadrarea speciilor de peşti în categoriile de periclitare ale IUCN a fost
reconsiderată la începutul acestui an. Astfel, din cele 141 de specii 2 sunt ameninţate
(EN), 2 vulnerabile (VU), 3 dependente de conservare (cd), 25 aproape ameninţate
(NT), 31 pentru care nu există motive de îngrijorare (LC), iar pentru restul de 78 de
specii nu există date suficiente (DD).
In concluzie, prin creşterea exigenţelor României faţă de problematica protecţiei
mediului, inclusiv faţă de mediul marin, pe fondul reducerii activităţilor economice cu
repercusiuni asupra mediului atât în bazinul Dunării, cât şi în zona costieră, continuă
tendinţele de refacere a ecosistemului marin şi a calităţii factorilor de mediu.
Reducerea cantităţilor de aluviuni deversate de Dunăre în mare (indusă de
barajele de pe cursul superior al fluviului, de avansarea pronunţată a deltei secundare a
Chiliei, de interpunerea pe traiectul curenţilor marini a unor construcţii hidrotehnice -
digurile de la Sulina, lucrările de apărare portuară de la Midia şi fenomene conjugate cu
creşterea nivelului mării), a determinat menţinerea alarmantă a intensităţii eroziunii
costiere, îndeosebi în nordul litoralului, dar şi în zona centrală, chiar dacă în anul 2003,
procesele de erodare au fost în mare măsură echilibrate de procesele de depunere.
Fenomenul de eutrofizare are o tendinţă de reducere, deşi concentraţiile de
nutrienţi pot favoriza, totuşi, în condiţii climatice şi hidrologice favorabile, dezvoltări
explozive ale vegetaţiei macroalgale şi/sau înfloriri fito (zoo) - planctonice.
Societatea noastră are un impact major asupra mediului marin şi asupra
biodiversităţii, în special datorită poluării, provenită din surse menajere şi industriale.
Alte presiuni provin de la navele care îşi golesc cisternele petroliere, de la accidentele
maritime şi din cauza utilizării intensive a zonelor de către om.
Nisipul plajei şi apa mării sunt murdărite depelicule de grăsimi şi reziduuri de
petrol, aduse de vânt din largul mării. Acestea provin din deversarea ilegală a
şantinelor de pe vapoarele ce trec prin apele noastre teritoriale. Atingerea petelor de
petrol irită pielea şi mai ales ochii.

27
 28

Păsările de mare sunt foarte vulnerabile la contactul cu produsele petroliere. Prin

îmbibarea penajului, zborul lor devine imposibil, animalul rămânând prizonierul petei de
petrol. Toate acestea au dus la creşterea poluării mărilor, având efecte negative asupra
sănătăţii umane şi a habitatelor marine.
Reabilitarea şi protejarea litoralului românesc al Mării Negre şi a zonei maritime
aferente ţării noastre este unul din obiectivele importante ale politicii noastre de mediu.
Majoritatea obiectiveler sunt orientate spre studiul zonei costiere, vizând conştientizarea
existenţei unor probleme grave de mediu pentru Marea Neagră, în general, şi zona
litorală în special.
Acestea prevăd ca măsuri importante:
• reducerea poluării din surse punctiforme de poluare majoră, de la ţărm şi din larg, în
special
a poluării cu hidrocarburi;
• dezvoltarea cooperării regionale în bazinul Mării Negre şi al Dunării;
• sensibilizarea publicului faţă de natură şi creşterea responsabilităţii acestuia faţă de
problemele de mediu, prin informare.
Problemele legate de controlul poluării din Marea Neagră în scopul conservării
biodiversităţii, a întreţinerii şi a restaurării funcţiilor ecosistemului sunt tratate la nivel
global, european, naţional şi regional prin încheierea unor convenţii marine, oferindu-se
cadrul legal şi stabilindu-se drept ţintă aducerea la zero a emisiilor, pentru mai multe
substanţe periculoase până în anul 2020.
In acest scop, în aprilie 1992, s-a încheiat Convenţia de la Bucureşti privind protecţia
Mării Negre împotriva poluării, prin care s-au stabilit acţiuni comune (ale tuturor statelor
costiere ale Mării Negre şi ale ţărilor din bazinul Mării Negre) în ceea ce priveşte
„Conservarea Biodiversităţii şi a Cadrului Natural al Mării Negre”.

V.SOLUL

Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi produs al
interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând un organism viu, în care se
desfăşoară o viaţă intensă şi în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.
Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează învelişul
vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi a apelor subterane,
reglează scurgerea lichidă şi solidă în bazinele hidrografice şi acţionează ca o
geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi
neutralizarea poluanţilor, cum sunt substanţele chimice folosite în agricultură, deşeurile
şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice.
Solurile, prin proprietăţile lor de a întreţine şi a dezvolta viaţa, de a se regenera,
filtrează poluanţii, îi absorb şi îi transformă.
Formarea solurilor este un proces complex, după cum complexe sunt constituţia
şi funcţiile lor, şi reflectă efectul factorilor pedogenetici, atât naturali cât şi antropici.
Solul este alcătuit din: material mineral provenit din dezagregarea şi alterarea
rocilor, material organic provenit din transformarea resturilor vegetale, apa provenită din
precipitaţiile atmosferice sau irigaţii şi din aer. Proporţia în care aceste componente se
găsesc în sol determină gradul de fertilitate al solului.
Repartiţia solurilor variază de la o ţară la alta în funcţie de relief, climă şi, nu în ultimul
rând, de activităţile biologice.

28
 29

V.1.Calitatea solurilor
Factorii naturali care determină calitatea solurilor din România sunt: relieful,
litologia, clima, vegetaţia şi timpul. Clima şi vegetaţia sunt influenţate de activitatea
omului şi din acest punct de vedere omul trebuie să intervină în Factorii antropici sunt
factorii care au modificat şi modifică sensibil şi rapid calitatea solurilor. Calitatea solului
rezultă din interacţiunile complexe între elementele componente ale acestuia şi poate fi
legată de intervenţiile defavorabile şi practicile agricole neadaptate la condiţiile de
mediu, introducerea în sol de compuşi mai mult sau mai puţin toxici, acumularea de
produse toxice provenind din activităţile industriale şi urbane. Calitatea solurilor este
determinată în principal de proprietăţile acestora. Evaluarea calităţii solurilor constă în
identificarea şi caracterizarea factorilor care limitează capacitatea productivă a
acestora.
Textura determină sau influenţează alte proprietăţi ale solului, influenţează
condiţiile de creştere a plantelor, determină stabilirea diferenţiată a măsurilor
agrotehnice, agrochimice şi ameliorative ce urmează să fie aplicate solului. De aceea,
prin îngrijirea solului se are în vedere promovarea protecţiei mediului înconjurator şi
ameliorarea condiţiilor ecologice, în scopul pastrarii echilibrului dinamic al sistemelor
biologice. Accentul se pune pe valorificarea optima a tuturor condiţiilor ecologice
stabilindu-se relaţii între soluri, soiuri alese şi condiţii climatice, edafice şi factori biotici
la care se adauga considerarea criteriilor sociale şi tradiţionale pentru asigurarea unei
dezvoltari economice durabile în judeţ.
Pentru o mai buna gospodarire a solului s-a elaborat o strategie care consta în
elaborarea unui cod de bune practici agricole şi a unor programe de informare şi
instruire a fermierilor.
Acestea toate sunt corelate cu grafice clare de monitorizare şi control al efectelor
poluarii pe toate suprafeţele şi îndeosebi pe zonele identificate drept vulnerabile.
Pierderea solului fertil este o criză tăcută, care nu este percepută ca atare pe
scară largă. Deşi eroziunea solului este un proces fizic, ea are numeroase consecinţe
economice, afectând productivitatea, creşterea economică, distribuirea veniturilor,
asigurarea necesarului de alimente din resurse proprii şi datoria externă.
Acolo unde eroziunea începe să depăşească ritmul de formare a solului, stratul
de sol fertil se subţiază şi, până la urmă dispare cu desăvârşire. Din moment ce stratul
fertil superior nu mai există, substratul devine parte a păturii cultivabile, reducând
conţinutul solului în materii organice, gradul de afânare şi aerisire şi afectând negativ
alte caracteristici structurale care favorizează creşterea plantelor. Această degradare
generală a structurii solului este însoţită, de obicei, de o reducere a capacităţii de
reţinere a elementelor nutritive, ceea ce duce la o scădere şi mai mare a productivităţii.
Folosirea unor cantităţi suplimentare de îngrăşăminte chimice poate compensa
adesea pierderea de substanţe nutritive, dar degradarea structurii solului este mai greu
de remediat.

29
 30

Principalul factor natural limitativ al calităţii solului îl constituie eroziunea şi

alunecările de teren.

Eroziunea rocilor şi a solurilor apare datorită vântului, ploilor, activităţilor umane,

cum sunt:
lucrări agricole necorespunzătoare, care distrug textura solului, deci apa se
evaporă, sau se scurge la suprafaţă;
tratamentele cu pesticide şi fertilizanţi chimici;
ploile acide.
Mai puternic se manifestă în zona colinară, unde din cauza gradului mare de
înclinare a pantelor şi intercalaţiilor lentilelor de argilă în profil, sunt frecvente cazurile
de alunecări de teren. Acest fapt favorizează degradarea naturală a solului, conduce la
schimbarea categoriei de folosinţă în sensul declasării acesteia, la apariţia izvoarelor de
coastă, a pajiştilor cu vegetaţie specifică scoţând practic suprafaţa din circuitul productiv
Defrişările şi excavaţiile la suprafaţă, în contact cu cantităţi mari de apă de
ploaie, pot cauza alunecări de teren.
Pentru reducerea eroziunii solurilor se pot lua următoarele măsuri:
reducerea pantelor;
efectuarea de terasări;
construcţia de valuri de pământ pentru protecţie;
aplicarea de culturi antierozionale;
împăduriri în zonele afectate sau numai plantarea de perdele forestiere;
construcţia de canale de coastă, pentru drenarea apelor
Eroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3 milioane amenajate
cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta,
împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de
până la 41,5 t/ha/an.

Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha şi pe cea mai mare parte a celor 3,2
milioane ha amenajate anterior cu lucrări de irigaţie.

30
 31

Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha,

Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere,
cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de protecţie din zone
susceptibile a fi expuse acestui proces de degradare.
Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3
milioane ha.
Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendinţe de agravare
în perimetrele irigate sau drenate şi iraţional
Deteriorarea structurii şi compactarea solului
("talpa plugului") se manifestă pe circa 6,5 milioane ha;Alunecări
Starea agrochimică, prezenta următoarele caracteristici nefavorabile:
aciditate puternică şi moderată a solului pe circa 3,4 milioane ha teren agricol şi
alcalinitate moderată-puternică pe circa 0,2 milioane ha teren agricol;
asigurare slabă până la foarte slabă a solului cu fosfor mobil, pe circa 6,3 milioane ha
teren agricol;
asigurare slabă a solului cu potasiu mobil, pe circa 0,8 milioane ha teren agricol;
asigurare slabă a solului cu azot, pe aproximativ 5,1 milioane ha teren agricol;
asigurare extrem de mică până la mică a solului cu humus pe aproape 7,5 milioane ha
teren agricol;
carenţe de microelemente pe suprafeţe însemnate, mai ales carenţe de zinc, serios
resimţite la cultura porumbului pe circa 1,5 milioane ha.
Poluarea chimică a solului afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă
circa 0,2 milioane ha. Poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi dioxid de
sulf produce efecte agresive deosebit de puternice asupra solului.
Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere şi transport este prezentă
pe circa 50 mii ha.

Distrugerea solului prin diverse lucrări de excavare afectează circa 15 mii ha, aceasta
constituind forma cea mai gravă de deteriorare a solului, întâlnită în cazul exploatărilor
miniere la zi,

31
 32

Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide a determinat scoaterea din circuitul

agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole.
Acţiuni întreprinse pentru reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi
pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor
Reconstrucţia ecologică se impune pentru acele terenuri agricole devenite foarte
slab productive agricole devenite foarte slab productive sau chiar neproductive,
propunând readucerea în circuitul productiv a acestor terenuri prin: împădurire
(plantaţii silvice de protecţie) – inclusiv pentru suprafeţele de teren cu eroziune de
adâncime de pe versanţi şi formaţiunile torenţiale de pe văi. In cazul terenurilor afectate
numai de eroziunea de suprafaţă, se recomandă împădurirea cu precădere în zonele
de ruptură (râpe, taluzuri) şi aplicarea de benzi de protecţie pe curba de nivel pentru
atenuarea scurgerilor din precipitaţii, prevenind astfel accentuarea eroziunii.
Reîmpădurirea este oportună pentru suprafeţele de păduri defrişate şi păşunate
abuziv pentru a preveni declanşarea fenomenelor de eroziune sau alunecări de teren.
înierbare permanentă – pentru suprafeţele afectate de eroziune de suprafaţă şi cu
alunecări, rămase după aplicarea împăduririi, pajiştile ocupate de vegetaţie
nevaloroasă, suprafeţele cu pietrişuri în exces, suprafeţele cu gropi de împrumut,
deponii - deşeuri care se recuperează.
pe alte suprafeţe se recomandă menţinerea folosinţei agricole actuale (arabil, livezi,
pajişti), dar în condiţiile aplicării de măsuri de combatere a unor fenomene de
degradare, cât şi măsuri agropedoameliorative pentru creşterea capacităţii productive.
Fondurile pentru ameliorarea terenurilor afectate de eroziune, alunecările de
teren, excesul de umiditate în sol, se asigură, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991
de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi prin alte alocaţii bugetare.
In cazul în care, răspunzător de degradarea terenului este o persoană fizică sau
juridică, cheltuielile lucrărilor de refacere şi ameliorare a solului sunt suportate de cel
vinovat.
In funcţie de tipul de degradare, se impune luarea unor măsuri pentru
reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi pentru ameliorarea stării de calitate a
solurilor.
Pentru solurile acide se impun ca măsuri:
- utilizarea raţională cu maximă eficienţă economică a îngrăşămintelor
chimice cu potenţial de acidifiere;
- corelarea compoziţiei chimice a îngrăşămintelor aplicate cu pH-ul
solurilor, cu perioada şi metoda de introducere în sol;
- aplicarea tehnologiilor şi culturilor agricole adecvate şi instruirea
fermierilor în vederea aplicării corecte a acestora;
-prevenirea acidifierii solurilor prin aplicarea de amendamente calcice în
cantităţi necesare combaterii acidifierii (150-300 kg/ha CaCOB3B) ;
-executarea obligatorie de către unităţile agricole de producţie a controlului
stării de acidifiere a solului prin determinarea pH-ului şi aplicarea de amendamente
calcice;
Pentru solurile cu exces de umiditate:
- executarea de lucrări de desecare-drenaj pentru scurgerea excesului de
apă;
- asigurarea distribuţiei apei în sistemele de irigaţii pe baza programelor
stabilite pentru preîntâmpinarea băltirilor;
- întreţinerea corespunzătoare a sistemului de desecare;
Pentru solurile afectate de eroziune:

32
 33

- utilizarea de vegetaţie forestieră – cordoane de arbuşti, şiruri de arbori,

perdele forestiere de protecţie, covor vegetal (solul trebuie să fie acoperit în
permanenţă de vegetaţie pentru împiedicarea degradării);
Pentru solurile tasate:
-redarea însuşirilor normale presupune dislocarea structurilor compacte şi
crearea de spaţii grosiere între agregatele de sol care să permită circulaţia apei,
schimbul de gaze şi dezvoltarea sistemului radicular al plantelor.
Totodată se reconstituie porozitatea solului. In general, această regenerare se
obţine prin afânare, utilajele şi metodele folosite fiind diferite în funcţie de gradul de
tasare, adâncime şi tipul de sol.
Deoarece agricultura reprezintă unul dintre principalii factori în ceea ce priveşte
poluarea
solului, o măsură importantă pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor este
utilizarea îngrăşămintelor după Codul bunelor practici agricole.
Legea Protecţiei Mediului 137/1995, Legea Apelor 310/2004, Legea Imbunătăţirilor
Funciare 84/1996, Legea Impăduririi Terenurilor Degradate 107/1999, pentru aprobarea
Ordonanţei de Urgenţă 81/1998 privind măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a
terenurilor degradate, conţin prevederi care sunt în concordanţă cu legislaţia
internaţională. Totuşi, în prezent, cadrul legislativ este incomplet, impunându-se
necesitatea elaborării unei legislaţii speciale pentru protecţia solului, organizarea
teritoriului, ameliorarea terenurilor degradate.

Recomandări privind reconstrucţia ecologică a solurilor din România, afectate de

diferite procese în urma activităţilor antropice

Intervenţiile antropice asupra solului, ca şi procesele naturale menţionate ca

surse de degradare, au determinat modificarea însuşirilor acestuia, în special în sens
negativ. Aceste modificări se reflectă în primul rând asupra potenţialului productiv, în
sensul limitării sau anulării calităţilor biologice şi de fertilitate, dar şi asupra ocupării
neraţionale şi scoaterii din circuitul agricol a unor terenuri. Fertilitatea solurilor este
diminuată din cauza degradărilor produse de eroziune, alunecări de teren, salinizări,
alcalinizări, acidifieri şi inundaţii.
Tăierile masive de arbori, tăieri de exploatare din pădurile aflate în proprietate
privată şi nu numai, fără a se urmări reîmpădurirea ştiinţifică, duc la apariţia
fenomenelor de alunecare, la apariţia fenomenelor de alunecare, totodată schimbând
starea habitatelor naturale şi determinând modificări ale climei.
Numeroasele construcţii ridicate au un important impact antropic asupra mediului
înconjurător, schimbând puternic habitatele naturale, impact determinat de amplasarea
lor în imediata apropiere a pădurilor. Din cauza impactului antropic (construcţii de case,
complexe hoteliere, turism dezorganizat) şi lipsa educaţiei ecologice precum şi a
defrişărilor, arealul de răspândire al multor specii declarate monumente ale naturii sau
care sunt endemice, rare sau periclitate, s-a restrâns comparativ cu alţi ani. Terenurile
pe care s-au efectuat lucrări de reconstrucţie sunt cele pe care au avut loc poluări
accidentale sau cele care au rezultat ca urmare a unor activităţi de desfiinţare a

33
 34

unorparcuri de separatoare, beciuri de sondă, căi de acces, linii de alimentare cu

energie electrică şi conducte de transport produse petroliere.
In categoria factorilor naturali de degradare a terenurilor, ploaia şi vântul deţin o
pondere însemnată, ducând în principal la eroziunea solului. Actualizarea procesului de
eroziune este determinată de gospodărirea inadecvată a solului,în care sărăcirea faunei
este esenţială.
Agricultura, alături de industrie, poate deveni una dintre sursele importante de
agenţi poluanţi, cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiant prin degradarea sau
chiar distrugerea lui. Prin lucrările de ecologizare se urmăreşte refacerea terenurilor
degradate şi repunerea lor în circuitul agricol şi, după caz, silvic, refacerea cadrului
peisagistic al zonelor şi aducerea suprafeţelor afectate la starea naturală iniţială, care
să corespundă şi din punct de vedere al calităţii mediului.
Defrişările reprezintă cauza principală a eroziunilor, alunecărilor de teren,
determinând, de asemenea, creşterea aridităţii climei, intensificarea vântului, apariţia
inundaţiilor, reducerea potenţialului productiv al pământului, reducerea biodiversităţii
etc. Defrişările masive, dispariţia covorului vegetal natural, cultivarea terenurilor în
pantă, distrugerea perdelelor vegetale naturale, care au constituit adevărate bariere în
calea acţiunii vântului, sunt doar câteva din cauzele ce au dus la accentuarea
fenomenului de eroziune. Practicile agricole agresive reprezintă un generator însemnat
al eroziunii solului. Datorită avantajelor economice, menţinerea monoculturii pe
perioade îndelungate conduce la sărăcirea solului, scăderea potenţialului productiv,
reducerea producţiilor şi, în final, degradarea solului vegetal.
Păşunatul excesiv este foarte dăunător stabilităţii solului, deoarece, pe de o
parte, impune defrişarea unor suprafeţe împădurite pentru extinderea zonelor de
păşune, iar pe de altă parte, sărăceşte mult vegetaţia, generând mărăcinişuri, care au
un efect foarte redus în stabilizarea terenului. foarte redus în stabilizarea terenului.

Multă vreme s-a crezut că asanarea mlaştinilor este o măsură benefică, aceasta
înlăturând o serie de inconveniente. Specialiştii au ajuns însă, la concluzia că asanarea
este o măsură inutilă şi dăunătoare, care conduce la eliminarea unei surse importante
de materie organică. De altfel, în ultima vreme, pe plan mondial au fost întreprinse
măsuri pentru refacerea unor zone umede de tipul mlaştinilor.
Salinizarea sau sărăturarea solului este determinată, printre altele, de reţinerea
sărurilor conţinute în apa folosită la irigaţii. In prezent, multiplele folosinţe ale apei au
impus utilizarea apei uzate sau încărcate cu săruri pentru irigarea unor terenuri
agricole. Lipsa drenajului natural şi a prevederii unui sistem de drenaj artificial au
accelerat fenomenul de salinizare. De fapt, nu irigarea în sine este dăunătoare, ci
modul în care este aplicată.
De Emisiile de substanţe poluante care afectează aerul şi apa, determină până la
urmă şi poluarea solului, fie prin depunerea particulelor toxice transportate de curenţii
de aer, fie prin infiltrarea apelor uzate încărcate cu poluanţi solubili sau prin infiltrarea
unor poluanţi aflaţi ei înşişi în stare lichidă. Depunerea deşeurilor solide direct pe sol
sau spălarea poluanţilor atmosferici de apele de precipitaţii (depuneri acide) agravează
poluarea acestuia. T

34
 35

In cadrul lucrărilor de reconstrucţie ecologică a solurilor afectate de diferite

procese, trebuie avute în vedere o serie de măsuri cu caracter general şi măsuri cu
caracter specific ce trebuie aplicate solurilor agricole şi forestiere.
Măsurile cu caracter general, pentru ambele categorii de folosinţe, vor viza: aplicarea
rezultatelor cercetării în domeniul ştiinţei solurilor, reanalizarea structurii folosinţelor,
stabilirea măsurilor de prevenire şi reducere a degradării solurilor, constituirea
perimetrelor de ameliorare, monitorizarea stării de calitate a solurilor. ul Vest
placMăsurile privind solurile agricole au în vedere următoarele obiective generale,
cuprinse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului şi în Strategia în
domeniu. De asemenea, pentru 2001-2004, se prevăd măsuri şi acţiuni concrete ce
vizează
ecologizarea agriculturii şi folosirea raţională a potenţialului agricol:
retehnologizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, urmărindu-se refacerea şi
modernizarea lucrărilor de irigaţii din arealele cu cerinţe stringente, de pe 2
milioane ha, a amenajărilor antierozionale de pe 2,5 milioane ha şi extinderea
acestora,
modernizarea lucrărilor de apărare-îndiguire şi desecări executate până în
prezent pe 3,2 milioane ha şi extinderea acestora conform cerinţelor,
modernizarea lucrărilor de ameliorare a terenurilor sărăturate, a nisipurilor şi a
solurilor nisipoase;
refacerea stării fizice a solurilor prin afânarea adâncă pe 6,5 milioane ha şi
combaterea crustei pe 750 mii ha;
corectarea reacţiei solului pe circa 2,3 milioane ha, refacerea rezervei de materie
organică peminimum 5,3 milioane ha şi a celei de elemente nutritive (în special de
fosfor şi microelemente);
prevenirea şi reducerea poluării chimice a solurilor cu metale grele, sulf, fluor,
reziduuri petroliere, pesticide etc. şi definitivarea tehnologiilor de reconstrucţie a
terenurilor afectate;
S prevenirea şi reducerea poluării solului cu deşeuri, reziduuri lichide şi nămoluri şi
elaborareade tehnologii pentru valorificarea unora din aceste produse ca apă de
irigaţie, fertilizanţisau amendamente;
retehnologizarea exploatărilor miniere la zi şi elaborarea tehnologiilor de
reconstrucţie ecologică a solurilor distruse;
elaborarea şi aplicarea tehnologiilor moderne de haldere a deşeurilor şi a
reziduurilor solide (fosfogips, cenuşă de termocentrală, steril, etc), precum şi a celor de
transformare a acestora în mediu de viaţă pentru plante superioare
terestre şi
evitarea riscurilor de poluare a mediului înconjurător.
Teritoriul României supus deşertificării acoperă întreaga suprafaţă a Dobrogei şi
o parte apreciabilă din sud-estul ţării, care de altfel reprezintă principala noastră zonă
agricolă.
Solurile din acest teritoriu sunt afectate de diferite procese de degradare.
Scăderea conţinutului de humus, sărăcirea în elemente nutritive, înrăutăţirea structurii
solului, compactarea, formarea crustei sunt procese care, în condiţiile folosirii unor
tehnici agricole inadecvate, afectează o mare parte din suprafaţa acestei zone.
Pentru rezolvarea problemelor ridicate de fenomenul de secetă şi, în general, de
problemele deşertificării, România a întreprins o serie de acţiuni:
Acţiuni legislative:
ratificarea Convenţiei ONU privind Deşertificarea (Legea 629/1997);
includerea unor referiri indirecte privitoare la aceste probleme în unele acte legislative
Legea fondului funciar (18/1991 şi 1/2000),
Legea îmbunătăţirilor funciare (50/1994),

35
 36

Legea protecţiei mediului (137/1996), Legea apelor (310/2004) etc.

Acţiuni organizatorice:
constituirea Comitetului Naţional privind combaterea deşertificării în România;
stabilirea în cadrul A.S.A.S. (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice) a unui Comitet
Naţional pentru secetă.
Acţiuni în domeniul cercetării şi proiectării:
proiectul multidisciplinar, de cercetare „Prevenirea şi combaterea fenomenului de
secetă” (1995-1998);
Strategia naţională şi Programul de Acţiuni privind Combaterea Deşertificării, degradării
terenurilor şi secetei (2000);
Planul Naţional de Combatere a Deşertificării în România (2001-2002) - colaborare
româno- spaniolă;
iniţializarea unui proiect nou în cadrul programului AGRAL „Microzonarea pe terenurile
agricole din România a claselor de favorabilitate (bonitare) a proceselor de degradare a
solurilor şi a deşertificării (2002- 2004);
organizarea în cadrul A.S.A.S. a sărbătoririi zilei naţionale pentru Combaterea
deşertificării şi secetei – 17 iunie 2002 şi 2003;
organizarea Conferinţei internaţionale„Solurile şi Schimbările Climatice Globale”, o
provocare pentru secolul 21 (septembrie 2002). participarea activă la 7 seminarii
Carpato-Balcanice asupra secetei.
Măsuri prevăzute pentru prevenirea şi combaterea deşertificării:
-scenarii de determinare a arealelor de manifestare a deşertificării;
-protecţia factorilor de mediu în condiţii de secetă şi deşertificare;
-reabilitarea şi dezvoltarea sistemelor de irigaţii;
-crearea de perdele şi cordoane forestiere;
-îmbunătăţirea regimului hidrologic în zonele îndiguite ale râurilor;
-terasarea terenurilor în pantă pentru reţinerea apei pe versanţi;
-promovarea de culturi agricole alternative rezistente la secetă şi a măsurilor
agrotehnice speciale;
-reconstrucţia ecologică a pădurilor afectate de uscare;
-gestiunea resurselor de apă în condiţii de secetă;
-monitorizarea zonelor de risc de deşertificare şi secetă.
Lista de acţiuni privind combaterea deşertificării în România, propuse pentru perioada
2003-2022 în cadrul proiectului româno-spaniol, elaborat sub egida Ministerului
Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului (2001- 2002) cuprinde 65 poziţii pentru 7
domenii, şi anume: legislaţie politică şi sociala, infrastructură, resurse umane, cercetare
ştiinţifică şi elaborarea de baze de date, dezvoltarea rurală şi refacerea peisajelor în
arealele de risc de deşertificare, mediu. Aceste acţiuni necesită un efort financiar de
peste 10 miliarde Euro.
Prin adoptarea Legii nr. 111 din 5 iunie 1998, România a aderat la Convenţia Naţiunilor
Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de
deşertificare, în special în Africa (adoptată la Paris, la 17 iunie 1994 şi intrată în vigoare
la 26 decembrie 1994). Pentru atingerea obiectivului acestei convenţii este necesară
elaborarea unei strategii integrate pe termen lung, care să se concentreze, în zonele
afectate, pe ameliorarea productivităţii terenurilor şi pe refacerea, conservarea şi
managementul durabil al resurselor de pământ şi de apă.
La recomandarea Naţiunilor Unite, ziua de 17 iunie a fost dedicată „ Combaterii
deşertificării, secetei şi degradării terenurilor”. In acest fel, comunitatea internaţională
încearcă, prin marcarea unei date calendaristice, să sensibilizeze opinia publică din
întreaga lume şi, în special, pe cei care promovează politici de administrare a
suprafeţelor de teren să acţioneze în direcţia diminuării efectelor deşertificării, secetei şi
degradării terenurilor.

36
 37

V.2.Monitorizarea calitatii solului

Creşterea populaţiei, agricultura, urbanizarea, extinderea reţelei de circulaţie
terestră, sporirea continuă a consumului de energie, materii prime şi materiale, folosirea
pe scară tot mai largă a tehnicilor moderne, deşi au fost promovate şi aplicate în scopul
îmbunătăţirii standardului de viaţă, au fost însoţite şi de efecte dăunătoare solului, mai
mult sau mai puţin previzibile. Unele din aceste efecte nedorite pot duce la schimbări
radicale ale calităţii solurilor, uneori chiar ireversibile. De aceea, cunoaşterea în timp util
a acestor probleme şi evaluarea lor ca amploare, gravitate şi tendinţă este o condiţie
esenţială pentru asigurarea unei corelări optime între dezvoltarea umană şi natură.
Astfel, a apărut necesitatea instituirii unui sistem naţional de monitorizare, prin
care să se asigure în timp supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea şi
intervenţia operativă, cu privire la starea actuală a calităţii solurilor şi la tendinţele de
evoluţie ale acesteia.
Incepând cu anul 1977, potrivit recomandărilor Programului Naţiunilor Unite
pentru Mediu (U.N.E.P), a fost instituit Sistemul de monitoring al stării de calitate a
solurilor din România, ca parte integrantă a Sistemului Naţional al Calităţii Mediului
Inconjurător. In vederea îmbunătăţirii şi modernizării procedeului de supraveghere
existent, începând din anul 1992, s-a trecut la un nou sistem de monitorizare a solurilor
de pe întregul cuprins al ţării, fundamentat ştiinţific şi armonizat cu cel european.
Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, la solicitarea autorităţii centrale pentru
agricultură, va executa, prin încredinţare directă, lucrările specifice monitorizării solurilor
şi vegetaţiei forestiere, în conformitate cu Programul european de monitorizare
forestieră, indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor. Executarea studiilor
pedologice şi agrochimice şi a studiilor pentru vegetaţia forestieră se face pentru toate
terenurile agricole şi forestiere, indiferent de forma de exploatare sau de proprietate, iar
permisiunea accesului în teren este obligatorie pe baza documentelor justificative, cu
excepţia zonelor în care accesul este interzis de lege.
Studiile pedologice necesare sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-
teren pentru agricultură se actualizează cu o periodicitate de 10 ani, iar cele
agrochimice, cu o periodicitate de 4 ani şi de 1-2 ani în cazul terenurilor poluate.
Evaluarea stării solurilor forestiere se realizează din 5 în 5 ani, iar a vegetaţiei
forestiere, anual.
Obiectivele sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor vizează
contribuţia, cu datele necesare privind solurile, la realizarea Sistemului naţional de
monitoring integrat al mediului înconjurător.

VI.BIODIVERSITATEA

Biodiversitatea este constituită din sistemele ecologice care funcţionează în

regim natural şi seminatural şi din sistemele antropizate prin transformarea şi
simplificarea primelor categorii.
Biodiversitatea cuprinde toate nivelurile ierarhiei sistemelor biologice: individ,
specie, biom şi este rezultatul evoluţiei raportului dintre rata speciaţiei şi rata extincţiei.
De aceea, ea nu trebuie raportată ca o stare de fapt, ci ca un proces (Cartea Roşie a
vertebratelor din România. Bucureşti 2005).

37
 38

Distrugerea biodiversităţii este un semnal de alarmă dat de impactul societăţii

asupra mediului înconjurător. Deşi în multe locuri nivelul poluării a scăzut şi protecţia
naturii a fost din ce în ce mai mult integrată în planurile de dezvoltare guvernamentale,
biodiversitatea în cadrul Uniunii Europene rămâne totuşi sub ameninţarea unui mare
număr de factori perturbatori.

In România a existat, din totdeauna, un interes pentru conservarea şi

prezervarea diversităţii biologice valoroase, interes iniţiat şi susţinut de diverşi
specialişti.
România a participat continuu la politica internaţională de mediu, semnând şi
ratificând cele mai importante convenţii, rezoluţii, declaraţii şi acorduri de mediu. Astfel,
a participat la: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Inconjurător,
Stockholm 1972, în 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând
în 1994 Convenţia Diversităţii Biologice, în 2002, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Johanesburg. Totodată, a ratificat Convenţia privind Importanţa Internaţională a Zonelor
Umede (Ramsar, 1991), Convenţia de la Berna privind Conservarea speciilor sălbatice
şi habitatelor naturale (1993), Convenţia de la Bonn privind Conservarea Cetaceelor
Mici din Marea Mediterană şi Marea Neagră.
România a devenit membră a multor foruri şi componente structurale din reţeaua
ocrotirii şi conservării mediului: BIRDLIFE, ECONET, EMERALD, GREEN CROSS, etc.
România este una din ţările europene cu un capital natural deosebit de divers şi
bine conservat, aceasta datorându-se în mare măsură interferenţei pe teritoriul ţării a
cinci regiuni biogeografice, din cele 11 europene, respectiv alpină, continentală,
panonică, stepică şi Marea Neagră (
Trebuie precizat că, în majoritatea ţărilor europene, legislaţia referitoare la
ocrotirea speciilor aflate în pericol este riguros aplicată. Aceste condiţii încep a fi create
şi în România, prin promulgarea şi aplicarea unei legislaţii adecvate. In unele cazuri,
pentru menţinerea şi refacerea populaţiilor aflate în continuu declin numeric, se impun
măsuri particulare deosebite.
Cadrul legal privind Strategia de conservare a diversităţii biologice este asigurat
de Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, Legea nr. 5/2000 privind aprobarea

38
 39

planului de amenajare a teritoriului naţional, HG nr. 2151/2004 privind instituirea

regimului de arie naturală protejată pentru noi zone, Legea nr. 462/2002 pentru
aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Ocrotirea naturii şi a diversităţii biologice, protecţia mediului faţă de presiunea
crescândă a activităţii umane au ajuns printre cele mai importante probleme ale
omenirii, deoarece de rezolvarea lor depinde dezvoltarea durabilă a societăţii, pe plan
naţional şi internaţional.

Cu excepţia marilor zone agricole şi a unor ecosisteme terestre şi acvatice aflate

sub impactul negativ al unor surse de poluare, în care se înregistrează modificări ale
structurii şi dinamicii diversităţii biologice, restul mediului natural se păstrează în
parametrii naturali de calitate, oferind condiţiile necesare conservării diversităţii
biologice specifice.

VII.PĂDUREA

Pădurile sunt o componentă majoră a Capitalului Natural al ţării, fiind un factor

principal de stabilitate ecologică.
România este o ţară cu o mare biodiversitate şi cu un procent ridicat de
ecosisteme naturale intacte.
Aici se găseşte cea mai mare suprafaţă de pădure naturală din Europa şi pe
teritoriul ei sunt numeroase culoare de migraţie. Nivelul ridicat al diversităţii
ecosistemelor şi localizarea geografică se reflectă în bogata diversitate floristică şi
faunistică.

Printre acţiunile strategice pentru gestionarea durabilă a pădurilor se regăseşte şi

„Conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi funcţionalităţii
pădurilor”, care se realizează prin:
-ocrotirea pădurilor naturale;
-constituirea de rezervaţii şi parcuri naţionale;
-conservarea ecosistemelor forestiere vulnerabile;

39
 40

-promovarea speciilor forestiere autohtone locale şi combaterea

dăunătorilor pădurilor prin mijloace preponderent biologice;
-ecologizarea tehnologiilor de exploatare a lemnului;
-gestionarea durabilă a faunei cinegetice şi salmonicole.
Comunitatea Oamenilor de Ştiinţă pentru Protecţia Pădurilor din Europa a atras
atenţia asupra importanţei păstrării ultimelor păduri naturale de pe continent şi a făcut
un apel către Uniunea Europeană pentru oferirea de sprijin în acest sens ţărilor în curs
de aderare.
Potrivit datelor Programului Forestier WWF Internaţional, numai 2-3% din zonele
forestiere ale ţărilor din Uniunea Europeană pot fi clasificate drept păduri naturale
intacte. In acelaşi timp, Europa de Est mai adăposteşte încă ţinuturi întinse acoperite de
păduri virgine.
De exemplu, în pădurile din Carpaţi au supravieţuit populaţii semnificative de
carnivore mari, precum ursul şi lupul. Aderarea ţărilor din Est la Uniunea Europenă va
creşte presiunea economică asupra acestor resurse naturale şi de aceea este necesară
o iniţiativă urgentă pentru conservarea ultimelor păduri naturale de pe continent.

VII.1.Starea de sănătate a pădurilor

La nivel internaţional, acţiunea de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor
se desfăşoară prin Coordonarea Schemei Forest Focus a Uniunii Europene privind
protecţia pădurilor din Europa împotriva poluării atmosferice) şi a Programului de
Cooperare Internaţională privind evaluarea, analiza şi supravegherea efectelor poluării
aerului asupra pădurilor (ICP-Forests). Aceste două organisme internaţionale
funcţionează integrat, reunind metodologii unitare, capabile să asigure
comparabilitate la nivel european şi o precizie satisfăcătoare informaţiilor şi rezultatelor
obţinute.
In ţara noastră, această activitate se desfăşoară încă din anul 1990, iar în
prezent funcţionează în baza Legii Protecţiei Mediului (Legea 137/1995), Codului Silvic
(Legea 26/1996), Strategiei de Dezvoltare a Silviculturii româneşti în perioada 2000-
2020, Legii 444/2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr.38/2002 referitoare la
funcţionarea şi finanţarea Sistemului Naţional de monitorizare sol-teren pentru
agricultură, precum şi sol–vegetaţie forestieră pentru silvicultură, OM nr. 244/2002
privind aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru
silvicultură şi Hotărârii Guvernului 1003/2003 pentru aprobarea Programului naţional de
monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură.
Starea de sănătate a pădurilor este influenţată de poluarea aerului, de insecte,
boli, incendii, intemperii şi alte agresiuni climatice.

Funcţionarea în România a sistemului de monitoring forestier se înscrie în sfera

preocupărilor majore, manifestate la nivel european şi mondial de supraveghere şi
conservare a resurselor forestiere.
Obiectivele principale urmărite prin funcţionarea sistemului de monitoring
forestier sunt, pe de o parte, de înregistrare a informaţiilor privind evoluţia spaţială şi
temporală a stării pădurilor la scară naţională şi pe de altă parte, de stabilire a

40
 41

principalelor cauze ale vătămării pădurilor şi de evidenţiere a sarcinilor şi nivelelor

critice privind starea factorilor negativi declanşatori. Realizarea
acestor obiective necesită o abordare metodologică proprie, prin sisteme de intensitate
şi reprezentativitate diferite
Conform Ordinului nr. 107/17.02.2004 al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor
şi mediului se va asigura majorarea fondului forestier proprietate publică a statului în
cadrul Programului de extindere a fondului forestier naţional.In anul 2004 statul a
cumpărat în vederea împăduririi, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, o suprafaţă
de 449 ha. Ca urmare a fundamentării întocmite de Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice, prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 130/20
februarie 2004 s-au definit ca zone deficitare în păduri, judeţele Călăraşi, Constanţa,
Brăila, Teleorman, Ialomiţa, Botoşani, Galaţi, Tulcea, Olt, Giurgiu, Dolj şi Timiş, pe toată
suprafaţa şi parţial judeţele: Buzău, Argeş, Vrancea, Iaşi, Arad, Bihor, Satu Mare, Cluj şi
Mureş.

Un obiectiv important al strategiei silviculturii româneşti îl constituie împădurirea

terenurilor degradate. In acest scop, în prima parte a anului 2001, Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor împreună cu Regia Naţională a Pădurilor (RNP) au demarat
discuţiile cu Fondul Prototip de Carbon (Prototype Carbon Fund - PCF) al Băncii
Mondiale în vederea identificării oportunităţilor de cooperare într-un proiect de
împădurire în vederea fixării carbonului.
Valorificarea resurselor forestiere într-un mod durabil face ca fondul forestier să
fie un absorbant continuu de carbon, însă exploatarea şi utilizarea lemnului în lanţul de
valorificare din afara pădurii contribuie fie la revenirea imediată în aer, fie la stocarea
îndelungată a carbonului în produsele din lemn. Conform acestui proiect se prevede
împădurirea unor terenuri degradate în zona sud-vestică şi estică a ţării.
Reducerea continuă a suprafeţelor acoperite de păduri este un fenomen istoric
generalizat. De aceea, extinderea ariilor împădurite a devenit o prioritate, în multe ţări
europene putându-se observa o creştere rapidă a acestora. Contrar acestei tendinţe, în
România defrişările ilegale sau exploatarea forestieră intensivă afectează puternic
situaţia pădurilor. Pe lângă poluare, acţiunile umane, ca de pildă înlocuirea pădurilor
reducerea continuă a suprafeţelor acoperite de naturale cu plantaţii de specii străine, au
produs schimbări în floră şi faună, au accentuat eroziunea şi au contribuit la schimbări
climatice.
Pe parcursul dezvoltării social umane, rolul şi importanţa resurselor forestiere au
crescut, dar cu diferenţe foarte semnificative de la o epocă la alta sau de la o zonă
geografică la alta; de la începutul dezvoltării umane şi pe tot parcursul istoriei societăţii,
pădurile, are au ocupat cea mai mare parte din suprafaţa uscatului, au pierdut mereu
dar în ritmuri diferite, din întindere şi au jucat un rol din ce în ce mai important prin
produsele şi influenţele lor binefăcătoare, asupra mediului fizic, biologic şi asupra
existenţei şi securităţii social-umane.
Cu toate că resursele forestiere continuă să se diminueze, cerinţele de lemn şi
mai ales lemn pentru utilizări industriale au continuat să crească şi se întrevede încă un
ritm ascendent de utilizarea lemnului. Aceste nevoi au condus la conştientizarea cât mai
largă a rolului şi importanţei pădurilor, la necesitatea dezvoltării ştiinţelor silvice pentru a

41
 42

găsi soluţii privind presiunile antropice şi acoperirea nevoilor societăţii, în continuă

creştere, cu produse şi servicii, precum şi la adoptarea unor legi şi programe, la niveluri
naţionale sau internaţionale, de apărare şi dezvoltare a fondului forestier. Influenţa
publicului asupra pădurii este în general negativă, manifestată prin nerespectarea
legislaţiei silvice şi de mediu privind tăierile de arbori, amenajarea locurilor de campare,
colectarea şi transportarea deşeurilor menajere în locuri stabilite de organele
competente, aprinderea focurilor etc.
Odată cu diversificarea tipului de proprietate asupra pădurilor, au fost
desfăşurate acţiuni de conştientizare a proprietarilor de pădure, persoane fizice şi
juridice, referitoare la rolul şi funcţiile socio-economice ale pădurii, în scopul valorificării
potenţialului ei la parametri optimi.
Colaborarea cu asociaţiile proprietarilor de păduri urmăreşte realizarea unei
concepţii unitare asupra gospodăririi pădurilor, în vederea asigurării unui management
durabil al acestora şi creării condiţiilor de asigurare a continuităţii în exercitarea funcţiilor
pe care le are pădurea.
Prejudiciile ce se aduc biodiversităţii, în general, constau în parcarea
autovehiculelor în locuri nepermise, pe terenuri cu vegetaţie, aruncarea de deşeuri
menajere la întâmplare, degradarea arborilor şi plantelor, prin ruperea de flori, de
ramuri, recoltări de plante din zone speciale de conservare, scrierea pe arbori,
deranjarea prin strigăte a faunei sălbatice, aprinderea de focuri în locuri nepermise şi
lăsarea acestora aprinse la plecare etc.
De asemenea presiuni se exercită asupra pădurilor, în special a celor din
apropierea oraşelor, prin depozitarea necontrolată a deşeurilor industriale şi menajere,
poluarea cu substanţe nocive emanate de instalaţiile industriale ale combinatelor
siderurgice, precum şi prin fenomene de poluare transfrontieră
Cu certitudine, pădurea este componenta indispensabilă a universului nostru
pământean, dar este expusă mereu dezavantajului dat de dorinţele noastre cotidiene.
In prezent tot mai multe efecte economice ale silviculturii se împletesc cu
efectele sociale, impactul silviculturii şi mediului devenind tot mai puternic. Se poate
aprecia că tendinţa actuală a silviculturii este de a se plia pe conservarea mediului şi a
habitatelor, în concordanţă cu politica de mediu a Comunităţii Europene.

VIII.MEDIUL URBAN

Factorii de mediu: aerul, apa, solul, flora, fauna au suferit sub impactul activităţii
umane modificări cantitative şi calitative importante, mai ales în ultimele decenii, ca
urmare a valorificării intensive a resurselor naturale, dezvoltării industriei, centrelor
populate (aşezărilor umane) etc.
Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de
mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă
la minim impactul asupra mediului.
Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de
mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă
la minim impactul asupra mediului.

42
 43

Din măsurătorile efectuate şi, în baza rezultatelor obţinute şi comparate cu

actele normative în vigoare, zonele urbane din ţară se pot clasifica în:
¦ zone urbane cu poluare redusă, cum sunt: Piatra Neamţ, Sfântu Gheorghe,
Miercurea Ciuc, Alexandria, Anina, unde valorile medii anuale se situează în jurul valorii
normei sanitare sau sub această valoare. Depăşirile sporadice înregistrate se
datorează activităţilor industriale specifice zonelor respective, cât şi traficului rutier;
¦ zone urbane cu poluare medie, cum sunt: Bucureşti, Suceava, Bacău,
Târgovişte, Galaţi,Craiova, Tulcea, Reşiţa, unde valoarea concentraţiilor medii anuale
depăşeşte limita numai la unii poluanţi;
zone urbane puternic poluate, cum sunt: Zlatna, Baia Mare, Copşa Mică,
Mediaş, Hunedoara şi Călan, unde concentraţiile medii anuale depăşesc norma
sanitară la majoritatea indicatorilor.
Până în anul 2002, calitatea apei potabile a fost evaluată conform STAS
1342/1991 – Apa potabilă, iar condiţiile de aprovizionare cu apă, conform ordinului MS
536/1996 - Norme de igienă.
Cea mai importantă schimbare legislativă în domeniul apei potabile o reprezintă
Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile, care este transpunerea Directivei
98/83/CEE -Calitatea apei destinate consumului uman. Legea reglementează calitatea
apei potabile, având ca obiectiv protecţia sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui
tip de contaminare a acesteia, prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă.
Supravegherea aprovizionării populaţiei cu apă potabilă este responsabilitatea
Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în conformitate cu Legea 100/1998 privind asistenţa în
sănătatea publică. Monitorizarea calităţii apei potabile, inspecţia şi autorizarea sanitară
a sistemelor publice de aprovizionare cu apă şi a fântânilor publice se face de către
Direcţiile de Sănătate Publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Mediul în care trăieşte omul este definit în primul rând de calitatea aerului, apei,
solului, locuinţei, alimentelor pe care le consumă, precum şi a mediului în care îşi
desfăşoară activitatea. Strâns legată de aceşti factori, influenţată şi determinată imediat
sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populaţiei.
Sănătatea (după Organizaţia Mondială a Sănătăţii) reprezintă integritatea sau
buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor. Ea nu se adresează
numai individului ci şi colectivităţii, sau chiar în primul rând colectivităţii umane.
Precizarea acestor aspecte este importantă pentru a înţelege de ce este
necesară colaborarea tuturor celor implicaţi în elaborarea Planului Naţional de Sănătate
Publică (ministerele responsabile pentru mediu, sănătate, agricultură şi alimentaţie,
transporturi, amenajarea teritoriului, industrie, turism, finanţe etc).
Starea de confort şi de sănătate a populaţiei poate fi perturbată de poluare sub
toate formele ei, fie că este poluare chimică, poluare fonică, poluare acustică sau alt
gen de poluare.

43
 44

Cunoaşterea şi determinarea unor factori de risc de mediu au o deosebită

importanţă şi constituie poate, cea mai valoroasă activitate pentru promovarea şi
păstrarea stării de sănătate a populaţiei.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei constă în identificarea factorilor de risc,
care ţin de:
¦ calitatea aerului citadin;
¦ alimentarea cu apă potabilă;
¦ colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide de orice natură;
¦ zgomotul urban;
¦ habitatul – condiţii improprii (zgomot, iluminat, aglomerarea populaţională
etc);
¦ calitatea serviciilor (de toate tipurile) oferite populaţiei.

VIII.1.Efectele poluării aerului asupra stării de sănătate

Dintre factorii de mediu, ponderea cea mai importantă în relaţia dintre starea de
confort şi sănătate a populaţiei pe de o parte şi calitatea mediului în zonele locuite pe
de altă parte, o deţine aerul.
Mediul ambiant poate influenţa sănătatea prin:
- Factori fizici (climă, aer, apă, sol, zgomot, poluare radiaţii)
-factori biologici (hrană, microorganisme, calitatea nutritivă şi
microbiologică a alimentelor);
-factori socio-comportamentali şi organizaţionali (structura socială,
mobilitatea populaţiei,educaţie, cultură, factori economici, stress).
Acţiunea factorilor de mediu asupra sănătăţii este foarte diversă. Atunci când
intensitatea poluării este mai mare, acţiunea asupra organismelor este imediată. Cel
mai frecvent însă, acţiunea factorilor de mediu are intensitate redusă determinând o
acţiune cronică, de durată, cuantificarea efectului fiind greu de evaluat.
Poluarea aerului are atât efecte directe cât şi efecte indirecte asupra sănătăţii
populaţiei.
Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate
a populaţiei
Efectele indirecte sunt reprezentate de modificări produse de poluarea aerului
asupra mediului şi indirect asupra sănătăţii umane -schimbările climatice, încălzirea
globală sau urmare a expunerii la agenţii poluanţi.
Disconfortul este produs de unele substanţe prezente în aer. Deşi se găsesc în
concentraţii mici, acestea au o influenţă negativă asupra sănătăţii populaţiei.
Disconfortul psihic este generat de poluarea fonică din traficul rutier sau din alte
activităţi.
Pentru urmărirea impactului poluării mediului asupra sănătăţii populaţiei este
necesară urmărirea anumitor indicatori de sănătate, agreaţi şi propuşi de Comunitatea
Europeană, care pot scoate în evidenţă gradul în care sănătatea populaţiei poate fi
influenţată în urma expunerilor de scurtă durată sau a expunerilor pe perioade mai
lungi. Pentru aceasta sunt aleşi indicatori de sănătate generali şi specifici unor boli
acute sau cronice.
Poluarea atmosferei produce, în primul rând, afecţiuni la nivelul aparatului
respirator, aparatului digestiv, sistemului osteo-muscular, sistemului nervos şi organelor
de simţ, aparatului genitourinar, boli infecţioase şi parazitare.
La nivelul cooperării internaţionale, în domeniul protejării sănătăţii România
participă la
Programul European APHEIS (Air Pollution and Health an European
Information System –Sistemul Informatic European pentru PoluareaAerului şi Sănătate)

44
 45

de monitorizare a poluării aerului şi evaluare a impactului acesteia asupra sănătăţii

umane.

VIII.2.Poluarea aerului în zona urbană

Poluarea aerului este potenţial cea mai gravă problemă pe termen scurt ,mediu
şi lung.Efectele poluării care pătrund peste tot dăunează sănătăţii, degradează
construcţiile şi nu în ultimul rând mediul natural Pentru aceasta, se prevăd în mod
obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al
fiecăre localităţi şi zone, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor
deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, după cum urmează;
-realizarea de noi spaţii verzi în interiorul localităţilor urbane şi îmbunătăţirea
celor existente
-continuarea acţiunilor de plantare a puieţilor de salcâm, stejar, molid, tei şi gard
viu în parcuri
- amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă, bănci
- urmărirea respectării normelor regulamentului general de urbanism privind
raportul număr locuitori/spaţii verzi în localităţile urbane;
-extinderea perdelelor de protecţie în zonele industrializate

Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii în momentul

în care
s-a adâncit tot mai mult contradicţia dintre om şi natură, devenind în zilele noastre
o
problemă majoră, a întregii omenirii. Activităţile omului, orientate spre exploatarea
intensivă a
resurselor naturale, afectează din ce în ce mai mult starea factorilor de mediu. Cu
decenii în
urmă, intervenţia omului era de mică amploare şi nu lăsa urme pronunţate, datorită
puterii de
regenerare a naturii. In prezent, din cauza dezvoltării explozive a industriei,
agriculturii şi a
celorlalte activităţi, agresiunile asupra factorilor de mediu au depăşit pragul limită
de regenerare
a naturii. Omenirea se confruntă cu poluări locale, dar mai ales cu poluări
transfrontaliere ale
factorilor de mediu (apă, aer).
Poluari accidentale cu impact major asupra mediului
Poluarea accidentală poate fi considerată ca un accident major de mediu
produs printr-o

45
 46

descărcare în mediu, din motive foarte complexe, a unui agent poluant în asemenea
cantitate încât afectează toate structurile acestuia şi necesită măsuri imediate de
intervenţie şi depoluare a mediului. Poluarea accidentală este, de cele mai multe
ori, de intensitate mare şi de scurtă durată.
In toate cazurile, urmările acestor accidente de mediu sunt importante sub
aspect social,
ecologic şi economic. La fel de importante sunt preocupările omului, ale societăţii şi
mai ales ale
specialiştilor din domeniu, pentru prevenirea accidentelor şi pentru intervenţiile
imediate în
vederea reducerii şi eliminării pagubelor produse.
Poluarea apei reprezintă orice alterare a caracteristicilor fizice, chimice,
biologice sau
bacteriologice ale apei, produsă prin accident, avarie sau altă cauză asemănătoare,
ca urmare
a unei erori, omisiuni, neglijenţe ori calamităţi naturale şi în urma căreia apa devine
improprie
folosirii posibile înainte de poluare.
Sursele de poluare ale resurselor de apă sunt reprezentate de obiectivele
industriale,
exploatările de materii prime (minereuri neferoase, feroase, cărbuni, petrol),
antrenarea
pesticidelor, de pe terenurile agricole şi chiar fertilizanţilor (azotaţi, fosfaţi) în
procesul scurgerii de suprafaţă, apele menajere încărcate cu produse chimice
organice, cu detergenţi etc.
In ţara noastră, poluările accidentale şi accidentele majore se produc în
principal
datorită funcţionării necorespunzătoare a instalaţiilor industriale (unele sunt
depăşite fizic şi moral), defecţiuni ale acestora ce au ca rezultat emisii de
poluanţi,incendii, neglijenţe în
exploatarea utilajelor etc.
Nu trebuie omis nici aspectul legat de înmulţirea infracţiunilor săvârşite de
către persoane particulare, uneori neidentificate, prin furtul de produse petroliere
din conductele de transport
Poluari cu efect transfrontier
Pentru activităţile ce se desfăşoară pe teritoriul României, care pot avea
efecte semnificative pe teritoriul altor ţări, se aplică prevederile Convenţiei privind
evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier, adoptată la Espoo la
25 februarie 1991, ratificată prin Legea nr. 22/2001.
Conform Convenţiei de la Espoo, o evaluare a impactului asupra mediului este
necesară, la ea participând toate ţările afectate. In anul 2004, în România nu s-au
înregistrat poluări semnificative cu efect transfrontier, care să afecteze factorii de
mediu din ţările vecine.

In fiecare an observăm că suprafaţa pădurilor scade, a deşerturilor creşte,

dealurile şi
terenurile agricole se erodează şi stratul de ozon se subţiază. Cu cât gradul de
dezvoltare al
unei ţări este mai avansat, cu atât locuitorii acestuia poluează mai mult, cu cât
folosesc mai
multă energie, cu atât consumă mai multe resurse.
In ţara noastră sectorul energetic a contribuit ca factor major de degradare a
mediului prin dezvoltarea centralelor electrice pe cărbuni inferiori. Poluarea în acest
sector poate fi cauzată
de procesul de producţie a energiei primare, de transport, conversie şi consum.
Sectorul

46
 47

energetic contribuie la emisia în atmosferă a unor cantităţi însemnate de dioxid de

sulf SO2,
monoxid de carbon CO, dioxid de carbon CO2, oxizi de azot NOx şi particule fine,
precum şi la deversarea de ape reziduale. In aceeaşi măsură activităţile desfăşurate
în domeniul energetic pot avea un impact semnificativ asupra conservării
biodiversităţii şi a peisajului.
Centrala nuclearo-electrică poluează mediul prin debitul mare de apă necesar
în sistemul de răcire şi prin conţinutul în radionuclizi al gazelor, lichidelor şi
materialelor solide evacuate. Apa caldă provenită din sistemul de răcire poate
provoca poluarea termică în zona de evacuare, deci o înmulţire a algelor, dispariţia
unor specii.

Centralele eoliene ocupă o mare suprafaţă de teren şi prin zgomot produc

poluare fonică – mult mai redusă, comparativ cu celelalte surse de energie.
Centralele solare blochează o suprafaţă mare de teren pentru captare, dar nu
au alt impact asupra mediului.
România încearcă să se alinieze cu ţările Uniunii Europene în privinţa
principalelor prevederi referitoare la impactul sistemelor energetice asupra
mediului. Reducerea impactului sistemelor energetice asupra mediului şi apropierea
normelor prevăzute în acest domeniu de
reglementările Uniunii Europene urmează să se realizeze prin: lucrările de
reabilitare şi
modernizare, ecologizarea haldelor de zgură şi cenuşă, monitorizarea continuă a
calităţii mediului în zona marilor obiective energetice, reabilitarea solurilor poluate
şi reintroducerea acestora în circuitul agricol, reducerea emisiilor de noxe la rafinării
şi minimizarea pierderilor, refacerea ecologică a unor zone petrolifere prin
reducerea riscului în operare.
De asemenea, în domeniul petrolier urmează să se producă benzine şi
motorine ecologice şi să se continue adoptarea de norme şi reglementări pentru
stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a unor produse petroliere în
conformitate cu standardele Uniunii Europene.
In sectorul extractiv se va urmări monitorizarea, prevenirea şi reducerea
impactului asupra mediului, precum şi reabilitarea zonelor miniere dezafectate.

CONCLUZIE

În condiţiile dezvoltării civilizaţiei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei,

protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au devenit pentru întreaga umanitate un
obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare presupune nu numai eforturi
material–financiare şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi fundamentarea
unor concepţii ştiinţifice pentru această activitate, formarea şi dezvoltarea unei
cunoştinţe ecologice.
In concepţia de elaborare a strategiilor şi politicilor economice ale guvernelor s-a
produs o modificare esenţială, potrivit căreia s-a considerat că activitatea de protecţie a
mediului reprezintă o componentă necesară transformării sistemului economic şi a
dezvoltării durabile a societăţii.
Transformările care au loc la nivel global în ceea ce priveşte calitatea mediului,
impun găsirea unor soluţii pentru a asigura menţinerea echilibrului ecologic al planetei,
în condiţiile unei dezvoltări durabile

47
 48

Politica de protecţie a mediului, ca parte a politicii generale de dezvoltare

economico–socială, poate fi concepută numai în contextul general al politicii de
dezvoltare economică, cu prognozarea pe termen mediu şi lung. Politicile de mediu
trebuie armonizate cu programele de dezvoltare în toate domeniile, iar reuşita luptei
împotriva poluării nu poate fi decât rezultatul coordonării şi dezvoltării economiei
globale
Principiul de a aborda întâi paguba şi apoi remedierea, este pus în discuţie şi nu
constituie singura cale. Managementul ecologic are la bază un principiu confirmat:
prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea.

48