“Câți” de Guattari?

Schizanaliză de la
cel-mai-artist-dintre-activiști
C o sm ina M O R O Ș A N
Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere
“Babeș Bolyai” University of Cluj-Napoca, Faculty of Letters
Personal e-mail: cosmina.morosan@yahoo.com

“How Many” Guattaris? Schizoanalysis from the Most-Artistic-Activist

Not only an important activist and therapist, Guattari is the co-inventor of a huge and influential philosophic and
theoretical conceptual system, that works mainly through schizoanalytic mechanisms of interpreting the social reality/
arts. In this article we emphasise an essential episode of Guattari’s writting process: the development of his ideatic
expressivity without Deleuze and the way this theorist escapes his own despotic insights (working at La Borde, using art
and literature for re-inventing and reading the Socius).

Keywords: schizoanalysis, chaosophy, singularity, antipsychiatry, minor literature

Cine schizanalizează nu mai cunoaște lamentația:
acesta ar fi strigătul deleuziano-guattarian, ale cărui
beaturi antrenant-expresive se intricau înca din AntiOedip
- Capitalism și Schizofrenie, pentru că - se dezvoltă
precis-punctual în Ce este filosofia?- : imanența „înghite
toți înțelepții și zeii”1, empirismul “nu cunoaște decât
evenimente și alterități (celălalt), de aceea el este un
mare creator de concepte”2, gândirea devine bifurcație,
explodează din exces sau dintr-o trăire „prea greu de
suportat”3. Schizanaliza e rezultatul concatenării unor
cvasimișcări de rezistență, trâgând după sine proiectul
„etic” (etic în sens strict spinozian, al experimentării
eternului acum - fenomenul expresivității și gândirii celei
mai non-ierarhice, de egalitate între suflet/ corp) al celor
doi autori. Întalnirea-eveniment Deleuze-Guattari vine
pe o tectonică socială deja agitată: mai ‚68, multiplele
experimentări ale mișcărilor „anti-psihiatriei” (Laing,
Basaglia, Cooper etc.), virajele antropologiei politice
din formulele lui Clastres, arheologiile lui Foucault etc.
Introducerea problematizărilor și afectarea propriului
discurs prin scrieri din alte zone decât cel filosofic
sfidează din nou orice liniaritate stilistică și fidelitate
ideologic-sistematică pe această zonă. Cel mai verosimil
exemplu este citarea, nu doar odată, a lui Antonin
Artaud (adevăratul clinician, alături de Sacher Masoch,
ne spune Deleuze - alături de acele figuri care creează
simptomatologiile, alunecând înspre diagnosticări
sociale - singurele autentice), prin care se punctează,
ajustându-se la conceptul de „plan al conștiinței”, cele
patru iluzii: „iluzia transcendenței, iluzia universaliilor
(a contemplării, a reflecției, a comunicării), iluzia
eternului (conceptele trebuie create), iluzia discursivității
(propozițiile confundate cu concepte)”4. Artaud,
Fitzgerald (povestirea Ruptura - analizată într-un capitol
al rizomaticei Mille Plateaux - avem de-a face acolo cu
o cartografiere schizanalitică, cu „chiuretare” ce nu mai
ocrotește invariabilele unor interpretări psihologizante,
Deleuze și Guattari radiografiază prin cel mai social filtru,
urmărind, în primul rând, fluxurile concrete/ bruscant-
directe financiare, politice - căci nu există graniță între
intim/public, scriitura fiind egală fluxului monetar,
persoanjele devenind un mod de a impune un flux prin
ruperea altuia care supracodează), Castaneda, Miller,
Bosquet, Celine, Proust, Le Clézio, Robbe-Grillet, Peguy,
Gherasim Luca cadrează protocoalele de introducere și
justificare a concepului de schizanaliză.
Când Guattari îl cunoaște pe Deleuze, terapeutul
încă lucra la clinica lui Jean Oury, fusese toată viața
un activist convins, singura problemă era organizarea
discursivă a flow-ului ideilor, verbalizarea lor poetică
(Deleuze ne spune undeva că acesta gândea cumva
constant în proliferare, emițând mai multe idei pe
minut). Retractilitata lui Gilles Deleuze față de contexte
hipersociale, modul său ciudat de a interacționa într-o
prietenie îl bulversează la început pe Guattari (este nevoit
să comunice prin scrisori cu prietenul său, care ajustează,
adaugă și finalizează textul rezultat), însă va fi repede și
fertil prins de această dinamică, stârnind chiar și iritarea
23
transilvania 11/2015
lui Jean Oury, cel care conducea clinica Le Borde, având
în vedere că ajungea să îl mai prindă doar în preajma
după-amiezilor printre bolnavi. Psihiatria insitutuțională
a rămas însă locul de desfășurare/ dezvoltare a unui soi de
spațiu-matcă, în speță pentru partea de performer/ artist
din Guattari, pentru întreaga viață.
O serie de interviuri și texte ale activistului,
concomitente cu AntiOedip, adunate sub titlul
hiperguattarian Chaosophy fasonează sistematic oarecum
pozițiile și indicațiile acestuia către un mod/ o etică a
sănătății, a adecvării, a bucuriei posibile chiar și (sau
mai ales) în insitutuțiile psihiatrice. Ce se reproșează
imperiului freudian este această teribilă ne-autenticitate și
glisare eufeminizantă a conceptelor emise de psihanalist
după esențialul volum Inconștientul (1915), în care
mașinăria din plin dezirantă a inc.-ului este pentru prima
dată localizată și explorată; ceea ce urmează însă, ne spun
autorii, e o fabulație pornită de la mici detalii extrase din
mitul Oedipian întru consolidarea imperialismului său
analitic. Nu inexistența complexului oedipian o postulează
autorii, ci tocmai lejeritatea cu care această structură este
aplicată/ pliată pe orice model de interpretare, modul
nevrotic-repetitiv în care ea va crește astfel pe interiorul
„microfascismelor” zilnice, în limbaj foucauldian, în
care trebuie să se și mențină. Căci, dacă toate conflictele
pornesc de la o refulare libidinală, de la o privire
paranoic-geloasă care ar fundamenta partițiile afective
ale individului, exasperarea lui Nietzsche față de umanul,
atât de uman, pornirile și formulările sale intensive pentru
o expresivitate anorganică, rotirea infinită a celui care, și
în epuizare, caută „cea mai îndepărtată plantă” (Miller
sau Castaneda) pentru a se reînnoi - s-ar scălda în pâcla
previzibilității fără sfârșit a psihanalizei: „Transferul:
dorința restabilită într-un spațiu redus drastic, o arie
mizerabil de mică de identificare (canapeaua terapeutului,
privirea sa care urmărește, presupusa sa ureche atentă [...]
Transferul psihanalitic, [...] lasă pacientul să spânzure
într-un vertij al nimicului, o pasiune narcisistă care, deși
mai puțin periculoasă decât ruleta rusească, duce dacă
are succes la același soi de fixație ireversibilă pe detalii
neimportante care sfârșesc în a-l rupe de toate celelalte
investiții sociale.”5) Celor trei episoade melanjate ale
metodei psihanalitice (interpretarea: „Adevărul nu poate
fi decoperit niciodată în experiența directă a forțelor și
relațiilor, ci doar prin jonglarea cu indici și semnificații.”6;
familialismul: “[...] acele indicii semnificative pot fi reduse
la reprezentări familialiste [...] regresia - „redescoperirea
copilăriei ca pe un refugiu, negarea experiențelor intense
ale prezentului, și deci fără relație cu a subiectului ci o
copilărie în termeno pozitivi [...]”7 și transferul) li se preferă
patru imperative în afara oricărui fundament științific -
efectele unei paradigme strict estetice: „1. Ireversibilitatea
întâlnirii-eveniment, care pune amprenta autenticității
pe jamais-vu-ul procesului analitic; 2. Singularizarea
[...] permanenta disponibilitate pentru survenirea
oricărei rupturi de sens, care are loc în deschiderea unei
24
constelații noi a universului de referință; 3. Heterogeneza
[....] căutarea specificității terenului ontologic din care
diverse componente parțiale ale subiectivizării apar;
4. Necesitatea [...] obligația actualizării pe un teritoriu
existențial a afectului/ percepției/ conceptului marcat
de finitudine și de imposibilitatea de a fi -tradus- în orice
hermeneutică.”8
Nemulţumirea lui Guattari în raport cu psihanaliza
devine boost creativ, abia în şi după AntiOedip constelaţia
conceptuală prinde consistenţe în flux. Autorii merg până
în punctul în care nu-și mai pot formula psihanaliza în
afara ideii de “şantaj freudian”, ce presupune, în cele
din urmă, o bruscare la nivel de percepţie a sexualităţii:
abandonarea oricărei poziţii în raport cu aceasta în
favoarea recunoaşterii caracterului ei integral oedipian.
Deleuze şi Guattari mixează, deci, etic prin medii
molelcular-culturale mult mai sălbatice: filosofia vitalistă
a lui Jaspers („În acest fenomen la care, în mod crud
, ne referim ca la -nebunie-, exista două elemente: o
descoperire, care reprezintă o lumină bruscă, un zid care
e înlocuit; și mai e o dimensiune diferită, care ar putea fi
numită colaps. [...] a trece printr-un zid este foarte, foarte
dificil și dacă se întâmplă prea brutal atunci te fărâmițezi,
cazi, colapsezi [...] Când Jaspers vorbește de procesul
schizo, pune în evidență coexistența a două elemente:
un soi de intruziune, venirea a ceva care nici măcar nu
se poate verbaliza, ceva care e atât de formidabil că nu se
poate vorbi decât cu dificultate despre asta, pentru că e
ceva reprimat în societățile noastre - și, de aceea, aproape
că va coincide (acesta e al doilea element) cu o colapsare.
Astfel, sfârșim cu schizofrenul autist, cel care încetează să
se miște, care poate rămâne imobil ani și ani.”9), discreţia
cvasicreativă a lui Deligny. Pentru ei, schizofrenia (şansa
dereglării tuturor codurilor, recunoaşterii delirului
pentru a-l întoarce pe dos încă o dată, pentru o fiinţă a
n deliruri, a n sexe şi iubiri) este cea mai departe de orice
cerşetorie afectivă. Schreber investeşte dorinţa în soare,
face totul să curgă, precum Miller, trăieşte o supraexcitaţie
în prezenţa oricărei densităţi în flux, Mary Barnes
(pacienta din Kingsley Hall, casa experimentală pentru
bolnavi mintali a lui Laing – un eşec promiţător, ar spune
Guattari, ideea de a sparge ritmurile instituţionale printr-
un astfel de spaţiu semi-anarhic ar fi mers dacă pacienţilor
le-ar fi fost respectate totuşi diagnosticul/ boala – e
cu atât mai ruşinos să ostracizezi ideea de suferinţă a
psihoticului – schizofrenilor şi să nu-i dai medicamente,
există şi o artă a prescripţiilor, va spune Guattari, într-un
interviu; în plus, nodurile de putere creşteau în neştire,
prezenţa schemei familialist-ierarhice insinuându-se
nefericit în dinamica relaţională a locuinţei: „Însă cea mai
gravă amenințare pentru Kingsley Hall a venit, de fapt,
din interior; deși eliberați de constrângeri identificabile,
oamenii continuau să interiorizeze reprimările sociale;
ba, mai mult, nimeni nu putea scăpa limitării simpliste
a tuturor lucrurilor la același vechi triunghi (tată, mamă
și copil) care restricționează orice situație ce excede ceea
ce sunt considerate a fi granițele normalității în interiorul
mucegaiului psihanalizei oedipale.”10) caută în primul
rând investiri economice şi, mai apoi, se nevrozează pe
schemele afectate oedipiene (mai mult contextual, având
în vedere glisajele de autorităţi carismatice care ajungeau,
aproape pe nevăzute, să se impună în casă), salvându-se
prin pictură, în cele din urmă: „De prima dată - ceea ce o
interesa pe Mary Barnes nu era familia, ci societatea. Dar
totul a întors-o către familie; e trist de afirmat - chiar și
viața sa la Kingsley Hall.[...] Adevăratul analist la Kingsley
Hall era ea însăși; a primit cel mai plin kilometraj, dintre
toate posibilitățile neurotice a proiectului, toata paranoia
de dedeusbt de la Kingsley Hall.”11
Delirul polivoc, în limbajul bakhtian, implică o
oscilaţie constantă; până la investiţiile revoluţionare ale
inconştientului – deteritorializarea absolută (care riscă
mereu invazia marginilor altor teritorializări) e sănătoasă
această atenţie creativă pe indicii “paranoic-segregativi”
sau “schizo-nomazi”; a citi un text, în cele din urmă,
devine un dublu exerciţiu auto-schizoid: de apropriere
a maşinii literare şi a delirurilor aferente şi de exersare a
propriei viteze de descentrare în raport cu ea, în inima
cărora se află doar intensităţi, raporturi ale afectivităţii,
senzorialitatea micro. Atât Oury (La Schizophrénie et la
Creativité), cât şi un Silvano Arietti (The Interpretation
of Schizophrenia) relaxează literatura teoretică tare în
raport cu boala psihică, psihoterapia instituţională
devenind matca unor reale configuraţii sociale ce aveau
realmente menirea sa “smulgă un zâmbet” de la bolnavul
de schizofrenie sau depresivul clinic. Arta, minoritarul
prin excelenţă, cea care excede şi bombardează orice
patrimoniu al subiectivităţii tari face un featuring fericit
cu un fel de pragmatică existenţială – pacienţii veniţi
din medii intelectuale erau trimişi să încerce activităţi
practice, în care să erumpă emoţional prin moduri
concrete, strict fizice. O politică a acţiunii, transmisă
mai ales prin Sartre, propune şi binomul Oury-Guattari:
moduri care depăşesc excentrismele unui Basaglia sau
Laing (cel din urmă îşi nişează totuşi terapiile în jurul
unor instrumente orientale, am putea spune, încercând
un soi de diversiune zen prin non-reactivitate în faţa
pacienţilor vampirizând relaţional după căldură familială;
fundamentarea psihicului pe problematici ce ţin strict de
schema mami-tati nu e părăsită însă nicicând de englez:
“A rămas prizonierul altor ziduri, acelea pe care le cară cu
sine; nu a reușit încă să se elibereze de cea mai groaznică
constrângere, cea mai periculoasă a -dublei limitări-, adică
psihanaliza - ca să împrumutăm expresia verosimila a lui
Robert Castle - cu interpretarea sa semnificativă fantastă,
ecourile reprezentării și abisul derizoriu. [...] Pentru el,
totul începe cu familia.[...] Încearcă să rezolve dificultatea
refugiindu-se în tipul oriental de meditație [...] Nu te
compromiți cu Oedip, dacă nu îl ataci puternic - [....] De-a
lungul cărții [...] nicio referire la vreun flux monetar.”)12.
Anii ‘60-’80 îmbrațișează multiple mișcări activiste, se
probează mereu o dimensiune ecologică la nivel mental/
economico-social, un soi de responsabilizare în afara
imperativelor, există marșuri pentru diverse liberarizări:
consumul de droguri, drepturile femeilor, are loc, în
general, augumentarea tolaranței în raport cu marginalii.
În 1975 debutează întâlnirea internațională de la Brussels -
„Rețeaua alternativă la psihiatrie”. Un exemplu exotic ar fi
și mișcarea „Metropolitan Indians” din Italia, 1977, când
se cere dreptul de creare a familiilor artificiale și, implicit,
scoaterea minorilor de sub controlul părinților, alături
de obligativitatea din partea statului de a dărui fiecărui
locuitor o micro-parcelă de pământ. Spre anii ‘80 se
înțețesc mișcările ecologice, în 1989 Guattari, sub umbrela
conceptului de ecosofie, dorește conectarea dimensiunilor
sociale, de mediu și a celor subiective pentru articularea
unei politici colectiv-individuale mult mai sănătoase.
În anii ‚90 se exprimă, prin Brice Lalonde, generația
Ecologie. Demența organizărilor de putere distructive
este contracarată printr-o etică a (i)responsabilității în
raport cu orice finalitate utilitară a acțiunii umane și cu
o conștientizare experimentală a colectivității individuale
și, implicit, sociale. Supracordărilor capitaliste li se
aplică supapa duios-intransigentă a rupturilor prin flux
artistic/ literar. Nebunia nu e un privilegiu, însă e marca
unei atenticități/ singularități ce frizează, prin bizarerie
și alunecare în delir, eliberarea constantă a dorinței.
Intuiția rimbauldiană - atașamentul poetului față de o
rasă inferioară și pornirile sale de auto-excludere din
uman, se concretizează într-un cotidian schizofren ce
nu mai aprobă decât intensitățile, printr-o seriozitate ce
subîntinde doar clandestinul umorului: Busten Keaton
(cu a sa “home-machine” orfelină), cut-up-urile lui Trost și
Bourroughs, ce aduc principiul disocierii în grila de reguli
de lectură a schizanalizei. „Mașinile dadaiste” (desenele
lui Julius Goldberg), mașinile lui Tinguely (Rotozaza:
mașina care își distruge propriul obiect), Duchamp
(Transformer project), arta junk a lui Stankiewicz,
Merz cu ale sale obiecte a căror naștere și distrugere sunt
de nedistins, filmele lui Genet - coexistă, în termenii
guattarieni, ai schizanalizei, întru eliminarea oricăui cod
oedipal, simbolism sexual, pentru triumful dorinței în
fața opresiunilor de orice fel sau, citându-l pe Bassi (după
un program inspirat de David Cooper): „a face dragoste
oriunde, ca o alternativă la a fi blocat în discurs. [...] Există
multiple moduri de a face dragoste: a face dragoste cu
florile, cu știința, cu arta, cu mașinile, cu grupurile sociale.
[....] o transexualitate nonumană se stabilește pe domeniul
social, deci, printr-o multiplicitate de fluxuri materiale și
semiotice.”13
Pentru o altă dinamică, alt vocabular, insistă
Guattari - cel mai artist dintre activiști. Identificând
plaje de expresivitate în special pe curbările discursive ale
psihoticilor, obsedat de devieri, chiar și prin experiențe
cu halucinogene, în continuitatea unei Gisele Pankow
sau a blocului de pedagogi „anti-pedagogie” (Freinet,
Mannoni), teoreticianul nu încetează să imputeze anumite
limitări și psihanalizei post-freudiene (identificarea
25
transilvania 11/2015
fericită a obiectelor parțiale de către Melanie Klein,
însă, în același timp, înscrierea lor într-un tot primordial
familial la care percepția ar râvni, unde ar vrea să -se-
includă, parcelările inconștientului de către Lacan cu al
său obiect a al lipsei, ideologia compensației, din nou,
iată) virând, odată cu plasticizarea propriului discurs,
către o reală poetică a schizanalizei. Refuză, de asemenea,
și descoperirea lui Baetson, considerând justificarea
schizofreniei strict prin situarea bolnavului în contextul
de „dublă-constrângere” o limitare profundă a reliefului
psihic, care e, de fapt: „rezultanta a unor multiple și
heterogene componente: registrul limbajului, moduri de
comunicare nonverbală, relații ale spațiului arhitectural,
comportamente etice, statuturi financiare, relații sociale
la toate nivelele, aspirații etice și estetice, dimensiuni
biologice [...] Nu mă refer la folosirea cămășii de forță a
neurolepticilor într-o serie de spitale psihiatrice pentru
a neutraliza pacienții. Medicațiile, ca orice alt vector
terapeutic, trebuia să fie -negociate- cu pacienții; cer o
apreciere delicată a efectelor lor, dosajul, momentul în
care trebuie luate va deveni obiectul unui dialog susținut
între pacient și doctorul care le prescrie.”14
Manifestul politicilor minore are ca scop, nu în
ultimul rând, eliberarea corpului. Schizanaliza își pune
întrebări ce țin mai ales de senzorialitate, de afect,
identificând cea mai profundă și autentică organizare
expresivă odată cu eliberarea dorinței. O anumită
participare creativă, nevoia unei deteritorializări sunt
impuse și în cazul muncitorilor. Instrumentul puterii, mai
degrabă decât instrumentul comunicării, limbajul care nu
reprezintă, ci e acțiune pură, marchează aceleași grade de
deteritorializare. În pofida arborelui chomskian, Deleuze
și Guattari se apropie de perspetiva hjlemsleviană (textura
constant permeabilă a limbilor, limba ca materia de
autocreație și distrugere, concomitent, elogiul dialectelor
și subdialectelor care sparg regularitățile: “Pentru un
hjemslevian o limbă, înainte de orice altceva, este un
combinator și obiectul lingvistului este descoperirea
regulilor de combinație. O noțiune de ligvistică nu
devine pertinentă decât dacă exprimă anumite posibilități
și imposibilități de grupare.”15) sau de cea a lui Ducrot,
cu a sa teorie a presupoziției. Dincolo de a expune
permutări în cadru închis - respingând imixiunile ce țin
de parole (Saussure), pentru Ducrot limba ca și mediu
de comunicare sau de pură transmitere de informații e
egală unor infinitive precum „a cere, a ordona, a insulta”16,
presupoziția lingvistică presupunând, astfel: „un întreg
dispozitiv de convenții și de legi, care trebuie înțelese
ca pe un cadru instituțional ce reglează dezbaterea între
indivizi”17. Lingvistul chiuretează, ca într-un veritabil
proces schizanalitic aplicat ante-cadrelor de implicație a
celuilalt prin limbă. Nu mai departe de asta, Ducrot se
apleacă asupra exigențelor structuralismului și gramaticii
generale de la Port-Royal cu seriozitatea unui mim, am
putea spune. În volumul Qu’est ce que le structuralisme?
sunt decelate gradele de absurditate ale necesității impuse
26
de un sistem fondat strict pe raționalizarea limbii - ca
reflector fidel al gândirii omogen-solide: „[...] gramatica
îi procură copilului un sentiment de raționalitate pentru
care studiile literare nu pot furniza niciun echivalent.”18
Prin survolarea acestor teoreticieni-lingvistici,
colaborând cu Deleuze, după ce acesta își publică teza de
doctorat - esențiala lucrare Diferență și repetiție, Guattari
își consolidează progresiv propria scriitura, ajungând ,
spre anii ‚90 să dea două dintre cele mai solide manifeste
ale ecosofiei: “The Three Ecologies” și „Chaosmosis - An
Ethico-Aesthetic Paradigm”. Trendul activist se manifestă
la Guattari în modurile cele mai concrete: când Antonio
Negri primește azil politic în Paris, acesta îl susține din
toate punctele de vede, ba chiar ajung să scrie împreună
și cartea-manifest, cu un titlu discutabil, ar spune unii,
New Spacec of libery, New Lines of Alliance - Communists
like us. O stângă autentică fundeamentează estetic orice
acțiune umană, de aici și dimensiunea asertiv-pedagogică
a „programului” celor doi: se insistă pe auto-dezvoltare
prin activități creative în interiorul unor colectivități
inteligente care să câștige în libertate prin distanțarea
față de prerogativele de posesiune și hipercodare ale
capitalismului și, concomitent, plierea vieții pe muncă
- aici cu sensul de creșterea potențialului individual
de singularizare, garantarea venitului egalitarist,
eliberarea forțelor din umor și din capacitatea de a
iubi. Experimentarea forței, adică pe corp, eliminarea
proprietății, controlului birocratic, refuzul sărăciei și
opresiunii trimit către un multicentrism funcțional
printr-o subiectivitate nouă/ revoluționară: „cooperativă,
plurală, anti-centralizatoare, anti-corporatistă, anti-rasistă,
anti-sexistă”19. O revoluție moleculară își radicalizează
mișcările de sfidare ale molarului, ale segmentarității dure,
ale organizărilor tari. Asta presupune în primul rând
un soi de tehnicizare a sinelui, în termeni foucauldieni.
Guattari și Negri continuă intuițiile din AntiOedip și
reiau concepte ca “multiplicitate” sau “singularitate
colectivă”: „De acum încolo, a organiza înseamnă, în
primul rând: a lucra cu sine, având în vedere că sinele e
o singularitate colectivă; a construi și a reconstrui într-o
manieră permanentă această colectivitate într-un proiect
multivalent al eliberării. Nu referindu-ne la o ideologie
clară, ci prin articulațiile realului.”20 Schizanaliza și
ecosofia se presupun reciproc, o ecologizare de orice
fel implică scanări sănătoase, diagnosticări atmosferice,
chiar mișcări de o mare subtilitate senzorial-emoțională.
Guattari nu se sfiește să re-problematizeze obsesii,
aproape irezolvabile în consumerismulatât de constant
pe reprimări: își manifestă retractilitatea față de liderii
carismatici, cere psihiatriei terapeuți-artiști care să
conștientieze gestul primirii banilor ca pe un interschimb
crunt-capitalist și să-și ajusteze/ reinventeze și cele mai
aparent inofensive tendințe de poziționare ideologică
față de pacient, se entuziasmează la ritualuri ce vin din
muzică, caută gândirea transversală, oblicul care să „kick
the habit”, o logică diferită „a asamblajelor existențial-
autoreferențiale angajate în durate ireversibile.”21 Totul
pentru o proliferare creativă, o logică non-intruzivă, logica
senzației, în termeni deleuzieni, ce întreiare perspectivele
hard care închid/ deschid problematizările: „logica
‚mijlocului inclus’, în care negrul și albul sunt indistincte,
în care frumosul coexistă cu urâtul, interiorul cu afară,
obiectul bun cu cel ‚rău’...”22 Reinventarea, transfigurarea,
metamorfoza (care este literală) vin din Sade sau Celine,
cei care-și înlocuiesc, prin scrâșniri discursive și ritmuri
nevăzute din scriitură, agresivitatea. Guattari reapelează la
conceptualizările lui Baetson (Steps to an Ecology of Mind),
cel care studiaze moduri de comunicare la balene, înainte
să devină antropologul cyber ce analizează doar diferențe,
complexe de diferențe sau la Virilo fixat pe politicile vitezei,
care privează oamenii de firescul dezvoltării lor (în War
and Cinema sau The Aesthetics of Disappereance sau The
Vision Machine), ale lui Alain Bombard („naufragiul
voluntar”), Reich (perspectiva sa hipersexualizantă,
libertină în raport cu realitatea - concomitent criticată
de Guattari) sau - cel mai important - Francisco Varela cu
a sa „mașină autopoetică” - autosuficiența subiectivității
ca totalitate spartă. Scrie Chaosmosis (ultima carte) ca
să iasă dintr-o depresie lungită pe doi ani, poietica e
sicronă invențiilor, fură/ împrumută, alipește și stâlcește
cuvinte pentru propriile concepte-afect (chaosmosis -
termenul joycean pentru a desemna acea narativitate
non-ceremonială, în rupturi a romanului său colaj,
semi-junk și pe blocuri de senzații, în limbaj deleuzian),
introduce schizanaliza pentru detectarea acelui „nucleul
a-semnificativ al subiectivizării”23, reabilitează fazele
de nonsens și de lapsus („Zen”) ca episoade de ruptură
ale familiarului și, poate cel mai important, readuce
în discuție potențialul de afectare a fluxurilor social-
economice prin arta performance-ului, moștenită de la
Artaud (teatrul cruzimii): „redă momentanul vertijului
emergenței de universuri care sunt simultan stranii și
familiare”24. Schizanalizează aproape agresiv, impunând o
estetică a reinventării etern-experimentale, ajunge la Jazz
și genealogii africane, se auto-afectează fericit prin crearea
pe nevăzute a propriului stil.
Note:
1. Deleuze Gilles, Guattari Felix, Ce este filosofia?, Ed. Pandora,
Târgoviște, p.46.
2. Ibidem, p.48.
3. Idem, p.69.
4. Idem, p.50.
5. Guattari Felix, Sheed Rosemary, Cooper David, Molecular
Revolution, Psychiatry and Politics, Penguin, 1984, p.55,
“Transference: desire re-established in a drastically reduced
space, a miserable litttle area of identification (the analyst’s
couch, his watching eye, his - supposelly attention ear[...]
The psychoanalytical transference, [...] leaves the patient
dangling in a vertigo of nothingness, a narcissistic passion
which, though less dangerous than then Russian roulette,
leads if successful to the same sort of irreversible fixation on
unimportant details which ends by withdrawing him from all
other social investments.”, (trad. mea).
6. Ibidem, p. 55, „[...] The truth is never to be found in the
direct experience of forces and relationships, but only by
juggling with clues and interpretations.”, (trad. mea).
7. Idem, p.55, “those signifying clues can essentially be
boiled down to familial representation [...] regression, so
redescovering his childhood as a refuge, negating the intense
experiences of the present, and therefore with no possible
relation to what the subject’s childhood was really like in
positive terms.”, (trad. mea).
8. Guattari Felix, Chaosophy - Texts and interviews 1972-
1977, Ed. Semiotexte, 2007, p. 193-194, “1. Irreversibility
of the event-encounter, which gives its stamp of authenticity,
of jamais-vu to the analytic process; 2. Singularisation [...] a
permanent availability to the occurence of any rupture of
meaning that takes place in opening a new constellation of
the universe of reference; 3. Heterogenesis [...] search for
the specificity of the ontological terrain from which diverse
partial components of subjectivation present themselves;
4.necessitation [...] obgligation of an affect/ percept/ concept
to be actualized in an existential territory marked by finitude
and the impossibility of being ‚translated’ into whatever
hermeneutic.” , (trad. mea).
9. Ibidem, p. 65-66, „[...] in this phenomenon crudely refered
as madness there are two things: a breaking through, which is
to say a sudden light, a wall that is superseded; and there’s a
rather different dimension which could be called a collapse.
[...] breaking through a wall is very, very difficult and if it’s
done too brutally then you crumble, you fall, you collapse.
[...] When Jaspers speaks of schizo process, he stresses the
coexistence of two elements: a kind of intrusion, the arrival
of something which is not even expressible, something which
is so formidable that it can only be spoken of with difficulty,
because it is something reperssed in our societies – and
therefore it comes close to coinciding with (here’s the second
element) a collapse. So we end up with the autistic schizo, the
one that stops moving, can remain immobile for years and
years.”, (trad. mea).
10. Guattari, Rosemary, Sheed, Cooper, Molecular Revolution,
Psychiatry and Politics, Ed. Penguin, 1984, p 52, “But the
worst threat to Kingsley Hall actually came from within;
though free from identifiable constraints, people still went
on silantly interiorizing social repressions; and, furthermore,
no one could escape the simplistic reduction of all things to
the same old triangle (father, mother and child) that confines
all situations that exeed what are considered the bounds of
normality within the mould of Oedipal psychoanalysis.”
(trad. mea).
11. Idem., p. 59., “From the first, what interested Mary Barnes
was not the family – it was society. But everything brought her
back to the family, sad to say, even her life at Kingsley Hall.
[…] The real analyst of Kingsley Hall was herself, she got the
fullest mileage out of all neurotic possibilities of the project,
all the underlying paranoia of Kingsley Hall.”, (trad. mea).
12. Guattari Felix, Chaosophy, Texts and interviews, 1972-
27
transilvania 11/2015
1977, Ed. Semiotexte, 2007, p. 132, „Remained the prisoner
of other walls, those he carries with himself; he has not yet
succeded in ridding himself of the worst constraint, the most
dangerous of the –double binds-, namely –psychoanalys- to
borrow Robert Castle’s apt expression – with its signifying,
interpretative delusion its echoed representations and its
derisive abyss. [...] For him, everything begins with the family.
[...] He tries to resolve the difficulty by taking refuge in an
Oriental type of meditation.[...] You don’t compromise with
Oedipus; as long as you don’t attack hard – [...] Throughout
the book [...] never a mention of a flow of money.” (trad. mea).
13. Idem, p. 172, “making love anywhere, as an alternative
togetting mired in discourse. [...] one can make love with
flowers, with science, with art, with machines, with social
groups [...] a nonhuman transexuality is established in the
social realm, that is to say, through a multiplicity of material
and semiotic fluxes.”, (trad. mea).
14. Idem, p. 191, “resultant of multiple and heterogenous
components: the register of language, nonverbal means of
communication, relations of architectural space, ethological
behaviors, economic status, social relations at all levels,
ethical and aesthetic aspirations, biological dimensions
[...] I don’t mean the use of the -chemical camisole- of the
neuroleptics in several psychiatric hospitals to neutralize
tha patients. Medications, like any other therapeutic vector,
must be -negotiated- with the patients; they require a delicate
appreciation of their effects; the dosage, the times taken have
to become the object of a sustained dialogue between the
patient and the doctor who prescribes them.” (trad. mea).
15. Ducrot Oswald, Qu-est que le structuralisme?, Editions du
Seuil, Paris, 1968, p. 70, “Pour un hjelmslevien une langue,
avant tout autre chose, est une combinatoire, et l’ibjet de
linguiste est de découvrir des régles de combinaison. Une
notion linguistique n’a donc de pertinence que si elle exprime
certaines possibilités et certaines imposibilité de groupement.”,
(trad. mea).
16. Ducrot Oswald, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique
linguistique, Ed. Hermann, Paris, 1972, p. 2, “demander,
ordonner, injurier” , (trad. mea).
17. Ibidem, p. 5, „tout un dispositif de conventions et de lois,
qui doit se comprendre comme un cadre institutionnel réglant
le débat des individus» , (trad. mea).
18. Ducrot Oswald, Qu-est que le structuralisme?, Editions du
Seuil, Paris, 1968, p. 16, “[...] la grammaire procure à l’enfant
un sentiment de rationalité dont les études littéraires ne lui
fourniront guère l’equivalent” , (trad. mea).
19. Negri Antonio, Guattari Felix, New spaces of liberty,
New Lines of Alliance, Communists like us, Ed. Semiotexte,
1990, Columbia University, NY, p. 108, “cooperative, plural,
anticentralist, anticroporatist, anti-racist, anti-sexist”, (trad.
mea).
20. Idem, p.120, “From now on, organizing signifies first:
work on oneself, in as much as one is a collective singularity;
construct and in a permanent way re-construct this collectivity
in a multivalent liberation project. Not in reference to a
directing ideology, but within the articulations of the real.”,
28
(trad. mea).
21. Guattari Felix, The Three Ecologies, Ed. The Athlon Press,
2000, p. 44, “of auto-referrential existential assemblages
engaging in irreversible durations» , (trad. mea).
22. Idem, p. 54, “the logic of ‘included middle’, in which black
and white are indistinct, where the beautiful coexists with
the ugly, the inside with the outside, the good object with the
‚bad’...”, (trad. mea)
23. Guattari Felix, Chaosmosis - An Ethico-Aesthetic Pradigm,
Ed. Indiana University Press, 1995, “a-signifying nuclei of
subjectivation” , (trad. mea).
24. Idem, p. 90, “delivers the instant to the vertigo of the
emergence of Universes that are simultaneously strange and
familiar” (trad. mea).
Bibliography:
Baetson Gregory,  Steps to an Ecology of Mind: Collected
Essays in Anthropology, Psychiatry, Evolution, and
Epistemology. Chicago, Illinois:  University of Chicago
Press
Bahtin, M.M., Probleme de literatură și estetică, Editura
Univers, 1989
Deleuze Gilles, Guattari Felix, Ce este filosofia?, Ed. Pandora,
Târgoviște
Deleuze, Gilles, Guattari Felix, Pentru o literatură minoră,
București, Editura Art, 2007
Deleuze, Gilles, Guattari Felix, AntiOedip.Capitalism și
schizofrenie, București, Editura Paralela 45, 2008
Deleuze, Gille, Guattari Felix, “Mii de platouri”, București,
Editura Art, 2013
Ducrot Oswald, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique
linguistique, Ed. Hermann, Paris, 1972,
Ducrot Oswald, Qu’est que le structuralisme?, Editions du
Seuil, Paris, 1968
Guattari Felix, Chaosmosis - An Ethico-Aesthetic Pradigm,
Ed. Indiana University Press, 1995
Guattari Felix, Chaosophy, Texts and interviews, 1972-1977,
Ed. Semiotexte, 2007
Guattari Felix, The Three Ecologies, Ed. The Athlon Press,
2000
Guattari Felix, Sheed Rosemary, Cooper David, Molecular
Revolution, Psychiatry and Politics, Penguin, 1984
Laing, R.D. (1960) The Divided Self: An Existential Study
in Sanity and Madness. Harmondsworth: Penguin.
Negri Antonio, Guattari Felix, New spaces of liberty, New
Lines of Alliance, Communists like us, Ed. Semiotexte,
1990, Columbia University, NY
Oury, Jean, Création et schizophrénie, éd. Galilée, Paris,
1989
Oury, Jean, Les séminaires de La Borde (1996-1997), Les
éditions du Champ social, Nîmes, 1998
Reich Wilhelm, The Discovery of Orgone, Volume 1:  The
Function of the Orgasm, 1942 (Die Entdeckung des
Orgons Erster Teil: Die Funktion des Orgasmus, translated
by Theodore P. Wolfe)