Atletism Master - PPSX

Tehnica şi metodica predării
probelor atletice în liceu

,
Lect. univ. Gh. Lucaciu

Pentru a putea face analiza tehnicii probelor de ATLETISM,
trebuie să ne reamintim câteva noţiuni:
ALERGAREA:
 Procedeu natural de locomoţie a omului, în scopul
accelerării deplasării sale în spaţiu;
 Se însuşeşte instinctiv şi parţial prin imitare, fără a fi

nevoie de un proces de învăţare conştient;
 Poate fi perfecţionată pentru a deveni mai eficientă;

pe alergarea naturală se bazează tehnica alergării în
probele de atletism;
.
 D.p.d.v. Biomecanic, ALERGAREA este o formă de

deplasare ciclică, rezultată din acţiunea alternativă
a membrelor inferioare în contact cu solul;
 Este determinată de:

forţele interne (m.,l.,o.) în contact cu
forţele externe (inerţie, gravitaţie, reacţia reazem.);
 Faţă de mers, apare faza de zbor, care înlocuieşte

sprijinul bilateral;
Pasul alergător, ca unitate ciclică a
alergării, poate fi privit sub 2 aspecte:
 Pasul alergător simplu
a. Totalitatea acţiunilor dintre 2 sprijine consecutive;
b. În practică cel mai des folosit pt. etalonarea elanului,
măsurarea lungimii şi frecvenţei paşilor la alergări.
 Pasul alergător dublu

a. Reprezintă ciclul complet;
b. Totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între 2
atitudini identice ale aceluiaşi picior (2 paşi alergători
simpli).
Pasul alergător simplu cuprinde 2
perioade:
A. Perioada de sprijin:
- perioada când alergătorul se află în contact cu solul;
datorită interacţiunii cu reazemul, se acţionează cu
forţe proprii asupra corpului, putându-l deplasa cu
viteze diferite.
B. Perioada de pendulare:
- după terminarea fazei de impulsie, alerg. trece în
perioada de pendulare, când piciorul va acţiona
dinspre înapoi spre înainte în vederea reluării contact.
cu solul.
a. Faza de amortizare
- durata, fază negativă cu atât mai mult cu cât contactul este mai oblic
- diferite modalităţi de contact
b. Momentul verticalei
c. Faza de impulsie
- traiectoria C.G.G., flexia articulaţiei genunchiului
c. Faza de impulsie
c. Faza de impulsie
- fază pozitivă pt. menţinerea sau creşterea vitezei
a. Faza pasului posterior

- durata,la despr. de pe sol pic. opus este avântat cu deschidere maximă între coapse (90/120º);
- coapsa pic. de impulsie va fi trasă înainte < (C şi G) şi (G şi G) devin mai ascuţite;
- flexia G pe C, diferă în funcţie de vit. de depl.
c. Faza pasului anterior

- CGG atinge nivelul cel mai de jos, traiectoria..., proiecţia....
- flexia la nivelul artic. genunchiului este maximă,

- piciorul pendulant trece înaintea celui aflat in sprijin, < dintre coapse marindu-se progresiv
- gamba flexată pe coapsă la ~90º,
- mişcarea se continuă cu coborârea coapsei odată cu întinderea G înainte-jos-înapoi.
OSCILAŢIILE CORPULUI
 traiectoria CGG nu poate fi lineară datorită......, apărând
astfel diferite oscilaţii, intr-o formă sinusoidală în cele 3
planuri ale corpului,
 deşi nefavorabile ele nu pot fi eliminate, dar cunoscându-le

ele pot fi atenuate
 după planul în care se produc avem 3 tipuri de oscilaţii:

1. Verticale
2. Laterale
3. Transversale
1. Oscilaţiile verticale
 datorate impulsiei oblic-înainte-sus,

 este max. (la mijl f. de zbor) şi min. (mom. vertic.)
 amplitudinea medie 8-12 cm. (m. mare..., m. mic...)
2. Oscilaţiile laterale
 datorate trecerii G de pe un picior pe altul,

 se evidenţiază în momentul verticalei,
 la fete ceva mai ample, datorită conformaţiei bazinului.
3. Oscilaţiile transversale
 datorate rămânerii în urmă a laturii bazinului pic. de sprijin,

 favorizează al. (sunt mai > la vit mai>),
 în anumite limite sunt utile, după care daunează,
 umerii şi trunchiul efectuează oscil. compensatorii.
Pasul alergător
în funcţie de viteza deplasării
a. contactul cu solul
b. lungimea şi frecv paşilor
c. durata spijinului şi durata zborului
d. oscilaţiile corpului
e. poziţia generală a corpului.
ALERGAREA DE GARDURI
Proba Record Masculin Feminin
110 Mondial 12.87s (Dayron Robles) -
m.g. Naţional 13.34s (George Boroi) -
100 Mondial - 12.21s (JordankaDonkova)

m.g. Naţional - 12.62s (Mihaela Pogăcean)
400 Mondial 46.78s (Kevin Young) 52.34s (Iulia Petşonkina)
m.g. Naţional 49.22s (Alejandro Argudin) 53.25s (Ionela Târlea)
Tehnica alergării de garduri
Distanţele clasice pe care se desfăşoară întrecerile “gardiştilor” sunt
pentru bărbaţi 110m. şi 400m., iar pentru femei 100m. şi 400m.
Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală
a paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri, prin introducerea
unui pas caracteristic, pasul peste gard.
Tehnica alergării de garduri este determinată de particularităţile probei de
concurs: lungimea probei, înălţimea gardurilor şi distanţa dintre garduri.
Dat fiind faptul că probade 110 mg. ridică cele mai mari dificultăţi de ordin
tehnic, descrierea tehnicii alergării de garduri o vom face în legătură cu
această probă, urmând ca în final să facem particularizările necesare în ce
priveşte celelalte probe de concurs.
Alergarea de garduri cuprinde în ordine, următoarele faze şi acţiuni
specifice:
 startul şi lansarea de la start;
 pasul peste gard;
 alergarea între garduri;
 finişul şi sosirea.
Tehnica alergării de 110 metri garduri
Startul şi lansarea de la start:
Tehnica startului de jos este asemănătoare celei utilizate în alergările de
viteză în linie dreaptă, pe plat, doar că ridicarea bazinului la poziţia “gata”
este mai accentuată (cu 5-10 cm. mai mult). Această ridicare se datorează
distanţei scurte de la linia de plecare până la primul gard. Până la primul
gard, alergătorul parcurge o distanţă de 13,72 m., pe care alergătorul
încearcă:
 obţinerea unei viteze optime cât mai mari (deoarece posibilităţile de creştere a
tempoului de alergare între garduri sunt reduse);
 adoptarea unei poziţii favorabile trecerii primului gard (prin ridicarea trunchiului ceva
mai devreme, 8-10m., comparativ cu alergarea pe plat şi prin orientarea privirii
alergătorului spre stinghia primului gard).
Intervalul de la start până la primul gard este parcurs de regulă în 8 paşi, dar există şi
alergători care parcurg această distanţă în 7 sau 9 paşi.
Numărul de paşi, pari sau impari, va determina piciorul de aşezare pe blocstartul din
faţă. Astfel, atleţii care parcurg distanţa până la primul gard:
 în 8 paşi, vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de “bătaie”;
 în 7 sau 9 paşi vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de atac.
Pasul peste gard
Veriga tehnică de bază a tehnicii alergării de garduri o reprezintă pasul
peste gard. Această fază complexă a oricărei alergări de garduri cuprinde
mai multe faze:
 atacul gardului;
 trecerea gardului;
 aterizarea.
Un pas peste gard este eficient dacă este însoţit de o pierdere minimă de
viteză. În acest sens trebuiesc rezolvate următoarele premise ale unei tehnici
raţionale:
 un atac efectuat cu o pierdere minimă de viteză orizontală;
 un zbor limitat (minim), printr-o înălţare minimă a C.G.G.;
 aterizare într-o poziţie favorabilă continuării alergării.
Lungimea pasului peste gard este constituită din lungimea distanţei de
atac şi de aterizare. În proba de 110 mg. lungimea pasului peste gard este de
aproximativ 3.40-3.60 m., din care 60% (2.00-2.20m.) reprezintă distanţa de
atac şi 40% (1.20-1.40 m.) cea de aterizare.
~60% ~40%
Traiectoria de zbor a C.G.G. în pasul peste gard
a. Atacul gardului
Acţiunea de atac a gardului este pregătită prin scurtarea ultimului pas
dinaintea gardului. Contactul cu solul se face pe pingea cu vârful piciorului
orientat pe direcţia de deplasare, la o distanţă de aproximativ 2.00 metri faţă
de gard.
Piciorul de atac începe mişcarea de pendulare din poziţia pasului
posterior. Unghiul dintre gamba şi coapsa acestuia scad continuu până în
momentul verticalei, după care coapsa îşi continuă rapid mişcarea de rotaţie
în jurul articulaţiei coxo-femurale trecând în plan anterior. În faza pasului
anterior, coapsa este ridicată până puţin deasupra orizontalei, cu gamba
aproape perpendiculară pe sol şi cu laba piciorului în flexie dorsală.
Piciorul de “bătaie”-impulsie termină mişcarea pe vârful labei piciorului,
întins la nivelul articulaţiei genunchiului.
Trunchiul se apleacă înspre înainte, astfel încât la terminarea fazei de
impulsie articulaţiile gleznei, genunchiului, şoldului şi umărului formează o
linie dreaptă, orientată oblic înainte.
Braţul opus piciorului de atac, uşor flexat este dus înspre înainte, cu mâna
la nivelul umerilor şi cu palma orientată în jos.
Imediat după desprinderea piciorului de impulsie de pe sol, piciorul de
atac se întinde rapid, prin extensia gambei în prelungirea coapsei cu laba
piciorului în flexie dorsală, întreg piciorul de atac fiind perpendicular pe
planul gardului, puţin deasupra stinghiei acestuia.
În acest moment, între coapse se înregistrează o depărtare maximă în plan
sagital. După părăsirea solului, piciorul de impulsie, uşor abdus şi flexat la
nivelul articulaţei genunchiului, este remorcat pasiv (“remorcă întârziată”).
Trunchiul îşi măreşte înclinarea pe piciorul de atac, astfel încât între
coapsa piciorului de atac şi trunchi se obţine un unghi foarte mic. Braţul
opus piciorului de atac este aproape paralel cu acesta, cu mâna la nivelul
labei piciorului, iar celălalt braţ este îndoit din cot, înapoia trunchiului şi
lateral faţă de acesta.
Această fază, de atac a gardului, se termină în momentul în care laba
piciorului de atac atinge planul vertical al gardului.
b. Trecerea gardului
Această fază a pasului peste gard, durează din momentul în care laba
piciorului de atac atinge planul vertical al gardului până în momentul
aterizării pe acest picior.
Piciorul de atac îşi continuă mişcarea spre înainte razant cu gardul, timp
în care piciorul de impulsie intră în acţiune (cel mai devreme când laba
piciorului de atac trece de gard şi cel mai târziu când spaţiul popliteu atinge
planul vertical al gardului).
Piciorul de remorcă, odată intrat în acţiune, este tras rapid spre înainte-
sus, flexat cu coapsa dezaxată lateral. Poziţia corectă a piciorului de remorcă
în timpul trecerii peste gard este cu coapsa paralelă cu gardul şi aproape
perpendiculară pe trunchi, între coapsă şi gambă existând un unghi de
aproximativ 90°, iar laba piciorului este rotată în exterior cu vârful orientat
în sus pentru a evita lovirea gardului.
În punctul maxim al traiectoriei de zbor deasupra gardului, alergătorul se
află în poziţia specifică “pe gard” cu:
- piciorul de atac întins;
- trunchiul în flexie maximă pe coapsă;
- piciorul de remorcă “dezaxat” lateral cu unghiuri de aproximativ 90° între:
coapsă şi trunchi, gambă şi coapsă, laba piciorului şi gambă.
Pe măsură ce piciorul de atac coboară activ dincolo de gard:
- piciorul de remorcă este dus cu coapsa la orizontală înspre înainte până
ajunge pe direcţia de deplasare (de menţionat faptul că bazinul se va afla
deasupra gardului înaintea genunchiului piciorului de remorcă);
- trunchiul se îndreaptă treptat;
- braţul opus piciorului de atac este tras înspre înapoi printr-o mişcare de
vâslire, iar braţul de pe partea piciorului de atac pendulează înainte
echilibrând mişcarea de tragere înainte a piciorului de remorcă.
Înaintea contactului cu solul, piciorul de atac se flexează uşor din
genunchi, favorizând prin aceasta, amortizarea şocului la aterizare.
c. Aterizarea
Aterizarea începe din momentul în care piciorul de atac ia contactul cu
solul dincolo de gard. Contactul cu solul se face pe pingea, cu vârful
orientat înspre înainte, printr-o tracţiune dinainte spre înapoi. Imediat după
aterizare, piciorul de sprijin se extinde rapid, iar cel de remorcă este orientat
pe direcţia de deplasare, cu coapsa la orizontală, gamba perpendiculară pe
sol şi laba piciorului în flexie dorsală.
Proiecţia C.G.G. al corpului trebuie să cadă în interiorul poligonului de
sprijin sau imediat înapoia acestuia, pentru a permite reluarea lină a alergării
după trecerea gardului. Distanţa de aterizare reprezintă aproximativ 40%
din lungimea pasului peste gard şi este cuprinsă de regulă între 1.35-1.50
metri. O aterizare prea aproape de gard este determinată de o distanţă de
atac mare şi alterează ritmul următorilor paşi, iar o distanţă de aterizare prea
mare înseamnă o trecere planată peste gard, cu prelungirea timpului de
zbor.
Alergarea între garduri
Alergarea între garduri are drept scop dezvoltarea vitezei de deplasare
(cel puţin menţinerea ei) şi crearea unor premise favorabile efectuării unui
nou pas peste gard.
Distanţa dintre garduri este fixă (9.14 m.) şi intervalul dintre garduri se
parcurge într-un ritm de trei paşi.
Lungimea primului pas are o importanţă foarte mare, depinzând de
execuţia fazei de aterizare. Dacă şocul la aterizare este optim compensat,
atunci primul pas poate avea o lungime optimă, contribuind la reuşita
alergării între garduri.
Un prim pas prea scurt va determina pierderi considerabile de viteză,
deoarece alergătorul va fi obligat să lungească în mod exagerat următorii doi
paşi, iar frecvenţa lor va fi mică.
Al doilea pas se apropie de alergarea de sprint obişnuită, iar al treilea se
scurtează pentru a pregăti pasul peste gardul următor.
Finişul şi sosirea
Pe ultima porţiune cuprinsă între ultimul gard şi linia de sosire (14.02 m.) se
produce, spre deosebire de alergarea pe plat, o nouă accelerare. Pe ultimii
doi sau trei paşi atleţii efectuează o aplecare accentuată a trunchiului spre
linia de sosire, în vederea obţinerii unui timp/loc în clasamentul final cât
mai bun.
Din punct de vedere tehnic această alergare se aseamănă foarte mult cu
alergarea de 110 metri garduri, doar că din cauza înălţimii mai mici a
gardurilor (0.84 m.) şi a distanţei mai mici între garduri (8.50 m.), apar
anumite modificări în ceea ce priveşte amplitudinea mişcărilor:
- piciorul de atac nu se întinde complet din articulaţia genunchiului;
- flexia trunchiului pe piciorul de atac este mult mai mică;
- dezaxarea laterală a piciorului de remorcă este mai puţin accentuată;
- coapsa piciorului de remorcă nu este paralelă cu solul ci este orientată
oblic şi în jos.
Şi în cazul probei de 100 mg., lansarea de la start se face de obicei cu 8
paşi, dar există şi alergătoare care parcurg distanţa în 7 sau 9 paşi.
Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.00-3.20 metri, din care
aproximativ 1.95-2.10 m. (60%) înaintea gardului şi 1.00-1.15 (40%) dincolo
de gard. Distanţa dintre garduri este parcursă tot în trei paşi, respectând o
structură asemănătoare cu cea din proba de 110 mg.
Startul şi lansarea până la primul gard
Startul de jos utilizat în aceast probă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi
startul de jos în turnantă din probele pe plat (200m. şi 400m.).
Distanţa, de 45 metri, de la start până la primul gard este parcursă într-un
număr fix de paşi (21-23 paşi la bărbaţi şi 23-25 paşi la femei). Alergătorul
va încerca atingerea unei viteze adecvate în condiţiile unei alergări cât mai
constante posibil, deoarece orice modificare a lungimii paşilor ar atrage
după sine modificarea locului de “bătaie”-impulsie dinaintea primului gard.
Aceasta se face la cca 2.00-2.30 m. înaintea gardului la bărbaţi şi la cca 1.85-
2.10 m. înaintea gardului la femei.
Pasul peste gard
Tehnica pasului peste gard prezintă caracteristici intermediare între cea
de 110 mg. şi 100 mg. Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.30-
3.80, din care 2.00-2.30 m. reprezintă distanţa de atac, iar 1.30-1.50 m.
distanţa de aterizare.
Prezenţa turnantei recomandă ca atacul gardurilor din turnantă să se facă
cu piciorul stâng, atât pentru “scurtarea” distanţei de alergat cât şi pentru
adoptarea unei poziţii mai eficiente de învingere a forţei centrifuge. Cei mai
mulţi atleţi preferă să “atace” gardurile din turnantă cu piciorul stâng şi
pentru că acest lucru le permite să alerge pe partea internă a culoarului, ceea
ce favorizează tragerea piciorului de remoră peste gard. Cei care “atacă”
gardurile din turnantă cu piciorul drept trebuie să alerge pe mijlocul
culoarului pentru a nu risca descalificarea din cauza trecerii piciorul de
remorcă (stângul) înafara planului gardului, ceea ce implică parcurgerea unei
distanţe mai mari.
Modificările care apar în cazul pasului peste gard în turnantă se referă în
primul rând la răsucirea piciorului de atac (stângul) spre interiorul
culoarului; trunchiul se flexează pe piciorul de atac şi se răsuceşte uşor spre
stânga, iar braţul drept se întinde spre piciorul stâng.
Alergarea între garduri
Atleţii încearcă menţinerea unui ritm constant de alergare între garduri,
însă dată fiind distanţa relativ mare (35 m.), acest lucru nu este accesibil
decât atleţilor consacraţi. Distanţa dintre garduri este parcursă de către atleţi
în 12-15 paşi şi de către atlete în 15-18 paşi. Parcurgerea distanţei într-un
număr impar de paşi prezintă avantajul de a ataca gardurile cu acelaşi picior.
Pe parcursul unei curse, se observă utilizarea mai multor combinaţii în
ceea ce priveşte numărul de paşi. Tendinţa actuală, este de a parcurge
distanţa dintre garduri în 13 paşi în cazul bărbaţilor şi în 15 paşi în cazul
femeilor. Numărul paşilor între garduri precum şi modul de combinare a lor
este determinat de talia, calităţile biomotrice, nivelul de pregătire al atletului
şi de o bună tehnică a pasului peste gard cu ambele picioare.
Finişul şi sosirea
După trecerea ultimului gard, alergătorul mai are de parcurs 40 de metri
până la linia de sosire. Această distanţă trebuie parcursă cu o viteză cât mai
ridicată, deoarece nu mai prezintă obstacole. Astfel, alergătorul va încerca o
reaccelerare spre linia de sosire, printr-o înclinare uşoară a trunchiul spre
înainte, menţinând lungimea fuleelor de alergare cu un lucru activ din braţe.
ALERGAREA DE ŞTAFETĂ
Proba Record Masculin Feminin
4x100 m Mondial 37.10s (Jamaica) 41.37s (R.D.G.)

Naţional 39.47s (echipa naţ.) 44.18s (echipa naţ.)
4x400 m Mondial 2:54.29s (S.U.A.) 3:15.17s (U.R.S.S.)
Naţional 3:04.23s (echipa naţ.) 3:25.68s (echipa naţ.)
Probele de alergare de ştafetă sunt unele dintre cele mai “tinere” în
sistemul probelor de atletism (SPA). Istoria lor a început în anul 1893 la
Universitatea Pennsylvania, unde preşedintelui Comitetului universitar
pentru atletism (Frank B. Ellis) i-a venit idea organizării unei competiţii
în care să se întreacă echipe formate din 4 oameni care să alerge succesiv
câte un sfert de milă (4x aprox. 400 m). Prima care a răspuns la
provocare, a fost echipa din Princeton (Chapman, Campbell, Brokow,
Turner), care a învins echipa Univ. Pennsylvania la ea acasă, cu timpul de
3:34,0.
Interesul manifestat în primii doi ani a fost atât de mare, încât
comitetul menţionat a decis să susţină organizarea unei competiţii anuale,
care a devenit Pennsylvania Relay Carnival. Treptat, probele de ştafetă au
intrat în programul marilor competiţii, devenind unele dintre cele mai
spectaculoase evenimente din reuniunile atletice.
Dintre cele două probe de ştafetă (4x100 m şi x400 m – masculin şi
feminin), etalon este cea de 4x100 m, la care ne vom şi referi.
Predarea-primirea băţului de ştafetă
În conformitate cu prevederile regulamentului, schimbul se realizează
în interiorul spaţiului (30 m) destinat atât lansării cât şi efectuării schimbului.
Se utilizează două procedee principale de transmitere a băţului:
1- transmiterea de jos în sus – în eşaloanele inferioare de performanţă;
2- transmiterea de sus în jos – în atletismul de performanţă.
1. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în
alergare, duce braţul spre înapoi, întins complet din articulaţia cotului şi cu
articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea braţului.
Palma este în pronaţie, orientată către sol, cu degetul mare orientat spre
interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se
află cu braţul în plan posterior, face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul
pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte,
întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi
plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte.
Deoarece în momentul predării-primirii băţului poziţia celor două
segmente (braţul aducătorului şi al primitorului) este oblică, distanţa între
cei care efectuează schimbul este mai mică decât suma lungimii celor două
segmente (cca. 1,2-1,5 m).
Poziţia în care aşteaptă primitorul este una joasă, care să favorizeze
lansarea cât mai rapidă şi accelerarea maximă. Ea poate fi în sprijin pe două
ori trei puncte (ilustrăm a doua variantă), atât în cazul predării de jos în sus,
cât şi în cazul predării de jos în sus.
2. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în
alergare, retroduce accentuat braţul în care va primi băţul, întins complet
din articulaţia cotului şi cu articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând
astfel stabilitatea braţului.
Palma este în supinaţie şi în flexie pe antebraţ, orientată în sus, cu degetul
mare orientat spre interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior,
asigurând o suprafaţă de recepţie cât mai mare.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se
află cu braţul în plan posterior, mai face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte
braţul pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre
înainte, prin întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei
pumnului şi plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi
celelalte.
Deoarece este o modalitate eficientă de transmitere a băţului de ştafetă,
este cel mai des întâlnit în competiţii.
În funcţie de plasamentul alergătorilor pe culoar, există de asemenea
două modalităţi tehnice de realizare a schimburilor:
- alergarea de ştafetă cu schimb de aceeaşi parte (începători);
- alergarea de ştafetă cu schimb alternativ (performanţă).
1. Schimbul de aceeaşi parte
Primul alergător (schimbul 1) va pleca cu băţul în mâna stângă, de pe
exteriorul culoarului (startul în turnantă), va alerga spre interior, iar înainte
de a ajunge la primitor va ieşi din nou pe exteriorul culoarului, predând
băţul în mâna dreaptă a primitorului (schimbul 2).
Imediat după preluare, acesta va muta băţul în mâna stângă, alergând pe
interior, spre finalul liniei drepte orientându-se către exteriorul culoarului şi
predând băţul următorului alergător (schimbul 3) tot în mâna dreaptă.
La rândul său, acesta va muta băţul în mâna stângă, va alerga pe interior
orientându-se pe finalul distanţei de alergat către exteriorul culoarului şi
predând de asemenea băţul în mâna stângă a primitorului (schimbul 4), care
aleargă până la final cu băţul în mâna dreaptă.
Constatăm astfel, că sunt 4 alergători (4 schimburi), care efectuează 3
cicluri de predare-primire a băţului de ştafetă.
Această tehnică, prezintă şi avantaje şi dezavantaje, dintre acestea
amintind:
Avantaje:
- este sigur în condiţiile în care băţul se primeşte în mâna dreaptă, care este
mai îndemânatică, fapt pozitiv la predare-primire;
- este accesibil pentru începători;
- este menţinută viteza băţului şi în zona de schimb;
- este „păstrată” lungimea băţului pe parcursul schimburilor, prin trecerea
din mâna dreaptă în mâna stângă.
Dezavantaje:
- schimbarea băţului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui
un pericolul, prin scăparea în momentul transferului;
- distanţa mai mică între coechipieri în momentul transferului, creşte
pericolul ca aceştia să se incomodeze;
- creşte distanţa alergată din cauza trecerii de pe interiorul pe exteriorul
culoarului, mai ales în turnantă.
1. Schimbul alternativ
Caracteristic este faptul că băţul de ştafetă se transmite cu aceeaşi mână cu
care se primeşte, astfel:
- primul schimb porneşte cu băţul în mâna dreaptă, aleargă turnanta pe interior
şi predă schimbului 2 în mâna stângă (schimbul 2 aşteaptă predarea-primirea pe
exterior);
- schimbul 2 aleargă pe exterior (fiind în linie dreaptă, nu măreşte distanţa) şi
predă schimbului 3 în mâna dreaptă (aşteaptă predarea-primirea pe interior);
- acesta aleargă turnanta pe interior, predând băţul ultimului schimb în mâna
stângă (primitorul aşteaptă pe exteriorul culoarului);
- schimbul 4 aleargă ultima linie dreaptă pe exterior, încheind proba.
În repartizarea alergătorilor pe cele 4 schimburi, se ţine cont de:
- schimbul 1 trebuie să aibă un start bun şi să fie un bun alergător de turnantă;
- schimbul 2 trebuie să fie bine coordonat pt. a efectua atât primirea cât şi
predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 3 trebuie să fie un bun alergător de turnantă, să fie bine coordonat
pt. a efectua atât primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim
de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 4 trebuie să fie un bun alergător în linie dreaptă şi să aibă în foarte
mare măsură spirit competitiv (combativ).
SĂRITURILE:
Proba Rec. Masculin Feminin

S. Mond. 8.95m (Mike Powel) 7.52m (Galina Chistiakova)
în lungime Naţ. 8.37m (Bogdan Tudor) 7.43m (Anişoara Cuşmir)
S. Mond. 2.45m (Javier Sotomayor) 2.09m (Stefka Kostadinova)

în înălţime Naţ. 2.40m (Sorin Matei) 2.02m (Monica Iagăr)
Triplusalt Mond. 18.29m (Jonathan Edwards) 15.50m (Inessa Kraveţ)

Naţ. 17.81m (Marian Oprea) 15.16m (Rodica Mateescu)
 Ca deprinderi motrice simple, se însuşesc în mod natural, dar se
adaptează cerinţelor probei (bătaie exclusiv pe un pic.) şi se
perfecţionează pentru a deveni mai eficiente;
 Ca probe de atletism, se definesc ca fiind acţiuni motrice care urmăresc
proiectarea corpului (C.G.G.) pe o traiectorie în zbor cât mai lungă (sărit.
pe orizont.) ori cât mai înaltă, pentru a trece un obst. (sărit. pe vertic.);
 Acţiunea se produce ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne
(contr. musc.) şi cele externe (gravit., rezist. mediu., reacţia reazemului);
În funcţie de caracteristicile traiectoriei pe care se înscrie corpul
săritorului (C.G.G. Al corpului), probele de sărituri se clasifică în:
 sărituri pe orizontală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 20º
şi 25º) – săritura în lungime şi triplusaltul;
 sărituri pe verticală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 60º şi
65º) – săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.
Sunt considerate:
 Fundamentale – săritura în lungime şi săritura în înălţime – deoarece pot
fi delimitate în unităţi structurale (faze) independente;
 Derivate – triplusaltul şi săritura cu prăjina – deoarece le lipseşte acest
atribut.
Fazele săriturilor
Acţiunile motrice specifice săriturilor fundamentale, abordate în ordinea succesiunii lor
şi structurate în faze, sunt: elanul, bătaia, zborul, aterizarea. Notele particulare
evidenţiate în cazul săriturilor derivate, sunt următoarele:
- elanul este urmat de o succesiune de trei bătăi, zboruri şi aterizări la triplusalt;
- după elan şi bătaie, o parte a zborului este realizat prin interpunerea unui obiect între
săritor şi sol, la săritura cu prăjina.
Se apreciază în mod unanim că bătaia (veriga principală a tehnicii) este faza cea mai
importantă, ea subordonând şi condiţionând celelalte faze, deoarece în acea secvenţă se
valorifică potenţialul săritorului şi se determină principalele caracteristici ale traiectoriei
C.G.G. al corpului în zbor, realizând în final obiectivul săriturii.
Elanul
Ca fază a oricărei probe de sărituri, elanul este constituit dintr-o alergare accelerată, în
care viteza dobândită diferă în funcţie de scopul şi particularităţile săriturii, adecvarea ei
la cerinţele probei determinând utilizarea sintagmei „viteză optimă”, înţelegând prin
aceasta nivelul de viteză necesar şi suficient pentru a atinge scopul săriturii, în sensul
compatibilizării acesteia cu exigenţele unei bătăi eficiente.
Astfel, la săritura în lungime şi triplusalt, viteza optimă este foarte apropiată de valorile
vitezei maxime, în timp ce la săritura în înălţime viteza optimă se situează la valori mult
mai mici, cu diferenţe remarcate în funcţie de procedeul utilizat.
În cazul săriturii cu prăjina este de asemenea importantă o viteză cât mai apropiată
de cea maximă, aspect greu de realizat din cauza influenţelor asupra caracteristicilor
pasului alergător ca o consecinţă a purtării prăjinii. Ideal este ca viteza optimă să se
apropie cât mai mult de viteza maximă, fără a altera calitatea fazelor următoare.
Valorile vitezei maxime pe elan
Viteza maximă pe elan (m/s)

PROBA
Bărbaţi Femei
Săritura în lungime 10-11 9-10

Triplusalt 10-10,5 9-9,5
Săritura cu prăjina 9-10,5 8-9
cu rostogolire
Săritura în ventrală 7-7,5 6-6,5
înălţime
cu răsturnare dorsală 8-8,5 7-8
Lungimea elanului este variabilă, în funcţie de nivelul vitezei necesar a fi
dezvoltată, între viteză şi lungime existând un raport de proporţionalitate directă.
Astfel, dacă pentru a dezvolta viteza optimă specifică săriturii în lungime,
triplusaltului sau săriturii cu prăjina este necesar de regulă un elan constituit din 19-
21 de paşi de alergare, pentru a obţine viteza optimă săriturii în înălţime este
suficient un elan constituit din 7-9 paşi de alergare
(doar uneori ceva mai lung).
În ce priveşte forma şi orientarea elanurilor, acestea sunt:
- rectilinii şi perpendiculare pe prag sau ştachetă la săritura în lungime, triplusalt şi
săritura cu prăjina;
- rectilinii şi oblice pe ştachetă (cu unghiuri situate între 20º - 45º) la săritura în
înălţime cu rostogolire ventrală şi cu păşire simplă;
- curbiliniu în totalitate sau rectiliniu pe prima parte şi curbiliniu pe ultima parte, cu
unghiuri situate între 60º - 80º faţă de ştachetă, la săritura în înălţime cu răsturnare
dorsală.
În cea mai mare parte a sa, elanul, aşa cum am menţionat, se prezintă sub forma
unei alergări accelerate, în partea sa finală însă înregistrându-se modificări în
privinţa ritmului şi structurii, care urmăresc pregătirea fazei următoare – bătaia şi care
determină o scădere a vitezei orizontale a C.G.G. al corpului, cu 4-10%, în funcţie
de probă sau procedeu.
Bătaia
A doua fază în succesiunea mişcărilor care determină tehnica probelor de
sărituri, este considerată în mod unanim de specialişti ca fiind faza cea mai
importantă (veriga principală a tehnicii) în economia oricărei probe de
sărituri, deoarece valorifică viteza orizontală acumulată pe elan şi prin
acţiunile motrice specifice dezvoltă o nouă viteză – ascensională, din
corelaţia celor două rezultând traiectoria de zbor pe care se înscrie C.G.G.
al corpului săritorului.
Din punct de vedere structural, bătaia poate fi descompusă în trei acţiuni
desfăşurate în succesiune:
 aşezarea piciorului de bătaie pe toată talpa sau prin rulare de pe călcâi pe
toată talpa, înaintea proiecţiei C.G.G. al corpului pe sol, printr-un contact activ;
 amortizarea contactului piciorului de bătaie cu solul, realizată printr-o flexie
la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchiului şi şoldului (efort de cedare – lucru
rezistent), care determină o scădere de mărime variabilă a vitezei orizontale;
 impulsia (efort de învingere – lucru motor) este componenta activă, care
împreună cu mişcarea de avântare a piciorului opus (piciorului de bătaie) şi a
braţelor, determină apariţia componentei ascensionale a vitezei, care la rândul ei
imprimă C.G.G. al corpului traiectoria ascendentă.
Eficienţa bătăii este determinată în principal, de:
 mărimea forţei dezvoltate de săritor;
 timpul de acţiune al forţelor motoare şi lungimea traiectoriei de

acţionare;
 masa corporală a săritorului;
 modul de angrenare a grupelor musculare în efort.

Zborul
Această fază începe în momentul desprinderii piciorului de bătaie şi se finalizează la
reluarea contactului cu solul, fiind singura fază fără sprijin a unei sărituri. Pe parcursul
zborului, C.G.G. al corpului săritorului se supune legilor mecanicii, astfel că traiectoria sa
nu mai poate fi modificată de forţele interne ale săritorului (forţe musculare); ea este
predeterminată de viteza şi unghiul de desprindere. Singurele modificări ce se pot produce
vizează doar poziţia unor segmente faţă de C.G.G. al corpului, fără însă a determina
prelungirea traiectoriei zborului.
Modificarea poziţiilor segmentare se realizează prin intermediul a două tipuri de
rotaţii:
 Rotaţii compensatorii produse în jurul unor axe ce trec prin C.G.G. al corpului şi care prin
efectul de compensare (o mişcare într-un sens este însoţită de o mişcare de sens contrar,
determinând repartizarea uniformă a masei corpului în jurul C.G.G.) asigură echilibrul
corpului în mişcare. Rotaţiile compensatorii sunt o consecinţă a aplicării forţelor care
acţionează în faza de bătaie central faţă de C.G.G. al corpului săritorului, fiind specifice
săriturii în lungime şi triplusaltului.
 Rotaţii reale se menţin pe toată durata zborului, ca urmare a aplicării forţelor necentral
faţă de C.G.G. al corpului (rezultanta acestora nu trece prin C.G.G. al corpului),
determinând un cuplu de forţe care imprimă corpului o rotaţie reală în jurul C.G.G. Aceste
rotaţii se regăsesc la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina, însăşi tehnica acestor sărituri
fiind raţionalizată ca o consecinţă a existenţei lor.
Aterizarea
Reprezintă faza finală a săriturii, în care săritorul reia contactul cu solul,
urmărind valorificarea la maximum a traiectoriei C.G.G. al corpului
(creşterea lungimii măsurabile a săriturii) la săritura în lungime şi triplusalt,
respectiv amortizarea şocului la contactul cu solul ori cu suprafaţa de
aterizare la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.
Ca unitate de structură a tehnicii, aterizarea suportă o particularizare la
triplusalt, în cazul căruia, aterizarea nu este unitară ci constituită dintr-o
succesiune de două aterizări intermediare (în care amortizarea se face prin
lucru muscular rezistent) şi una finală, similară celei de la săritura în
lungime.
Săritura în lungime – procedeul tehnic cu 2 paşi şi ½ în aer
Singurul element care diferenţiază procedeele tehnice de săritură în
lungime este zborul, celelalte fiind comune.
Zborul
După desprindere (pas săltat), piciorul de avântare coboară prin
întinderea gambei pe coapsă (pendul lung/pârghie lungă), simultan cu
trecerea piciorului de bătaie spre înainte, prin flexia gambei pe coapsă
(pendul scurt/pârghie scurtă). Din planul posterior al mişcării, piciorul de
avântare trece din nou înainte – tot prin flexia gambei pe coapsă – ajunge în
acelaşi plan cu piciorul de bătaie, pe treimea descendentă a zborului ambele
întinzând gamba pe coapsă şi pregătind aterizarea (element comun
indiferent de procedeul tehnic). Astfel, piciorul de avântare efectuează 2
paşi, cel de bătaie ½.
Braţele contribuie la echilibrarea C.G.G. al corpului, efectuând rotaţii
compensatorii în acelaşi ritm cu picioarele, dar asimetric (braţ-picior opus).
Triplusalt
Triplusaltul reprezintă o succesiune de 3 sărituri (salt-pas săltat, pas-pas
sărit, săritură-săritură în lungime), succesiune precedată de un elan prin
intermediul căruia se acumulează viteza orizontală optimă şi urmată de o
aterizare.
Tehnica se structurează în cinci faze:
1. elan – A-B;
2. pas săltat – B-C (bătaia şi aterizarea se realizează pe acelaşi picior);
3. pas sărit – C-D(bătaie se realizează pe un picior, aterizarea pe celălalt);
4. săritură în lungime – D-E (bătaie pe un picior, aterizare pe ambele);
5. aterizare – E.
1. Elanul.
Modul în care se realizează elanul este similar săriturii în lungime, viteza
orizontală fiind apropiată (vezi bazele tehnicii probelor de sărituri), inclusiv
în privinţa structurii şi ritmului ultimilor trei paşi, cu diferenţa că datorită
unghiului mai mic sub care se realizează desprinderea la pasul 1, coborârea
C.G.G. al corpului pe penultimul pas al elanului este mai redusă.
2. Pasul 1 (pas săltat)
Deşi se tinde către o structură cât mai echilibrată, ponderea celor 3
sărituri în economia performanţei este diferită, din cauza diminuării vitezei
orizontale (3 paşi=3 faze de amortizare). Astfel, în săritura de record
mondial (18.29m – Jonathan Edwards, 1995), pasul 1 a avut o pondere de
37% (6.63m). Din acest motiv, al creşterii eficienţei, mulţi săritori
efectuează bătaia la pasul 1 cu piciorul îndemânatic (aterizare pe acelaşi
picior), care se aşează pe prag în mod activ; cele 3 faze ale primei bătăi (de
amortizare, verticală şi de impulsie) sunt similare săriturii în lungime, dar
cum am menţionat cu o desprindere efectuată sub un unghi mai mic (13-
17º, în funcţie de nivelul de performanţă).
Imediat după întreruperea contactului cu solul (în poziţie de pas săltat),
piciorul de avântare coboară prin întinderea gambei pe coapsă şi trece în
planul posterior al mişcării printr-o flexie a gambei pe coapsă; simultan,
piciorul de bătaie trece în plan posterior, cu flexia gambei pe coapsă
realizând depărtarea maximă în plan sagital între coapse, după care trece în
plan anterior (similar pasului în aer de la săritura în lungime), pregătind
bătaia corespunzătoare pasului 2, de asemenea activ (prin “agăţare”). Braţele
efectuează rotaţii compensatorii, în ritmul acţiunii picioarelor.
3. Pasul 2 (pas sărit)
Ponderea acestui pas este mai mică (folosind exemplul anterior, de 30%,
respectiv 5.49m). Simultan cu acţiunea piciorului de bătaie care termină
impulsia întins, piciorul de avântare pendulează energic dinapoi spre înainte
cu gamba flexată pe coapsă, pentru a parcurge un drum scurt, ajungând în
plan anterior cu coapsa la orizontală şi gamba la un unghi de max. 90º.
Pendularea piciorului de avântare este însoţită de avântarea energică spre
înainte, fie a braţului opus acestuia, fie a ambelor braţe. Cea mai mare parte
a zborului este caracterizată de menţinerea poziţiei de pas sărit, în care:
- piciorul de avântare este cu coapsa orizontală şi gamba flexată (max 90º);
- unghi maxim între coapse (95º-110º);
- piciorul de bătaie în plan posterior, uşor flexat din articulaţia genunchiului;
- braţul opus piciorului de avântare, în plan anterior, flexat din articulaţia
cotului (braţele au rol de echilibrare);
- trunchiul aproape vertical.
Pe treimea descendentă a celui de-al doilea zbor, coapsa piciorului de
avântare coboară simultan cu întinderea gambei pe aceasta, pregătind şi
efectuând un contact activ pe sol, efectuat pe toată talpa. Braţul opus
piciorului de avântare, coboară şi el, trece în plan posterior, pregătind
ultima avântare a braţelor.
4. Pasul 3 (săritură în lungime)
Cel de-al treilea salt, este similar oricărui procedeu tehnic de săritură în
lungime, cu observaţia că din cauza vitezei orizontale mai mici – care a
scăzut şi mai mult din cauza fazelor de amortizare multiple (9-11 m/s la
lungime faţă de 7-8.5 m/s la pasul 3) – sunt preferate procedeele cele mai
simple (cu ghemuire, cu extensie şi mai rar cu paşi în aer).
Este o segvenţă foarte importantă a tehnicii şi datorită ponderii pe care o
are în economia săriturii – continuând cu exemplul folosit, 33%, respectiv
6.17 m.
5. Aterizarea
Ca şi la săritura în lungime – cu care se identifică de fapt – urmăreşte să
nu scurteze lungimea maximă a C.G.G. al corpului (deşi locul de contact va
fi întotdeauna mai aproape de linia pragului decât prelungirea traiectoriei
C.G.G.). Se realizează tot prin întinderea gambelor pe coapsă şi flexia
trunchiului, cu acţiunea de cedare musculară pentru apropierea C.G.G. de
locul de contact.
Săritura în înălţime
procedeul tehnic cu răsturnare dorsală
1. Elanul
Ceea ce diferenţiază în cea mai mare măsură elanul la acest procedeu, este
aspectul său general, fiind singurul elan cu altă formă decât cea rectiliniară.
Lungimea elanului variază în limite destul de largi, în funcţie de
particularităţile săritorului şi de utilizarea sau nu a paşilor de mers ori
alergare tropotită care preced elanul propriuzis şi se cifrează la cca. 9-11
paşi de alergare la care de regulă se adaugă paşii preliminari de mers sau
alergare.
În privinţa formei şi orientării, există în practică două modalităţi de
abordare a acestui aspect:
- elan de formă curbiliniară pe toată lungimea traiectoriei;
- elan de formă rectiliniară pe prima parte şi de formă curbiliniară pe ultima
parte;
Astfel, alergarea în linie dreaptă – faza de accelerare – se realizează pe
primii 4 – 5 paşi ai elanului, începând de la un semn de control precedat de
regulă, de mişcările pregătitoare (paşi de mers sau alergare). Locul din care
începe această secvenţă se situează perpendicular pe o linie imaginară dusă
în prelungirea ştachetei, la cca. 4 – 6 metri de stâlpul apropiat în direcţia din
care începe elanul.
Ştachetă 4–6m
Alergarea este activă, cu trunchiul înclinat înainte, cu contact pe sol pe partea
anterioară a labei piciorului, cu o impulsie energică urmată de o ridicare accentuată
a coapsei în plan anterior. Intrarea pe a doua parte a elanului – curba de impulsie –
determină modificarea aspectului alergării din cauza necesităţii de a compensa
efectul forţei centrifuge (cu atât mai mare cu cât raza de curbură este mai mică) şi
de a pregăti faza cea mai importantă a săriturii, bătaia.
Aspectele cele mai importante care vizează tehnica sunt:
- contactul pe sol trece de pe partea anterioară a labei piciorului, pe toată talpa;
- alergarea rămâne activă menţinând viteza orizontală, dar cu diminuarea fazei de
amortizare a pasului alergător, astfel că oscilaţia verticală a C.G.G. al corpului se
reduce;
- trunchiul se îndreaptă, odată cu propulsarea bazinului înainte;
- pentru compensarea forţei centrifuge – care apare ca o consecinţă a deplasării
oricărui corp pe o traiectorie curbă şi care este direct proporţională cu masa
corpului şi invers proporţională cu raza de curbură – corpul săritorului se înclină
spre interiorul arcului de cerc cu cca. 25º-30º;
- ca o consecinţă a traiectoriei, laba piciorului de bătaie se aşează la un unghi situat
între 15º-30º faţă de proiecţia ştachetei pe sol;
- distanţa de la locul de bătaie la planul vertical al ştachetei variază în limitele 80 –
120 cm., direct proporţional cu viteza orizontală.
2. Bătaia
Succesiunea de mişcări ce realizează reorientarea vitezei de pe componenta
orizontală pe cea ascensională (preponderent verticală) creând astfel premize
favorabile pentru atingerea scopului săriturii – considerată de aceea faza cea mai
importantă a tehnicii – începe cu aşezarea piciorului de bătaie (exterior ştachetei)
pe sol, aproape complet întins, pe călcâi, cu vârful orientat tangent către arcul
curbei de impulsie şi cu o trecere rapidă pe toată talpa.
Rămânerea C.G.G. al corpului înapoia locului de contact al piciorului de bătaie,
determină o poziţie generală a corpului, în care:
- piciorul de bătaie este aproape complet întins, pe călcâi, cu laba piciorului
rotată extern;
- trunchiul în extensie, în prelungirea piciorului de bătaie;
- piciorul de atac, susţinând masa corpului, flexat din articulaţia genunchiului;
- braţele flexate din coate, înapoia proiecţiei umerilor pe sol.
Simultan cu trecerea piciorului de bătaie pe toată talpa, are loc faza de
amortizare – printr efort muscular de cedare – concretizată într-o flexie din
articulaţia genunchiului până la un unghi de 135º-145º între gambă şi coapsă,
determinând coborârea C.G.G. al corpului şi tensionarea musculaturii extensoare,
pregătind efortul muscular activ.
După momentul verticalei, urmează faza de impulsie care constă în extinderea
energică, cu caracter „exploziv” a piciorului de bătaie, cu rularea de pe toată talpa
pe partea anterioară şi cu o rotaţie internă a călcâiului, însoţită de avântarea
braţelor (în mod diferenţiat) şi piciorului de atac.
Astfel, braţul de pe partea piciorului de bătaie are o mişcare limitată, pe când cel
opus continuă mişcarea ascendentă către stâlpul îndepărtat, angajând şi umărul şi
capul, ajungând în prelungirea piciorului de bătaie; toate aceste mişcări urmăresc
frânarea mişcării de rotaţie în axul longitudinal mai mult decât este necesar.
Piciorul de atac trece în plan anterior prin flexia gambei pe coapsă şi printr-o
mişcare de rotaţie internă a genunchiului până când depăşeşte orizontala, fiind
menţinut astfel pe toată durata secvenţei ascendente a fazei următoare.
Rotaţia internă a călcâiului piciorului de bătaie împreună cu cea a piciorului de
atac – care angrenează şi şoldul de aceeaşi parte – determină iniţierea unei rotaţii a
întregului corp, finalizată pe parcursul componentei ascendente a zborului.
3. Zborul
Această fază, consecinţă a efortului muscular prestat în faza anterioară, începe din
momentul întreruperii contactului cu solul şi durează până înainte de reluarea
contactului cu zona de aterizare. Ea poate fi descompusă în trei secvenţe, care în
practică însă se întrepătrund:
- secvenţa ascendentă şi apropierea de ştachetă;
- trecerea ştachetei;
- secvenţa descendentă şi pregătirea aterizării.
Prima parte a zborului se desfăşoară pe o componentă predominant verticală, în
care simultan cu apropierea de ştachetă, se continuă rotaţia în jurul axei
longitudinale – iniţiate de rotaţia labei piciorului de bătaie şi genunchiului
piciorului
de atac – astfel încât săritorul ajunge orientat dorsal faţă de ştachetă. Piciorul de
atac coboară lângă cel de bătaie, amândouă atârnând liber, simultan cu iniţierea
rotaţiei în jurul axei transversale (axa bazinului) prin extensia trunchiului.
După ce capul şi umerii săritorului trec de nivelul ştachetei, braţul de pe partea
piciorului de atac, capul şi umerii, accentuează extensia trunchiului, favorizând
ridicarea bazinului şi obţinerea poziţiei de arc de cerc dorsal cu concavitatea în jos;
nivelul superior maxim al bazinului, orientează corpul cu jumătatea inferioară de o
parte (anterior) a ştachetei şi cu cea superioară de cealaltă parte (posterior) a
acesteia.
Evitarea contactului cu ştacheta (eschiva) începută de ridicarea bazinului,
continuă pe prima parte a secvenţei descendente prin coborârea bazinului,
întinderea gambelor pe coapse şi flexia picioarelor pe trunchi; după trecerea
ultimelor segmente peste ştachetă, poziţia generală a corpului este de „L” (cu
picioarele pe verticală în sus şi cu trunchiul orizontal).
4. Aterizarea
Este faza cu cea mai mică pondere în economia unei sărituri şi urmăreşte
exclusiv asigurarea integrităţii corporale la contactul cu suprafaţa zonei de
aterizare.
Se realizează pe spate, în zona omoplaţilor, cu capul în flexie pronunţată şi cu
braţele – anticipând aterizarea – duse flexate deasupra umerilor sau întinse lateral
spre înapoi.
Picioarele uşor depărtate, se blochează la nivelul articulaţiilor coxo-femurale
pentru a nu intra în contact cu capul săritorului, din cauza inerţiei dobândite.
Bazele tehnice ale probelor de aruncări
Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, care urmăresc proiectarea prin aer
a unui obiect special conceput (greutate, disc, suliţă, ciocan, minge mică/de
oină), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile
regulamentului de desfăşurare al probelor, care precizează:
- forma, dimensiunea şi greutatea obiectelor;
- modul de ţinere a obiectului (priza) şi a mişcărilor efectuate;
- dimensiunea suprafeţelor de elan şi a zonelor de recepţie.
Valoarea rezultatelor în probele de aruncări depinde de:
- nivelul calităţilor motrice dominante: forţă maximă, forţă explozivă, viteză
de execuţie şi capacitate de accelerare;
- gradul de coordonare tehnică, care să asigure un angajament maxim de
forţe, în minimum de timp;
- structura somatică, exprimată prin robusteţe, bazată pe talie şi greutate
mare, iar pentru disc şi suliţă şi anvergura braţelor.
După modalităţile de aplicare a forţelor de aruncare asupra obiectului
aruncării, distingem trei tipuri de acţiuni specifice asupra acestora:
- tip împingere – greutate, unde forţa aruncătorului este exercitată asupra
obiectului sub forma unei presiuni rectiliniare orientate dinapoi spre înainte
şi de jos în sus;
- tip azvârlire – minge mică/de oină şi suliţă, în care forţa aruncătorului
este aplicată asupra obiectului sub forma unei tracţiuni pe deasupra
umărului pe o traiectorie rectiliniară orientată dinapoi spre înainte şi de jos
în sus;
- tip lansare – disc şi ciocan, caracterizate de transmiterea forţei
aruncătorului asupra obiectului de aruncat sub forma unei tracţiuni prin
lateral, pe o traiectorie curbiliniară cu o mână (disc) ori cu două mâini
(ciocan), orientată dinapoi spre înainte şi de jos în sus.
Forţa aruncătorului imprimă obiectului de aruncat o traiectorie de formă
parabolică, ce determină caracteristicile de înălţime şi de lungime a
aruncării.
Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere
didactic, succesiunea distinctă a patru faze:
 pregătirea pentru începerea aruncării;
 elanul;
 efortul final;
 restabilirea.
În funcţie de importanţa acestor faze asupra rezultatului aruncării,
specialiştii probelor de aruncări stabilesc în ordine, următoarea prioritate:
efortul final, elanul, pregătirea pentru începerea aruncării şi restabilirea.
1. Pregătirea pentru începerea aruncării
Urmăreşte aducerea obiectului de aruncat într-o poziţie iniţială de
pornire, care să asigure un traseu biomecanic cât mai lung şi mai adecvat
tipului de aruncare. Ea se identifică cu poziţia iniţială de angajare a
efortului,
cu ţinerea obiectului (priza) şi cu mişcările preliminare de pregătire a
elanului.
2. Elanul
Importanţa acestei faze rezultă în mod semnificativ, din diferenţele ce se
înregistrează între rezultatele aruncărilor care se execută de pe loc şi a celor
cu un
elan corect. Aceste diferenţe sunt:
- la aruncarea greutăţii: 1,5-2 metri;
- la aruncarea discului: 8,0-10 metri;
- la aruncarea suliţei: 20-26 metri;
- la aruncarea ciocanului: 14-16 metri.
În cadrul fazei de elan, aruncătorii vor urmări:
- asigurarea unei accelerări optime a întregului sistem atlet-obiect de
aruncat, în strânsă legătură cu tipul de aruncare şi cu pregătirea
aruncătorului;
- depăşirea obiectului de aruncat, cu picioarele şi trunchiul, în vederea
obţinerii unei pretensionări musculare optime, pentru creşterea acţiunii
forţelor implicate;
- pregătirea efortului final.
În funcţie de specificul fiecărei probe, distingem următoarele tipuri de
elan:
- elan sub formă de săltare/glisare (greutate);
- elan sub formă de alergare (oină, suliţă);
- elan sub formă de piruetă (disc, ciocan, greutate).
3. Efortul final
Urmăreşte accelerarea explozivă a grupelor musculare ce acţionează nemijlocit
asupra obiectului, precum şi a obiectului însuşi, prin compunerea vitezei
dobândite în faza de elan, cu o nouă viteză pe care o va imprima aruncătorul în
această fază.
Ca urmare a blocării maselor musculare ale trenului inferior se va produce
un transfer de energie asupra trunchiului, ceea ce va duce la amplificarea
accelerării acestuia spre direcţia de aruncare. În ultima parte a efortului final,
se produce accelerarea grupelor musculare mai mici, cu viteză mare de
contracţie, ce acţionează nemijlocit asupra obiectului, imprimându-i o viteză
iniţială de lansare cât mai ridicată.
Efortul final propriu-zis începe din poziţii specifice fiecărui tip de aruncare,
prin ridicarea C.G.G., rotaţia trunchiului spre partea opusă braţului de aruncare
şi trecerea rapidă a greutăţii de pe piciorul dinapoi pe piciorul dinainte (mişcări
de ridicare-rotaţie-translaţie).
Caracteristica tuturor aruncărilor în faza efortului final este ducerea şoldului (de
pe partea braţului de aruncare) înainte, mişcare specifică prin care rotaţia bazinului
anticipează rotaţia umerilor. Astfel corpul ajunge într-o poziţie în extensie,
determinând pretensionarea grupelor musculare interesate. În ultima parte a
efortului final, planul frontal al umerilor se suprapune peste cel al bazinului şi chiar
îl depăşeşte, ca urmare a răsucirii lor spre direcţia de aruncare.
4. Restabilirea
Contribuie la amortizarea şi oprirea mişcării corpului spre direcţia de aruncare,
pentru a evita depăşirea spaţiului destinat. Restabilirea corpului prin desprinderea
picioarelor de pe sol este indicată numai după ce obiectul a părăsit mâna
aruncătorului. Dacă în momentul premergător eliberării obiectului lipseşte sprijinul
pe sol, valorificarea integrală a forţelor ce compun efortul final devine imposibilă.
Mişcările de restabilire ale corpului după aruncare se realizează, în funcţie de tipul
de aruncare şi de viteza de execuţie a acesteia, prin schimbarea, mai mult sau mai
puţin activă, a picioarelor (greutate, disc, ciocan), sau prin efectuarea unui pas mai
lung, urmat de unul foarte scurt (suliţă).
Aruncarea greutăţii
Procedeul tehnic cu săltare alunecată/glisare
Record Masculin Feminin
Mondial 23.12 m (Randy Barnes-USA) 22.63 m (Natalia Lisovskaia-URSS)

Naţional 20.84 m (Gheorghe Guşet) 21.00 m (Mihaela Loghin)
Aruncarea greutăţii prin acest procedeu cunoaşte încă o răspândire foarte
mare, chiar şi la nivelul performanţelor de vârf, datorită avantajelor
determinate de mai mulţi factori, printre care enumerăm:
- formă a elanului mai naturală (prin mişcarea de săltare spre înapoi) şi mai
accesibilă învăţării la nivel de copii şi juniori;
- mai bună şi mai sigură „aşezare” a aruncătorului în poziţia efortului final
de proiectare a greutăţii;
- un control mai mare al direcţiei de aruncare, cu riscuri minime de
„scăpare” a greutăţii pe direcţii din afara sectorului.
Din aceste motive, la care se mai pot adăuga şi alte avantaje, cele două
tehnici de aruncare a greutăţii, prin săltare alunecată/glisare şi cu piruetă,
convieţuiesc de peste 40 de ani şi încă nu sunt semnale că s-ar exclude, una
dovedindu-se mult mai eficientă decât cealaltă.
1. Pregătirea pentru începerea aruncării
Este formată din totalitatea acţiunilor pe care le execută aruncătorul
pentru a începe aruncarea. Astfel, această fază cuprinde:
- priza (ţinerea greutăţii);
- poziţia iniţială (de începere a elanului).
Priza – Greutatea se aşează în mâna de aruncare, ce se găseşte în flexie
dorsală, sprijinind-o pe extremitatea distală a metacarpienelor (rădăcina
degetelor) şi se învăluie de degete.
Degetele mijlocii (arătător, mijlociu şi inelar) uşor depărtate, susţin
greutatea din spate, faţă de direcţia de aruncare. Degetul mic şi cel mare
sprijină greutatea din lateral, pentru a evita alunecarea ei în palmă sau din
mână. Cu cât forţa degetelor este mai mare, cu atât greutatea poate fi
aşezată mai mult pe degete care, în acest caz, se vor putea ţine mai apropiate
pentru a crea un sprijin cât mai rezistent.
Greutatea susţinută astfel în mână este dusă în partea dreaptă a gâtului, în
suprafaţa supraclaviculară, fiind sprijinită la acest nivel, de gât şi bărbie.
Cotul braţului de aruncare, îndoit, se află ceva mai jos de nivelul umărului şi
în planul lateral al trunchiului.
Poziţia iniţială (de începere a elanului) – Aruncătorul ia poziţia iniţială la
marginea posterioară a cercului, cu spatele spre direcţia de aruncare, având
talpa piciorului de pe partea braţului de aruncare pe diametrul cercului, cu
vârful în apropierea extremităţii acestuia, orientat uşor spre înăuntru.
Piciorul opus se aşază cu aproximativ o lungime de talpă înapoi, în sprijin
pe vârful labei piciorului. Greutatea aruncătorului este repartizată aproape
în întregime pe piciorul dinainte, celălalt contribuind doar la menţinerea
echilibrului corpului, în poziţia de începere a elanului.
Trunchiul este drept sau în uşoară arcuire,
cu privirea înainte. Braţul opus celui de
aruncare este dus înainte sau sus, într-o
poziţie relaxată, uşor îndoit din articulaţia
cotului. De obicei, în timpul luării acestei
poziţii, greutatea se găseşte în această mână,
după care va fi trecută în mâna de aruncare.
2. Elanul
În cadrul acestui procedeu, elanul se realizează din partea dinapoi a
cercului de aruncare spre partea lui anterioară, printr-o săltare razantă cu
solul pe piciorul de sprijin (de pe partea greutăţii).
Contribuţia elanului la dobândirea vitezei iniţiale de lansare este de 15-
20%, restul de 80-85% îi revine efortului final. Pe toată durata efectuării
elanului, prin procedeul săltare alunecată/glisare, aruncătorul se află
orientat
cu spatele spre direcţia de aruncare.
Structura motrică a elanului se delimitează în trei acţiuni distincte:
a. gruparea;
b. impulsia;
c. săltarea.
a. Gruparea – Se realizează în scopul pretensionării grupelor musculare care
vor acţiona energic în secvenţele următoare, de impulsie şi săltare. Pornind
dintr-o poziţie dreaptă a trenului superior, precedată de un moment de
concentrare, aruncătorul efectuează aplecarea trunchiului înainte, cu
Concomitent, se produce îndoirea piciorului de sprijin (cel dinainte),
corelată cu o uşoară pendulare spre înapoi a piciorului liber, care este readus
flexat înapoia piciorului de sprijin, la o talpă de acesta.
Se va tinde spre realizarea unui unghi cât mai mic între
trenul superior şi coapsa piciorului de sprijin. Piciorul
de sprijin se flexează, de asemenea, din articulaţia
genunchiului, cu un unghi de circa 100°.
Din poziţia de plecare astfel realizată dacă s-ar
elibera greutatea, ea ar cădea în afara cercului la o
distanţă de aproximativ 15-30 cm, în funcţie de
talia aruncătorului. Acţiunea de scoatere a greutăţii
dincolo de diametrul cercului este de mare importanţă pentru mărirea la
maximum a traseului acesteia.
b. Impulsia – Produce primul impuls accelerator al ansamblului
aruncător/greutate spre mijlocul cercului, datorită extensiei energice a
piciorului de sprijin, precum şi avântării spre direcţia de aruncare a
piciorului liber.
Angajarea piciorului de impulsie se face printr-o extensie energică din
articulaţia genunchiului, gleznei şi, în mai mică măsură a şoldului, spre
direcţia de aruncare. La această forţă de impulsie, se adaugă forţa de
avântare produsă de pendularea spre înapoi a piciorului liber, într-o manieră
rapidă.
Ca urmare a acţiunii piciorului de impulsie, trunchiul se ridică uşor, astfel
că greutatea îşi începe drumul său ascendent, sub un unghi de 20-30º spre
direcţia de aruncare.
c. Săltarea – Începe în momentul în care piciorul de impulsie se desprinde
de sol şi durează până în momentul reluării contactului cu solul. Sarcina
principală a acestei faze este de a-l aduce pe aruncător într-o poziţie cât mai
favorabilă declanşării efortului final, în paralel cu acumularea unui potenţial
energetic cât mai mare. De asemenea, se impune realizarea unei pretensiuni
a corpului, prin depăşirea greutăţii de către picioare şi trunchi în timpul
săltării.
Ca urmare a acţiunii de impulsie, piciorul de sprijin este tras energic înspre
mijlocul cercului, la o înălţime minimă de sol, având laba piciorului aşezată
pe sol, sub un unghi de 120° faţă de direcţia de aruncare. Lungimea
alunecării variază în limite destul de largi (0,80–1,08 metri), fiind într-o
relaţie invers proporţională cu lărgimea poziţiei de aruncare, suma lor fiind
aproximativ egală cu diametrul cercului, adică 2,135 m.
Piciorul de avântare, semiîntins din articulaţia genunchiului, având vârful
labei orientat în jos, se plasează la marginea opritorului, în lateral (partea
opusă braţului de aruncare) faţă de axa de aruncare, la aproximativ 1/2
lungime de talpă faţă de aceasta.
În momentul reaşezării piciorului de săltare pe sol, axa umerilor se află
perpendicular pe direcţia de aruncare şi formează un unghi de aproximativ
90° cu axa şoldurilor. La sfârşitul săltării, mişcarea de avansare trebuie
blocată, urmând ca toate forţele să se îndrepte, de acum înainte, în direcţia
efortului final.
Poziţia aruncătorului la sfârşitul
săltării
3. Efortul final
Reprezintă partea cea mai importantă din ansamblul tehnicii, deoarece
produce accelerarea, în proporţie de 80-85% a vitezei iniţiale de lansare a
greutăţii, pe o traiectorie şi un unghi de lansare optim. Faza efortului final
debutează în momentul în care piciorul de alunecare reia contactul cu solul
şi se termină în momentul eliberării greutăţii.
Piciorul de pe partea braţului de aruncare, în urma unei presiuni puternice
pe sol cu partea internă a labei, efectuează o întindere energică din articulaţiile
gleznei, genunchiului şi şoldului, concomitent cu rotarea lui spre linia mediană
a corpului, până când axa şoldurilor ajunge perpendiculară pe direcţia de
aruncare (prin ducerea accentuată a şoldului spre direcţia aruncării). În paralel,
se înalţă şi mai mult trenul superior şi începe rotarea părţii de pe partea braţului
aruncător în jurul părţii opuse, fixe a corpului, cu axa în umărul şi piciorul de
pe partea opusă braţului de aruncare. Această mişcare de răsucire se va frâna
atunci când axele umerilor şi şoldurilor devin paralele şi se vor afla
perpendiculare pe direcţia de aruncare.
Umărul opus braţului de aruncare se ridică şi se deschide spre înainte,
menţinând pieptul pe direcţia de aruncare. Braţul de pe aceeaşi parte, îndoit
din cot, sprijină acţiunea de răsucire a trunchiului şi de blocare ulterioară a
umărului. Greutatea corpului se transferă treptat de pe piciorul dinapoi pe
piciorul dinainte, care îndeplineşte la început un rol de pârghie de sprijin, ca
apoi să contribuie, printr-o întindere puternică din gleznă, genunchi şi şold, la
efortul final.
Greutatea se desprinde de la gât atunci când axa umerilor se apropie de
poziţia perpendiculară pe direcţia de aruncare şi greutatea corpului a fost
transferată pe piciorul dinainte. Acţiunea finală se produce prin extensia
completă a corpului, braţului şi picioarelor. Întinderea articulaţiilor
gleznelor favorizează obţinerea extensiei complete a picioarelor.
Un ultim impuls accelerator se poate transmite greutăţii printr-o angajare
accentuată a mâinii şi degetelor.
4. Restabilirea
Pentru a se evita depăşirea cercului după aruncarea greutăţii, este
necesară o mişcare de frânare a deplasării corpului spre înainte. În faza
aceasta se efectuează o schimbare a poziţiei picioarelor (numai după ce
greutatea a părăsit mâna aruncătorului), printr-o uşoară săritură, ducându-se
piciorul de pe partea braţului de aruncare dinapoi spre înainte, concomitent
cu ducerea celuilalt picior înapoi.
La aterizare, după inversarea poziţiei picioarelor, se realizează
amortizarea forţelor de inerţie ce tind să-l împingă pe aruncător peste prag,
printr-o uşoară cedare a piciorului din faţă, una ori mai multe săltări uşoare
şi o flexie a trunchiului.
Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de atletism
Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de alergări
(schema tip a învăţării tehnicii probelor de alergări)
Metodologia de acţionare/succesiunea metodică a învăţării tehnicii, vizează:

- îmbunătăţirea tehnicii pasului alergător, în funcţie de particularităţile
probei din care face parte (modul în care se realizează: contactul cu solul,
faza pasului posterior, faza pasului anterior etc.);
- formarea deprinderii de alergare relaxată (controlul asupra succesiunii de
contracţie şi relaxare musculară);
- formarea simţului tempoului (controlul asupra vitezei de deplasare);
- formarea simţului accelerării (modul în care se realizează accelerarea în
sensul obţinerii vitezei optime – adaptate cerinţelor probei).
Metodica învăţării tehnicii Alergării de ştafetă
Probele de alergare de ştafetă, se desfăşoară pe fondul tuturor aspectelor de tehnică
specifică alergării de viteză, aducând datorită existenţei băţului de ştafetă care trebuie
purtat
până la final, un singur element nou: predarea-primirea acestuia.
Dat fiind faptul că în proba de ştafetă 4x400 m predarea-primirea se realizează
pe fondul unei viteze reduse iar tehnica de transmitere este simplă, pe când în proba de
ştafetă 4x100 m predarea-primirea se efectuează în viteză maximă – fapt ce ridică probleme
de tehnică, în cele ce urmează ne vom raporta la această din urmă probă.
În sportul şcolar şi în cel de performanţă, se utilizează – în funcţie de nivelul de
performanţă – două modalităţi de transmitere a băţului de ştafetă, respectiv două
modalităţi de organizare a schimburilor (aşezare a schimburilor pe culoar):
- în cazul începătorilor, se abordează schimbul de aceeaşi parte – în care toţi
componenţii echipei de ştafetă aleargă pe interiorul culoarului şi predau cu mâna stângă
în mâna dreaptă – cu predarea de jos în sus;
- în cazul avansaţilor, se abordează schimbul alternativ – în care componenţii echipei de
ştafetă aleargă alternativ pe interiorul şi pe exteriorul culoarului şi alternează mâna cu
care se efectuează predarea – cu predarea de sus în jos.
Succesiunea metodică a învăţării
Începători
1. Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu
semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, intercalat (predare de jos în sus, cu
mâna stângă în mâna dreaptă);
2. Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în
formaţie în coloană în trepte spre stânga (băţul de ştafetă se transmite de la ultimul
spre primul, cu mâna stângă în mâna dreaptă; imediat după primire, băţul se trece
în mâna stângă); după primirea băţului, primul trece la „coada şirului”;
3. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de
primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de
schimb;
4. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză
din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă (se precizează poziţia de
aşteptare a primitorului);
5. Constituirea unei echipe de ştafetă pe distanţe variabile: 4x50 m, 4x60 m, 4x80
m, 4x100 m în condiţii regulamentare;
6. Alergare de ştafetă sub formă de concurs.
Avansaţi
1. Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu
semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, intercalat (predarea-primirea se
efectuează cu ambele mâini, fără a trece apoi băţul dintr-o mână în cealaltă);
2. Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în
formaţie în coloană în zig-zag (umărul aducătorului aliniat cu umărul opus al
primitorului);
3. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de
primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de
schimb;
4. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză
din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă;
5. Stabilirea distanţei semnului de control;
6. Legarea schimburilor 1 cu 2, 3 cu 4, respectiv 2 cu 3, în condiţii regulamentare;
7. Alergare de ştafetă sub formă de concurs.
Greşeli frecvente
- netransferarea băţului din mâna dreaptă în mâna stângă, după primirea acestuia;
- omiterea ieşirii pe exteriorul culoarului înainte de predare, la schimbul de aceeaşi
parte;
- aprecierea eronată a distanţei faţă de aducător în momentul plecării primitorului;
- aprecierea eronată a distanţei faţă de primitor în momentul declanşării
semnalului;
- declanşarea predării imediat după semnal;
- instabilitatea braţului primitorului;
- „căutarea” băţului de ştafetă de către primitor.
Indicaţii metodice
- exersarea startului de jos, cu băţul de ştafetă în mână pentru schimbul 1;
- corelarea repartizării pe schimburi cu particularităţile alergătorilor (schimbul 1
aleargă cea mai mică distanţă, schimburile 1 şi 3 aleargă în turnantă etc.);
- corelarea distanţei semnului de control cu viteza maximă a aducătorului şi
capacitatea de accelerare a primitorului;
- stabilirea locului predării-primirii în zona de schimb, în funcţie de rezistenţa
specifică a schimburilor, în scopul obţinerii randamentului maxim.
Metodica învăţării tehnicii Alergării de garduri
Probele de garduri sunt considerate în opinia unanimă a specialiştilor, ca fiind
pe de o parte cea mai complexă (100 m.g. şi 110 m.g.) categorie având în vedere
calităţile motrice care condiţionează performanţa – toate formele de manifestare a
vitezei, forţa explozivă şi în regim de rezistenţă, coordonare neuro-musculară,
mobilitate articulară şi elasticitate musculară – iar pe de altă parte cea mai dură
(400 m.g.) luând în considerare particularităţile efortului.
Toate acestea, fac dificilă învăţarea tehnicii şi subliniază odată în plus
necesitatea însuşirii mecanismului de bază sub forma alergării peste obstacole
joase, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Tehnica probelor de alergare de garduri, se
învaţă pe fondul manifestării unor elemente tehnice specifice probelor de alergare
de viteză (startul de jos, lansarea de la start, sosirea), care au fost însuşite anterior şi
care acum doar se adaptează specificului şi necesităţilor alergării de garduri.
Deoarece considerăm ca fiind reprezentativă tehnica probei de 110 m.g. –
tehnica celorlalte probe fiind consecinţa unui proces de adaptare la o altă înălţime
a gardului şi la alte distanţe – pe aceasta o vom prezenta în continuare.
I. Învăţarea unor părţi din tehnica „pasului peste gard”:
1. Învăţarea poziţiei statice „pe gard”, în condiţii uşurate (piciorul de remorcă
aşezat sub nivelul piciorului de atac) şi în condiţii îngreunate (piciorul de remorcă
aşezat deasupra nivelului piciorului de atac);
2. Imitarea mişcării trunchiului şi braţelor din poziţia statică „pe gard”;
3. Flexia trunchiului şi mişcarea braţelor, din stând cu piciorul de atac şi apoi cu
piciorul de remorcă fixate pe stinghia gardului;
4. Atacul gardului la perete, fără elan şi cu elan de 1-3 paşi;
5. Trecerea piciorului de remorcă peste gard, din stând sprijinit la perete;
II. Învăţarea verigii principale – pasul peste gard (fază distinctă a tehnicii):
1. Învăţarea trecerii piciorului de atac:
- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din mers
(analitic);
- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare
uşoară, cu alergare uşoară între garduri;
- trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare
lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri;
2. Învăţarea trecerii piciorului de remorcă:
- trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe garduri, din
mers (analitic);
alergare uşoară, cu alergare uşoară între garduri;
alergare lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri;
3. Învăţarea globală a pasului peste gard:
- trecerea succesivă a piciorului de atac şi de remorcă, din mers şi din alergare
uşoară, pe lângă gard, pe mijlocul gardului, peste unul şi mai multe garduri;
- pasul peste gard din alergare lansată, peste unul şi mai multe garduri, cu 5 paşi
de alergare între garduri;
III. Învăţarea ritmului de 3 paşi între garduri (alte verigi în ordinea
importanţei):
1. Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu lansare
liberă;
2. Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu start din
picioare;
IV. Învăţarea lansării de la start cu număr fix de paşi (cu start de jos):
1. Start de jos (adaptat cerinţelor alergării de garduri) şi lansare de la start cu 7, 8
ori 9 paşi, fără trecerea primului gard;
2. Start de jos şi lansare de la start cu 7, 8 ori 9 paşi, cu trecerea primului gard;
3. Start de jos şi lansare de la start cu trecere peste 2, 3 şi mai multe garduri;
V. Formarea profilului brut al tehnicii alergării de garduri:
Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de garduri, cu toate fazele tehnicii:
1. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos şi plecare liberă
(autocomandă);
2. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos, la comandă;
3. Alergare de garduri cu toate fazele tehnicii, pe distanţe diferite (50 m, 60 m, 80
m, 90 m), sub formă de concurs;
VI. Verificarea: - gradului de însuşire a tehnicii;
- capacităţii de performanţă.
Greşeli frecvente
- menţinerea labei piciorului de atac în flexie plantară;
- dezaxarea insuficientă a piciorului de remorcă;
- lipsa rotaţiei externe ori rotaţia insuficientă a labei piciorului de remorcă;
- lipsa ori necorelarea flexiei trunchiului cu mişcarea piciorului de atac;
- acţiunea neadecvată a braţului opus piciorului de atac;
- distanţa de atac a gardului prea mică (traiectorie înaltă) ori prea mare (atingerea
gardului);
- coborârea pasivă şi tardivă a piciorului de atac după gard;
- acumularea unei viteze insuficiente pe lansarea de la start, datorată de regulă
creşterii insuficiente a lungimii paşilor alergători de accelerare;
Indicaţii metodice
- toate exerciţiile care vizează învăţarea unor părţi din tehnica pasului peste gard,
vor deveni după însuşire, exerciţii de încălzire specifică;
- ca şi la alergarea peste obstacole joase, primul element de progres îl va constitui
creşterea progresivă a distanţei dintre garduri şi abia apoi va creşte înălţimea
gardurilor;
- pentru a respecta principiul individualizării, pe parcursul învăţării se vor utiliza 2-
3 rânduri de garduri cu distanţe (dacă e cazul şi cu înălţimi) diferite;
- pentru a determina o trecere razantă a gardului, se vor utiliza semne pentru a
marca orientativ locul de bătaie respectiv aterizare;
- se va urmări realizarea coborârii active a piciorului de atac;
- la începutul învăţării, distanţa până la primul gard nu va fi precizată;
Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de sărituri
(schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri)
Învăţarea tehnicii probelor de sărituri se realizează pe fondul însuşirii anterioare
a exerciţiilor din şcoala săriturii, deoarece acestea contribuie la:
- formarea deprinderii de aterizare elastică;
- sensibilizarea senzaţiei de echilibru al corpului în aer (faza fără sprijin);
- depistarea piciorului de bătaie;
- dezvoltarea fundamentului minim necesar de forţă (explozivă) a membrelor

inferioare;
- învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază al tehnicii;
- obişnuirea cu veriga principală a tehnicii (bătaia-desprinderea);
- îmbunătăţirea coordonării neuro-musculare a segmentelor implicate în bătaie-

desprindere şi zbor.
Metodica învăţării tehnicii Săriturii în lungime cu 2
paşi şi ½ în aer
Deoarece toate fazele comune săriturii în lungime (elanul, bătaia-
desprinderea şi aterizarea) au fost însuşite prin intermediul procedeului tehnic cu 1
pas şi ½ în aer, singurul element al tehnicii care face obiectul învăţării, este zborul
(elementul care diferenţiază diferitele procedee tehnice).
Succesiunea metodică a învăţării (zborului)
1. Pas sărit adaptat săriturii în lungime, cu elan ritmic intermediar, peste o
succesiune de obstacole joase;
2. Din poziţie statică de pas săltat pe capac de ladă, pas sărit adaptat săriturii în
lungime, cu aterizare în groapa cu nisip şi continuarea alergării;
3. Pas sărit adaptat săriturii în lungime, cu elan de 3, 5, 7 paşi şi aterizare în groapa
cu nisip;
4. Cu elan de 5, 7 paşi, desprindere în pas săltat cu aterizare pe piciorul de bătaie şi
continuarea alergării (în timpul zborului, piciorul de bătaie trece în plan anterior –
schimbarea paşilor în aer);
5. Acelaşi exerciţiu, cu aducerea piciorului de avântare lângă cel de bătaie şi
aterizare liberă pe ambele picioare;
6. Săritură în lungime cu 2 paşi şi ½ în aer, cu elan mediu, complet şi sub formă de
concurs.
Greşeli frecvente
- lungirea ultimului pas al elanului;
- trecerea trunchiului în flexie ori extensie în momentul efectuării bătăii;
- blocarea articulaţiei coxo-femurale (în special a piciorului de bătaie);
- întinderea piciorului de avântare la bătaie;
- pendularea gambei din articulaţia genunchiului în plan anterior;
- lipsa coordonării mişcărilor compesatorii ale braţelor cu mişcarea picioarelor.
Indicaţii metodice
- pentru a prelungi faza de zbor – uşurând învăţarea schimbării paşilor în aer –
bătaia se va efectua de pe o tranbulină semirigidă;
- se va accentua menţinerea verticală a trunchiului;
- se vor utiliza semne pentru a marca aşezarea piciorului de bătaie şi continuarea
alergării.
Metodica învăţării tehnicii Triplusaltului
Datorită durităţii determinate de succesiunea de 3 bătăi-aterizări pe fondul
unei viteze mari, care determină o amplitudine mare a zborului solicitând în mod
deosebit aparatul de susţinere (muşchi, oase, tendoane, ligamente), abordarea
acestei probe se va face cu prudenţă foarte mare.
1. Etapa adaptării pasului săltat, şi a pasului sărit la cerinţele triplusaltului:
- succesiuni de paşi săltaţi pe acelaşi picior (stg.,stg.,stg. etc., ori dr.,dr.,dr. etc.);
- paşi săriţi succesivi;
- combinaţii de paşi săltaţi şi paşi săriţi: - stg.,stg. - dr.,dr. - stg.,stg.- dr.,dr. etc.;
- stg.,stg. - dr. - stg.,stg.- dr. etc.;
- dr.,dr. - stg. - dr.,dr. - stg. etc.
2. Etapa învăţării fiecărui pas al triplusaltului şi legarea paşilor:
- pas săltat cu elan de 5-7 paşi, urmat de continuarea alergării;
- pas sărit cu elan de 5-7 paşi, urmat de continuarea alergării;
- săritură în lungime cu elan de 5-7 paşi, cu bătaie pe piciorul neîndemânatic;
- pas săltat + pas sărit cu elan de 5-7 paşi, urmat de continuarea alergării;
- pas sărit + săritură în lungime, cu elan de 5-7 paşi şi aterizare;
3. Etapa formării profilului brut al tehnicii (legarea celor trei paşi cu elanul):
- triplusalt cu elan redus (7-9 paşi), mediu (9-11-13 paşi) şi complet;
- triplusalt sub formă de concurs;
4. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
Greşeli frecvente
- contact pe sol efectuat pe pingea;
- impulsie sub un unghi mai mare de 15-20º;
- trecerea piciorului de bătaie din plan posterior în plan anterior fără flexie din
articulaţia genunchiului (“picior de lemn”);
- lipsa coordonării mişcării braţelor (“elanul braţelor”) cu paşii;
- amplitudine insuficientă a depărtării în plan sagital între coapse la pasul sărit;
- contact pe sol neactiv şi accentuarea fazei de amortizare  pierderea vitezei;
Indicaţii metodice
- contact pe sol activ, pe toată talpa;
- menţinerea poziţiei verticale a trunchiului;
- trecerea piciorului de bătaie din plan posterior în plan anterior, prin flexia gambei
pe coapsă;
- traiectoria zborului cât mai razantă;
- se pot utiliza semne, pentru a echilibra lungimea celor trei paşi.
Metodica învăţării tehnicii Săriturii în înălţime cu
răsturnare dorsală
Este singura probă de sărituri, respectiv procedeu tehnic, ce presupune
efectuarea elanului sub formă de arc de cerc. În ultimii ani, datorită eficienţei
sporite – dovedite prin rezultate – a devenit singurul procedeu utilizat în competiţii.
1.Etapa învăţării elanului şi bătăii-desprinderii cu rotaţie de 90º în jurul axului
longitudinal al corpului (bătaia-desprinderea - veriga principală):
- alergare activă pe un arc de cerc cu raza de 10-15 m;
- alergare rectilinie, urmată de alergare în arc de cerc;
- din stând depărtat sagital, trecere în pas săltat cu rotaţie de 90º spre piciorul de
sprijin, fără desprindere;
- acelaşi exerciţiu, fără elan, cu desprindere;
- desprindere în pas săltat cu rotaţie de 90º la ştachetă, cu elan de 1-3-5 paşi în
arc de cerc;
2. Etapa învăţării trecerii ştachetei şi aterizării (zborul şi aterizarea):
- adoptarea poziţiei de trecere a ştachetei şi de aterizare, din culcat pe saltea;
- din stând cu spatele spre saltele, săritură cu răsturnare dorsală şi aterizare;
- din stând oblic faţă de ştachetă, desprindere în pas săltat cu rotaţie de 90º, trecere
în arc de cerc dorsal şi aterizare;
- din stând oblic faţă de ştachetă cu piciorul de bătaie pe un capac de ladă,
desprindere în pas săltat cu rotaţie de 90º, trecere în arc de cerc dorsal şi aterizare;
3. Etapa formării profilului brut al tehnicii, prin legarea fazelor săriturii:
- săritură în înălţime cu răsturnare dorsală, cu elan de 1 pas;
- săritură în înălţime cu răsturnare dorsală, cu elan de 3-5 paşi, în arc de cerc;
- săritură în înălţime cu răsturnare dorsală, cu elan de 7-9 paşi, în linie dreaptă şi în
arc de cerc;
- săritură în înălţime cu răsturnare dorsală, cu elan complet şi sub formă de
concurs;
4. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
Greşeli frecvente
- transformarea alergării în arc de cerc în alergare oblică faţă de ştachetă;
- impulsie efectuată sub un unghi prea mic;
- lipsa rotaţiei interne a călcâiului piciorului de bătaie;
- lipsa rotaţiei interne a genunchiului piciorului de avântare;
- poziţie grupată ori întinsă a corpului în faza de zbor (lipsa extensiei trunchiului);
- poziţie în V la aterizare;
- aterizare pe bazin (flexie prematură);
- aterizare pe cap ori ceafă (lipsa flexiei după trecerea ştachetei);
Indicaţii metodice
- desprinderile fără elan se pot efectua de pe sol, de pe banca de gimnastică, de pe
unul şi mai multe capace de ladă, la început fără, apoi cu ştachetă;
- înălţimea ştachetei va creşte progresiv, pentru a nu apare teama;
- se va accentua mişcarea ascendentă a bazinului (trecerea în arc de cerc dorsal cu
concavitate în jos);
- se va acorda o atenţie deosebită flexiei capului la aterizare (bărbia în piept);
- aterizarea se poate finaliza cu rostogolire înapoi.
Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de aruncări
(schema tip a învăţării tehnicii probelor de aruncări)
Probele de aruncări – ca şi cele de alergări şi sărituri, dar în proporţie mai

mică – se bazează tot pe mişcări deprinse în general în mod natural, în care efortul
de aruncare se manifestă sub forma împingerii, azvârlirii ori lansării cu una sau
două mâini. Ordinea în care se abordează învăţarea tehnicii probelor de aruncări,
este determinată de complexitatea structurii tehnice a probei (dificultatea
coordonării neuro-musculare ca urmare a complexităţii mişcărilor sau a vitezei
mari a elanului).
Etapele învăţării tehnicii tuturor probelor de aruncării, sunt:
1. Obişnuirea cu obiectul, învăţarea prizei şi poziţiei iniţiale;
2. Învăţarea efortului final (veriga principală);
3. Învăţarea elanului (alte verigi în ordinea importanţei);
4. Formarea profilului brut al tehnicii probei;
5. Verificarea tehnicii şi capacităţii de performanţă.
Metodica învăţării tehnicii Aruncării greutăţii
cu săltare alunecată (glisare)
1. Obişnuirea cu obiectul, învăţarea prizei şi aşezării obiectului în suprafaţa
supraclaviculară:
- trecerea greutăţii dintr-o mână în cealaltă: - înaintea pieptului;
- în jurul corpului;
- printre picioare;
- pe verticală;
- explicarea-demonstrarea prizei şi poziţiei iniţiale:
- aşezarea greutăţii în palmă;
- aşezarea greutăţii în suprafaţa supraclaviculară;
- mişcări diferite cu greutatea menţinută în suprafaţa supraclaviculară;
- împingerea greutăţii pe verticală (se lasă să cadă pe sol);
2. Învăţarea efortului final (veriga principală):
- înafara cercului de aruncări, stând depărtat lateral cu axa umerilor şi bazinului
perpendiculare pe direcţia aruncării, aruncări angrenând în efort întâi braţul, apoi
trunchiul şi braţul şi în final picioarele, trunchiul şi braţul;
- înafara cercului de aruncări, stând depărtat lateral cu braţul liber pe direcţia
aruncării, aruncări angrenând în efort întâi braţul, apoi trunchiul şi braţul şi în final
picioarele, trunchiul şi braţul;
- înafara cercului, aruncări din poziţia fundamentală de începere a elanului (sprijin
bilateral, cu spatele spre direcţia aruncării);
3. Învăţarea elanului:
- săltări alunecate cu spatele spre direcţia aruncării, fără rotaţia internă a labei
piciorului de impulsie;
- săltări alunecate cu spatele spre direcţia aruncării, cu rotaţia internă a labei
piciorului de impulsie şi trecere în sprijin bilateral, fără greutate şi apoi cu greutatea
în suprafaţa supraclaviculară, înafara cercului apoi în cerc;
4. Formarea profilului brut al tehnicii, prin legarea fazelor aruncării:
- imitarea aruncării greutăţii cu elan înafara cercului, fără greutate;
- imitarea aruncării greutăţii cu elan în cerc, fără greutate;
- aruncări cu elan înafara cercului;
- aruncări cu elan din cerc;
-aruncări cu elan din cerc, sub formă de concurs;
5. Verificarea tehnicii şi capacităţii de performanţă.
Greşeli frecvente
- coborârea cotului şi trecerea înaintea greutăţii (împingerea se transformă în
azvârlire);
- dislocarea timpurie a greutăţii din suprafaţa supraclaviculară;
- lipsa rotaţiei bazinului (şoldul de pe partea braţului de aruncare) spre direcţia de
aruncare;
- lipsa translaţiei C.G.G. al corpului de pe piciorul dinapoi pe cel dinainte;
- îndoirea laterală a trunchiului, spre partea opusă braţului de aruncare;
- îndoirea piciorului dinainte la blocare, concomitent cu o impulsie incompletă;
- săltarea înaltă în loc de razantă;
- depărtare mică în plan sagital între coapse;
- contactul piciorului dinainte cu solul întârziat;
- ridicarea trunchiului spre verticală, în timpul săltării.
Indicaţii metodice
- se va acorda atenţie formaţiei de lucru şi succesiunii aruncărilor, pentru a preveni
accidentele;
- se va accentua întâi acţiunea piciorului dinapoi, a şoldului de pe partea acestuia şi
a braţuli opus (stimularea impulsiei, rotaţiei şi translaţiei), apoi rolul laturii opuse în
oprirea rotaţiei corpului spre partea opusă braţului de aruncare;
- se va urmări realizarea unei depărtări mari în plan sagital între coapse în urma
impulsiei şi acţiunii piciorului liber;
- la finalul săltării, C.G.G. al corpului se va orienta deasupra piciorului dinapoi.
1. ARDELEAN, T. - "Atletism", Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
TATU, T.
ALEXANDRESCU, D.
2. BRAN, E. L. - "Metodica învăţării exerciţiilor de atletism", Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965
3. BRAN, E. L. - "Terenuri, instalatii, materiale si organizarea concursurilor de
Atletism", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, reactualizată de
F.R.A. 1996
4. DRAGAN, D. - "Atletism a b c" , Ed. Crican, Oradea, 1996
5. DRAGAN, D. - "Atletism - tehnica probelor", Ed. Universităţii din Oradea,
1992
6. DRAGAN, D. - "Metodica predării tehnicii probelor de atletism", Ed.
Universităţii din Oradea, 2003
7. MARINAU, M., LUCACIU, G., ŞTEF, M., - "Atletism, tehnica probelor", Ed.
Universităţii din Oradea, 2010
8. xxx - "Regulamentul concursurilor de atletism", F.R.A., Bucureşti, 2003

Atletism Master - PPSX

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atletism Master - PPSX

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnica şi metodica predării

probelor atletice în liceu

Lect. univ. Gh. Lucaciu

 Se însuşeşte instinctiv şi parţial prin imitare, fără a fi

 Poate fi perfecţionată pentru a deveni mai eficientă;

 D.p.d.v. Biomecanic, ALERGAREA este o formă de

 Este determinată de:

 Faţă de mers, apare faza de zbor, care înlocuieşte

 Pasul alergător dublu

a. Faza pasului posterior

a. Faza pasului posterior

a. Faza pasului posterior

 deşi nefavorabile ele nu pot fi eliminate, dar cunoscându-le

 după planul în care se produc avem 3 tipuri de oscilaţii:

 datorate impulsiei oblic-înainte-sus,

 datorate trecerii G de pe un picior pe altul,

 datorate rămânerii în urmă a laturii bazinului pic. de sprijin,

100 Mondial - 12.21s (JordankaDonkova)

Proba Record Masculin Feminin

4x100 m Mondial 37.10s (Jamaica) 41.37s (R.D.G.)

Proba Rec. Masculin Feminin

S. Mond. 2.45m (Javier Sotomayor) 2.09m (Stefka Kostadinova)

Triplusalt Mond. 18.29m (Jonathan Edwards) 15.50m (Inessa Kraveţ)

Viteza maximă pe elan (m/s)

Săritura în lungime 10-11 9-10

 timpul de acţiune al forţelor motoare şi lungimea traiectoriei de

 modul de angrenare a grupelor musculare în efort.

Record Masculin Feminin

Mondial 23.12 m (Randy Barnes-USA) 22.63 m (Natalia Lisovskaia-URSS)

Metodologia de acţionare/succesiunea metodică a învăţării tehnicii, vizează:

- sensibilizarea senzaţiei de echilibru al corpului în aer (faza fără sprijin);

- depistarea piciorului de bătaie;

- dezvoltarea fundamentului minim necesar de forţă (explozivă) a membrelor

- obişnuirea cu veriga principală a tehnicii (bătaia-desprinderea);

- îmbunătăţirea coordonării neuro-musculare a segmentelor implicate în bătaie-

Probele de aruncări – ca şi cele de alergări şi sărituri, dar în proporţie mai

S-ar putea să vă placă și