MASTERAT CERCETĂRI

CRIMINALISTICE APLICATE

Evoluţii în sociologia
devianţei
- suport de curs -
Ştefan Prună

978-606-8363-08-0
S.R.L.
2011
ACADEMIA DE POLIŢIE “ ALEXANDRU IOAN CUZA”

MASTER

EVOLUŢII ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI

suport de curs

profesor universitar doctor

Ştefan Prună

AIT Laboratories
Bucureşti 2011
978-606-8363-08-0
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Române
Ştefan, PRUNĂ
Evoluţii în sociologia devianţei / Prună Ştefan
Bucureşti: Editura AIT Laboratories s.r.l., decembrie 2011
ISBN: 978-606-8363-08-0

2
 Cuprins

Partea 1
Ordine socială şi devianţă

1. Individ şi societate, individ versus societate. Regulile lui Traian Herseni1

2. Definiţia şi problematica sociologiei şi a sociologiei devianţei
3. Consideraţii despre ordinea socială – o analiză comprehensivă
4. Problematica devianţei sociale – aparatul conceptual şi teoria

Partea 2
Normativitate socială şi comportament deviant

Introducere
1. Normele sociale: definiţii, caracteristici şi tipologie
2. Normativitate socială şi conformism social
3. Normativitate socială, control social şi sancţiuni sociale
4. Particularităţile comportamentului deviant

Partea 3
Dimensiunile şi abordarea criminalităţii

1. Crima din punct de vedere juridic şi psiho-sociologic

2 Confruntări teoretice ale explicării criminalităţii
3. Cauzele înfăptuirii crimelor şi starea de pericol
4. Dinamica actului criminal

Partea 4
Perspectivele psihosociologice ale victimologiei în analiza criminalităţii

1. Perspectivele istorice ale victimologiei

2. Conceptul de victimă, victimizare, victimizare judiciară
3. Responsabilitatea victimei in relaţia cu agresorul. Explicarea actului
agresional

1
Traian Herseni, Sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

3
Partea 5
Metode şi tehnici folosite în sociologia devianţei
1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică
2. Explicaţia în cercetarea sociologică – rolul ipotezelor
3. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă
4. Metodologia cercetării sociologice. Principalele metode şi tehnici

4
Partea 1
Ordine socială şi devianţă

1. Individ şi societate, individ versus societate. Regulile lui Traian

Herseni2

Probabil relaţia, raportul individ – societate, sub aspectele cele mai

generale, este sursa şi resursa ştiinţelor sociale. Individul, ca membru al
societăţii, societatea ca multiplu al individului, se intercondiţionează şi se
explică unul prin celălalt. Există o legătură organică şi un tot care transcede
atât complexitatea individului cât şi complexitatea societăţii.
Contractul social care asigură socialitatea devine uneori greu de suportat.
Oamenii au sentimentul că nu mai pot face faţă dificultăţilor din universul lor
cotidian (mediul familial, privat, organizaţional). Sentimentul de nesiguranţă
îl constituie schimbările aparent impersonale din structura societăţilor.
Evenimentele istoriei contemporane se prezintă ca succese, dar şi ca eşecuri
ale unor oameni văzuţi ca individualităţi. Viaţa individuală şi istoria societăţii
nu pot fi înţelese separat, ci asociate. Cu toate acestea, oamenii nu ştiu să facă
legătura dintre încercările prin care trec şi transformările istorice sau
contradicţiile instituţiilor sociale. Ei nu pot înţelege influenţele reciproce
dintre om şi societate, dintre biografie şi istorie, dintre “eu”şi lume. “ Ei nu
pot înfrunta dificultăţile personale în aşa fel încât să stăpânească
transformările structurale care de obicei le generează”. (C. Wright Mills,
Imaginaţia Sociologică)
Referindu-se la importanţa raporturilor individ – societate, Traian
Herseni, în manualul de Sociologie, explică următoarele trăsături
fundamentale:
- orice societate este formată din mai mulţi indivizi, iar indivizii se nasc
şi trăiesc întotdeauna asociaţi, de voie sau de nevoie, în diferite forme
de viaţă socială;
- vieţuitoare propriu-zise, cu o realitate biologică proprie, sunt numai
indivizii, societatea nu este decât o asociaţie formată din ei, o formă de
coexistenţă sau convieţuire, nu de existenţă sau vieţuire;
- termenii uzuali de existenţă socială sau viaţă socială n-au nici un înţeles
dacă se pierde din vedere că în realitate este vorba de o colectivitate de
oameni, adică de indivizi umani concreţi, cu o existenţă sau o viaţă
socială;
- o societate reprezintă, cel puţin prin reţeaua de relaţii interpersonale,
prin structura sau organizarea ei şi, în egală măsură, prin produsele şi
creaţiile de tot felul, mai mult decât suma aritmetică a indivizilor
componenţi, dar şi indivizii reprezintă unele realităţi care nu purced

2
Traian Herseni, Sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

5
 numai din societate şi cultură, ci şi din specia umană şi filogeneza ei, ca
şi din personalitatea, originalitatea şi creativitatea fiecărui ins în parte;
- o societate nu poate exista decât cu adeziunea indivizilor care o
compun, dar nu se cere consimţământul tuturor, nici cel puţin al
majorităţii: un număr restrâns, dar activ, care deţine mijloace suficiente
de constrângere şi dezinformare, îşi poate impune voinţa împotriva
unor mulţimi pasive sau lipsite de putere politică;
- exceptând unele comunităţi foarte mici, nestratificate şi nediferenţiate
funcţional decât într-o măsură redusă, în toate celelalte societăţi există
posibilitatea ca o parte mai mică sau mai mare de indivizi să fie, parţial
sau integral, unii împotriva altora şi totuşi să se supună, să participe la
desfăşurarea şi propăşirea lor, până se pregătesc sau se ivesc
împrejurări favorabile pentru o transformare paşnică sau violentă, de la
simple reforme până la revoluţii radicale;
- raporturile între indivizi şi societate variază de la un tip de societate la
altul şi, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la o perioadă de
dezvoltare la alta, de la o epocă istorică la alta.

2. Definiţia şi problematica sociologiei şi a sociologiei devianţei

În orice ştiinţă cel mai greu lucru este găsirea unei definiţii corecte, care
să exprime cu adevărat esenţialul preocupărilor din ştiinţa respectivă. Pentru
ştiinţele sociale, şi în special pentru sociologie şi sociologia devianţei, acest
lucru este şi mai evident. O definiţie cuprinzătoare a sociologiei considerăm
că este cea dată de Petre Andrei3 potrivit căreia aceasta reprezintă ştiinţa vieţii
sociale sau ştiinţa despre societate. Pe cât este de cuprinzătoare această
definiţie, pe atât este de generală şi mai mult induce în eroare decât lămureşte
lucrurile.
Sociologia a luat naştere din încercările oamenilor de a înţelege
schimbările extinse care au apărut în ultimele două sau trei secole în viaţa
socială a oamenilor, de la schimbări pe scară largă până la schimbări petrecute
în viaţa intimă şi personală. Sociologia este creaţia lumii moderne şi stă sub
semnul raţionalizării societăţilor şi înţelegerii ştiinţifice a schimbărilor care au
avut loc în dinamica şi statica lor (A. Giddens, 2001)4. Sociologia, dintre toate
ştiinţele sociale, examinează îndeaproape schimbarea şi conflictul la nivelul
societăţii.
Sintetizând, putem vorbi de existenţa a trei concepţii generale privind
obiectul interesului sociologic.
Prima dintre ele afirmă că obiectul propriu-zis al sociologiei este
structura socială, în sensul modelelor de relaţii, având existenţă independentă,

3
Petre Andrei, Opere sociologice, vol III, Ed. Academiei RSR, 1978
4
Anthony Giddens, Sociologie, Ed. All, 2001, Bucureşti

6
mai presus şi dincolo de indivizii sau grupurile care ocupă în fiecare moment
poziţii în aceste structuri. Această concepţie insistă pe interrelaţiile stabilite
între diferitele elemente ale societăţii. Diversele instituţii de rudenie,
economice, politice, religioase, mass-media, pot alcătui structura socială a
unei societăţi. Valorile sociale, rolurile, statusurile pot fi şi ele elemente ale
structurii.
Structura socială desemnează acele relaţii care sunt de maximă
importanţă pentru comportamentul membrilor societăţii, astfel încât dacă
aceste relaţii nu ar mai funcţiona, societatea nu ar mai putea exista în acea
formă. Marea problemă a acestei direcţii este că nu poate explica convingător
schimbarea socială, deoarece structurile implică stabilitatea în timp a
modelelor. A. Giddins, în lucrarea „A contemporary Critique of Historical
Materialism”, 1981, a propus o teorie a aşa numitei structurări, care afirmă că
structurile sunt ele însele duale, adică sunt atât mijlocul cât şi rezultatul
practicilor care alcătuiesc sistemele sociale. Structura modelează practicile
oamenilor, însă aceste practici constituie şi reproduc sistemele sociale.
Concepţiile care insistă pe structură se împart între cei pentru care
aceasta se referă la practicile sociale observabile – norme, roluri, valori – şi
cei pentru care structura prezintă principiile de bază – relaţiile faţă de
mijloacele de producţie, care de fapt modelează practicile sociale. Structural-
funcţionalismul se referă la prima situaţie. Structuraliştii (şi marxiştii
structuralişti) fac referire la cea de-a doua situaţie.
O a doua perspectivă consideră că obiectul sociologiei îl constituie
reprezentările colective în sens durkheimian – sensuri şi căi de organizare
cognitivă a lumii ce supravieţuiesc peste şi dincolo de indivizii care se
socializează prin intermediul lor. În termeni simpli reprezentările colective
desemnează ideile, credinţele şi valorile elaborate de către o colectivitate şi
care nu sunt reductibile ca actorii individuali. Durkheim foloseşte conceptul
pentru a găsi sursele solidarităţii sociale. Referindu-se la ele, în lucrarea
Formele elementare ale vieţii religioase, 1912, sociologul francez consideră
că acestea sunt create prin interacţiunea intensă a ritualurilor religioase şi,
fiind mai bogate decât activităţile individuale, ajung să fie autonome faţă de
grupul din care au provenit.
Reprezentările colective ordonează şi dau sens lumii, dar în acelaşi
timp exprimă, simbolizează şi interpretează relaţia socială. Conceptul
înlocuieşte noţiunea anterioară a lui Durkheim, de conştiinţă colectivă,
întrucât reprezentările colective ajung sa inhibe sau să stimuleze acţiunea
socială. Forţa sau autoritatea lor provin din faptul că sunt pe deplin ale noastre
şi totuşi exterioare individului.
De exemplu, limba este o reprezentare colectivă, există înainte de
naşterea noastră, continuă după moartea noastră, putem să o modificăm puţin
sau deloc.

7
 În fine, a treia perspectivă este cea conform căreia obiectul propriu-zis
al cercetării sociologice este acţiunea socială cu sens, în modul propus de
Max Weber. Presupunerea fundamentală a acestei abordări este că nu există
nimic în spatele cuvântului societate, acesta fiind un instrument analitic de
lucru, ci doar indivizi şi grupuri care intră în relaţii sociale unii cu alţii.
Această a treia perspectivă dezvoltă căi diferite de studiere a interacţiunii, din
care menţionăm:
- preocupările lui Weber legate de acţiunea raţională şi de relaţiile dintre
credinţe şi acţiuni
- interesul interacţionalismului simbolic privind producerea, menţinerea
şi transformarea sensurilor în interacţiunea faţă în faţă
- studiile etnometodologice despre construcţia realităţiilor sociale
După cum vom observa în continuare aceste trei perspective aproape că
epuizează toate concepţiile care încearcă să ofere o explicaţie a relaţiilor
sociale.
Societatea, ca mod de interexistenţă umană, este un obiectiv de studiu
complex, care poate fi abordat din mai multe puncte de vedere, fiind studiată
şi de alte ştiinţe cum ar fi: ştiinţele istorice, economia, ştiinţele politice,
ştiinţele juridice etc.. Deosebirile dintre sociologie şi alte ştiinţe sociale constă
în faptul că se ocupă de societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea
socială în toată complexitatea ei. Celelalte ştiinţe izolează unele aspecte sau
componente ale societăţii sau socialului.
Plecând de la raportul individ – societate, unii autori vorbesc de studiul
vieţii sociale sau al realităţii sociale, înţelegând prin aceasta fenomenele
rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se
află într-un spaţiu limitat (Jan Szczepanski)5.

Problematica sociologiei moderne

O altă soluţie, mai practică, pentru a depăşi definiţia destul de formală a
sociologiei, este aceea de a vedea ce este sociologia în realitate şi ce fac
efectiv sociologii. O privire atentă asupra problematicii sociologiei scoate în
evidenţă multitudinea de preocupări.
O sinteză, conform lui Alex Inkeles6, arată că sociologia se preocupă de
patru mari categorii de probleme:
1. Analiza sociologică
- cultura umană şi societatea
- perspectiva sociologică
- metoda ştiinţifică în ştiinţa socială
2. Unităţi primare ale vieţii sociale
- acte sociale şi relaţii sociale

5
Jan, Szczepanski, Elemente de sociologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
6
vezi Traian Herseni, op. cit., 1962

8
- personalitatea individuală
- grupurile
- comunităţile: urbane sau rurale
- asociaţiile
- populaţia
- societatea
3. Instituţiile sociale de bază
- familia şi rudenia
- economia
- politica şi dreptul
- religia
- educaţia şi ştiinţa
- recreaţia şi bunăstarea
- arta şi expresia
4. Procesele sociale fundamentale
- stratificarea şi diferenţierea
- cooperarea, acomodarea, asimilarea
- conflictele sociale
- comunicarea – inclusiv schimbarea opiniei
- socializarea şi îndoctrinarea
- evaluarea socială – studiul valorilor
- controlul social
- devierile sociale – devianţă şi delincvenţă
-integrarea socială
- schimbarea socială
O altă încercare de sintetizare a preocupărilor reale ale sociologilor se
referă la grupele de probleme:
1. cercetarea insituţiilor sociale: familia, instituţiile de educaţie, instituţiile
politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, religioase precum şi alte
forme de instituţii care apar în diverse grupuri sau colectivităţi;
2. cercetarea diferitelor tipuri de colectivităţi şi grupuri umane: colectivităţi
teritoriale, cum ar fi oraşul, satul, regiunea; categoriile profesionale, clasele
sociale sau castele; grupele sociale sau organizaţiile create pentru realizarea
anumitor sarcini;
3. cercetarea fenomenelor şi proceselor sociale cum ar fi procesele de
devianţă, procesele mobilităţii şi ale stabilităţii sociale; fenomene şi procese
care rezultă în urma răspândirii în masă a unor valori culturale sau a
informaţiilor media; conflictele care au loc în societate; urmările sociale ale
proceselor demografice etc.
Tematicile înfăţişate indică, în perspectiva cercetărilor sociologice
efective, două realităţi principale: unităţile şi instituţiile şi procesele sociale.
Dacă, în plan teoretic, sociologia studiază Societatea sau Socialul,
experienţa de zi cu zi, realitatea, nu ne oferă aşa ceva niciodată. Noi întâlnim

9
oameni asociaţi în diferite forme de viaţă colectivă, reprezentând grupări care
poartă denumirea de unităţi sociale sau, mai bine zis, unităţi de viaţă socială,
cum le numeşte Gusti. De aici şi posibilitatea de a defini mai concret
sociologia, nu numai ca ştiinţă a realităţii, ci şi ca ştiinţa formelor de viaţă
socială a oamenilor.
Instituţiile sociale sunt tot unităţi sociale, adică grupuri de oameni care
desfăşoară anumite activităţi împreună, caracteristica lor fiind aceea că au un
grad mare de obiectivare, sunt prestabilite faţă de indivizii care le servesc şi
funcţionează după reguli sau norme instituţionalizate. Folosim termenul de
instituţie în sens de unitate puternic reglementată din partea unor factori
sociali exteriori din afară. Acestea formează statica socială, structura socială
la un moment dat.
Ultima realitate o reprezintă procesele sociale fundamentale, care ţin de
dinamica socială şi care ne arată societatea în plină mişcare sau funcţionare,
ca şi schimbările şi transformările pe care le suferă neîncetat. La baza oricărei
dezvoltări sociale, adică trecerea spre trepte mai înalte de dezvoltare, stă
stratificarea şi diferenţierea. Reţinem în acest sens analiza lui Durkheim
privind diviziunea socială a muncii: solidaritatea mecanică (ia naştere din
asemănare) şi organică (ia naştere din diferenţiere).
Având în memorie aceste precizări, vă propunem două definiţii ale
sociologiei mai detaliate. Prima îi aparţine lui T. Herseni: sociologia este
ştiinţa modului colectiv de viaţă (existenţă, activitate) a oamenilor sub toate
formele sale reale, de la origine şi până în prezent, şi de pe întreaga suprafaţă
locuită a pământului.
A doua îi aparţine lui Jan Szczepanski: sociologia este ştiinţa despre
colectivităţile umane, obiectul acesteia îl constituie fenomele şi procesele de
apariţie a diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor
colectivităţi, fenomenele şi procesele care intervin în aceste colectivităţi, care
derivă din interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţele
coercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi
transformările care survin în cadrul lor.

Sociologia şi explicaţiile simţului comun. Imaginaţia sociologică

Primul lucru pe care încearcă să îl facă sociologia este să pună sub
semnul întrebării explicaţiile simţului comun, speculaţiile în abordarea
fenomenelor cu care ne confruntăm zilnic. Trebuie să admitem că fenomenele
şi procesele care au loc în diverse colectivităţi umane – familii, oraşe,
vecinătăţi, organizaţii, instituţii, sunt fenomene care ne înconjoară pe fiecare
dintre noi precum aerul, constituind ceva firesc. Întrebări de genul: De ce
oamenii care se cunosc se salută când se întâlnesc pe stradă? sau De ce îi
urmărim pe infractori? fac parte din preocupările sociologilor.

10
 Răspunsurile explicative ar veni repede. Oamenii se salută pentru că aşa
este obiceiul; organele competente îi urmăresc pe infractori deoarece sunt
chemate să asigure ordinea publică şi să ocrotească pe cetăţeni;
Astfel de explicaţii ne sunt suficiente în viaţa de toate zilele, dar la o
examinare mai atentă observăm că o necunoscută a fost înlocuită cu o alta cu
care suntem mai obişnuiţi.
Cu ce s-ar mai ocupa sociologul de vreme ce o astfel de cunoaştere
comună, intuitivă, este suficientă vieţii oamenilor?
Sociologia comună se bazează pe bunul simţ, pe generalizarea
experienţei cotidiene, adeseori în mod afectiv, nesistematic şi neverificat,
creând multe confuzii şi prejudecăţi. Sociologul se bazează pe cercetări
sistematice, pe utilizarea unui aparat conceptual stabilit, pe verificarea tezelor
şi ipotezelor. Deosebirile dintre acestea pot fi frapante.
Noi percepem lumea în funcţie de calitatea propriei noastre vieţi.
Sociologul se fereşte să gândească de o asemenea manieră. Datele vieţii
noastre sunt puternic influenţate de forţe sociale şi istorice. Înţelegerea
modalităţilor subtile, dar complexe şi profunde, în care vieţile reflectă
contextul experienţei noastre sociale este esenţială în abordarea sociologică.
(A. Giddens)7
A gândi în termeni sociologici – a tinde spre o privire mai
cuprinzătoare – înseamnă a cultiva imaginaţia la care se referă Mills.
Imaginaţia sociologică necesită să ne detaşăm de rutina familiară a vieţilor
noastre, pentru a putea privi altfel. Oamenilor le este greu să înţeleagă
raportul complex care există între tiparele vieţii lor şi desfăşurarea istoriei
omenirii, oamenii simpli nu îşi dau seama de rolul important pe care îl are
acest raport în evoluţia lor şi pentru natura schimbărilor la care participă.
Cu alte cuvinte, sociologia trebuie să investigheze conexiunile
dintre ceea ce face societatea cu noi şi ceea ce facem noi înşine din noi.
Activitatea noastră modelează lumea socială şi este, totodată, modelată
de ea.
Rezultatul principal al acestei imaginaţii se referă la ideea că individul
nu-şi poate înţelege propria sa experienţă şi nu îşi poate făuri destinul decât
dacă se situează în epocă. El nu îşi poate cunoaşte şansele în viaţă decât
înţelegându-le şi pe cele ale indivizilor care se află în aceleaşi circumstanţe cu
el. Imaginaţia sociologică ne înzestrează cu conştiinţă de sine – o cunoaştere
de sine mai profundă. Cu cât ştim mai bine despre motivele actelor noastre,
cât şi despre acţiunile în general al societăţii noastre, cu atât devenim mai
capabili în a influenţa propriul viitor.
Ca ramură a sociologiei, sociologia devianţei se centrează pe relaţia
dintre acţiunea umană şi ordinea socială care caracterizează orice formă de

7
Anthony Giddens, Sociologie, Ed. All, Bucureşti, 2000

11
viaţă socială8. Legătura inseparabilă dntre ordine socială şi sociologia
devianţei ne-a determinat să acordăm un spaţiu generos problemei ordinii
sociale, normativităţii şi sistemului sancţionatoriu.

3. Consideraţii despre ordinea socială – o analiză comprehensivă

Una din cele mai analizate şi cercetate probleme în ştiinţele sociale –

filosofie, etică, sociologie, drept - este problema ordinii sociale sau a
stabilităţii sociale, a echilibrului social, a armoniei sociale. Implicaţiile acestei
probleme depăşesc sfera sociologiei, cu toate că aceste concept ajută cel mai
mult această disciplină. Fie că punem în relaţie ordinea socială cu dreptatea
socială (justiţia socială), cu etica socială sau cu dreptul social, finalitatea
acestui demers stă în răspunsul la întrebările:Ce este ordinea socială? Cum se
construieşte ordinea socială? Cum se menţine ordinea socială?
Majoritatea concepţiilor despre ordinea socială pleacă de raportul dintre
individ şi societate. Individul nu poate trăi în afara societăţii, societatea nu
poate exista fără indivizi. În acest fel se intră într-un cerc vicios din care nu
poţi ieşi fără a pierde detalii sau fără a limita în vreun fel scenariul de început.
Relaţia profundă dintre individ şi societate, în fapt alţi indivizi, creează
realitatea socială. Ideea că nu există o ordine socială pură şi uşor de
identificat, ci o simbioză a mai multor ordini plasate în social, printre care şi
ordinea juridică, ia determinat pe sociologi, în special pe aceia din domeniul
sociologiei juridice să analizeze sistemul realităţii sociale. Un model pertinent
de analiză a realităţii sociale, pe care îl prezentăm detaliat, îi aparţine lui G.
Gurvich.
În sistemul realităţii sociale găsim la exterior, un prim strat format din
lucruri perceptibile şi persoane fizice: bazele geografice(importante în
conturarea dimensiunii geopolitice a spaţiului) şi demografice(importante în
conturarea strategiei legată de dinamica populaţiei în spaţiu şi timp) ale
societăţii, precum şi clădiri, mijloace de comunicare,unelte, produse
alimentareetc. Toate această suprafaţă materială a societăţii, spune Gurvich,
este socială numai în măsura în care aceasta este profund transfigurată prin
acţiunea umană colectivă şi încarcată de simboluri, idei, şi valorile atribuite
acestora de către mentalul colectiv. În fond, realitatea socială complexă există
doar prin acţiunea umană obiectivă şi subiectivă şi are sens doar raportată la
aceasta.
Dacă pătrundem mai adânc în sistemul realităţii sociale, întâlnim lângă
organizaţii şi instituţii, având caracter organizat, anumite suprastructuri, de
exemplu, comportamente colective, ierarhizate, centralizate, în conformitate

8
Vezi, Sorin Rădulescu, Sociologia devianţei, ed. Victor, 1998, Bucureşti

12
cu rigidele şi prestabilitele modele şi scheme de organizare specifice
organizaţiilor.
Aceste suprastructuri organizate execită un control, care poate fi mai
mult sau mai puţin formalizat, şi sunt separate de spontanul vieţii sociale de o
birocraţie (sau o formă instituţională de raţionalizare).
Evident organizaţiile înşăşi sunt parţiale (prin faptul că nu pot fi în
totalitate formalizate) şi aproape întotdeauna expresii inadecvate
ale unor straturi care, situate mai profund, reprezintă paşi imediaţi ai unei alte
realităţi sociale.
Astfel, ajungem la un strat cuprinzând modele de diferite feluri,
referitoare la imagini standardizate de comportamente colective. Acestea pot
fi permisive, flexibile, supuse unor modificări constante, începând de la rituri
şi tradiţii, care trec prin practici de zi cu zi şi de extindere, la moda neîncetat
în schimbare. Pe de altă parte, o distincţie clară trebuie făcută între modelele
non-simbolice, simple modele tehnice standardizate, cum ar fi aspectele
economice, şi modele simbolice-culturale, legate de valorile spirituale şi idei,
ceea ce reprezinta tărâmul de noetică, spiritual.
Sub acest strat, vom găsi comportamente colective neorganizate (sau
mai bine zis nestructurate) determinate de dinamica vieţii de zi cu zi. Aceste
comportamente obişnuite, tind să devină practici, de multe ori mergând
dincolo de modele cu care au fost asociate, putând chiar să modifice sau să
intre în conflict cu aceste modele. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci
când modelele simbolice culturale îşi pierd puterea şi nu mai corespund
realităţii menite să o simbolizeze.
Acest lucru ne conduce la un strat mai profund al realităţii sociale,
acela de simboluri sociale. Fără acestea, nici organizaţiile nici modelele
culturale, nici comportamentele colective, nu sunt posibile. Simbolurile nu
sunt simple expresii sau semne de ceva, asa cum sunt uneori cu totul eronat
definite. Cu atât mai puţin aceste simboluri sunt iluzii. Simbolurile sunt
expresiile inadecvate, sensibile faţă de semnificaţii spirituale, ţinând loc de
aparenţe şi lucruri în sine. Ele sunt intermediare între acestea două şi depind
de ambele. Ele dezvăluie simultan şi ascund, sau mai degrabă se dezvăluie
prin ascundere şi se ascund prin dezvaluire, cum arăta Gurvich. Ceea ce
exprimă şi ceea ce ascund este pe de o parte realitatea spirituală iar, pe altă
parte realitatea obiectivă (fizic, biologic, psihologic, sociologic). Simbolurile
sociale sunt astfel, simultan condiţionate de realitatea socială şi de spiritul
care se realizează prin intermediul lor; ele variază în funcţie de această
realitate, precum şi în funcţie de spirit. Aceste este motivul pentru care
simbolurile sunt în acelasi timp şi producătorii de realitate socială şi produse
ale acesteia.
Simbolurile sociale pot lua cele mai variate forme. Nu este limba
compusă din simboluri (simbolizând idei), prin care vom comunica? Nu este

13
poliţistul de la colţul străzii, un simbol al valorilor care semnifică ordinea
stabilită pentru un anumit grup?
Nu sunt normele de drept şi ale procedurilor judiciare simboluri ale
valorilor juridice şi ideile încorporate în anumite instituţii? Şi aşa mai departe
pentru celelalte tipuri de simboluri.
Intrând în subiect şi mai profund, vom găsi mai departe un strat de
comportamente colective care inovează, sparg tiparele, crează noi
modele. Aceste comportamente inovatoare şi imprevizibile din punct de
vedere social sunt deosebit de vizibile în situaţii de efervescenţă socială:
revoluţii, epoci mari de reformă, tulburări religioase, războaie, etc
Dar comportamente creative colective se desfăşoară în mod constant
mai mult sau mai puţin mod evident, viaţa socială fiind, dintr-un anumit punct
de vedere, o luptă permanentă între tradiţie şi revoluţie. Inovatoare şi creative,
sunt comportamentele colective care depind cel mai puţin de simboluri. Ele
anulează unele simboluri, slăbesc sau le schimbă pe celelalte, crează altele
noi. În ultimul caz aceste comportamente devin manifestări directe de
obligaţiuni sociale odihnindu-se pe intuiţiile colective de diferite grade, de
intensitate variabilă (masă, comunitate, comuniune).
Dincolo de comportamentele creative si neprevăzute social, ghidate de
simboluri şi modele culturale, vom găsi un tărâm de valori şi de idei colective
care au menirea să le inspire şi să servească drept bază pentru simboluri
spirituale. Cum vom decide dacă observăm comportamente artistice,
religioase, juridice, militare sau exerciţii de gimnastică, un act de curtoazie şi
aşa mai departe, dacă nu vom interpreta sensul interior al comportamentelor şi
al simbolurilor, dacă nu vom înţelege valorile şi ideile pe care actorii le
exprimă. Pe acest nivel al realităţii sociale, întâlnim intervenţia tărâmului
spiritual propriu, legat de domeniul de valori şi idei care sunt eterogene şi
ireductibile la fapte.
La diferite epoci, în diferite domenii culturale şi în diferite grupuri, apar
în mod constant noi sectoare, aspecte noi, iar alte aspecte de acest fel dispar.
Astfel, câmpul de vizibilitate din spaţiul spiritual poate fi şi ar trebui să fie
limitat şi, astfel, variază de la o epocă socială la altă epocă socială, de la o
structură socială la altă structură socială, fără niciun efect asupra obiectivităţii
sale.
Valorile spirituale şi ideile, particularizate cu referire la epoci sociale şi
structuri, trebuie să fie prinse, testate, şi experimentate. Aceasta presupune
existenţa mentalităţilor colective care aspiră spre astfel de valori şi idei. Aici
amintim de unul dintre cele mai adânci nivele ale realităţii sociale, nivelul de
mental colectiv în sine, stratul cel mai profund şi “invizibil” al realităţii
sociale. Modelul lui Gurvich este important pentru înţelegerea ordinii sociale
din cel puţin două motive:
- în primul rând suntem avertizaţi că realitatea socială este
compusă din mai multe straturi, întrepătrunse sau cuprinse unul

14
 în altul, care pot fi în echilibru sau nu şi care generează ordini
sociale secvenţiale care se contopesc într-o ordine socială
globală, efect al echilibrului social care se instaurează la un
moment dat;
- în al doilea rând, la baza realităţii sociale stă acţiunea colectivă
a indivizilor, modul în care oamenii, în mod liber, hotărăsc cum
să trăiască unii lângă alţii şi cum să se raporteze unii la alţii.
Toate teoriile şi modelele explicative care s-au concentrat asupra
problemei ordinii sociale au pornit de la individ, de la faptul că el trebuie să
facă primul pas. Fie că este vorba de contract sau consens, individul trebuie să
producă în interiorul său trecerea de la libertatea absolută (naturală ar spune
unii) când individul face ce vrea, la libertatea înţeleasă, când individul face ce
trebuie.
Fără această trecere, totul este utopie. Sistemele totalitare, sistemele
opresive, frica şi teama inoculată mulţimilor au arătat că nimic nu durează la
nesfârşit. Doar respectând libertatea de mişcare a indivizilor izolaţi sau
grupaţi se poate spera la o asemenea trecere. Fukuyama pe acestă abordare
mizează în lucrarea “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. Istoria se sfârşeşte
pentru că formele actuale de organizare socială şi politică, prin democraţia
liberală şi liberalismul economic, dezvoltă cea mai largă libertate de mişcare
pentru individ, libertate care nu mai poate fi lărgită în nici un fel.
Pentru a putea face trecerea de la libertatea absolută la cea înţeleasă,
individul trebuie să primească de la ceilalţi asigurări că va rămâne la fel de
liber. Trebuie construită o formă de organizare, cu tot ce presupune ea –
sarcini, reguli, valori, simboluri - în care individul să se simtă liber şi să le
lase celorlalţi posibilitatea de a se simţi şi ei liberi. În momentul în care se
realizează acest lucru vorbim despre o stare de echilibru sau despre ordinea
socială. Practic, prin ordinea socială scopurile individuale sunt coordonate
între ele.
Ordinea socială se referă la o modalitate de organizare între oameni
care să presupună reguli, norme şi valori care să facă posibilă coeziunea,
stabilitatea, funcţionalitatea şi finalitatea societăţii.

De ce învaţă indivizii să accepte ordinea socială?

În primul rând din interes, din faptul că ţintele lor, scopurile lor reclamă
acest lucru. Interesul este o trebuinţă care are, la un moment dat, o mare
importanţă pentru individ şi îi determină în mod direct comportamentul şi
conduita. Cu toate că oamenii sunt în mod natural gregari, adică pentru cei
mai mulţi dintre ei izolarea şi nu socialitatea produce simptome patologice de
nefericire9, există un fel de individualism primordial, generat de libertatea
absolută spre care tinde fiecare individ, efect al modului egoist în care

9
Francis Fukuyama, Marea ruptură, Ed. Humanitas, 2002, p. 193

15
indivizii vor să îşi atingă scopurile. Suntem de acord cu Mary Ann Glendon,10
care insistă pe ideea că oamenii sunt “deţinători singuratici de drepturi”, adică
indivizi fără inclinaţie naturală spre societate, ci care se asociază şi
cooperează în cadrul diferitelor activităţi pentru a-şi putea atinge scopurile
particulare, adică interesele.
În al doilea rând, din imitaţie. Oamenii respectă ordinea socială pur şi
simplu pentru că şi cei de lângă ei fac acelaşi lucru. Este un fel de contagiune
mentală, folosind un termen din psihologia mulţimilor. Legea imitaţiei a lui
Gabriel Tarde11 este una din cele mai interesante încercări de a explica rolul
pe care imitaţia îl are în viaţa noastră. Observăm cu uşurinţă un număr
important de asemănări ale comportamentelor sociale care nu sunt doar
rezultatul contextelor sociale ci şi al repetării. Ion Ungureanu consideră că
legile imitaţiei oferă cercetătorului social posibile traiectorii ale interacţiunii
fenomenelor sociale, a circulaţiei valorilor, mai degrabă, decât a grupurilor şi
fiinţelor sociale12. Important de subliniat este că suportul imitaţiei este
valoarea, ideea, şi mai puţin persoana în sine. Noi imităm, spre exemplu,
respectul pentru lege, corectitudinea, cinstea, observând ce fac ceilalţi,
persoane în care avem încredere, pe care le preţuim şi valorizăm. Imitaţia se
produce de jos în sus; sunt imitate valori promovate de persoane superioare
în raport cu noi. Copiii repetă multe din conduitele părinţilor, ucenicul din
conduita meşterului, etc.
În a treilea rând, oamenii respectă ordinea socială din obligaţie. Este
posibil ca individul să nu dorească să respecte o anume ordine, dar nu are cum
să evite acest lucru, deoarece îi poate pune în pericol integritatea fizică sau
psihică. Este posibil, pe de altă parte, ca individul să interiorizeze obligaţia, să
adere la ea din proprie voinţă. În oricare din aceste situaţii strategia de acţiune
pleacă de la existenţa unei limitări (orice obligaţie limitează prin natura ei)
care trebuie respectată, această respectare asigurând individului un confort
psihologic ( atât în situaţia în care are ceva de câştigat, cât şi în situaţia în care
îşi conservă poziţia. Nu câştigă nimic în plus ci se îngrijeşte să nu piardă ceea
ce are deja).
Logica obligaţiilor sociale (caracteristici)13:
- are caracter general, deoarece stipulează cerinţe concrete, valabile
pentru toţi indivizii care se află în situaţii sociale similare
- are un caracter impersonal, fiind emanaţia voinţei colective a grupului
social, a comunităţii sau a societăţii care a adoptat obligaţia respectivă
- se aplică ca urmare a instituirii unui sistem complex de recompense şi
pedepse. Ce câştig dacă respect obligaţia? Ce pierd dacă nu respect
obligaţia?
10
Mary Ann Glendon, Rights Talk, Free Press, New York, 1991
11
Gabriel Tarde, Les lois de l`imitation, Paris, F. Alcan, 1895
12
Ion Ungureanu, op. cit., 1990, p.174
13
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.39

16
 - implică libertatea de acţiune şi voinţă a indivizilor care, în îndeplinirea
acţiunii, trebuie să elimine influenţa circumstanţelor favorabile.
Obligaţia trebuie să dezvolte responsabilitatea şi libertatea înţeleasă.
Obligaţia respectată creează coeziune socială/solidaritate respect pentru
autoritate
Ordinea socială creează drepturi şi obligaţii. Oamenii nu văd, din
păcate, decât drepturile. Obligaţiile, cu toate că sunt fundamentale, iar
procesul de socializare trebuie să scoată în evidenţă acest lucru, sunt
considerate un rău necesar, un spaţiu al nimănui.
Nici o grupare umană nu se constituie în vedere îndeplinirii unor
obligaţii ci în vederea promovării unor drepturi. Viaţa socială este
gândită prin prisma drepturilor, educaţia se face în raport cu drepturile
indivizilor, există drepturi ale omului, există o cartă universală a
drepturilor omului, există chiar un drept al drepturilor omului. Nu există o
cartă a obligaţiilor omului sau un drept al obligaţiilor omului, instrumente
ce ar aduce obligaţia în firesc, în normal, în cotidian, aşa cum au fost aduse
drepturile. Ca şi cum drepturile ar fi de la sine înţelese, iar obligaţiile ar fi
înţelese doar prin raportare la drepturi. Această strategie universală de
gestionare a obligaţiei sociale a transformat-o într-o “pisică neagră” sau
într-o „pasă proastă”, şi care reclamă acţiuni în afara normalului pentru
depăşirea ei.

Ce este ordinea socială ?

Primul lucru care trebuie spus când analizăm termenul de ordine socială
este faptul că acesta a cunoscut multe accepţiuni şi sensuri, plecând de la
fundamentele sociale şi normative ale ordinii sociale şi până la
mecanismele de natură internă sau externă care fac posibilă adeziunea
oamenilor la ordinea socială sau fac posibilă înlocuirea ei cu o alta.14
Sociologul Dan Banciu, citându-l pe Cohen15 arată că definirea termenului
de ordine socială se poate face în mai multe feluri, astfel:
- ordinea socială se referă la existenţa unor restrângeri şi constrângeri a
indivizilor, pentru a preveni actele de dezordine şi violenţă din
societate;
- ordinea socială se referă la existenţa unor reciprocităţi între indivizi – în
viaţa socială conduita lor nu este întâmplătoare, ci reciprocă sau
complementară faţă de conduita celorlalţi;
- ordinea socială include elementul de predictibilitate, întrucât indivizii
nu pot acţiona social în mod raţional decât atunci când sunt siguri de
reacţiile celorlalţi, când au idee despre ce pot “aştepta” unii de la alţii;

14
Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucreşti, 1995, p.73
15
Percy Cohen, Modern Social Theory. London. Heinemann Educational Books, 1968

17
 - ordinea socială implică sensul de compatibilitate, care presupune
îndeplinirea corelativă a drepturilor şi obligaţiilor asumate de indivizi
atunci când iniţiază diferite acţiuni;
- ordinea socială vizează persistenţa spaţială şi temporară a anumitor
valori şi norme sociale fundamentale care trebuie să rămână
neschimbate sau relativ neschimbate pentru mai mult timp 16

Considerăm că ordinea socială se referă la stabilitatea şi echilibrul

social, determinate de modul specific de reglare a raporturilor sociale
între indivizi sau grupuri prin anumite norme( legi, reguli, cutume,
drepturi şi obligaţii), recunoscute social, la un moment dat.

Ea este un factor “orchestrator” şi reglator al diversităţii

comportamentelor, acţiunilor indivizilor sau a diferitelor asocierii ale
acestora şi presupune câteva condiţii de principiu.17
- existenţa unui corp de legi, regulamente sau norme morale care să îl
atenţioneze pe individ asupra modului cum trebuie să se comporte în
spaţiul social. S-a discutat mult dacă esenţa ordinii sociale stă într-un
“corp de norme” sau ea trebuie raportată la asigurarea echilibrului
social şi a stabilităţii. Prin definiţia pe care am dat-o, noi considerăm că
finalitatea ordinii sociale stă în atingerea unei stări de echilibru. Aşa
cum individul „simte” când se instalează echilibrul în viaţa lui şi
societatea “simte” când se atinge această condiţie, şi ordinea socială
este manifestă.
- existenţa unor instituţii sociale ale căror activităţi independente permit
o funcţionare optimă. Funcţionarea optimă a unor instituţii este unul din
indicatorii cei mai însemnaţi pentru a a conştientiza această stare.
Specializarea şi profesionalizarea au făcut ca societăţile să încredinţeze
acest serviciu unor instanţe bine precizate care lucrează împreună dar
independent pentru implementarea stării de bine.
- totalitatea poziţiilor sociale ierarhice în baza cărora apare posibilă
coordonarea unor activităţi, elaborarea şi îndeplinirea unor decizii
(manifestarea unei autorităţii). Pentru Weber manifestarea autorităţii
era importantă pentru a putea explica modul cum se desfăşoară relaţiile
intersubiective între indivizi. Observând că relaţiile sunt asimetrice - un
individ este în poziţie dominantă iar altul în poziţie dominată -
sociologul germen nu se întreabă de ce domină individul ci de ce acesta
acceptă dominaţia. În acest fel, studiul autorităţii şi al legitimităţii ei
devine important pentru a înţelege sensurile pe care indivizii le dau

16
vezi Dan Banciu, op. cit., 1995, p.74
17
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.40

18
 acţiunii lor şi ale altora şi pentru a înţelege procesul larg de
raţionalizare a societăţii.
În funcţie de modul cum a fost definită ordinea socială, au fost evidenţiate
şi caracteristicile acesteia.
Caracteristicile ordinii sociale vizează:
- ordinea socială se materializează într-o stare de echilibru sau, mai
bine spus, îşi găseşte împlinirea în stabilitatea socială. O ordine socială,
fie sub forma contractului sau a consensului, are valoare doar dacă prin
ea este asigurat echilibru social.
- ea nu desfiinţează dezordinea socială ci, dimpotrivă, în acelaşi timp,
menţine dezordinea socială între anumite limite. Ordinea socială
include şi contrariul său, acela de dezordine socială. Ruptura dintre ele
nu este totală, în sensul că, într-o ordine socială nu există dezordine, iar
într-o dezordine nu există ordine. Putem spune că individul are o
atracţie specială faţă de ilicit, faţă de ceea ce este interzis şi chiar faţă
de dezordine. Lăsat liber să se manifeste după cum consideră de
cuviinţă, individul tinde mai degrabă spre dezordine decât spre ordine,
fie şi pentru faptul că încearcă să îşi atingă interesele personale fără
restricţii. Societatea cunoaşte aceste dorinţe ascunse ale indivizilor şi
permite dezordinea în anumite limite. Conceptele de aşteptare şi
toleranţă socială sugerează în mod direct permisivitatea unor abateri de
la ordine care sunt acceptate social. Aceste abateri reprezintă
dezordinea socială acceptată de către societate.
- este condiţionată istoric – în sensul în care o ordine socială este un
produs al sistemului cultural şi se modifică odată cu modificarea
acestui sistem. Perspectiva istorică a evenimentelor este suficientă
pentru a observa acest lucru. În ciuda unor eforturi de a închide istoria
şi a permanentiza o stare de fapt – vezi Hegel, Marx sau Fukuyama -
structurile şi produsele sociale rămân, încă, condiţionate istoric
- este relativă. Nu există cea mai bună ordine sau o ordine eternă,
imuabilă. Relativismul ordinii sociale este o condiţie a capacităţii
omului de a o perfecţiona, de a căuta maniera cea mai eficientă de a
regla raporturile dintre oameni, de a găsi “cel mai bun cifru”, dar
niciodată “cifrul”.
- are caracter coercitiv. Cu toate că există curente care insistă pe ideea
consensului, respingând caracterul coercitiv al ordinii sociale,
considerăm că această caracteristică este reală. Oamenii nu sunt încă
pregătiţi cu adevărat să facă pasul de la libertatea absolută la cea
înţeleasă şi nici nu vor fi pregătiţi curând. Caracterul coercitiv este o
garanţie că ordinea socială este admisă de marea majoritate a
indivizilor.

Sursele ordinii sociale în viziunea lui lui Fukuyama

19
 Analiza elementelor sociale care generează ordine socială este
importantă pentru a în‟elege atât modelele explicative ale ordinii social cât şi
principalele teorii sociologice care fundamentează construcţia şi
funcţionalitatea acestui fenomen social.
Francis Fukuyama18 împarte sursele ordinii sociale pe două axe:
raţional – neraţional şi generate ierarhic – generate spontan. În felul acesta
autorul construieşte patru cadrane: surse raţionale şi generate ierarhic, surse
raţionale şi generate spontan, surse generate ierarhic şi neraţionale şi surse
generate spontan şi neraţionale.
Sursele raţionale şi generate ierarhic - sunt surse construite prin aportul
indivizilor şi care sunt materializate în documente scrise, formale. Acestea
sunt ingineria socială, constituţiile şi legea scrisă. Ingineria socială se referă la
posibilitatea guvernelor de a modela şi administra trăsături cheie ale
societăţii, la fel ca în economie, presupunând că se pot obţine informaţii
adecvate despre tendinţele spontane prin intermediul indicatorilor sociali şi al
rapoartelor privind tendinţele sociale.
Sursele raţionale şi generate spontan - sunt surse construite prin aportul
indivizilor dar care nu sunt reglementate formal ci sunt transmise prin viu
grai. Aici sunt incluse piaţa – ca manieră de gestionare spontană a cererii şi
ofertei sociale între indivizi; dreptul cutumiar – formă de drept în formă orală,
care promovează norme generale, fundamentate pe observarea uniformităţilor
asupra situaţiilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi
considerate drepte; capitalul social – asocieri individuale informale („melcii
fără casă”)
Sursele neraţionale şi generate ierarhic - sunt surse transindividuale, ce
au la bază trăiri colective şi care sunt reglementate formal – religia revelată,
oficială a unui stat, recunoascută de o structură de stat.
Sursele neraţonale şi generate spontan - sunt trasnindividuale şi
reglementate informal, în afara documentelor ofieciale. Aici intră tradiţia
istorică, religia populară, tabuurile legate de incest, normele întemeiate
biologic.

Paradigme ale explicării ordinii sociale

Ideea caracterului relativ a ordinii sociale implică faptul că au existat,
există şi probabil vor exista încercări de a fundamenta teoretic acest produs
social.
Din punct de vedere istoric construcţia ordinii sociale s-a realizat pe două
mari direcţii:19
- o primă direcţie în care ordinea socială era văzută ca o emanaţie a
autorităţii, cu accent pe factorul coercitiv, pe controlul social instituit

18
Francis Fukuyama, op. cit., 2002, p.177
19
Dan Banciu, op. cit., 1995, p.75

20
 asupra conduitelor şi asupra sancţiunilor. Această construcţie a ordinii
sociale dă naştere la conflicte între indivizii care luptă pentru poziţii de
putere. Cine face parte din autoritate doreşte să rămână pe loc şi să
exercite puterea în continuare, iar cine nu face parte doreşte o altă
ordine construită de o altă autoritate din care să facă şi ei parte.
- a doua direcţie, în care ordinea socială este văzută ca produs al
totalităţii acţiunilor şi intereselor generate de indivizii care participă la
viaţa socială. Din această ultimă perspectivă putem analiza, mai
departe, construcţia ordinii sociale pe alte două direcţii:
- prima direcţie explică ordinea socială ca fiind rezultatul unui
contract stabilit deliberat de către indivizii care consideră că este în
interesul lor să facă acest lucru (motivaţia acceptării fiind promovarea
intereselor);
- a doua direcţie susţine că ordinea socială este rezultatul unor
consecinţe neintenţionate ale indivizilor care îşi urmăresc fiecare
separat interesele proprii.20 Indivizii descoperă în mod spontan,
întâmplător, faptul că ordinea este în interesul lor şi abia după aceea
acceptă în mod deliberat acest lucru. Este o perspectivă care se aproprie
de teorema normei emergente a lui N, Smelser, care stipulează faptul că
dacă într-un grup nu există norme ele vor apare spontan datorită logicii
evenimentelor, indivizii urmând să le raţionalizeze ulterior.

Trăsăturile ordinii sociale văzută ca emanaţie a autorităţii:21

- ca formă de raţionalizare a vieţii sociale presupune abandonul libertăţii
individuale în favoarea alcătuirii unei autorităţi sociale;
- premisa de bază a existenţei ordinii sociale o reprezintă standardizarea
conduitelor, introducerea lor într-un cod supus controlului public;
- legea este un act voluntar de renunţare a omului la dreptul său natural
în favoarea unui contract social; în acest fel dreptul este văzut ca un
ansamblu de valori care stabileşte limita de manifestare a individului;
- ordinea socială se sprijină pe un sistem de sancţiuni - drepturi şi
obligaţii, pedepse şi recompense;
- presupune instituirea unor forme de control social formalizat care să
aibă capacitatea şi autoritatea necesară de a distribui în mod competent
sancţiunile
- fiecare actor social trebuie să fie convins că atât timp cât respectă
ordinea socială, primeşte genul de reglementări adecvate
comportamentului său. Individul acţionează ca un “egoist raţional”,

20
P. Cohen, op. cit., 1995.
21
Vezi Sorin Rădulescu, op. cit., 1994, p.43

21
 respectând autoritatea numai dacă sunt satisfăcute aşteptările aprioric
formulate22;
- ordinea socială are la bază logica obligaţiilor sociale;
- permite cooperarea în grupuri sociale şi legitimează autoritatea.

Văzută în acest fel, proprietatea fundamentală a ordinii sociale se referă la

obligaţia individului de a asculta de o autoritate convins fiind că în acest
mod îşi va putea satisface interesele

Trăsăturile ordinii sociale văzută ca produs al activităţii raţionale a

indivizilor:23
- ordinea socială este rezultatul internalizării normelor sociale care
implică autocontrolul activităţilor întreprinse şi auto-organizare;
- este determinată de capacitatea indivizilor de a produce capital social,
în sensul dat de Fukuyama24, respectiv set de valori informale
împărtăşite de membrii unui grup şi care le permite să colaboreze între
ei ( să îşi regleze raporturile);
- conformarea se face prin control interiorizat prin care aspiraţia către
putere este înlocuită de un sentiment al comuniunii cu celălalt;
- logica obligaţiilor sociale este înlocuită cu logica consensului;
- libertatea absolută a individului se transformă în liberate înţeleasă.

Văzută în acest sens proprietatea fundamentală a ordinii sociale se referă la

capacitatea indivizilor de a internaliza normele, sub aspect individual, şi de a
crea capital social.
Din analiza comparativă a celor două direcţii putem înţelege principalele
aspecte pozitive ale ordinii sociale, şi anume:
- ţine sub control agresivitatea indivizilor şi reduce incertitudinile şi
situaţiile dilematice din viaţa socială a indivizilor;
- asigură coordonarea activităţilor sociale – ori prin manifestarea
autorităţii ori prin activitatea raţională a indivizilor;
- facilitează continuitatea vieţii sociale şi stabilitatea acesteia;
- permite predictibilitatea conduitelor umane şi dă posibilitatea
indivizilor să aproximeze conduita celorlalţi şi, în felul acesta, să-şi
corecteze propria conduită în raport cu ale celorlalţi

22
vezi M. Hechter, When Actors Comply. Monitoring Costs and the produsction of
Social Order, in “Acta Sociologica”, Oslo, 1984
23
Sorin Rădulescu, 1994, op. cit., p. 44-45
24
Francis Fukuyama, Marea Ruptură, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.26

22
Teorii sociologice privind ordinea socială
Teorii ale contractului social includem aici concepţia lui Hobbes- ordine
socială bazată pe contract social spontan şi cea a lui Rousseau – ordine socială
bazată pe contract social raţionalizat.
Conform acestei teorii, ordinea socială este efectul unui contract
spontan/raţional, intervenit între indivizi ca urmare a trecerii de la o stare de
natură caracterizată prin absenţa oricărei reglementări normative la o stare
socială reglementată de autoritatea legii.
Teorii ale “intereselor” sau legitimării sensurilor reprezentanţi: Weber,
şcoala americană – Parsons, Merton, Mills.
Principalele idei promovate de aceste teorii se rezumă la25:
- urmărindu-şi scopurile personale indivizii caută cele mai bune mijloace
pentru a le realiza – principiul raţionalităţii;
- printre aceste mijloace se numără necesitatea de a intra în raporturi de
dependenţă cu alţi indivizi, astfel ca ghidarea acţiunii personale să se
facă în funcţie de interesele celorlalţi – interacţiune;
- această interacţiune este posibil să genereze tensiuni inerente urmăririi
aceloraşi scopuri – legitimarea conflictelor;
- treptat individul va înţelege că interesele sale vor fi mai eficient
îndeplinite dacă va evita conflictele şi va coopera cu ceilalţi –
cooperare;
- o asemenea ajustare între interese va genera, cu timpul, o formă de
organizare socială bazată pe aşteptări reciproce între conduite şi pe
modificarea acestora până se stabileşte un anumit echilibru –
manifestarea reciprocităţii;
- întrucât ajustarea intereselor nu este niciodată pe deplin realizată, există
permanent posibilitatea ca indivizii să dezvolte noi interese, iar
procesul să se reia de la capăt – schimbarea socială.

Teorii ale consensului – P. Cohen26

Principalele idei, considerate semnificative, pentru această directie sunt:
- există o identitate distinctă a actorilor sociali bazată pe adeziunea lor
conştientă la un set de valori şi norme comune;
- acceptarea de către indivizi a unor scopuri comune, implicit a unor
mijloace specifice – permisiuni şi interdicţii - prin care pot fi realizate
aceste scopuri;
- împărtăşirea anumitor valori comune de către membri ei dă
posibilitatea societăţii să găsească mijloacele cele mai adecvate de a
reconcilia interesele conflictuale şi de a utiliza mijloace coercitive
legitime în interesul coeziunii sociale;

25
vezi S. Rădulescu, op. cit., 1994.
26
P. Cohen, op. cit., 1968

23
 - posibilele cazuri de devianţă sunt determinate de faptul că oamenii nu
adoptă cu toţii aceleaşi valori – mecanismele socializării diferenţiate.

O analiză comparativă a acestor teorii scoate în evidenţă următoarele27:

- viaţa socială este esenţialmente modelabilă şi predictibilă, făcând posibil
standardizarea unor conduite tip;
- personalitatea umană poate fi împlinită numai prin asociere cu
personalitatea celorlalţi;
- noţiunile de ordine socială sau organizare socială pot fi înţelese în raport cu
interpretarea lor ca sistem social definit prin funcţii şi structuri specifice;
- conflictul, tensiunea şi instabilitatea socială nu sunt numai stări normale dar,
adeseori chiar aspecte dezirabile – dorite – ale sistemelor sociale viabile;
natura specifică a vieţii sociale, care solicită imperios schimbarea implică atât
stabilitatea cât şi instabilitatea, atât consensul cât şi disensul;
- interacţiunea socială şi exercitarea rolurilor sociale în vederea promovării
unei ordini sociale alcătuiesc esenţa cea mai profundă a vieţii umane;
- tot ceea ce este distinctiv uman provine numai din socialitate, din procesul
de socializare a fiinţei umane.

Ordinea juridică – fundamentul ordinii sociale

Ordinea juridică ca parte importantă a ordinii sociale, impune
indivizilor să exercite numai acele acţiuni şi să manifeste numai acele
conduite compatibile cu prevederile legale. Sociologul Dan Banciu28, citându-
l pe J. Rawls, consideră că ordinea juridică este o ordine coercitivă a normelor
publice adresate persoanelor raţionale, în scopul reglementării
comportamentului lor şi asigurării cadrului necesar cooperării sociale.
Ion Vlăduţ defineşte ordinea juridică ca fiind ansamblul normelor
juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor.29Ea este o realitate
juridică ce corespunde unei anumite colectivităţi. În interiorul aceleaşi
societăţi nu pot funcţiona mai multe ordini juridice. “ Două ordini juridice
distincte, independente, nu pot fi valabile simultan pentru aceleaşi persoane,
pentru acelaşi teritoriu, în decursul aceleeaşi perioade de timp”30
Aceasta este deosebirea fundamentală dintre ordinea socială şi cea
juridică. O societate poate susţine mai multe ordini sociale dar numai o
singură ordine juridică, creaţie a statului care poate fi, la un moment dat,
parţial diferită de ordinea socială. Echilibrul juridic nu se construieşte ci este
dat el poate altera echilibrul social sau, dimpotrivă, îl poate promova.

27
Harold Hodges, Conflict and Consensus, An Introduction to Sociology, New York,
Harper and Row Publishers, 1971, apud S. Rădulescu, op. cit. 1994, p.94
28
Dan Banciu, op. cit., p83
29
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
30
R. Pinto, M. Grawitz, Methodes des scientes sociales, troisieme Edition, Paris,
Dalloz, 1969

24
Ordinea juridică a apărut deoarece oamenii au avut rezerve asupra ordinii
sociale şi asupra eficacităţii acesteia. Ordinea juridică este necesară din cel
puţin trei motive:
- oamenii sunt sau pot deveni suspicioşi cu privire la respectarea
propriilor drepturi şi acţiuni de către ceilalţi oameni;
- în nici o societate nu poate exista un consens absolut, fapt ce generează
intenţia de încălcare a drepturilor celorlalţi;
- constituie o soluţie la problemele generate de tendinţa spre dezordine
deoarece dezvoltă mecanisme de coerciţie şi constrângere mai
puternice decât ordinea socială.
Ordinea juridică este o garanţie în plus pe care indivizii au hotărât să o
construiască, promovând o stabilitate normativă şi reglementând raporturile
dintre ei prin mecanisme instituţionalizate. Din aceste motive a apărut
necesitatea creării unor mecanisme coercitive şi de constrângere care să
impună respectarea normelor şi a regulilor de conduită statuate social în
formă scrisă.
Profesorul Costică Voicu îl citează pe Vintilă Dongoroz cu referire la
ordinea socială şi legătura ei cu ordinea juridică: “ordinea implică existenţa
unor reguli de conduită, care să arate fiecăruia cum trebuie să se poarte, ce
conduită trebuie să aibă în cadrul vieţii sale. Înfăptuirea ordinii sociale se face
cu ajutorul regulilor de conduită. În această înfăptuire a ordinii sociale au
concurat, de-a lungul veacurilor, obiceiurile, prescripţiile religioase,
preceptele morale şi rânduielile dreptului(ordinea juridică, dreptul”31
Ordinea juridică înseamnă reglementarea vieţii de relaţie a societăţii cu
ajutorul regulilor de drept, a normelor juridice.

4. Problematica devianţei sociale – aparatul conceptual şi teoria

Orice devianţă se naşte din depăşirea unei limite adesea imperceptibile

dincolo de care un act, o atitudine sau un eveniment nu mai este considerat
acceptabil, conformist.32 Un comportament deviant este, în acest sens, un
comportament atipic care încalcă normele sociale recunoscute intrând în
dezacord cu standardele acceptate social.
Un comportament standard ne arată limitele între care pot să acţioneze
fără a ieşi din sfera conformismului. Din acest punct de vedere conformismul
devine un indicator pentru măsurarea devianţei. Este un motiv serios care îi
determină pe sociologi să admită faptul că devianţa este o abatere a cărei
natură poate fi stabilită numai în raport cu o anumită definiţie a conformităţii.
Cu această idee este de acord şi Giddens atunci când defineşte devianţa
drept nonconformism faţă de un set de norme care sunt acceptate de un număr

31
Costică Voicu, op. cit., 2004, p. 62
32
Albert Ogien, Sociologia devianţei, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p.231

25
semnificativ de oameni în cadrul unei comunităţi33. După cum se observă nici
o analiză serioasă asupra devianţei nu trece cu vederea normele: prin luarea în
considerare a regulilor care sunt respectate şi a regulilor care sunt încălcate de
oameni.
Nici un individ nu încalcă toate regulile, după cum nici un individ nu se
conformează tuturor regulilor existente. Această observaţie pune în evidenţă
ideea de acord şi pe cea de dezacord în privinţa acestor reguli. Încălcarea unor
reguli care sunt respectate de marea majoritate a celorlalţi va atrage după sine
dezacordul din partea acestora pe când încălcarea unor reguli care sunt
încălcate de marea majoritate a celorlalţi atrage după sine un acord din partea
lor. Devianţa apare în această situaţie ca fiind, mai degrabă, o stare de relaţie
decât de fapt.
Consensul de grup şi conformismul sunt necesare pentru ca grupul să-şi
atingă scopurile. Dezacordul este ameninţător pentru membrii grupului şi este
perceput ca fiind contraproductiv. De aceea, el provoacă iritare şi determină
aplicarea sancţiunilor sociale. Dezacordul cu o majoritate înseamnă insultarea
acesteia chiar şi în condiţiile în care comportamentul deviantului este raţional,
adică îndreptăţit. Pe de altă parte, atunci când unele persoane afirmă o opinie
contrară celei a majorităţii, ei determină creşterea nesiguranţei şi dezordinii în
cadrul grupului, fiind etichetaţi drept devianţi. Aceste simple observaţii ne
atenţionează asupra faptului că devianţa nu este atât de uşor de definit.
În primul rând, disticţia între actul deviant şi cel conformist nu este
niciodată fixă, în special în zona imediată conformismului, la nivelul unei
“devianţe conformiste”.
În al doilea rând, fiind, la prima vedere, un atac la adresa normelor şi a
conformismului, ea pune sub semnul întrebării ordinea socială, normalitatea.
Din acest punct de vedere sociologii trebuie să răspundă la întrebări cheie şi
complicate:” de ce o societate produce devianţă? Şi care sunt cauzele
devianţei văzută ca problemă socială?
În al treilea rând, trebuie să luăm în considerare faptul că există mai
multe tipuri de comportament deviant, de la comportamentul excentric până la
comportamente aberante şi delincvente. J. Fichter34 distinge, între aceste tipuri
de comportament, atât tipuri deviante pozitive, în situaţia în care individul se
abate de la stereotipurile conformităţii sociale şi adoptă norme şi valori
superioare, cât şi tipuri deviante negative, în situaţia în care îndividul încalcă
prescripţiile unei norme văzută de el ca inferioară şi inutilă, dar văzută de
majoritatea celolalţi ca fiind medie şi utilă.

Definirea devianţei sociale

33
A. Giddens, Sociologie, Ed. All, Bucureşti, 2000.
34
J. Fichter, la sociologie. Notions de base, paris, Edition Universit., 1960

26
Maurice Cusson35defineşte devianţa ca fiind ansamblul conduitelor şi stărilor
pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele
sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor
reprobare şi sancţiuni. În încercarea de a lămuri definiţia autorul analizează
temenii pe care îi consideră importanţi şi anume:
- aşteptări, norme, valori – devianţa apare ca o activitate care
dezamăgeşte o aşteptare, violează o normă sau neagă o valoare.
Devianţa nu poate fi definită în afara unui univers normativ. Nu putem
vorbi despre persoane deviante dacă nu există în experienţa noastră idei
clare despre drept-nedrept, adevărat-fals, bine-rău;
- interacţiunea – devianţa este un fapt de relaţie. Sociologul consideră că
un act este deviant pentru că este dezaprobat. Criteriul major este
relaţia pe care o provoacă: mustrare, condamnare, denunţare, sarcasm,
izolare, etc. Când un act judecat în trecut nu mai provoacă reacţii, a
încetat să mai fie deviant.
- distribuţia – cu cât un act este mai deviant, cu atât este mai rar.
Wilkins36 a distribuit comportamentele pe o curbă Gauss. La una din
extremităţi se află un număr foarte mic de comportamente delincvente
– rele, condamnabile, perverse – iar la cealaltă o cantitate mică de
comportamente extrem de bune, virtuoase, admirabile. La mijloc se
situează masa conduitelor obişnuite, nici foarte bune, nici foarte rele.
Intensitatea devianţei variază invers proporţional cu frecvenţa sa.
Devianţa în sens sociologic se aseamănă cu devianţa în sens statistic, de
abatere de la tendinţa centrală a unui grup. Relaţia necesară dintre
devianţă şi raritate se explică nu numai prin faptul că este dificil să
dezaprobi cu tărie practici curente, dar şi prin aceea că majorităţile
sfârşesc, mai devreme sau mai târziu, prin a-şi impune criteriul lor de
normalitate.
Cercetările lui Wilkins au scos în evidenţă şi caracterul relativ al
devianţei. Premisa teoretică a fost următoarea: putem postula existenţa
unui continuum al activităţii sociale în interiorul căruia o conduită poate fi
percepută, din cauza unor schimbări bruşte de circumstanţe, ca deviantă.
Altfel spus, desemnarea unui act ca deviant necesită formularea unor
judecăţi, care se bazează pe o anumită idee de normalitate. Aceste judecăţi
implică ideea de relativitate37.
Când ne referim la relativism avem în vedere trei lucruri diferite:38
- un act va fi condamnat dacă este pus într-un anumit context şi nu va fi
condamnat în alt context;

35
Maurice Cusson, „Devianţa”, în R. Boudon (coord)Tratat de sociologie, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997, p.440
36
L. Wilkins, Social Deviance, Tavistock, London, 1964
37
vezi, Alebert Ogien, op. cit., 2002, p.226
38
Maurice Cusson, op. cit., 1997, p.442

27
 - un act va fi deviant în funcţie de statutul şi rolul autorului său;
- devianţa depinde de contextul normativ în care apare.
Relativismul – adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile
şi depind de fiecare societate, este o atitudine necesară pentru cercetătorul
care studiază grupuri din care nu face parte.
Howard Becker39 afirmă că devianţa este creată de grupurile sociale
prin stabilirea de reguli a căror încălcare conduce la aplicarea unor etichete la
adresa celor care nu se respectă. În felul acesta devianţa devine o construcţie
artificială, deoarece este produsul unui proces de definire arbitar.
Semnificaţiile acestei concepţii se referă la:
- nici un comportament nu este intrinsec deviant;
- un comportament devine deviant dacă i se aplică o etichetă;
- puterea este miza şi condiţia creări devianţei – trebuie să ocupi o
poziţie dominantă pentru a reuşi să îţi impui propria concepţie despre
bine şi rău;
- procesul de etichetare este subiectiv.

Cauza deviantei este explicata de alţi sociologi prin aşa numita tensiune
structurală. Se înscriu aici interpretarile care se bazeaza pe modelul anomiei
(Durkheim, Merton). Asa cum arătam mai înainte, devianţa este un rezultat
al perioadelor de schimbare socială care perturbă câmpul valorico-normativ,
dezorienteaza conduitele indivizilor determinându-i sa adopte
comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) sustine ca devianta este produsul nepotrivirii,

conflictului dintre scopurile sociale (sustinute cultural) si mijloacele
legitime, institutionale, oferite de societate în vederea atingerii acelor
scopuri. Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite,
dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii
deţin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici
chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei care nu au
mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie, de
specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de
"succese", fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate
determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. În conceptia lui
Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale :18 inovaţia,
ritualismul, marginalizarea şi rebeliunea.

Inovatia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care

individul acceptă scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard
(promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret

39
H. Becker, Outsiders, NewYork, The Free Press, 1963

28
este atunci când ne folosim de informaţii "confidenţiale" (obtinute pe căi
oculte) pentru a obţine profit în afaceri.

Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu accepta sau se fac

ca nu înteleg scopurile sociale dar care actioneaza totusi în conformitate cu
cerintele societatii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de
completarea corecta a formularelor decât de rezolvarea solicitarilor cuprinse
în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerata a regulilor,
procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineste acea situatie în care individul a abandonat atât

scopurile cât si mijloacele standard. El elimina contradictia dintre atingerea
scopurilor si lipsa mijloacelor, respingându-le si pe unele si pe celelalte si
retragându-se din mecanismul social, abandonând societatea.

Dupa Merton, acesta este cazul cersetorilor, alcoolicilor, drogatilor,

bolnavilor mentali. Marginalizarea este o forma de alienare pasiva.

Rebeliunea (alienare activa) este un mod de adaptare prin care

persoana, nereusind sa accepte scopurile si mijloacele sociale, le înlocuieste
cu alte scopuri si mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al
revolutionarului, protestatarului etc.

Concluzionând, putem spune că devianţa se identifică cu abaterea de la

normă, de la obişnuit, tipic, important fiind amploarea abaterii – citeriul
magnitudinii şi gravităţii; devianţa are un caracter relativ – rolul obiceiurilor,
tradiţiilor, pluralitatea normelor, este în funcţie de contextul normativ în care
este plasat; devianţa este un construct de tipul stigmatului, o etichetă atribuită
în anumite momente unor categorii comportamentale care devin depreciate,
discreditate şi adesea excluse.

Devianţa ca problemă socială

Sociologia problemelor sociale, fundamentată de sociologii americani,
sub influenţa pragmatismului, are ca scop principal ameliorarea relelor
sociale prin strategii şi politicii publice. În momentul când un fenomen
social – în speţă devianţa este etichetat drept o problemă socială, înseamnă
că el reprezintă un atac direct la adresa echilibrului social, a ordinii
sociale. Merton şi Nisbet40 au introdus devianţa în sfera problemelor

40
Robert Merton, Robert Nisbet, Contemporary Social Problems. An introdusction
to the Sociology of deviant behavior and Social Disorganiyation, Third edition, New
York, Harcourt and World, Inc, 1961

29
 sociale şi au arătat că, deşi nu există o contrucţie închetă, o orientare
teoretică de îndrumare în domeniul problemelor sociale poate cuprinde:
- orice societate se confruntă, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale
cu o serie de probleme sociale a căror semnificaţie nu poate fi înţeleasă
decât din interiorul ei; în raport cu ordinea ei socială;
- toate problemele sociale au o serie de elemente comune definite de
obstacolul pe care îl ridică în faţa acţiunii dorite. O problemă socială
este astfel o dificultate percepută, nu şi rezolvată sau controlată, de
procedee normale, o întrerupere a mersului normal ori convenţional al
stării de fapt;
- problemele sociale sunt, adeseori, consecinţe nedorite şi neanticipate
ale modelelor instituţionalizate de comportament social. O structură
socială care determină conduite conformiste poate genera, în acelaşi
timp, şi devianţă şi dezorganizare socială;
- abordările problemelor sociale din perspectiva indezirabilităţii nu
trebuie identificate cu evaluarea morală care blamează indivizii. În
acest sens trebuie respinsă judecata simţului comun în acord cu care
„răul este cauza răului” şi care apreciază că problemele sociale sunt
generate de persoane, grupuri şi valori „rele”;
- diferitele poziţii ale indivizilor în structura socială, valorile, interesele
şi modurile lor de socializare distinctă exercită o serie de presiuni
pentru a-i face să se conformeze sau să adopte moduri de
comportament deviant. În problema conformităţii şi devianţei nu există
nici un punct dominant ci numai interpretări pluraliste;
- datorită interdependenţei dintre părţile structurii sociale, eforturile de
eliminare a unor probleme sociale vor produce, adeseori, alte probleme
şi mai vătămătoare;
- nu există societate fără probleme sociale. Imaginea unei societăţi care a
eliminat toate problemele sociale este o pură fantezie.

Funcţiile şi disfuncţiile sociale ale devianţei - Albert Cohen

Devianţa, asemenea altor fenomene, îndeplineşte anumite funcţii sociale la
nivelul grupurilor umane. Plecând de la perspectiva funcţionalistă, care
subliniază faptul că realitatea socială este construită din sisteme care au
anumite finalităţi, care îndeplinesc anumite funcţii, Cohen41 analizează
principalele funcţii şi disfuncţii sociale ale devianţei la nivelul grupurilor.
Funcţiile sociale ale devianţei sunt:
- definirea mai precisă a normelor sociale. Deoarece o serie de norme au
un conţinut prescriptiv vag, încălcarea lor oferă ocazia grupului să
reacţioneze, definindu-le într-un mod mai adecvat;
41
Albert Cohen, Deviance and Control, New Jersey, Prentice-Hall, Englewoods Cliffs,
1966, apud Sorin Rădulescu, Dan Banciu , Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed.
Şansa SRL, Bucureşti, 1996, pp. 42-43

30
 - creşterea solidarităţii grupului. Devianţa determină o atitudine colectivă
comună, o solidaritate emoţională a grupului care se mobilizează pentru
a sancţiona individul care a încălcat normele;
- producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social. Astfel,
pornind de la acţiunile deviante ale unor membri, grupul poate
conştientiza faptul că unele reguli sau norme nu sunt adecvate şi se
contrazic între ele. În consecinţă, regulile sau normele respective vor fi
schimbate. Sancţionarea unei acţiuni deviante îi face pe ceilalţi membri
ai grupului să-şi întărească motivaţia de conformitate faţă de norme.
Disfuncţiile sociale ale devianţei sunt:
- dizolvarea sau eliminarea motivaţiei de conformare a acelor indivizi
care apreciază că atât devianţa cât şi conformitatea produc acelaşi tip de
recompensă, motiv pentru care încălcarea normelor poate fi la fel de
benefică ca şi respectarea lor;
- subminarea încrederii necesare pentru păstrarea ordinii sociale. În acest
sens devianţa poate genera sentimente de insecuritate, îndoială şi de
neîncredere în relaţiile dintre oameni;
- reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea sistmului
social. Din acest punct de vedere manifestările de devianţă ale
indivizilor care au un status înalt şi o responsabilitate socială ridicată
afectază cooperarea între rolurile sociale punînd în pericol
funcţionalitatea întregului sistem.

Modele teoretice de explicare a devianţei sociale

Prezentarea principalelor teorii prin care s-a încercat explicarea
devianţei, sau încă se mai încearcă, este benefică deoarece, în mod indirect, ne
arată preocupările şi eforturile cercetătorilor de a analiza o problemă
importantă a societăţii moderne. Indiferent ce cred unii sociologi sau jurişti,
devianţa este un atac direct la adresa echilibrului şi ordinii sociale, şi mai
puţin o manifestare a individului izolat, înţelegerea ei, gestionarea ei corectă
oferind perspectiva limitării acţiunilor ei distructive.

Teoria criminalului înnăscut – Cesare Lombroso42

În esenţă, teoria promovează ideea că devianţa este o problemă a individului
care se naşte cu un asemenea handicap. Din acest punct de vedere omul este
condamnat la o devianţă, chiar şi în frmele ei cele mai grave. Elementul de
recunoaştere al devianţei este stigmatul, o trăsătură aparte, de natură fizică,
prin care putem recunoaşte uţor devianţii.
- criminalul este un tip distinct prin naştere;
- acest tip poate fi recunoscut prin caracteristici fizice – stigmate precum:
fălci enorme, maxilare înalte, insensibilitate la durere;
42
Cesare Lombroso, L`umo deliquente in rappoto all` antropologia, giurisprudenza e
disciplina carceraria, Totrino, 1876

31
 - tipul criminal este sigur prezent la o persoană cu mai mult de 5
stigmate, probabil este prezent la una cu 3-5 stigmate şi nu e prezent la
una cu mai puţin de 3 stigmate;
- stigmatele fizice nu cauzează crimă, el doar indică un individ care este
predispus la crimă;
- stigmatele fizice sunt dublate de cele psihice: indiferenţă morală,
indiferenţa afectivă;

Teoria dezvoltării morale - Lawrence Kolhberg43

Există o corelaţie între dezvoltarea morală şi predispoziţia către devianţă. În
funcţie de stadiul pe care se găseşte individul putem aproxima predispoziţia
lui pentru devianţă,.
Stadiul 1 Moral este te supui puterii şi să eviţi pedeapsa
Stadiul 2 Moral înseamnă să ai răspunderea ta proprie, să-ţi satisfaci propriile
nevoi şi să laşi altora propria lor responsabilitate
Stadiul 3 Moral este buna existenţă în sensul că este bine să ai motive bune, să
manifeşti interes şi preocupare pentru alţii şi să te supui pe tine însuţi
în situaţia altora
Stadiul 4 Moral înseamnă să menţii regulile societăţii şi să serveşti bunăstarea
grupurilor şi societăţii
Stadiul 5 Moral înseamnă să pui de acord drepturile individuale cu regulile
sociale şi contractul social
Stadiul 6 Moral înseamnă obligaţia de a aplica principiile respectului faţăde
personalitatea umană, faţă de justiţie şi în privinţa egalităţii.
Indivizii pot fi clasificaţi de-a lungul acestui continuum. Aproximativ
75% din adolescenţii nondevianţi şi adulţii tineri sunt cuantificaţi pe stadiul
3-4. Majoritatea adolescenţilor devianţi penal sunt cuantificaţi pe nivelul 1-2

Teoria “asocierii diferenţiale” - învăţării – Sutherland44

Noţiunea de asociere diferenţială implică faptul că individul infractor este
supus unui proces de selecţie între norme cu caracter conflictual. În acest
fel delincvenţa se învaţă.
- comportamentul criminal este învăţat;
- coportamentul criminal se învaţă în interacţiune cu alte persoane într-un
proces de comunicare;
- principalul conţinut al învăţării comportamentului criminal se derulează
în grupuri cu caracter intim şi personal;

43
L. Kohlberg, D, Freundlich, Moral judgment in youthful offenders, in L. Kohlberg,
E. Turiel (eds), Moralization, the cognitive developmental approach, New York: Holt,
Rinehart and Winston, 1973
44
Edwin Sutherland, D. Cressuy, principles de criminologie, Paris, Edit. Cujas, 1966

32
 - învăţarea include tehnici de comitere a infracţiunii precum şi direcţiile
specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi a atitudinilor
asociate acestui comportament;
- aceste direcţii specifice sunt învăţate atât prin intermediul definiţiilor
normelor cu caracter favorabil cât şi a celor cu caracter nefavorabil. În
unele grupuri individul este înconjurat de persoane care definesc
normele legale ca reguli ce trebuie respectate, în timp ce în alte grupuri
el este înconjurat de persoane ale căror definiţii sunt favorabile violării
normelor legale;
- o persoană devine delincventă din cauza unui exces al definiţiilor
favorabile violării legii. Este principiul asocierii diferenţiale;
- procesul învăţării criminale implică mecanisme proprii oricărei
învăţări;

Teoria etichetării – Erving Goffman45

Întrebare: de ce o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă? În mod
sintetic următoarele enunţuri caracterizează teoria etichetării în viziunea
autorului:
- împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi
susţinută, întrucât toţi oamenii, într-un moment sau altul al vieţii lor,
încalcă normele sociale;
- această încălcare a normelor de către indivizi, care în marea majoritate
a cazurilor nu este detectată de către agenţii de control social, poate fi
denumită devianţă primară;
- calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face
individul ca atare, cât mai ales de definiţiile elaborate de grupurile
investite cu autoritatea de a eticheta devianţa;
- din punctul de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este perfect
normală, este aşa cum trebuie să fie. După procesul de etichetare, care
este exterior, apare devianţa ca atare;
- procesul de etichetare este realizat de către medici, judecători sau alţi
agenţi de control social care au puterea de a stigmatiza, de a supune pe
indivizii nonconformişti
Problemele conformismului şi ale devianţei, ca finalităţi ale socializării
indivizilor sunt foarte importante pentru sociologia juridică, deoarece cele
două procese reprezintă feţele inseparabile ale unei monede care nu are
valoare fără ambele. Măsurarea şi explicarea celor două fenomene se face prin
raportarea unul la altul şi nu prin ruperea unul de altul. Cu toate că indivizii
asociază normalitatea cu conformismul şi anormalitatea cu devianţa, rolul
celor două procese este mult mai complex decât pare la prima vedere.

45
E. Goffman, Stigmate, Ed. Minut, Paris, 1963

33
 În fiecare individ, purtător al dreptului se întâlneşte şi conformism şi
devianţă, în diferite grade, mult mai important devenind măsurarea
diferenţelor de grad decât existenţa în sine a celor două procese.

34
Partea 2
Normativitate socială şi comportament deviant

Introducere

Logica procesului de socializare constă în faptul că individul acceptă,

prin interiorizare, să respecte anumite norme şi valori, care sunt foarte
importante pentru societate şi pe care el însuşi le promovează. În linii
generale, putem spune că normele sunt aşteptări comportamentale comune
care semnifică ceea ce este dezirabil, aşteptat sau conform cu dorinţele celor
mai mulţi oameni.
Ele sunt asemănătoare cu regulile şi reglementările deoarece conţin o
dimensiune prescriptivă, indiferent dacă aceasta este reglementată formal sau
este reglementată informal. Din acest punct de vedere, normele sunt apropiate
de temele normativităţii (reglementării), ale controlului social sau ale ordinii
sociale. În acest fel, normele sociale contribuie la raţionalizarea vieţii sociale,
asigurând sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce materializează diferite
interese.46
Pe de altă parte, normele pot fi definite ca reguli de conduită, standarde
în funcţie de care comportamentul este judecat, aprobat sau dezaprobat47şi
care sunt fundamentate prin anumite valori. Valorile asociate socializării au
importanţa lor, prin faptul că ele sunt criterii evaluative şi standarde de
judecată care permit aprecierea acţiunilor sau persoanelor raportat la calitatea
lor de a fi dezirabile.48Încercând să sistematizeze definiţiile date valorilor,
sociologul român consideră că acestea, la fel ca alte concepte din ştiinţele
sociale, au primit mai multe accepţiuni. Cele mai semnificative sunt:49
- o sursă fundamentală a motivaţiei şi direcţiei activităţii umane,
reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt revendicate
ca fiind dezirabile anumite norme specifice;
- un principiu abstract, generalizat de comportament faţă de care
membrii unui grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi care oferă
un standard pentru judecarea unor acte şi scopuri specifice.
Calitatea principală a valorilor constă în faptul că ele reprezintă o apreciere
pe care un individ o face faţă de un anumit lucru în funcţie de interesele sale
dar ţinând cont, în acelaşi timp, de modul cum gândesc şi ceilalţi. Valorile nu
sunt preferinţe subiective ci preferinţe sociale, acceptate de cei mai mulţi
oameni prin consens.

46
Dan Banciu, 1995, op. cit., p.78
47
David Siils, “Norms”, in Internaţional Encyclopadia of the Social Sciences, vol. 11,
New York 1968
48
Sorin Rădulescu, 1994, op. cit., p.51
49
ibidem, pp. 51-52

35
 Din perspectiva sociologiei, gestionarea normelor sociale este
importantă pentru a înţelege de ce oamenii acceptă să respecte anumite
norme, promovând în acest fel logica dreptului şi a justului. Fiecare normă
conţine în ea o „bucăţică de drept” prin faptul că este prescriptivă, indică ceea
ce trebuie să facă un individ. Atât normele sociale, cât şi legile servesc drept
fundamente ale ordinii sociale, care fac în aşa fel încât indivizii să acţioneze
în moduri acceptate de societate.50 Etzioni afirmă că legătura dintre normele
sociale şi lege este foarte importantă fie şi pentru faptul că normele sociale
puternice reduc povara de pe umerii instituţiilor de aplicare a legii deoarece,
pe de o parte, legile sprijinite de normele sociale sunt mai uşor de aplicat,
(deoarece sunt acceptate mult mai uşor n.r.) iar, pe de altă parte, legile
formulate în conformitate cu normele sociale au şanse mai mari să fie puse în
aplicare decât legile care desconsideră asemenea norme.
R. Ellickson consideră că teoria normelor sociale umple un loc gol în
modul de gestionare tradiţional al legii bazat ce centralismul juridic, un
concept folosit de Olivier Williamsom pentru a descrie credinţa că guvernele
sunt principalele surse ale regulilor şi eforturilor de aplicare a acestora51.
Promotorul acestui mod de gândire a fost Thomas Hobbes. În societatea
modernă, posibilitatea ca un sistem nonjuridic de control social – moral,
tradiţional – să antreneze o anumită ordine socială este un fapt dovedit. Spre
exemplu, în societăţile moderne, un asemenea sistem nonjuridic, care
funcţionează eficient este dat de organizaţie – ca sistem economic - care prin
responsabilitate socială, implicare în viaţa comunităţilor, sau prin
configurarea sistemului de management, creează ordine organizaţională,
implicit ordine socială.
Ideea că normele sociale sunt constrângeri mai bune şi mai eficiente ale
comportamentului oamenilor decât ar putea fi vreodată legea, iar studierea
normelor sociale prezintă o importanţă considerabilă în studierea completă a
legii, sunt argumente suficiente pentru a analiza şi înţelege normele sociale. În
felul acesta se poate stabili o corelaţie între respectarea normelor şi atitudinea
oamenilor faţă de drept şi dreptate.

1. Normele sociale: definiţii, caracteristici şi tipologie

Nu există o definiţie unică a normelor sociale. Câteva definiţii sunt

necesare pentru a înţelege problematica pe care o acoperă studiul normelor şi
pentru a scoate în evidenţă anumite asemănări şi deosebiri în această
problemă.
Dan Banciu defineşte normele drept “ regulile de conduită şi
comportament pe baza cărora se derulează acţiunile indivizilor şi la a căror
50
Amitai Etzioni, 2002, op. cit., p.183
51
R. Ellickson, Order without Law: How Neighbors Settle Disputes, Harvard
University Press, Cambridge, 1991

36
observare societatea ne poate constrânge printr-o presiune externă mai mult
sau mai puţin intensă”cu alte cuvinte normele sociale conţin reguli adresate
indivizilor prin care sunt descrise valorile care trebuie respectate şi
comportamentele legitime asociate acestora.52
Eric Posner, în “Law, Economics and Inefficient Norms” defineşte
normele drept instrumente care constrâng încercările oamenilor de a-şi
satisface preferinţele. În această manieră normele reprezintă mai degrabă o
limitare a libertăţii de acţiune, o indicare a ceea ce trebuie, un fel de cost ce
trebuie suportat de individ.
David Kingsley53 consideră că normele structurează predispoziţiile,
dorinţele oamenilor şi bazele alegerilor lor individuale, ele ajutând la
formarea şi reformarea sinelui, influenţând profund identităţile oamenilor,
concepţiile lor despre viaţă, modul cum se gândesc precum şi modul cum se
proiectează în viitor.
Sorin Rădulescu54 consideră că normele exprimă indicaţii generale şi
impersonale pentru conduita obligatorie a membrilor unei societăţi ceea ce
asigură similaritatea, stabilitatea şi reiterarea comportamentului colectiv în
situaţii sociale concrete.
În dicţionarul de sociologie se arată că normele reprezintă: ”un model,
regulă, prescripţie care reglează comportamentul indivizilor, grupurilor,
organizaţiilor, colectivităţilor”.

Caracteristicele generale ale normelor sociale

O analiză comparativă a acestor definiţii ne ajută să descoperim
principalele caracteristici ale normelor sociale. Cele mai importante sunt:
- norma socială are ca scop încadrarea acţiunilor şi comportamentelor umane
între anumite limite, care protejează interesele celorlalţi membrii ai societăţii;
– normele sociale constrâng acţiunea şi comportamentul uman, stabilind
modalităţile în care acestea pot fi sancţionate;
- prin conţinutul lor, normele sociale fie sintetizează o experienţă trecută
acumulată, fie exprimă o necesitate prezentă, fie proiectează un
comportament viitor subordonat unui scop;
– normele sociale se adresează în mod impersonal unor subiecţi sociali; nu
unui subiect concret, individualizat, ci tuturor subiecţilor potenţiali ai unui
raport social;
- normele sociale sunt, prin conţinutul lor, reciproc consistente în sensul că
normele care reglementează aceeaşi conduită sau acţiune nu pot în acelaşi
timp să permită dar să şi interzică aceea conduită sau acţiune;
- indiferent de forma sau domeniul lor de referinţă, normele sociale reflectă
într-o anumită măsură, contextul istoric în care au fost formulate;
52
Dan Banciu, 1995, op. cit., p.78
53
David Kingsley, Human Society, Macmillan, New York, 1948
54
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, 1994, p.57

37
- normele au caracter prescriptiv/restrictiv, ele stipulează ceea ce trebuie să fie
făcut sau ceea ce nu trebuie făcut, şi nu ceea ce a fost, sau ce este.

O necesară tipologie a normelor

Literatura sociologică şi juridică consemnează o diversitate de tipologii ale
normelor sociale, care corespund intenţiilor şi concepţiilor celor care le-au
elaborat. Unii autori55, citaţi de Sorin Rădulescu în “Homo sociologicus”,
disting următoarele categorii de norme:
a. după domeniul de activitate – profesionale, politice, economice,
ştiinţifice, culturale, de comportament;
b. după valorile încorporate – etice, juridice, estetice, religioase,
c. după gradul de generalitate – generale – comune membrilor societăţii,
particulare – specifice unor grupuri sociale distincte
d. în funcţie de conţinut – prescriptive – indică ceea ce trebuie făcut,
restrictive – indică ceea ce nu trebuie făcut
e. din punct de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii – ideale – prescriu
conduite cu caracter excepţional, identificate cu cele mai de seamă
valori şi idealuri ale umanităţii; reale – funcţionând ca determinante ale
comportamentului
f. după modul de manifestare – explicite/implicite, individuale/colective,
formale/informale, legitime/ilicite

Efectele normelor sociale. Norme intrinseci şi norme extrinseci

Cercetarea normelor sociale are în vedere impactul pe care acestea îl au
la nivelul societăţii. Pentru noi, spre exemplu, normele sociale au efect direct
asupra modului în care indivizii şi grupurile înţeleg mecanismele prin care se
împarte dreptatea şi, de asemenea, conştientizază faptul că normele sociale
“gestionează”dreptul prin simpla lor funcţionalitate
Un efect important al normelor îl constituie standardizarea
comportamentelor în sensul că, prin aceste norme, extraordinara diversitate de
comportamente sociale a indivizilor este structurată prin prescripţiile sau
dimpotrivă, restricţiile, determinate de norme. Oamenii îşi raportează
conduitele la nişte tipare comportamentale social acceptate care descriu cele
mai importante activităţi sociale: cum se merge pe stradă?, cum şofăm? cum
muncim? cum facem cumpărăturile? etc. Tiparele comportamentale sau
acţionale au apărut în momentul în care individul nu a mai făcut ce a vrut, ci a
făcut ce trebuie.
Un alt efect al normelor îl constituie predictibilitatea
comportamentului. O premisă teoretică de genul: toţi oamenii care respectă
normele în trafic, au tendinţa de a dezvolta comportamente predictibile unii

55
George Lundberg, Clarence Schrag, Otto Larsen, William Catton jr, Sociology,
New York, Evanston and London, Harper and Row Publishers, 1968

38
faţă de alţii este corect formulată. În trafic, funcţionalitatea sau eficienţa, să
folosim un termen din economie, nu mai depinde doar de raţionalitatea unuia
dintre şoferi, ci şi de raţionalitatea celorlalţi. Un şofer care trece pe verde la
semafor, este liniştit nu pentru că trece pe verde, ci pentru că ceilalţi stau la
roşu. Dacă nu ar avea această certitudine, dacă nu ar putea să prevadă
comportamentul celorlalţi, i-ar fi imposibil să conducă.
În fine, un ultim efect pe care îl analizăm este apariţia sancţiunii. O
normă este însoţită de o sancţiune. Suntem de acord cu Ross care subliniază
importanţa sancţiunii la nivelul normelor, acestea având rolul de a promova
conformismul56. Chiar dacă este vorba de o sancţiune pozitivă – recompensa,
sau una negativă – pedeapsa, rolul ei de atenţionare şi implicit, conformare,
rămâne.
Referitor la procesul de conformare, este foarte important să urmărim
cum se realizează. Cu alte cuvinte ce fel de reguli stau la baza ei. Vorbim, în
această situaţie, de două categorii de norme: intrinseci şi extrinseci. Efect al
calităţii socializării, socializare prin interiorizare sau prin determinare, cele
două categorii de norme descriu două modalităţi psihologice prin care
oamenii creează confomismul–interiorizarea (acceptarea) sau exteriorizarea
(impunerea). Când facem legătura între norme şi normativizarea socială prin
această pereche de norme, atunci efectul este unul esenţial. Cei mai mulţi
cercetători au sesizat faptul că este o mare diferenţă între normele acceptate
de către individ prin interiorizare şi cele impuse, chiar dacă denumirea dată
celor două norme este diferită.
Fukuyama vorbeşte de capitalul social, ca instrument de apariţie a
normelor intrinseci. Când ne referim la acest tip de norme avem în vedere
semnificaţia acordată de Amitai Etzioni în lucrarea:”The Moral Dimension” şi
care se referă la sentimentul pe care îl are cineva atunci când acţionează în
conformitate cu angajamentele sale morale. O normă intrinsecă este o normă
izvorâtă din conştiinţa morală a unui individ sau măcar a “primit acordul”
conştiinţei morale. Normele extrinseci se referă la situaţia în care individul se
conformează împotriva voinţei sale, din frică sau din obligaţie.
Fukuyama crede că baza construirii normelor intrinseci o constituie
capitalul social, acel set de valori informale pozitive împărtăşite de membrii
unui grup şi care le permite să colaboreze între ei.57 Prin capital social ordinea
se poate construi de jos în sus, contrar celor care afirmă că acest proces se
derulează numai de sus în jos – vezi reprezentanţii centralismului juridic.
Politeţea convenţională, statul la coadă, a acorda locul persoanelor în vârstă
pe mijloacele de transport în comun, a înapoia o sumă de bani găsită pe
stradă, sunt norme intrinseci, dezvoltate de jos în sus. Autorul susţine că

56
Henri Ross, Perspective son the Social Order. Ridings in Sociology, New York,
McGraw-Hill Book Company, 1986.
57
Francis Fukuyama, 2002, op. cit.

39
studiul sistematic al modului în care ordinea socială poate apărea în chip liber,
spontan, reprezintă importante direcţii de acţiune.
Friedrich von Hayek58, prin “ordinea extinsă a cooperării umane”, adică
totalitatea regulilor, normelor, valorilor şi comportamentelor comune care le
permit oamenilor să lucreze împreună, se referă la acelaşi principiu de analiză
a ordinii sociale. Etzioni face o distinţie clară între “tratarea normelor sociale
ca parte a mediului” în care evoluează individul(norme extrinseci) şi care
presupun costuri şi constrângeri, şi “tratarea lor ca factori care modelează
predispoziţiile actorului”(norme intrinseci).59
Distincţia se referă la nivelurile de conformitate cu normele sociale
concepute, nivelul ordinii sociale susţinut şi costurile relative presupuse de
aplicarea normelor. Să analizăm aceste distincţii pentru a înţelege mai uşor de
ce sunt atât de diferite normele intrinseci de normele extrinseci.
Dacă oamenii urmează prescripţiile şi interdicţiile stipulate în normele
sociale pentru că le văd pe acestea din urmă ca nişte constrângeri sau costuri,
vor avea tendinţa să le încalce atunci când beneficiile rezultate în urma
respectării lor sunt mai mici decât câştigurile ce derivă din încălcarea lor şi
riscurile de a fi prinşi sunt minime. Exemplu: lăsarea gunoiului pe marginea
străzii în situaţia în care locul de depozitare este mai departe.60 Referitor la
exemplu dat de Etzioni, putem spune că la noi ridică un mare semn de
întrebare lăsarea gunoiului în “colţul blocului” în condiţiile în care ghena este
foarte aproape. Dacă la Etzioni, “câştigul” îl reprezenta faptul că nu mai pierzi
timpul până la locul de depozitare, în exemplu dat de noi, nu mai apare nici
un câştig, în fară de o “răutate nejustificată”. Dacă normele sunt intrinseci,
conformismul este necondiţionat, aderenţa fiind o sursă de afirmare
intrinsecă. Expemplu: o persoană care merge pe trotuar cu o hârtie în mână,
nu găseşte un coş, dar preferă să păstreze hârtia şi să nu o arunce pe o stradă
care, oricum, este murdară.
Richard McAdams şi Robert Cooter fac o analiză a normelor extrinseci
şi intrinseci atunci când discută despre diferenţa dintre ruşine – generată din
exterior şi vină – generată din interior. Indivizii motivaţi de ruşine vor avea
tendinţa să nutrească resentimente faţă de costurile social impuse ale
normelor, străduindu-se să le evite sau să le schimbe. Dacă vor fi motivaţi de
vină, vor avea tendinţa să se autoblameze atunci când nu se ridică la nivelul
aşteptărilor, şi vor încerca să-şi schimbe mai degrabă comportamentul, decât
normele. Drept urmare, conformismul bazat pe forţe intrinseci, precum vina,

58
Friederich Hayek, The Fatal Conceit: The errors of Socialism, University of
Chicago Press, Chicago, 1988
59
Amitai Etzioni, 2002, op. cit., p.187
60
ibidem, p.187

40
este mai puţin costisitor şi mai stabil decât acela bazat pe forţe extrinseci,
precum stigmatizarea.61
Implicaţiile care ne interesează pe noi sunt asupra legii. Dacă ţinem
cont de „miliardele de tranzacţii zilnice”62, o ordine socială bazată pe legi
poate fi menţinută fără constrângeri masive numai dacă majoritatea oamenilor
respectă principiile sociale care stau la baza legii, iar tranzacţiile sunt suficient
de reglementate de normele sociale, nefiind nevoie de intervenţia constantă a
autorităţii publice. Legile funcţionează cel mai bine şi sunt cel mai puţin
necesare atunci când normele sociale sunt urmate în mod intrinsec.
Etzioni afirmă că, în ciuda părerilor juriştilor, pe care nu-i interesează
dacă normele sunt interiorizate sau impuse, deoarece ele vor continua să
servească la diminuarea comportamentului ilegal, “nu numai că ar exista
diferenţe semnificative în costurile şi stabilitatea aplicării legii sprijinite de
cele două surse diferite de norme sociale, dar înţelegerea acestor surse « sau
cauze » diferite conduce la politici publice pragmatice foarte diferite. De
exemplu, cu cât cineva ignoră mai mult importanţa interiorizării cu atât va fi
mai înclinat să mărească amenzile şi sentinţele la închisoare pentru a reduce
delincvenţa; cel care va înţelege însă interiorizarea şi căile prin care ea poate
fi sporită se va baza mai mult pe educarea caracterului”63 sau pe excludere,
exilare dintr-un anumit grup.

Specificul normelor juridice

În tabloul general al normelor sociale, normele juridice au un specific
şi o finalitate clar delimitate. Ele apar în situaţia în care o putere sau autoritate
organizată – autoritate publică – le impun şi stabilesc măsuri coercitive sau de
constrângere forţată din partea unor instanţe specializate. Pinto şi Grawitz64
accentuează acest aspect, arătând că putem vorbi de norme juridice când
“organizarea autorităţii şi constrângerii ating un anumit grad de precizie, când
executarea lor directă poate fi asigurată prin manifestarea deschisă a forţei sau
constrângerii materiale. Sau, cum spune Hoebel,65 o normă juridică apare
atunci când, încălcată sau nesocotită fiind, în mod regulat, are drept
consecinţă întrebuinţarea forţei de către un individ sau grup care are
autoritatea socială să procedeze în acest fel.
Sociologul Dan Banciu consideră că normele juridice reprezintă “reguli
cu sancţiuni organizate, susceptibile de a fi respectate şi aplicate cu ajutorul

61
vezi Richard McAdams, The Origin, Development, and Regulation of Norms, in
Michigan Law Rewiew, 1997, vezi şi Robert Cooter, Descentralized Law for a
Complex Economy: The Structural Approach for Adjudicating the New Law
Merchant, University of Pennsylvania Law Rewiew, 1996.
62
Amitai, Etzioni, 2002, op. cit. 188
63
ibidem, p.189
64
Roger Pinto, Madeleine Grawitz, 1967, op. cit.
65
E. Hoebel, The Law of Primitive Man, Harvard University Press, 1954.

41
forţei coercitive sau al presiunii exercitate de către autoritatea publică,
recunoscută legal şi legitim într-o societate.”66
Profesorul Costică Voicu67 defineşte norma juridică ca fiind “o regulă
de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de
puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la
îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.”
Normele juridice “protejează cele mai importante valori sociale prin
instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri,
instituţii şi organizaţii sociale”.68 Din această cauză, cei mai mulţi cercetători
în domeniu consideră că sancţiunile organizate, gestionate de o autoritate
recunoascută social, chiar şi prin constrângere reprezintă elementele specifice
ale normei juridice. Elementul fundamental al normei juridice într-o societate
este folosirea legitimă a contrângerii fizice printr-un agent socialmente
specializat.
Spre deosebire de normele sociale, normele juridice, în afara regulilor
de conduită, conţin şi alte prevederi care reglementează conţinutul acestora şi
fixează clar mesajul pe care legiuitorul vrea să îl transmită. În conţinutul
normelor juridice sunt cuprinse principii generale de drept, explicaţii asupra
unor termeni utilizaţi, definiţia unor concepte şi instituţii.69
Norma juridică conţine dispoziţii cu privire la ceea ce trebuie să
îndeplinească un subiect, ceea ce acesta are dreptul să facă sau ceea ce i se
recomandă sau este stimulat să facă. Esenţa normei juridice constă în a
ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.70
O analiză comparativă a definiţiilor normei juridice scoate în evidenţă că:
- reprezintă o particularizare a normelor sociale;
- sunt reguli de conduită şi reprezintă un element constitutiv ale
dreptului;
- sunt instituite de autoritatea publică sau recunoscute de aceasta;
- respectarea lor este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin
forţa de constrângere a statului.

Caracteristicile normelor juridice

Principalele caracteristici ale normelor juridice sunt următoarele71:
- norma juridică are un caracter general şi impersonal în sensul că se
raportează la valori, nu la persoane individuale, nominalizate concret;
este abstractă, adresându-se difuz şi impersonal destanatarilor ei. Cu

66
Dan Banciu, op. cit. p. 84
67
Costică Voicu, 2004, op. cit., p.172
68
Maria Voinea, Dan Banciu, Sociologie juridică, Universitatea Româno-Americană,
Bucureşti, 1993
69
Costică Voicu, 2004, op. cit., p.173
70
ibidem, p.173
71
vezi Costică Voicu, 2004, op. cit.

42
 toate că este generală, norma juridică nu poate fi agreată de toţi
cetăţenii, nu poate mulţumi pe fiecare. Important este ca norma juridică
să fie acceptată de majoritatea indivizilor, în numele cărora forţa
publică poate interveni;
- normele juridice au un caracter obligatoriu, adică prevederile lor nu
sunt facultative ci trebuie respectate. Obligativitatea normelor juridice
nu se identifică cu exercitarea constrângerii statale care îi
caracterizează în ultimă instanţă aplicabilitatea, ci cu faptul că ea
trebuie să fie recunoscută ca fiind obligatorie de către majoritatea
oamenilor. Norma juridică trebuie să aibă caracter obligatoriu pentru că
ea reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care
privesc guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale oamenilor. Obligativitatea normei juridice mai
înseamnă şi faptul că aceasta se aplică imediat din momentul intrării în
vigoare, continuu şi necondiţionat.
- normele juridice au un caracter tipic. Norma de drept îşi propune şi
trebuie să realizeze coduri de conduită, să uniformizeze acţiunile
oamenilor, să elimine diferenţele individuale nesemnificative.
- normele juridice implică un raport intersubiectiv. Participarea
individului la circuitul juridic presupune o permanentă şi constantă
raportare a acestuia la ceilalţi indivizi. Obligaţia unui subiect de drept
faţă de alt subiect de drept implică o limitare a acţiunilor lor prin
găsirea unui echilibru între drepturi şi obligaţii.

Diferenţele dintre normele juridice şi normele sociale

Încercînd să concilieze diferitele puncte de vedere ale sociologilor şi
juriştilor cu privire la caracteristicile normelor juridice şi a diferenţelor
existente între ele şi normele sociale, Pinto şi Grawitz72, consideră că normele
juridice se individualizează prin unele diferenţe de grad în ceea ce priveşte:
modul de elaborare, forma şi structura, tipul de sancţiuni care le însoţesc,
efectivitatea pe care o au.
Modul de elaborare. O analiză a celor două categorii de norme ne arată
că ambele sunt elaborate după aceleaşi procedee - organizate sau
neorganizate. Moravurile sau cutumele juridice sunt rezultatul unor procedee
neorganizate, intuitive, spontane. Pe de altă parte, normele sociale pot şi ele să
fie structurate prin organe instituite. Cercul de calitate sau cenaclurile literale
sunt exemple de acest gen. Ceea ce diferenţiază cele două tipuri de reguli este
faptul că elaborarea normelor juridice se face, de la un anumit nivel, prin
intermediul unor autorităţi organizate, stabile şi permanente – judecătorul,
legislatorul.73 De asemenea, apariţia acestor autorităţi a făcut ca normele

72
Roger Pinto, Madeleine Grawitz, 1967, op. cit.
73
Ibidem, p.79

43
juridice să fie elaborate şi abrogate după proceduri tot mai complexe, mai
riguroase.
Forma şi structura. Din acest punct de vedere, normele juridice
antrenează după ele redactarea scrisă şi structura sistematică şi precisă a
acestora. Normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară, în
cadrul căreia distingem trei elemente importante – ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea74. În ipoteză legiuitorul stabileşte toate împrejurările şi faptele
pentru care se pot aplica dispoziţiile cuprinse în norma juridică precum şi
subiecţii de drept la care se referă aceste prevederi. Prin al doilea element al
normei, dispoziţia, regula prescrie conduitele ce trebuie urmate de indivizi
atunci când se găsesc în situaţiile şi împrejurările prevăzute de normă. În fine,
sancţiunea, indică măsurile de pedepsire socială, folosite de autorităţile în
drept faţă de cei care încalcă prescripţiile impuse de normă – sancţiuni
negative, sau măsurile de recompensare în vederea promovării unei conduite
aşteptate de legiuitor. La această construcţie logică, internă, se adaugă
structura tehnico-legislativă a normei juridice, care se referă la construcţia
exterioară a normei şi la modul în care acestea sunt formulate şi încadrate în
textele de lege.
Normele sociale nu se ridică la o formă atât de perfecţionistă, nu conţin
în structura lor, în cele mai multe situaţii, elementele structurale prezentate
mai sus şi, de asemenea, nu conţin formulări atât de complete ca cele juridice.
Sancţiunile. Cu toate că cele două categorii de norme conţin sancţiuni,
normele juridice se caracterizează prin sancţiuni instituţionalizate, create
special de stat prin autorităţile sale, în timp ce normele sociale sunt
caracterizate prin sancţiuni informale, neorganizate, care:“sunt rezultatul unei
reacţii spontane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de
dezaprobare, de batjocură, de ironie...”75
Aplicarea sancţiunilor se face, în cazul normelor juridice, de instituţii
specializate ale autorităţii publice – poliţie, fisc, judecătorie, în timp ce
sancţiunile în cazul normelor sociale presupun intervenţia spontană şi difuză a
unor instanţe aflate la nivelul grupurilor sociale. În cazul normelor juridice
reacţia socială are un grad maxim de constrângere, ajungând până la utilizarea
deschisă a forţei sau limitarea libertăţii persoane (pedeapsa cu închisoarea).
Efectivitatea. Este o condiţie fundamentală a ambelor tipuri de norme,
cu toate că se manifestă anumite diferenţe de grad. Normele juridice,
acţionând la nivelul întregii societăţi au, la prima vedere, un grad mai mare de
eficienţă şi de validitate în comparaţie cu normele sociale. Diferenţa în
manifestarea eficienţei poate fi dată şi de faptul că sancţiunile care însoţesc
aceste norme sunt diferite, sancţiunile juridice fiind mai aspre, mai directe şi
atrăgând intervenţia statului atenţionează mult mai eficient pe individ decât

74
Vezi Costică Voicu, 2004, op.cit.
75
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, TUB, 1992.

44
cele sociale care sunt mai slabe din punctul de vedere al acţiunii lor
constrângătoare.
Pinto şi Grawitz arată că, pe lângă aceste diferenţe de grad, o analiză
comparativă a normelor sociale şi juridice punctează şi anumite diferenţe
specifice, unele caracteristici proprii normelor juridice, precum neutralitatea şi
globalitatea.76
Neutralitatea stipulează faptul că normele juridice nu se raportează
direct la valorile societăţii, ci în mod indirect prin intermediul celorlalte
categorii de norme sociale – morale, politice, administrative, etc. “Ele se
leagă indirect cu un sistem de valori prin intermediul normelor sociale pe care
le consacră juridic, cărora le dau forţă de drept”77, factorul legislativ fiind
elementul de legătură între normele juridice şi valorile promovate social.
În fine, globalitatea se referă la faptul că normele juridice sunt valabile
pentru toţi membrii societăţii, cu toate că nu prescriu acestora, în mod
personal, o conduită particulară. Regula juridică este regula unei societăţi
globale, de aici decurgând o consecinţă importantă: în cadrul aceleeaşi
societăţi nu pot coexista mai multe ordini de drept.

2. Normativitate socială şi conformism social

Socializarea, fiind un proces prin care anumite seturi de comportamente

sociale sunt însuşite de individ în funcţie de valorile promovate la un moment
dat, este necesară, periodic, o radiografiere a calităţii socializării prin
raportare la finalitatea ei. Din acest punct de vedere, conformitatea şi devianţa
sunt efecte sociale directe ale procesului de socializare.
Fiind un mecanism social prin care societatea îi învaţă pe indivizi cum
să se raporteze corect la valorile ei, logic vorbind, nu ar trebui ca socializarea
să producă devianţă socială ci doar conformism social. Cu toate acestea
existenţa devianţei sociale ca produs al procesului larg de socializare
reprezintă un fapt de normalitate, un efect pervers în accepţiunea lui Boudon,
care apare cu toate că producerea ei nu este urmărită în mod direct.
Societatea acceptă, în mod indirect, o anumită abatere de la direcţie –
concretizată în respectarea normei – prin existenţa toleranţei şi aşteptării
sociale, termeni ce implică faptul că individul nu este văzut ca un robot
raţional şi nu va putea niciodată să înveţe în totalitate comportamentul social
adecvat.
Aceste mici îngăduinţe ale societăţii nu sunt forme de slăbiciune din
partea ei, ci măsuri de precauţie, un fel de calcul raţional lărgit, urmărindu-se
eficienţă şi eficacitate - cât mai mulţi oameni să se înscrie comportamental în
limitele conformării şi cât mai puţini să se înscrie în afara acestor limite.
Societatea nu se raportează direct la cei care se conformează şi îşi păstrează
76
Roger Pinto, Madeleine Grawitz, 1967, op. cit., p.82
77
Ibidem, p.83

45
comportamentul în toleranţa socială promovată, ci se raportează direct şi
personal – prin pedeapsă – la cei care deviază de la aceste limite. Cu cât
devierea este mai mare, cu atât societatea este mai “atentă” la comportamentul
lor.

Conformismul social: definiţie şi nivele de manifestare

Indivizii care se încadrează într-un anumit tipar social nu intră în
vizorul autorităţilor în drept, deoarece societatea apreciind acest lucru, se
aşteaptă din partea lor la conduite previzibile, compatibile cu normele şi
valorile sociale şi cu anumite modalităţi recunoscute de a acţiona. Calitatea
lor este aceea că nu ridică probleme sociale. Tendinţa acestor oamenii, de a
respecta regulile promovate social şi de a se înscrie în aşteptarea socială se
numeşte conformitate. Conformismul individual, în măsura în care se
întâlneşte la câţi mai mulţi oameni, construieşte conformismul social, condiţie
esenţială a ordinii şi stabilităţii în societate.
Conformismul a primit mai multe definiţii fapt ce face imposibil
raportarea la una singură. Cele mai multe definiţii ale conformismului se
înscriu în două mari grupe. O primă grupă vede conformismul ca efect al unei
presiuni externe, iar cea de-a doua grupă defineşte conformismul prin
autoconvingere şi dorinţa de a fi în mod manifest de acord cu grupul.
Hollander şi Willis78 văd conformismul ca un comportament desfăşurat
cu intenţia de a îndeplini expectanţele normative ale grupului aşa cum le
percepe individul în cauză. Expectanţele grupului creează o presiune
exercitată de grup asupra membrilor pentru a respecta normele. Kiesler79
înţelege faptul că presiunile care operează la nivelul grupurilor nu sunt
materiale, vizibile, fizice ci sunt sub forma unei forţe psihologice care
determină persoana să confirme expectanţele celorlalţi în ceea ce o priveşte.
Această “forţă psihologică” pe care o resimte individul determină, atât
conştientizarea presiunii, cât şi conştientizarea dorinţei de a fi în acord cu
grupul, altfel spus, modul cum este percepută „forţa psihologică” îşi pune
amprenta asupra strategiei pe care o foloseşte individul pentru a atinge un
anumit grad de conformism, implicit pe calitatea acestuia.
Dacă forţa psihologică este văzută ca o presiune externă, determinată
de grup, conformismul va avea o anumită calitate, iar dacă forţa psihologică
este determinată de autoconvingerea individului calitatea conformismului va
fi alta. Calitatea conformismului va determina natura normelor respectate, în
primul caz vorbim de norme extrinseci iar în cel de-al doilea de norme
extrinseci.

78
E. Hollander, R. Willis, „Some current in the psychology of conformity and
noncorformity”, în Psychological Bulletin, nr. 68, 1967
79
C. Kiesler, “ The nature of conformity and group pressure”, în J. Mills(ed),
Experimental social psychology, Macmillan, Londra, 1969

46
 Solomon Asch80, prin experimentele făcute, a urmărit modul cum se
conformează individul pus în faţa unor situaţii tip de către membrii grupului
în spaţiul public. Pe scurt, Asch a dorit să vadă cum se comportă un subiect
când este pus în faţa unei situaţii dilematice. La experiment participau, de
exemplu, 6 persoane, din care 5 erau “complici” iar al şaselea era “subiectul
naiv”, cel care îl interesa pe cercetător. Experimentul avea următorul scenariu:
toţi şase trebuiau să aproximeze lungimea unor linii drepte. „Complicii”,
sfătuiţi de experimentator, dădeau valori care se depărtau sensibil de la
realitate – linia avea în realitate 40 de cm, iar ei afirmau că are 70-80 de cm –
urmărindu-se “reacţia subiectului” naiv care, cu toate că sesiza că linia nu
putea fi atât de lungă, în cele din urmă accepta versiunea “complicilor”. Acest
lucru se datorează presiunii de grup instaurată, implicit forţei psihologice.
Din perspectiva sociologiei juridice şi ţinând cont de împărţirea
normelor pe axa intrinsec-extrinsec, ne interesează dacă „subiectul naiv” a
crezut într-adevăr că răspunsul este cel corect sau a făcut acest lucru pentru a
minimiza presiunea grupului şi a instaura echilibru şi ordinea în grup, prin
rezolvarea acestei situaţii dilematice. Există autoconvingere, există un acord
intim sau doar presiune externă?
Cu alte cuvinte, în spaţiul privat individul acceptă situaţia sau doar dă
de înţeles acest lucru. Dacă conformismul este interior atunci costurile sunt
mai mici, deoarece comportamentul individului se înscrie în logica
comportamentului prosocial (în cazul nostru individul va căuta să îi convingă
şi pe alţii de această realitate), dacă însă, conformismul este exterior,
individul, cu toate că nu arată, se va conforma convenţional, nu este de acord
dar nu are ce face, apare teama de pedeapsă, el nu va promova, mai târziu, ce
au spus ceilalţi ci, dimpotrivă, va scoate în evidenţă dezacordul cu ceilalţi şi îl
va amplifica.
Această realitate este mai uşor de înţeles dacă analizăm nivelele
conformismului. Se pot distinge patru situaţii posibile:81
- complezenţa – presupune schimbare în planul public, dar nu şi în cel
privat. În cazul prezentat de Asch, individul acceptă valoarea lungimii
liniei faţă de ceilalţi, dar în interior rămâne reticent la ce spun ceilalţi.
Din punctul de vedere al jurisţilor această situaţie nu ridică probleme
deoarece conformismul este asigurat. Din punctul de vedere al
sociologului este importanţă calitatea ordinii sociale, în speţă a ordinii
juridice, faptul că ea este interiorizată sau nu. Pe termen lung, indivizii
care respectă o ordine de drept din teama de a nu fi pedepsiţi vor urmări
să încalce ordinea de atunci când nu riscă să fie prinşi. Şoferii vor mări
viza, când trec de poliţia rutieră, sau când consideră că nu pot fi prinşi

80
S. Asch, “Effects of group pressure upon the modifica’ion and distortion of
judgment”, în Groups, leadership and men, Carnegie Press, Pittsburgh, 1951
81
Ştefan Boncu, Psihologia influenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p.132

47
 sau încalcă cu bună ştiinţă normele rutiere, riscând accidente grave,
cum de fapt se întâmplă.
- interiorizarea – presupune schimbarea pe ambele planuri, fiind cea mai
eficientă formă de conformism. Individul se conformează atît la nivel
public cît şi privat. Comportamentul prosocial este nu numai dobândit
ci şi activat. Individul nu numai că învaţă ceva, dar şi promovează mai
departe ceea ce a învăţat. Prin interiorizarea normelor rutiere soferii
devin proprii lor paznici. Costurile legate de păstrarea unei conduite
normale în trafic se reduc, indivizii preluînd atribuţiile poliţiştilor,
supraveghind şi luând atitudine faţă de cei care încalcă normele.
- conversiunea – presupune faptul că subiectul acceptă influenţa la nivel
privat, fără a-şi schimba comportamentul public. Este o situaţie
interesantă în care individul, cu toate că acceptă situaţia în interior, de
exemplu, este convins că este bine să respecte regulile de circulaţie, în
plan comportamental această schimbare nu se realizează. Forţa
obişnuinţei face ca individul să nu poată materializa o poziţie pe care
deja a acceptat-o ca fiind corectă.
- independenţa – presupune absenţa schimbării în ambele planuri,
individul manifestând un nonconformism ca modalitte de manifestare a
propriului orgoliu, a propriei independenţe.
Cele mai des întâlnite situaţii în grupuri ţin de complezenţă, obţinerea
acordului în plan public şi absenţa sa în plan privat.

De ce se conformează oamenii?
Oamenii nu iubesc incertitudinea, ei au nevoie de puncte certe faţă de
care să raporteze propriul lor comportament. Festinger82 afirmă că, la nivelul
grupului, certitudinea cu privire la o chestiune sau alta este dată de consensul
de grup asupra chestiunii în cauză. În această situaţie, conformismul nu este
decât o modalitate de a reduce incertitudinea. Deutsch şi Gerard83 au indicat
existenţa a două tipuri de influenţă, prin intermediul cărora subiecţii sunt
convinşi să se conformeze.
În primul rând, este vorba despre influenţa informaţională. Membrii
grupului asigură o sursă de informaţii în caz de ambiguitate şi incertitudine
care îl determină pe individ să se conformeze. Experimentele lui Sherif84 au
scos în evienţă această situaţie. El a încercat să vadă ce efecte au normele
sociale asupra comformităţii indivizilor. În ce a constat experimentul lui
Sherif? Subiecţii au fost rugaţi să aprecieze lungimea traiectoriei pe care se
mişcă un punct luminos într-un spaţiu întunecat, deşi punctul luminos nu se

82
L. Festinger, “Informal social communication”, in Psychological Rewiew, nr.57,
1950
83
Deutsch, M., Gerard, H.B., “ A study of normative and informaţional social
influences upon individual judgement”, Journal of Social Issues, 31, 1975
84
M. Sherif, The Psychology of Social Norms, NewYork, Harper&Brothers, 1936

48
mişca în nici un fel. Aprecierea distanţei de către subiecţi s-a făcut individual,
apoi în grup şi, în a treia etapă, din nou individual. Au fost formulate
următoarele concluzii:
1. atunci când indivizii se află într-o situaţie instabilă şi confuză, ei manifestă
tendinţa de a stabili o normă sau un punct de referinţă în funcţie de care
apreciază situaţia, iar aceasta este norma individuală a subiectului;
2. dacă un asemenea subiect este pus să acţioneze în cadrul unui grup, el va
avea tendinţa de a-şi modifica norma individuală în aşa fel încât să fie
covergenţă normelor individuale ale celorlalţi, rezultând, astfel, norma de
grup sau norma socială, care poate fi stabilită mult mai uşor dacă individul nu
a avut posibilitatea să-şi verifice norma individuală;
3. dacă individul care şi-a modificat norma sa individuală, ca urmare a
experienţei lui de grup, este pus în situaţia de a acţiona din nou în afara
grupului, el nu se va mai orienta după norma sa individuală, ci după norma
socială a grupului din care a făcut parte.
Informaţiile pe care le primim de la ceilalţi membrii ai grupului, în măsura în
care sunt structurate şi cei mai mulţi membrii furnizează aceleaşi informaţii,
determină conformarea individului prin însuşirea acestor informaţii şi
promovarea lor ulterioară.
În al doilea rând este vorba despre influenţa normativă.- în situaţia în
care ambiguitatea este redusă, normele de grup şi o presiune socială puternică
conving oamenii să se conformeze. Cei doi cercetători, care au continuat
experimentele lui Asch, au descoperit că atunci când participanţii erau
identificaţi explicit ca membrii ai grupului, influenţa normativă a contribuit la
accentuarea conformităţii

3. Normativitate socială, control social şi sancţiuni sociale

La un anumit moment dat sistemele sociale se caracterizează prin

ordine socială sau dezordine socială respectiv, o stare de conformism,
normalitate, însemnând respectarea normelor, sau o stare de devianţă, anomie,
însemnând absenţa respectării normelor. Plecând de la raportul individ –
societate şi de la modul cum au încercat “contractualiştii” să-l rezolve –
Hobbes, Rousseau - următoarea întrebare revine mereu în atenţia noastră,
devenită între timp fundamentală în gestionarea ordinii sociale: cum poate fi
construită o ordine socială raţională atâta vreme cât oamenii, în mod natural şi
inevitabil egoişti vor fi tentaţi întotdeauna să desfăşoare acţiuni iraţionale,
bazate pe instinctele şi interesele lor individuale. Un posibil răspuns, care se
adugă celor anunţate anterior, este – prin control social şi sancţiuni sociale.
Putem discuta în cadrul teoriei controlului social (sau teoria reglării
sociale) de două direcţii importante de construcţie care îşi pun amprenta
asupra dinamicii şi mijloacelor folosite în procesul de control social. În primul
rând, vorbim de acele concepţii care fundamentează controlul social ca fiind o

49
entitate supraindividuală – societate, grup, comunitate, organizaţie – şi care
acţionează asupra indivizilor prin mecanisme mai mult sau mai puţin formale
şi, în al doilea rând, vorbim de o fundamentare a controlului social ca rezultat
al proceselor care se desfăşoară în sânul interacţiunii sociale, a raportului
intersubiectiv dintre oameni.
Dacă prima direcţie insistă pe ideea că un control social trebuie să fie
exterior indivizilor, să aibă la bază o constrângere obiectivă(recunoscută
social), a doua direcţie insistă pe ideea că un control social este o formă de
influenţă care se realizează în şi prin relaţii interpersonale – vorbim în această
situaţie de o constrângere interioară spontană, efect al dinamicii relaţiei şi nu
dintr-o constrîngere exterioară, fie ea şi morală.
La o analiză atentă putem observa că, datorită complexităţii societăţii,
datorită dinamicii procesului de socializare şi a gestionării regulilor, un
individ ajunge, la un moment dat să răspundă simultan în acţiunea sa la cele
două constrângeri tip – exterioară sau interioară. Din acest punct de vedere
este interesant de văzut:
- ce mecanisme de control dezvoltă societatea prin agenţii ei în
construcţia ordinii sociale?;
- ce mecanisme de control dezvoltă individul în propria lui viziune
despre ordinea socială?;
- care este cea mai bună complementaritate, între individ şi societate,
permisă la nivelul societăţii, pentru ca efectul controlului social asupra
ordinii să fie maxim ?;

Ce este controlul social

Nu există o definiţie unanim acceptată a controlului social. Diversitatea
opiniilor şi concepţiilor lasă loc unei mai bune înţelegeri a rolului pe care
controlul social în are în societate. Concepţiile despre controlul social au
„evoluat” de la concepţia dukheimiană a rolului constrîngător a controlului
social(înţeles ca “reprezentare colectivă”) trecând prin concepţia şcolii
americane a jurisprudenţei sociologice – E. Ross şi R. Pound - , care au
introdus termenul de control social în vocabularul sociologiei juridice85şi
terminând cu concepţiile privind rolul interiorizat al controlului social.
Pentru Durheim86, reglarea comportamentelor indivizilor nu se datora
voinţelor lor individuale ci, mai ales, presiunii sociale reprezentată de
„conştiinţa colectivă”, termen care desemna, la sociologul francez, totalitatea
valorilor, simbolurilor şi idealurilor colective, comune tuturor indivizilor şi
care exercită presiuni şi constrângeri asupra acestora. În felul acesta
“conştiinţa colectivă” este văzută ca o formă a controlului social, asigurând
manifestarea întregii vieţi sociale şi ordinea ei.

85
vezi Dan Banciu, 1995, op. cit., p.95
86
Emile Durkheim, De la division du travail social, Paris, F. Alcon, 1893

50
 Durkheim descoperă principiul constrângerii în rezistenţa pe care
factorul social o opune celui care nu-i respectă caracterul necesar.
Contrazicând tezele contractualiste – bazate de contractul social – Dukheim
arată că la baza ordinii sociale stă norma – ca fapt social, exterioară
individului şi sancţiunea care o însoţeşte.
E. Ross87, unul din reprezentanţii şcolii americane, consideră controlul
social ca desemnând totalitatea mijloacelor de orice fel, de presiune,
constrângere sau influenţare prin care o societate îşi asigură echilibrul. Din
acest punct de vedere este important să identificăm care sunt mijloacele şi
pârghiile cele mai importante. Ele pot fi legate de lege, de moravuri, de
educaţie şi chiar de influenţele exercitate de indivizi unii asupra altora.
În cadrul acestor mecanisme, legea, bazată pe constrângere exterioară,
reprezintă forma cea mai adecvată de control social. În acest punct Ross, se
aproprie foarte mult de Weber88, care admite şi el, existenţa mai multor
mecanisme de constrângere reprezentate de „jurisdicţii” care au putere asupra
celor care îi recunosc competenţa în domeniul sancţionării: părinţii, consiliul
de familie, comisia de disciplină, tribuanalele religioase, consiliul de
administraţie etc. Dar, spune Weber, există o ierarhie vizazi de aceste
mecanisme, cea mai importantă “jurisdicţie” fiind statul.
R. Pound, la fel ca Ross, vede în controlul social un ansamblu de
forme, dispuse ierarhic şi care se reduc la constrângeri şi presiuni. „ Controlul
social este presiunea pe care fiecare om o suferă din partea altor membrii ai
societăţii pentru a-l constrînge, prin rolul său, să susţină societatea cristalizată,
şi a-l deturna de la o conduită antisocială, adică de la un comportament în
dezacord cu postulatul ordinii sociale”89. La Pound controlul social presupune
interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal din domeniul
valorilor, faţă de care se apreciază eficacitatea controlului; un element de
putere, de influenţă şi de presiune, care vizează intensitatea cu care lucrează
un mecanism de control social şi, în fine, un element de organizare socială,
care desemnează forma materializată a “instanţei” care exercită controlul.
R. Emerson90 consideră că orice formă de organizare produce control
social prin prisma dependenţelor reciproce care există între indivizi. În relaţia
individului cu societatea, cu cât individul este mai dependent de ea, cu atât se
exercită asupra lui mai multe influenţe de a se conforma unor aşteptări
colective. În acest fel, dependenţa nu este doar o cale de satisfacere a unor
interese particulare ci şi o modalitate d a produce valori, de raportare la
acţiuni colective sau de construire a ordinii sociale. Controlul social este, mai

87
Ross, E., Social Control. A Survey of the Foundation of Order, New York, 1901
88
M. Weber, Sociologie du droit, Puf, Paris, 1971
89
R. Pound, Social-Control throught Law, New York, 1942
90
R. Emerson, Power-Dependence Relations, ăn American Sociology Rewiew, nr. 27,
1962

51
degrabă, un mecanism psihologic, care izvorăşte din dependenţă sau, mai bine
spus, din interdependenţă (dependenţă reciprocă)
W. Sumner91 leagă controlul social de diferitele modele tradiţionale,
cristalizate şi standardizate, de genul practicilor şi uzanţelor colective
(folkways), definite ca obişnuinţe şi tradiţii populare ale societăţii, şi care se
pot transforma în reguli şi imperative pentru generaţiile viitoare. Pe de altă
parte, există cutume fundamentate pe judecată – moravurile (mores), care au
capacitatea de a exercita o constrângere asupra individului pentru a li se
conforma.
Aceste două mecanisme se realizează în mod neorganizat, fără a exista
o instanţă formală care să le coordoneze, prezentându-se ca mijloace
importante ale controlului social informal, fiind respectate de indivizi prin
“istoria” lor şi fiind transmise tradiţional de la o generaţie la alta.
O idee interesantă o promovează şi Ellwood92, un continuator al şcolii
americane de jurisprudenţă sociologică, care consideră controlul social ca
fiind dependent de idealurile şi elementele spirituale ale societăţii. În
consecinţă, controlul social – care poate conţine prescripţii juridice, legi,
religie,morală, educaţie – are o influenţă asupra procesului de raţionalizare şi
spiritualizare a societăţii, facilitând solidaritatea socială, implicit ordinea.
M. Cusson93 defineşte controlul social ca ansamblul proceselor prin
care membrii unui grup se încurajează, unii pe alţii, pentru a ţine seama de
aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care le fixează. În
felul acesta controlul social se structurează în interiorul relaţiei dintre indivizi,
relaţie care, dacă durează, aşteptările au şanse mari de a se transforma în
norme, de a îmbrăca un caracter obligatoriu.
Analiza comparativă a acestor concepţii ne permite să creionăm câteva
dimensiuni şi caracteristici ale controlului social:
- controlul social este legat de modalitatea de implementare a ordinii
sociale fiind o formă de reglare socială ce depinde de natura societăţii;
- controlul social are la bază impunerea de la cele mai uşoare forme:
evitare, ridiculizare, bârfă, batjocură, blamare, oprobiul public până la
coerciţie instituţionalizată – amenzi, închisoare, muncă în folosul
comunităţii;
- controlul social este mult mai larg decât controlul juridic ;
- controlul social este un mijloc de raţionalizare a societăţii – atingerea
unor exigenţe;
- controlul social asigură coeziunea (Ross – totalitatea mijloacelor de
orice fel prin care o societatea îşi asigură coeziunea. Prin mijloace Ross

91
W. Sumner, “Folkways. A study of the Sociological Importance of Usages Manners,
Customs and Morals”, Boston, Gin&Co, 1906
92
Charles Ellwood, Sociology and Modern Social Problems, New York, 1920
93
M. Cusson, 1997, op. cit. p. 460

52
 include: etica moravurilor, tehnici educative, influenţele interpersonale,
idealurile);
- controlul social promovează organizarea socială, văzută ca dependenţă
relaţională, participare socială sau cooperare(Ralph Emerson);
- controlul social permite racordarea conştiinţei individuale la conştiinţa
colectivă, conştiinţa individuală fiind stimulată să se identifice cât mai
mult cu modelul de conduită socială acceptat şi promovat în societate;
- controlul social are caracter istoric. El prinde viaţă dacă este raportat la
o sociatate anume şi la un timp anume.
Controlul social are drept finalitate derularea comportamentelor
individuale şi de grup în acord cu modelele de conduită dezirabile social. Ca
factor al ordinii sociale, controlul asigură consistenţa şi coeziunea internă a
societăţii, stabilitatea, orientarea şi reglarea comportamentului social, în
ultimă instanţă, integrarea individului în sociatate.

Formele, agenţii şi mijloacele de realizare a controlului social

Mecanism social complex, controlul social include un anasamblu de
modalităţi şi mijloace de realizare şi de implementare de naturi diferite –
psihologice, culturale, juridice, etice – care au rolul de a determina indivizii să
respecte modelele permise de comportament. Controlul social îmbracă diferite
forme, efect al contextului socio-normativ în care funcţionează. În funcţie de
cerinţele normative ale sistemului social, la un moment dat, se structurează şi
devin operaţionali şi agenţii controlului social.
Societăţile umane promovează şi structurează în timp anumite forme
ale controlului social, în funcţie de norme, valori şi modelele pe care le
promovează instanţele care fundamentează controlul social.
Ce le mai reprezentative forme sunt următoarele94:
- controlul social pozitiv - se fundamentează pe cunoaşterea şi
internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de
convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere. Motivaţia acestui demers poate fi realizată prin: sugestii,
aprobări, recompense şi stimulente morale şi materiale;
- controlul social negativ - se bazează pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor
sociale. Această formă a controlului social constă în dezaprobarea şi
respingerea comportamentelor indezirabile prin utilizarea unor mijloace
variabile: ironizare, ridiculizare, izolare, marginalizare, exilare, detenţie.
În aceste situaţii indivizii nu se vor conforma din convingere ci pentru
a nu fi sancţionaţi.

94
vezi I. Vlăduţ, 2000, op. cit., pp. 154-158

53
 - controlul social formal - realizat prin intemediul unor norme, legi şi
prescripţii scrise de natură juridică, morală, administrativă, care au roluri
diferite: ele asigură coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea
unor obiective; reduc sursele de conflict şi tensiune din grup şi asigură
stabilitatea şi dezvoltarea grupurilor. Controlul social formal este
mecanismul cel mai adevat de urmărire a eficienţei organizaţiilor sau
instituţiilor, precum şi a indivizilor care fac parte din ele.
- controlul social informal - întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.
Acest tip de control are o influenţă fundamentală în eforturile de
raţionalizare ale oricărei societăţi, manifestându-se în cadrul relaţiilor
reciproce dintre indivizi. Reprezintă rezultatul socializării neîngrădite a
individului, efect al interiorizării prin autoconvingere a rolului pe care îl
are controlul social.

Mijloacele controlului social

Mijloacele reprezintă o serie de instrumente de presiune şi persuasiune
menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile. Cele mai
frecvente mijloace sunt: dreptul, educaţia, religia, obiceiurile, credinţa,
convenţiile, ceremoniile, opinia publică, moravurile, tradiţiile, moda95 etc.
Mijloacele se grupează în:
- mijloace piho-sociale - prin care se încearcă realizarea conformităţii
acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor,
opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se
realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a
normelor;
- mijloace de control instituţionalizate- prin care se exercită presiunea
socială şi este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia
organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice,
administrative. Acestea pot folosi coduri juridice, legi, regulamente.
- mijloace de control neinstituţionalizate - reprezentate de obiceiuri,
tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume, care datorită evoluţiei cultural-
istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor unei societăţi,
devin adevărate modalităţi de conduită pe care indivizii trebuie să le
adopte. Chiar dacă nu emană de la o autoritate formală, ele pot fi
aplicate şi de agenţii formali de control social.

Agenţii controlului social

Se referă la anumite structuri sociale capabile să genereze şi să pună în
aplicare mijloacele de control social.. Aceste structuri se numesc agenţi
sau instanţe şi se grupează în două mari categorii:

95
A. Cuvilliesr, Manuel de sociologie, tome I, Paris, Press Universitaire de France,
1962.

54
 - agenţii instituţionalizaţi - reprezentaţi de diferite instituţii şi organizaţii
de stat, juridice, politice, administrative, ligii ale societăţii civile,
indivizi care deţin un statul de autoritate în societate – liderul politic,
preotul, directorul, primarul , prefectul etc;
- agenţi neinstituţionalizaţi, sunt reprezentaţi de anumite grupuri de
presiune, de prietenie, de vecinătate sau simpli indivizi, care realizează
un control social neorganizat, spontan şi difuz.

Stiluri de control social – Allan Horwitz

Formele diferite de manifestare a controlului social i-au determinat pe
cercetători să îşi pună întrebări şi asupra manierei,a stilului în care se
desfăşoară aceste controale sociale. Horwitz, în lucrarea “ The logic of Social
Control” luând drept criteriu de referinţă metodele de controlfolosite în raport
de conduitele deviante, teoretizează următoarele stiluri96:
- stilul penal, al cărui obiectiv principal este de a produce durere sau alte
consecinţe neplăcute. Acest stil de control implică mai degrabă
pedepsirea deviantului decât compensarea prejudiciului adus victimei.
Scopul principal al sistemelor penale constă în sprijinirea, prin mijloace
coercitive cu caracter birocratic a codului moral.
- stilul compensator implică obligarea devianţilor de a compensa
victimele pentru prejudiciile şi daunele suferite. Stilul compensator
asigură că deviantul nu va suferi consecinţele răzbunării sau
stigmatizării
- stilul conciliator permite găsirea unor soluţii prin negocierea mutuală
între părţile implicate fără implicarea sancţiunilor coercitive. Scopul
principal constă în reconsilierea părţilor aflate în conflict fără a-şi
propune să identifice elementul deviant. Natura sa este mai mut
persuasivă decât coercitivă, motiv pentru care acest stil se manifestă,
mai degrabă, în spaţiul social decât în spaţiul juridic propriu-zis
- stilul terapeutic are drept obiectiv modificarea personalităţii
persoanelor deviante. În acest sens ei sunt trataţi ca pacienţi, exceptaţi
de obligaţii, în afara acelora de a coopera cu terapeuţii. Răspunderea
este exonerată indivizii fiind priviţi ca victime ale unei boli care nu
poate fi controlată de ei înşişi.
Problema sociologică a controlului social nu ţine de existenţa propriu-zisă
a controlului ci de determinarea naturii sale precise şi identificarea
mecanismelor ce funcţionează în contexte sociale particulare.Următoarele
întrebări sunt importante pentru demersul sociologic:
- ce agent exercită controlul ?
- ce mijloace şi stiluri de control sunt folosite?

96
Vezi Sorin Rădulescu, op. cit., 1994, p.273-274

55
 - cât de mult pot rezista indivizii şi grupurile în faţa proceselor de
control?
- ale cărui interese sunt apărate de controlul social?

Sancţiunile sociale şi impactul asupra normativităţii

Sancţiunile încep să acţioneze în momentul în care controlul interiorizat
devine ineficace , când individul pierde sentimentul interior a ceea ce este
şi a ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie adus la ordine97.
Sistemele de control social nu ar avea efcienţă dacă nu s-ar raporta la
sancţiuni. Există o concordanţă între formele controlului social şi tipul de
sancţiune aplicat şi tocmai această proporţionalitate face sistemele de
control eficiente.
Cei doi termeni sunt analizaţi unul prin altul. Chiar dacă poate exista
control social concret fără a se aplica sancţiuni, nu există sistem de control
care să nu facă apel, dinainte, la un tip de sancţiune.
H. Ross98 vorbeşte de sistemul sancţiunilor sociale ca de acele
exprimări de aprobare sau dezzaprobare, manifestate de grupul social faţă
de un anumit tip de comportament individual. Sancţiunile vizează luări de
poziţie, faţă de anumite actiuni care se vor desfăşura şi care sunt aduse
public la cunoştinţa oamenilor. Sancţiunea traduce de la ce limită acţiunea
unei persoane nu mai poate fi tolerată şi indică şi modul cum va reacţiona
societatea la aceste comportamente.
Prin sancţiune, individul cunoaşte ce vor face ceilalţi dacă el va depăşi
o limită şi, de asemenea, ce vor face ceilalţi dacă el nu depăşeşte limita.
Alfel spus, prin sancţiune sunt răsplătite persoanele care se conformează şi
sunt pedepsite persoanele care nu se conformează. Este o “reacţie din
partea societăţii sau a unui număr considerabil a membrilor săi faţă de un
mod de comportament, prin care acesta este aprobat sau dezaprobat”99.
O analiza interesantă a sancţiunilor fac şi sociologii M. Ralea şi T.
Herseni în lucrarea Sociologia succesului. Ei consideră că sancţiunea este
un act prin care opinia socială sau un for autorizat ia atitudine faţă de
activitatea unei persoane sau a unui grup de persoane şi se pronunţă asupra
valorii ei sociale.
Profesorul Dan Banciu analizând modul de funcţionare a sancţiunilor
arată că “nerespectarea normelor şi valorilor sociale antrenează o reacţie a
mediului social în care ele sunt valabile, reacţie concretizată într-o serie de
sancţiuni difuze sau precise, organizate sau neorganizate şi întemeiate pe
constrângerea şi presiunea socială pe care grupul, comunitatea sau

97
Jan Szczepanski, op. cit.
98
H. Ross, Perspectives on the Social Order, readings in Sociology, New York,
McGraw-Hill Book Company, 1968
99
A. Radcliffe-Brown, Social Sanction, în Encyclopedia of the Social Sciences, E.
Seligman(eds), London, 1934

56
 societatea o exercită împotriva conduitelor nonconformiste sau
deviante”100
Sancţiunile se caracterizează prin cîteva aspecte ce merită reliefate:
- sancţiunea este o formă socială de atenţionare;
- sancţiunea înseamnă pedeapsă şi recompensă:
- rolul sancţiuni este de a restabili situaţia dinaintea controlului, atunci
când vorbim de pedeapsă, şi de a încuraja şi a întări direcţia
comportamentului, atunci când vorbim de recompensă;
- finalitatea sistemului sancţiunilor este eficientizarea controlului social şi
fundamentarea logică a normelor şi regulilor.

O tipologie a sancţiunilor sociale

Există mai multe tipologii ale sancţiunilor determinate de indicatori de
referinţă luaţi în calcul. Ce mai importante sunt:
1. În funcţie de forma reacţiei sociale şi a agenţilor de la care emană:
- sancţiuni pozitive formale - care includ reacţiile de exprimare a
recunoştiinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea unor instituţii şi
organizaţii, acordarea de distincţii, premii, ordine şi recompense pentru
acele comportamente care sunt conforme cu normele sociale;
- sancţiuni pozitive neformale - incluzând reacţiile de aprobare din partea
membrilor unui grup – prieteni, vecini, cunoştinţe - sau a opiniei publice
faţă de acele comportamente care sunt conforme cu anumite valori
promovate;
- sancţiuni negative formale - fundamentate pe forţa şi coerciţia unor
instituţii şi organizaţii formale prin care sunt amendate conduitele ilicite
sau deviante. Acest tip de sancţiune este reglementat prin proceduri
juridice specifice – dreptul penal
- sancţiuni negative neformale - constituite în expresii de respingere
verbală – dispreţ, batjocură, mirare, satirizare sau de condamnare morală –
izolare, marginalizare a conduitelor deviante
2. După conţinutul presiunii sau caracterul sancţiunii:
- sancţiuni etice – formează sistemul de pedepse – recompense pentru
conduită calificată ca amorală sau morală – bârfitorul, clovnul clasei,
etc;
- sancţiuni satirice – un sistem de batjocuri, de ironii, de desconsiderare
manifestate faţă de omul a cărui conduită este calificată ca neserioasă,
caraghiosă. Sunt deosebit de dureroase deoarece atacă puternic eul
subiectiv al individului;
- sancţiunile religioase - sunt recompense şi pedepse prevăzute, prin
sistemul de dogme şi credinţe ale oricărei religii, pentru respectarea sau
încălcarea ordinelor. Din rândul lor fac parte: penitenţele, condamnarea

100
Dan Banciu, op. cit., p.80.

57
 până la excomunicare, condamnarea veşnică(pentru oamenii care cred
în ea). Exemple de recompense în cadrul sancţiunilor religioase:
aprecierea credincioşilor, exprimarea veneraţiei până la mântuirea
veşnică;
- sancţiuni juridice – sistemul de pedepse şi recompense prevăzute de
lege. Aceste sancţiuni au un specific aparte, determinat de: caracterul
obligatoriu, caracterul constrângător, caracterul coercitiv. Aceste
sancţiuni sunt emanate de la organe specializate, cu îndatoriri
profesionale în acest domeniu.

Sancţiuni juridice
Referindu- se la sancţiunile juridice, Eugeniu Speranţia nota “Sancţiunile
coercitive, ca mijloace utilizate de drept pentru deplina infiltraţiune a
dreptului în acţiunile noastre, sunt invenţii ale spiritului, selectate de spirit
şi acomodate tot de spirit atât exigenţelor logice cât şi exigenţelor
realităţilor concrete”101
Sancţiunile juridice includ măsuri şi mijloace faţă de indivizii care
încalcă prescripţiile normative privitoare la acţiunile impuse, permise sau
interzise.
Orice sancţiune juridică are următoarele caracteristici: este punitivă, este
aflictivă – loiveşte direct pe cel care o suferă, este legală, este preventivă,
este educativă şi este reparatorie.
Sancţiunea juridică “reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al
societăţii faţă de conduita neconformă cu dispoziţia normei de drept,
măsurile concrete luate împotriva persoanelor care au încălcat legea.
Aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, prin acţiunea organelor
specializate ale statului”102

4. Particularităţile comportamentului deviant

Cercetările moderne consacrate socio-psihologiei devianţei, precum şi

personalităţii criminale sunt în mod constant pluridisciplinare şi nu
bidisciplinare, aşa cum s-ar putea înţelege din enunţurile unor lucrări cu
această tematică, care utilizează termenul de "psihologie a comportamentului
deviant". În realitate există mai degrabă o tendinţă de cercetare de "tip
sinergic" a infracţiunii şi personalităţii criminale când se pune în discuţie
geneza ei sau, altfel spus când se determină criminogeneza.
O analiză strict psihologică a actului infracţional, fundamentată
exclusiv pe cerinţele determinării conţinutului juridic al infracţiunii, constă în
101
Teodor Tanco, sociologul eugeniu Sperantia, Ed, Virtus romana rediviva”, Cluj-
Napoca, 1993
102
Costică Voicu, 2004, op. cit., p. 182

58
analiza modului în care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-
infracţională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligenţa,
afectivitatea şi voinţa.
Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea
responsabilităţii (cu cele două elemente ale sale-discernământul şI libertatea)
şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare (intenţia în variantele
sale sau culpa) ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză şi funcţiile sale
principale: cunoaşterea cauzelor criminalităţii în mod general şi în mod
individual pentru fiecare infracţiune: organizarea socială a prevenirilor
infracţiunii, individualizarea pedespsei, tratamentul în penitenciar, tratamentul
post execuţional.
Acestea sunt principalele motive pentru care în psihologia judiciară ca
şi în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care
obligă la abordări de tip sinergic, transdisciplinar.
Referindu-ne la un autor român, profesorul Virgil Dragomirescu deşi
cercetează problemele comportamentului deviat sub genericul "psiho-
sociologia comportamentului deviant" el încearcă, cum de fapt şi mărturiseşte,
o abordare de "sinteză" de fapt o abordare cu un pronunţat caracter sinergic.
Că este aşa rezultă din faptul că în fiecare capitol al lucrării autorul îşi
respectă afirmaţia din introducere în care spune: " argumentarea observaţiilor
şi concluziilor noastre în ansamblu, am făcut-o prin prezentarea rezultatelor
cercetărilor personale pentru fiecare din problemele tratate şi la fiecare capitol
în parte, urmărind în permanenţă scopul aplicativ al acestor observaţii în
special pentru expertiza largă psiho-socio-medico-judiciară, precum şi în
cercetarea bio-medicală, sociologică şi criminologică".
"Pe baza acestor rezultate am realizat în final o sinteză privind
implicaţiile complexe ale comportamentului deviant încercând discutarea
motivaţiei în psihosociogeneza conduitelor deviante".
Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice atât la
nivel substanţial, că se cercetează personalitatea infractorului, cât şi la nivelul
metodologic, pentru că se utilizează testele psihologice.
Personalitatea infractorului este situată din perspectiva sinergică
implicând:
- cercetarea clinică - pentru reconstituirea antecedentelor personale şi
patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul
biodetecţiei);
- examinări paraclinice - având ca rol principal probarea şi obiectivarea
diagnosticului clinic, precum şi aprofundarea a etiopatogeniei unor tulburări (
aici intră ample investigaţii de laborator radiologice, electroencefalografice);
- investigări biogenetice - având ca premisă rolul factorilor ereditari în
structura personalităţii, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de
ereditate;

59
- interpretarea neurofiziopatologică - pentru explicarea cauzalităţii
manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de
condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau le declanşează;
- cercetarea sociologică - are două obiective: în primul rând pentru
reconstituirea structurii personalităţii delicventului şi modul în care s-a
încadrat în mediul social, a incidentelor conflictuale şi modul în care au fost
soluţionate şi în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităţilor de
reechilibrare şi reinserţie socială;
- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective pe baza
cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conştiinţă,
discernământ).
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii deviante prin
precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate formele în care
acesta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare, esnţială);
Detectarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din perspectivă
sinergică;
Natura şi evoluţia tulburărilor care au însoţit sau precedat săvârşirea actului
deviant şi dacă aceasta prezintă riscul de cronicizare sau agravare;
Aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a tulburărilor
comportamentale care au precedat sau însoţit comportamentul deviant.
Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare
care s-ar putea plasa în sfera ireparabilului cum ar fi, de pildă aplicarea unor
măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers. De aceea conceptul
de personalitate este esenţial pentru justiţie ce se fundamentează pe adevăr,
ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a
delicventului.
Credem că personalitatea infractorului determinată complet şi temeinic
este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar,
funcţiile acuzării şi apărării pentru că pedeapsa este impusă infractorului, iar
efectele sale condiţionate de această personalitate.
Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o
pedeapsă mai blândă pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o
pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii când pedepsele sunt insuficiente acestea
generând de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale,
cărora societate nu le-a găsit remedii practice. În funcţie de cele arătate
anterior vom încerca să dăm o serie de definiţii date şi explicate personalităţii
criminale.
O primă definiţie ar fi aceea dată de profesorul Virgil Dragomirescu şi în
viziunea dânsului prin "personalitate deviantă înţelegem o sinteză a tuturor

60
elementelor ce concurează la conformaţia mintală a unui obiect căruia îi dăm
o fizionomie proprie, specifică".36
"Această conformaţie rezultă din nenumăratele particularităţi ale
constituţiei sale psihofiziologice ale comportamentelor sale instinctiv-
afective, ele însele alimentate de efectele senzitiv-senzoriale şi conestezice a
modului său de a reacţiona, de amprentele lăsate de toate experimentele trăite,
care au jalonat istoria sa individuală".
O altă definiţie dată personalităţii este dată foarte simplu, dar foarte
relevant de către medicul englez Eysenck şi care spune "că prin personalitate
trebuie să înţelegem mai degrabă un larg câmp de investigaţii asupra fiinţei
umane concepute ca un întreg".
Este punctul de vedere al unui medic confruntat cu o bogată cazuistcă
în domeniul psihodiagnosticului comportamental deviant, care a lăsat
deschisă problema conceptului personalităţii subordonând-o posibilităţilor de
creştere a cunoaşterii în funcţie de perfecţionarea metodelor de investigaţie a
fiinţei umane.
Klinberg - vede personalitatea într-o strânsa legătură cu mediul care
formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste elemente
se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională.
După ce am arătat o serie de definiţii, mai ample sau mai puţin ample,
date personalităţii în continuare vom prezenta cele mai importante teorii la
adresa personalităţii criminale care au stat la baza formării doctrinelor
contemporane.
Cele mai relevante teorii la adresa personalităţii criminale sunt cele ale
lui Eysenck, Pinatel şi Jung.
Teoria profesorului londonez Eysenck la adresa comportamentului
criminal îşi are punctul de plecare în observaţiile făcute de acesta mai bine de
un sfert de secol la Maudsley Hospital, ajutat de o echipă mare de cercetători
şi în urma psihodiagnosticului acesta a observat că majoritatea zdrobitoare a
infractorilor provin din rândul celor greu condiţionabili, categorie care în
psihologia actuală este adesea denumită "extrovertită"
În teoria sa Eysenck utilizează terminologia hipocratică-pavloviană ca
şi pe cea a lui Yung, dar sintetic. Au puţină legătură cu Hipocrate sau Yung în
schimb se bazează masiv pe teoria pavloviană.
În esenţă el consideră omul ca o fiinţă care învaţă, în sensul că achiziţionează
mereu deprinderi noi şi cunoştinţe noi care-i modifică atitudinile şi
comportamentul.
Baza observabilă (şi deci experimental constatabilă) a
comportamentului uman este condiţionabilitatea, capacitatea de a putea forma
mai greu sau mai uşor reflexe condiţionate (învăţare), care la Eysenck, ca şi la
Pavlov constituie un alt motiv.

1
Virgil Dragomirescu, Curs de psihologie judiciarã, Ed. Academiei, Bucureºti, 1973

61
 În funcţie de această condiţionabilitate, individul se amplasează apoi
de-a lungul conţinutului dimensional introvertit-extrovertit, două extreme
opuse şi sunt suficient de îndepărtate ca să permită individului să ocupe o
poziţie socială specială, unică.
Condiţionabilitatea este un alt motiv, potenţial, a cărei actualitate va fi
în funcţie de condiţionarea reală, deci de influenţele sociale care se execută
neîntrerupt asupra individului. Din acest motiv Eysenck consideră că, teoretic
măcar, situaţia individului de introvertit sau extrovertit nu constituie un fapt
fatal, ci arată necesitatea de a cunoaşte cuantumul şi durata influenţării
minime necesare pentru a obţine un rezultat educativ oarecare.37
După constatările lui Eysenck, infractorii, în marea lor majoritate, se
recrutează din rândul extrovertiţilor, a căror caracteristică fundamentală pe
plan psihofiziologic - este dificultatea de a fi condiţionaţi, cu alte cuvinte,
dificultatea de a fi educaţi şi bineînţeles reeducaţi.
În ceea ce privesc caracteristicile personalităţii extrovertite în baza
cercetării a mii de cazuri Eysenck stabileşte că extrovertitul tipic este un
element sociabil, îi plac petrecerile, are mulţi prieteni, simte nevoia de a avea
în jur pecineva căruia să i se adreseze, îi displace lectura solitară sau studiul
de unul singur.38
El caută mereu senzaţionalul, îi place să-şi asume riscuri, acţionează
sub impresia momentului şi în genere este impulsiv. E amator de farse,
oricând e gata de replică şi caută mereu variaţie, schimbare. Îl caracterizează
apoi lipsa de griji, optimismul, agresivitatea, uşurinţa cu care-şi pierde firea,
lipsa de control asupra propriilor fapte şi vorbe.
Studiind această caracteristică, practic, urmărind aceste trăsături ale
extrovertiţilor este greu să nu fim de acord cu Eysenck, deoarece ele reflectă
în linii mari imaginea oarecum convenţională a celor mai mulţi indivizi care
încalcă legea.
Această teorie a formării personalităţii dezvoltată de Eysenck pune în
lumină nouă o serie de fapte adânc înrădăcinate în concepţia noastră.
Astfel, de pildă, este ideea unanim acceptată a provenienţei infractorului din
mediu viciat. Aceast idee este însă simplistă, deoarece este contrazisă adesea
de infractori care provin din mediu perfect sănătos moralmente, sau din
mediu familial extrem de viciat pot provenii oameni care niciodată nu ajung
în conflict cu normele moral-legale.
Într-adevăr, teoria lui Eysenck ne atrage atenţia asupra faptului că în
aprecierea unor cazuri particulare este nevoie să studiem interacţiunea
individ-mediu în perfectă cunoştinţă a particularităţilor celor două elemente.
Astfel, chiar şi o educaţie considerată bună, în cazul unui extrovertit
(deci greu condiţionabil) excesiv nu va avea efectele dorite. Faţă de aceste
37
H. J. Eysenck, Crime and Personality, Routledge and Kegan Paul Ltd, London,
1965
38
H. Eysenck, The Structure of Human Personality, Methuen and Co.,London, 1970

62
cazuri este necesar să se utilizeze mijloace educativ mult mai complexe şi
mult mai eficiente decât cele obişnuite.
Interesantă este constatarea lui Eysenck cu privire la infractori care au
toate caracteristicile introvertiţilor. Aceşti infracori, de obicei, provin din
familii viciate a căror influenţă se exercită cu atât mai uşor cu cât
caracteristica pricipală a introvertiţilor este tocmai uşoara condiţionabilitate,
deci marea facilitate de a însuşi deprinderile rele, concepţiile imorale etc. care
domină mediul respectiv.
Evident teoria lui Eysenck se referă şi la fenomenul de recidivă. Dacă
acceptăm valabilitatea universală a legii condiţionării, ar urma de aici ca o
pedeapsă suferită (stimul negativ condiţionat) să oprească pe infractor de la
comiterea de noi infracţiuni. Eysenck ne atrage însă atenţia evitării unor
asemenea concluzii superficiale, lăsând la o parte categoria extrovertiţiilor
greu condiţionabili, sau extrema de necondiţionabili, trebuie avut în vedere că
formarea reflexelor condiţionate, îndeosebi a celor mai complexe la om este
un proces care se efctuează în condiţii foarte specializate.
Însă Pavlov atrăgea atenţia asupra importanţei factorului timp în
formarea reflexelor şi insista asupra necesităţii coincidenţei în timp a
stimulului condiţionat cu cel necondiţionat.
În cazul concret al infractorului, ar trebui ca pedeapsa să urmeze
imediat după actul infracţional pentru ca să aibe loc condiţionarea ceea ce în
practică nu se întâmplă niciodată.
Problema psihologică pe care Eysenck vrea să o lămurească pe acest
plan este cea a "paradoxului criminal". De ce infractorul - şi mai cu seamă
recidivistul - comite actele sale când ştie că în cele din urmă va fi pedepsit ?
Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât Eysenck împreună cu alţi
psihologi consideră omul ca "o fiinţă eminamente orientată spre hedonism" şi
cu toate acestea nu evită faptele cale îl duc în ultimă analiză la cele mai mari
neplăceri.
În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la "legea secvenţei
temporale" stabilită de psihologul american O.H. Mawrer după care un
anumit act uman este determinat nu numai de consecinţele lui, ci şi de apariţia
în timp a respectivelor consecinţe. Cu alte cuvinte când o acţiune are două
consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta sancţiune (negativă) ambele
consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile) atunci situaţia
(conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată.
În cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial-pozitivă,
în sensul că dă satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme
sancţiunea legală este mai îndepărtată în timp şi comportă şi un grad de
incertitudine.
Cu toate că această "lege" nu este altceva decât o generalizare empirică
a unei observaţii şi cu toate că în fond ea nu explică fenomenul, ci doar îl
descrie în formă generalizată totuşi practic această constatare este greu de

63
contrazis cu atât mai mult cu cât pe un plan şi mai general această "lege" face
parte integrantă din teoria învăţării (legea efectului).
Pe de altă parte, dată fiind greaua condiţionabilitate a infractorilor
aparţinând tipului extrovertit este puţin probabil ca pedeapsa cu închisoarea
să-l poată reeduca eficient pe infractor.
Merită atenţie faptul că Eysenck nu exclude din categoria infractorilor,
nici pe contravenienţii la legea circulaţiei, deşi de obicei aceştia, spune el -
sunt consideraţi ca oameni respectabili şi care produc accidentele datorită
neşansei lor sau cel mult unor neglijenţe minore.
Bazându-se pe cercetările recente ale lui T. Wilett şi G.E.Hobss,
Eysenck afirmă că în majoritate cei care produc accidente au şi cazier judiciar
pentru alte diferite încălcări ale legii şi că deşi uşurinţa cu care se nesocoteşte
legea circulaţiei reflectă de fapt trăsătura de personalitate de "uşuratic"
caracteristic extrovertiţilor şi deci a infractorilor în genere.
O altă teorie fundamentală asupra personalităţii criminale este cea
formată de profesorul Jean Pinatel. Dacă Eysenck porneşte de la analiza
psihofiziologică pentru înţelegerea infractorului Jean Pinatel merge pe analiza
psihosocială cu precădere. Pinatel este de părere că în societăţile dezvoltate
originea creşterii fără precedent a criminalităţii trebuie căutată în dezvoltarea
accelerată a societăţii şi a tehnicii şi credinţele rămân în urmă. Omul
societăţii, surprins de accelerata dezvoltare, se găseşte neadaptat, amplasat
într-o situaţie de dezorganizare socială unde nimic nu este stabil, nimic nu
este permanent, totul este în mişcare şi în schimbare. Mobilitatea, accelerarea
ritmului de viaţă, fac să dispară valorile fundamentale, acele valori care
răspund naturii omului, naturii sale fizice, intelectuale şi spirituale.
Într-o asemenea societate, peste tot apare oraşul cu zgârie norii săi
implacabili, cu bulevarde îmbâcsite de automobile, cu larma metropolitanilor,
cu înghesuiala de nesuferit a orelor de vârf şi peste tot omul este surmenat,
obosit, anxios.
Pornind de la acest cadru prea puţin optimist, Pinatel vede
criminalitatea de azi ca o maladie morală a progresului. Pinatel poneşte de la
individul uman atins mai grav de această maladie şi constituie existenţa a ceea
ce numeşte el Personalitate criminală. În accepţiunea lui Pinatel, însă,
personalitatea criminală nu este de tip antropologic, o variantă a speciei
umane, ea nu are nimic comun cu tipul lombrosian şi nici cu teoriile mult
depăşite ale frenologiei.
Personalitatea criminală este pur şi simplu un model pe care analiza
criminologică îl utilizează în cercetările sale. Este un instrument clinic, o
unealtă de lucru, un concept operaţional. Ea ne permite să ne descurcăm în
studiul criminalilor, să apreciem gradul lor de periculozitate socială.
Conceptul este deci un sistem de referinţă, o construcţie abstractă care
constituie realitatea subiectivă. Acest model ne permite să sesizăm deci

64
anumiţi delicvenţi pe care îi studiem, oameni cu infinite variaţii, dar care
totuşi ceva îi aseamănă.
Mergând până la ultimile consecinţe ale analizei sale, Pinatel constată
că este inutil să separăm oamenii în buni şi răi, căci în circumstanţe speciale
orice om poate să devină delicvent. Dar, dacă nu există diferenţe de natură
între oameni în ceea ce priveşte criminalitatea, în schimb există diferenţe de
grad în ceea ce Pinatel numeşte "pragul delicvenţial".
Pentru unii sunt suficiente puţine incitaţii exterioare pentru a trece la
acţiune imediat, câtă vreme la alţii trecerea la acţiune nu intervine decât în
cazul unor incitaţii deosebit de puternice. În aceste condiţii, ceea ce permite să
distingem delicventul de nedelicvent şi chiar pe delicvenţi între ei este
aptitudinea lor mai mult sau mai puţin pronunţată de trecere la acţiune. Din
această cauză, arată Pinatel, criminologia fundamentală nu este altceva decât
ştiinţa care studiază trecerea la actul delictual, atât şi nimic altceva.
Capital pentru criminologie este studiul personalităţii în situaţia dată.
Siuaţia trebuie şi ea să fie analizată din mai multe puncte de vedere. Există
situaţii specifice, sau periculoase, care se caracterizează prin faptul că ocazia
nu are nevoie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situaţie
specifică constituie reacţia personalităţii la situaţia dată.
Alături de aceasta, arată Pinatel, există şi situaţii nespecifice sau
amorfe, adică acele situaţii unde ocazia urmează să fie căutată. În aceste
cazuri personalitatea domină situaţia, iar actul criminal este consecinţa directă
a actiunii acestei personalităţi.
Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influenţează
personalitatea în timpul formării ei şi a situaţiilor amintite.
Cu alte cuvinte, mediul poate să fie criminogen nu numai prin
multiplicarea ocaziilor criminale, ci tot odată prin facilitarea structurării
personalităţii criminale.
Rezumând cercetările clinice efectuate asupra personalităţii criminale,
Pinatel arată că la zdrobitoarea majoritate a marilor delicvenţi se poate
descoperi existenţa unui nucleu ale cărui elemente componente sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă acest nucleu
este denumit de către Pinatel ca fiind nucleul personalităţii criminale.
După constatările lui Pinatel, această constelaţie a personalităţii
criminale este o structură dinamică. Ea e reunirea şi asocierea
comportamentelor sale, dintre care nici unul nu este anormal în sine, ci doar
în acţiunea şi interacţiunea lor. De aceea personalitatea criminală este o
structură dinamică. Ea e reunirea şi asocierea comportamentelor sale, dintre
care nici unul nu este anormal în sine, ci doar în acţiunea şi interacţiunea lor.
De aceea personalitatea criminală trebuie să fie considerată ca un rezultat şi
nu ca un dat. Toate celelalte componente psihologice care pot fi gândite la
criminal de fapt nu sunt în nici un fel de relaţii la trecerea la acţiune, ci numai
cu modalităţile de execuţie a crimei.

65
 Astfel de pildă, componentele privind activitatea (unii delicvenţi sunt
activi, alţii sunt pasivi), aptitudinile fizice (există delicvenţi robuşti şi
delicvenţi debili) sau aptitudinile intelectuale (există delicvenţi inteligenţi şi
delicvenţi insuficienţi de inteligenţi), aptitudinile profesionale şi sociale
(există delicvenţi foarte capabili în meseria lor "civilă", câtă vreme alţii sunt
foarte stângaci), necesităţile nutritive şi sexuale (unii delicvenţi au instincte
foarte puternice, câtă vreme alţii sunt mai slabi din acest punct de vedere) -
toate sunt considerate neutre în raport cu trecerea la acţiune.
Revenind la nucleul personalităţii criminale, Pinatel analizează pe rând
cele patru elemente fundamentale şi demonstrează cu o logică impecabilă că
ele sunt de fapt rezultatele vieţii sociale.
Astfel, de pildă egocentrismul este un produs al unei societăţi care se
bazează pe o competiţie nemiloasă şi care favorizează toate formele care
exaltă trăsăturile individului. La aceasta se adaugă, spune Pinatel, o inflaţie
nemaipomenită a normelor legilative. Aceasta crează o stare de anomie
(concept studiat de Durkheim în anul 1921), căci totul fiind hiperreglementat,
individul nu se mai descurcă în acest haos legislativ şi se ghidează după
propriile instincte şi, bineînţeles, după propriile lui interese. De aici
egocentrismul generat de societate şi care, conjugat cu celelalte trăsături,
formează nucleul personalităţii criminale.
Labilitatea - a doua caracteristică a personalităţii criminale - în esenţă
este o lipsă de inhibiţie şi impreviziune, abandon la impresiile momentului, o
absenţă a cugetării asupra consecinţelor pe care le aduce după sine un act.
După părerea lui Pinatel, societatea care este dominată de ştiinţă şi de
tehnică, care abundă în invenţii mecanice, a reuşit de fapt să învingă timpul.
Omul jonglează cu perspectiva, vede totul pe termen lung, iar economiştii îi
organizează ziua de mâine, îl feresc de neprevăzut, iar asigurările sociale îl
pun la
adăpost de maladii, de accidente, de necazurile bătrâneţii.
Această stare aduce după sine o ancorare foarte adâncă în prezent a
omului de pe stradă şi un oarecare grad de labilitate şi iresponsabilitate
individuală. Societatea practic ne obligă să ne gândim scurt, să trăim fugitiv,
mobil şi instabil. Aceste stimulări ale societăţii globale îndeamnă spre
imprudenţă, la actul subit şi negândit, duc la incapacitatea de a utiliza
experienţa trecută şi la antrenarea în acţiuni efemere, care nu o dată pot fi însă
fatale. Toate acestea sunt forme ale labilităţii, care şi ea intră în structura
nucleului personalităţii criminale.
La rândul ei, agresivitatea este o altă caracteristică a personalităţii
criminale şi care, de asemenea, emană din structuri sociale. Astăzi toată lumea
este unanimă în a recunoaşte că agresivitatea sub toate formele ei de activitate
mai mult sau mai puţin violentă este de fapt fiica bună a frustrărilor. Ori,
societatea modernă nu face altceva decât multiplică frustrările. Necesităţile
artificiale create de societate cu ritmul de viaţă, de muncă extrem de rapidă

66
constituie tot atâtea frustrări biologice, căci omul este silit astăzi să trăiască în
condiţii care adesea contrazic natura sa.
La toate acestea trebuie adăugat alcoolismul, care este un factor ce măreşte
sensibil
tendinţele agresive.
Şi, în fine, indiferenţa afectivă sau absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor
altruiste şi simpatetice este cea de a patra caracteristică a personalităţii
criminale. Indiferenţa afectivă este, de asemenea, un rezultat al actualei forme
de viaţă ce caracterizează omul. În lupta dură ce se dă pentru a se menţine şi a
se realiza, orice fel de sentimentalism nu numai că este de prisos, dar
constituie o piedică în calea realizării.
Pe plan criminologic, aceasta este una din condiţiile de bază ale
posibilităţii de perpetuare a unei crime, căci în momentul în care infractorul
ajunge să-şi execute acţiunea sa antisocială, el nu trebuie să fie reţinut de
caracterul odios al realizării şi nici nu trebuie să fie reţinut de sentimentul că
a cauzat rău aproapelui său atacând fie persoana, fie bunurile sale. De aceea
indiferenţa afectivă este o ultimă condiţie, de trecere la act.
Sunt deosebit de sugestive pasajele care se referă la analiza
criminalităţii de tip american, unde Jean Pinatel - bazat pe datele unor
autorităţi de specialitate - arată că modul de viaţă american este generator de
violenţă şI crimă. El afirmă explicit: "Se poate observa un raport strâns între
sistemul economic de concurenţă şi de competiţie dus la extrem şi de
agresivitate. Lupta pentru viaţă favorizează abilitatea, din acest moment toate
mijloacele susceptibile de a doborî concurenţa sunt învederate. Crima
"bluzelor albe" este expresia antisocială a unei societăţi fondate pe concurenţă
şi competiţie. Dar concurenţa nu generează numai agresivitate
întreprinzătoare, ea antrenează în egală măsură, prin frustrare, agresivitatea
eşecului. Ori, eşecul este cert prin lipsa de posibilităţi la pornire pentru
persoanele care aparţin straturilor socio-economice inferioare.
O subcultură de violenţă se dezvoltă, astfel la păturile defavorizate şi în
special la negri. Interiorizată de membrii grupei, devenit un element al
personalităţii
lor, violenţa se confundă cu îndrăzneala şi curajul. Ea devine un model
obişnuit de soluţii a problemelor cotidiene.
În continuoare vom prezenta părerile unui alt observator al
comportamentului criminal şi anume concepţiile profesorului C.G. Jung.
Axându-se exclusiv pe criterii de natură psihologică, Jung consideră că
există două tipuri extreme: cel introvertit şi cel extrovertit între care se
plasează tipul intermediar ambivert, având caracteristici din ambele tipuri
extreme.39 După concepţia lui Jung, există două orientări majore ale
personalităţii, şi anume: fie că avem de a face cu un om care se orientează cu

39
C. Jung, Tipurile Psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

67
precădere spre lumea externă, lumea obiectivă (atitudine extrovertită), fie că
orientarea persoanei merge mai degrabă spre interior, spre lumea subiectivă
(atitudinea introvertită). Ambele atitudini se găsesc la fiecare individ, dar în
mod obişnuit una din ele este dominată şi de conştient, câtă vreme cealaltă
este subordonată şi inconştientă.
Extrovertitul tipic în viziunea lui Jung este un tip social, îi plac
petrecerile, are mulţi prieteni, mereu simte nevoia să aibe cu cine vorbi, nu-i
place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tânjeşte după
companie veselă, îi place să rişte, acţionează sub inspiraţia momentului şi, în
general, în mod impulsiv. Îi plac glumele şi păcălelile (dar făcute pe seama
altor persoane, făcute pe seama lui devine impulsiv, impulsivitate ce tinde
spre violenţă), nu-şi face griji, este prietenos, optimist, râsul şi veselia
constituind elementul său. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate, îşi
pierde uşor cumpătul. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros, iar în
general extrovertitul nu este întotdeauna o persoană de încredere.
Având un comportament impulsiv, dinamic, agresiv, uşor iritabil cu o
instabilitate sentimentală, acest tip de personalitate în marea majoritate a
cazurilor adoptă o conduită antisocială, greu educabilă, care cade uşor pe
panta delicvenţei (trecerea la acţiune expusă de Pinatel, se realizează foarte
uşor, în foarte multe cazuri apare recidiva).
Introvertitul tipic este o persoană liniştită, retrasă, care preţuieşte mai
mult cărţile decât oamenii. Faţă de oameni, cu excepţia câtorva intimi, este
foarte rezervat. Îşi face planuri de viitor şi nu-i place să acţioneze sub
impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios şi duce o viaţă ordonată. Îşi
controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv şi
nu-şi pierde uşor cumpătul. Deşi înclinat spre pesimism, introvertitul, în
general, este un om de încredere care pune mare preţ pe valorile etice.
Din această categorie a introvertitului tipic prezentată mai sus,
găsim portretul criminalului de profesie, întâlnim acest portret al personalităţii
în domeniul criminalităţii la nivelul "gulerelor albe". Acest tip, introvertit,
când alunecă pe panta delicvenţei face totul premeditat, bine gândit, având un
plan de acţiune dinainte stabilit, pregătit cu minuţiozitate în cel mai mic
amănunt.
De cele mai multe ori reuşeşte, datorită minuţiozităţii şi a inteligenţei
de cele mai multe ori peste medie, datorită pregătirii sale, educaţiei. El dă cel
mai mult de furcă autorităţilor necesitând abilitate în prinderea sa.
Dar în cele din urmă prin portretele prezentate mai sus (extrovertit tip,
introvertit tipic) atât Eysenck, cât şi Jung ne spun că nu există, şi nu vom găsi
nicăieri vreun tip "pur" în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem
tipologic. Aceasta cu atât mai mult cu cât însăşi ideea de tip este o
abstracţie, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităţilor
noastre logice de a "ordona" fenomene naturale care, prin esenţa lor, nu sunt
ordonate.

68
 În această viziune evident că nu vom căuta tipologii perfecte, ci
jaloane, sindromuri, ale căror configuraţii ne pot orienta în cunoaşterea măcar
şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo infracţiune. Aceste
tipologii se îmbină, se pot transforma în realitate.

Tipologia şi caracterizarea infractorilor

Diverşi autori au încercat să contureze portretul personalităţii criminale
şi în funcţie de o serie de criterii, să realizeze clasificarea şi gruparea lor.Au
fost utilizate o multitudine de criterii, din care se pot menţiona:
a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului :
- infractori normali;
- infractori anormali
b) în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale :
- infractori recidivişti;
- infractori nerecidivişti;
c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională :
- infractori ocazionali;
- infractori de carieră.
Una din cele mai interesante şi mai laborioase încercări de tipologizare
şi portretizare a infractorului este cea realizată de L.Yablonski (1990). Acesta,
folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează
comportamentul lui criminal, diferenţiază patru categorii de criminali :
1. Criminali socializaţi – sunt cei care prezintă tulburări emoţionale
mult mai mult decât orice persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin
criminali în urma impactului contextului social în cadrul căruia învaţă reguli
şi valori deviante. Aceşti criminali apar mai mult drept violatori ai proprietăţii
decât criminali violenţi.
2 .Criminali neurotici – sunt cei care, în general, comit acte
infracţionale datorită compulsiunilor neurotice. Spre deosebire de psihotic,
neuroticul nu percepe lumea într-un mod distorsionat. Mai mult, tipic
neuroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce priveşte gândirea şi
comportamentul lor Principalul simptom al nevrozei este anxietatea.
Criminalii neurotici sunt indivizi care devin criminali datorită sau drept
rezultat al distorsiunilor personalităţii, precum şi al distorsiunii percepţiilor
asupra lumii din jurul lor.
3. Criminalii psihotici – sunt indivizi cu dezordini severe ale
personalităţii, care au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi
lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi
planifică crima. Aceşti criminali pot comite cele mai bizare şi lipsite de sens
acte criminale.
4. Criminalii sociopaţi - sunt cei care sunt caracterizaţi printr-o
personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată faţă de ceilalţi sau nu o

69
au deloc. Datorită marilor tulburări de caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii
cu un minim sentiment de anxietate sau vinovăţie.
În funcţie de gradul de pregătire infracţională L.Yablonski diferenţiază
două categorii de infractori:
1. Criminalii situaţionali sunt, în general, cei ocazionali, întâmplători.
Caracteristicile generale ale acestora sunt următoarele:
- individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea ;
- individul a ales acţiunea care a constituit violarea legii ;
- persoana a fost prinsă, arestată, condamnată şi i s-a oferit statutul de
criminal;
- până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului
normativ al societăţii.
2. Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia
comiterii crimei. Cei mai mulţi au fost socializaţi şi formaţi într-un sistem de
valori şi norme, reguli, “definiţii” ale unor oameni socializaţi diferit de cel
utilizat de către societate pentru majoritatea populaţiei. Ei tind să ia iniţiativa
în comiterea crimelor, chiar şi în situaţiile în care sunt foarte invulnerabili în a
fi arestaţi şi condamnaţi. Trăsăturile esenţiale ale criminalului de carieră sunt
următoarele :
- crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului ;
- criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de
acţiune folositoare pentru comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii ;
- îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile
pentru societate în general;
- debutează cu proprietatea de copil delincvent;
- el aşteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare; pentru el
închisoarea este o şcoală a crimei;
- este, de obicei, “normal” din punct de vedere psihologic, neexistând
caracteristici speciale care să-l diferenţieze de non-criminali.
O tipologizare foarte interesantă a fost realizată de către Ion Oancea,
care diferenţiază următoarele categorii de criminali:
1. Criminalul agresiv (violent) – este autor de crime violente, brutale şi
cu consecinţe individuale şi sociale multiple. Este caracterizat prin emotivitate
puternică, însoţită de descărcări reactive, motrice la fel de puternice, prin acte
de violenţă, vătămări corporale şi altele de aceleaşi fel. Din punct de vedere
psihic, se caracterizează prin sărăcia de sentimente, de simpatie faţă de alţi
oameni, prin stări de mânie care nu pot fi stăpânite de voinţa proprie şi, în
general, printr-o comportare de agresivitate şi ostilitate faţă de alţi oameni.
2. Criminalul achizitiv – este criminalul care îşi adună bunuri în scop
personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, îmbogăţire.
3.Criminalul caracterial – este cel care prezintă structuri şi trulburări
ale vieţii afective şi active, pe scurt, tulburări ale caracterului. O primă
caracteristică a acestui tip de criminal constă în aceea că o anumită tendinţă

70
sau impulsiune afectivă se dezvoltă în mod pronunţat şi domină întreaga
personalitate a omului, iar voinţa şi controlul de sine nu le pot stăvili şi
stăpâni.
A doua caracteristică constă în aceea că este vorba de o tulburare
parţială a psihicului persoanei şi în întreaga fiinţă psihică.
A treia caracteristică este aceea că, din punct de vedere mintal, al
conştiinţei, omul îşi dă seama de ceea ce face, este lucid şi responsabil.
Criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri: psihopatici şi psihonevrotici.
4. Criminalul lipsit de frânele sexuale – infracţiunile în legătură cu
viaţa sexuală sunt din cele mai periculoase şi cu urmări individuale şi sociale
la fel de periculoase. Violul, incestul, raportul sexual cu o minora, produc
indignare şi proteste. Astfel de fapte sunt săvârşite de persoane lipsite de simţ
moral şi grija faţă de victimă, de către persoanele brutale şi lipsite de puterea
de stăpânire a impulsului sexual.Ele alcătuiesc un tip special de criminal –
criminalul “lipsit de frânele sexuale”.
Există mai multe categorii de infractori sexuali:
- cei care săvârşesc fapta faţă de minoră ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de rudele apropiate ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex ;
Criminalii care săvârşesc crima contra vieţii sexuale prin procedee şi
mijloace cu totul anormale şi patologice sunt: sadicul şi masochistul.
5. Criminalul profesional este criminalul care face din infracţiune un mijloc
de existenţă, o îndeletnicire (hoţ de buzunare, prostituţie etc). Refuzul
muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de
criminal. Criminalii profesionişti sunt de două feluri:
a) Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi
câştigă existenţa prin muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, din
practicarea unor activităţi parazitare, cerşetoria, prostituţia, jocurile de
noroc. Ceea ce caracterizează acest infractor, sub aspectele de
personalitate, sunt: nivelul scăzut de inteligenţă, capacitatea redusă de
rezolvare a dificultăţilor zilnice de viaţă.
b) Criminalul profesional activ îşi căştigă existenţa prin săvârşirea de
infracţiuni cum sunt: traficul de femei, falsificarea de bani, uz de fals,
de cele mai multe ori comit infracţiuni în mod organizat şi în bandă. Ca
trăsătură de personalitate, acest tip de criminal este cu un nivel de
inteligenţă normală sau chiar ridicată.
6. Criminalul ocazional este cel care, fără a prezenta o tendinţă
înnăscută spre delict, comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de
factori profesionali sau de mediul exterior.
Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:
- conduita bună, conformă până la comiterea crimei ;

71
 - comiterea ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;
- criminalul ocazional nu recidivează ;
- criminalul ocazional reprezintă cca 70-80% din totalul criminalilor.
Majoritatea cercetătorilor susţin că în cazul criminalului ocazional
poate să fie şi contribuţia unor factori interni, personali, de exemplu
presiunea unei nevoi urgente, lipsa de stăpânire de sine, dar factorii
externi sunt determinanţi.
7. Criminalul debil mintal este caracterizat de lipsa capacităţii de
prevedere asupra sâvârşirii şi a urmărilor săvârşirii crimei, el are un “orizont
temporal“ restrâns, lucrând pe durate scurte, pe zile, pe săptămîni, nu pe ani.
Infractorul debil, odată prins asupra infracţiunii neagă realitatea neputându-si
da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult. El judecă lumea după nivelul de
înţelegere. Nu se poate adapta uşor la viaţa socială.
8. Criminalul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că
el comite în mod repetat crima. După comiterea unei crime, descoperit şi
pedepsit, comite din nou alte crime. El devine un fel de profesionist în
criminalitate.
O primă şi importantă trăsătură după care se identifică recidivistul este
aceea că acesta este o persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot
dovedi cu actul de condamnare.
9. Criminalul ideologic (politic) este persoana care, având anumite idei
şi convingeri politice, ştiinţifice ori religioase comite datorită acestor idei
fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat.
Criminalul politic este un militant care propagă şi lupta pentru anumite
reforme şi prefaceri sociale, economice, ştiinţifice.
În codurile penale din ţările occidentale se recunoaşte criminalul politic
pentru următoarele argumente :
- mobilul faptelor sâvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum
sunt dorinţa şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic ; el nu
este determinat în faptele sale de mobiluri personale ;
- criminalul politic socoteşte că, luptând pentru o idée politică,
religioasă, el îşi face datoria.
10. Criminalul alienat nu răspunde penal din punct de vedere juridic
şi nu i se pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă,
măsuri medicale prevăzute de lege.
Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave
care cuprind întreaga lor viaţă psihică. Criminalul alienat este stăpânit de
temere sau mânie pronunţată, de emoţii şi alte stări afective tulburi şi
nestăpânite, de gândire haotică. Infractorul alienat nu este stăpân pe dorinţele
şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi despre ceea ce
face, nu are control de sine şi nici conştienţa stării lui. Pentru aceasta el este
iresponsabil şi nu răspunde penal. Criminalul alienat este de mai multe feluri,

72
în funcţie de cauza, psihoza sau boala de care suferă şi care i-a determinat
alienarea:
- criminalul paranoic –are la bază psihoza paranoia ;
- criminalul schizofrenic – determinat de boala schizofrenică ;
- criminalul maniaco-depresiv – urmare a psihozei maniaco-depresive.

73
Partea 4
Dimensiunile şi abordarea criminalităţii

Societatea contemporană este bolnavă de agresivitate şi violenţă. După 2000

de ani, preceptul biblic “să nu ucizi“ se pare că a fost pervertit, în contextul
tranziţiei şi al şocului viitorului, într-o dorinţă acut manifestă: să ucizi!
Sunt crima şi criminalul realităţi normale şi necesare ale comunităţii
umane? Sociologul francez E. Durkheim (1858 - 1907) afirma în secolul al
XIX - lea , că da. Crima este un fenomen normal, permanent, general etc.
Crima este “orice fapt considerat periculos, neconvenabil pentru conştiinţa
socială şi căreia i se ataşează o pedeapsă“.103
Alţi autori au condamnat individul criminal considerând că el se naşte
cu aceste “aptitudini“. Individul nu mai avea nici o şansă. Blestemat de
“mama natură“, pe cale ereditară, individul era iremediabil pierdut pentru
comunitate. Trebuia aşteptat momentul când acesta va lovi. Totul era
chestiune de timp. 104
Criticând vehement natura înnăscută a criminalui, adepţii teoriilor
sociologiste au dat vina pe societate, încercând să demonstreze că numai din
vina ei oameni ajung să comită crime şi atrocităţi. Incapabilă de a oferi
membrilor săi o fericire fără discriminare, aşa cum susţine, societatea este
“complice“ la toate crimele ce se petrec în interiorul ei.
Pe de altă parte încercând să disculpe societatea şi să condamne în acelaşi timp
teoria criminalului înnăscut, alţi autori reduc totul la personalitatea umană, în
speţă la responsabilitate şi voinţă. “Dacă vrei, poţi“, pare a fi motto-ul
acestora. Oricâte condiţionări suportă individul, în ultimă instanţă, el decide
dacă săvârşeşte sau nu crima.
Nimic nu există dincolo de propria voinţă. În centrul explicării structurii
personalităţii criminale se află problema responsabilităţii. Orice act uman se
bazează pe judecată, pe un raţionament, pe o decizie, în care gândirea compară
forţa dorinţei de a manifesta un comportament şi interdicţia morală, socială de
a nu-l manifesta.
Experienţa anterioară, ceilalţi, societatea nu determină într-un fel
decizia? Impactul factorilor exteriori şi a celor conjuncturali a fost din ce în ce
mai mult scoasă în evidenţă decercetările moderne. Traian Pop arăta:“ uneori
sub o impulsiune exterioară, neînsemnată, explodează o perversitate profundă,
nebănuită a individului şi se descarcă furios într-o crimă. Alteori, influenţe
exterioare grave, în momente fatale, dezlănţuie pasiuni, sentimente şi idei, sub
imperiul cărora oamenii, cu un trecut foarte onorabil, se coboară la crime“.105

103
Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974,
p.14
104
Lombraso, Cesare, L’uomo deliquente, Milano, Hoepli, 1876
105
Pop, Traian , Curs de criminologie, Cluj, 1928, p.132

74
Socialul este cauza principală. În fapt, personalitatea condiţionată social.
Rolul pe care îl are dezvoltarea morală a fost scos în evidenţă de
Kohlberg106. Acesta diferenţiază şase stadii ale dezvoltării morale. Teoria
susţine că dacă individul ajunge la stadiile înalte de dezvoltare morală, aceasta
îl va proteja în mare măsură împotriva tendinţelor de comitere a unor acte
criminale.
Se naşte evident întrebarea: sunt criminali normali sau patologici din
punct de vedere mintal? Răspunsul este greu de dat. Ar mai trebui definite
câteva noţiuni, stabilit un sistem de referinţă etc. Am optat pentru
prezentarea câtorva din cele mai pertinente puncte de vedere privind
etiologia actului criminal, urmărind permanent scopul lucrării:
raportarea la comportamentul victimei în comiterea infracţiunilor.
Considerăm că această prezentare ne va ajuta să înţelegem evoluţia teoretică a
explicării actului criminal, implicit raporturile criminalului cu victima.
Incursiunea în “istoria teoretică“ a actului criminal am completat-o cu
studii şi cercetări, concluzii privind cazuistica cercetată, precum şi cu date
statistice pentru a contura tabloul simptomatologic a fiecărei concepţii puse în
discuţie.

1. Crima din punct de vedere juridic şi psiho-sociologic

În ansamblul formelor particulare de devianţă, actul delincvent

(criminal, infracţional, delictual) are gradul cel mai ridicat de periculozitate,
deoarece, prin producerea lui, sunt afectate relaţiile şi normele juridice care
stau la baza comportamentelor indizivilor.
Cercetarea acestui fenomen social a fost impulsionată de nevoile
legislaţiei penale, ale practicii judiciare şi, nu în ultimul rând, de sociologi,
psihologi şi criminologi, care au dorit să cunoască etiologia comportamentului
criminal pentru a eficientiza prevenirea şi combaterea acestuia.
În orice societate există un sistem de instanţe, modalităţi şi mijloace de
influenţare şi conformare a membrilor, de apărare şi promovare a normelor şi
valorilor care-i sunt proprii, de orientare şi dirijare a indivizilor spre
îndeplinirea aşteptărilor şi de respingere şi sancţionare a conduitelor
nonconformiste sau deviante.107
Combaterea crimelor care se săvârşesc în realitate şi care sunt oprite de
conştiinţa socială şi conştiinţa juridică, trebuia cuprinsă în acte normative
deoarece cetăţenii trebuiau să cunoască ce fapte erau oprite şi pedepsite,
pentru ca, în felul acesta, ei să nu le săvârşescă.

106
Kohlberg, L., Freundlich, D., Moral judgment in youthful offenders, în
Moralization, the cognitiv developmental approch, New York: Holt, Rinehart and
Winston, 1973
27
Banciu, D., Control Social şi sancţiuni Sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992

75
 Dar crimele trebuiau cunoscute nu numai de cetăţeni ci şi de organele
chemate să aplice legea, deoarece era necesar să fie pedepsiţi doar aceia care
au comis infracţiunile şi nu alţii. Alături de dispoziţii, în legea penală au
apărut colecţii de decizii ale instanţelor de judecată în care se analizează şi se
arată explicarea, înţelegerea şi aplicarea corectă a acestor dispoziţii cu privire
la crime şi pedepse, venindu-se cu propuneri creatoare de lege ferenda.
Din punct de vedere strict juridic, un comportament criminal este
definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea privită ca ansamblu de
reguli normative aplicate de autoritatea justiţiară. Trăsăturile distinctive ale
delincvenţei ar fi după unii autori următoarele:108
- violarea unei anumite legi (penală, civilă etc.), care prescrie acţiuni sau
sancţiuni punitive împotriva celor care o încalcă;
- manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale
grupurilor, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;
- săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau
grupuri sociale.
Este unanim recunoscut că există diferenţe sensibile de la un sistem
juridic la altul ale acestor trasături, diferenţe ce ţin de tradiţiile istorice şi
culturale, de moravurile şi obiceiurile fiecărei societăţi, deoarece aceste
însuşiri sunt evaluate în funcţie de legislaţia penală.
Criteriile normativului penal, aşa cum arată sociologii şi criminologii
nu sunt în măsură să ofere o evaluare a delictelor. Acestea, chiar dacă apar ca
fenomene juridice, fiind reglementate prin normele dreptului penal, sunt în
esenţă fenomene sociale, care se produc în societate, având consecinţe
negative şi distructive pentru siguranţa indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi
de convieţuire socială care protejează ordinea publică, drepturile şi
libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în
societate.109
În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al
crimei este evaluat după anumite criterii normative şi sociale ca şi după
anumite elemente intrinseci şi extrinseci ce caracterizează natura, forma şi
intensitatea abaterilor şi delictelor, cum ar fi: valoarea socială lezată prin fapta
antisocială, valoarea obiectului delictului, mărimea prejudiciului produs,
modalităţile de comitere, mobilurile delictului, gradul de vinovăţie al
făptuitorului.
Din punct de vedere socio-psihologic crima constituie un caz particular
de devianţă socială. Pentru sociolog sau psiholog, care consideră individul în

28
Theodorson, G.A., Theodorson, A.G., A Modern Dictionary of Sociology, New
York, 1969.
29
D. Banciu, S. Rădulescu, Sociologia Crimei şi Criminalităţii,Ed. “Şansa SRL“,
Bucureşti, 1996

76
permanentă interacţiune cu societatea, cu comunitatea din care face parte,
esenţial este faptul de opoziţie, încălcarea normelor ei şi nu modul sau gradul
de încălcare. Acest din urmă aspect intră în competenţa forurilor judiciare.110
Pentru psihosociolog un anume caz de infracţiune este rezultatul
acţiunii sau inacţiunii unei ori unor persoane concrete, act pe care îl consideră
deviant, atipic pentru colectivitate şi faţă de care comunitatea ia o anumită
atitudine de reprobare, care se exprimă prin aplicarea unor sancţiuni morale
sau/şi legale.111 Norma crează pe plan psihosocial aşteptarea socială, definită
prin ceea ce aşteaptă alţii de la individul care trăieşte în grup.
Cum indivizi nu sunt maşini, şi sunt supuşi greşelii, există o mică
îngăduinţă sau, altfel spus, toleranţă socială în limitele căreia indivizii se pot
abate de la norme fără a atrage după sine pedeapsa.
Conceptele de aşteptare şi toleranţă socială au un rol însemnat în
analiza etiologică a actului criminal. Crima apare, din perspectivă
psihologică, ca un produs al personalităţii individului, ea incluzând acele
comportamente care violează nomele juridice.
Din acest punct de vedere unii psihologi sunt tentaţi să considere
delincvenţa ca o formă de ajustare a unei inferiorităţi fizice sau a unei
frustraţii, ceea ce generează propensiunea individului către agresivitate şi
violenţă. Pentru marea majoritate a sociologilor, crima reprezintă o problemă
socială, întrucât ea include o discrepanţă semnificativă între sistemele de
referinţă valorice şi normative ale societăţii şi aşteptările indivizilor.
Crima, în genere, conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a
nesiguranţei între indizivi. La noi în ţară, imediat după 1990, toate sondajele
de opinie au arătat că cea mai gravă problemă percepută de opinia publică a
fost creşterea delincvenţei (peste 90% din cei intervievaţi au indicat acest
lucru).
Ca tendinţă generală se apreciază că cu cât actele delincvente se
acumulează şi se agravează într-o comunitate, cu atât membrii acesteia sunt
supuşi unor forme de alienare, stres, nesiguranţă etc. Din acest punct de
vedere crima implică încălcarea flagrantă a modelelor normative aşteptate şi
dorite, o dislocare a relaţiilor tradiţionale din societate, precum şi o abatere de
la ceea ce se defineşte ca fiind moral, decent, corect etc.112
În consecinţă, analiza juridico-penală a crimei solicită şi o analiză
sociologică, criminologică şi psihologică complementară, cu ajutorul căreia să
se poată identifica şi explica contextul sociocultural şi individual care a
generat această formă de devianţă specială.

110
T. Bogdan, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Serv. editorial şi
cinematografic, Bucureşti,1983
111
Idem 4
112
R. Merton, Social Problems and Sociological Theory, în Contemporary Social
Problems, New-York, 1966

77
 Pe de altă parte, complexitatea fenomenului de criminalitate în general,
particularităţile specifice a diferitelor delicte şi crime, obligă la luarea în
considerare a diferitelor dimensiuni ce caracterizează evoluţia sa în diverse
arii socio-culturale. Principalele dimensiuni sunt:
- dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica criminalităţii în timp
şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţii şi
indici a diferitelor delicte şi crime, precum şi corelarea acestora cu o serie de
variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic;
- dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte
şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor
produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de
resocializare a persoanelor delincvente;
- dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea
socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare,
dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de relaţie socială
faţă de diferitele delicte;
- dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului
criminal şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului,
atitudinea delincventului faţă de fapta comisă etc;
- dimensiunea economică - vizează “costul“ crimei, consecinţele directe şi
indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral;
- dimensiunea prospectivă - evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a
delincvenţei, precum şi tendinţa spre infracţiune a unor indivizi şi grupuri
sociale.
Dat fiind scopul lucrării de faţă, acela de a oferi un tablou complet al
principalelor tipologii ale victimei, ale relaţiei ei cu agresorul precum şi ale
caracteristicilor psihocomportamentale ale acesteia, ne vom axa cu precădere
pe dimensiunile sociologică, psihologică şi prospectivă, mult mai aproape de
finalitatea prezentei lucrări.
Având în vedere caracterul interdisciplinar al fenomenului de
delincvenţă nu vom ocoli celelalte dimensiuni ci vom arăta importanţa
acestora la realizarea sus numitelor tipologii, esenţiale, în ultimă instanţă,
pentru prevenirea crimei şi pentru combaterea acţiunii criminale.
Fundamentând trăsăturile constitutive ale noţiunii de delict sau crimă,
juriştii recunosc faptul că ea reprezintă, în primul rând, un fenomen social,
fiind analizat în funcţie de valorile şi normele sociale de conduită pe care le
violează. Totodată delictul dobândeşte şi o conotaţie juridică prin consecinţele
sale prevăzute de norma penală.
Ca faptă antisocială, crima presupune acţiunea (inacţiunea) unei
anumite persoane, care atentează (cu discernământ şi vinovăţie) la anumite
valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de normele penale.

78
 Plecând de la această abordare, în dreptul penal se consideră că orice
delict include patru elemente (factori): obiectul şi subiectul delictului, latura
obiectivă şi latura subiectivă a delictului. Obiectul şi subiectul reprezintă
factorii (condiţiile) crimei, în timp ce latura obiectivă şi cea subiectivă
alcătuiesc elementele delictului.
Pentru ca o faptă să constituie un delict - tâlhăria, de exemplu - ea
trebuie să întrunească cumulativ aceste elemente.
Obiectul crimei se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate
sau lezate printr-o acţiune ilegală. Pentru a se preveni violarea acestora şi
sancţionarea celor vinovaţi, normele de drept penal protejează cele mai
importante şi reprezentative valori sociale. Fiecare sistem legislativ îşi are
propriile sistematizări şi ierarhii, în funcţie de tradiţiile social-istorice, morale,
culturale şi spirituale.
Unele din aceste valori sunt subînţelese, altele sunt explicite; câteodată apar
sub forma unor clasificări operate de legiuitor (valori intelectuale, politice,
economice, estetice etc), în timp ce, în unele legislaţii, ele sunt concretizate şi
explicitate (cum ar fi, de exemplu, viaţa, sănătatea, libertatea şi frumuseţea,
proprietatea, familia etc).113
În fapt, prin protejarea acestor valori de către sistemul juridic (penal),
se asigură desfăşurarea normală a relaţiilor sociale dintr-o comunitate prin
asigurarea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor indivizilor şi grupurilor,
relaţii şi drepturi întemeiate pe încredere, respect şi cooperare.
De aceea, orice infracţiune violează, în fapt, aceste drepturi, aparţinând
fie indivizilor (ca persoane fizice), fie instituţiilor sociale (ca persoane
juridice), fie statului (de asemenea, în calitate de persoană juridică).
Subiectul delictului este fie persoana care comite acţiunea ilicită,
denumită subiect activ, fie persoana care suferă consecinţele nefaste ale
acestei acţiuni, denumită subiect pasiv. Subiectul activ al infracţiunii poate fi
atât o persoană fizică (un individ), cât şi o persoană juridică (organizaţie).
Legislaţia noastră penală consideră că numai persoanele fizice pot fi
subiecte active, nerecunoscând, cum este cazul în alte ţări, calitatea de subiect
activ şi persoanelor juridice care pot comite delicte în anumite împrejurări.
O persoană întruneşte calitatea de subiect activ (a avea capacitate
penală) numai dacă îndeplineşte trei condiţii:
- are o anumită vârstă (diferă mult în sistemele legislative);
- este responsabilă (ceea ce exclude persoanele iresponsabile sau lipsite de
discernământ);
- dispune de libertate de gândire şi acţiune (să nu fi intervenit vreuna din
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei).

113
J. Hall,General Principles of Criminal Law, New-York, Prentice-Hall, 1970

79
 Subiectul pasiv al delictului, care poate fi orice persoană fizică sau
juridică, este acela care suferă de pe urma acţiunii ilicite, având dreptul la
restituiri materiale şi morale în funcţie de prejudiciul cauzat de infracţiune.
Unii autori, în special criminologi şi sociopsihologi (Hans von Henting,
B. Mendelsohn, Stephen Schaffer) restrâng conceptul de subiect pasiv la
persoanele fizice, considerând că persoanele juridice nu ar fi “victimizate“ ci
doar deposedate de ceva ce le aparţine. Ei înţeleg prin victimă orice persoană
umană care, fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, suferă
direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni
sau inacţiuni criminale.114
Latura obiectivă este considerată un element important care defineşte
structura unei infracţiuni fiind constituită, printre altele din: acţiunea
(inacţiunea) delincventă, consecinţele antisociale produse şi raportul cauzal
dintre acţiunea ilegală şi consecinţele negative. Prin acţiunea delincventă sunt
violate o serie de norme juridice cu caracter prohibitiv, care interzic săvârşirea
unor fapte, în timp ce prin inacţiune sunt încălcate norme care stipulează în
mod precis, comiterea anumitor acţiuni (a ajuta familia, a participa la serviciul
militar etc).
Consecinţele şi urmările sociale periculoase constau, în primul rând, în
producerea unor pagube şi prejudicii diferitelor persoane, instituţii şi
organizaţii. De multe ori aceste consecinţe se răsfrâng asupra ansamblului
relaţiilor sociale, determinând perturbarea ordinii sociale, insecuritate şi
nelinişte socială. Prin controlul social se apreciază comportamentele din
prisma rolurilor prescrise şi a celor efectiv jucate.
Expresie a mijloacelor şi mecanismelor sociale şi culturale, prin
controlul social sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri
referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; sunt
permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt
conforme cu modelul normativ şi cultural.115
Relaţia cauzală dintre acţiunea delincventă şi consecinţele sociale
periculoase constituie aspectul cel mai important, întrucât numai pe baza
stabilirii şi dovedirii lui concrete, instanţele judiciare apreciază existenţa şi
gravitatea delictelor. Raportul cauzal este considerat în teoria şi practica
dreptului penal ca un raport obiectiv, de la cauză la efect - lovirea violentă a
victimei provoacă decesul acesteia.
Raportul se circumscrie doar la acţiunea (inacţiunea) delincventă care a
provocat prejudiciul şi la efectele acesteia asupra relaţiilor şi valorilor lezate.
De cele mai multe ori stabilirea raportului cauzal este extrem de dificilă,
întrucât, în realitate, nu există decât în rare situaţii, o legătură vizibilă cauză-
efect. Practica judiciară relevă numeroase contexte în care:

114
Stephen Schaffer, Victimology, Reston Publ. Comp.Virginia, 1977
115
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hiperyon XXI, Bucureşti, 1992

80
- o singură acţiune criminală produce mai multe efecte;
- mai multe acţiuni generează un singur efect;
-mai multe acţiuni determină mai multe efecte.
De asemenea, în stabilirea raportului cauzal trebuie avute în vedere şi
aşa numitele ocazii criminale (factori situaţionali) care, în anumite cazuri,
declanşează sau favorizează producerea actului delincvent. De aceea practica
judiciară consemnează numeroase situaţii în care există fie concurs de cauze,
fie concurs de cauze şi condiţii, ceea ce face extrem de dificilă disocierea
acestora.
În determinarea raportului cauzal sunt incluse şi acele situaţii
întâmplătoare (accidentale), care pot să apară sau nu în unele momente ale
actului delincvent şi care pot influenţa, uneori, în mod decisiv, declanşarea
lui.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a persoanei care
comite acţiunea delincventă, atitudine alcătuită dintr-o serie de elemente
intelective, afective şi volitive, pe baza cărora se stabileşte vinovăţia. Doctrina
modernă penală cunoaşte mai multe orientări şi teorii privind conţinutul
vinovăţiei (teoria voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc). Codul
nostru penal a adoptat teoria reprezentării, distingând, în principal, diferite
forme sau grade ale vinovăţiei (intenţie sau culpă) în raport cu conţinutul
reprezentărilor persoanei delincvente în momentul comiterii faptei.
Vinovăţia persoanei apare atunci când ea a adoptat o anumită atitudine
a conştiinţei şi voinţei faţă de faptă şi urmări, în sensul că a pregătit în mod
deliberat fapta, a cunoscut şi prevăzut urmările ei negative sau nu a prevăzut
rezultatul faptei sale deşi trebuia să-l prevadă. Nu există vinovăţie dacă
acţiunea delincventă nu a fost gândită, dorită şi voită de o persoană care a
acţionat din constrângere morală sau fizică sau în stare de inconştienţă.
În afară de vinovăţie, în stabilirea sancţiunii penale sunt evaluate şi alte
elemente: motivele sau mobilurile (teama, ura, gelozia, invidia, răzbunarea
etc.) şi scopurile urmărite (obţinerea de bunuri, înlăturarea unui rival,
atragerea atenţiei opiniei publice etc.). Pentru acest motiv, vinovăţia unei
persoane poate fi evaluată ca fiind mai gravă sau mai puţin gravă în funcţie de
corelarea diferitelor forme ale vinovăţiei (intenţie directă sau indirectă, culpă
cu imprudenţă) cu mobilurile, motivele şi scopurile urmărite.
Instituţia răspunderii şi, implicit, a vinovăţiei a devenit obiectul unor
critici susţinute din partea sociologilor, psihologilor şi psihiatrilor, care
contestă atât elementele de natură teoretică implicate în definirea vinovăţiei,
cât mai ales pe cele practice, legate de modalităţile tehnico-juridice prin care
este stabilită sau, dimpotrivă, infirmată vinovăţia unei persoane.

81
2 Confruntări teoretice ale explicării criminalităţii

Analiza actului criminal, în perspectivă istorică, s-a constituit din

numeroase teorii, toate gravitând în jurul răspunsului oferit la două întrebări
fundamentale:

- ce anume îi determină pe indivizi să comită crime? Sau, altfel spus, care sunt
cauzele şi condiţiile care conduc la săvârşirea unor acte de delincvenţă de
către anumiţi indivizi?;

- care sunt instituţiile sociale care pot îndeplini funcţii de prevenire şi

control social, împiedicând sau diminuând posibilitatea de apariţie a
comportamentelor criminale?
În funcţie de aceste întrebări s-au conturat multiple perspective de
abordare. Fiecare dintre ele au avut în vedere anumite aspecte precum:
personalitatea criminalului, relaţiile acestuia cu mediu sau problema
etichetării comportamentului criminal etc. Astăzi, cu greu, se poate realiza o
clasificare a acestor concepţii.
Totuşi, în literatura de specialitate se consideră că principalele abordări
care au cercetat etiologia actului criminal şi au încercat să dea un răspuns
sunt: abordarile biologică, psihiatrică-psihologică şi sociologică.

Abordarea biologistă reuneşte acele teorii care atribuie un substrat

organic comportamentului delincvent precum şi concepţiile în cadrul cărora
investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici este mai subtilă. Promotorii
acestei orientări încearcă să demonstreze, într-o formă sau alta, existenţa unor
trăsături specifice de ordin bioantropologic ce diferenţiază criminalul de
noncriminal. Numele cel mai des folosit este al lui Cesar Lombroso, un
medic militar devenit lector de medicină legală şi apoi profesor de psihiatrie şi
antropologie la Universitatea din Torino. În principala sa lucrare,“Luomo
delinquente“ (1876) el afirmă că omul criminal reproduce instinctele feroce
ale omului primitiv şi ale animalelor inferioare.
Lombroso formulează ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia
caracterele omului primitiv pot apare la anumiţi indizivi sub forma unor
malformaţii anatomice (asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor,
anomalii ale urechilor, ochiului, nasului etc). Când la un criminal sunt
întrunite mai multe anomalii, acesta constituie un criminal, prin care
Lombroso înţelege un individ cu puternice înclinaţii criminogene ce nu pot fi
modificate prin influenţa pozitivă a mediului.
Sub influenţa criticilor aduse, Lombroso expune ulterior o tipologie mai
complexă ce cuprinde alături de criminalul înnăscut, tipul pasional, epileptic,
ocazional sau din obişnuinţă. La sfârşitul carierei Lombroso recunoaşte şi
influenţa altor factori, în afara celor biologici, în geneza actului criminal, dar

82
stigmatul şi inferioritatea biologică rămân postulatele fundamentale.116
Curentul biotipologic, ce are la bază clasificările făcute de E. Kretschmer,
reprezintă varianta modernă a antropologiei criminale.117
Acesta stabileşte următoarele tipuri: astenic (constituţie verticală,
sistem osteomuscular firav), atletic (dezvoltare musculară bună), picnic
(constituţie orizontală, scund), displastic (cu diferite malformaţii corporale).
Asocierile pe care le face cu criminalitatea se referă la distribuţia diferitelor
tipuri constituţionale printre infractori, în raport cu noninfractori şi corelaţia
dintre tipul constituţional şi tipul de infracţiune, astenicul, de exemplu, fiind
puternic asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu infracţiunile
contra persoanei etc.
O tipologie interesantă, pe care a şi aplicat-o, de altfel, a realizat-o
Sheldon.118 Fiecare tip se caracterizează printr-un temperament diferit: tipul
endomorf este relaxat şi emoţional constant; tipul mezomorf este dominator,
competitiv, nemilos; tipul ectomorf este retras, imprevizibil. Sheldon ajunge
la concluzia că intrucât cele mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul
tipului mezomorf, crima ar avea cauze biologice.
Tot în cadrul orientărilor biologice intră şi teoria inadaptării biologice a
lui O. Kinberg, expusă în principala sa lucrare,“Basic problems of
Criminology“ (1935). Locul central în această teorie este deţinut de conceptul
de constituţie biopsihologică prin care se înţelege dispoziţiile ereditare
normale care se găsesc în fiecare dintre noi, ca şi caracterele fenotipice
rezultate din acestea. Prin fenotip se înţelege rezultatul vizibil şi constatabil
din organism, răspuns al genomului faţă de incitaţiile şi tensiunile mediului.119
Pentru a desemna personalitatea ca atare (prin care se descoperă, de
altfel, cauzele crimei), Kindberg propune termenul de structură biologică
actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sunt
îmbinate pentru a realiza funcţia. Structura poate fi compusă din două grupe:
una constituită din trăsăturile ereditare normale, iar a doua cuprinde trăsăturile
ereditare patologice. Genele normale şi manifestările lor fenotipice formează
nucleul constituţional, care din punct de vedere dinamic, reprezintă suma
tendinţelor reacţionale ale individului.
Factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt în număr de
patru: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. Aceştia, combinaţi cu
radicalii constituţionali (surplus, mediu, slab) ne conduc la următoarea
clasificare a individului: supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid şi
respectiv, subcapabil, subvalid, subsolid, între aceştia situându-se tipul mediu.
Aplicarea la etiologia actului criminal pe care o face Kinberg este
următoarea: normele penale incriminatoare exprimă evaluările morale
116
C. Lombroso, Crimes, its Causes and Remedies, Boston, 1911
117
E. Kretschmer, Physique and character, New-York, 1925
118
W. Sheldon, The Varieties of Human Physique, New-York, Harper, 1940
119
P. Popescu Neveanu, Dicţionar de Psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978

83
acceptate de mediu, permiţând unui individ să reacţioneze armonios la
stimulii acestui mediu. Inadaptarea reprezintă deci o incapacitate a individului
de a reacţiona armonios la stimulii mediului.
Interesantă este şi teoria constituţiei delincvente a lui di Tullio.120
Conceptul fundamental este tot cel de constituţie biopsihologică, dar di Tullio
îi dă o semnificaţie mult mai largă. Aceasta cuprinde, pe de o parte,
elementele ereditare şi congenitale, iar de pe altă parte, elementele dobândite
în special în prima parte a vieţii.
Constituţia delincventă rezultă dintr-o pluralitate de elemente
(ereditare, congenitale, înnăscute) ce determină anumite tendinţe criminogene.
Acestea nu conduc prin ale însele la comiterea crimei, ci numai favorizează ca
un subiect să comită mai uşor crima, decât altul.
Preocupările lui di Tullio au fost legate de infracţiunile de violenţă.
Referindu-se la omor, criminologul italian arată că ori de câte ori instinctele
se încarcă de afectivitate, fie lent, ca în cazul unor stări pasionale (cum vom
vedea de altfel), fie precipitat, ca în cazul unor stări emotive, ele provoacă
dezvoltarea unor tensiuni nervoase, care, atunci când sunt prea puternice, pot
determina o slăbire a voinţei şi predispune individul la reacţii violente.
Indiferent de varianta pe care orientarea biologică o îmbracă,
dominantă rămâne tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului
biologic drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a
anomaliilor bioconstituţiionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi
răi.
Abordarea psihiatric-psihologică grupează teoriile a căror trăsătură
comună rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce
le separă sunt, pe de o parte, modalităţile de abordare ca şi metodele şi
tehnicile utilizate, iar pe de altă parte, caracterul exclusivist al
determininismului psihologic.
Numele lui Sigmund Freud nu poate lipsi din această enumerare.
Părintele psihanalizei şi-a adus o contribuţie meritată în acest domeniu121
Freud diferenţiază trei instanţe ale personalităţii: eul, supraeul şi inele.
Eul (Ego) sau conştiinţa de sine, reprezintă nucleul personalităţii şi este
constituit din cunoştiinţele şi imaginile despre sine, precum şi din atitudinile
conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori;
Supraeul (Super-Ego), sau conştiinţa morală constituie expresia existenţei
individului în mediul social; Sinele (Id) reprezintă un complex de instincte şi
de tendinţe refulate, el constituie polul pulsional al personalităţii, depozitar al
tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive.
Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendinţele
profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie şi

120
B. di Tullio, Trattato di antropologia criminale, Roma, 1945
121
S. Freud, Totem and Taboo, Harmondsworth, 1938

84
realitatea, pe de altă parte. Apariţia unor stări tensionate între cele trei instanţe
duce la conflict
Diferenţa dintre criminal şi noncriminal s-ar situa la nivelul Supraeului,
în sfera Sinelui şi a Eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile
organice antisociale, tendinţele criminologice ar fi astfel prezente la toţi
indivizii. Ele rămân ascunse în adâncurile personalităţii individului, fiind
controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia. Diferenţa dintre
criminal şi noncriminal s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul
oedipian.
Un loc aparte îl ocupă criminalul care săvârşeşte infracţiunea datorită
complexului de vinovăţie. Potrivit lui Freud, complexul de vinovăţie
favorizează comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment
de vinovăţie atât de puternic, încât, devenind insuportabil, face ca pedeapsa să
fie aşteptată ca o eliberare (catharhis-ul). Asta ar explica de ce unii criminali
îşi “semnează crima“ pentru a fi mai repede descoperiţi, de ce mărturisesc
foarte uşor faptele comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis.122
Potrivit lui de Greeff123 structurile afective ale individului sunt
determinate de două tipuri fundamentale de instincte: de apărare şi de
simpatie. Când primele experienţe de viaţă ale individului sunt trăite
zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de
injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.
Personalitatea criminalului se structurează de-a lungul unui proces lent
de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea
actului criminal. În evoluţia acestui proces criminologic se disting trei faze.
Într-o primă fază, individul, iniţial normal adaptat, suferă o degradare
progresivă a personalităţii ca urmare a unor experienţe eşuate.
Convins de injustiţia mediului social în care trăieşte, el nu mai găseşte
nici o raţiune pentru a respecta codul moral al societăţii. Această fază este
numită faza asentimentului temperat, în timpul căreia se naşte ideea de crimă.
În faza asentimentului formulat, individul acceptă comiterea crimei, îşi caută
justificări, îşi schimbă modul de a fi, limbajul, caută un mediu social tolerant.
În ultima fază, de criză, este acceptată eliminarea victimei, căutându-se numai
ocazia favorabilă pentru trecerea la act.
Cea mai ambiţioasă teorie din cadrul acestei orientări este teoria
personalităţii criminale a lui J. Pinatel.124 Pinatel respinge existenţa unei
diferenţe de natură între criminal şi noncriminal. Există însă o deosebire de
grad între personalitatea criminalului şi personalitatea noncriminalului, ca şi
între diferitele categorii de infractori, de la ocazional la recidivistul înrăit.

122
S. Freud, Civilization and its Discontents, London, 1939
123
E. de Greeff, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, 1946
124
J. Pinatel, Les formes cliniques du crime et les applications qui en decoulent en ce
qui concerne l appreciation de l etat dangereux, în Travaux du XVI Cours
international de criminologie, Paris, 1968

85
Pentru a pune în lumină aceste diferenţe trebuie evidenţiate acele trăsături
psihologice care determină individul să comită un act criminal.
Pinatel consideră că nici una din trăsăturile întâlnite frecvent la
criminali nu este suficientă prin ea însăşi pentru a imprima o anumită
orientare antisocială personalităţii. Nici egocentrismul, nici labilitatea sau
agresivitatea luate izolat nu sunt specifice criminalului. Numai reunirea lor
conferă personalităţii un caracter specific şi îi imprimă o anumită orientare.
Pinatel atrage atenţia că în cazul tipului patologic personalitatea globală este
dominată de accentuarea anormală a uneia din componentele sale.
Semnificaţia operaţională dată conceptului de personalitate criminală
este următoarea: crima este o faptă a omului, iar criminalii sunt oameni ca toţi
ceilalţi. Ei se deosebesc , însă, de ceilalţi, deoarece trecerea la act este
expresia unei diferenţe de grad. Deosebirea dintre psihicul criminalului şi cel
al noncriminalului este de ordin cantitativ şi nu calitativ.
Continuându-l pe de E. de Greeff, Pinatel se opreşte asupra “stării
periculoase“, pe situaţiile pre-criminale şi procesele criminogene. Este foarte
important ca examinând un criminal să poţi spune dacă crima comisă a fost un
accident în viaţa acestuia, dacă dimpotrivă, l-a marcat profund sau dacă există
îndoieli cu privire la starea lui periculoasă.
Mai târziu Pinatel revizuieşte unele aspecte ale teoriei insistând asupra
caracterului dinamic al personalităţii ce trebuie privită în mişcare, în acţiune,
prin intermediul proceselor criminogene. În cadrul acestor procese rolul
factorului social apare mai pregnant.
Conceptul de personalitate criminală, cu toate limitele sale, a servit ca
fundament la formularea diagnosticului criminologic. Pe plan etiologic limita
esenţială a acestei orientări o constituie reducerea problematicii personalităţii
umane la factorii de ordin psihologic.
Abordarea sociologică este, de departe, cea mai bogată în teorii şi
concepţii cu privire la cauzele actului criminal. Punctul comun al acestor
teorii este încercarea de a explica actul delincvent al individului criminal prin
social, arătând că factorii care stau la baza comiterii crimelor transced
individul. Am împărţit teoriile în funcţie de apartenenţa acestora la modelul
consensual sau conflictual.
Fără a mai insista pe teoriile care au precedat concepţiile clasice -
putem introduce aici precursorii: şcoala cartografică, şcoala sociologică şi
chiar concepţia lui Ferri, cel care şi-a pus într-un mod determinant amprenta
asupra viitoarelor abordări de natură sociologică.
O astfel de teorie, care s-a bucurat de o mare audienţă, a fost inspirată
de curentul ecologic promovat de Şcoala de la Chicago. Relaţia dintre om şi
natură este examinată prin intermediul particularităţilor spaţiului ecologic.
Ceea ce se urmăreşte să se descopere sunt cauzele echilibrului sau
dezechilibrului unui ansamblu eterogen de elemente dintr-un spaţiu ecologic.
Reprezentanţii acestei şcoli văd în mediul înconjurător punctul de echilibru

86
dintre un spaţiu geografic dat “area“ şi dotarea tehnologică a indivizilor care
locuiesc acest spaţiu.
Studiile efectuate au scos în evidenţă anumite corelaţii între delincvenţă
şi unele perturbări ce apar în sfera diferitelor mecanisme sociale, în anumite
zone ale oraşului denumite zone de deteriorare morală sau de demoralizare
personală. Adepţii “şcolii“ au formulat conceptul de zonă criminogenă
specifică.125
Un alt grup de teorii raportează personalitatea individului la cultura în
care acesta se dezvoltă. Ed. Sutherland126 a creat teoria “asociaţiilor
diferenţiale“. Comportamentul delincvent este un comportament învăţat ca
oricare altul printr-un sistem de comunicare cu alte persoane. Ipoteza de lucru
este următoarea: comportamentele delincvente se dobândesc prin asocierea cu
subiecţii care apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de
subiecţii care le apreciază defavorabil.
Un subiect ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în
conduite criminale dacă - şi numai cu această condiţie - ponderea aprecierilor
favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Această asociaţie
diferenţială a individului cu diferiţi subiecţi ar explica actul infracţional.
Filiaţia cu teoria imitaţiei a lui G. Tarde este evidentă. Pentru Tarde imitaţia
reprezenta o formă de manifestare a repetiţiei universale. Legea repetiţiei se
realizează în trei forme: vitală (ereditatea), fizică (ondularea) şi socială.127
Examinând diferite modalităţi de asociaţii diferenţiale ale individului,
Sutherland arată că acestea pot varia sub raportul frecvenţei, duratei,
priorităţii şi intensităţii. Frecvenţa asociaţiilor cu modele criminale joacă un
rol important. Autorul subliniază elementul de prioritate, arătând că, cu cât
asocierea cu modele criminale este mai timpurie, cu atât învăţarea se produce
mai repede. Intensitatea are în vedere “prestigiul“ modelului criminal, puterea
de atracţie pe care o exercită asupra subiectului.
Esenţial în definirea crimei este existenţa unor valori sociale ignorate
sau negate de infractor şi apreciate de majoritatea societăţii, pe de o parte, iar
pe de altă parte, existenţa unor grupuri izolate care se îndepărtează de normele
culturii globale cu care intră în conflict.
Teoria lui Sutherland a fost aspru criticată. Chiar dacă a surprins rolul
pe care raporturile personale ale individului cu membrii grupului îşi pun
amprenta asupra comportamentului acestuia, a explicat mecanismele
psihosociale care intervin în formarea conduitei delincvente, i s-a reproşat
minimalizarea a două probleme importante: originea criminalităţii, întrucât
“învăţarea“ unui comportament criminal presupune existenţa prealabilă a
acestuia şi cauza pentru care unii indivizi „învaţă“ atare comportamente iar
alţii nu.
125
C. Shaw şi alţii, Delinquency Areas, Chicago University Press, 1929
126
E. Sutherland, Criminology, Philadelphia, 1924
127
G. Tarde, Legile sociale, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924

87
 Cauza principală a fost descoperită în “conflictul de cultură“ - Thorsen
128
Sellin . Pentru acesta conflictele de cultură sunt, în primul rând, conflicte de
sensuri, de semnificaţie cu privire la norme, interese şi valori sociale. Pot
apare sub influenţa unor procese de dezvoltare socială, sub forma unor
conflicte mentale, sau sub forma conflictelor codurilor culturale.
Comportamentul delincvent apare pe fondul acestor conflicte de
cultură, când individul este obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau
chiar plurivalent de valori şi norme. Sellin a considerat că, cu cât numărul de
contradicţii între valorile şi normele unui grup şi normele legale este mai
mare, cu atât mai ridicată este rata delincvenţei.
Tot în familia teoriilor culturaliste putem include şi concepţia lui
Albert Cohen cu privire la “subculturile delincvente“.129 El porneşte, în
analiza sa, de la diferenţa de statut social, economic şi cultural ce separă
clasele şi grupurile sociale ce alcătuiesc societatea nord-americană. Cohen
surprinde la nivelul familiei două atitudini opuse: subcultura clasei mijlocii
impregnată de etica protestantă (pe care o numeşte etica responsabilităţii
individuale) şi subcultura populară (denumită etica reciprocităţii).
Atâta vreme cât procesul de socializare se desfăşoară în familie, copiii
interiorizează modele omogene, de îndată însă ce intră în sistemul de
învăţământ apar contradicţiile. Performanţele copiilor sunt apreciate potrivit
standardelor claselor mijlocii. Aici apare contradicţia. Copiii din clasele
mijlocii primesc confirmarea educaţiei pe care au primit-o acasă, pe când cei
din clasele sărace se găsesc într-o situaţie confuză, ambivalentă.
Sellin s-a oprit cu precădere la categoriile defavorizate care, din cauza
unor bariere multiple, trăiesc un sentiment de izolare, de permanenţă
insatisfacţie şi frustrare. Atraşi de stilul de viaţă al clasei mijlocii, dar
conştienţi de handicapul social şi cultural care-i face necompetitivi, ei
interiorizează un sistem ambivalent şi confuz de modele, norme şi valori care
duc la serioase probleme de adaptare.
Soluţiile la această problemă sunt, în opinia lui Sellin, următoarele:
abandonarea propriului mediu în favoarea modelelor şi valorilor specifice
clasei de mijloc; acceptarea limitărilor, a barierelor sociale, implicit
socializarea normelor propriei clase şi ruptura definitivă cu valorile
tradiţionale şi alegerea căii delincvente. Această ultimă soluţie o analizează
prin prisma conceptului de subcultură delincventă.
Ea este caracterizată drept nonutilitară (tinerii nu comit infracţiuni cu
un scop material, ci pentru a se valoriza, a dobândi o oarecare faimă),
maliţioasă (răutăcioasă, faptele sunt comise din plăcerea de a produce
necazuri altora şi a sfida tabuurile) , negativistă.

128
Th. Sellin, Culture Conflict and Crime, New-York, Social Science Research
Council, 1938
129
A. Cohen, Delinquent Boys: The culture of the Gang, Free Press, 1955

88
 Apartenenţa la o subcultură delincventă s-ar realiza astfel printr-un
proces de interacţiune între indivizi care au probleme similare de adaptare,
interacţiune ce duce în final la o solidaritate de grup, la constituirea de modele
şi norme comune.
O încercare de a folosi ipoteza subculturii delincvente în analiza
infracţiunilor cu violenţă o găsim la F. Ferracuti şi M. Wolfgang.130 Aceştia
consideră că înţelegerea şi explicarea fenomenului de violenţă nu se poate
face decât în raport cu contextul cultural care îl generează. În măsura în care o
societate sau un grup social valorizează tema violenţei riscul comiterii unor
fapte este mai ridicat.
Autorii susţin că este o relaţie directă între rata omorului şi modul în
care grupul percepe violenţa. Cu cât un individ este mai integrat într-o
“subcultură violentă“, cu atât creşte riscul ca el să comită fapte de violenţă.
O altă mare familie de teorii, care încearcă să explice etiologia actului
criminal este şi funcţionalismul, centrat în jurul conceptelor de sistem social,
funcţie, disfuncţie, relaţii, statusuri şi roluri sociale etc. Una din cele mai
interesante concepţii aparţine sociologului american R. Merton131.
Preluând conceptul de anomie de la Durkheim, Merton analizează
consecinţele negative ale anomiei. Sistemul social este contradictoriu acesta
cuprinde, pe de o parte, structura socială (ansamblu organizat de relaţii sociale
în care sunt implicaţi membri unei societăţi sau al unui grup), iar de pe altă
parte, structura culturală (ansamblul organizat de valori normative ce
guvernează comportamentul membrilor acelei societăţi sau grup).
În raport cu poziţia pe care un individ o ocupă în structura socială, el
este sau nu este în situaţia de a acţiona conform normelor prescrise de
societate. Pentru clasa defavorizată această poziţie este determinată de
salariile mici, de o calificare profesională precară, de un nivel de educaţie şi
cultură scăzute. Anomia este percepută ca o ruptură în structura culturală ce
se produce atunci când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile
culturale şi capacitatea membrilor de a se conforma.
Pentru Merton, anomia se naşte, aşadar, ca rezultat al tensiunii dintre
scopuri şi mijloace. Actul criminal reprezintă o reacţie a individului faţă de
neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate la nivel societal şi
mijloacele permise pentru a le rezolva. Pentru a putea atinge atare scopuri,
individul recurgea adesea la mijloace ilicite.
În raport cu modalităţile de adaptare, Merton construieşte o tipologie în
funcţie de scopurile culturale şi mijloacele instituţionalizate. Aceasta
cuprinde: conformismul, inovaţia, ritualismul, evaziunea, rebeliunea. Prin
aceste modalităţi de adaptare Merton încearcă să explice cauza pentru care

130
M. Wolfgang, F. Ferocity, The Subculture of Violence: Towers an Integrated
Theory in Criminology, London, 1967
131
R. Merton, Social Theory and Social Structure, Glance, Free Press, 1957

89
indivizii, având nevoi şi aspiraţii moderate, încearcă, în anumite situaţii, să le
satisfacă, pe căi nelegitime.
R. Cloward şi L. Ohlin132 încearcă să explice actul criminal, plecând
tot de la anomie, dar, spre deosebire de Merton, ei consideră că această
modalitate specifică de reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen
individual ci colectiv. Mecanismul de bază care explică acest fenomen îl
reprezintă “structura de oportunitate“, adică ansamblul mijloacelor legitime
pe care grupul social le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile.
Examinând cele cinci tipuri fundamentale propuse de Merton, în raport
cu apartenenţa la clasă, scopuri şi mijloace, cei doi autori îşi canalizează
atenţia asupra acelei categorii de tineri care, încercând să reuşească în funcţie
de criteriile clasei lor, vor fi obligaţi, pentru a învinge barierele economice şi
culturale ce le stau în cale, să apeleze la mijloace nelegitime. Autorii îi
urmăresc pe cei care, alegând mijloace nelegitime nu acţionează solitar ci îşi
caută parteneri, constituindu-se într-un grup social specific (banda).
Pentru a explica evadarea se apelează la teoria eşecului. În faţa unor
eşecuri repetate de a se ajunge la scopuri, reacţia va fi diferită: raportarea la
propria persoană (insuficientă pregătire fizică, psihică, intelectuală) sau la
societate (contestând legitimitatea normelor sociale şi juridice dominante).
Cloward şi Ohlin disting trei modele diferite de subculturi delincvente în
raport cu structurile de oportunitate nelegitime şi anume: modelul criminal,
modelul violent şi modelul izolat.
Prin urmare, dacă alegerea între oportunitatea legitimă şi cea
nelegitimă explică delincvenţa, oportunităţile diferenţiate nelegitime şi ele
limitate explică “modelul de delincvenţă“.
Alte teorii pun accentul pe controlul social. Există trei modele de
control social pe care sociologia le propune: controlul bazat pe acceptarea
standardelor normative, pe obiceiuri şi pe cultură; controlul bazat pe schimbul
de servicii şi mărfuri; controlul bazat pe folosirea fricii, forţei şi coerciţiei.
Cele mai cunoscute modele teoretice ale controlului social sunt: teoria
înfrânării (containment theory) şi teoria controlului social (social bonding
thory).
W. Reckless133 a constatat că variaţiile în rata criminalităţii sunt
determinate de diferenţele privind capacitatea de înfrânare a
comportamentelor ce violează norma juridică. Autorul se întreabă de ce în
aceleaşi împrejurări unii comit crime şi alţii nu. Reckless susţine că actul
criminal poate fi prevenit sau înfrânat prin două procese esenţiale: unul situat
la nivelul organizării sociale, celălalt la nivel individual.
Apelând la cercetări empirice autorul apreciază că delincvenţii provin
cel mai adesea din familii destrămate, fiind lipsiţi de o socializare adecvată.

132
R. Collard, L. Olin, Delinquency and Opportunity, New-York, Free Press, 1960
133
W. Reckless, The Crime Problem, New-York, Appleton-Century, 1961

90
De asemenea, recidiviştii au un eu slab şi un control personal scăzut etc.
Teoria sa se bazează pe o construcţie ierarhică, în raport de capacitatea
individului de a înfrâna conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă.
În vârful ierarhiei se află presiunile sociale care apasă pe individ:
sărăcia, şomajul, insecuritatea economică, conflictele familiale, inegalităţile
sociale etc. La acelaşi nivel se situează atracţiile sociale, care îl trag pe individ
în afara modelelor acceptate de viaţă: companiile dăunătoare, influenţele
deviante, subculturile delincvente etc.
Mediul apropiat al individului reprezintă o barieră a frânelor exterioare.
Această barieră o reprezintă familia în care trăieşte şi anturajul apropiat şi
include factori precum moralitatea, supravegherea, disciplina. Dacă aceste
bariere sunt slabe, individul este vulnerabil în faţa presiunilor sociale.
În interiorul individului există o barieră de frâne interne. Indivizii
înclinaţi spre devianţă sunt, probabil, cei care posedă o anumită combinaţie a
unui auto-control deficitar, toleranţă scăzută la frustrare, lipsa simţului de
responsabilitate etc.
La baza ierarhiei stau impulsurile psihologice. Acestea includ variate
grade de ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie,
sentimente de inferioritate s.a.
Travis Hirschi, în cartea sa “Causes of Delinquency“ (1969), consideră
că cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Aceste tendinţe
sunt actualizate numai atunci când controlul social, în variatele sale forme
slăbeşte.
Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist depinde,
potrivit autorului, de intensitatea a patru factori: ataşamentul faţă de părinţi,
şcoală, grupul de prieteni; angajarea într-o linie convenţională de conduită;
implicarea în activităţi convenţionale; crezul în valori convenţionale.
În privinţa primului factor, autorul arată că tinerii se vor conforma legii
în situaţia în care aceştia vor fi puternic ataşaţi de modele pozitive precum
părinţii, profesorii, prieteni cu un comportament conformist. El menţionează
că un control social trebuie efectiv să inspire tânărului teama de pedeapsă.
Cât priveşte angajarea în roluri pozitive şi implicarea în activităţi
convenţionale, cu cât acestea vor fi mai numeroase cu atât mai mult vor fi
descurajaţi tinerii de a se angaja în activităţi antisociale. Referitor la al
patrulea factor, autorul consideră că cu cât crezul în anumite valori, precum
respectul faţă de lege, este mai puternic, cu atât mai redus este riscul apariţiei
unui act criminal.
Modelul conflictualist este reprezentat, în primul rând, prin curentul
interacţionist. H. Becker134 susţine că grupul social deţinător al puterii

134
H. Becker, Outsiders - Studies in the Sociology of deviance, New-York, GMC.
Milan, 1963

91
politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi ce protejează
interesele propriului grup, crează devianţă şi respectiv delincvenţă.
Actul criminal apare ca o consecinţă a aplicării unei etichete. Nu
încălcarea normei caracterizează, prin urmare, actul de devianţă, ci procesul
complex în cursul căruia individul este etichetat ca deviant.
Deviantul este, aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă,
ea devenind, în urma acestui proces de interacţiune, un “outsider“. Autorul
face o amplă analiză a modului în care individul aparţinând grupului
defavorizat dobândeşte statutul social de deviant sau reuşeşte să-l evite.
F. Tannenbaum135 arată că modalitatea cea mai sigură de a produce
acte criminale şi criminali este “stigmatizarea“ sau dramatizarea răului, prin
sancţionarea şi repudierea severă a individului care se abate de la standardele
sociale şi izolarea lui de ceilalţi indizivi. Această reacţie a societăţii va
influenţa considerabil cariera lui de viitor delincvent, întrucât, din acest
moment, el se va comporta în conformitate cu “eticheta“ aplicată de
comunitate şi va căuta compania unor indivizi “etichetaţi“ la fel ca el.
Hirschi şi Gottfredson136 au elaborat o teorie generală a actului
criminal. Ei resping ideea că tipuri specifice de crimă precum violenţa sau
“white collar crime“ au o unică explicaţie şi consideră că fenomenul trebuie
privit ca un întreg, în ansamblul său.
Punctele principale ale acestei teorii sunt: indivizii încearcă să
maximalizeze plăcerea cu un minim de efort; crimele sunt motivate de dorinţa
de a obţine plăcerea şi a evita durerea; cei care comit crime urmăresc
interesele lor imediate; în general criminalii nu gândesc pe termen lung
acţiunile lor; crima este preferată comportamentului convenţional atunci când
poate procura mai rapid anumite plăceri; dacă tendinţa de a viola legea este
prezentă la un individ, aceasta se va manifesta ori de câte ori vor exista
prilejuri favorabile pentru acel individ.
Din trecerea în revistă a acestor teorii şi concepţii asupra actului
criminal, se poate lesne observa complexitatea acestuia şi imposibilitatea de
a-l cuprinde într-o singură abordare.
Personalitatea criminală este cea care, în ultimă instanţă, înfăptuieşte
actul criminal. Dar ce este personalitatea criminală? ce structuri psihice
cuprinde? este diferită de personalitatea normală? putem surprinde anumite
categorii psihofiziologice tip, specifice acesteia? etc. Numărul întrebărilor ar
putea continua

135
F. Tannenbaum, Crime and Community, Columbia University Press, 1938
136
T. Hirschi, M. Gottfredson, Causes of White Collar Crime, Criminologie 25, no. 4
(1987)

92
3. Cauzele înfăptuirii crimelor şi starea de pericol

După ce am încercat să radiografiem principale perspective teoretice în

geneza crimei, pentru a înţelege mai bine complexitatea actului criminal, ne
vom opri la principalele cauze ale comiterii crimei. Trebuie să spunem că
aceste cauze sunt reliefate din punctul de vedere al criminologiei, cu accent
direct pe criminal şi mai puţin pe victimă. Considerăm că este util acest
demers pentru a înţelege mai bine conexiunile care se realizează între criminal
şi victimă, din punct de vedere victimologic, pe care le vom analiza în
capitolele următoare.
Actul criminal este complex, fiind determinat de mulţi factori ce ţin de
individ, mediul social şi fizic. Care din cauze sunt mai importante şi care au o
importanţă secundară? Care sunt cauze generale şi care sunt speciale?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări să definim noţiunea de cauză.
Prin aceasta se înţelege ansamblul factorilor care fac ca un anumit efect să
urmeze în mod necesar din acei factori. Mai mult decât atât, aceleaşi cauze
produc aceleaşi efecte. Relaţie cauzală constă în succesiunea temporală
imediată între cauză şi efect şi în necesitatea acesteia.137
Trebuie reţinut că vorbind de cauză şi efect, “este vorba totdeauna de
un raport, de o relaţie – temporal şi spaţial – între două fenomene, fenomenul
cauză şi fenomenul efect”138. Mai trebuie precizat că raportul cauză-efect nu
se reduce la două fenomene, putând vorbi de mai multe cauze şi de mai multe
efecte. În criminologie se foloseşte şi noţiunea de condiţie, diferită, ca
semnificaţie, de cauză. Condiţia înseamnă un fenomen care ajută, care
favorizează producerea unui alt fenomen. Procurarea unor chei potrivite cu
care cineva tâlhăreşte, este o acţiune condiţie. În general, specificul condiţiei
constă în aceea că este un fenomen care nu determină un altul, ci numai ajută
la producerea lui. Pentru unii autori condiţia constă într-un fel de şansă.
Când se vorbeşte de cauzele crimelor se face distincţia între mai multe
feluri de cauze printre care: cauze generale, care se referă la explicaţiile mai
multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze
referitoare la mediu; cauze speciale, care se referă la un anumit sector; cauze
parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze; cauze obiective,
legate de aspecte materiale, cauze subiective, care privesc aspectele psihice
ale comiterii crimei ; cauze determinante, care au un rol foarte important în
actul criminal şi cauze secundare ; cauze declanşatoare, cele care provoacă
trecerea la crimă, etc139.
În explicarea crimei se urmează o anumită schemă: cauze fizice, prin
care se înţeleg cauzele anatomice-morfologice (corporale) şi cauzele
fiziologice, cauzele psihice cu tot sistemul acestora (aspecte emotiv-active-
137
E. Seelig, Traite de criminologie, PUF, Paris, 1956, p.142-145
138
I. Oancea, Curs de criminologie, Ed. All, Bucure;ti, 1994, p. 152
139
I. Oancea, 1994, op.cit.p.153

93
tendinţe, mobiluri) şi aspecte sociale sau condiţii sociale de dezvoltare. Unii
criminologi acordă o importanţă deosebită ultimelor.
Pe această linie Seelig notează că schema cauzelor crimei este: “ de o
parte, ambianţa din momentul comiterii crimei (o multitudine de circumstanţe
existente), de altă parte, personalitatea criminalului aşa cum a devenit pornind
de la dispoziţiile înnăscute sub influenţa constantă a ambianţei de dezvoltare,
care acum reacţionează la ambianţa din momentul de săvârşire a faptei.
În sfârşit, astăzi, în criminologie, tot mai mult se susţine ideea unui
complex de factori explicativi. În acest complex de cauze intră cele ereditare,
cele de dezvoltare şi cauze din momentul comiterii crimei”.140
Alţi criminologi141 consideră ca “individul şi mediul sunt cauzele
esenţiale” în geneza crimei. Atât cauzele individuale cât şi cauzele sociale şi
cele legate de mediu au importanţa lor în actul criminal. În general, nu putem
vorbi de preponderenţa nici uneia de cauze.
În concret, influenţa diferitelor categorii de factori şi raportul dintre
acestea vor varia de la caz la caz, de la individ la individ. Între ele există
interdependenţă, interferenţă sau intersecţiune, se creează unele pe altele, sau
se fortifică unele pe altele, se împletesc, se întretaie producând cele mai
variate combinaţiuni cu cele mai variate efecte. „Există la producerea
fenomenului criminalităţii un fel de diviziune a muncii”.142
Cercetarea cauzelor crimelor se face în două momente importante:
odată, când se analizează actul criminal din punct de vedere static, atunci când
pe baza crimelor individuale săvârşite anterior, se reţin cauzele şi condiţiile
care au contribuit la comiterea acelor fapte. Acestei analize a reţinerii
cauzelor constatate i se spune criminogeneza faptei săvârşite.
Un al doilea moment este acela al trecerii la săvârşirea crimei, când
infracţiunea se examinează prin prisma dinamicii – criminodinamica. Acestui
moment i se mai spune şi trecerea la act, aici intrând în joc factorii individuali
şi concreţi legaţi de persoana făptuitorului. Noi considerăm că cele mai
importante sunt cauzele individuale şi cauzele sociale, toate celelalte putând fi
incluse în acestea.
Cauzele individuale – ţin de individ, de personalitatea acestuia, de
trăsăturile fizice, fiziologice şi psihologice şi se manifestă într-o infinitate de
modalităţi. Cauzele individuale sunt ereditare, fizice/fiziologice şi
psihologice.
Cauzele ereditare au fost explicate de Cesare Lombroso, care a
considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară. Ereditatea înseamnă
transmiterea caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii. Purtătorii
eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii şi genele.

140
E. Seelig, 1956, op. cit. p. 170
141
T. Pop, 1928, op. cit. p. 538
142
T. Pop , 1928, op. cit. p. 539

94
Chestiunea eredităţii este studiată şi de Th. Ribot143care arată că prin
„ereditatea fiziologică înţelegem transmisiunea însuşirilor fiziologice iar prin
cea psihologică, transmisiunea însuşirilor psihologice şi facultăţilor mentale”.
Ribot afirmă că ereditatea este legea biologică în virtutea căreia toate
fiinţele vii tind a se repeta în descendenţii lor; ea este pentru specie ceea ce
este identitatea personală pentru individ. Prin ea natura se copiază şi se imită
neîncetat sub forma ideală, ereditatea ar fi reproducerea pură şi simplă a
semenului prin semen.
“Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate de la părinţi la
copii, cum se transmite proprietatea de la unii la alţii, ci prin ea copii primesc
de la părinţi dispoziţiuni, înclinaţii, influenţe, bune şi rele, preponderent bune
sau preponderent rele. Acestea însă nu sunt invariabile, imuabile….Ereditatea
nu este fatală. Ea poate fi modificată”144.
În legătură cu transmiterea ereditară145 se pun unele probleme şi
anume: ce se transmite ?, de la cine ?, cui se transmite ?, cum se transmite ?,
prin ce mecanisme ?, după ce reguli ?.
Deşi impactul iniţial al concepţiilor care pun la baza actului criminal
aceste cauze a fost mare, astăzi foarte multe teorii pe această temă sunt
depăşite. Conduita criminală nu este nativă, ci native sunt trebuinţele care
conduc la asemenea acte. “ În felul acesta nu putem susţine ereditatea actelor
criminale, a criminalităţii, ci ereditatea structurii psihice, a impulsurilor spre
acţiuni sociale sau criminale. Crima nu este nativă. Este nativă structura
psihică ce împinge la astfel de acte”.146
Cauzele fizice şi fiziologice – sunt cauze care se referă la aspectele
corporale propriu-zise cum sunt înfăţişarea corpului, dimensiunile corpului şi
sănătatea acestuia. De asemenea, s-au reţinut malformaţiile corporale şi starea
simţurilor. Lombroso şi şcoala pozitivă italiană au stabilit importanţa cauzelor
fizice în comiterea crimelor. Prin descoperirea acestor cauze, Lombroso
vorbeşte de criminalul înnăscut, caracterizat prin trăsături corporale distincte,
stigmate sau atavisme.
„Atavismul face să reapară în oamenii de astăzi instinctele, însuşirile
fiziologice şi psihologice ale omului primitiv, sălbatic. Criminalul prezentând însuşirile, ten
însuşirile normale ale omului din respectiva epocă îndepărtată azi însă ele
constituiesc anormalităţi, care îl diferenţiază de tipul omului normal de
azi”.147
Teoria atavismului a fost criticată deşi, ulterior, Lombroso va
recunoaşte faptul că actul criminal are cauze multiple:

143
Th. Ribot, L`heredite, etude psychologique sur ses phenomenes, ses lois, ses causes,
ses consequences, Paris, 1873, p. 546
144
T. Pop, 1928, op. cit. p. 554
145
Ashley Montagn, L’heredite, marabout Universite, Belgique, 1967, p.53
146
I. Oancea, 1994, op. cit. p.160
147
T. Pop, 1928, op. cit. p.335

95
 ” Fiecare crimă are la origine cauze multiple şi dacă foarte adeseori
aceste cauze se înlănţuiesc şi se confruntă, noi nu trebuie, supunându-ne unei
necesităţi scolastice sau de limbagiu, a le considera pe fiecare izolat cum
aceasta se practică pentru toate fenomenele umane cărora nu li se poate
aproape niciodată asemăna o cauză unică fără relaţiune cu altele”.148
Cu toate acestea, existenţa unor defecte fizice la criminali nu poate fi
trecută cu vederea din punctul de vedere al comiterii de infracţiuni. La mulţi
criminali, defectele fizice pot contribui indirect la inadaptare socială şi la
conduită criminală. Astfel de defecte fac dificile relaţiile sociale cu alte
persoane.
Explicaţiile cauzelor criminalităţii prin factori fizici au fost continuate
cu factorii fiziologici, prin cercetările făcute în domeniul endocrinologiei149,
în domeniul glandular şi îndeosebi asupra influenţelor exercitate de secreţiile
glandulare asupra sistemului fiziologic. Tulburările în dezvoltarea sistemului
glandular sau tulburările în funcţionarea acestuia produc modificări de
comportament la unii indivizi.
Schimbări de comportament se produc şi în urma unor tumori, atrofii
sau procese inflamatorii ale sistemului limfatic. Aceste cauze au fost mai bine
cunoscute prin cercetările genetice. În dezvoltarea acestor produse genetice se
produc şi abateri, ivindu-se situaţii anormale.
De exemplu s-a descoperit că, la unii indivizi, numărul de cromozomi
este mai mare sau mai mic cu unul. Aceste anomalii pot să producă
dezechilibre în procesele genetice care influenţează şi comportamentul omului
şi astfel să se ajungă la săvârşirea de infracţiuni.
Cauzele psihologice. Adepţii teoriilor care susţin rolul cauzelor
psihologice în explicarea comportamentului infracţional pleacă de la ideea că
actul criminal este determinat de componentele personalităţii, ale unei
personalităţi specifice. Criminalul este posesorul unui tip aparte de
personalitate, diferenţiată de cea a noncriminalului. Aceste cauze au căpătat
mare importanţă în lucrările de criminologie din ultimii ani.
Cu privire la cauzele psihologice, criminologia trebuie să ţină seama de
datele furnizate de psihologie, care remarcă că aceste cauze sunt de trei feluri:
motivaţionale – propulsive, care determină acţiunea (trebuinţe, mobiluri,
tendinţe, emoţii, dorinţe); cognitive, legate de cunoaştere – orientative, de
cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor ( perceptivi, reprezentativi, intelectivi);
conative sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei şi a ideii de comitere
a crimei.
În cadrul factorilor psihologici un loc aparte îl ocupă caracterul şi
temperamentul. Cauzele psihologice în comiterea crimelor au fost studiate,
printre alţii, şi de Pinatel150, care construieşte concepţia personalităţii
148
C. Lombroso, La crime. Causes et remedes, Milano, 1898, p.1
149
H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge, London, 1965, p. 235
150
J. Pinatel, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 473

96
criminale. „Crima este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi
noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia
unei diferenţe de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de
grad intre psihicul criminalilor şi acela al noncriminalilor”.
Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste
deosebiri de grad. La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns
după ce s-a străbătut un drum lung. S-a pus mereu întrebarea de ce criminalul
nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobiului public nici de
teama pedepsei care urmează. S-a afirmat că criminalul este lipsit de
prevedere, că nu are stăpânire de sine, nu are putere de inhibiţie a actelor sale
antisociale.
Criminologia modernă a scos în evidenţă trăsături ale criminalului care
sunt mai puternice decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora nu
se opreşte din comiterea crimei: agresivitatea, egoismul, indiferenţa afectivă
etc. care împreună fac un criminal să prezinte o stare de pericol în sensul că
este înclinat să comită crime.
Starea de pericol. Este un termen împrumutat din psihiatrie şi folosit
de criminologia clinică151considerându-se că şi criminalul, alături de alienatul
mintal, poate prezenta o stare de pericol şi, în consecinţă, trebuie luate măsuri
specfifice.
Conform lui Garofalo aceasta constă în ameninţarea de a comite crima
şi de incapacitatea delincventului de a se adapta vieţii sociale. Forma iminentă
a stării de pericol, a capacităţii criminale există în etapa în care se pregăteşte
comiterea faptei – după cum vom vedea în continuare – similară cu o stare de
„febră”152.
Prin pericolul de a comite un act infracţional înţelegem probabilitatea
săvârşirii unei infracţiuni într-un viitor previzibil. Credem că este necesară
distincţia dintre probabilitate şi posibilitate. Astfel, posibilitatea de a comite o
crimă este valabilă pentru toată lumea (nu este exclus ca individul cel mai
blând şi onest să nu se găsească vreodată într-o situaţie care să-l determine să
comită o infracţiune). Probabilitatea implică faptul că şansa de a comite o
faptă criminală este mai mare decât de a nu o comite.
Suntem de acord cu Garofalo care afirmă că pericolul de a se comite o
infracţiune este mai mare cu cât gradul de adaptabilitate este mai mic. Dar
gradul ridicat de adaptabilitate (văzut ca proces psihosocial dobândit) poate
duce la o creştere a pericolului de a comite fapta. Putem vorbi de patru situaţii
teoretice:153
a) un individ cu un puternic potenţial criminogen, dar care dispune şi
de o mare capacitate de adaptare se va număra printre cei mai

151
J. Pinatel, 1963, op. cit. p. 409
152
J. Pinatel, op.cit. , p. 411 şi urm.
153
J. Pinatel, 1963, op. cit.

97
 periculoşi infractori, pentru că va fi greu de descoperit, tocmai
capacităţii sale de adaptare;
b) un individ care dispune de un puternic potenţial criminogen, dar de
o capacitate de adaptare mai slabă, va fi aproape tot atât de
periculos, dar mai uşor de depistat;
c) un individ cu un slab potenţial criminogen dar cu o mare capacitate
de adaptare, este mai puţin expus la riscul de a săvârşi fapte
criminale şi va avea mari şanse de reabilitare, dacă totuşi comite o
infracţiune;
d) un individ cu un slab potenţial criminogen şi cu o slabă capacitate de
adaptare este mult mai puţin expus riscului de a comite o faptă.
Starea de pericol este o coordonată strict psihologică generată de
dinamica trăsăturilor psihice specifice ale individului criminal. În acest fel
Pinatel încearcă să demonstreze că trăsăturile psihice specifice identificate de
el: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă, indiferenţa
morală crează starea de pericol. Alţi autori154 arată că starea de pericol
depinde, mai degrabă, de dezvoltarea conştiinţei morale, considerată
epicentrul actului criminal.
Structura disocială a personalităţii criminalului – determinată de
trăsăturile specifice - agresivitate, egoism etc – nu poate fi considerată un
simplu accident evolutiv în dezvoltarea conştiinţei morale şi în formarea
caracterului, întrucât acesta (caracterul) nu este numai dat ci şi câştigat prin
învăţare. Cu alte cuvinte, el se construieşte prin integrarea tendinţelor bazale
şi a tuturor infrastructurilor personalităţii într-un sistem individual şi stabil
care realizează echilibrul şi autonomia actelor individului. Din acest motiv
starea de pericol nu este o rezultantă directă a trăsăturilor specifice ci a
dezvoltării conştiinţei morale.
“Morala (controlul etic personal) nu are, în nici un caz, la origine un
instinct. Ea se naşte pe baza unui proces de elaborare a unor comportamente
primitive, pe baza jocului de presiune al mediului social şi în mod esenţial
prin influenţa şi intermediul părinţilor. În acelaşi timp indivizii au propriile lor
norme de conduită – idealuri, sisteme de valori, care exprimă dorinţele lor
ascunse sau conştient. În cadrul acestei evoluţii se strecoară şi izbucnesc
dramele conduitelor antisociale, în care se manifestă toate complicaţiile
destinului personalităţii psihopate.”
Pe aceeaşi linie se situează şi Kohlberg155, care vorbeşte de motivaţia
morală care se dezvoltă, în opinia sa, de o manieră secvenţială, în trei nivele
fiecare cu două stadii.
Nivelul1 – Premoralitatea

154
C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994, p.113-
114.
155
L. Kohlberg, D. Freundlich, 1973, op. cit.

98
Stadiul 1. Pedeapsa şi supunerea: comportamentul moral este concretizat în a
te preda autorităţilor şi a evita pedeapsa.
Stadiul 2. Hedonism: preocuparea pentru nevoile în parte ale fiecăruia
indiferent de grijile celorlalţi.
Nivelul 2 – Conformitate convenţională
Stadiul 3. Concordanţa interpersonală: preocuparea pentru motivele morale în
conformitate cu cele generale şi obţinerea aprobării sociale.
Stadiul 4. Lege şi ordine: aderarea la ordinea socială de dragul ei şi
respectarea autorităţilor religioase şi sociale.
Nivelul 3 – Autonomus principales
Stadiul 5. Contractul social: cunoaşterea drepturilor individuale şi rolul
procesului democratic în derivarea legilor.
Stadiul 6. Principiile eticii universale: judecata morală determinată de justiţie,
respect şi încredere poate depăşi directivele legale.
Rezultatele cercetării au arătat, în ceea ce priveşte dezvoltarea morală, că
infractorii au un nivel mult mai scăzut decât noninfractorii, deşi ambele
categorii provin din acelaşi mediu socio-economic. În cercetările lui Kohlberg
majoritatea adolescenţilor necriminali şi a adulţilor tineri – 75% au fost
clasificaţi ca aparţinând stagiilor 3 şi 4, în timp ce marea majoritate a
adolescenţilor infractori au fost poziţionaţi la stagiile 1 sau 2.156 În concluzie
starea de pericol este limitată pe măsură ce individul ajunge la stadiile înalte
de dezvoltare morală.
Cauzele sociale. Alături de cauzele individuale, cele sociale joacă un rol
important în explicarea actului criminal. În general, prin cauze sociale
înţelegem acele aspecte exterioare legate de mediu care îşi pun amprenta
asupra manierei de reacţie a individului. Cauzele sociale au fost puse pe tapet
de pozitivişti ca o replică la teoriile clasice ale liberei voinţe.
Influenţele exterioare pe care le suportă individul sunt importante şi
determină comportamentul acestuia. Dezvoltarea ulterioară a acestor idei a
făcut ca teoriile şi curentele care pun la baza comiterii actului criminal,
cauzele sociale, să fie numeroase, diferenţiate şi să acopere o arie
problematică extrem de largă.
Fie că este vorba de influenţele familiei, ale grupului de vecinătate, ale
şcolii sau locului de muncă, ale socializării ca proces social, nu neapărat
psihologic, ale învăţării sociale şi stigmatizării, toate acestea au fost
considerate factori explicativi importanţi în comiterea crimei. Teoriile care
agreează cauzele sociale sunt, în general, cele psiho-sociologice.
Unele cauze sociale sunt foarte uşor argumentate în timp ce altele au
dus la controverse acerbe. Un exemplu în acest sens este dat de teoriile

156
conform cu N. Mitrofan şi alţii, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 64

99
etichetării sau stigmatizării apărute în anii 60 în criminologia anglo-
americană.
În conformitate cu aceste teorii „comportamentul deviant este
comportamentul pe care oamenii îl etichetează în acest fel”157. Aici există un
contrast clar în raport cu viziunea morală: comportamentul nu este văzut ca
fiind „corect” sau „greşit”, ci mai degrabă acesta este o judecată de valoare a
unor anumite părţi din societate în legătură cu anumite clase de
comportament. Principala forţă a teoriilor etichetării a fost să examineze
consecinţele etichetării. Se pune accentul pe două consecinţe: crearea
stigmatului şi modificarea imaginii de sine.
Termenul de stigmat se referă la atitudinea publică de condamnare a
celui care
s-a îndepărtat de la normă şi la excluderea individului etichetat din anumite
părţi ale societăţii. Eticheta de infractor este asociată cu nişte caracteristici
indezirabile astfel încât, în percepţia publicului, infractorul este o persoană
care trebuie evitată şi tratată cu suspiciune.
Astfel, infractorul va descoperi că nu se poate angaja în anumite slujbe,
cel care a comis o infracţiune la o vârstă mai fragedă poate descoperi cum este
tratat cu răceală de colegii de şcoală şi chiar de către familie, cei care au un
cazier pot atrage atenţia exagerată a poliţiei. Forţa acestor presiuni sociale
poate duce la o a doua consecinţă majoră a etichetării: individul începe să
creadă în judecata societăţii şi astfel ajunge să-şi modifice imaginea de sine
pentru a se conforma etichetei.
Individul devine persoana descrisă de etichetă. Pe măsură ce eticheta
devine un reper pentru individul etichetat, viaţa persoanei se schimbă pentru a
se potrivi cu noul rol.
Mai multe infracţiuni sunt comise, membrii cu drepturi egale ai unui
grup se transformă în „alţii” care joacă acest rol, identitatea unei persoane
devine cea a unui „infractor”, cu toate valorile, atitudinile şi credinţele
asociate acestui termen.
Lemert158 denumeşte acest proces amplificarea devianţei. Ironia
oricărei încercări de a interveni, fie printr-o pedeapsă sau printru-un
tratament, este că aceasta va servi doar la întărirea percepţiei de sine a
individului cum că el este un infractor. Tot acest proces se derulează prin
cauze sociale ce ţin de norme, educaţie, socializare, consens social etc. şi se
unifică prin procesul social de stigmatizare.
În esenţă teoria stigmatizării susţine că „principalul în devianţă şi
delincvenţă nu este actul criminal şi autorul lui, cum vede criminologia
tradiţională, ci procesul prin care societatea aplică eticheta de condamnat, de

157
H. Becker, outsiders, Studies in sociology of Deviance, 1977, p.9
158
E. Lemert, Human Deviance, Social Problems and Social Control, Prentice Hall,
1967

100
deviant sau delincvent unor indivizi şi maniera în care aceşti indivizi
reacţionează la această stigmatizare”159.
Care din cauze sunt mai importante? Ce predomină: cauzele individuale
sau cauzele sociale? Este greu de dat un răspuns categoric. Chiar dacă
criminologii au insistat asupra unei anumite categorii de cauze, în speţă cele
sociale, noi considerăm că este greu de stabilit o măsură. Ambele categorii
trebuie privite cu aceeaşi atenţie.

4. Dinamica actului criminal

În criminologia modernă aceste aspecte sunt cunoscute sub denumirea

de „trecerea la act” / le passage a` l`acte (Pinatel, di Tullio) sau trecerea la
săvârşirea crimei/ l`accomplissement du crime (Seelig). Aceste aspecte sunt
cercetate de criminologia dinamică. S-a pornit de la ideea că săvârşirea unei
crime nu se reduce la un simplu act spontan şi mecanic, ci dimpotrivă, este un
act complex, cu multe cauze, considerat un proces psiho-social dificil „ce
trece prin mai multe etape, încheindu-se cu deznodământul inevitabil,
săvârşirea crimei”160.
Cercetarea săvârşirii crimei este importantă mai ales privind contribuţia
indivizilor implicaţi şi apoi contribuţia situaţiei concrete în care se produce
comiterea crimei. Consecvenţi demersului nostru găsim că este important să
discutăm despre contribuţia infractorului pentru a înţelege mai uşor modul
cum victima se raportează la reacţiile agresorului. În general săvârşirea crimei
este o confruntare a unui om cu o situaţie din care acesta nu poate ieşi decât
prin comiterea acelei fapte.
Noi afirmăm că pentru ca tabloul să fie complet trebuie introdusă şi
victima. Confruntarea este cu o altă persoană victimă într-o situaţie anume nu
cu o situaţie. Mulţi criminologi introduc victima în cadrul procesului
criminogen punând în discuţie rolul şi contribuţia ei în procesul de producere
a crimei.
Astfel, Pinatel161 precizează că, în legătură cu săvârşirea practică a unei
crime sunt prezente două categorii de factori: factori situaţionali ( împrejurări,
conflicte, victima) şi factori reacţionali, adică factori legaţi de persoana aflată
în acea situaţie şi care comite fapta.

159
R. Gassin, La confrontation de la theorie de la stigmatisation et de la realite
criminologique, în Revue de la science criminologique et de droit penal, nr. 1, 1980,
p.5
160
I. Oancea, 1994, op. cit. p. 192
161
J. Pinatel,1974 op. cit. p. 343

101
 Săvârşirea crimei după de Greeff162 se realizează în trei etape distincte:
posibilul consimţământ, asentimentul formulat şi starea de criză. În etapa
posibilului consimţământ pare ideea comiterii infracţiunii. La un moment dat
trăirile subterane ce tind spre crimă se ivesc spontan în zona conştientului:
apare ideea „dispariţiei” eventualei victime.
Aceasta poate fi declanşată de diverse cauze individuale şi sociale. O
asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viaţa oricui. În general,
persoana sub influenţa conştiinţei morale va îndepărta ideea criminală. Aici
de Greeff se inspiră din modelul psihanalitic, pulsiunile agresive ale Sinelui
pot fi refulate de cenzura Eu-lui.
Dar viitorul infractor nu se opreşte aici. El sparge cenzura Eu-lui,
intrând în etapa consimţământului dat, individul acceptă ideea de a comite
fapta şi începe să se gândească la modul în care urmează să acţioneze. Este o
etapă de ezitări, contradictorie :”Progresia nu se face de o manieră univocă.
Există în suflet mişcări pentru şi contra. Ideea se conturează în mod lent prin
avansări şi reculuri. Greşelile victimei au tendinţa de a fi exagerate, motivele
de a o vedea dispărută au tendinţa de a fi înnobilate. Pericolele şi
inconvenientele de a face să dispară, decăderea, abjecţia, constituie rezistenţa
interioară. Este vorba de a rupere cu tot trecutul, de a se pune în afara
societăţii…”163.
Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima nu
este încă luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu reacţiile
necontrolate ale victimei, alcoolul, certurile) să declanşeze totuşi actul
criminal. În aceste situaţii asistăm la o pregătire deficitară, la o executare
imprecisă, la o lipsă de precauţii pentru asigurarea impunităţii.
A treia etapă, starea de criză, presupune că decizia este luată.
„Principiul morţii fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare
personal la act(…). Criminalul se găseşte în acest moment într-o stare morală
şi fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea dezechilibrată,
judecata sa este obsedată de starea de criză şi de luptă şi se întâmplă să fie
pentru moment delirant. Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, încă
împiedicată, dar, cu siguranţă, un nimic poate să o elibereze”164.
În concluzie putem spune că actul criminal poate fi oprit în oricare din
cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi ajutate
de împrejurări externe. În acelaşi timp crima poate fi săvârşită înainte de a
ajunge la o decizie propriu-zisă. În prima fază se naşte ideea comiterii
infracţiunii, idee care pune tot mai mult stăpânire pe gândurile potenţialului
infractor. Pentru a trece la etapa asentimentului dat, este necesar ca

162
E. de Greeff, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946, p.
316 - 319
163
De Greeff, 1946, op. cit. p. 320
164
De Greeff, 1946, op. cit. p. 321

102
egocentrismul său să acţioneze pentru a-l determina să accepte ideea comiterii
faptei criminale, fără a se mai teme de reacţia societăţii.
Chiar şi după acceptarea acestei idei, individul mai poate avea unele
reţineri, determinate de teama pedepsei pe care ar urma să o primească. Şi
această piedică va fi însă depăşită datorită labilităţii sale psihice şi a
interacţiunii necontenite cu victima.
În starea de criză ce urmează, agresivitatea şi indiferenţa sa afectivă îi
vor permite să treacă peste ultimele bariere de ordin moral şi material care
mai există între personalitatea normală şi comportamentul infracţional. În
acest fel se încheie lanţul cauzal care va duce la comiterea infracţiunii.

103
Partea 5

Perspectivele psihosociologice ale victimologiei în analiza criminalităţii

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în

vedere că orice act delictual aduce după sine şi apariţia victimelor. Din acest
punct de vedere devine imperios necesar studiul complet şi obiectiv al rolului
pe care îl joacă aceasta în cadrul infracţiunii. Cum acest studiu nu se putea
face în cadrul criminologiei, apare, spre sfârşitul anilor ‟50, o nouă disciplină,
desprinsă din criminologie, căreia astăzi i se spune pe drept sau pe nedrept
victimologie165. „Pe drept deoarece are în vedere în mod accentuat victima şi
rolul acesteia în drama judiciară, pe nedrept deoarece este un cuvânt hibrid de
origine latino-elină, care supără pe mulţi purişti clasicizanţi „166.
Abordările din perspectiva victimei au nevoie de un corp de metode,
paradigme, de o anume metodologie, pentru a da un caracter de ştiinţificitate
demersurilor. Apare astfel, cu necesitate, o nouă ştiinţă - victimologia, ce are
ca obiect de studiu comportamentul şi rolul pe care îl joacă victima în
săvârşirea infracţiunii (H. von Hentig, B. Mendelshon, 1940, S. Schaffer,
1977).
Dacă ţinem cont că Meldelshon este de origine română, născut la
Bucureşti în 1890, el devenind avocat al noii discipline la sfârşitul anilor „40,
putem spune că în Romania s-au pus bazele întemeierii victimologiei ca
ştiinţă.
În şedinţa Societăţii Române de Psihologie din 1947167, ţinută în
amfiteatrul Spitalului Colţea din Bucureşti, acesta defineşte conduita
individuală deviantă, factorii sociali şi interindividuali, semnificaţia unică şi
rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea
comportamentului victimei perceput de infractor, rolul agresorului şi al
victimei izolate, dschizând astfel un nou drum în analiza ştiinţifică a
infracţiunii, infractorului şi victimei. În urma cercetărilor efectuate,
Mendelshon apreciază că reacţia victimei la actul criminal este dependentă de
potenţialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ,
deoarece este condiţionat de vârsta, gradul de cultură şi inteligenţă, aspectul
bio-psihic, gradul de obişnuinţă faţă de pornirile agresive etc.
2. Ce este victimologia?
Deşi este o disciplină relativ nouă, victimologia a strâns câteva zeci de
definiţii. Multe din ele se repetă, altele acoperă o parte a obiectului de
studiu iar unele intră pe teritoriul criminologiei, psihologiei judiciare,
încurcând şi mai mult lucrurile.
165
Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar, Ed. Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1998, p.7.
166
Tiberiu Bogdan & alţii, op. cit. p 7-8
167
Revue internaţionale de criminologie et de police tehnique, nr.1, 1958

104
 Din punct de vedere etimologic termenul de victimologie derivă din
cuvântul latinesc “victima” si din cel grecesc “logos”. În dicţionarul Oxford
victima desemnează:
- o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi;
- o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei
pasiuni;
- o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe (boli),
accident.
Logos în greaca clasică înseamnă discurs, prin extindere “ştiinţa
despre”. Victimologia are, deci, sensul primar de studiu al victimei. Acest
sens îl foloseşte şi Drapkin168 când afirmă că victimologia se referă la o
persoană care suferă, e lezată sau distrusă de/prin acţiunea unei alte persoane.
Trebuie arătat faptul că victimizarea are cel puţin două înţelesuri.
În sens larg victimologia se referă la o arie de fapte atât de extinsă încât
practic fiecare individ poate fi considerat victimă: victimă a civilizaţiei
urbane, ale poluării de toate tipurile etc. Deşi analiza victimelor de toate
categoriile poate fi justificată, totuşi pentru noi, în lucrarea de faţă, prezintă
interes victimele acţiunilor criminale, deci acele victime care cad sub
incidenţa activităţii organelor judiciare. În acest sens vom urmări definiţiile
victimologiei care se circumscriu acestui imperativ.
Unii autori169 consideră că victimologia reprezintă ştiinţa
comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea
şi consecinţele directe ale actului agresional asupra acesteia. Din acest punct
de vedere obiectul de studiu vizează condiţia victimei situată în mediul social,
starea psiho-fizică generală de vătămare agresională, interacţiunea dintre
victimă, agresor şi social. „ Observarea şi măsurarea comportamentului
concret al victimei, întreruperea raporturilor cu infractorul şi cu mediul social
reprezintă adevăratul obiect al victimologiei. Chiar dacă personalitatea,
trăirile, acuzaţiile, ideile şi acţiunile victimei interesează şi psihologia,
obiectul percepţiei raportului direct dintre criminali şi victimă va constitui o
modalitate de concepere a obiectului victimologiei”.
Pentru alţii170 victimologia asigură studiul victimei unui delict, al
personalităţii sale, al caracteristicilor sale biologice, psihologice, morale şi
socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al relaţiilor pe care le-a
jucat în geneza delictului. Ideea de a examina obiectiv, ştiinţific rolul jucat de
victimă înainte de a o proteja faţă de drama trăită reprezintă o cotitură în
obiectul de studiu al victimologiei.

168
I. Drapkin, în Sociological Abstracts, december 1873, supl. 38. Abstracts of papers
presented at the First Internaţional Symposium on Victimology, 1973.
169
I. Tănăsescu. B. Florescu, Victima şi agresorul, Ed. INS Brâncoveni, 1994, p. 192
170
G. Gulotta, La vitima, Milan Giuffre Editore, 1976, p 8

105
 Ideea că agentul victimizator nu este neapărat egal cu agresorul apare şi
în lucrările lui Reiman171, care se opreşte mai ales la problemele metodologice
legate de victimologie. El porneşte de la principiul că victima unui delict este
cea care a suferit de pe urma unei acţiuni criminale, dar că nu orice persoană
care suferă de pe urma unei acţiuni criminale este în acelaşi timp neapărat şi
victimă. Cel care pune în acţiune un fapt criminal nu poate fi considerat
victimă nici măcar în cazul în care şi el are de suferit de pe urma acţiunii
pornite. Este esenţial să se stabilească poziţia reală a persoanei victimă în
cadrul infracţiunii.
O nouă direcţie de acţiune apare odată cu lucrarea lui Schafer172
publicată în 1968, parafrazând o lucrare mai veche a lui von Hentig. Pentru
Schafer, victimologia este un studiu independent asupra relaţiilor şi
interacţiunilor dintre agresor şi victimă, înainte, în timpul şi după comiterea
actului criminal. Ca şi von Hentig, Schafer tratează victima ca fiind una din
participanţii la actul criminal, ea putând împărţi într-o anumită măsură
responsabilitatea cu agresorul care comite un delict.
A. Karmen a definit victimologia ca fiind173un studiu ştiinţific al
victimizării ce include relaţiile dintre victimă şi agresor, interacţiunile dintre
victimă si sistemul de justiţie precum şi conexiunile dintre victimă şi alte
grupuri sociale ( exemplu mass media). O problemă interesantă ridicată de
Karmen se referă la relaţia cu sistemul de justiţie: de ce sistemul de justiţie
este stresant pentru multe victime?
Este remarcabilă diversitatea de opinii a victimologilor contemporani şi
schimbarea opticii multora dintre ei, atunci când încearcă să definească
victimologia.
Deşi nu este un fenomen, acestă perspectivă ne arată cât de dinamică,
complicată şi complexă este fixarea unei definiţii şi a unui obiect de studiu
pentru victimologie. La al V – lea internaţional de victimologie ţinut la
Zagreb, în august 1985, într-un articol174, Cressey arăta că victimologia nu
este nici o disciplină ştiinţifică nici academică. El a numit-o, « mai degrabă un
program non-academic sub care o amestecătură de idei, interese, ideologii şi
metode de cercetare au fost grupate într-un mod arbitrar ». Peste câţva ani

171
Jeffrey Reiman, Victims, Harm and Justice. A philosopher looks at the problem of
defining the concept of victim, American U Center for the Administration of Justice,
Washington DC, 20016.
172
S. Schafer, The victim and his criminal: a study into functional responsability,
Random House, 1968
173
Andrew Karmen, Crime Victims: An introduction to victimology, Belmont, CA,
Wadsworth Publishing Company, 1990
174
Cressey, D.R. „Research implications of conflicting conceptions of victimology”, în
Victimology: International Action and Study of Victims, Z.P. Separovic(ed.) Zagreb:
University of Zagreb, p. 43-54. Republicat în 1992, în Towards a Critical Victimology,
E.A. Fattah (ed.). London: Macmillan.

106
Cressey revine175 şi face o distincţie clară între victimologia ştiinţifică şi cea
umanistă. Prima se ocupă de relaţia agresor-victimă în cadrul infracţiunii iar
cea de-a doua vizează serviciile acordate victimelor.
The World Society of Victimology, fondată în anul 1979, la Munster –
Germania, de un grup de victimologi în frunte cu Drapkin şi Schneider,
consideră victimologia un studiu ştiinţific privind întinderea, natura şi cauzele
victimizării criminale, consecinţele pentru persoanele implicate şi reacţia
societăţii, în particular politica şi sistemul de justiţie ca şi angajaţii voluntari
şi asistenţii sociali.
Definiţia surprinde cele două dimensiuni de bază ale victimologiei, cea
penală, interacţiunea agresor – victimă şi cea generală, asistenţa
complexă acordată victimei. Apreciem că victimizarea judiciară cuprinde
cele două coordonate, cu precizarea că cea de-a doua are legatură directă cu
protecţia juridică materială şi morală a victimei.
Noi considerăm victimologia ca fiind un studiu ştiinţific, independent, al
relaţiilor şi interacţiunilor care se stabilesc între agresor şi victimă în timpul
săvârsirii actului criminal precum şi al rolului şi comportamentului victimei
în cadrul agresiunii.
Noi apreciem că victimologia trebuie să-şi focalizeze studiile
asupra profilurilor victimelor, asupra identificării modalităţilor de
participare a lor la actul criminal şi stabilirii responsabilităţii reale,
asupra cercetării factorilor de risc victimali şi a comportamentului
victimei raportat în special la relaţia victimă- agresor şi mai puţin la
relaţia victimă-societate.
Fără a minimaliza relaţia victimă – societate cu tot ce implică ea :
recuperare şi integrare socială, compensarea victimelor, prevenţie generală şi
specială a victimei ne vom concentra cu prioritate asupra primei relaţii.
Considerăm că deschiderile teoretice şi practice pe care le oferă relaţia
victimă – societate merită tratate într-o lucrare separată, care ar trebui inclusă
în domeniul mai larg al asistenţei sociale.
Din analiza acestor definiţii înţelegem că victimologia nu a apărut
dintr-o dată, ci, aşa cum se întâmplă adesea în ştiinţă, există la început
necesităţi sociale, apoi precursori care atacă problema din diferite unghiuri
până se cristalizează un obiect de studiu bine conturat.

1. Perspectivele istorice ale victimologiei

Deşi victimizarea este la fel de veche ca şi umanitatea, studii

sistematice, ştiinţifice, au fost realizate abia după al doilea razboi mondial.
Putem spune că victimologia are o istorie de peste o jumatate de secol. Deşi
175
După Jan van Dijk, Introducing Victimology, prezentată la al IX-lea Simpozion
Internaţional de Victimologie, de la Amsterdam, 25 – 29 august 1997

107
popularitatea ei este evidentă şi în devenire, surprinde faptul că nu există,
încă, un studiu sistematic, din perspectivă istorică.176 De aceea am considerat
necesar să evidenţiez principalele etape ale dezvoltării victimologiei ca ştiinţă.
Victimologia este tânără, o disciplină promiţătoare şi un subiect
fascinant. Desprinderea ei de criminologie şi constituirea într-o disciplină
activă, cu un impact puternic în societate au făcut să apară o mulţime de
lucrări, studii, cercetări în centrul cărora se află victima. Lipsa unei istorii
comprehensive a acestei discipline ţine în primul rând de faptul că
victimologia nu foloseşte aceleaşi metode, paradigme, concepte în toate ţările.
Ca disciplină, ea este mai dezvoltată în unele ţări faţă de altele, chiar
dacă există unele asemănări în ceea ce priveşte cercetările, obiectivele,
diferenţele calitative sunt semnificative. De asemenea, legislaţia legată de
victime este puternic structurată în unele ţări, iar în altele lipseşte cu
desăvârşire. Programele de asistenţă a victimelor s-au dezvoltat în unele ţări
dar ele sunt în stadiu de început în multe altele. Cercetările victimologice au
condus la respectarea unor reguli de bază în unele ţări, iar în alte ţări acestea
nu există.
Terapia victimologică este încurajată în unele culturi iar în altele este
privită cu încruntare. Cursuri şi seminarii de victimologie există de câteva
decenii în câteva universităţi dar sunt absente în altele. Toate acestea au făcut
ca, în ciuda celor 10 simpozioane de victimologie, să nu se fi putut realiza o
istorie unificată a acestei discipline.

Părinţii fondatori sau etapa „blamării victimei”

Unele noţiuni folosite în victimologie nu au fost dezvoltate de
criminologi, victimologi sau sociologi ci de poeţi, scriitori şi nuvelişti.
Thomas de Quincey, Aldous Huxley, Marchizul de Sade, Franz Werfwel sunt
doar câţiva care pot fi descrişi ca victimologi literali177. Primul studiu
sistematic privind victimele crimelor apare în 1948, în cartea lui von Hentig –
Criminalul şi victima sa.178 Unul din biografii lui von Hentig, anume
elveţianul Hess179, povesteşte că acesta a fost impresionat de două lucrări
literare interbelice. Este vorba de nuvela scriitorului austriac Fr. Werfel:
„Nicht der Morder, der Ermordete ist Schuldig”180, 1922 şi romanul lui
Ludwig Lewinsohn:”Der Fall Herbert Crip”181, 1928. Prelucrarea ştiinţifică a

176
Fattah, Ezzat A. , Victimology: Past, Present and Future, în Criminologie, vol 33,
nr. 1/2000
177
Fattah Ezzat, 2000, op. cit.
178
Hentig, Hans von, The criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of
Crime, Yale University Press, New Haven, 1948
179
Hess, M. , Neue Perspektiven in der Kriminologie, Ed. Verlag der Fachvereine an
der Schweitzerischen Hochschulen u. Tehniker, Zurich, 1975.
180
„Nu criminalul, ci victima este de vină”
181
„Cazul Herbert Crip”

108
acestor lucrări o va face von Hentig, atât în cartea amintită precum şi în cele
patru volume dedicate unor speţe infracţionale.182
Preocupările lui von Hentig în acest domeniu au apărut încă din 1934,
când începe să publice articole despre rolul victimei în infracţiune183, dar
teoria lui despre victimă apare în capitolul 4 al cărţii sale din 1948, sub un
titlu provocator: The victims contribution to the Genesis of the Crime
(Contribuţia victimei la geneza crimei), unde critică studiile unidimensionale
centrate pe agresor care dominau criminologia acelor vremuri. În acest capitol
el sugerează o nouă dinamică, o cercetare diadică, care să acorde o atenţie
egală criminalului şi victimei. El îşi expune noua teorie, în mod sistematic
într-un articol publicat în Journal of criminal Law an criminology 1940-1941.
Von Hentig arată că faptele multor criminali se petrec fără să existe o
contribuţie cât de mică a părţii vătămate. Pe de altă parte se poate observa
frecvent un real schimb de amabilităţi, chiar intimitate în relaţiile dintre
agresor şi victimă, ucigaş şi ucis, păcălitor şi păcălit. Aceste relaţii reciproce
reprezintă unul din cele mai curioase fenomene ale actului criminal şi ele au
scăpat atenţiei sociologilor şi criminologilor.
În cartea sa, von Hentig punctează: “Legea ia în considerare anumite
rezultate şi mobilurile care conduc spre acestea. Aici se face o distincţie clară
între cel care înfăptuieşte şi cel care suferă. Dacă privim în geneza situaţiei,
într-un număr considerabil de cazuri întâlnim victime care consimt tacit,
cooperează, conspiră sau provoacă. Victima este una din elementele
cauzale”.184
Von Hentig insistă pe ideea că multe victime contribuie la propria
victimizare, prin incitarea ori provocarea criminalului ori prin crearea şi
stimularea unor situaţii convenabile care duc la comiterea infracţiunilor. Alţi
pionieri în victimologie, care au încercat, de asemenea, să demonstreze că
victima poate să aibă, conştient sau nu, un rol cauzal în actul agresional,
folosesc multe alte concepte pentru a ilustra această contribuţie: neglijenţă,
nepăsare, indiferenţă, nechibzuinţă, imprudenţă şi multe altele. Ei au arătat că
rolul victimei poate fi unul motivaţional( ademenire, stârnire, incitere, ispitire)
sau funcţionale( provocare, precipitare, facilitare, participare, declan şare185.
În cartea lui von Hentig au fost folosite un număr de studii teoretice
distribuite pe tipuri de victime, relaţiile agresor-victimă şi rolul jucat de
victime în anumite tipuri de crime.

182
Hentig, Hans von, Zur Psychologie der Einyeldelikte, J.B.C. Mohr, Tubingen,
1954-1959
183
Vezi Tiberiu Bogdan, 1988, op. cit. p. 24-27
184
Hentig, Hans von, 1948, op. cit. p. 436
185
Fattah, E.A., Understanding criminal Victimization, Scarborough, Ont.:Prentice
Hall Canada, 1991, p. 34.

109
 În America termenul de victimologie a fost inventat de psihiatrul
Frederick Wertham, care l-a folosit în cartea sa The Show of Violence, în care
s-a străduit să arate nevoia unei ştiinţe a victimologiei.
O altă mare personalitate, care şi-a pus amprenta asupra constituirii
victimologiei ca ştiinţă, este Beniamin Mendelsohn, avocat de origine
română, care a vehiculat termenul de victimologie începând cu anul 1947. L-
am lăsat ultimul deoarece în jurul său s-a purtat o interesantă polemică legată
de contribuţia sa la constituirea victimologiei şi de către folosirea pentru
prima dată a termenului.
Deşi mulţi victimologi186 consideră că el a vehiculat pentru prima dată
termenul de victimologie şi de aceea poate fi considerat unul dintre părinţii
fondatori, psihologul român Tiberiu Bogdan, devenit promotor al
victimologiei în ţara noastră încearcă să demonstreze187 că este vorba de „un
dilentantism indubitabil”188, ceea ce s-a adeverit prin faptul că vreme de 30 de
ani, Mendelsohn nu a publicat decât 4 articole.
Într-o proportie mai mare decât von Hentig, Mendelsohn a accentuat
rolul activ jucat de victimă în comiterea agresiunii. În lucrările sale el a atras
atenţia faţă de implicarea victimei, cu intenţia de a disculpa agresorul şi de a
arunca o parte din vină asupra victimei. La începutul carierei Mendelshon a
fost influenţat de Sigmund Freud, cu care a şi corespondat pe tema unor idei
criminologice189.
În cadrul lucrărilor publicate ulterior Mendelsohn arată ca implicarea
victimei în comiterea crimei este analizată amănunţit prin explicarea
dinamicii comportamentului criminal determinată de reacţia victimei.
Precipitarea victimei, termenul introdus de el a fost criticat ulterior în
cercetările feministe asupra violurilor190. Ideea comform căreia
comportamentul provocator al victimei declanşează propria victimizare este
considerată falsă şi de natură a abate atenţia de la cauzele structurale ale
violenţei împotriva femeilor.
Încercând să tragem o concluzie, putem spune că, în faza de pionerat a
victimologiei, eforturile cercetătorilor sau îndreptat spre explicarea modului
în care victima contribuie, conştient sau inconştient la propria victimizare,
precum şi căile concrete în care ea trebuie să împartă responsabilitatea cu
186
este vorba, printre alţii, de I. Drapkin în „Abstracts of papers presented at the
First international Symposium on Victimology”, şi de S. Schafer în “Victimology. The
Victim and his criminal”
187
Bogdan, Tiberiu, “Victimologia” lui B. Mendelsohn, Analele Universităţii din
Bucureşti, seria Ştiinţe Sociale, nr. 8, 1957
188
Bogdan, T. , 1988, op. cit. p. 25
189
Hoffman, H., What did Meldensohn really say?, 1992, în S.B. David şi G.F.
Kirchoff ( Editori), International faces of victimology: papers and essays given at the
V-ith International Symposium on victimology in Jerusalem 1988, Monchengladbach:
WSV Publishing, p. 89/104.
190
Amir, M.,Patterns of forcible rape.Chicago: University of Chicago press, 1971

110
agresorul. Acest efort constant a condus nu numai la strângerea unor
informaţii sistematizate, dar a grăbit separarea victimologiei de criminologie.
Astăzi, nevoia criminologilor de a studia temeinic victimele
infracţiunilor poate părea evidentă şi axiomatică. Pare, de aceea, surprinzător,
că o astfel de nevoie evidentă a scăpat atenţiei criminologilor mai bine de un
secol. Dar nu puţine au fost cazurile în care cercetătorilor, în diverse domenii,
le-a scăpat esenţialul. Acest punct de vedere a fost bine reliefat de Rock191
care spunea: chiar criminologia şi sociologia devianţei – discipline
concentrate foarte concret asupra analizei crimelor, criminalilor şi a încadrării
crimelor – au tins, întrucâtva, să uite de victimă foarte mult timp, nereuşind să
observe, retrospectiv, ceea ce probabil a fost evident în tot acest timp. Astfel
de omisiuni se întâmplă tot timpul. Ele sunt o parte inevitabilă a oricărei
discipline, o consecinţă a adevărului evidenţiat de Burke când a spus “o cale
de a vedea este şi o cale de a nu vedea”. Preţul organizării, specializării şi
acumulării de cunoştinţe în orice domeniu este o neglijare a celorlalte
probleme aruncate în afara sferei de atenţie.
Centrarea sistematică pe o „blamare a victimei” specifică acestei
perioade a avut un efect negativ major. Cercetările în care se argumenta,
uneori exagerat, contribuţia victimei la propria victimizare, erau văzute
de victime şi de avocaţii acestora ca inacceptabile şi distructive.
Reversul medaliei a dus la o atenţie, la fel de exagerată, asupra
tratamentului victimelor infracţiunilor. Drepturile şi serviciile acordate
victimelor s-au extins treptat de la simple practici la politici sociale.

Victimologia aplicată sau “apărarea victimei”

Al doilea capitol al lucrării “History of the victims` Movement” editată
de National Victim Assistance Academy face referire la perioada anilor `70 şi
`80, când are loc o intensificare a mişcării pentru drepturile victimelor
infracţiunilor. Aceste mişcări au atras atenţia factorilor politici şi sociali, care
au început să promoveze un tratament al victimelor prin sistemul de justiţie. A
fost primul pas în dezvoltarea serviciilor acordate victimelor infracţiunilor.
Sfera de interes nu a mai căzut pe mecanismul, modul de victimizare ci pe
protejarea şi acordarea asistenţei victimelor. Această mişcare, imposibil de
realizat fără mişcările pentru drepturile omului din aceea perioadă, a produs
câteva mutaţii importante şi a stat la baza apariţiei victimologiei umaniste192.
Această perioadă în istoria victimologiei este cunoscută drept perioada de
“apărare a victimei”193.

191
P. Rock, Victimology, Aldershot: Darmouth, 1994
192
Definită de Scaffer în cartea sa, The Victim and his Criminal, 1968
193
Robert Elias, Wich victim movement: The politics of victim policy`, în Victims of
Crime, eds Arthur J. Lurigio, Sage Publications, Newbury Park, CA, 1990, p. 232-
233.

111
 Într-una din publicaţiile sale de după război, în 1956, Mendelsohn
analizează un studiu general despre victimizare, în care prezintă un punct de
vedere despre prevenirea şi asistenţa acordată victimelor. În scrierile de mai
târziu vorbeşte de clinici pentru victime. Asistenţa acordată victimilor ar
trebui să se bazeze pe teorii ale reabilitării personale, sociale şi culturale. Deşi
nu s-a implicat direct în acţiuni privind asistenţă şi facilităţi acordate
victimelor, Mendelsohn poate fi denumit părintele spiritual al victimologiei
umaniste, centrată pe asistenţa şi protejarea victimei. Ulterior, în multe ţări
legile penale au fost modificate astfel încât să se dea victimelor mai multe
drepturi.Victimologii devin avocaţii victimelor. Victimologia se transformă,
încet, încet, dintr-o victimologie teoretică, într-una practică, aplicativă.

De la victimologia teoretică la victimologia aplicată

În ultimii 25-30 de ani victimologia a suferit transformări importante.
Majoritatea victimologiei era predominant teoretică, concentrată aproape
exclusiv pe explicarea cauzală a crimei şi rolului victimelor în cadrul
infracţiunilor cu violenţă. Acestea erau focalizate pe caracteristicile
victimelor, pe relaţiile şi interacţiunile cu agresorii lor şi pe analiza
comportamentului victimei ca variabilă situaţională, ca o declanşare, ca un
factor de precipitare. Aceste concepte teoretice propuse de von Hentig au
călăuzit perioada de pionierat a lui Ellenberger, Wolfgang, Amir,
Normandeau, Curtis, Silverman, Fattah şi mulţi alţii. După apariţia unor
programe de compensare a victimelor infracţiunilor în ţări ca Anglia, Canada
şi Statele Unite, mişcările feministe, care apărau cauza victimelor violurilor,
agresiunii sexuale şi violenţelor în familie, au început să câştige simpatia unor
grupuri din ce în ce mai mari de oameni194.
Victimologia teoretică a devenit obiect a unor atacuri nemotivate şi
critici nefondate. A fost poreclită de unii “arta de a blama victimele” 195aluzie
la o perioadă distinctă în istoria victimologiei. Noile ţinte ale victimologiei
sunt: ajutorul şi asistenţa victimelor, alinarea durerilor şi promovarea
drepturilor acestora. O nouă mişcare politică s-a născut şi victimologia a
devenit mai cuprinzătoare şi recunoscută prin asimilarea noilor ţinte.
A apărut vizibilă transformarea victimologiei dintr-o disciplină
academică într-o victimologie umanistă, schimbându-şi obiectul de studiu din
cercetări scolastice, metodice în activism politic.
Această transformarea victimologiei a avut serioase implicaţii. Una din
consecinţe a fost refocalizarea criminalităţii pe crimele convenţionale, care au
victime directe, imediate, tangibile, palpabile.

194
E. Fattah, “Victimology: Some Problematic Concepts, Unjustified criticism and
popular Misconceptions”, p. 85-87, în International debates of Victimology, 1994,
Monchengladbach: WSV Publishing.
195
L. Clark şi D. Lewis, Rape: The Price of Coercive Sexuality, Toronto: The women
Press, 1977

112
 Victimologia astăzi
Victimologia în prezent este foarte diferită de victimologia anilor `50
ori `60. Disciplinele, în ansamblul lor, au suferit o evoluţie constantă, chiar
dacă viteza schimbării a variat de la una la alta. Victimologia a suferit o
evoluţie, nu neapărat rapidă cât, mai ales, fundamentală, în ultimii 20 de ani.
Decadele anilor `80 şi `90 pot fi descrise ca perioade de: consolidare,
strângere de date, noi legislaţii, compensări ale victimelor, medierii,
ajutorului, asistenţei, pentru a depăşi efectele negative ale victimizării.

Perioada consolidării şi strângerii bazei de date

În ultimii ani, disciplina victimologiei a avut o revenire hotărâtă,
demonstrată, mai ales, pe scena academică. Ea a fost introdusă într-un
număr, relativ mare, de universităţi şi colegii, oferind cursuri în
victimologie şi relatări ale subiecţilor. Numeroase cărţi şi articole au fost
publicate în diferite limbi, în paralel cu numeroase periodice apărute în
limbi naţionale, ca International Rewiew of Victimology, în engleză. Un
număr mare de societăţi naţionale şi regionale au fost înfiinţate, Japonia
fiind un lider în acest sens.
Societatea Internaţională de Victimologie continuă să ţină, cu succes,
un simpozion internaţional la fiecare 3 ani. Victimologia a devenit un cuvânt
familiar aproape peste tot în lume. Acest lucru s-a datorat numărului mare de
informaţii media despre crime şi victime, despre programele de ajutor şi
asistenţă pentru victime.
În toţi aceşti ani s-au dezvoltat foarte mult programele de protecţie şi
reintegrare a victimelor. Aceste programe, inexistente în urma cu 20-25 de ani
au apărut peste tot în lume, din Australia până în Europa, din Africa de Sud
până în Asia.
Un moment important în dezvoltarea victimologiei a fost aprobarea de
către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, pe 11 noiembrie 1985, a
Declaraţiei Naţiunilor Unite privind principiile de bază ale justiţiei pentru
victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. Acest document important
asupra căruia vom mai reveni, statuează drepturile şi cadrul de protecţie
pentru milioanele de victime din întreaga lume.
Una din ţintele principale ale victimologiei teoretice a fost, şi este în
continuare, strângerea datelor empirice despre victimele infracţiunilor. În
prezent, instrumentul folosit pentru colectarea informaţiilor este declaraţia
victimei. Acest instrument este folosit la nivel local, regional, naţional şi
internaţional. În general, colectarea datelor se face după anumite reguli de
bază şi la numite intervale deşi, pot exista diferenţieri de la o ţară la alta.
Instituţiile care au strâns aceste baze de date încep să studieze modelele şi
trendurile variatelor tipuri de victimizare în spaţiu şi timp.
Dezvoltarea acestor studii şi cercetări a făcut ca obiectivele iniţiale ale
acestei activităţi să fie mult lărgite. În ultimii ani au fost introduse noi

113
întrebări şi noi indicatori de colectare a datelor în funcţie de intensitatea
temerii de victimizare, nivelul satisfacţiei politicilor adoptate, motivele pentru
care nu se raportează incidentele la poliţie, consecinţele victimizării. Multe
date se referă la măsura în care subiecţii puteau preveni anumite tipuri de
agresiuni, sau să reducă posibilităţile de a fi victimizaţi în viitor. Unele
cercetări au încercat să stabilească legăturile care puteau să existe între
agresor şi victimă prin includerea unor probleme care le cereau celor care
răspundeau să povestească singuri actele de delincvenţă pe care ar fi putut să
le comită. Aceste întrebări au revelat o puternică interacţiune între agresor şi
victimă. Din cercetările făcute în Londra, Anglia196 a rezultat că victimile
unor crime violente erau mai predispuse decât persoanele care nu au fost
victime vreodată să povestească comisiei despre infracţiuni violente.
Gottfredson197 a analizat datele de la British Crime Survey din 1982, şi a fost
uimit de interacţiunea destul de puternică dintre victimă şi agresor. Pentru
persoanele cu cel puţin o infracţiune violentă povestită de ei singuri,
probabilitatea de victimizare personală a fost de 42%, sau de 7 ori mai mare
decât cea a persoanelor care nu au declarat nici o infracţiune violentă produsă
asupra lor. British crime Survey Scotland198 a relevat că 40% dintre cei care
au răspuns la chestionare şi care au recunoscut un act agresiv erau ei înşişi
victimele unor atacuri în aceeaşi perioada.
În ciuda problemelor practice şi metodologice ale cercetărilor despre
victimizare, şi în ciuda limitelor lor, cercetătorii au colectat o mulţime de date
despre victimele infracţiunilor, extrem de preţioase în varietatea şi diversitatea
lor. Mulţumită studiilor victimologice, noi ştim acum că criminalitatea şi
victimizarea sunt strânse în interiorul anumitor grupuri şi anumitor zone şi că
există o mai mare afinitate între agresori şi victime decât se credea.
Nu se poate spune că toate victimele infracţiunilor au o contribuţie la propria
victimizare. În Europa, Statele Unite, Canada sau Australia, cercetările au
arătat ca agresorii implicaţi în diferite tipuri de crime, acoperite de cercetările
victimologice, sunt disproporţionaţi în ceea ce priveşte categoriile de: bărbat,
tânăr, rezident urban, cu statut socio-economic scăzut, neangajat ( dar nu este
în şcoală), necăsătorit, iar în SUA, negru. Cercetările victimologice au scos în
evidenţă că victimele împărtăşesc în mod disproporţionat aceste caracteristici
şi că profilurile democratice ale victimelor şi agresorilor condamnaţi sunt
uimitor de similare. Unii cercetători199 au descoperit că, în special, la

196
R. Sparks, H. Genn şi D. Dodd, Surveying Victims: A Study of the Measurement of
Criminal Victimization, London: John Wiley şi Sons, 1977
197
M.R. Gottfredson, Victims of Crime: The dimensions of risk, Home Office
Research and plannind Unit, report no. 81, London: HMSO, 1984
198
G. Chambers şi J. Tombs, The British Crime Survey Scotland. A Scottish Office
Social Research Study, Edinburgh: Her Majesty’s Stationary Office, 1984.
199
Este vorba de M. Hindelang, M. Gottfredson şi J. Garofalo, Victims of personal
Crime, Cambridge, MA, Ballinger, 1978, şi S. Singer, “ Homogeneus victim-offender

114
infracţiunile cu violenţă victima şi agresorul erau legaţi prin caracteristici
demografice şi în termenii unor anume răspunsuri comune, unei anume
situaţii susceptibile de a avea o ameninţare fizică şi psihologică.
Este de neînţeles frecvenţa cu care unii indivizi devin implicaţi în
situaţiile care tind spre violenţă, şi care îi vor face receptivi la aceasta şi la
folosirea ei, atacând sau fiind atacaţi, rănind sau fiind rănit, omorând sau fiind
omorât. “Cine va fi , la sfârşit, considerat legal victimă şi cine va fi considerat
agresor, este greu de spus, intenţia, planificarea, acţiunea deliberată sunt
factori care se schimbă, adesea complet pe parcursul comiterii infracţiunii. În
acest fel rolurile de victimă şi agresor nu sunt în mod necesar antagoniste ci
sunt, în mod frecvent complementare şi interschimbabile”200.
Un important pas pe calea victimologiei comparative a fost făcut cu
Internaţional Crime Victim Surveys. Studiile au fost realizate cu grijă, pentru
a culege date despre victimizare dintr-un număr de ţări folosind aceleaşi
chestionare în fiecare ţară. Grija lor principală a fost să evite problemele
legate de colectarea datelor comparative prin folosirea unor instrumente şi
metodologii diferite. Prima bază de date pentru o cercetare internaţională a
fost realizată în ianuarie 1989, folosind metoda interviurilor prin telefon
asistate de computer (CATI), iar rezultatele au fost publicate în 1990.201
Trebuie remarcat că pentru prima dată de la constituirea
victimologiei se realizează o cercetare ştiinţifică comparativă menită să
surprindă fenomenul criminalităţii şi victimizării pe arii culturale, mai
largi decât graniţele naţionale. A fost primul pas spre cercetările
ulterioare care s-au realizat.
A doua rundă a cercetărilor internaţionale a avut loc în 1992.Câteva
dintre ţările participante la prima cercetare, ca Elveţia, Norvegia şi Irlanda de
Nord, nu au mai luat parte şi la a doua cercetare care, în schimb, a inclus
unele ţări din Estul Europei care nu participaseră la prima cercetare, ca
Polonia şi Cehoslovacia.202
A treia rundă a cercetării a fost realizată în 1996-1997, în 20 de ţări în
tranziţie. Printre acestea au fost ţările din estul Europei, din Polonia până în
Mongolia în est, din Albania, Bulgaria şi Macedonia în sud, până în ţările
baltice în nord. Raportul acestei cercetări a fost publicat în 1998 de către

populations: A review and some reserch implications”, Journal of Criminal Law and
Criminology 72 (2), p. 779-788, 1981.
200
E. Fattah, The interchangeable roles of Victim and Victimizer, Helsinki, The
European Institute for Crime Prevention and Control, 1994, p. 178-180
201
J. Van Dijk, P. Mayhew şi M. Killias, Experiences of Crime Across the World –
Key Findings of the 1989 International crime Survey, Deventer: Kluwer Law and
Taxatio Publishers
202
A. A. Del Frate, U. Zvekic şi J. Van Dijk, Understanding Crime – Experiences of
Crime and crime Control, Rome: UNICRI, Publicaton no. 49, 1993

115
Institutul de Cercetări Juridice şi al Criminalităţii Interregionale al Naţiunilor
Unite –UNICRI.203
În ciuda proliferării cercetărilor victimologice şi a utilităţii
chestionarelor, nu este clar, încă, cu exactitate, ce se măsoară şi care sunt
obiectivele pe termen lung. Victimizarea este o experienţă relativă
individuală, subiectivă şi culturală.204 Sentimentul de a fi victimizat nu
coincide întotdeauna cu definiţia legală a victimizării. Ce încearcă să măsoare,
cu exactitate, studiile despre victimizare? Obiectivele lor sunt de a măsura
acele victimizări ale crimelor, după un set de criterii ale codului penal sau să
măsoare experienţele subiective a persoanelor victimizate? Acestea, inutil să o
mai spunem, sunt două realităţi diferite.
Sunt studiile şi cercetările destinate să măsoare crimele sau
victimizarea? Titlurile “studiile infracţiunilor” şi “studiile victimizării”
continuă să fie folosite rând pe rând, iar ultima cercetare a fost numită studiul
internaţional al victimelor infracţiunilor.

O nouă legislaţie
În ultimii anii a avut loc o agitaţie în ceea ce priveşte legislaţia victimelor într-
un mare număr de ţări. Urmărind adoptarea Declaraţiei Principiilor de Bază
ale Justiţiei pentru Victime a Naţiunilor Unite, numită şi Carta Drepturilor
Victimelor, corpurile legislative din multe ţări au purtat discuţii serioase
asupra introducerii acesteia în legislaţiile naţionale
În SUA, aşa cum se arată în însemnările lui Karmen205, înainte de 1980,
în aproape toate statele americane, prin legislaturi au trecut diferite statute
care au recunoscut drepturile de bază ale victimelor.
Legislaţii similare au fost trecute în Canada, Australia, Anglia şi în alte
ţări europene. În Europa acceptarea victimelor a încurajat considerabil un
număr important de iniţiative la mijlocul anilor 80, incluzând Convenţia şi
două importante Recomandări ale Consiliului Europei în 1983, 1985 şi 1987
respectiv, categoriile de compensare, poziţia victimei în cadrul sistemului de
justiţie penală şi asistenţa victimei.206
În timp ce iniţiativele legislative şi/ sau schimbările în admiterea
drepturilor victimelor au fost primite, în general, bine, întâlnind o opoziţie
slabă în parlamente şi adunări legislative, ele nu au fost scutite de critici. Într-
203
după O. Hatalak şi alţii, The International Crime Victim Survey in Countries in
Transition, Rome: UNICRI.
204
E.A. Fattah, “La relative culturelle de la victimisation – Quelques reflexions sur les
problemes et le potentiel de la victimologie comparee” , Criminologie 26,1993, p. 121-
136.
205
A. Karmen, Crime Victims: An introduction to Victimology, (2nd edition), Montery, CA:
Brooks/Cole, 1990, p. 339
206
M. Maguire, J. Shapland, „ Provisions for Victims in an International Context”, în Victims
of Crime, R.C. Davis, A.J. Lurigio şi W.G. Skogan(eds), London: Sage Publications, 1997, p.
211-228.

116
un articol intitulat greşelile Drepturilor Victimelor207 autorul schiţează multe
slăbiciuni inerente în noţiunea de drepturile victimelor şi multe pericole ale
legislaţiei drepturilor victimelor.
O iniţiativă particulară care a primit cele mai multe critici este V.I.S. -
„victim impact statement”, (declaraţia de victimizare), care a fost proiectată să
permită victimelor să influenţeze deciziile curţii prin furnizarea unei declaraţii
asupra impactului pe care victimizarea a avut-o asupra lor. Aceasta a fost
aspru criticată de cei care vroiau să menţină obiectivitatea procesului penal. În
Australia, de exemplu, după revederea argumentelor pentru şi împotriva
V.I.S., şi după semnalul că multe victime nu doresc să fie implicate în
evidenţe privind impactul agresiunii asupra propriei vieţi, Comitatul Victoria
a concluzionat că argumentele împotriva introducerii sunt mai complete decât
argumentele în favoarea sa. În consecinţă, Comitatul a recomandat ca V.I.S.
să nu fie adoptat în Victoria208.
În SUA, Curtea supremă a îngrădit mărturia asupra impactului victizării
pentru cazuri extreme, ca urmare a violării celui de-al 8-lea Amendament al
Constituţiei Americane. Dar peste câţiva anii, în unele state ale SUA, curtea a
apelat la aceste mărturii în anumite momente ale proceselor.

Compensarea victimelor
Repararea nedreptăţilor victimelor infracţiunilor prin compensare
financiară de către stat a fost pentru prima dată introdusă de curând. La
sfârşitul anilor `60 magistratul englez Margery Fry şi alţii, au militat
pentru compensarea de către stat a victimelor infracţiunilor. Cererile lor
au determinat crearea unor programe de despăgubire guvernamentale în
Noua Zeelandă, Anglia, America de Nord, Europa şi alte state.
Aceste programe au operat în ultimul sfert de secol XX şi multe au
fost subiecte ale unor schimbări după estimări şi evaluări.209 Este în afara
oricărei îndoieli că în zonele unde au acţionat au fost ca un fitil, ataşat la
un butoi cu pulbere, pentru discuţiile politice. Greutăţile economice şi
restrângerile bugetare au limitat mult scopul compensării, la fel ca şi
numărul victimelor care primeau ajutor. Evaluările au arătat că victimele
care au obţinut drepturi în cadrul acestor programe au fost puţine, iar pe
de altă parte aceste compensări au fost mai mult simbolice.

L.N. Henderson, “The wrongs of Victim’s Rights”, în Towards a Critical Victimology,

207

E.A. Fattah (ed), London:Macmillan. New-Zork, St. Martin’s Press, 1992

208
D.P. Kelly, E. Erez, „Victim Participation in the Criminal Justice System”, în
Victims of Crime, 2nd edition. Thousnad Oaks, California: Sage Publications, 1997,
p. 231-244
209
R. Elias, The Symbolic Politics of Victim compensation”, Victimology, no. 8, 1983,
p. 213-224

117
 În mod ironic cercetătorii210 au avut dreptate spunând că multe din
victimele care s-au adresat pentru a intra în program, au plecat capul
pentru recompense, că programele au capitaluri sărace iar succesul
solicitărilor a constat la sfârşit în primirea unor sume ridicole pentru
propria victimizare. În Anglia211 compensaţia statului este esenţială, în
special din perspectivă simbolică, deoarece guvernul îşi arată în acest fel
compasiunea faţă de victime. În realitate există puţine şanse de a
modifica această sumă pentru a veni realmente în ajutorul victimelor.
Cele mai multe victime, spre exemplu, ale infracţiunilor de furt
sunt excluse din cadrul programelor de compensare, neavând nici
posibilitatea de a face asigurări private. În patru din cinci cazuri de
infracţiuni asupra proprietăţii, infractorul nu va fi identificat, iar dacă
sunt prinşi, aceştia sunt atât de săraci încât nu se poate obţine nimic de la
ei printr-un proces civil. Pentru a face problema şi mai complicată, în
multe ţări,( inclusiv în România n.a. ), strângerea amenzii penale are
prioritate asupra plăţii pentru distrugeri civile sau ordine de
compensare.212
Victimele violenţelor pentru care sunt desemnate schemele de
compensare reprezintă o parte foarte mică din cei care ar trebui să fie
ajutaţi. În aproape toate sistemele primirea compensaţiilor se face după
ce sunt îndeplinite două condiţii legale: raportarea agresiunilor la poliţie
şi cooperarea deplină cu sistemul penal de justiţie. Multe sisteme au
mijloace de verificare pentru a se asigura că victimele sunt persoanele
“cele mai sărace din cele sărace”. Multe din scheme nu includ cazuri de
violentă în familie, deşi o mare parte din cazuri se petrec în acest mediu.
Alte situaţii reduc drastic aceste compensaţii pentru victimele care
provoacă ori contribuie la propria lor victimizare. Dincolo de limitele
ridicol de mici în care trebuie să se încadreze victimele – în Anglia
minimul este de 1000 de lire sterline – acestea au obligaţia de a proba
victimizarea, iar actul criminal este greu de demonstrat dacă agresorul a
fugit de la locul faptei şi nu există martori. Cu excepţia victimizării
sexuale, foarte multe scheme nu oferă fonduri care să compenseze
suferinţa emoţională şi fizică. Multe victime sunt împiedicate să facă cereri
pentru compensaţii datorită unor proceduri birocratice şi a procesului de
investigare. Şi mai supărător este că multe victime nu ştiu nimic de
existenţa unor astfel de programe iar pe de altă parte, deoarece, în multe

210
R. Elias, Victims of the System – Crime Victims and Compensation in American
Politics and Criminal Justice, New Brunswick: Transaction Books, 1983
211
D. Miers, Compensation for Criminal Injuries, London: Butterworths, 1990
212
E.A. Fattah, „From a Handful of Dollars to Tea and Sympathy: the Sad History of
Victim Assistance”, p. 187-206 in Caring for Crime Victims: Selected Proceedings of
the Ixth International Symposium on Victimology, Van Dijk, van Kaam and
Wemmers(eds.) Monsey, N.Y. : Criminal Justice Press

118
 jurisdicţii bugetul se hotărăşte cu mult înainte şi nu poate fi depăşit, cu cât
se primesc mai multe solicitări cu atât sumele de compensare sunt mai
mici.
Deoarece au existat multe voci care afirmă că politicienii plătesc
victimele infracţiunilor, multe guverne a decis, în ultimii ani, să transfere
răspunderea asupra agresorilor, printr-o amendă – supra taxă pentru
victimă.

Despăgubirea dată de infractor

Despăgubirea dată de agresor pentru victimă este una din cele mai
noi modalităţi de a restabili dreptatea, dând acelora care au suferit injurii
ori vătămări fizice din acţiunea sau neglijenţa altora. După introducerea
despăgubirii, programele de compensare guvernamentale au devenit şi
mai stricte, despăgubirea către victimă fiind văzută ca o restabilire a
proprietăţii, mult mai obiectivă chiar şi pentru agresiunile cu violenţă.
Problema este că marea majoritate a agresorilor sunt adesea şomeri sau
nu au putere financiară pentru a face posibilă acordarea despăgubirii.
Cu toate problemele existente, despre care am vorbit, cea mai
importantă ţinând de prioritatea amenzii penale faţă de aceste despăgubiri,
cu toate că sunt diferenţe în cadrul modelelor de despăgubire, este dincolo
de orice dubiu că ele vor deveni, în viitorul apropriat, alternative viabile la
compensaţiile guvernamentale. După reanalizarea rezultatelor obţinute la
un număr de programe locale din diferite ţări, Maguire şi Shapland
scriau213: „ Concluziile par universale. Despăgubirile financiare figurează
numai într-o mică proporţie din cazuri transmise pentru mediere. Cazurile
mediate sunt ele însele în minoritate în comparaţie cu fluxul cazurilor.
Modelul dominant este încă acuzarea ori diferite forme de încetare( ca o
cauţiune formală în Anglia şi Scoţia), uneori însoţită de munca cu
agresorul – dar rareori implicând victima”.

Medierea victimă - agresor

O altă dezvoltare importantă în anii recenţi a fost redescoperirea
justiţiei restorative. Justiţia restorativă, practicată pe scară largă în micile
societăţi rurale, are o bogată şi lungă istorie în comunităţile aborigenilor
din Australia, primele Naţiuni canadiene şi comunităţile din nordul
canadei. Deziluzia cvasi-universală referitoare la sistemul de justiţie
punitiv/retributiv avea să-i forţeze pe cei care doreau o reformă a justiţiei
să caute alternative la sistemul actual de pedepsire.
Un punct de cotitură a fost publicarea unui articol semnat de Nils
Christie în 1977, intitulat „Conflictele ca proprietate”. În acest articol
213
M. Maguire, J. Shapland, „Provisions for Victims in an International Context”, p.
228-230, in Victims of Crime, R.C. Davis, A.J. Lurigio and W.G. Skogan (eds), 2nd
edition, London, Sage Publications, 1997.

119
 autorul explică că rădăcina problemei sistemului este că agresiunile-
conflicte au fost furate de la stăpâni lor legitimi, victimele, şi devin, mai
degrabă, proprietatea experţilor decât a celor care au suferit. Ideea lui
Christie a dat un nou impuls acelora care au făcut lobby pentru înlocuirea
unui sistem al pedepselor, distructiv, neproductiv şi ineficient cu o
practică constructivă a rezolvării disputelor, conflictelor, a medierii,
reconcilierii şi reparării.
Susţinătorii justiţiei restorative arată că în afară de efectele
devastatoare asupra agresorilor, familiilor acestora şi a societăţii în
ansamblu, sistemul punitiv acţionează, mai degrabă, pentru intensificarea
conflictelor decât pentru rezolvarea lor. În loc să aducă părţile în dispută
mai aproape una de cealaltă, lărgeşte discrepanţele.214
Începute de către biserica Mennonite, programele de reconciliere
victimă – agresor au fost demarate în SUA şi Canada pe la mijlocul
anilor 70, iar după aceea în multe alte ţări. După unii autori 215noţiunea de
VORP a crescut rapid în popularitate. După Canada şi America de Nord,
în urmă cu câţiva ani Consiliul Europei la Strasbourg a iniţiat un Comitet
de Experţi pentru Mediere în Probleme Penale. Raportul Comitetului şi
recomandările au fost publicate în 1999.
În ciuda popularităţii şi interesului noţiunii de reconciliere victimă-
agresor, scopul reconcilierii este greu de pus în practică. În multe
programe obiectivele de bază au fost asigurarea despăgubirii de la
agresor către victimă şi prevederi care să garanteze că obligaţiile
stipulate în actul de mediere sunt îndeplinite în totalitate. Numele
programelor au fost schimbate de la reconciliere victimă-agresor la
mediere victimă – agresor, căutându-se soluţiile cele mai adecvate. Cu
toată popularitatea de care s-au bucurat şi se bucură ele nu au reuşit să
creeze fisuri importante în actualul sistem de justiţie.
Serviciile pentru victimă
Ultimii 20 de ani au dus la o dezvoltare fără precedent a serviciilor
pro victime. Creşterea acestor servicii s-a transformat, încet, încet, într-o
industrie. Expansiunea programelor, serviciilor pentru victimele
infracţiunilor în SUA, Canada, Anglia şi multe alte ţări nu a redus
fenomenul ci dimpotrivă acesta s-a extins, acaparând noi sisteme
juridice.216

214
E.A. Fattah, “Toward a Victim Policy Aimed at Healing not Suffering”, in Victims
of Crime, R.C. Davis, A.J. Lurigio and W.G. Skogan(eds.), 2nd edition. Thousnad
Oaks: Sage Publications, 1997, p. 259
215
T. Dittenhoffer, R. Ericson, “the Victim/Offender Reconciliation Programme: A
message to the Correctional Reformers” University of Toronto Law Journal, 1983, p
315-347
216
E.A. Fattah, Towards a Critical Victimology, London: Macmillian, New-York: St.
Martins Press, 1992, p. 25-28

120
 Davis şi Henley217 au estimat numărul programelor care acordă
servicii la peste 5000, numai în SUA, în urmă cu 20 de ani neexistând
nici unul. Cele mai multe programe de asistenţă, în particular cele aflate
în departamentele de poliţie, se referă la victime, la nevoile lor. În
prezent sunt dezvoltate multe programe la nivelul comunităţii. În cadrul
acestor programe variate există o categorie aparte care încearcă să
asigure o asistenţă specială unei anumite categorii de victime, cum ar fi
victimele violenţelor, copii, victimele agresiunilor sexuale, victime ale
violenţei în familie. Aproape peste tot, două din cele mai importante
servicii acordate victimelor infracţiunilor sunt informaţiile şi suportul
moral.
Deşi au fost realizaţi paşi importanţi o mare problemă rămâne încă.
Maguire şi Pointing218 au arătat că suportul moral al victimelor rămâne
miezul problemei, bugetul scăzut face ca acest suport să depindă mult de
buna credinţă şi munca grea a voluntarilor. Alţii autori susţin219 că
proiectele majore care vizează satisfacerea nevoilor victimelor au fost
proiectate fără a se ţine seama sau fără a investiga nevoile exprese, reale
ale acestora. Rock220 insistă pe faptul că interesele victimelor nu au fost
niciodată forţe motivante sau mobilizante pentru noile iniţiative de
întrajutorare a victimelor. Mergând pe aceeaşi linie, Mawby şi Gill221 au
detectat o aripă de dreapta, o concentrare asupra legii şi ordinii printre
voluntarii proiectelor de sprijin a victimelor. Ei au exprimat îngrijorarea
că victimele infracţiunilor ar putea deveni “victimele expedienţei
politice” iar R. Elias222afirma că serviciile victimelor servesc într-adevăr
nevoilor oficiale şi nu nevoilor victimelor.
Din acest punct de vedere este interesant de observat că dincolo de
mesajul umanist, serviciile acordate victimelor au căzut într-un con de
umbră, datorită, în primul rând, mecanismelor birocratice care însoţesc
aceste servicii. În al doilea rând accentul cade pe momentul post
victimizare, când răul este deja făcut. Din acest punct de vedere aceste
orientări nu au avut impact asupra prevenirii victimizării.

217
R. Davis, M. Henley, “Victim service Program”, in Victims of Crime:Problems,
politicies and programs, A.J. Lurigio, W.G. Skogan and R.C. Davis, (eds), Newbury
Park, CA: Sage, 1990, p. 157- 171.
218
M. Maguire şi J. Pointing, Victims of Crime – a New Deal?, Milton Keynes: Open
University Press, 1988, p. 120.
219
J. Shapland, J. Willmore şi P. Duff, Victims in the Criminal Justice System, 1985,
London: Gower
220
P. Rock, Helping Crime Victim: The Home Office and the Rise of Victim Support
in England and Wales, Oxford, Clarendon Press, 1990, p. 56
221
R.I. Mawby, M.L. Gill, Crime Victims: Needs, Services and the Voluntary Sector,
London, Tavistock, 1987
222
R. Elias, Victims of the System – Crime Victims and Compensation in American
Politics and Criminal Justice, New Brunswick, Transaction books, 1983

121
 Poate cel mai mare “rău” pe care l-au făcut cercetării
victimologice este că aceste servicii au apărut ca o reacţie la etapa
“blamării victimei”. Cum orice extremă aduce cu ea ceva negativ şi
această exagerare a dus la stoparea temporară a cercetării obiective a
dinamicii infracţiunilor. Aceste neajunsuri vor determina, pe viitor,
reluarea studiilor, cercetărilor cu privire la relaţia victimă – agresor şi a
dinamicii acesteia în timpul comiterii infracţiunilor.

Viitorul victimologiei. Către o abordare realistă.

Spre ce se va îndrepta victimologia? Care sunt direcţiile spre care
victimologii consideră că trebuie să meargă ştiinţa victimologiei în
viitor? Răspunsul nu este uşor de dat. Frământările care au bulversat
ultimii 20 de ani sunt departe de a înceta. Câteva repere, ce ne pot ajuta
să înţelegem mai bine câmpul teoretic şi aplicativ, consider că sunt
necesare.
Tranziţia de la idealismul utopic la cruda realitate
Cu cât oamenii devin mai maturi ei devin mai prevăzători şi mult
mai pragmatici. Acest lucru este posibil datorită realităţilor de zi cu zi ,
experienţelor de viaţă, dezamăgirilor, unei mai bune înţelegeri a ceea ce
este posibil şi a ceea ce nu este. Individul învaţă gradual să abandoneze
visurile utopice şi optează pentru atingerea unor ţeluri reale.
Această transformare este foarte probabil transpusă şi în victimologie,
activităţile realizate de multe persoane tinere, chiar dacă unele cu bune
intenţii, de multe ori nu sunt rezonabile, în sensul raţionalităţii, sau practice şi
sunt foarte probabil greu de implementat.
Criminologia a suferit o transformare asemănătoare. Anii `60 -`70
au fost decadele în care romantismul şi idealismul în criminologie s-a
întins foarte mult, ea fiind numită de unii şi “noile criminologii”. Această
perioadă avea să se încheie şi nu a surprins pe nimeni când acest idealism
exagerat şi fără acoperire în practică a fost schimbat cu ceea ce s-a numit
realismul de stânga sau realismul radical. Criminologia realistă a “spart
concepţiile romantice şi idealiste care au fost transmise de noua
criminologie”.223
Acelaşi lucru s-a întâmplat, probabil, şi în victimologie. În
încercările de a focaliza atenţia asupra suferinţelor victimei, şi să îşi
realizeze, în acelaşi timp, misiunile lor politice şi ideologice, liderii au
făcut constant lobby pentru victime, refuzând să recunoască că
victimizarea este un lucru normal şi natural, un factor al vieţii,
descriindu-l ca un fenomen patologic, anormal.
Ei au respins ferm orice idee care ar fi contrazis punctul lor de vedere.
Chiar atunci când au avut la dispoziţie o evidenţă empirică, de necontestat,

223
R. Matthews, J. Young, 1986, Confronting Crime, California: Sage

122
prin care se putea dovedi că rolurile victimei şi ale celui care victimizează
sunt interschimbabile, şi că multe incidente de victimizări violente sunt
datorate interacţiunilor dinamice şi explozive mai mult decât acţiuni
deliberate şi unilaterale ale personalităţii patologice ale agresorului, au rămas
pe poziţie.
Curentul dominant în victimologie este acela al agresorului rău şi a
victimei bune, a victimei inocente şi a criminalului vinovat. Aceste concepţii
vor încetini eforturile spre un curent realistic şi un punct de vedere defensiv a
două fiinţe umane prinse în păienjenişul relaţiilor sociale şi emoţiilor
umane.224
Realism înseamnă că felul răzbunător, despre care noi ştim că este
dăunător şi distructiv, trebuie să facă loc unei mai bune căutări, judecări a
perspectivei victimizării şi unei comunităţi responsabile unde empatia,
compasiunea, toleranţa şu iertarea înlocuiesc apelurile curente la răzbunare şi
violenţă.
Demararea acestui realism victimologic poate începe cu ceea ce Marc
Groenhuijsen225, unul din cei mai puternici susţinători ai victimelor, a numit
eroarea victimologilor. În discursul său la al IX Simpozion de Victimologie,
el a atras atenţia supra erorilor cauzate de credinţa că, cu cât există mai multe
drepturi acordate victimelor, cu atât situaţia este mai bună. El a argumentat că
acordarea unor drepturi excesive pentru victime poate şi va fi
contraproductivă, deoarece reacţiile pot pune foarte uşor în pericol
implementarea drepturilor de bază ale victimilor datorită efectului de
bumerang.
Realismul va ghida, de asemenea, redefinirea problemei subiectului
victimologiei. Dacă victimologia nu-şi pierde complet caracterul ştiinţific,
dacă ea nu poate deveni sută la sută o mişcare ideologică şi politică, o
restructurare a obiectului de studiu al acesteia şi reducerea subiectelor –
problemă este inevitabilă.
În acest fel realismul va proteja victimologia împotriva pericolului
real al transformării ei într-o preocupare banală asupra suferinţei umane.
Realismul este şansa victimologiei pentru ca aceasta să nu fie denumită ştiinţa
suferinţei umane. Deoarece, aşa cum spunea Flynn,226dacă toată durerea şi
suferinţa ar fi definite ca victimizare, ce nu ar mai putea fi definit ca victimă?.
224
E.A. Fattah, “Victimology: Some Problematic Concepts, Unjustified Criticism and
Popular Microcenceptions”, în Internaţional debates of Victimology,
Monchengladbach:WSV Publishing, 1994, p. 82-103.
225
M. Groenhuijsen, “Victims` Rights in the Criminal Justice System: A Call for
More Comprehensive Implementation Theory”, in Caring for Crime Victims:
Selected proceedings of the 9th International Symposium on victimology, Monsey,
N.Y. , Criminal Justice Press, 1999, p. 85-114.
226
E.E. Flynn, Theory Development in Victimology: An Assessment of Recent
programs and of Continuing Challenges, in the victim in International Perspective,
1982, Berlin: de gruyter, p. 96-104.

123
 Regândirea “victimologiei globale” propovăduită de unii va conduce
către o “victimologie realistă”, o victimologie ştiinţifică ce foloseşte cu
adevărat datele în cadrul metodologiilor de cercetare şi se bazează în acţiunile
sale pe teorii ştiinţifice şi nu pe ideologii politice.
Accentuarea importanţei cercetărilor calitative
În timp ce activismul manifestat pentru afirmarea drepturilor
victimelor şi îmbunătăţirea sorţii lor a fost extrem de puternic, pe multe
fronturi, animat de consideraţii ideologice şi politice, cercetarea a fost lăsată
mult în urmă, în unele situaţi dispărând în totalitate. Multe zone
fundamentale, începând de la teorie şi până la asistenţa practică a victimei, a
fost foarte puţin investigate şi este o mare nevoie de cercetări empirice solide.
Este foarte greu de înţeles cum este posibil ca în timp ce aria
serviciilor pentru victime este înfloritoare, cercetările privind efectele
victimizării şi impactul asistenţei victimelor sunt atât de greu de realizat.
Răspunsul nu este foarte greu de dat. “Industria” care stă în spatele
asistenţei victimelor, al reintegrării lor în societate, a făcut şi face din acestea
un scop în sine. Nu mai contează cum se întâplă aceste nenorociri, care sunt
cauzele obiective, este important că după ce se întâmplă, o armată de
“specialişti”: consilieri, asistenţi, avocaţi, procurori, psihologi, politicieni,
victimologi, criminologi se pune în mişcare pentru a alina suferinţele victimei,
în fapt pentru a fura suferinţa victimelor, devenind noii proprietari, şi în acest
fel, tranşând problema în favoarea lor, aşa cum am arătat.
Este greu de înţeles cum se trece uşor peste faptul că îngrijirea
individualizată, asistenţa individualizată, tratamentul şi consilierea
profesionalizată ar trebuie să se bazeze pe o profundă cunoaştere asupra
impactului diferit al victimizării şi pe nevoile diferenţiate ale victimelor
infracţiunilor.227
În mod clar, aceasta este o arie care oferă oportunităţi foarte mari
pentru cercetări calitative empirice originale, dar unde imaginaţia nu are loc.
Fiind o disciplină tânără, multe arii ale victimologiei rămân teritorii
neexplorate de către cercetători curioşi şi aventuroşi. Anii care vor veni vor fi
martorii unor mari realizări, devenind din ce în ce mai evident faptul că
acţiunea, nesusţinută de cercetare, nu este nimic altceva decât un exerciţiu
ideologic şi că practica neintegrată într-o teorie este periculoasă şi potenţial
dăunătoare.
Cercetarea victimologică cantitativă, exemplificată în studii
victimologice la nivel local, regional, naţional şi internaţional va pierde mult
din popularitate datorită legii „avantajelor diminuate”. Cunoştinţele
suplimentare obţinute prin repetarea acestor cercetări, îndeosebi la intervale
227
E.A. Fattah, „From a handful of Dollars to Tea and Sympathy: the Sad History of
Victim Assistance”, in Caring for crime Victims: Selected Proceedings of the Ixth
International Symposium on Victimology, 1999, Monsey, N.Y.:criminal Justice Press,
p.187-206.

124
scurte, nu vor fi suficiente pentru a justifica costurile mari. Argumentul care fi
adus este că sumele mari care vor fi cheltuite pentru cercetări victimologice
naţionale, pot fi mai bine cheltuite dacă se demarează cercetări calitative sau
dacă se măresc fondurile, şi aşa foarte mici, ale programelor de asistenţă a
victimelor sau alte servicii pentru acestea.

Scăderea politicilor de susţinere a victimelor şi prăbuşirea

terapiilor
Mişcarea victimelor, specifică anilor `70 şi `80, a avut un succes
fenomenal în multe ţări. Aceasta şi-a centrat atenţia pe condiţia victimelor
infracţiunilor în societatea modernă industrializată şi pe sensibilizarea
publicului larg, a politicienilor şi funcţionarilor sistemului de justiţie penală
faţă de traumele şi efectele pe termen lung ale diferitelor tipuri de victimizare.
Grupurile pro-victime au avut ca principală misiune să aducă la nivelul
opiniei publice anumite comportamente dăunătoare şi traumatizante ca
victimizarea sexuală, abuzul asupra minorilor, violenţa domestică, conducerea
sub influenţa băuturilor alcoolice, etc.
Mişcarea a avut o mate influenţă în schimbarea atitudinii sociale
asupra victimelor violurilor şi violenţei domestice şi în schimbarea sistemului
de justiţie penală cu privire la aceste victime şi, în general, asupra tuturor
victimelor infracţiunilor.
În ceea ce priveşte partea aplicativă, realizările mişcării victimelor au
fost, deopotrivă, empatice şi dramatice. Aceste spectaculoase realizări şi
faptul că balanţa justiţiei este înclinată în unele societăţi în favoarea
victimelor infracţiunilor şi în detrimentul agresorilor, ca reduce, în viitor,
politicile avocaţilor şi susţinătorilor victimelor, caracteristice anilor trecuţi.
Puţine lucruri au mai rămas de făcut pe frontul politic şi legislativ. Drepturile
victimelor au fost puternic auzite, politicienii au profitat de acest fenomen,
denaturându-l şi transformându-l într-o industrie de profil. Energiile,
eforturile se îndreaptă încet, încet către asistenţa şi suportul victimelor.
Luptele ideologice ale trecutului trebuie să facă loc altor obiective şi
cercetărilor nonpartizane. Cercetările ar trebui axate pe găsirea unor
modalităţi efective de ajutorarea a victimelor, alinare a suferinţelor lor şi
prevenirea victimizării lor viitoare.
Concluzii. Spre o victimologie care să cerceteze ştiinţific
responsabilitatea victimei? Viitorul victimologiei va influenţa şi va fi
influenţat de dezvoltarea sistemului de justiţie. Şansa victimologiei va sta în
capacitatea acesteia de a-şi restructura obiectul de studiu, de a putea apela la o
serie de modele, paradigme, legi, indispensabile victimologiei ca ştiinţă. Pe de
altă parte victimologia nu se poate debarasa de calitatea ei de ştiinţă umanistă,
chiar ideologică.
Tentaţiile victimologiei de a ocupa câmpul exploziv al asistenţei
sociale de paradă, propagandistice, prin radiografierea suferinţei umane şi

125
transpunerea ei într-un clişeu politic, sunt mari. Scurta istorie a victimologiei
este ocupată de extreme. Atât blamarea evidentă a victimei, caracteristică
perioadei de început cât şi protejarea excesivă a victimei, pe fondul atât de
sensibil al manifestării drepturilor fundamentale, caracteristică ultimei
perioade, sunt la fel de periculoase. Probabil adevărul este undeva la mijloc.
Relaţia interpersonală victimă – agresor este una naturală şi normală.
În spatele ei se ascunde subiectivism, trăire, comportamente care nu trebuie,
sub nici o formă să fie confiscate de ideologi sau alţi „specialişti”. Ea trebuie
explicată atât victimelor cât şi agresorilor cu mijloacele ştiinţei, fără patimă
sau prejudecăţi.
Şansa victimologiei ar trebui să stea în limitarea victimizării şi nu
în a o face mai uşor suportabilă de către victimă.
De aceea considerăm că eforturile victimologiei trebuie să se îndrepte
spre analiza ştiinţifică a dinamicii relaţiei interpersonale victimă – agresor şi
nu spre crearea unor servicii care să uşureze traumele victimizării.
Considerăm că acest din urmă aspect aparţine asistenţei sociale speciale. În
felul acesta victimologia va câştiga în obiectivitate şi va deveni o ştiinţă.
Dacă agresorul şi victima sunt cei doi actori ai cuplului penal, ei
trebuie trataţi pe picior de egalitate. Teoria generală a responsabilităţii poate
oferi un asemenea cadru. Victimologia trebuie să înveţe din greşelile
criminologiei clasice, care a blamat cu vârf şi îndesat criminalul
considerându-l personajul rău. Această ştiinţă nu trebuie să blameze, dar nici
să protejeze victima, ci trebuie să cerceteze, cu mijloacele ştiinţei,
responsabilitatea reală a victimei în dinamica relaţiei. Ea trebuie să ofere
informaţii despre cum pot fi evitate aceste situaţii agresionale, iar atunci când
se întâmplă trebuie să ofere informaţii pentru a explica şi analiza
comportamentul şi responsabilitatea fiecăruia din cei doi actori, victima şi
agresorul, în special a victimei.
Noua ştiinţă începe, încet,încet, să-şi construiască instrumentarul de
lucru devenind astăzi, nu numai o disciplină teoretică ci şi un îndrumar practic
în prevenirea criminalităţii. Înainte de a incerca o trecere in revistă a
conceptelor cu care opereaza victimologia, vom face câteva preciziri
terminologice, legate de conceptul de victimă,victimizare şi victimizare
judiciară, indispensabile unei mai bune întelegeri a lucrării de faţă.

2. Conceptul de victimă, victimizare, victimizare judiciară

În literatura de specialitate (H. von Henting, 1948, B. Mendelsohn,

1956, E. Berger, 1986, G. Farrel , K. Pease, 1993) apar o mulţime de definiţii
date victimei. Deşi conceptul de victimă este foarte important în construirea
unui sistem teoretico-ştiinţific, nu s-a ajuns încă la un numitor comun în ceea
ce priveşte acest termen.

126
 Von Hentig a fost preocupat de la început să definească victima şi
procesul victimizării. Tributar concepţiei sale potrivit căreia victima are un
comportament activ şi de cele mai multe ori este vinovată de comiterea
infracţiunii, el încearcă, mai degrabă, să argumenteze aceste idei în cadrul
definiţiilor pe care le oferă. În una din lucrările sale228 spune că prin victimă
trebuie să înţelegem un element al mediului infractorului, victima fiind într-o
relaţie dinamică cu făptaşul şi cu fapta.
Mai mult decât atât, părintele fondator al victimologiei consideră că
victima este elementul care îl formează pe infractor, personalitatea victimei
fiind cea care determină comportamentul infracţional propriu-zis. Deşi suferă
sau este lezată fizic, acest aspect este mai puţin important, victima, în opinia
lui von Hentig trebuie definită direct în contextul faptei şi în legătură cu
agresorul.
În general, victima privită ca persoană lezată, distrusă de sau prin
acţiunea alteia se regăseşte în multe definiţii. Separovic229, acceptând ideea că
victima este orice persoană fizică sau morală care suferă – în urma unei
acţiuni sau inacţiuni criminale – în mod voit sau întâmplător, susţine că
termenii de victimă şi victimizare se referă la un fenomen social: victimele
crimelor, accidentelor, care au ceva în comun, ceva ce se poate subsuma
termenului de risc victimal.
Reiman230pleacă de la aceeaşi idee, victima este o persoană care suferă
în urma unui act criminal, dar arată că nu orice persoană care suferă de pe
urma unei acţiuni criminale, trebuie să fie neapărat şi victimă. Oricine pune în
acţiune o faptă criminală nu poate fi considerat victimă, chiar dacă are de
suferit de pe urma acţiunii. Un hoţ surprins de poliţie şi rănit nu poate fi
considerat victimă. În procesul judiciar individul care a provocat acţiunea
criminală trebuie să fie cel care suportă consecinţele faptelor sale, chiar dacă a
fost rănit.
Această idee a fost reţinută de specialiştii în victimologie, care au
introdus problema intenţionalităţii în comiterea actului criminal. Problema
este în ultimă instanţă de etică. Fiecare este responsabil pentru actele sale.
Dacă victima are partea ei de vină în comiterea infracţiunii, ea trebuie să fie
pedepsită în raport cu responsabilitatea cei revine.
Schafer231 explică, de asemenea, că în cadrul dinamicii relaţiei victimă
– agresor, este posibil ca rolurile să se schimbe, de aceea, chiar dacă victimă

228
H. Von Hentig, Das Verbrechen, Ed. Springer, Berlin, 1962.
229
Paul Separovic, Victimology, a New Approach in the Social Sciences, 1973, Central
Missouri State.
230
Jeffrey Reiman, Victims, Harm and Justice. A Philosopher Looks at the Problem
of Defining the Concept of victim, American U Center for the Administration of
Justice, Washington, DC, 1973.
231
Stephen Schafer, op. cit., 1977

127
suferă de pe urma acţiunii criminale, este bine să se urmărească exact
contribuţia fiecăruia înainte de a se da un verdict.
În Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la Principiile de Bază ale
Justiţiei pentru Victimele crimelor şi ale Abuzului de Putere, victimele sunt
definite ca persoane care, individual sau colectiv, au suferit leziuni fizice sau
mintale, suferinţe emoţionale, pierderi economice sau îngrădiri majore ale
drepturilor lor fundamentale.
Noi definim victima ca fiind persoana fizică care, fără să vrea,
suferă în urma unei acţiuni infracţionale.
Elementul de intenţionalitate\neintenţionalitate este foarte important în
definirea victimei şi în asumarea responsabilităţii în urma consumării
agresiunii. Din acest punct de vedere este important să ne definim termenii
şi să căutăm o definiţie operaţională care să raspundă în mare măsură la
obiectivele pe care şi le-a propus lucrarea de faţă: cercetarea
comportamentului victimei, a rolului acesteia în comiterea infracţiunii şi
modalităţi de prevenire a victimizarii.
Plecând de la această perspectivă nu împărtăşim punctul de vedere al
celor ce susţin că victima poate fi şi persoană juridică (societăţi comerciale,
instituţii) care în urma unor infracţiuni - delapidare, furt din avutul public -
este deposedată de o parte din proprietate.
Conform punctului de vedere pe care îl împartăşim deposedarea de
proprietate nu are legatură cu victimizarea. În plus, din punctul nostru de
vedere, victima nu poate fi decât fiinţă umană.
De asemenea, nu ne raliem nici la cei care definesc victima în sens
larg, astfel încât fiecare individ poate fi considerat victimă a societăţii -
victimă a poluarii, a civilizaţiei urbane etc.Este evident că privit într-un
context mai larg şi indivizii care suferă în urma poluarii sau urbanismului sunt
victimizaţi fără să vrea, fără să se implice activ în acest sens.
Elementul de neintenţionalitate este evident în aceste cazuri ceea ce,
conform definiţiei, ne-ar obliga să le includem în studiul nostru. Mai mult
considerăm că o lucrare care să scoată în evidenţă impactul pe care îl are
poluarea, urbanismul etc în victimizarea indivizilor este binevenită.
Urmărind cu consecvenţă scopurile pe care ni le-am propus ne vom
referi la acele victime care cad sub incidenţa activităţii juridice şi judiciare,
cele care suferă în urma unei acţiuni infracţionale. Această perspectivă mai
restrânsă ne va oferi posibilitatea elaborării unei construcţii teoretice mai
eficiente din perspectiva demersului ştiinţific.
Sunt autori care definesc victima şi prin asumarea conştientă a riscului.
Ne exprimăm rezerve în acest sens şi considerăm că punctul de vedere al lui
Reiman şi Leszek232 este corect.. Cel care pune în mişcare un act infracţional -

232
Leszek lernell, Some remarks on the main problems of victimology, Universyte
Warsazawky, Warsaw, 1978.

128
persoana care pătrunde într-o locuinţă cu scopul de a fura şi este ranită nu
poate fi considerată victimă, deoarece prin premeditare el poate analiza şi
consecinţele actului său agresiv. Victima este persoana care, fără să-şi fi
asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie lezată.
Definind astfel victima avem posibilitatea să elaborăm tipologii ale
victimizării plecând de la teoria responsabilităţii. Acest lucru este atât de
important întrucât, aşa cum practica a demonstrat-o, rolurile celor doi se pot
schimba după declanşarea atacului: agresorul poate deveni victimă şi victima
agresor, în funcţie de două coordonate majore: deţinerea întâietăţii atacului cu
rezultatele actului agresiv şi prejudiciul fizic sau psihic produs.
Înţelegem prin victimizare procesul psiho-fizic prin care o persoană
ajunge să fie
lezată, fără voia ei, în cadrul unei acţiunii sau inacţiuni, suportând consecinţe
morale sau fizice. Cum noi nu vom studia procesul de victimizare ca rezultat
unor infracţiuni penale, vom folosi un nou concept, cel de victimizare
judiciară care se pliază cel mai bine în raport cu obiectivele noastre.
Termenul de judiciar desemnează în practica poliţiei domeniul infracţiunilor
cu violenţă îndreptate împotriva persoanei, adică cele pe care le-am enumerat
anterior.
Victimizarea judiciară este procesul psiho-fizic în care individul
este lezat, fără voia lui, în cadrul unor infracţiuni criminale contra
persoanei, prevăzute şi pedepsite de legea penală.
Victimologia judiciară, ca parte a victimologiei penale studiază
comportamentul victimei în generarea, producerea şi consumarea
infracţiunilor cu violenţă:omor,tentativa de omor, lovituri cauzatoare de
moarte, vătămări corporale şi vătămări corporale grave, viol etc.
După ce am încercat să definim victimologia şi am expus câteva idei
despre problematica abordată de această disciplină din perspectivă istorică,
precum şi maniera de interpretare a rolului victimei în cadrul infracţiunii, ne
vom referi, în continuare, la relaţia interpersonală victimă - agresor.
Convinşi fiind că vom înţelege mai corect perspectiva victimologiei
dacă ne vom păstra obiectivitatea în demersurile noastre, vom încerca să
punctăm câteva idei de referinţă ale diadei victimă-agresor. Suntem convinşi
că agresorul şi victima nu mai trebuie priviţi ca două elemente izolate, ei
trebuind consideraţi componentele unei relaţii aflate într-o continuă dinamică.
„Poziţiile de infractori şi de victimă nu sunt fixe, ele sunt, uneori, obiectiv
determinate de anumite etape preinfracţionale, de modul şi coordonatele în
care decurge educaţia, formarea socio-profesională, concepţia generală despre
adevăr şi dreptate”.233

233
Xxx Curs de poliţie judiciară, Ed. MI, 1996, vol.1, p. 125

129
3. Responsabilitatea victimei in relaţia cu agresorul. Explicarea actului
agresional

Pe ideea fundamentală că victima, cel puţin din punct de vedere psihologic

este răspunzătoare de generarea, întreţinerea şi consumarea actului
infracţional, au fost realizate diferite tipologii ale victimizării şi au fost
depistaţi factorii de risc victimalii cei mai frecvenţi.
O tipologie victimală nu poate fi o aventură independentă care nu ţine
cont de întelegerea victimei, de relaţiile acesteia cu agresorul ori de
responsabilitatea ce-i revine acesteia în cadrul comiterii delictului.
În mod ideal singura tipologie viabilă ar trebui dedusă dintr-o teorie
genarală a conceptului de resposabilitate şi a relaţiilor criminal-victimă.
O asemenea tipologie rămâne o speculaţie lipsită de sens dacă nu se
leagă de un model teoretic si dacă nu are aplicaţie în stabilirea
responsabilităţii, cu alte cuvinte, o veritabilă tipologie victimală este nu numai
un set de profile ci mai degraba un instrument de directive pentru a preciza
responsabilităţile.
Criminologul american Stephen Schaffer, profilat în ultima vreme pe
probleme de victimologie porneşte de la faptul că la acţiunile infracţionale
trebuie stabilită şi partea de responsabilitate a victimei, dacă ea există,
bineînţeles. Plecând da la această idee se poate realiza o tipologie mai
consitentă sub raport logico- ştiintific şi se poate acoperi operaţional şi
raportul victimă - agresor, care în ultimă instanţă constituie pivotul întelegerii
şi al judecării fenomenului de criminalitate.
Concepţia lui Schaffer este mult mai obiectivă decat ceea ce propune A.
Karmen, 1990. El vorbeşte despre victimele acuzate şi victimele apărate.

Perspectivele psiho-sociologice ale acuzării victimei

Autorul precizează clar statutul victimelor acuzate. Sunt persoane
împotriva cărora există dovezi ca ele împart răspunderea în forme diferenţiate
cu infractorul. Tipurile de comportament caracteristice acestora sunt cele de
facilitate, precipitare şi provocare.
“Numita I.M., de 21 de ani se cunoaşte cu R.T. de două saptamani.
Acesta îi propune să meargă la o petrecere cu câţiva prieteni. Ajungând acolo,
I.M constată că, de fapt, la petrecere participau, în afara lor, încă trei băieţi.
I.M. rămâne la petrecere şi se antrenează în discuţii, adesea vulgare cu băieţii.
Consumă băuturi alcoolice şi sub influenta lor nu respinge avansurile băietilor
din ce în ce mai evidente. În final este dezbracată iar cei patru întretin relaţii
sexuale normale cu ea. În urma plângerii făcute la Poliţie aceştia sunt
arestaţi”.
În concepţia lui A. Karmen numita I.M. este o victimă acuzată,
comportamentul ei fiind unul de facilitare. Aceste victime se deosebesc de

130
celelalte persoane fie prin atitudinile lor fie prin ccmportamente, care se
disting de cele ale persoanelor neimplicate.
Selecţia pentru atac, căci aşa cum vom vedea, agresorul nu alege la
întâmplare victima, se face în urma acestor conduite. Acuzarea victimei apare
intr-o triplă ipostază:
A - ca o explicare individualistă pentru problemele sociale.
Doctrina ”responsabilităţii personale” fundamentează explicaţiile privind
acuzarea victimei.
Conceptul de responsabilitate implică acceptarea şi suportarea
consecinţelor vizavi de acţiunile concepute şi realizate. Ori dacă agresorul
este condamnat pentru încălcarea legii, tot aşa şi victimele trebuie să răspundă
pentru comportamentul lor dinaintea şi din timpul incidentului. Intr-un fel
victimele răspund prin consecinţele traumatizante ale actului agresional dar
efectele juridice ale acţiunii lor sunt nule. Abordarea teoretică a surprins două
concepte vizavi de aceasta orientare. Cel de “factor de risc victimal” şi cel de
“factori ai victimizarii” (P. Separovici, 1973;B. Galaway, J. Hundson, 1981).
In urma unei agresiuni, victimele pot fi “pedepsite” pentru
minimalizarea pericolului de vătămare sau pot fi învinuite pentru erorile
comise şi care au condus la consecinţe negative.
De regulă, indivizii asigură un anumit grad de control asupra
evenimentelor (A. Pavelcu, 1969; J. Pinatel, 1971), din acest motiv se poate
concluziona că dacă intrarea în bucluc este în parte şi vina victimei, evitarea
vătămarii şi ca atare a pericolului revine, într-o mare masură, acesteia,
agresorul având deja formată o intimă convingere în acest sens.
Fiecare victimă trebuie să-şi ia masuri de prevedere pentru a reduce la
maximum riscul victimizarii. Problema, din nefericire, se pune doar din punct
de vedere moral. Din punct de vedere juridic, nimeni nu este obligat să-şi ia
măsuri de precauţie. Este în ultima instanţă o problemă de mentalitate, de
educaţie, este un stil de viaţă care nu se poate forma numai prin autoritate.
Din acest motiv elaborarea factorilor de risc victimali cu toate
consecinţele ce decurg de aici şi atenţionarea potenţialelor victime poarte
duce la rezultate pozitive.
B - ca proces psihologic. Credinţa într-o lume justă in care fiecare
obţine ceea ce merită şi merită ceea ce obţine nu este de natură să ne
linişteasca. Ideea că lucruri şi întamplări negative apar numai la persoane
desocializate, aflate la marginea societăţii este lipsită de suport. Este adevărat
că probabilitatea ca aceste persoane să fie victimizate este mai mare, dar nu
putem stabili o relaţie cauzală directă.
Intr-o societate în tranziţie cum este societatea românească pot apare
oricând acte brutale şi fără sens, ce pot fi produse de orice şi în orice moment.
Faptul că indivizi buni nu vor fi victimizaţi - “nu mi se poate întampla mie aşa
ceva” - este o utopie. Oricine poate greşi. Avem controlul asupra propriului

131
comportament, gândim acţiunile ca un raport între câştig şi pierdere, între
recompensă şi pedeapsă.
Victima care îşi face rău singură din neglijenţă, din greşeală sau din
provocare, atrăgând asupra ei agresorul este o imagine destul de exactă a
situaţiei. Ar fi greşit, insă, să ne gândim că victima urmăreşte acest lucru în
mod conştient. Centrarea pe propria putere, pe propriile calităţi, dublate de
ideea optimistă că nu i se poate întampla nimic este fatală. Aşa cum victima
nu urmăreşte în mod conştient propria victimizare nici agresorul - în special
cel provocat - nu urmareşte voliţional agresarea. Crimele spontane, cele
pasionale sunt declanşate de conjuncturi nefavorabile. Acest aspect poate fi
pus în legătura cu gândul intim al persoanei. Avand practic o imaginaţie
nelimitată individul poate gândi orice. În gand fiecare dintre noi suntem
infractori pentru că este imposibil ca măcar odată in viaţă să nu fi gândit o
infracţiune. Dar drumul de la a gândi la a face este lung.
Simplu fapt că putem gândi posibilitatea unei agresări faţă de o
persoană face ca forul interior să ia cunoştiinţă de această posibilitate. Orice
gând provoacă reacţii, conduite. Această agresare mentală poate deveni, în
anumite situaţii, o agresare fizică pentru că nu a fost stopată în forul interior.
Evident acest scenariu se cuplează cu factori sociali, psihici, relaţionali etc.
Individul se aşteaptă la respect din partea altora şi la protecţie din
partea organelor abilitate.Nevoia de protecţie este o trebuinţă fundamentală a
individului. Inainte de a fi protejat de Poliţie, individul trebuie să se protejeje
singur. Aici intervine munca lucrătorului cu prevenirea. Educarea
potenţialelor victime este benefică deoarece luarea unor minime măsuri de
siguranţă este salutară dar în nici un caz obligatorie. Nici măcar din punct de
vedere moral. Din acest motiv se poate “acuza” victima de încredere excesivă
în alţii, de idealism, de naivitate sau chiar de prostie.
Oamenii care respectă anumite reguli intime de protecţie nu vor fi feriţi
de victimizare dar probabilitatea de a fi victimizaţi în aceleasi condiţii este
mult mai redusă.
C - ca un mod de a vedea al infractorilor. Modul în care percep
infractorii victimele joacă un rol principal în privinţa selecţiei ţintelor de atac
şi a procedurii de declanşare a agresiunii. Agresorul nu porneşte de la o
cunoaştere raţională a structurii psihice a victimei, ci de la sesizarea aproape
spontană a “călcâiului lui Ahile”, a gradului de dezorganizare şi de
dezorientare a victimei.
Cum pot fi infractorii atât de lipsiţi de sentimente de empatie şi milă
pentru victimele lor? Ei au trecut în mod evident printr-un proces de
desensibilizare care reduce sau chiar elimină sentimentele şi stările de
vinovaţie, ruşine, remuşcare, inhibiţii morale (J. Pinatel, 1963; De Greef,
1967; O. Klinberg, 1970, di Tilio, 1971). Nu se poate spune, însă, că
infractorul are o altă personalitate decât omul normal.

132
 Agresorul trebuie să-şi justifice într-un fel actul în faţa propriei fiinţe.
Ideea că actele de cruzime şi sălbăticie devin posibile când victima este
văzută fără valoare sau ca fiind inferioară, ca o ţintă pentru ostilitate şi
agresiune ori ca un proscris ce îşi merita maltratarea (E.Fattah, 1983) este
imposibil de susţinut.
Este adevărat că agresorul alege victima, în urma unei selecţii dar
justificarea nu se face prin minimalizarea valorii victimei. Dimpotrivă,
victima are o valoare deosebită pentru agresor, deoarece prin ea agresorul îşi
satisface anumite nevoi spirituale şi materiale.
Există intr-adevăr cazuri extreme în care infractorii consideră suferinţa
victimelor ca un act de justiţie personală (H. Schwendinger, 1967) dar
generalizarea este dăunatoare. Motivul fundamental care determină orientarea
spre obiectul agresivităţii (care poate fi o persoană) este valoarea reală sau
simbolică pe care agresorul o conferă obiectului sau situaţiei.

Participarea victimei la actul agresional

În cazul persoanelor acţiunea prealabilă a agresorului pentru alegerea
ţintei este mai complexă. El caută să identifice, pe lângă raporturile exacte pe
care le are cu victima (de simpatie, respingere sau indiferenţă) şi eventualele
modalităţi prin care victima poate participa indirect la propria victimizare.
Pierre Delteil, (1973) arăta că victima nu este aleasă la întamplare, ci adesea
pe baza unei trăsături de personalitate, a aparenţei fizice sau a unor
comportări care, la infractori, declansează trecerea la actul criminal. Aproape
în toate cazurile între agresor şi victimă se desfăşoară un joc subtil. Fiecare
trezeşte în celalalt tendinţe latente care cer doar un catalizator pentru a se
declanşa. Practic aceasta înseamnă o complicitate conştientă sau neconştientă
a victimei la act, de unde decurge o responsabilitate mai mare sau mică a
agresorului
Naivitatea victimei, trăirea unor situaţii conflictuale sunt văzute de
agresor ca modalităţi de participare - antrenare a victimei în actul agresiv.

Agresorul urmăreşte în primul rând (C. Paunescu, 1994):

- stabilirea valorii afective - pozitive sau negative - pe care o reprezintă
persoana către care se îndreaptă intenţia agresorului;
- cunoaşterea caracteristicilor de structură a personalităţii victimei;
- stabilirea motivelor care justifică actul agresiv:câştig, satisfacţie
instinctuală, eliberarea de complexe, sadism, răzbunare;
- anticiparea consecinţelor actului agresiv;
- proiectarea unui sistem de apărare prin contraatac, disimulare,
evitare,fugă.
In toate demersurile sale agresorul urmăreşte găsirea unor portiţe pentru
a agresa persoana asupra căreia se indreaptă. Este posibil ca agresorul să

133
renunte în urma acestor demersuri. Vom spune că participarea persoanei a fost
una nedorită pentru el.
Întelegem aici prin participare orice act voluntar sau involuntar pe care
îl face un individ, act care poate fi folosit de agresor, ulterior, pentru
victimizarea acestuia.
Dacă agresorul găseşte destule elmente pentru a trece la ofensivă atunci
înseamnă că persoana în cauză a participat în sensul dorit de el ca raspuns la
demersurile sale.
Să nu uităm că în aproximativ 80% din infractiunile cu violenţă
agresorul şi victima se cunosc intre ei , deci investigaţia prealabilă a
agresorului se manifestă în mod real. Avansăm ideea că persoana vătămată
prin comportamentul său contribuie, de cele mai multe ori, la decizia
agresorului de a ataca.
Toată aceasta investigaţie a agresorului se face în funcţie de propria sa
experienţă şi nu printr-un proces de instruire organizat. Este şi firesc deoarece
aici intervine afectivitatea în toate formele şi manifestările sale. Determinarea
personalităţii şi comportamentului victimei devine un lucru esenţial (E.
Berger, 1967, H. von Henting, 1959).
Specialiştii vorbesc de anumiţi indicatori pe care agresorul îi ia în
calcul cand işi alege ţinta.
In primul rând este vorba de indicatori exteriori, care sunt percepuţi
mult mai usor: infăţişare generală, vârstă, forţa fizică, vestimentaţie, grija faţă
de corp, exhibiţionismul, , provocarea erotică, gestica, comportamentul
neglijent, limbajul degradant.
Evaluarea victimei sub acest raport îi confera agresorului primele
informaţii. Il va interesa vârsta, forţa fizică şi comportamentul neglijent în
cazul unui furt; provocarea erotică, gestica, limbajul degradant în cazul unor
agresări sexuale etc.
In al doilea rând intervin factorii psiho-relaţionali; starea psihoafectivă,
nivelul mintal, sugestibilitatea, credulitatea, dorinţa de aventură, preocupările
lascive, lipsa de seriozitate, dorinţa de satisfacţie, lipsa de relaţii sociale
stabile, apartenenţa la anumite grupuri stradale, nevoile materiale, starea
familiei, lipsa prietenilor.
Toate aceste elemente sunt analizate rapid. Orice dezechilibru pe aceste
paliere îl va determina pe agresor să actioneze. Agresorul nu caută numai
persoane convenabile ci caută şi situaţii conjucturale favorabile.
Manifestarea expresă a unor asemenea elemente, situaţii de viaţă mai
deosebite, evenimente neplăcute, care au un impact negativ asupra victimei
sunt valorificate imediat.
Nesiguranţa, oscilaţia, slăbiciunea atitudinilor, frica, ezitarea,
slăbiciunea mecanismelor de apărare sunt percepute de agresor care
acţionează în consecinţă. Agresorul caută punctele slabe ale victimei, gradul

134
de dezorganizare, dezorientare şi de dificultate în care se află persoana. Din
jocul acestor indicatori se naşte relaţia agresor-victimă.
Pentru victimă este foarte greu să intuiască când agresorul este
preocupat de ea. Dacă se cunosc, acesta actionează de regulă sub masca
solidarităţii cu problemele victimei. Aşa cum agresorul are un ochi format în a
descoperi victima şi victima posedă un simţ al primejdiei.
Nefiind pusă în gardă de la început aceasta simte primejdia târziu, de
multe ori refuză să creadă că i se poate îmtampla ceva rău. Obişnuită cu
propriul comportament, prizonieră a mentalităţii că nu i se poate întâmpla
nimic ea ajută în acest fel agresorul.
Participarea ei se poate identifica cu:
- provocarea - în special când victima se comportă arogant sau când
bravează. Există situaţii de provocare erotică. Victima se îmbraca
“necorespunzator” şi trezeşte în agresor dorinţe ascunse. Ambiţiile
nemăsurate ale victimei, limbajul degradant, jignirile sunt în masură să
declanşeze la celălalt instictele agresive şi are loc trecerea al act. Practica
judiciară scoate în evidenţă că acest factor de risc apare atunci când victima şi
agresorul se cunosc. Delictele în neam, între rude, sau în vecinatate sunt cele
mai concludente.Sunt şi situaţii în care provocarea are loc în cadrul unor
relaţii ocazionale. Evident o femeie singură care întră într-un bar, seara târziu,
unde se află numai barbaţi, şi consumă băuturi alcoolice, nu se duce pentru a
fi agresată sau violată. Dar atitudinea ei provocatoare în mentalitatea celorlalţi
o fac victimă probabilă;
- precipitarea - este legată de comportamentul neglijent al victimei,
lipsa de grijă faţă de bunuri etc. Publicitatea pe care unele victime o fac - de
multe ori neprevăzând riscurile - cu privire la situaţia lor materială bună,
declarând că deţin la domiciliul valori sau bani. De asemenea, aici intră şi
starea de panică ce cuprinde unele persoane în situaţii tensionate, gesturile şi
acţiunile lor constituând un stimulent pentru agresor.
- slaba integrare socio-afectivă. Persoanele retrase care nu au prieteni
sau amici, de regulă sunt mai uşor predispuse către victimizare. Nevoia de
celălalt este la fel de puternică pentru fiecare individ. Lipsa acestor relaţii îl
dezorganizează pe individ. Trebuinţa de relaţionare, de stimă şi respect este
umană.
- constituţia fizică slabă - de regulă, femeile, bătrânii şi copii cad mai
adesea victime decat bărbaţii. Unele slăbiciuni fizice şi mintale trezesc ideea
comiterii unor acte criminale împotriva lor. Evident acest handicap nu este
vina persoanei dar plecând de la acest lucru individul îşi poate lua măsuri de
prevedere (nu traversează zone întunecate noaptea, nu stă de vorba cu străini,
este atent cu cel care incearca să intre cu el în vorbă).
Cei retraşi devin vulnerabili prin faptul ca evitând aceste legături, în
mod involuntar tânjesc după ele. Le idealizează, le aproprie de perfecţiune.
Un agresor poate observa uşor această neimplinire şi poate apare ca un

135
“cavaler salvator”, ca unica solutie. Ferite până atunci de răutatea lumii aceste
persoane cad uşor în capcană.
Strâns legată de participarea victimei la actul agresional este şi analiza
poziţiei şi a situaţiei victimei după comiterea infracţiunii.
Din acest punct de vedere există victime care, supravieţuind agresiunii
cunosc sau nu cunosc agresorul. Stabilirea acestor categorii este foarte
importantă, ţinand cont de faptul că victima este unul din martorii principali.
Inainte de a stabili relaţia cu victima trebuie să stabilim exact rolul şi
poziţia ei în cadrul agresiunii. Putem înalni mai multe cazuri (N. Mitrofan, T.
Butoi, 1992). Realizăm acest lucru şi pentru a depista falsele victime, cele
care încearcă să pozeze sau să obţină avantaje. Referindu-ne la victimele ce
supravieţuiesc agresiunii vorbim despre:
- victime ce supravieţuiesc agresiunii şi nu pot identifica agresorul
dintr-o cauză obiectivă (fapta s-a comis noaptea, agresorul purta mască,
victima a fost legată la ochi). Victima poate oferi informaţii în legatură cu
unele caracteristici fizice şi psihice ale infractorului (voce, nervozitate,
precipitare, comportament brutal etc) ;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc agresorul dar nu-l
demascş din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (victima cunoaste
ameninţarea agresorului că, în cazul in care îl va denunţa se va răzbuna pe
copii);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar care
nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulara (agresorul este
concubinul victimei căsătorite);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
care în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, protejându-l
deliberat;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar
acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul însă,
profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-
a comis;
- victime care profită de o anumită situatie reclamând o “infracţiune”
comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe
urma ei. Sunt cunoscute cazurile din Galaţi, din ultimii ani, când tinere fete
înscenează unor patroni violuri cerând sume exorbitante pentru a nu depune
plângere. Cazurile au fost relatate şi în presă.
Situaţiile în practica judiciară sunt mult mai diversificate ceea ce
implică o atenţie sporită în stabilirea rolului pe care l-a avut victima în
săvârşirea infracţiunii.
Analiza cauzelor care stau la baza agresiunii este si ea edificatoare
pentru a demonstra că victima are o responsabilitate bine conturată în
consumarea infracţiunii. Un studiu efectuat în 1981 în Romania (T. Bogdan,

136
1988) vizavi de infracţiunile împotriva vieţii şi integrităţii corporale au scos în
evidenţă faptul că:
- 50% din victime s-au aflat sub influenţa alcoolului;
- în ce priveşte mediile şi locurile unde s-au comis agresiunile, în
47,4% din cazuri, infracţiunile s-au derulat în locuinţe, 35,6% s-au petrecut în
locuri publice (parcuri, străzi, pieţe) iar 10,4% pe câmp sau în locuri puţin
circulate;
- în peste 50% din cazuri victimele se aflau în relaţii conflictuale
anterioare cu agresorii iar la 65,2% dintre infracţiuni conflictele s-au ivit în
mod spontan din motive minore adesea între rude şi cunoscuţi;
- 22,8% din infracţiuni au fost produse din ură sau din răzbunare (din
care 24,7% între rude). Există un raport semnificativ între motivele crimei şi
atitudinea provocatoare a victimei. In cazuri de răzbunare şi gelozie,
victimele, în 59% din cazuri, au avut aceasta atitudine provocatoare. Aceasta
situaţie presupune că şi victimele puteau deveni, la rândul lor, infractori dacă
ar fi acţionat cu un plus de rapiditate şi eficacitate.
Intr-un procent semnificativ de cazuri victimele au avut o “contribuţie”
la săvârşirea faptelor prin atitudinea lor provocatoare ori printr-un
comportament recalcitrant sau cel puţin imprudent ori uşuratic. Nu puţine au
fost acuzele când însăşi victimele au început agresiunea - verbală sau fizică -
uneori fiind înarmate cu cuţite pe care le-au folosit la ameninţare sau chiar la
lovire.
De multe ori victima îşi atrage infractorul prin:
- modul şi concepţiile de viaţă comune cu cele ale infractorului;
- perpetuarea relaţiilor tensionale cu agresorul şi ceilalţi membri ai
grupului social;
- atitudinea provocatoare dinainte de săvârsirea omorului.
Ca o concluzie putem spune că participarea victimei la propria victimizare
prin ignorarea unor factori de risc victimali are o serie de motive:
- consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei şi limitarea
posibilităţilor de anticipare a consecinţelor unor acţiuni;
- infatuarea, aroganţa, exacerbarea eului, trăsături care conduc la
supraestimarea imaginii de sine şi a posibilităţilor proprii fizice şi mentale;
asemenea persoane, prin contrast, subevaluează pericolul şi devin, adesea,
victime ale diferitelor tipuri de agresiune;
- neglijenţa şi indiferenţa, trăsături care conduc la ignorarea totală, de
cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea
persoane nu dau importanţă măsurilor de asigurare, nu manifestă grijă în
raport cu sine ăi cu alţii;
- credulitatea sau nivelul de influenţare, trăsături care permit
infractorului stimularea şi atragerea unei persoane în acţiuni victimizante;
- stările de izolare, frustrare şi complexare ce pot fi abil exploatate de
către infractori;

137
 - nivelul modest sau redus al capacităţilor psihointelectuale, care
limitează foarte mult posibilităţile persoanei de a înţelege şi decodofica
intenţiile infractorului potenţial;
- nivelul de tulburare şi dezorganizare psihică (forme delirante,
halucinatorii etc) pot, de asemenea, să fie speculate de către infractori.
Teoria responsabilităţii victimei în actul criminal prinde teren din ce în
ce mai mult. Nu este vorba de a începe o campanie de pedepsire a victimelor.
Am încercat să acredităm faptul că responsabilitatea sub forma generării,
întreţinerii sau consumării actului agresiv se face printr-o participare
indirecta, spontană şi ,adesea, necontrolată.
In momentul trecerii la act(C. Paunescu, 1994) cât şi cel al declanşarii
mecanismului de apărare sunt rezultatul unei ridicări a tensiunii agresivităţii.
Ameninţarea cu un pericol pentru orice fiinţă se percepe ca un atac la
integritatea persoanei şi chiar a vieţii, declanşând instictul de conservare.
Prin efectele neuropsihice produse de emisiunile de adrenalină întregul
sistem neuro-muscular este suprasolicitat şi descarcă o forţă extaordinară în
exterior. De aceea ideal ar fi să evităm asemenea situaţii sau să le dominăm
atunci când ele apar. Luarea unor măsuri de prevenţie trebuie să facă parte din
filosofia vieţii.
Unii dintre noi nu luăm măsuri de prevedere instinctiv sau deliberat
(asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase,
evitarea afişării unor bunuri şi valori). Din păcate, cei mai mulţi dintre noi,
datorită unui comportament neadecvat parcicipă activ la propagarea stărilor
agresive, de multe ori ei fiind victimele.

Protecţia si autoprotecţia împotriva victimizării

Activitatea de prevenire a victimizării se va axa pe necesitatea
asistenţei victimelor, pe gruparea datelor necesare dezvoltării programelor şi
structurilor de asistenţă a victimelor cu precădere copii, subiecţi pasivi ai
violurilor, violenţele (victimizarea) intrafamiliară etc. Difuzarea către
potenţialele victime a tuturor informaţiilor şi sfaturilor de natură să evite
victimizarea sau revictimizarea. Se are în vedere campanii mass-media cu
prezentarea unor cazuri în care victimele conştient sau neconştient au avut un
rol important în propria victimizare.
Realizarea unor ghiduri de evitare a victimizării în funcţie de infracţiuni
şi persoane este o necesitate de maximă importanţă. Introducerea, de către
Institutul de Prevenire a Criminalitatii a unei fişe a victimei care să fie
completată odată cu fişa agresorului ar oferi o bază de date absolut necesară
pentru un studiu obiectiv al implicării victimei în propria traumă.
Instruirea şi formarea personalului institutiilor specializate, pentru a
trata victimele intr-un mod îngăduitor, liniştitor, a le informa asupra
posibilităţilor de a obţine asistenţă, sfaturi practice, de a realiza o constatare
clară şi completă a traumelor suferite în paralel cu analiza rolului jucat de

138
victimă în actul agresional şi educarea victimei în acest sens. Trebuie însă
înteles că protecţia împotriva victimizării începe şi se termină cu autoprotecţia
individuală. Mulţimea de cauze care conduc la victimizare, multe din ele
amintite în tema de faţă, face extrem de anevoios orice program, oricât
de generos, de combatere a victimizarii.
De fapt protecţia socială, a instituţiilor statului, trebuie să se
materializeze în conştientizarea pe toate căile posibile a importanţei
autoprotecţiei pentru orice individ.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor
particulare care, de fapt, sunt şi trebuie să fie rodul unor influenţe
organizare în vederea evitarii riscului victimal şi al victimizarii.
Orice program complex de prevenire a criminalităţii trebuie să aibă în
conţinutul său subprograme pentru prevenirea victimizării. Indivizii trebuie
atenţionaţi că de multe ori prin comportamentul lor oferă condiţii ideale
pentru săvârsirea infracţiunii, participând astfel la generarea actului
agresional.
Studiind prevenirea, în ideea identificării şi prezicerii victimelor
potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să favorizeze săvârşirea
unor infracţiuni, considerăm că trebuie să se insite pe:
- educarea moral-juridică a indivizilor pentru cunoaşterea legilor şi
competenţelor organelor abilitate ale statului în acest sens;
- creionarea unor ghiduri pentru a forma deprinderi, abilităţi în vederea
autoprotecţiei individuale larg mediatizate prin mass-media;
- întărirea spiritului comunitar, bazat pe altruism reciproc, prin
învăţarea unor norme elementare de convieţuire socială, promovarea unor
valori comune în grupuri mici: (asociaţii de locatari, străzi, cluburi
profesionale, grupuri de părinţi aferente claselor în şcoli etc);
- asigurarea de asistenţă individuală a cetăţenilor privind conduita în
situaţii complexe pentru a evita escaladarea unor violenţe;
- identificarea de către organele de poliţie, asistenţa socială a
potenţialelor victime şi promovarea unor măsuri pentru protecţia acestora.
Este necesară o educaţie în acest fel pentru a implementa în gândirea
acestora strategii de evitare a victimizării (Furstenberg, 1972). Strategiile
evitării sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor in
raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare. Prelucrarea
unor cazuri în care nu s-a ţinut cont de aceste strategii şi formarea unor
deprinderi în acest sens se poate face în şcoli de către psihologi, diriginţi sau
personal specializat al Poliţiei.
Promovarea unor tactici de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan, Maxfield,
1983) pentru minimalizarea pericolului de victimizare, atunci când expunerea
la risc este de neevitat este un lucru benefic: a cere ajutorul altcuiva, a
manifesta o conduită menită să-l dezarmeze pe agresor, a-i spune că suferi de
o boală(în cazul unui viol), învăţarea unor tehnici de autoapărare etc.

139
Prevenirea victimizării prin proiectarea mediului înconjurător (Newmann,
1972): sisteme suplimentare de asigurare a intrărilor, înălţarea gardurilor,
instalarea în colectiv a interfoanelor, asigurarea unei instalaţii publice de
iluminat in zonă, angajarea de paznici la bloc prin contribuţia tuturor
locatarilor etc.
Includerea unor strategii de prevenire a riscului de victimizare în stilul
de viaţă nu se face în mod natural, direct. Acestea trebuiesc”învăţate” şi
transpuse pentru fiecare individ în parte. Formarea unor deprinderi şi
obisnuinţe în acest sens ţine de fiecare persoană. Din aceasta cauză
autoprotecţia este mult mai eficientă deoarece fiecare individ “simte”, în
măsura în care este pus în gardă despre un pericol, de ce antidoturi are nevoie
pentru a evita neplăcerile.
Din acest motiv studierea teoriilor care explică participarea victimei la
actul agresional sunt importante pentru stabilirea unei strategii adecvate de
protecţie şi prevenire.Mediatizarea lor şi a concluziilor ce decurg din ele poate
fi un atuu în procesul de autoprotejare a fiecăruia dintre noi. Aceste strategii
pentru a fi eficiente trebuie incluse în programe concrete, în care să fie
antrenate instituţii abilitate ale statului:Ministerul de Interne, Ministerul
Public, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, precum şi alte instituţii
neguvernamentale.

140
Partea 6
Metode şi tehnici folosite în sociologia devianţei

Caracterul de ştiinţă al sociologiei deviantei determină, printre altele,

preocupări sistematice asupra metodologiei acestei discipline. Sociologia
pune la dispoziţia sociologiei devianţei întregul ei arsenal în ceea ce priveşte
metodele şi tehnicile care pot fi folosite pentru o investigare ştiinţifică a
realităţii sociologiei juridice. Prezentăm în continuare câteva idei
fundamentale în construcţia teoretică şi practică a unei metodologii, înţeleasă
drept „gramatica” limbajului ştiinţific. Scopul principal al acestei prelegeri
este acela de a-i ajuta pe studenţi să analizeze ştiinţific realitatea socială.
Volumul imens de cunoştinţe care există la un moment dat, în legătură cu
realitatea socială a dreptului, poate fi împărţit în cel puţin două categorii, în
funcţie de natura acestor cunoştinţe. Vorbim, în acest sens, de cunoaştere
comună şi cunoaştere ştiinţifică.

1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică

Cunoaşterea comună se bazează pe experienţa directă a indivizilor care

în cursul existenţei lor acumulează o sumă de cunoştinţe despre traiul laolaltă
al oamenilor. În activitatea lor practică oamenii utilizează cunoştinţele
dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaţie la
alta în procesul socializării234.
Moscovici şi Hewstone, 1983, defineşte simţul comun ca pe un corpus
de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii
şi experienţe sancţionate de practică. Simţul comun se derulează în două
etape.
În prima etapă, în mod spontan ne facem o idee despre evenimentele
trecute. Este o imagine imprecisă produsă de mecanisme psihice necontrolate
raţional. Se vorbeşte despre intuiţia excepţională a unor persoane ca ceva dat,
înnăscut.
Cea de-a doua etapă în cunoaşterea la nivelul simţului comun constă în
extrapolarea explicaţiilor de la cele trecute la cele prezente sau viitoare.
În funcţie de modul de dobândire a cunoştinţelor, simţul comun are
două forme esenţiale235:
- simţ comun de primă mână – ansamblul cunoştinţelor spontane fondate
pe experienţa directă a agenţilor cunoscători. Un jurist cu experienţă, de
multe ori, îşi dă seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod
spontan îşi dă seama dacă o mărturie este falsă.

234
Septimiu Chelcea, Iniţiere în cercetarea sociologică, Ed. Comunicare ro., 2004,
Bucureşti, p.15
235
Septimiu Chelcea, op. cit., 2004

141
 - simţ comun de mâna a doua – ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice
transformate în imagini – dacă juristul a citit lucrări de psihologie şi
sociologie judridică, va utiliza cunoştinţele dobândite.
Sintetizând, putem spune că în cadrul cunoaşterii comune se
vehiculează cunoştinţe privind experienţa socială şi individuală a unei
persoane, respectiv valori împărtăşite, credinţe, mentalităţi, stereotipuri,
tipare psiho-comportamentale. Apariţia ştiinţelor conduce la depăşirea
acestor demersuri prin ceea ce se numeşte cunoaştere ştiinţifică.
Emile Durkheim – referindu-se la regulile metodei sociologice,236 arăta
că ele nu trebuie să consiste într-o simplă parafrază a prejudecăţilor
tradiţionale ci să ne facă să vedem lucrurile altfel decât apar omului de
rând, căci obiectul unei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice
descoperire deconcertează, mai mult sau mai puţin opiniile acceptate.
Henri Stahl237, 1974, analizând trecerea de la cunoaşterea comună a
fenomenelor sau proceselor sociale la cea ştiinţifică, arăta că prima are un
caracter iluzoriu datorat mai ales acţiunii a doi factori: enculturaţia –
transmiterea culturii de la o generaţie la alta, socializarea, implicarea
subiectivă a oamenilor în viaţa socială. Omul obişnuit poate oferi explicaţii
pertinente la „de ce-urile” ridicate de multe din comportamentele şi
sentimentele sale. Cu alte cuvinte, omul obişnuit posedă o înţelegere
profundă şi bogată a lui însuşi şi a altor oameni, care, deşi neformulată sau
vag concepută, îl face capabil să interacţioneze cu ceilalţi în moduri mai
mult sau mai puţin adaptate.

Necesitatea rupturii de cunoaşterea comună

Emile Durkheim a cerut ca sociologia să devină ezoterică asemenea
oricărei ştiinţe, îndemnând în acest fel la despărţirea de cunoaşterea
comună. Pierre Bourdieu, 1968, în lucarea - Profesiunea de sociolog – a
subliniat faptul că familiarizarea cu universul social reprezintă pentru
sociolog un obstacol serios în cunoaşterea obiectivă a societăţii. Ca actor
social, sociologul este tentat să considere că experienţa trăită de el
constituie explicaţia faptelor şi proceselor pe care le cercetează. Fără a
nega rolul simţului comun în iniţierea cercetărilor psihologice sau
sociologice – multe studii ştiinţifice au plecat de la observaţiile cotidiene
sau de la situaţia concretă a sociologului, fără a contesta posibilitatea
formalizării şi structurării teoretice a propoziţiilor generate de cunoaşterea
comună, considerăm că ştiinţa oferă o cunoaştere ce depăşeşte
performanţele simţului comun.

236
Emile Durheim, op. cit., 1974
237
Henri Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1974, Bucureşti

142
 Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice
Depăşind cunoaşterea comună, modul ştiinţific de determinare a
adevărului îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a unei metode de
cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor. Cunoaşterea ştiinţifică
asigură desubiectivizarea cunoaşterii, oferind o imagine despre lumea
înconjurătoare aşa cum este ea în realitate şi nu aşa cum îi apare unui
individ la nivelul simţului comun.
Modul ştiinţific este astăzi principala cale de cunoaştere a
comportamentelor individuale şi de grup, a faptelor şi proceselor sociale.
Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe câteva enunţuri acceptate de
majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi comportamentale. În
opinia lui Vander Zander, 1988, acestea sunt:
- lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră, nu este
creată de simţurile noastre – principiul realismului;
- relaţiile cu lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de
cauză/efect – principiul determinismului;
- lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observaţii obiective –
principiul cognoscibilităţii;
- lumea poate fi cunoscută pe cale logică – principiul raţionalismului;
- fenomenele din lumea înconjurătoare se produc în mod logic –
principiul regularităţii.
Martyn Hammersley, 1993, identifică un număr de caracteristici ale
cunoaşterii ştiinţifice care merită amintite:
- cercetarea ştiinţifică are ca scop căutarea adevărului, nu producerea
dovezilor pentru susţinerea unei poziţii deja adoptate;
- este preocupată de producerea informaţiilor referitoare la fapte, nu de
enunţul judecăţilor de valoare;
- ea are un scop teoretic, chiar dacă problemele teoretice din cadrul
ştiinţelor sociale au o dimensiune practic – aplicativă;
- tinde spre formularea unor legi, spre găsirea invarianţilor, a relaţiilor de
profunzime dintre variabile;
- măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale în cercetarea
ştiinţifică;
- cercetărilor ştiinţifice le sunt proprii stilul de prezentare a rezultatelor –
raportul de cercetare – anchetelor sociologice, sondajelor de opinie
publică, experimentelor psihosociologice.
Sintetizând, putem spune că elementele de cunoaştere ştiinţifică de
caracterizează prin grad mare de generalitate, neutralitate axiologică,
verificarea continuă a valorii de adevăr a enunţurilor sale, obţinerea şi
sistematizarea cunoştinţelor pe baza unor reguli specifice.

143
 2. Explicaţia în cercetarea sociologică – rolul ipotezelor

Fără a simplica, putem admite că elementul fundamental într-o

construcţie teoretică, implicit într-o cercetare ştiinţifică este explicaţia de
tip sociologic. Prin explicaţie sociologul determină relaţiile (legăturile)
existente între două sau mai multe fenomene sociale şi încearcă să le
formuleze ca legi sau regularităţi. Într-o cercetare sociologică întâlnim
două tipuri de explicaţii: explicaţii plauzibile sau ipoteze ştiinţifice şi
explicaţii propriu-zise sau structuri explicative – cele mai importante fiind
explicaţia cauzală, funcţională şi structurală.
Am definit metodologia prin raportare la anumite ipoteze ştiinţifice. Ce
sunt aceste ipoteze? O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă
care permite verificarea empirică. La nivelul cunoaşterii comune
ipotezelor le corespund bănuielile. Bănuiala constituie echivalentul
ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Spre deosebire de
bănuieli, ipotezele se bazează pe un mare număr de observaţii sistematice.
Ipotezele de lucru se clasifică în trei clase (Madeleine Grawitz):238
- ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor – verificarea
ipotezei că rata divorţurilor este mai ridicată la categoriile sociale cu
venituri mai ridicate
- ipoteze care vizează corelaţii empirice cu privire la divorţialitate –
alcoolism-divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate, diferenţă
mare de vârstă între soţi-divorţialitate
- ipoteze care se referă la relaţii probabile între variabile complexe, nivel
economic-divorţialitate, religie-divorţialitate
Ipotezele se construiesc după logica, “dacă x, atunci y” sau „cu cât x, cu
atât y”.
Pentru exemplificare menţionăm două ipoteze239:
-„existenţa unei relaţii anterioare de natură conflictuală între victimă şi
agresor creşte rolul activ al persoanei agresate în dinamică infracţiunii.”
- “aderarea victimei la modele subculturale explică predispoziţia acesteia
spre un comportament activ în situaţii conflictuale”.

Explicaţiile propriu-zise; structurile explicative

Analiza şi înţelegerea realităţii sociale a dreptului poate fi orientată de
anumite structuri explicative care oferă un cadrul de analiză şi cercetare
ştiinţifică. Prezentăm cele mai importante trei structuri explicative:240

238
Medeline, Grawitz, Methodes des sciences sociales, Paris: Dalloz, 1972
239
Ştefan Prună, Victimizarea judiciară, Ed. MAI, 2003, Bucureşti
240
vezi Niculae Claudiu, Schimbarea organizaţiei militare, Ed. Tritonic, 2004,
Bucureşti

144
Explicaţia cauzală
În cadrul acestei explicaţii plecăm de la premisa că realitatea socială a
dreptului este compusă din actori, fenomene şi procese sociale care se
influenţează unele pe altele. Termenii de cauză, efecte, producere,
finalitatea cauzală, lanţ cauzal sunt folosiţi în cadrul acestei explicaţii.
În esenţă, se pleacă de la ideea că orice fenomen are o cauză, cauză care
precede şi produce efectul. Cum realitatea socială este complexă, iar
realitatea socială a dreptului nu face nici ea excepţie, explicaţia consideră
că fenomenele sunt legate în lanţuri cauzale fiind determinate de mai multe
cauze. În această situaţie, cercetătorul trebuie să identifice, în primul rând
cauzele (variabile explicative şi variabile explicate – efecte ale primelor),
şi să identifice, spre exemplu, cauza principală. Raportat la ceea ce ne
interesează pe noi, cauza principală a funcţionalităţii sociale a dreptului
este construcţia legii, structurarea principalelor moravuri care stau la baza
convieţuirii unei comunităţi şi folosirea acestora ca reguli, funcţionalitatea
sistemului de aplicare a legii – în principal activitatea poliţiei sau
obiectivitatea şi funcţonalitatea instanţelor de judecată. Dintre variabilele
explicative posibile trebuie identificate cele care au o utilitate practică
mare, pot fi folosite în sistemul ingineriei sociale (adică pot fi controlate şi
modificate prin măsuri sau politici ale guvernelor special adresate), astfel
încât să poată fi stopate efectele negative şi stimulate evoluţiile pozitive
ale efectelor lor.

Explicaţia funcţională
Fundamentul acestei explicaţii constă în faptul că realitatea socială a
dreptului este formată din sisteme orientate spre anumite finalităţi.
Activitatea umană este organizată în legătură cu anumite scopuri, este
teleologică. Termenii cu care operează această explicaţie sunt sistem,
element funcţional, funcţie, finalitate, cerinţă funcţională, posibil acţional.
Realitatea socială este alcătuită din sisteme, constituite în scopul
satisfacerii unor nevoi sau finalităţi specifice.
O entitate socială poate fi considerată un sistem în raport cu elementele
sale componente dar şi un subsistem al unui sistem înglobant, având o
finalitate mai largă. Realitatea socială a dreptului poate fi considerată un
sistem pentru elementele sale, puterea judecătorească, parchetul, poliţia,
administraţia locală şi publică, sau poate fi considerată un subsistem al
realităţii sociale în ansamblul său, în fapt cel mai important subsistem al
acesteia.
Un sistem îndeplineşte mai multe funcţii, cea mai importantă fiind
funcţia finală, care desemnează contribuţia sa la funcţionarea sistemului
înglobant. Pe lângă aceasta există funcţii secundare – automenţinere,
dezvoltarea, adaptare la mediu, etc. Sistemul dreptului are ca funcţie finală

145
asigurarea ordinii sociale, a echilibrului social. Alte funcţii ţin de
asigurarea dreptăţii sociale, automenţinerea, adaptarea în sensul racordării
la cerinţele realităţii sociale. Explicaţia funcţionalistă operează cu sisteme
orientate finalist şi cu supra-sisteme. Primele se constituie de sus în jos,
structura lor şi elementele componente fiind dependente de finalitatea
sistemului. Organizaţiile şi instituţiile intră în această categorie. Sistemul
ca întreg are întâietate asupra elementelor care nu au logică în afara logicii
finale a sistemului.
Supra-sistemele au o altă logică – elementele au proeminenţă asupra
întregului, sistemul nu se constituie printr-un efort de organizare, ci prin
agregare, fiind un rezultat al acţiunii libere a elementelor componente.
Finalităţile elementelor sunt mai puternice decât ale sistemului înglobant –
denumit şi supra-sistem - care rămâne, astfel, doar un efect de compoziţie.
Realitatea socială a dreptului poate fi ânţeleasă mai bine dacă este văzută
ca un supra-sistem.
Dreptul formal, moravurile şi cutumele, organizaţiile şi instituţiile,
logica comunităţilor şi grupurilor sociale, gestionarea controlului social,
justiţia socială, sunt elemente care formează împreună realitatea socială a
dreptului. Au finalităţi diferite, funcţionează interdependent şi împreună
asigură funcţionalitatea dreptului viu al societăţii.

Explicaţia structurală
Logica acestui demers constă în faptul că între elementele care
formează realitatea dreptului există o structură de interdependenţe
puternice, care condiţionează în mod decisiv evoluţia sistemului. Asta
înseamnă că fiecare element al unui sistem se află în relaţii cu alte
elemente şi se poate vorbi, în interiorul unui sistem de o structură stabilă
de interdependenţe, astfel încât schimbarea unui element produce
schimbări în toate celelalte elemente.
Pentru a exista echilibru trebuie să existe un grad de compatibilitate
între elementele sistemului. Constanţa observată în evoluţia unui element
poate fi dată de logica mai profundă a structurii sistemului din care aceasta
face parte. Nu toate elementele sistemului au aceeaşi importanţă, unele
elemente – numite şi factori structurali – pot avea o importanţă mai mare
decât altele, astfel încât acestea pot influenţa semnificativ o serie de
aspecte ale dinamicii sistemului respectiv.
Dacă încercăm să explicăm realitatea dreptului ar trebui să identificăm
elementele sale precum şi acele elemente care au o importanţă maximă –
spre exemplu construcţia legilor sau obiectivitatea sistemului de aplicare a
legii. Pentru a explica acest sistem trebuie să identificăm structura – acea
stare de echilibru, care îl face eficient – şi ecuaţia interdependenţelor dintre
elemente. Alte direcţii de analiză ar fi: analiza compatibilităţii dintre două
sau mai multe elemente, astfel încât sistemul să fie mai eficient; analiza

146
 implicaţiilor schimbărilor interne, analiza dinamicii sistemelor – având
ecuaţia interdependenţelor putem analiza diverse strategii de îmbunătăţire
a activităţii prin modificarea controlată a anumitor elemente componente.

Analiza şi operaţionalizarea conceptelor. Măsurarea socială

Un al doilea element important într-o cercetare ştiinţifică se referă la

analiza şi operaţionalizarea conceptelor. Analiza conceptelor se referă la
modul în care cercetătorul îşi asumă, redefineşte, crează propriile concepte
sau noţiuni, le atribuie sensuri, stabileşte relaţii probabile (ipotetice), care
să explice (să aproximeze) realitatea studiată, precum şi fundamentarea
unei construcţii teoretice proprii – prin indicarea structurilor explicative
cele mai eficiente pentru problema studiată. Produsul acestui demers îl
constituie o sumă de enunţuri, sugestii, ipoteze la problema de studiu
aleasă. Elementele principale ale analizei conceptuale sunt: conceptele,
noţiunile, termenii şi construcţia ipotezelor.
Cu toate că în sociologie nu se face distincţie între concepte, noţiuni şi
termeni,241este bine să le definim pentru a înţelege mai bine valoarea lor şi
rolul pe care îl joacă în cercetarea sociologică. Conceptele sunt cuvinte sau
expresii având un grad de abstractizare ridicat şi care exprimă însuşiri
globale, esenţiale ale unei clase mari de obiecte. Spre exemplu, ordine
publică, siguranţă naţională, lege, devianţă, subcultură.
Noţiunile sunt cuvinte sau expresii cu un grad de abstractizare mai redus,
spre exemplu, ameninţare, risc, gulerele albe, aculturaţie, cultură, naţiune,
popor. În fine, termenul este o expresie lingvistică cu un grad de
abstractizare minim şi cu înţelesuri distincte – persoană, sat, oraş,
inteligenţă, anomie etc.
Construcţia ipotezelor ca parte a analizei conceptuale, se referă la
alegerea unor ipoteze de lucru cu referire la domeniul studiat.
Operaţionalizarea este un demers de transformare a conceptelor
teoretice – având un grad ridicat de abstractizare – în indicatori empirici –
ceva concret, pragmatic; – este vorba despre trăsături observabile, uşor de
identificat în realitatea socială şi care pot fi măsurate, cuantificate, în
funcţie de variaţia lor. Indicatorii folosiţi în operaţionalizarea conceoptelor
poartă numele de indicatori definiţionali. Spre exemplu dacă dorim să
operaţionalizăm noţiunea de “bunăstare materială”; ca indicatori putem
folosi: a poseda o maşină de marcă, a avea o locuinţă tip vilă sau a avea un
venit lunar mai mare decât venitul mediu pe economie. În felul acesta
putem radiografia mai uşor persoanele care au bunăstare materială,
deoarece prin indicatori identificăm uşor criteriile.

241
Septimiu Chelcea, op. cit., 2004

147
 E.J. Webb şi colaboratorii au dorit să măsoare popularitatea exponatelor
de la Museum of Science an Industry din Chicago. După documentări şi
analize ei au stabilit că rata schimbării covoraşelor din faţa exponatelor
reprezintă un indicator eficient, uşor manipulabil şi nederanjant.
În concluzie, putem spune că strategia alegerii indicatorilor definiţionali
trebuie să “urmărească maximizarea puterii de discriminare şi minimizarea
spaţiului de nedeterminare, în contextul social concret, pe de o parte; pe de
altă parte, se impune a fi reţinuţi indicatorii care nu induc schimbări prin
măsurarea lor şi sunt relativ uşor manevrabili”.242
Măsurarea socială este o operaţie prin care atribuim fenomenelor
sociale valori – în general numere matematice prelucrabile statistic – în
acord cu proprietăţile, stările sau variabilitatea lor în timp. Principalele
operaţii de măsurare sunt numărarea – fiecărei valori observabile i se
atribuie un număr şi scalarea – o tehnică care constă în ordonarea
caracteristicilor unui fenomen de-a lungul unui continuum, prin redarea
intensităţii caracteristicilor respective. Scalele pot fi itemizate, de ordonare
şi grafice.

Etapele cercetării sociologice

Roger Mucchielli se opreşte asupra următoarelor etape ale cercetării
sociologice:
- stabilirea temei de cercetare;
- determinarea obiectivelor cercetării şi formularea ipotezelor;
- construirea eşantionului de cercetare;
- alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare;
- definirea conceptelor, noţiunilor şi termenilor;
- elaborarea instrumentelor de cercetare;
- pretestarea instrumentelor de cercetare ;
- definitivarea instrumentelor de cercetare;
- aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare;
- ordonarea, sistematizarea,prelucrarea şi interpretarea datelor colectate;
elaborarea raportului de cercetare

3. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă

Cercetarea calitativă vizează studierea lucrurilor în mediul lor natural,

încercând să se înţeleagă sau să se interpreteze fenomenele în termenii
semnificaţiilor pe care oamenii le investesc.
Cercetarea calitativă implică folosirea şi colectarea unei varietăţi de
materiale empirice – studii de caz, experienţă personală şi introspectivă,
povestea vieţii, interviul, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă

242
Septimiu Chelcea, op. cit., 2004, p. 72

148
 interacţiunea subiect – obiect, astfel încât să se descrie momente obişnuite
şi deosebite din viaţa indivizilor precum şi semnificaţia lor pentru aceştia.
După Alex Mucchieli, 2002, expresia „cercetare calitativă” se referă la
acele caracteristici ale cercetării empirice care corespund unui număr de
cinci criterii:
- cercetarea este realizată în mare parte într-o viziune comprehensivă;
- abordează obiectul de studiu într-o manieră deschisă şi larg
cuprinzătoare;
- include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adică prin
intermediul metodelor care nu implică nici o cuantificare;
- analizează datele calitativ sau, astfel spus, cuvintele sunt analizate prin
alte cuvinte, fără a trece printr-o operaţie de numărare;
- conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstraţie.

Cei mai multi autori discută specificul cercetării calitative prin

raportarea ei la cercetarea cantitativă. Newman, 1991, se concentrază pe
următoarele criterii:

Cercetare cantitativă Cercetare calitativă

măsurarea obiectivă a faptelor construirea realităţii sociale,
semnificaţie culturala

centrarea pe variabile centrarea pe procese interactive,

liber de valori
independenţă de context
multe cazuri/subiecţi
analize statistice
cercetătorul este detaşat
cazuri
valorile sunt prezente şi explicite
constrângeri situaţionale
puţine cazuri/subiecţi
analize tematice
cercetătorul este implicat

Practicienii utilizează cinci metode în cercetarea calitativă – biografia,

studiile fenomenologice (se concentrează pe punctul de vedere subiectiv al
actorilor individuali) teoria întemeiată (teorie rezultată chiar în timpul
desfăşurării cercetării), etnografia (viaţa şi civilizaţia unei comunităţi etnice)
şi studiul cazului.

4. Metodologia cercetării sociologice. Principalele metode şi tehnici

Înţelegem, în sens larg, prin metodologie, ansamblul metodelor şi

tehnicilor de cercetare sociologică. O definiţie academică a metodologiei
ar viza modul în care, în practică, sociologii, folosesc ipotezele ştiinţifice

149
 pentru a formula explicaţii, acţionează, conduc cercetările şi apreciază
realitatea, decid ceea ce este adevărat şi ce este fals. Metoda este calea,
mijlocul sau modul de cercetare, sistemul de reguli şi de cunoaştere a
realităţii sociale, în speţă a faptelor sociale, a fenomenelor şi proceselor
sociale.
Metodele sunt împărţite astfel:
- după criteriul temporal, facem distincţie între metode transversale,
urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele sociale la un moment dat (observaţia, ancheta, testele
psihologice şi sociometrice - explică pe larg) şi metode longitudinale,
studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, etc.).
- după reactivitate – gradul de intervenţie a cercetătorului asupra
obiectului de studiu, avem metode experimentale (experimentul
sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul
de opinie), metode de observaţie (studiul documentelor sociale,
observaţia şi altele).
- după numărul unităţilor luate în studiu, avem metode statistice,
desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele
socio-demografice, sondajele de opinie) şi metode cazuistice,
semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene
socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică).
Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referă la demersul
operaţional al abordării fenomenelor. Astfel, dacă ancheta reprezintă o
metodă, chestionarul apare ca tehnică. În cadrul monografiei sociologice
avem tehnica spiţelor de neam – genealogia, tehnica vieţii mentale (care
este centrul, periferia etc).

Metode de cercetare sociologică

Acest capitol oferă o imagine sintetică asupra caracteristicilor câtorva
metode de cercetare sociologică, oferind astfel posibilitatea cititorului să se
iniţieze în problematică şi, totodată, să identifice relevanţele studiului
sociologic sub aspect metodologic.
Ancheta sociologică – este de departe cea mai „solicitată” de către
sociologii aflaţi în căutarea răspunsurilor la problematicile pe care le
analizează, având o sferă largă de aplicabilitate. Practic, o analiză a realităţii
sociale, a fenomenelor şi proceselor sociale şi chiar a atitudinilor indivizilor
faţă de acestea sau faţă de orice problemă socială, reclamă utilizarea de către
cercetător a acestei metode. „Ajutată” de chestionar şi interviu, două tehnici la
fel de generoase prin aria lor de acoperire a cerinţelor specifice unei analize
sociologice, ancheta este o metodă interogativă de obţinere a informaţiilor
prin comunicarea dintre cercetător şi subiect ( sub formă de întrebări şi
răspunsuri). În funcţie de complexitatea studiului, a problematicii analizate,

150
adesea, ancheta sociologică combină modalităţile interogative de obţinere a
informaţiilor cu studiul documentelor sau cu observaţia ştiinţifică.
Rezumând, putem considera că principalele aspecte analizate prin
anchetele sociologice sunt:
- caracteristicile demografice ale unei populaţii – vârstă, sex, educaţie,
etnie
- caracteristici ale mediului social sau modului de viaţă – ocupaţie, venit,
condiţii de locuit, infrastructură
- opinii, atitudini, intenţii sau comportamente sociale
- aspiraţii, trebuinţe, motivaţii
- cunoştinţe, evaluări asupra unor stiluri de viaţă.
Eficienţa acestei metode de cercetare sociologică rezultă din faptul că:
- scoate în evidenţă foarte bine acordul sau acceptarea unei populaţii sau
unor grupuri umane, deci legitimitatea acordată unor structuri sau
instituţii şi susţinerea pentru măsurile sau politicile elaborate de către
acestea;
- pun în evidenţă intenţiile de comportament ale unor mase de oameni,
corelate cu anumite percepţii subiective, care fundamentează
motivaţiile comportamentelor de masă:
- persoanele care participă nemijlocit la diversele activităţi socio-
profesionale sunt adesea evaluatori mai buni a eficienţei acestora decât
orice evaluator extern.
Sondajul de opinie, cel puţin în ultimii ani, a devenit „vedeta”
cercetărilor sociale, dat fiind interesul tot mai crescut pentru analizarea
opiniilor într-un timp scurt, cu costuri cât mai reduse şi cu un grad de
fidelitate, pe cât posibil, de 99,99%. Metoda scoate în evidenţă preferinţele
exprimate de un număr semnificativ de persoane referitoare la o problemă de
importanţă generală; se fondează pe modalităţile interogative de culegere a
informaţiilor şi pe tehnicile de eşantionare, având ca notă caracteristică
restrângerea ariei de cunoaştere la opinia publică.
Diferenţa între ancheta sociologică şi sondajul de opinie publică constă
în faptul că ancheta are ca scop, atât cunoaşterea aspectelor subiective –
opinii, atitudini, aspiraţii, interese, dar şi a celor obiective – structura familiei,
condiţiile de locuit; pe de altă parte, ea nu recurge obligatoriu la tehnica
eşantionării, element distinctiv în sondajul de opinie. Studiul cazului –
este o metodă de cercetare de factură calitativă, care are drept subiect un caz
singular sau câteva exemple selectate dintr-o entitate socială – spre exemplu:
comunităţi, grupuri sociale, antrepenori, evenimente, biografii, familii,
grupuri de lucruri, roluri sau relaţii. Fenomenul studiat are o mare
complexitate, neputând fi cercetate prin anchete sociologice. Pe de altă parte,
chiar dacă acest tip de cercetări permit generalizări teoretice, acestea nu se pot
extrapola la alte cazuri. Tipologizând, putem vorbi de existenţa a trei tipuri de
cazuri care reclamă utilizarea unor metode specifice – studiul cazului intrinsec

151
(în care cercetătorul se centrează pe descriera în profunzime a unui fenomen
unicat, fără a urmări testarea ipotezelor), studiul cazului instrumental (realizat
în vederea clarificării unei teorii) şi studiul cazurilor multiple (se încearcă
generalizarea caracteristicilor şi mecanismelor). Donald Campbel considera,
şi pe bună dreptate, studiul de caz drept un pas mic spre o mare teorie.

Tehnici de cercetare sociologică

Chestionarul sociologic
Aşa cum am remarcat, cercetarea sociologică operează cu o diversitate
de metode de culegere a informaţiilor în vederea explorării universului social,
metode ce, în planul concretului, se „folosesc” de setul de tehnici specifice
unei analize de această factură. Chestionarul sociologic este, fără îndoială, cel
mai uzual mod de obţinere a informaţiilor; un instrument de investigare
constând într-un mod standardizat de formulare şi organizare a întrebărilor
scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină din partea persoanelor intervievate răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris.
Eficienţa utilizării acestei tehnici este influenţată de o serie de factori ce
ţin atât de aspectele de conţinut şi de formă ale chestionarului, cât şi de modul
de administrare, probematica abordată, personalitatea celui care intervievează
şi a celui intervievat. Astfel, putem vorbi nu doar despre avantajele utilizării
tehnicii ci şi de dezavantajele sale, lucru ce face ca elaborarea şi aplicarea
chestionarului să se facă cu maximă seriozitate şi responsabilitate
profesională. Practic, sociologul trebuie să aibă în vedere că răspunsul la
întrebări depinde de:
- personalitatea celui care intervievează
- personalitatea celui intervievat
- cadrul de desfăşurare a procesului de intervievare
- tema anchetei
- structura chestionarului
- timpul când are loc ancheta

Clasificarea chestionarelor
Diversitatea criteriilor de clasificare a chestionarelor este surprinsă
remarcabil în lucrarea Iniţiere în cercetarea sociologică (2004), de către
profesorul Septimiu Chelcea. Potrivit acestuia, chestionarele pot fi
clasificate după conţinutul, forma şi modul de aplicare (p. 107). Iată câteva
exemple:
- după tipul de date culese:
- chestionare de date factuale – vizează obţinerea de date socio-
demografice sau de identificare a subiecţilor (vârstă, religie, educaţie,
profesie);

152
 - chestionare de opinie – surprind aspectele subiective ale realităţii,
reflectarea acesteia în conştiinţa oamenilor;
- o combinare a lor;
- după numărul de teme evaluate:
- - chestionare speciale – urmăresc culegerea de date pe o singură temă
de interes;
- chestionare omnibus – conţin întrebări referitoare la mai multe teme de
interes;
- după modul de aplicare:
- chestionare administrate de persoane specializate – operatori de
anchetă;
- chestionare autoadministrate – pe care subiecţii le completează singuri.
O problemă deosebită, cu care se confruntă orice cercetător la
începuturile carierei sale, este cea legată de gestionarea întrebărilor într-un
chestionar. Modul cum sunt alese întrebările şi structura acestora sunt
foarte importante pentru eficienţa chestionarelor. Principalele tipuri de
întrebări folosite într-un chestionar sunt:
- întrebări introductive (de spart gheaţa);
- întrebări de trecere – fac legătura între teme diferite;
- întrebări filtru – de aprofundare a unor aspecte specifice, pentru cei
care şi-au exprimat interesul pentru ele;
- întrebări de identificare – pentru cunoaşterea unor date socio-
demografice ale subiecţilor, relevante pentru analiză;
- întrebări închise – cu răspunsuri precodificate, din care subiecţii trebuie
să facă anumite alegeri;
- întrebări deschise – cu răspunsuri libere, formulate de subiecţi în limbaj
propriu.
Întrebările trebuie formulate astfel încât să fie clare, scurte, corecte
gramatical, să se evite negaţiile, să nu se sugereze răspunsurile şi să se
evite răspunsurile dezirabile sociale. Pentru ca un chestionar să fie eficient,
din punctul de vedere al gestionării întrebărilor, el trebuie:
- să conţină atât întrebări de opinie cât şi factuale;
- să se formuleze mai multe întrebări pentru precizarea unui subiect de
studiu;
- ordinea întrebărilor pe acelaşi subiect trebuie să fie de la general la
particular, de la concret la abstract, întâi despre trecut şi apoi despre
prezent, întâi o întrebare deschisă, apoi una închisă.

Interviul sociologic
Interviul, ca tehnică de cercetare sociologică, semnifică întâlnirea şi
conversaţia între două sau mai multe persoane. Este o conversaţie faţă în faţă,
în care o persoană obţine informaţii de la o altă persoană. În tratatul său de

153
psihologie socială, Roger Daval, 1967, face distincţia între interviu şi alte
fenomene psihosociologice. Astfel,
- interviul presupune o întrevedere, dar nu se confundă cu aceasta;
- nu există interviu fără convorbire, dar nu orice convorbire constituie
un interviu;
- interviul reprezintă mai mult decât un dialog;
- interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul.
„Definim interviul sociologic ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi
răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în
vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a
fenomenelor socioumane”, scrie profesorul Chelcea în lucrarea sa Iniţiere
în cercetarea sociologică (p. 150). Ca şi în cazul chestionarului sociologic,
putem vorbi de limite ale utilizării tehnicii interviului, de avantaje şi
dezavantaje. Un răspuns la întrebarea: Când se recomandă folosirea
anchetei prin interviu? se impune cu necesitate. În general, interviul este
preferat când trebuie studiate comportamente dificil de observat, pentru că
se desfăşoară în locuri private, sau când se cercetează credinţele şi
atitudinile. Sociologia modernă a devenit ştiinţa interviului, obiectul de
studiu al sociologiei este interacţiunea, iar interviul este el însuşi un tip de
interacţiune socială.

Avantajele şi dezavantajele interviului (după Kenneth Bailey)

Avantaje:
- flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare
întrebare
- rata mai ridicată a răspunsurilor
- observarea comportamentelor nonverbale
- asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns
- asigurarea succesiunii asupra întrebărilor
- colectarea unor răspunsuri spontane
- asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora
- asigurarea răspunsului la toate întrebările
- precizarea datei şi locului convorbirii
- studierea unor probleme mai complexe prin folosirea unor formulare
sau ghiduri de interviu
Dezavantaje:
- costul ridicat
- timp îndelung necesar
- erorile datorate operatorilor de interviu
- imposibilitatea consultării unor documente
- inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă
indiferent de dispoziţia psihică
- neasigurarea anonimatului

154
 - lipsa de standardizare în formularea întrebărilor – reduce comparaţia
- dificultăţi de a ajunge la cei incluşi în eşantion

Tipuri de interviuri
O trecere în revistă a diferitelor tipuri de interviuri utilizate în
sociologie ne oferă o imagine de ansamblu asupra diversităţii şi, totodată,
asupra aplicabilităţii sale ca tehnică de culegere a informaţiilor în cercetări
de factură sociologică. Exemplificând, putem considera ca relevante
următoarele tipuri de interviu:
- clinic, nondirectiv
- de profunzime – vizează un aspect anume
- centrat sau focalizat – abordează teme dinainte stabilite
- cu întrebări deschise sau închise
- focus grupurile – interviu de grup în profunzime.

Observaţia sociologică
A observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces, a
face constatări şi remarci referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie.
Dicţionarul de sociologie, redactat sub coordonarea profesorilor Lazăr
Vlăsceanu şi Cătălin Zamfir (1993), propun următoarea definiţie pentru
termenul de observaţie, utilizat în sens de metodă de investigare:
„perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţunilor
actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte
elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistare”. Observaţia
ştiinţifică urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor
percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de
producere a lor; presupune scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea
după reguli bine stabilite şi îndelung verificate. Henri Sthal
consideră că observaţia are următoarele caracteristici:
- este metodică, adică are la bază o teorie,
- este integrală, pentru că realitatea nu poate fi înţeleasă decât în
integralitatea sa,
- este sistematică, presupune desfăşurarea ei după un plan,
- este analitică, presupune desfacerea unui fenomen în elementele lui
componente
- este repetabilă şi verificabilă
Caplow243, 1970, formulează mai multe reguli de observare, incluzând
aici condiţiile prealabile, procedura, conţinutul şi modul de notare. Astfel,
printre condiţiile prealabile observării autorul consemnează:
- înainte de începerea cercetării de teren, cel care face observaţia trebuie
să se familiarizeze cu obiectivele cercetării;

243
Theodore Caplow, L`Enquete sociologique, 1970, Paris: Armand Colin

155
- tehnicile de observare şi procedeele de notare a faptelor de observaţie
trebuie precis formulate şi suficient de mult repetate pentru ca
observaţia să fie validă;
- înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de
observare – secvenţele comportamentale;
- procedura de notare;
- observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe
teren;
- răstimpul admisibil între observare şi notare este de ordinul minutelor
şi, în cazuri excepţionale, de ordinul orelor;
- intervalul de timp poate varia în funcţie de natura cercetării;
- observatorul nu trebuie să uite că şi el este observat şi că notarea s-a
făcut în perioade de observare;
Un element important în tehnica observaţiei îl reprezintă conţinutul
notelor de observaţie. Orice practician care utilizează acest instrument de
culegere a informaţiilor trebuie să ţină cont de elemente ce vizează:
- notele de observaţie trebuie să includă – data, ora, durata observaţiei,
locul desfăşurării evenimentelor, circumstanţele observării, factorii de
mediu care pot influenţa comportamentele – temperatura, iluminatul,
zgomotele, precum şi modificările care au survenit în timpul
observaţiei;
- în notele de observaţie nu îşi au locul opiniile, ipotezele, remarcile
observatorului. Faptul că persoana era emoţionată nu are relevanţă.
Trebuie să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară;
- conversaţia cu persoanele observate trebuie notată în stil direct, aşa
cum s-a desfăşurat;
- opiniile şi deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale
prestabilite;
Definitivarea notelor de observaţie urmăresc:
- notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce
timpul permite;
- notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de
clasificare este gata trebuie ordonate definitiv;
Folosind această tehnică, modul de raportare ştiinţific la realitatea
socială este unul teoretic, abstract; limbajul ştiinţific este unul ipotetic,
bazat pe abstracţii şi analogii.

156
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andrei, Petre, Opere sociologice, vol. I, Bucureşti, Ed Academiei, 1973

Andrei, Petre, Sociologie Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
Andrei, Petre, Opere sociologice, vol III, Ed. Academiei RSR, 1978
S. Asch, “Effects of group pressure upon the modifica‟ion and distortion of
judgment”, în Groups, leadership and men, Carnegie Press, Pittsburgh, 1951
Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, 1997, Bucureşti
Boudon, Raymond, Texte sociologice alese, Ed. Humanitas, 1990, Bucureşti
Bunge, Mario, Ştiinţă şi Filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1984
Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Ed. Porto-Franco, 1994, Galaţi
Dan Banciu, Sociologie Juridică, Ed. Hiperion, Bucureşti, 1995
Ilie Bădescu, Comunitate şi devianţă, Bucureşti, 2005
Brown, J., The social psychology of industry. Human relations in the factory,
London, Penguin Books, 1981
Bandura, A., Social learning through imitation, în M.R. Jones, Nebraska
Symposium on Motivation, Universitz of Nebraska Press, Lincon, 1962
Boncu, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Becker, H., Outsiders, NewYork, The Free Press, 1963
Comte, A., Cours de philosophie positive, 1830, Paris
Chelcea, Septimiu, Iniţiere în cercetarea sociologică, Ed. Comunicare ro.,
2004,
Caplow,Theodore, L`Enquete sociologique, 1970, Paris: Armand Colin
Carbonnier, Jean, Droit prive et sociologie, în Le Droit, les scientes
humaines et la philosophie, paris, 1973
Cohen, Percy, Modern Social Theory. London. Heinemann Educational
Books, 1968
Cusins, Peter, Fii un supervizor de succes, Ed. Rentrop and Straton,
Bucureşti, 1999
Cusson, Maurice, „Devianţa”, în R. Boudon (coord)Tratat de sociologie, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997
Cohen, Albert, Deviance and Control, New Jersey, Prentice-Hall,
Englewoods Cliffs, 1966, apud Sorin Rădulescu, Dan Banciu , Sociologia
crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1996
Cuvilliers, A., Manuel de sociologie, tome I, Paris, Press Universitaire de
France, 1962
Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, 1974,
Bucureşti
Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Ed. Institutul European, 1993, Iaşi
Durkheim, Emile, De la division du travail social, Paris, F. Alcon, 1893
Djuvara, Mircea, Drept şi sociologie, publicat în Arhiva pentru Ştiinţă şi
Reformă Socială, Anul XIV, 1936, II.

157
Deutsch, M., Gerard, H.B., “ A study of normative and informaţional social
influences upon individual judgement”, Journal of Social Issues, 31, 1975
Drucker, Peter, Managing for Future, Ed. Dutton, New York, 1992
Drucker, Peter, Realităţile lumii de mâine, Ed. Teora, Bucureşti, 1999
Eztioni, Amitai, Societatea monocromă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Etzioni, Amitai, The New Golden Rule: Community and Morality in a
Democratic Society, Basic Books, New York, 1996
Fukuyama, Francis, Marea ruptură, Ed. Humanitas, 2002
Festinger, L., “Informal social communication”, in Psychological Rewiew,
nr.57, 1950
Fichter, J., la sociologie. Notions de base, paris, Edition Universit., 1960
Deutsch, M., Gerard, H.B., “ A study of normative and informaţional social
influences upon individual judgement”, Journal of Social Issues, 31, 1975
Giddens, Anthony, Sociologie, Ed. All, 2001, Bucureşti
Gusti, D., Spre o etică vie a naţiunii noastre, în D. Gusti, Opre, vol. II
Grawitz, Medeline, Methodes des sciences sociales, Paris: Dalloz, 1972
Gurvitz, Georges, Elements de sociologie juridique, Ed. Montaigne, Paris,
1940
Gusti, D., Realitate, ştiinţă şi reformă socială, în Gusti, Opere, vol.III
Gusti, D., T. Herseni, Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ‚ţării
şi a neamului nostru, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1949
Glendon, Mary Ann, Rights Talk, Free Press, New York, 1991
Gordon, Marshall, Dicţionar de sociologie, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 2003
Goffman, E., Stigmate, Ed. Minut, Paris, 1963
Grosu, Nicolae, Sociologia esenţială, Ed. Militară, Bucureşti, 1996
Ellickson, R., Order without Law: How Neighbors Settle Disputes, Harvard
University Press, Cambridge, 1991
Emerson, R., Power-Dependence Relations, în American Sociology Rewiew,
nr. 27, 1962
Ellwood, Charles, Sociology and Modern Social Problems, New York, 1920
Herseni, Traian, Sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Hechter, M., When Actors Comply. Monitoring Costs and the produsction of
Social Order, in “Acta Sociologica”, Oslo, 1984
Hodges, Harold, Conflict and Consensus, An Introduction to Sociology, New
York, Harper and Row Publishers, 1971, apud S. Rădulescu, op. cit. 1994
Hayek, Friederich, The Fatal Conceit: The errors of Socialism, University of
Chicago Press, Chicago, 1988
Hoebel, E., The Law of Primitive Man, Harvard University Press, 1954
Hollander, E., R. Willis, „Some current in the psychology of conformity and
noncorformity”, în Psychological Bulletin, nr. 68, 1967
Jean Luc, Nancy, Comunitatea absentă, Ed. Ideea Design&Print, Cluj, 2005
Lallement, Michel, Istoria ideilor sociologice, Ed. Antet, Oradea, 1997

158
Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
Luckmann, T., Life-word and social realities, london, heinemann, 1983
Lundberg, George, Clarence Schrag, Otto Larsen, William Catton jr,
Sociology, New York, Evanston and London, Harper and Row
Publishers, 1968
Lombroso, Cesare, L`umo deliquente in rappoto all` antropologia,
giurisprudenza e disciplina carceraria, Totrino, 1876
L., Kohlberg, Moral judgment in youthkul offenders, în Moralization, the
cognitiv development approch, New York: Holt, Rinehart and Winstoin, 1973
Kingsley, David, Human Society, Macmillan, New York, 1948
C., Kiesler, “ The nature of conformity and group pressure”, în J. Mills(ed),
Experimental social psychology, Macmillan, Londra, 1969
Keith, David, Five Propositions for Social Reponsabiity, Business Horizons,
iulie 1975

Mills, C., Wright, Imaginaţia Sociologică, Ed. Politică, Bucureşti, 1975, p.35
Merton, Robert, Social Stucture and Anomie, în Social Theory and Social
Structure, Illinois, The Free Press of Glencoe, 1957
Merton, R.K., Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, 1965
Merton, Robert, Robert Nisbet, Contemporary Social Problems. An
introdusction to the Sociology of deviant behavior and Social
Disorganiyation, Third edition, New York, Harcourt and World, Inc, 1961
Mendras, H., Le changement social. Tendances et paradigmes, Paris,
Armand Colin, 1983
Mauss, Marcel, Sociogie et Anthropologie, 5-eme, Ed. PUF, Paris, 1973
Mauss, Marcel, Essais de sociologie, Collection Points, Editions de Minuit,
1968
Manolescu, M., Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946
Morgan, G., Images of organization, Sage Publications, London, 1986
Martin, Mike, W., Roland Schinzinger, Etichs in Engineering, McGraw
Hill, 1983
Mercier, Samuel, L‟etique dans les entreprises, Editions La Decouverte et
Syros, Paris, 1999
Marian, Liviu, Etica si responsabilitatea manageriala, Editura EFI-ROM,
2002
Douglas, McGregor, The Human Side of Enterprice, New York, McGraw-
Hill, 1960
Niculae, Claudiu, Schimbarea organizaţiei militare, Ed. Tritonic, 2004,
Bucureşti
Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Prună, Ştefan, Victimizarea judiciară, Ed. MAI, 2003, Bucureşti
Prună, Ştefan, Prelegeri de sociologie juridică, Ed. Lucman, 2008, Bucureşti

159
Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, TUB, 1992
Popa, N., I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii
din Bucureşti, 2003, Bucureşti
Parsons, Talcott, The Social System, NewYork, The Free Press, 1951
Pinto, R., M. Grawitz, Methodes des scientes sociales, troisieme Edition,
Paris, Dalloz, 1969
Rousseau, Jean, Jacques, Contractul social, Ed. Antet, 2004
Rădulescu, Sorin, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994
Ross, Henri, Perspective son the Social Order. Ridings in Sociology, New
York, McGraw-Hill Book Company, 1968
Ross, E., Social Control. A Survey of the Foundation of Order, New York,
1901
Radcliffe-Brown, A., Social Sanction, în Encyclopedia of the Social
Sciences, E. Seligman(eds), London, 1934
Solomon, Marcus, Provocarea ştiinţei, Ed. Idei contemporane, 1988,
Bucureşti
Szczepanski, Jan, Elemente de sociologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
Szczepanski, Jan, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972
Stahl, Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1974, Bucureşti
Speranţia, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Ediţia a treia, Cluj,
1946
Speranţia, Eugeniu, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936
Siils, David, “Norms”, in Internaţional Encyclopadia of the Social Sciences,
vol. 11, New York 1968
McAdams, Richard, The Origin, Development, and Regulation of Norms, in
Michigan Law Rewiew, 1997
Sherif, M., The Psychology of Social Norms, NewYork, Harper&Brothers,
1936
Sutherland, Edwin, D. Cressuy, principles de criminologie, Paris, Edit.
Cujas, 1966
Sumner, W., “Folkways. A study of the Sociological Importance of Usages
Manners, Customs and Morals”, Boston, Gin&Co, 1906
Scott, W., Organizations. Rational,Natural and Open Systems, Prentice Hall,
New Jersey, 2003
Schein, Edgar, Organizational Pcychlogy, Prentice-Hall, Inc, New Jersey,
1994
Tanco, Teodor, Sociologul Eugeniu Speranţia, Ed. Virtus Romana Rediviva,
Cluj-Napoca, 1993
Treves, Renato, La sociologia del diritto. Problemi e ricerche, Milano,
edizione di Comunita, 1966
Tarde, Gabriel, Les lois de l`imitation, Paris, F. Alcan, 1895

160
F., Tonnies, Communaute et societe, Categories fondamentales de la
sociologie pure, Paris, PUF, 1944
Tannebaum, A.S., 1967, Psychologie sociale de l`organisation industrielle,
editions Hommes et Technigues, Paris
Tuckman, Bruce, Stages of Small Group Development Revisited, Group and
Organizational Studies, nr.2, 1977
Ungureanu, Ion, Paradigmele cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1990
Ungureanu, Ion, Noi teorii sociologice, vechi dileme ideologice, Ed.
Politică, 1987, Bucureşti
Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Ed Pildner&Pildner, 2004,
Târgovişte
Maria, Voinea, Dan Banciu, Sociologie juridică, Universitatea Româno-
Americană, Bucureşti, 1993
Vlăsceanu, Lazăr, Cătălin Zamfir, coord. , Dicţionar de Sociologie, Ed.
Babel, Bucureşti, 1993
Vlăsceanu, Mihaela, Psihologia organizaţiilor şi a conducerii, ed. Paideea,
Bucureşti, 1996
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004
Vlăduţ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas,
1993
Weber, Max, Wirtschaft und Geselschaft, Tubingen, 192
Weber, M., Sociologie du droit, Puf, Paris, 1971
Wilkins, L., Social Deviance, Tavistock, London, 1964

161