Lubrifiere Si Lubrifianti PDF

7
Ioan ŞTEFĂNESCU
Lorena DELEANU Minodora RÎPĂ
LUBRIFIERE
ŞI
LUBRIFIANŢI
Editura EUROPLUS, Galaţi

2008
Editura EUROPLUS Galati:
Str.Tecuci, nr.235
Tel-Fax:0236-326.115
E-mail: office@europlusgalati.ro
Web:http://www.europlus-sm.ro
Copyright © Editura EUROPLUS GALAŢI

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii
Referenţi ştiinţifici:
Prof.Dr.Ing.Ion CRUDU
Conf.Dr.Chin. Ştefan DIMA
Universitatea “Dunărea de jos” din Galaţi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STEFANESCU, IOAN
Lubrifiere şi lubrifianti / Ioan Ştefănescu, Lorena
Deleanu, Minodora Rîpă – Galati : Europlus, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-7845-93-1
I. Deleanu, Lorena
II. Rîpă, Minodora
621.89
ISBN 978-973-7845-93-1
3
CUPRINS
CUVÂNT INAINTE ……………………………………………………... 7
INTRODUCERE …………………………………………………………. 9
CAPITOLUL 1. FENOMENE ŞI PROCESE TRIBOLOGICE ………. 11
1.1. Tribologia. Consideraţii generale …………………………………… 11
1.1.1. De la nanotribologie la teratribologie …………………………. 12
1.1.2. Importanţa ştiinţifică a tribologiei …………………………….. 14
1.1.3. Importanţa economică a tribologiei …………………………… 15
1.2. Fenomene şi procese tribologice. Consideraţii generale ……………. 17
1.3. Adeziunea …………………………………………………………… 18
1.4. Adsorbţia lubrifiantului la suprafeţele corpurilor solide ……………. 20
1.4.1. Fizisorbţia ……………………………………………………… 23
1.4.2. Chemisorbţia …………………………………………………... 24
1.4.3. Influenţa structurii moleculare a lubrifiantului asupra lubrifierii
prin adsorbţie …………………………………………………………….. 25
1.5. Tensiunea superficială ………………………………………………. 29
1.6. Udarea suprafeţei …………………………………………………… 31
1.7. Onctuozitatea sau puterea de ungere ……………………………….. 32
1.7.1. Substanţele active ……………………………………………… 33
1.7.2. Sferele polare de lubrifiant …………………………………….. 33
CAPITOLUL 2. PROCESE DE FRECARE …………………………….. 35
2.1. Consideraţii generale ………………………………………………... 35
2.2. Regimuri de frecare …………………………………………………. 36
2.3. Mărimi caracteristice ale frecării ……………………………………. 36
2.4. Frecarea uscată ……………………………………………………… 38
2.4.1. Concepţii şi teorii privind frecarea uscată ……………………... 39
2.4.2. Legile frecării uscate …………………………………………... 43
2.5. Frecarea limită ………………………………………………………. 44
2.6. Frecarea mixtă (semifluidă) ………………………………………… 46
2.7. Frecarea fluidă ………………………………………………………. 46
2.8. Particularităţi ale frecării de alunecare: efectul stick-slip (prindere-
alunecare) …………………………………………………………………… 49
2.9. Particularităţi ale frecării de rostogolire …………………………….. 50
CAPITOLUL 3. REGIMURI DE LUBRIFIERE ...................................... 53
3.2. Regimul limită de lubrifiere (boundary lubrication) ………………... 56
3.3. Regimul mixt ………………………………………………………... 60
3.4. Lubrifierea fluidă ……………………………………………………. 61
4
Lubrifiere şi lubrifianti
3.4.1. Modele de generare a peliculei portante ………………………. 61

3.4.2. Regimul hidrodinamic …………………………………………. 63
3.4.3. Regimul elastohidrodinamic (EHD) …………………………… 83
3.4.4. Probleme termice ale contactului EHD. Teoria termoelasto-
hidrodinamică (TEHD) ……………………………………………………... 95
3.4.5. Clasificarea regimurilor de lubrifiere ………………………….. 98
3.4.6. Lubrifierea cu emulsii …………………………………………. 100
CAPITOLUL 4. LUBRIFIANŢI …………………………………………. 111
4.2. Uleiuri minerale ……………………………………………………... 115
4.2.1. Prelucrarea uleiurilor minerale ………………………………… 119
4.3. Uleiuri sintetice ……………………………………………………... 122
4.3.1. Consideraţii generale …………………………………………... 122
4.3.2. Prelucrarea uleiurilor sintetice ………………………………… 124
4.3.3. Lubrifianţi sintetici hidrocarbonici …………………………….. 125
4.3.4. Siliconii, analogi hidrocarburilor ……………………………… 129
4.3.5. Organohalogenii ……………………………………………….. 130
4.3.6. Proprietăţile şi avantajele lubrifianţilor sintetici ………………. 133
4.3.7. Lubrifianţi sintetici pentru angrenaje ………………………….. 138
4.4. Uleiuri şi unsori vegetale şi animale ………………………………... 140
4.4.1. Materii grase naturale de origine vegetală şi animală …………. 141
4.4.2. Principalele caracteristici tehnice ale grăsimilor naturale ……... 142
4.4.3. Grăsimi animale ……………………………………………….. 144
4.4.4. Grăsimi vegetale ……………………………………………….. 147
4.5. Fluidele slab lubrifiante ……………………………………………... 153
4.5.2. Apa ca lubrifiant ………………………………………….……. 154
4.5.3. Emulsiile ……………………………………………………….. 160
4.6. Unsorile ……………………………………………………………... 161
4.6.2. Compoziţia unsorilor …………………………………………... 162
4.6.3. Structura unsorilor ………………………………………...…… 167
4.6.4. Mecanismul de ungere al unsorilor ……………………………. 170
4.6.5. Proprietăţile unsorilor ………………………………………….. 171
4.6.6. Compatibilitatea unsorilor ……………………………………... 173
4.7. Lubrifianţii solizi ……………………………………………………. 173
4.7.2. Comportarea tribologică a lubrifianţilor solizi ………………… 176
4.7.3. Compozite autolubrifiante ……………………………………... 180
4.8. Biodegradabilitatea lubrifianţilor …………………………………… 182
4.9. Clasificarea uleiurilor şi unsorilor …………………………………... 188
4.9.1. Clasificarea uleiurilor ………………………………………….. 188
4.9.2. Clasificarea unsorilor ………………………………………….. 193
5
Cuprins
CAPITOLUL 5. ADITIVI PENTRU LUBRIFIANŢI ..………………… 197

5.2. Rolul funcţional al aditivilor ………………………………………... 198
5.3. Clasificarea aditivilor ……………………………………………….. 198
5.3.1. Aditivii pentru îmbunătăţirea uzurii şi frecării ………………… 199
5.3.2. Aditivi anti-oxidanţi (AO) ……………………………………... 207
5.3.3. Aditivii pentru controlul coroziunii (anti-coroziune) (AC) ……. 212
5.3.4. Aditivii pentru controlul contaminării (dispersnaţi şi detergenţi)
(DI şi DT) ………………….………………………………………………... 214
5.3.5. Aditivii pentru îmbunătăţirea vâscozităţii (AIV) ……………… 216
5.3.6. Depresanţi pentru punctul de picurare (DP) …………………… 217
5.3.7. Antispumanţii (inhibatorii de spumă) (AS) ……………………. 217
5.3.8. Aditivii polifuncţionali (PF) …………………………………… 217
5.4. Interacţiunea între aditivi …………………………………………… 217
5.5. Mecanismul de acţiune a aditivilor …………………………………. 219
5.6. Concluzii ……………………………………………………………. 220
CAPITOLUL 6. PROPRIETĂŢILE LUBRIFIANŢILOR LICHIZI ….. 221
6.1. Proprietăţi fizico – chimice ………………………………………… 221
6.1.1. Vâscozitatea …………………………………………………… 221
6.1.2. Indicele de vâscozitate ………………………………………… 256
6.1.3. Culoarea ……………………………………………………….. 258
6.1.4. Densitatea ……………………………………………………… 259
6.1.5. Punctul de inflamabilitate şi punctul de ardere ………………... 260
6.1.6. Punctul de congelare şi punctul de tulburare ………………….. 261
6.1.7. Aciditatea şi alcalinitatea uleiurilor lubrifiante ………………... 262
6.1.8. Pierderile prin evaporare ………………………………………. 263
6.1.9. Punctul de anilină ……………………………………………… 264
6.1.10. Proprietăţile de spumare şi aerare ……………………………. 264
6.1.11. Viteza de dezemulsionare …………………………………….. 265
6.1.12. Cifra de saponificare …………………………………………. 266
6.1.13. Cifra de cenuşă ……………………………………………….. 267
6.1.14. Cifra de cocs ………………………………………………….. 268
6.1.15. Proprietăţile corosive şi de protecţie anticorosivă ……………. 269
6.1.16. Contaminarea uleiurilor ………………………………………. 270
6.1.17. Alte proprietăţi ……………………………………………….. 271
6.2. Proprietăţile de performanţă ale uleiurilor …………………………. 273
6.2.1. Proprietăţile de ungere ………………………………………… 273
6.2.2. Stabilitate chimică ……………………………………………... 274
6.2.3. Compatibilitatea componenţilor din amestec ………………….. 275
6.2.4. Comportarea faţă de materialele de etanşare …………………... 276
CAPITOLUL 7. PROPRIETĂŢILE LUBRIFIANŢILOR
SEMIFLUIZI ŞI PLASTICI .……………………………………………... 277
7.1. Consistenţa unsorilor ………………………………………………... 277
6
7.2. Stabilitatea mecanică ………………………………………………... 278

7.3. Punctul de picurare ………………………………………………….. 279
7.4. Stabilitatea la oxidare ……………………………………………….. 280
7.5. Stabilitatea termică ………………………………………………….. 281
7.6. Pierderile prin evaporare ……………………………………………. 282
7.7. Caracteristicile de vâscozitate ale unsorilor ………………………… 282
CAPITOLUL 8. EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR
LUBRIFIANŢILOR ..................................................................................... 285
8.1. Evaluarea caracteristicilor antiuzură şi de extremă presiune ……….. 285
8.1.2. Instalaţia cu patru bile pentru testarea lubrifianţilor …………... 288
8.1.3. Instalaţii de testare cu contact liniar …………………………… 296
8.1.4. Maşina Falex …………………………………………………... 298
8.1.5. Instalaţia cu role ……………………………………………….. 299
8.1.6. Instalaţii cu angrenaje …………………………………………. 300
8.1.7. Eficacitatea fluidelor de ungere-răcire în procesul de tăiere a
metalelor (Tapping Tester - Research Appliance Company) ……………….. 304
8.1.8. Standul Vickers ………………………………………………... 305
8.1.9. Maşina pentru testare la stick-slip ……………………………... 306
8.2. Evaluarea proprietăţilor de stabilitate la oxidare şi degradare termică 307
8.3. Evaluarea proprietăţilor de stabilitate structurală şi separare a
componenţilor şi de rezistenţă la forfecare …………………………………. 308
8.3.1. Stabilitatea structurală …………………………………………. 308
8.3.2. Stabilitatea la separare a componenţilor lubrifianţilor ………… 308
8.3.3. Rezistenţa la forfecare …………………………………………. 310
8.4. Evaluarea compatibilităţii cu materialele din sistem ………………... 315
8.5. Evaluarea proprietăţilor tensioactive ………………………………... 315
8.5.1. Emulsionarea …………………………………………………... 316
8.5.2. Detergenţa şi dispersanţa ………………………………………. 316
8.6. Evaluarea comportării lubrifianţilor la temperaturi scăzute şi ridicate 317
8.7. Evaluarea caracteristicilor de inflamabilitate a lubrifianţilor …..…… 319
8.7.1. Noţiuni şi teste care implică focul sau aprinderea fluidelor …… 319
8.7.2. Teste privind aprinderea fluidelor prin pulverizare ..................... 322
8.7.3. Teste privind aprinderea materialelor îmbibate cu fluid ………. 323
8.7.4. Teste privind aprinderea vaporilor inflamabili (punctul de
aprindere) …………………………………………………………………… 325
8.7.5. Teste pentru determinarea caracteristicilor de inflamabilitate a
fluidelor pe suprafeţe calde …………………………………………………. 328
TERMENI ŞI ACRONIME LEGATE DE LUBRIFIANŢI ..…………... 333
BIBLIOGRAFIE ..…………………………………………………………. 343
7
CUVÂNT ÎNAINTE
Lubrifierea, proces absolut necesar oricărei maşini sau construcţii

mecanice cu elemente mobile, preocupă pe tehnicienii de toate categoriile, de la
birourile de studii, cercetare şi proiectare, până la sistemele industriale simple sau
foarte complexe.
Universalitatea problemei şi diversitatea aplicaţiilor recomandă lubrifierea
ca fiind una dintre cele mai complexe aspecte ale tehnicii moderne. Multă vreme
absenţa unor date şi a generalizărilor teoretice a fost suplinită de experienţa
câştigată deseori cu preţul unor avarii sau defecţiuni în funcţionarea maşinilor ori a
unor sisteme tehnice. Mai mult, datele empirice existente şi folosite exclusiv, au
frânat apariţia unor noi tipuri de maşini, cu viteze şi încărcări sporite, cerute de
progresul rapid al tehnicii. Cu toată însemnătatea ei, lubrifierea a fost mult timp
considerată, în mod cu totul greşit, ca o ramură minoră a construcţiei de maşini,
căreia i se acorda numai o atenţie trecătoare.
Dezvoltarea vertiginoasă din ultimul timp a produs însă, şi în acest
domeniu, o răsturnare a concepţiilor. Lubrifierea s-a detaşat ca o ştiinţă de sine
stătătoare, ale cărei rezultate condiţionează progresul tehnicii. În ultimele decenii,
literatura ştiinţifică şi tehnică s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări în această ramură,
conferindu-i uneori un loc dominant printre acelea purtătoare de idei înnoitoare, cu
implicaţii deosebit de valoroase.
Creşterea continuă a complexităţii sistemelor tehnologice, crearea
funcţiilor multiple ale acestora, identificarea relaţiilor dintre elementele lor
componente şi condiţiile de funcţionare, informatizarea crescândă a acestora au
condus la abordarea sistemică a procesului de lubrifiere astfel încât, actualmente,
se pune un mare accent pe conducerea riguroasă a procesului din dorinţa de a se
realiza o cât mai eficientă productivitate, dar în acelaşi timp, şi de a se păstra în
permanenţă controlul asupra echipamentelor şi proceselor. Proiectarea şi
organizarea ştiinţifică a procesului de lubrifiere au ca scop: menţinerea utilajelor în
stare de funcţionare, evitarea opririlor accidentale şi eliminarea posibilităţilor de
declanşare a avariilor, reducerea sistematică a cheltuielilor de întreţinere şi
reparare, culegerea, selectarea şi păstrarea unui mare volum de date şi informaţii
care să permită calculul fiabilităţii şi mentenabilităţii utilajelor şi, în special,
asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a procesului de producţie.
8
Lubrifiere si lubrifianti
Selectarea corectă a unui lubrifiant este o acţiune complexă, datorită unor

serii de factori de care trebuie să se ţină seama: factori constructivi (tipul
tribosistemului, accesibilitatea lui în vederea ungerii, calitatea şi cantitatea de
lubrifiant, metoda de ungere etc.), factori ai regimului de lucru (sarcină, viteză
etc.), factori de mediu (temperatura şi presiunea mediului ambiant, prezenţa
contaminanţilor etc.).
Elaborarea materialelor moderne de ungere şi folosirea lor corectă au o
mare importanţă pentru economia unei ţări. Selectate judicios pentru rezolvarea
unei probleme concrete pot să aducă o economie de miliarde de dolari în ţările
dezvoltate din punct de vedere industrial, datorită economiei de energie, a reducerii
uzurii, a reducerii cheltuielilor de mentenanţă şi a prelungirii duratelor de
exploatare dintre reparaţii, a maşinilor şi a utilajelor. Problema cea mai importantă
a tribologiei constă în alegerea corectă a materialelor de ungere, elaborarea
construcţiilor optime pentru tribosistemele industriale, în special pentru sistemele
de ungere. Chiar unele probleme privind protejarea mediului în condiţiile
globalizării pot avea soluţii legate de calitatea, cantitatea de lubrifiant şi de
proiectarea sistemelor de ungere.
Lucrarea se adresează inginerilor din domeniile cercetării, proiectării şi
exploatării maşinilor şi utilajelor, punând la dispoziţia acestora date concrete
privind fenomenele de frecare, ungere şi uzură şi date privind materialele de ungere
bazate pe cele mai noi lucrări şi realizări în domeniu.
De asemenea, cartea poate fi utilă şi studenţilor de la facultăţile cu profil
mecanic sau cu alte profiluri tehnice, în vederea aprofundării cunoştinţelor legate
de lubrifianţi şi lubrifiere.
Autorii
9
INTRODUCERE
În sensul strict termenul ,,material de ungere” se referă la produsele folosite la
ungerea tribosistemelor de alunecare sau de rostogolire. Totuşi, produsele similare acestora
din punctul de vedere al compoziţiei, al proceselor de obţinere şi al proprietăţilor, destinate
însă altor scopuri, sunt considerate de asemenea materiale de ungere. În studiile statistice
ale Germaniei, noţiunea de ,,materiale de ungere” cuprinde produsele care se obţin în
special pe baza uleiurilor minerale, parţial sau total a uleiurilor sintetice destinate utilizării
în calitate de materiale de ungere, mediile pentru transmiterea forţei şi a căldurii, unele
materiale dielectrice şi lichidele tehnologice.
Condiţiile privind calitatea materialelor de ungere şi a produselor înrudite cu
acestea sunt reglementate prin standarde internaţionale (ISO) şi naţionale sau prin
specificaţii în general admise, editate de către marii producători şi utilizatori, dar şi de
organizaţiile internaţionale [171]. De exemplu, condiţiile privind calitatea uleiurilor pentru
motoare şi automobile, a uleiurilor de transmisie se reglementează prin condiţiile minimale
după clasificarea SAE (Society of Automotive Engineers), API (Institutul American de
Petrol), MIL (Ministerul Apărării SUA) şi CCMC (Comitetul Constructorilor de
Automobile al Uniunii Europene). Condiţiile minime privind uleiurile pentru izolaţii şi cele
hidraulice se reglementează prin specificaţiile IEC (Comisia Electrică Internaţională) sau
CIGRE (Conferinţa Internaţională privind Electrocentralele Mari).
Lubrifianţii şi produsele care conţin uleiuri minerale şi sunt în contact cu produsele
alimentare, trebuie să corespundă condiţiilor, instrucţiunilor pentru produsele alimentare, în
special condiţiilor Administraţiei Federale pentru controlul calităţii produselor alimentare şi
farmaceutice (FDA), dar şi condiţiilor din Uniunea Europeană, prin acquis-ul comunitar.
Afară de aceasta trebuie să se ţină cont de specificaţiile companiilor producătoare şi
utilizatoare.
Analizele şi încercările materialelor de ungere se bazează pe metode de încercare
standardizate de International Organization for Standardization (ISO), European Committee
for Standardization (CEN)1, American Society for Testing and Materials (ASTM)2,
care deseori sunt similare sau cu diferenţe mici între ele [171]. Când se cer analize şi
încercări ale lubrifianţilor, este bine să se specifice exact după ce standard sau norme
trebuie realizate.
Caracteristica pieţei materialelor de ungere este astăzi existenţa unei game largi de
lubrifianţi, minerali sau sintetici, cu destinaţii de uz generale sau cu destinaţii foarte
specializate.
Proprietăţile şi calitatea materialelor de ungere depind de natura materiei prime şi
de domeniul vâscozităţii uleiului de bază, de procedeele şi procesele de obţinere şi gradul
purificării, precum şi de cantitatea şi calitatea adaosurilor (aditivilor). Uleiurile minerale de
bază se pot subîmpărţi în cele cu bază parafinică şi cele cu bază naftenică.
1
http://www.cen.eu/cenorm/homepage.htm
2
http://www.astm.org
10
Uleiurile care conţin atât hidrocarburi naftenice cât şi hidrocarburi parafinice sunt
denumite uleiuri cu bază mixtă şi acestea pot fi clasificate ca uleiuri predominant parafinice
sau predominant naftenice. Uleiurile naftenice conţin cantităţi importante de cicloparafine
şi hidrocarburi aromatice, în timp ce uleiurile parafinice conţin mai multe hidrocarburi
parafinice, au densitatea mai mică şi un indice de vâscozitate mai înalt, cele din urmă fiind
caracterizate de proprietăţi nefavorabile la temperatură joasă ca urmare a separării parafinei
(dacă nu au fost supuse deparafinizării) şi, de regulă, au un conţinut mai redus de sulf.
Uleiurile de bază de provenienţă diferită, dar de acelaşi tip, sunt asemănătoare, dar în nici
un caz nu sunt identice.
Uleiurile rezistente la oxidare pot fi obţinute din distilarea petrolului. Procesul
tehnologic de producere a uleiului se conduce în funcţie de domeniul folosirii lui ulterioare,
care determină nivelul necesar al indicelui vâscozităţii, a proprietăţilor la temperaturi joase,
a rezistenţei la oxidare. Bineînţeles procesul trebuie să fie rentabil din punct de vedere
economic. Pentru a corespunde diferitelor condiţii de calitate cu cheltuieli raţionale, se
folosesc diferite ţiţeiuri pentru obţinerea a două, trei feluri de uleiuri de bază, cu diferite
caracteristici de vâscozitate şi cu proprietăţi la temperaturi joase sau relativ mai înalte.
Numărul fracţiunilor uleiurilor care se obţin din fiecare sortiment de ţiţei variază între
limitele de la patru la şapte. Aceste fracţiuni pot cuprinde domeniul vâscozităţii de la uleiul
de distilare uşoară până la uleiul rezidual; totodată vâscozitatea şi temperatura de aprindere
a acestor fracţiuni depinde de componenţa lor fracţionară şi de, ponderea fracţiunii în
produsul final.
Multe proprietăţi ale uleiurilor actuale se obţin prin adăugarea unor substanţe
chimice, fără de care acestea nu ar putea corespunde cerinţelor impuse. Adaosurile pot
îmbunătăţi rezistenţa la oxidare şi la îmbătrânire, proprietăţile la temperatură joasă şi cele
împotriva uzurii, rezistenţa la coroziune şi caracteristicile de vâscozitate – temperatură.
Acestea pot să determine proprietăţi noi, de exemplu, cele de spălare-dispersie, de
antigripare, de emulsionare, etc.
Uleiurile pe bază minerală se folosesc nu numai pentru ungerea şi transmiterea
puterii la temperaturi înalte şi joase, dar şi pentru transmiterea căldurii (agenţi termici) sau
în calitate de dielectrici, ca adaosuri la vopselele tipografice, pentru materiale textile
auxiliare, ca plastifiatori pentru cauciuc şi mase plastice, ca uleiuri albe pentru prepararea
produselor cosmetice şi farmaceutice. Această gamă largă de domenii de utilizare denotă
diversitatea şi flexibilitatea folosirii amestecurilor de hidrocarburi naturale, cu toate
compromisurile necesare în condiţii extreme de lucru. Produsele petroliere, de regulă, sunt
produse rezultate din fabricaţia de masă şi, de obicei, sunt mai ieftine comparativ cu
produse similare de sinteză (lubrifianţii sintetici).
În cazurile în care produsul petrolier nu corespunde în totalitate cerinţelor impuse
de aplicaţie, multe soluţii inginereşti propun fluidele sintetice, caracterizate prin prezenţa
unor proprietăţi particulare de ungere şi durabilitate. Uleiurile sintetice se obţin din materie
primă comparativ omogenă, în condiţii controlabile şi se pot referi la diferite clase de
compuşi chimici. Cheltuielile pentru materia primă şi fabricarea uleiurilor sintetice sunt
mult mai mari decât cele pentru fabricarea uleiurilor petroliere dar, pentru anumite aplicaţii,
ponderea celor sintetice începe să crească.
Inginerii, specialiştii în studiul materialelor şi chimiştii trebuie să colaboreze la
planificarea şi proiectarea motoarelor, a maşinilor şi aparatelor, precum şi la exploatarea lor
pentru soluţionarea optimă a problemelor de ungere şi de asigurare a funcţionării sigure şi
fără întreruperi a mecanismelor.
11
CAPITOLUL 1
FENOMENE ŞI PROCESE TRIBOLOGICE
1.1. TRIBOLOGIA. CONSIDERAŢII GENERALE.

Denumirea acestei ştiinţe, „tribologie”, a fost propusă prima dată de
profesorul englez D. Tabor, în 1954 71, 217, 312. Cuvântul tribologie provine din
concatenarea a două cuvinte greceşti, "" tribein - a freca, şi "oo" logos -
studiu, ştiinţă. Pentru prima dată termenul “tribologie” (tribology în limba engleză)
a fost folosit într-un raport al cercetătorilor englezi1 despre eficienţa cercetărilor
privind frecarea, uzura şi ungerea.
Grupul de specialişti britanici, menţionat mai sus, a stabilit şi o definiţie a
acestei noi ştiinţe: tribologia este ştiinţa care se ocupă cu suprafeţele care
acţionează reciproc, una asupra celeilalte, prin mişcări relative şi a aplicaţiilor
care rezultă din acestea.
Termenul s-a răspândit rapid în întreaga lume şi astfel, în scurt timp,
cuvântul englez “tribology” a fost preluat în manuale şi monografii, în celelalte
limbi ale globului, cu aceeaşi semnificaţie care i-a fost atribuită iniţial, de grupul de
cercetători englezi.
Răspândirea rapidă a acestui termen a fost favorizată de faptul că
regrupează ansamblul fenomenelor care se referă la frecare, uzură şi lubrifiere,
(atât din aplicaţiile tehnice cât şi din sistemele vii). Tribologia ca ştiinţă aplicată,
contribuie la elucidarea fenomenelor care se manifestă la nivelul contactelor din
sistemele de transport, mecanismele sateliţilor, sistemele de stocare şi redarea a
informaţiei, sistemele de generare a energiei, domeniul agro-alimentar, articulaţiile
corpului uman etc.
Tribologia are ca scop cunoaşterea proceselor şi fenomenelor complexe de
frecare-uzură-lubrifiere şi, pe baza rezultatelor obţinute, îmbunătăţirea calităţii
maşinilor şi echipamentelor de diverse tipuri, mărirea durabilităţii şi fiabilităţii
acestora, reducerea consumului de energie, lubrifianţi, materiale de protecţie a
mediului şi a muncii etc. 217.
1
Jost, P., Lubrication (tribology) - A Report on the Present Position and Industry's
Needs, Dept. of Education and Science, HMSO, London, 1966.
12
Fig. 1.1 - Obiectivele practice ale tribologiei.
În termeni simpli, obiectivul practic al tribologiei este de a minimaliza cele

două procese de bază ale contactului solid-solid: frecarea şi uzura. Dar acest lucru
nu este posibil în toate cazurile. În unele situaţii, aşa cum este ilustrat în fig. 1.1, se
urmăreşte fie minimalizarea frecării şi maximalizarea uzurii sau minimalizarea
uzurii şi maximalizarea frecării sau maximalizarea atât a frecării cât şi a uzurii. De
exemplu, reducerea uzurii, dar nu şi a frecării, este de dorit în cazul frânelor şi al
ambreiajelor lubrifiate, reducerea frecării dar nu şi a uzurii este de dorit în cazul
creioanelor, iar creşterea atât a frecării cât şi a uzurii este de dorit în cazul
dispozitivelor de ştergere (de exemplu, a radierelor).
1.1.1. De la nanotribologie la teratribologie.

Fig. 1.2 prezintă o clasificare gradată a fenomenelor şi proceselor de
frecare şi uzură, pe o scală pornind de la dimensiuni atomice până la dimensiuni
globale şi universale [134, 135].
Nanotribologia ar putea fi numită şi tribologia moleculară deoarece aici
investigarea se concentrează pe fenomenele şi procesele dependente de
interacţiunea dintre molecule şi atomi, aşa cum sunt efectele forţelor van der Waals
şi ale structurii cristaline singulare a materialelor.
Microtribologia sau tribologia asperităţilor a fost introdusă de către
Bowden şi Tabor [33] în studiile lor despre frecarea, uzura şi adeziunea care apar
13
Cap.1 Fenomene şi procese tribologice
pe vârfurile suprafeţelor în contact. Fenomene ca ruperea sau fisurarea, deformarea

elastică şi plastică, formarea de particule de uzură, formarea straturilor superficiale
şi efectele topografiei suprafeţelor sunt de o importanţă centrală în acest domeniu.
Fig. 1.2 - Domeniile de studiu ale tribologiei, funcţie de intervalul dimensional

abordat (adaptare după [134]).
Macrotribologia sau tribologia contactului a fost în centrul atenţiei în

cercetările de la începutul secolului XX. Aceste lucrări se referă la contactul dintre
dinţii roţilor dinţate, al elementelor rulmenţilor şi la fenomenele care au la bază
presiunea hertziană de contact, lubrifierea elastohidrodinamică şi procesele de
uzură observabile clar cu ochiul liber (scuffing, scoring, pitting).
Tribologia organelor de maşini sau decitribologia defineşte şi măsoară
parametrii tipici interacţiunii organelor de maşini, cum ar fi: momente, forţe,
vibraţii, jocuri şi alinieri, care definesc, în final, performanţa acestora.
Tribologia mecanismelor (maşinilor) sau unitribologia descrie
performanţa asociată unui sistem de componente, unei maşini sau a unui
echipament. Parametrii de interes sunt performanţa, eficienţa, fiabilitatea şi durata
de viaţă.
Tribologia industrială sau kilotribologia cuprinde un întreg sistem de
maşini, structuri şi echipamente, luându-se în considerare parametri ca economia,
nivelurile de risc, disponibilitatea şi costurile ciclului de viaţă.
Tribologia naţională sau megatribologia extinde efectele şi consecinţele
pentru a fi văzute dintr-o perspectivă naţională, cu parametri relevanţi, ca: politica
de siguranţă, de cercetare, de transport şi de protecţie a mediului.
Tribologia globală sau gigatribologia consideră efectele lumii întregi, aşa
cum este ea cunoscută astăzi, ca ale unui singur sistem de interacţiune; aceste
efecte sunt susţinerea dezvoltării, a politicilor şi a supravieţuirii umane.
14
Tribologia universală sau teratribologia este cea mai largă perspectivă la

care cineva se poate gândi. Dar ce înseamnă aceasta? Pot fi considerate relaţiile
interne ale materiei din univers sau mecanismele expansiunii universului sau,
poate, mecanismele pentru crearea unei noi vieţi şi/sau culturi.
Trecerea de la fenomenele moleculare la tribologia universală este un
exerciţiu interesant deoarece arată nivelurile pe care trebuie să le trecem în cazul
fenomenelor şi proceselor studiate.
Oricum, acest exerciţiu are şi un risc considerabil. Ar putea da impresia că
întregul nostru univers este doar un sistem mecanic, ca mecanismul complex al
unui ceas, şi dacă am cunoaşte toate detaliile la cel mai mic nivel atomic şi chiar
subatomic, dacă s-ar şti toate legile interacţiunii, atunci am putea calcula şi prezice
ce se întâmplă la nivel naţional sau global. Dar, există indicii şi opinii care critică o
astfel de abordare mecanică [135].
1.1.2. Importanţa ştiinţifică a tribologiei.

Tribologia reprezintă un domeniu complex şi pluridisciplinar, situându-se la
interferenţa mai multor ştiinţe: mecanica solidelor, mecanica fluidelor, fizica şi
chimia suprafeţelor, cristalografia etc.
Fig. 1.3 - Ramurile tribologiei.

15
Importanţa ştiinţifică a tribologiei constă în aceea că prin această ştiinţă se

tratează cele mai importante fenomene şi procese ireversibile ale naturii, frecarea
şi uzura.
Din punct de vedere ştiinţific, tribologia are propriul ei domeniu de
activitate, iar situarea acestei ştiinţe la limita domeniilor amintite a determinat
apariţia unor noi ramuri de specialitate: tribotehnica (cuprinde activităţile tehnico-
aplicative ale tribologiei); biotribologia (cuprinde aplicarea cunoştinţelor din
domeniul tribologiei la sistemele vii); tribofizica (studiază relaţiile dintre
proprietăţile fizice şi stările de frecare, pentru suprafeţele a două corpuri în
mişcare); tribochimia (se ocupă cu studiul transformărilor chimice din straturile
superficiale influenţate de mişcare, sarcină şi mediul în care lucrează) etc.
Atât tribofizica cât şi tribochimia se deosebesc de fizica şi chimia clasică a
suprafeţelor, prin faptul că se ocupă cu fenomenele fizice şi chimice de la interfaţa
suprafeţelor de contact, aflate în mişcare sub sarcină.
După Heinicke [130], tribologia este divizată în două ramuri principale şi
anume: triboştiinţa şi tribotehnologia (fig. 1.3).
Triboştiinţa studiază procesele fundamentale tribofizice şi tribochimice care
există în timpul frecării exercitate asupra corpurilor şi formulează legile universal
valabile.
Tribofizica este ramura tribologiei care studiază procesele fizice care au loc
în corpuri, atunci când sunt supuse la frecare.
Pentru tribochimie se menţionează două definiţii extrase din literatura de
specialitate, dar care pot avea arii suprapuse de studiu [130]:
1. tribochimia este o ramură a chimiei care se ocupă de reacţiile chimice care
au loc în zona de frecare şi determină modificări mecanice şi fizico-chimice ale
straturilor superficiale ale perechii de triboelemente;
2. tribochimia este o ramură a chimiei care se ocupă de modificările chimice
şi fizico-chimice ale corpurilor datorită influenţei energiei mecanice.
1.1.3. Importanţa economică a tribologiei.

Dacă se iau în considerare economiile posibile care se pot obţine prin apli-
carea cercetărilor de frecare, uzură şi ungere, în sistemele tehnice, tribologia repre-
zintă obiect de interes atât în faza de proiectare, cât şi în cea de exploatare a
sistemelor.
Costul enorm al deficienţelor cu caracter tribologic este, în principal,
cauzat de cantitatea mare de energie şi de pierderile de material ce apar în cazul
oricărui sistem în funcţiune. Astfel, neglijarea problemelor cu cauze tribologice
poate compromite menţinerea pe piaţă, ciclul de viaţă al produselor, încrederea
clienţilor în firma respectivă.
De exemplu, acum 200 de ani, Jacobs Rowe sugera că prin aplicarea
rulmenţilor la căruţe, s-ar putea înjumătăţi numărul cailor necesari pentru toate
căruţele şi carele din Anglia medievală. Cum numărul total de cai, estimaţi a fi
implicaţi în această formă de transport, era la acea vreme, de circa 40.000, costurile
16
potenţial economisite cu îngrijirea cailor reprezentau aproximativ un milion de lire

pe an, la preţurile de la începutul secolului 18 [313].
În 1966 Peter Jost a estimat că aplicarea principiilor de bază ale tribologiei
ar determina, pentru economia Marii Britanii, o scădere a cheltuielilor cu
aproximativ 515 milioane de lire sterline/an, la valoarea din 1965. Un raport
similar, publicat în Germania de Vest în 1976, a relevat că pierderile economice
cauzate de frecare şi uzură, se ridică la aproximativ 10 miliarde de mărci pe an, la
valoarea din 1975, ceea ce era echivalent cu 1% din produsul naţional brut.
Aproximativ 50% din aceste pierderi s-au datorat uzurii abrazive. În SUA,
îmbunătăţirile tribologice la autovehicule ar putea salva circa 18,6% din energia
totală consumată anual, ceea ce reprezintă echivalentul a aproximativ 14,3 miliarde
de dolari pe an. În Marea Britanie aplicarea principiilor şi practicilor tribologice ar
putea micşora costul energiei naţionale cu aproximativ 468 până la 700 milioane
lire sterline/an. Economia care s-ar face prin aplicarea studiilor de tribologie este
atât de mare încât în multe ţări din lume au fost stabilite programe tribologice de
către organizaţii industriale şi guvernamentale.
Unele din aceste îmbunătăţiri sunt atât de radicale, încât se poate schimba
întregul design dar şi tot procesul tehnologic al produsului. Un exemplu clasic îl
reprezintă motorul adiabatic. Principiul acestei realizări constă în renunţarea la
uleiul şi sistemul de lubrifiere, şi folosirea unui material uscat auto-lubrifiant. Dacă
motorul poate lucra adiabatic la temperaturi înalte, căldura îndepărtată anterior de
către radiatorul acum depăşit moral, poate fi transformată în lucru mecanic. Rezul-
tatul ar fi construirea unui motor uşor, ceea ce ar duce la o economisire
considerabilă de combustibili, uleiuri şi reducerea costurilor de producţie a
vehiculelor.
Alte exemple de inovaţii cu soluţii date de tribologie, includ cuţite cu
suprafeţe tratate pentru tunderea oilor, scule cu suprafaţa dură pentru excavarea
solului, tuburi de polietilenă pentru reziduurile de cărbuni şi aliaje de titan cu
implant ionic pentru proteze ortopedice [313].
Din experienţa mai multor ţări rezultă că o parte destul de importantă din
efectele economice semnalate provin din corectarea anumitor erori de proiectare şi
execuţie sau a celor de exploatare şi întreţinere. La fel de importantă este şi
constatarea că cel puţin jumătate din efectele economice se pot obţine fără noi
cercetări, numai prin aplicarea cu perseverenţă a cunoştinţelor moderne de
tribologie.
Aplicarea cunoştinţelor de tribologie a produs importante economii şi în
România. Astfel, în [2, 3] se arată că la nivelul anului 1975 s-au economisit zeci de
milioane de lei, doar prin utilizarea fontei modificate, cu conţinut mare de fosfor, la
saboţii vagoanelor de cale ferată şi prin utilizarea plăcuţelor de frână din materiale
compozite pentru autoturisme şi vehicule feroviare.
Exemplele ar putea continua şi acestea justifică pe deplin că tribologiei
trebuie să i se acorde o atenţie deosebită pe viitor.
17
1.2. FENOMENE ŞI PROCESE TRIBOLOGICE. CONSIDERAŢII

GENERALE.
Într-un tribosistem, au loc simultan un număr mare de fenomene şi procese.
Fig. 1.4 prezintă sugestiv zona de contact dintre două triboelemente, ambele din
materiale metalice [129]. În această figură este schiţată secţiunea unei cuple de
frecare împreună cu lubrifiantul şi se specifică procesele care pot avea loc. Acestea
depind de proprietăţile elementelor tribosistemului – a celor două elemente solide
în contact, a elementului intermediar de ungere şi a mediului înconjurător.
1. materialul de bază;
2. zona deformaţiilor elastice
(~50…300 μm);
3. zona deformaţiilor plastice
(~10 μm);
4. zona cu modificări structurale
(~2…5 μm);
5. stratul de reacţie chimică (oxizi)
(~0,01…1 μm);
6. straturile de adsorbţie fizică şi
chimică ale lubrifiantului
(~10…50 nm);
7. strat limită al cristalelor lichide
(~0,01…0,10 μm);
8. pelicula de lubrifiant (aici de tip
hidrodinamic)
(~5…300 μm).
Fig. 1.4 - Zona de contact între două

triboelemente.
La începutul cercetărilor asupra lubrifierii, au fost studiate şi descrise
fenomenele şi procesele care au loc în regim hidrodinamic.
Presiunile înalte care acţionează în pelicula de lubrifiant provoacă creşterea
vâscozităţii lui, astfel încât în microzonele de contact pot apărea presiuni suficient
de mari pentru trecerea acestuia din starea lichidă în starea solidă. Presiuni mari
apar şi în zonele de contact ale asperităţilor, când se deplasează una faţă de
cealaltă. S-a stabilit că viteza de deplasare a asperităţilor este mai mare decât viteza
18
de solidificare a fluidului, şi ca urmare a acestui fapt, uleiul, în mod practic, nu

poate trece în starea solidă. Acest lucru a fost confirmat experimental de Jacobson,
citat în [129]. La presiunea de 12.000 MPa uleiul se solidifică în 9 s, iar la
presiunea de 20.000 MPa în 5,2 s. În cazul unei presiuni mai mari decât presiunea
de solidificare, intensitatea solidificării creşte proporţional cu creşterea presiunii. În
cazul presiunii de 20.000 MPa şi a unei vitezei relative de 15 m/s în zona de
contact cu lăţimea de 1 mm, uleiul se solidifică în 90% din volumul zonei. La
rulmenţi, în cazul condiţiilor normale de lucru, în zona contactului tribologic, uleiul
se solidifică. Acest lucru este caracteristic îndeosebi pentru uleiurile cu vâscozitate
înaltă, care se solidifică în mai puţin de 5 s la o presiune sub 400 MPa [129].
Astăzi de mare interes sunt lucrările privind reologia peliculelor foarte
subţiri ale substanţelor organice (de ulei sau polimerice) în contact cu un corp
solid, atunci când sunt supuse frecării.
Un fenomen reologic interesant în zona frecării îl reprezintă transferul
uleiului spre zonele cu temperatură ridicată, adică spre neregularităţile şi micro-
neregularităţile pe care se produce o cantitate mai mare de căldură. Acţiunea
temperaturii şi în special a gradientului termic este considerabil mai mare decât a
forţelor de gravitaţie şi a forţei centrifuge, exercitate asupra fluidului aflat între
suprafeţele elementelor tribologice. Chiar şi în cazul unei cantităţi mici de ulei,
deplasarea fluidului în zonele de temperatură ridicată asigură crearea unei pelicule
portante, care acţionează împotriva gripării în timpul funcţionării [129].
Pelicula de ulei dintre suprafeţele pieselor conjugate previne transmiterea
locală a forţelor prin vârfurile neregularităţilor de suprafaţă şi reduce tensiunile
maxime de contact, jucând rolul de „pernă” între corpurile solide. Uleiul conţine
substanţe active de suprafaţă (SAS), care formează pe corpurile solide pelicule de
protecţie care se distrug, dar se şi regenerează în acelaşi timp. Această peliculă
limită îmbunătăţeşte procesul de frecare, reducând adâncimea acţiunii termice care
provoacă transformările structurale ale materialelor metalice în special, fapt
confirmat prin studiul distribuţiei microdurităţii în straturile superficiale subţiri.
1.3. ADEZIUNEA.
Fenomenele de adeziune au o mare importanţă în procesele tribologice,
pentru că acestea reprezintă sursa unei părţi importante a rezistenţei la frecare, în
special în cazul celei uscate.
Toate corpurile solide şi lichide au un câmp superficial de forţe, care
produc forţe de adeziune. Totuşi, sunt unele corpuri care, la contactul reciproc, au
proprietăţi slabe de adeziune. Până în prezent nu există o explicaţie raţională a
acestui fenomen. Se presupune că o mare importanţă pentru fenomenele de
adeziune o au conformitatea formei geometrice şi dispunerea atomilor şi ionilor –
aceştia fiind generatorii încărcărilor electrostatice superficiale. În cazul
neconformităţii suprafeţelor de contact adeziunea nu are loc. La adeziunea
polimerilor, un rol important se atribuie existenţei grupărilor polare. Moleculele cu
structură polară sunt supuse unui fenomen puternic de prindere prin adeziune, în
19
special dacă şi substratul are grupări cu polaritate contrară, cum este cazul
materialelor metalice [129].
Practic forţele Van de Waals dispar la o distanţă de 1-2 nm, de aceea
pentru prinderea prin adeziune este necesară apropierea corespunzătoare a
suprafeţelor. Pentru obţinerea unei suprafeţe efective mari de contact se foloseşte
lustruirea şi lepuirea. Afară de acţiunea electrostatică dintre molecule, mai există
acţiunea electrodinamică.
La contactul corpurilor solide adeziunea poate să existe numai în
microzonele de contact efectiv. Creşterea importantă a adeziunii se obţine prin
introducerea între suprafeţele în contact a unui lichid (de ungere), pentru că acesta
duce la creşterea suprafeţei efective de contact, dacă bineînţeles lichidul umezeşte
ambele suprafeţe ale corpurilor solide. Ca exemplu se poate menţiona prinderea a
două plăci din sticlă umezite.
Nu există o explicaţie general admisă a adeziunii, dar în literatura de
specialitate sunt date câteva teorii. Explicaţia adeziunii prin acţiunea forţelor
moleculare reprezintă un aspect al a teoriei adeziunii [129].
Dereaghin a elaborat teoria electrică a adeziunii. Bazându-se pe rezultatele
obţinute la ruperea corpurilor prinse, el a stabilit că forţele intermoleculare
acţionează la o distanţă mai mică de 2 nm, pe când atracţia s-a observat la o
distanţă de până la 1000 nm. Astfel, în afară de forţele intermoleculare, un rol
important în procesul de adeziune îl are stratul electric dublu care se formează la
atingerea dintre cele două corpuri. La prinderea prin adeziune a polimerilor care au
grupări polare, stratul electric dublu apare ca rezultat al funcţionării mecanismului
de donare – acceptare de electroni.
La ruperea prinderii dispar sarcinile electrice ca urmare a efectului de tunel
şi a emisiei de electroni, a scurgerii sarcinilor din cauza conductibilităţii electrice a
fiecărei suprafeţe şi a descărcărilor electrice în gazul adiacent suprafeţelor.
Teoria adsorbţiei şi cea electrică nu se exclud una pe cealaltă, teoria
electrică indicând doar sursa suplimentară a forţelor de adeziune. Parks [129] a
elaborat teoria adeziunii prin recristalizare, care poate fi aplicată corpurilor
cristaline şi în special metalelor. Contactului nemijlocit şi prinderii prin adeziune a
metalelor li se opun peliculele de oxizi de pe suprafeţele metalelor şi orientarea
diferită a grăunţilor cristalini din cauza prelucrării suprafeţei. La o temperatură
înaltă (diferită, funcţie de materialele metalice implicate) are loc migrarea atomilor
unui metal în altul prin peliculele de oxid, cu formarea de cristale comune care
unesc ambele corpuri. Această teorie este valabilă doar pentru corpurile cristaline şi
nu explică adeziunea la temperatura mediului înconjurător, când recristalizarea este
puţin probabilă.
Teoria energetică a adeziunii a lui Semenov se bazează pe mişcarea
atomilor cu o stare energetică ridicată [129]. Pentru prinderea prin adeziune este
necesară trecerea atomilor dintr-un corp metalic în altul. Ieşirea atomului din
reţeaua sa cristalină este legată de depăşirea pragului energetic care depinde de
energia legăturii specifice reţelei cristaline date. Drept rezultat al trecerii atomilor
20
unui corp în reţeaua cristalină a altuia, între atomii ambelor corpuri se formează
legături metalice care leagă şi suprafeţele.
La studiul prinderii prin adeziune a polimerilor şi a proceselor de lipire,
teoriile existente s-au dovedit parţial nesatisfăcătoare. A fost propusă teoria
adeziunii prin difuziune. Conform acestei teorii, moleculele polimerilor care sunt în
contact, difuzează în straturile superficiale, formând o peliculă de trecere, cu
compoziţie mixtă, care lipeşte ambii polimeri [129].
Este destul de greu să se explice difuziunea moleculelor în timpul prinderii
prin adeziune a polimerului, cu metalul sau cu sticla. Totuşi, experimental s-a
constatat difuziunea metalelor prin formarea de faze intermetalice de adeziune, atât
în condiţii statice, cât şi în condiţii dinamice.
Fenomenul adeziunii poate fi una dintre cauzele mişcării sacadate în
procesul frecării de alunecare (stick-slip). Condiţia obligatorie a apariţiei mişcării
sacadate este un coeficient mai mare al frecării de repaus decât coeficientul de
frecare la alunecare, precum şi viteza relativă mică şi sarcinile mari. În timpul
mişcării sacadate a elementelor contactului tribologic apar oscilaţii şi vibraţii care,
deseori, se transmit în întregime maşinii.
1.4. ADSORBŢIA LUBRIFIANTULUI LA SUPRAFEŢELE

CORPURILOR SOLIDE.
În sens tribologic, adsorbţia însumează totalitatea proceselor fizico-chimice
şi mecanice, de fixare a unor molecule din lubrifiant la suprafeţele corpurilor solide
sub influenţa mişcării, sarcinilor şi a factorilor de mediu.
Lubrifierea care apare la temperaturi normale şi relativ scăzute şi forţe mari
este de o importanţă practică majoră, fiind cunoscută, în general, ca “lubrifierea
de adsorbţie”. Aceasta este eficientă la presiuni de contact de până la 1 GPa şi la
temperaturi ale suprafeţelor relativ scăzute de 100…150C.
Lubrifierea prin adsorbţie se deosebeşte de lubrifierea hidrodinamică, EHD
şi chiar de stratul vâscos, prin faptul că suprafeţele opuse, aflate în contact, nu sunt
separate decât de un strat subţire de fluid şi nu de o peliculă fluidă relativ groasă şi
continuă. Un strat mono-molecular separă suprafeţele aflate în contact, iar acesta
este atât de subţire încât mecanica asperităţilor în contact este similară cu cea a
suprafeţelor uscate în contact. Acest strat mono-molecular se formează prin
adsorbţia lubrifiantului, sau, mai precis a anumitor aditivi şi/sau molecule din
lubrifiant pe suprafeţele de lucru. Efectul de lubrifiere (sau de reducere a frecării)
este cauzat de formarea unei interfeţe între suprafeţele opuse, caracterizată printr-o
rezistenţă scăzută la forfecare.
Pe lângă moleculele nepolare ale hidrocarburilor, care se polarizează
numai sub influenţa unui câmp electric, mai există unele care conţin aşa-numitele
părţi active (sau grupări) şi care sunt permanent polarizate (de exemplu, grăsimile
animale şi vegetale). Acestea se numesc molecule polare sau bipolare şi existenţa
lor se explică prin repartizarea inegală a sarcinilor electrice în moleculă, care
provin din intrarea unui atom de oxigen în compoziţia grăsimilor, sau a unui atom
21
de sulf, clor, fosfor etc., în combinaţii activate artificial. Măsura polarizării lor este
dipolmomentul, o mărime vectorială proporţională cu forţele exercitate de sarcinile
electrice şi distanţa dintre ele.
În lipsa unui câmp electric exterior, la molecula nepolară punctele de
aplicaţie a sarcinilor electrice coincid, aceasta fiind simetrică din punct de vedere
electric, în timp ce moleculele polare sunt electric nesimetrice.
În moleculele electric simetrice, ca de exemplu metanul, tetraclorura de
carbon, bioxidul de carbon, disulfura de carbon, acetilena, etilena, benzenul,
difenilul, ciclohexanul, decalina (decahidronaftalina), dipolmomentul este nul.
Moleculele electric asimetrice au un dipolmoment nenul şi acesta este cu atât mai
mare, cu cât punctele de aplicaţie ale sarcinilor, pozitive şi negative, sunt mai
îndepărtate unul de celălalt.
Moleculele polare se asociază astfel încât momentul lor total să fie mai mic
decât momentul fiecărei molecule, ca urmare a atracţiei sarcinilor opuse şi
neutralizării lor.
Moleculele polare au tendinţa de a fi atrase de câmpurile de forţă ale
suprafeţelor metalice printr-un proces de adsorbţie. De aici importanţa lor în ceea
ce priveşte aderenţa la materiale metalice, necesară în procesul de ungere.
Adsorbindu-se la suprafaţa metalică, moleculele active se „lipesc” de metal prin
grupările lor polare, iar lanţurile nepolare de hidrocarburi dau naştere la o suprafaţă
nouă, care, ca urmare a flexibilităţii şi mobilităţii ei foarte mari, este mult mai
netedă, frecarea fiind astfel foarte redusă. Frecarea se produce, deci, numai între
suprafeţele formate din părţile nepolare ale moleculelor, ale căror câmpuri sunt
slabe şi de aceea rezistenţa la mişcare este redusă.
Moleculele organice polare precum acizii graşi şi alcoolii, sunt adsorbiţi pe
suprafeţele metalice şi sunt greu de îndepărtat. De mult timp se cunoaşte rolul
acestor substanţe în lubrifiere [171, 312, 313].
Cauza pentru care o suprafaţă metalică rămâne uleioasă şi alunecoasă după
ce a venit în contact cu o substanţă grasă, o reprezintă adsorbţia, iar suprafaţa va
rămâne uleioasă chiar şi după o ştergere viguroasă cu o cârpă uscată. Adsorbţia
moleculelor organice polare pe o suprafaţă metalică produce o frecare scăzută
pentru că mişcarea va avea loc între straturile mono-moleculare, adsorbite pe
suprafeţele solide (fig. 1.5).
Polaritatea adsorbitului este esenţială în mecanismul de lubrifiere şi
înseamnă că o moleculă este asimetrică din punct de vedere al câmpului electric şi
cu o afinitate chimică diferită la capete. De exemplu, un capăt al moleculei unui
acid gras, care conţine gruparea carboxil, -COOH-, este puternic atras de suprafaţa
metalică, în timp ce celălalt capăt care conţine gruparea alchil, -CH3-, este respins
de aproape oricare altă substanţă.
Adsorbţia puternică face ca fiecare loc liber de pe o suprafaţă să fie ocupat
de o moleculă orientată de acid gras, generându-se astfel o peliculă densă şi
rezistentă. Respingerile slabe sau legăturile slabe dintre grupările alchil asigură o
rezistenţă relativ scăzută la forfecare.
22
Fig. 1.5 - Straturi mono-moleculare cu frecare redusă, ale moleculelor

organice polare adsorbite pe suprafeţele metalice.
Stratul adsorbit are o valoare mică pentru limita de curgere la forfecare şi

efortul de forfecare,  , necesar deplasării pe acest strat este şi el mic. Raportul
 / p y va tinde spre 1 la valori mici ale efortului de forfecare, deci coeficientul de
frecare va fi mai mic în comparaţie cu cel obţinut pe aceleaşi suprafeţe metalice,
dar fără straturi adsorbite. p y este limita de curgere în miezul materialului. Acesta
este modelul lubrifierii prin adsorbţie, postulat mai întâi de către Hardy şi
Doubleday şi mai târziu de către Bowden şi Tabor [33, 34]. Acizii graşi sunt
eficienţi mai ales datorită polarităţii lor puternice, dar şi alte componente organice,
precum alcoolii şi aminele, au o polaritate suficientă pentru a fi folosite practic.
Din punctul de vedere al procesului de realizare a fixării moleculelor,
adsorbţia poate fi împărţită în două categorii de bază: fizisorbţia şi chemisorbţia.
Ultima apare de obicei la temperaturi mai înalte decât prima şi este mai utilă ca
mecanism de lubrifiere în aplicaţiile practice din cauza stabilităţii straturilor
adsorbite.
Fizisorbţia este definită ca un proces de orientare şi ataşare a moleculelor
unui fluid la un substrat solid, legăturile fiind realizate şi distruse pe principiile
fizicii moleculare, fără a modifica structura chimică a substratului şi a moleculelor
adsorbite. Procesul este preponderent reversibil.
Chemisorbţia este un proces rareori reversibil, de ataşare a moleculelor
unui fluid la un substrat solid prin reacţii chimice induse de structura chimică, atât
a moleculelor fluidului, cât şi a componentelor stratului solid, dar şi de condiţiile
de lucru, în special de temperatură.
Există o serie de criterii calitative pentru diferenţierea tipului de absorbţie.
Totuşi, nici unul din aceste criterii nu este suficient pentru a face distincţie între
23
fizisorbţie şi chemosorbţie în orice aplicaţie practică. Există cazuri când tipul

adsorbţiei rămâne nedefinit, specialiştii referindu-se la acesta ca fiind mixt.
Un prim criteriu de diferenţiere a mecanismului de adsorbţie este valoarea
căldurii de adsorbţie. Legăturile chimice fiind mai puternice decât cele fizice, şi
căldura de chemisorbţie va fi mai mare decât căldura de adsorbţie prin mecanisme
fizice. Pentru adsorbţia fizică ar fi caracteristice valori între 1.000…2.000 cal/mol,
iar pentru chemosorbţie valori între 10.000…100.000 cal/mol. Cu toate acestea, au
putut fi puse în evidenţă şi cazuri de chemisorbţie cu un aport termic de numai
3.000 cal/mol 129.
Un alt criteriu de diferenţiere între cele două tipuri de adsorbţie este şi
intervalul de temperatură în care este posibil procesul. Spre deosebire de adsorbţia
fizică, chemosorbţia poate avea loc şi la temperaturi mult mai mari decât punctul
de fierbere al adsorbitului. Mai exact spus, dacă adsorbţia care are loc la o anumită
temperatură şi presiune p, temperatură la care presiunea vaporilor saturaţi este po ,
atunci adsorbţia fizică nu are loc, în general, până când raportul p / po nu atinge
valoarea 0,01. Acest criteriu nu poate fi considerat absolut deoarece în cazul celor
mai mulţi adsorbanţi activi, în special a celor cu structură poroasă fină, se pot
adsorbi gaze şi vapori chiar şi la valori ale raportului p / po  10 8 .
O altă deosebire între cele două tipuri de adsorbţie este grosimea stratului
adsorbit. În timp ce stratul chemisorbit este totdeauna monomolecular, straturile
adsorbite fizic pot fi monomoleculare sau polimoleculare.
1.4.1. Fizisorbţia.
Fizisorbţia sau adsorbţia fizică este o formă a adsorbţiei în care moleculele
adsorbitului pot fi ataşate sau detaşate de o suprafaţă, fără modificări ireversibile
ale suprafeţelor sau adsorbitului. Majoritatea lichidelor şi gazelor se adsorb fizic la
majoritatea suprafeţelor solide, dar aproape întotdeauna există o limită superioară a
temperaturii peste care procesul nu mai are loc, denumită temperatură de tranziţie,
limită dependentă de structura moleculară a adsorbitului dar şi de condiţiile de
lucru, cum ar fi viteza şi sarcina. Într-un proces de fizisorbţie, legăturile Van der
Waals sau forţele de dispersie asigură legăturile între substrat şi adsorbit (fig. 1.6).
În cazul adsorbţiei fizice nu există schimb de electroni între moleculele
adsorbitului şi stratul superficial [313].
Fig.1.6 - Schematizarea procesului de fizisorbţie.

24
Fig.1.7 - Topirea peliculelor adsorbite.
Un strat ordonat al adsorbitului este ideal pentru eficacitatea lubrifierii prin

adsorbţie. Atunci când se depăşeşte punctul de topire al absorbitului, această ordine
se pierde şi pelicula adsorbită nu mai are rolul de strat lubrifiat, aşa cum se arată în
fig. 1.7. Există, deci, o temperatură critică peste care stratul adsorbit fizic nu se mai
formează, şi care nu depinde numai de proprietăţile fizice ale absorbitului, cum este
temperatura de topire, ci şi de natura substratului.
1.4.2. Chemisorbţia.
Chemisorbţia sau adsorbţia chimică este o formă ireversibilă sau parţial
ireversibilă, care implică legături chimice între adsorbit şi substratul solid (fig. 1.8).
Fig. 1.8 - Mecanismul chemisorbţiei.
Deoarece cele mai comune metale (de exemplu, fierul) sunt reactive,
această formă a adsorbţiei are o mare importanţă practică. Rezistenţa legăturii
chimice dintre adsorbit şi stratul superficial (substrat) determină temperatura de
tranziţie la frecare, şi depinde de reactivitatea materialului substratului solid
(tabelul 1.1) [33].
Temperatura de tranziţie la frecare este temperatura la care începe fixarea
chimică a moleculelor şi, deci, reducerea frecării. Având în vedere distribuţia
lungimilor moleculare ale adsorbitului, poate exista un anumit interval de
temperatură în care are loc fixarea acestuia de substrat.
25
Frecarea unor materiale cu reactivităţi diferite, lubrifiate cu acidul lauric

Tabelul 1.1
Coeficientul de Temperatura % acid de Tipul de alunecare la
Materialul frecare la 20ºC de tranziţie, ºC reacţie* 20ºC
Zinc 0,04 94 10,0 Uniformă
Cadmiu 0,05 103 9,3 Uniformă
Cupru 0,08 97 4,6 Uniformă
Magneziu 0,08 80 Urme Uniformă
Platină 0,25 20 0,0 Intermitentă
Nichel 0,28 20 0,0 Intermitentă
Aluminiu 0,30 20 0,0 Intermitentă
Crom 0,34 20 Urme Intermitentă
Sticlă 0,3…0,4 20 0,0 Intermitentă (neregulată)
Argint 0,55 20 0,0 Intermitentă (pronunţată)
*Cantitatea estimată de acid, implicată în reacţia ce presupune formarea unei sări normale.
Din tabelul 1.1 se observă că zincul, cadmiul, cuprul şi magneziul sunt

comparativ bine lubrifiate de acidul lauric, având coeficienţi scăzuţi de frecare şi
temperaturi mari de tranziţie. Caracteristica comună a acestor materiale este aceea
că o parte din acidul lauric a fost ireversibil adsorbit la suprafaţa metalică, chiar
dacă magneziul indică o reactivitate anormal de scăzută în acest test. Pe altă parte,
metalele inerte ca platina şi argintul au coeficienţii de frecare mari şi temperaturi
de tranziţie mici. Sticla, care este virtual inertă, este de asemenea slab lubrifiată de
acidul lauric. Nu s-a constatat însă o retenţie permanentă a acidului lauric pe
platină, argint sau sticlă.
Alte metale precum nichelul, aluminiul şi cromul au, de asemenea,
coeficientul de frecare mare, respectiv o retenţie slabă a acidului lauric. Motivele
pentru care reactivitatea este scăzută la aceste metale sunt încă neclare [313].
O diferenţă majoră dintre chemisorbţie şi fizisorbţie este aceea că
peliculele adsorbite chimic sunt, cel puţin în parte, legate ireversibil de stratul
superficial. Chiar spălate cu solvenţi puternici care îndepărtează peliculele fixate
fizic, cele adsorbite chimic nu sunt înlăturate. Experimental s-a constatat că, deşi o
parte din acidul stearic a fost îndepărtată prin solvenţi puternici, întotdeauna
rămâne o anumită cantitate minimă (38%) sub forma unui monostrat adsorbit, cu
reţea compactă. Totuşi, nu toate substanţele adsorbite sunt suficient de reactive
pentru a iniţia chemisorbţia. Un alcool cu lanţ molecular lung nu a prezentat nici o
retenţie, nici măcar la metalele mai active din punct de vedere chimic [33], în timp
ce acidul stearic prezintă o retenţie permanentă la acest tip de metale (cum ar fi
zincul şi cadmiul), dar nu şi la metalele nobile ca platina şi aurul.
1.4.3. Influenţa structurii moleculare a lubrifiantului asupra lubrifierii

prin adsorbţie.
Structura moleculară sau forma adsorbitului influenţează foarte mult
eficienţa lubrifierii. Pe lângă cerinţele necesare de bază (ca moleculele de adsorbţie
26
să fie polare) pentru atracţia la o suprafaţă metalică, forma moleculei trebuie să

uşureze formarea monostraturilor cu reţea compactă. Numai moleculele liniare sunt
potrivite în acest scop. Deşi adsorbiţii se pot caracteriza prin molecule cu mărimi
diferite (fig. 1.9), dimensiunea unei molecule este critică pentru procesul de
adsorbţie. De exemplu, s-a descoperit că temperatura de tranziţie la frecare a
acizilor graşi creşte o dată cu creşterea masei lor moleculare [34]. Important pentru
a asigura eficienţa lubrifierii prin adsorbţie este existenţa unei lungimi moleculare
minime critice a lanţului acizilor graşi.
Fig. 1.9 - Lungimea minimă eficientă pentru procesul de adsorbţie a lanţului

molecular a unui acid gras. Acidul stearic este un aditiv des întâlnit în uleiuri.
S-a constatat că această lungime minimă necesară este n  9 pentru acidul

pelargonic, n fiind numărul atomilor de carbon din moleculă. O creştere a lui n de
la 9 la 18 (în cazul acidului stearic) determină o creştere a temperaturii de tranziţie
a frecării cu aproape 40C. Acizii graşi cu lanţuri moleculare scurte, adică n  8 ,
nu au proprietăţi bune de lubrifiere.
Efectul lungimii lanţului molecular asupra lubrifierii poate fi explicat prin
legăturile relativ slabe dintre grupările CH2 ale moleculelor adiacente de acid gras,
în comparaţie cu legătura de la baza peliculei fluide, aşa cum este ilustrat în fig.
1.10. Se pare că pentru a se asigura rezistenţa monostratului adsorbit este necesar
un număr suficient de mare de perechi CH3.
Influenţa lungimii lanţului molecular este puternică. Astfel, alcoolul cu
n  18 folosit în contact cu oţelul, asigură un coeficient de frecare mai scăzut
decât acidul gras cu n  12 , chiar dacă acizii graşi au o atracţie mult mai puternică
la metale [313].
Deviaţiile de la forma moleculară liniară ideală provoacă degradarea severă a
proprietăţilor de lubrifiere ale unui adsorbant. De exemplu, diferenţele dintre
caracteristicile de frecare devin clar vizibile în cazul diferiţilor izomeri ai
octadecanolului, care pot avea configuraţii moleculare liniare, dar şi ramificate. Acest
efect este ilustrat în fig. 1.11, prin coeficienţii de frecare ai unei bile de oţel
deplasându-se pe o placă de oţel, lubrifiate cu acid stearic şi izostearic, de diferite
concentraţii, în ulei parafinic.
27
Fig. 1.10 - Legăturile dintre moleculele acidului gras şi substrat, necesare pentru
a asigura rezistenţa monostratului adsorbit.
Fig. 1.11 - Efectul concentraţiei acidului stearic şi izostearic în uleiul parafinic,

asupra coeficientului de frecare.
Diferenţa dintre formele moleculare ale acidului stearic şi cel izostearic

este că cel din urmă are lanţul format din 17 atomi principali de carbon cu o
singură ramificaţie laterală, în timp ce acidul stearic are lanţul molecular format din
18 atomi principali de carbon. Această „mică” diferenţă determină aproape
triplarea coeficientului de frecare dintre suprafeţele metalice testate, fără altă
modificare a condiţiilor de testare. Modelul efectului probabil al izomerismului
ramificat este ilustrat în fig. 1.12.
28
Fig.1.12 - Structura peliculei adsorbite, formată din molecule liniare simple (a) şi
din molecule ramificate lateral (b).
Forma ramificată a lanţului molecular are două efecte dăunătoare:

- acoperirea completă a suprafeţei este dificil de realizat şi de aceea creşte
probabilitatea contactului metalic;
- între suprafeţele adsorbite există o zonă adâncă de interacţiune, permiţând
legături puternice între peliculele adsorbite pe fiecare corp solid, ceea ce duce la
coeficienţi mari de frecare.
Deşi se presupune că acizii graşi sunt printre lubrifianţii cu adsorbţia cea
mai eficientă, există şi alte substanţe organice, cum ar fi aminele, care sunt destul
de des folosite ca aditivi de lubrifiere, pentru a reduce frecarea.
Fig.1.13 - Structura unui monostrat silanic adsorbit, rezultat dintr-un lubrifiant, şi

având durabilitatea net superioară acizilor graşi.
Au fost testate şi hidrocarburile care conţin grupări cu siliciu şi oxigen.

Aceste componente sunt cunoscute în literatură ca „silani” (de notat că această
29
denumire poate fi confundată cu un întreg grup de componenţi). S-a constatat că

sub alunecări repetate durabilitatea monostraturilor formate de silani a fost mult
superioară altor lubrifianţi de adsorbţie. În fig. 1.13 este dată structura unui
monostrat al unui component silanic tipic 313.
Diferenţa majoră dintre monostraturile silanului şi cele ale acidului gras
constă în legarea laterală dintre moleculele cu siliciu, posibilă datorită legăturiilor
dintre atomii adiacenţi de oxigen şi siliciu. Îndepărtarea moleculelor individuale,
care creează găuri în peliculă este prevenită de legăturile laterale puternice, astfel
încât monostratul poate susţine cel puţin 10.000 de cicluri de alunecare fără nici o
creştere a frecării. Monostratul acidului stearic, în aceleaşi condiţii, cedează după
100 de cicluri. Fig. 1.14 prezintă schematic un adsorbant cu structura modificată.
Fig.1.14 - Structura unui acid gras (a) şi a unei substanţe

cu polimerizare laterală (b).
S-a descoperit că un grup hidroxil, adiţionat lanţului acidului gras, creează

posibilitatea polimerizării laterale a peliculei de adsorbant, la concentraţii mari ale
aditivilor, ceea ce duce la reducerea semnificativă a frecării.
Multe dintre cunoştinţele actuale despre peliculele adsorbite sunt încă
provizorii. Deşi formele efective ale adsorbţiei se cunosc, acestea pot fi oricând
completate de noi cercetări.
1.5. TENSIUNEA SUPERFICIALĂ.

O proprietate generală a suprafeţei unui lichid sau solid este tensiunea
superficială. Iniţial această noţiune a fost folosită pentru a explica tendinţa de
contracţie a suprafeţei unui lichid. Tensiunea superficială tinde să micşoreze
suprafaţa liberă a unui lichid faţă de mediul înconjurător, şi să strângă lichidul
sub formă de picături. O picătură de lichid ia, în absenţa altor forţe, o formă
sferică ceea ce asigură o suprafaţă minimă pentru un volum dat.
Existenţa tensiunii superficiale este datorată situaţiei particulare a
moleculelor aflate pe suprafaţa de separaţie. Forţele de coeziune dintre moleculele
unui fluid sunt responsabile pentru acest fenomen cunoscut sub numele de tensiune
superficială. Moleculele de la suprafaţa lichidului nu mai sunt înconjurate din toate
părţile de alte molecule şi ele vor fi mai strâns „legate” comparativ cu cele situate
30
sub suprafaţa liberă a fluidului. Această coeziune formează la suprafaţa lichidului o

peliculă mai rezistentă decât cea a volumul fluidului de sub suprafaţă. Deci, este
mai uşor de mişcat un corp în interiorul unui lichid decât de deplasat spre exteriorul
lichidului prin pelicula superficială.
Tensiunea superficială se măsoară în dyn/cm sau N/m iar această unitate de
măsură reprezintă forţa necesară pentru a rupe o peliculă superficială pe lungimea
unitară (1 dyn/cm = 10-3N/m, 1 dyn = 10-5N). Tensiunea superficială poate fi legată
de energia peliculei superficiale pe unitatea de suprafaţă (de obicei se foloseşte ca
unitate erg/cm2). Iată câteva valori ale tensiunii superficiale pentru câteva fluide în
aer, la 20°C: apa are o tensiune superficială de 72,8 dyn/cm comparativ cu alcoolul
etilic care are 22,3 dyn/cm şi mercurul – 465 dyn/cm.
Tensiunea interfacială are aceeaşi semnificaţie dar la suprafaţa de separare
dintre două lichide nemiscibile, fiind importantă atunci când în tribosistem există
un alt fluid. Într-un amestec de fluide (cum este cazul emulsiilor), componentul mai
tensioactiv este adsorbit cu precădere pe suprafeţele metalice.
Se deosebesc: tensiunea superficială a unui lichid într-un gaz, tensiunea
superficială faţă de lichide nemiscibile, tensiunea superficială faţă de corpuri
solide (inclusiv metalice).
Studiile asupra împrăştierii lubrifiantului pe suprafaţa apei au arătat că
numai uleiurile ale căror molecule conţin grupe active (COOH, OH etc.), care în
mod obişnuit măresc solubilitatea uleiurilor în apă, formează o peliculă subţire la
suprafaţa apei. Aceasta se produce deoarece grupările active au afinitate pentru
apă, pe când lanţul unei hidrocarburi are tendinţa de a veni în contact cu lanţurile
de acelaşi gen. Astfel de molecule se orientează în aşa fel încât suprafaţa externă
este compusă din partea fără radicali liberi ai moleculei, iar toate grupările active
sunt îndreptate către suprafaţa apei. Radicalii carboxilici şi oxidrilici, având
afinităţi pentru apă, tind să se dizolve în ea, în timp ce lanţurile hidrocarbonice ale
moleculelor, împiedicând dizolvarea totală a moleculelor, le menţin la suprafaţă,
formând o peliculă nouă din lanţuri hidrocarbonice.
Analog orientării la suprafaţa apei se produce şi orientarea moleculelor
active la alte suprafeţe, în special la suprafeţele metalice ale elementelor de maşini
cu mişcare relativă.
Tensiunea superficială a uleiurilor minerale este de 0,030…0,035 N/m
(30…35 dyn/cm), valorile superioare corespunzând uleiurilor mai vâscoase.
Tensiunea superficială a uleiurilor vegetale şi grăsimilor animale este cuprinsă între
0,028…0,036 N/m (28…36 dyn/cm).
Tensiunea superficială a unui lichid scade semnificativ atunci când i se
adaugă o substanţă care are o tensiune superficială mai mică. Substanţele care
micşorează tensiunea superficială sunt totdeauna atrase către suprafaţa lichidului (a
uleiului), iar cele care au tendinţa de a mări tensiunea superficială sunt împinse
către interiorul fluidului. Substanţele care micşorează tensiunea superficială a
uleiurilor sunt săpunurile, acizii graşi, grafitul coloidal şi alte substanţe active. Din
31
punctul de vedere al frecării şi ungerii, tensiunea superficială cea mai interesantă

este aceea dintre lubrifiant şi suprafeţele metalice.
Un film lubrifiant se va forma pe metal cu atât mai uşor, cu cât tensiunea
superficială a lichidului va fi mai mică. Când tensiunea superficială este mai mare,
lichidul rămâne sub formă de picături şi nu udă suprafaţa (de exemplu apa, care pe
o suprafaţă metalică se strânge în picături). În schimb, lichidul care se întinde pe
metal are o tensiune superficială mică faţă de el însuşi şi, deci, putere mare de a
uda suprafaţa metalică. S-a încercat să se măsoare această valoare, însă rezultatele
practice actuale nu sunt concludente. Tensiunea superficială a uleiurilor nu explică
în totalitate onctuozitatea, deoarece, în afară de acest factor, la formarea şi
păstrarea filmului de lubrifiant pe suprafaţa metalică mai intervin şi alte fenomene
fizice şi fizico-chimice, dar şi factori externi, impuşi de funcţionare (sarcină,
viteză, temperatură).
1.6. UDAREA SUPRAFEŢEI.

La contactul între o suprafaţă solidă (sau lichidă) şi o suprafaţă lichidă pot
lua naştere trei situaţii deosebite determinate de valoarea unghiului de contact.
Unghiul de contact format între tangentele celor două suprafeţe într-un punct de
intersecţie (fig. 1.15) poate fi exprimat în funcţie de tensiunile superficiale ale
interfeţelor:
 s,g   s,l
cos   (1.1)
 l ,g
în care  s , g este tensiunea la interfaţa solid – gaz,  s ,l este tensiunea la interfaţa
solid – lichid iar  l , g este tensiunea superficială a lichidului în echilibru cu gazul
înconjurător. Relaţia se aplică pentru cazul 1  cos   1 .
Coeficientul de umectare este definit prin K w  cos . Umectarea este
  
perfectă pentru K w  1   0 o şi nu există umectare pentru K w  1   180 o . 
a) Forţele care acţionează asupra suprafeţei

unei picături de lichid pe o suprafaţă. b) Calitatea udării suprafeţelor.
Fig. 1.15 - Udarea suprafeţei.
32
 s,g   s,l
În cazul în care  1 are loc liofobia totală, iar pentru
 l ,g
 s,g   s,l
 1 are loc udarea totală sau etalarea. Cu alte cuvinte, etalarea intervine
 l ,g
atunci când energia de adeziune între fluid şi substratul solid este mai mare decât
coeziunea fluidului. Se consideră că o suprafaţă este umectată (sau liofilă)
dacă  < 900 şi neumectată (liofobă) dacă  > 900 .
Evaluarea unghiului de contact se foloseşte la studiul straturilor
monomoleculare. Starea filmului poate fi identificată prin efectul pe care filmul îl
exercită asupra unghiului de contact al unui lichid cu tensiune superficială mare.
Un astfel de lichid este iodura de metilen (   50,8 dyn/cm2 la 20oC), care prezintă
şi avantajul unei temperaturi de fierbere ridicate şi a unei vâscozităţi reduse.
Măsurarea unghiului de contact între picătura de fluid şi suprafaţa solidă se
poate face fie direct prin metoda picăturii, fie prin metoda plăcii înclinate, a
scufundării cilindrului etc. Pentru măsurători asupra suprafeţelor supuse frecării
mai indicată este metoda picăturii deoarece poate folosi şi suprafeţe solide de mici
dimensiuni.
Căldura de udare.
S-a încercat să se găsească o mărime a puterii de ungere, măsurându-se
căldura minimă ce se dezvoltă la udarea unei suprafeţe de către un lichid. S-a
observat că un lubrifiant bun udă praful de cupru de 7...10 ori mai puţin decât
grafitul, pe când un lubrifiant mai puţin bun udă praful metalic de cupru de 30 de
ori mai puţin decât grafitul pulbere.
S-a observat de asemenea că uleiurile distilate au o putere mai mare de
udare decât cele rafinate, în special cele rafinate cu solvenţi selectivi. Un adaos mic
de substanţă polară (oleină, naftol, naftilamină) creşte imediat puterea de udare.
1.7. ONCTUOZITATEA SAU PUTEREA DE UNGERE.

Proprietatea unui lubrifiant de a fii adsorbit pe o suprafaţă metalică şi
de orientare a moleculelor lui după direcţia de alunecare este denumită
onctuozitate şi uneori putere de:ungere.
Onctuozitatea unui lubrifiant depinde în mare măsură de capacitatea de
polarizare a moleculelor componente.
Toate încercările de determinare a onctuozităţii dau numai rezultate
parţiale. De aceea se obişnuieşte măsurarea frecării pentru determinarea puterii de
ungere. Dar şi aici rezultatele sunt influenţate de faptul că lubrifiantul nu este
singurul factor, intervenind compoziţia, natura şi calitatea prelucrării suprafeţelor,
viteza relativă de deplasare, presiunea de contact şi temperatura. În frecarea
semifluidă sau semiuscată, valoarea forţei de frecare este influenţată de stratul de
lubrifiant orientat la suprafaţa metalului şi de natura suprafeţelor metalice.
33
În frecarea fluidă, influenţa calităţii suprafeţelor metalice dispare aproape

complet, vâscozitatea lubrifiantului şi dependenţa acesteia de presiune şi
temperatură căpătând o mare importanţă.
În cazul frecării semifluide, pe suprafaţa metalică sunt zone active care
exercită unele forţe de adeziune; substanţele active din lubrifiant se leagă de
substrat în aceste zone active. Filmul va fi cu atât mai aderent, mai onctuos, cu cât
aceste substanţe sunt mai bine legate de suprafaţa metalică, dar şi cu cât sunt mai
bine legate între ele şi cu cât molecula lor este mai lungă. Simpla existenţă a
grupării polare COOH sau OH nu este suficientă pentru a avea o mai bună
onctuozitate, acestea trebuie să şi aparţină unor catene lungi. Acizii şi alcoolii
inferiori nu sunt buni lubrifianţi, pe când acizii graşi superiori şi unii alcooli
superiori sunt lubrifianţi prin excelenţă. Există şi alte substanţe care conţin clor,
sulf, fosfor şi care sunt active, legându-se bine de suprafeţele metalice, iar prin
catenele laterale ale hidrocarburilor întăresc filmul de lubrifiant adsorbit.
1.7.1. Substanţele active.

După unii specialişti [83, 126, 171], proprietatea de ungere a uleiurilor
minerale şi a unsorilor s-ar datora unor substanţe deosebit de active pe care le
conţin (uleiurile sintetice nu conţin asemenea substanţe, decât dacă sunt adăugate
în mod controlat). De exemplu, sulful legat natural în uleiurile minerale micşorează
frecarea, iar uleiurile grase şi acizii graşi sunt deosebit de onctuoşi. Pe de altă parte,
substanţele active, care măresc onctuozitatea, au uneori efecte chimice nedorite.
Astfel, prezenţa lor în uleiuri şi unsori micşorează rezistenţa la îmbătrânire
(unsorile rezistente la îmbătrânire nu sunt onctuoase). Rezultă că puterea de ungere
trebuie privită atât din punctul de vedere al onctuozităţii, cât şi din cel al rezistenţei
la îmbătrânire. Practicianul va face, prin selectarea unui lubrifiant, un compromis
între onctuozitate şi rezistenţa la îmbătrânire, acceptabil pentru aplicaţia respectivă.
1.7.2. Sferele polare de lubrifiant.

Unii autori au emis ipoteza că moleculele active ale unsorii, unindu-se prin
grupările lor active şi aşezându-se cu capetele moleculelor hidrocarburii spre
exterior, formează mici sfere, a căror acţiune seamănă cu acţiunea bilelor din
rulmenţi. Asemenea sfere se formează mai uşor în jurul particulelor fine de metal,
care se găsesc în lubrifiant în urma uzurii, îndepărtându-se astfel acţiunea abrazivă
a acestora [108].
Se presupune că moleculele active ale lubrifiantului, adsorbite pe
suprafeţele în frecare, formează suprafeţe noi, iar puterea de atracţie între acestea şi
suprafeţele sferelor fiind mică, duce la o reducere semnificativă a frecării. Se
presupune şi că mărirea zonei cu molecule active orientate este posibilă numai în
stare de repaus sau de mişcare foarte lentă. O dată ce creşte viteza de alunecare,
grosimea stratului orientat se reduce simţitor.
Moleculele mai îndepărtate de suprafeţele de frecare trec de la orientarea
normală la suprafaţă, la orientarea în sensul mişcării (aşa-zisa orientare de curent).
34
În acest caz, micşorarea frecării s-ar datora uşurinţei de alunecare a moleculelor

orientate în acelaşi sens.
În concluzie, onctuozitatea nu este proprietatea unui ulei sau a unei unsori,
ci a unor componente ale lor, componente care au tendinţa de a se orienta în special
în prezenţa suprafeţelor metalice. Efectul de orientare este o măsură pentru
onctuozitate şi acest efect este rezultanta mai multor factori: tensiunea superficială,
tendinţa de adsorbţie, udarea şi adeziunea la suprafeţele metalice.
35
CAPITOLUL 2
PROCESE DE FRECARE
2.1. CONSIDERAŢII GENERALE.

Frecarea este „un proces complex, de natură moleculară, mecanică şi ener-
getică, care are loc între suprafeţele de contact cu mişcare relativă” [ 256, 257].
Frecarea reprezintă „rezistenţa opusă mişcării relative a unui corp solid faţă
de altul, forţa de rezistenţă având sens opus mişcării” [364]. În standardul
românesc STAS 8069-871 frecarea este definită ca fiind „fenomenul care are loc
între două suprafeţe în contact, supuse concomitent la o forţă normală de apăsare
(N) şi la o forţă tangenţială (F), sau la un moment de frecare (M), care se opune
stării relative de mişcare”. În standardul german DIN 50323 frecarea este „o
interacţiune între ariile reale ale corpurilor în contact şi se opune mişcării relative”.
După [4], frecarea se defineşte ca fiind rezistenţa la mişcare, dezvoltată
atunci când un corp alunecă peste celălalt. Forţa rezistivă care acţionează în sens
opus mişcării se numeşte forţă de frecare. Mărimea forţei, necesară întreţinerii
alunecării dintre două corpuri este cunoscută ca valoare a forţei de frecare cinetică.
În general, frecarea cinetică este mai mică decât frecarea statică. Frecarea se poate
recunoaşte prin efectele pe care le produce şi poate fi percepută:
a) sub formă de forţe (forţe de frecare), care acţionează asupra corpurilor
care vin în contact în cursul unei mişcări liniare;
b) sub formă de momente (momente de frecare), care acţionează asupra
corpurilor care vin în contact în timpul mişcării de rotaţie;
c) ca proces în cursul căruia lucrul mecanic (lucrul mecanic de frecare sau
energia de frecare) este transformat în alte forme de energie (căldură, energie de
deformare etc.).
Practica experimentală este orientată, aproape exclusiv, asupra
determinării forţelor sau a momentelor de frecare, însă energia de frecare,
fundamentată ştiinţific, oferă într-o măsură mai bună posibilitatea evaluării
cantitative a diferitelor procese de frecare.
Frecarea este efectul unui proces de generare şi disipare a energiei, care
apare în transferul forţei de interacţiune de la un solid la altul, prin intermediul ariei
1
STAS 8069-87 Încercările metalelor. Încercarea la uzare. Clasificare şi terminologie.
36
reale de contact, în prezenţa mişcării relative sau doar a tendinţei de mişcare

relativă.
După rolul funcţional al tribosistemului, frecarea poate fi:
- dăunătoare, la tribosistemele de antifricţiune, datorită efectelor principale
(consumul mare de energie, încălzirea, uzura, vibraţiile), care conduc, în final, la
scoaterea din uz a tribosistemului;
- utilă, la tribosistemele de fricţiune (ambreiaje, frâne, transmisii prin fricţiune),
care poate fi, de asemenea, însoţită de încălzire, uzură, vibraţii.
a) b) c)
Fig. 2.1 - Clasificarea frecării din punct de vedere cinematic:
a – de alunecare; b – de rostogolire; c – de pivotare (de rotaţie).
Pe suprafeţele comune de contact ale cuplelor de frecare, în funcţie de

prezenţa sau nu a lubrifiantului, se deosebesc următoarele tipuri de frecare: (a) –
frecare uscată, (b) – frecarea limită, (c) – frecarea mixtă şi (d) – frecarea fluidă.
Din punct de vedere cinematic, funcţie de caracterul vitezei relative dintre
elementele cuplei, frecarea poate fi (fig. 2.1): (a) – frecarea de alunecare, (b) –
frecarea de rostogolire şi (c) – frecarea de rotaţie (sau frecarea de spin).
2.2. REGIMURI DE FRECARE.

Regimurile de frecare între triboelementele în contact, sunt influenţate, în
principal, de prezenţa mediului intermediar în zona de contact şi în particular, de
acţiunea lubrifianţilor. Grosimea peliculei de lubrifiant dintre corpuri este
dependentă de diverşi parametri ai tribosistemului, ca:
 geometria şi poziţia corpurilor în contact,
 topografiile suprafeţelor corpurilor în contact,
 viteza relativă dintre corpurile în contact,
 sarcinile exterioare,
 vâscozitatea lubrifiantului,
 temperatura etc.
Contactul dintre corpuri poate fi caracterizat în funcţie de grosimea
peliculei de lubrifiant. În fig. 2.2 [129] sunt date principalele condiţii de contact, iar
în tabelul 2.1 [118] sunt enumerate regimurile de frecare.
2.3. MĂRIMI CARACTERISTICE ALE FRECĂRII.

Prin definiţie, frecarea este un proces de interacţiune complexă ale celor
patru elemente componente ale unui tribosistem. Din această cauză, orice mărime
caracteristică trebuie să fie legată nu numai de o singură proprietate a unui corp sau
37
Cap. 2. Procese de frecare
a mediului, ci trebuie să se aibă în vedere cuplul de corpuri, mai mult, chiar întreg
tribosistemul studiat.
Fig. 2.2 - Condiţii de contact între triboelemente:

1 - contact direct, cu deformare plastică; 2 - contact elastic; 3 - contact cu peliculă de
lubrifiant, caracteristic ungerii elastohidrodinamice (EHD); 4 - contact cu peliculă de
lubrifiant, caracteristic ungerii hidrodinamice (HD).
Regimuri de frecare între corpuri în contact

(după Niemann,[118]). Tabelul 2.1
Regim de frecare Condiţii de frecare
Frecare uscată Nu există lubrifiant.
Straturi limită superficiale, rezultate prin oxidare, prin adsorbţia
Frecare limită
şi/sau chemisorbţia unor molecule favorabile reducerii frecării.
În contact există simultan zone în care se generează o peliculă
Frecare mixtă
de fluid, iar celelalte zone sunt în contact direct.
Separare completă prin pelicula de fluid (hidrodinamică sau
Frecare fluidă
elastohidrodinamică).
În practica inginerească, pentru evaluarea frecării se folosesc mărimi

adimensionale [364]:
 coeficientul de frecare la alunecare:
Ff
 (2.1)
Fn
definit ca raport între forţa de frecare F f (care are sens opus mişcării şi este
paralelă cu aria de contact) şi forţa Fn (normală pe aria de contact); ca rezultat al
numeroaselor variabile care influenţează procesele de frecare, în principiu nu este
posibil să se realizeze un calcul teoretic, exact, al coeficientului de frecare;
 coeficientul de frecare la şoc:
  m  vt 
 şoc  (2.2)
  m  vn 
unde:
38
  m  vt  este variaţia impulsului în timpul şocului după direcţia

tangenţială;
  m  vn  este variaţia impulsului după direcţia normală;
vt şi vn sunt viteza după direcţia tangenţială şi, respectiv viteza după
direcţia normală;
 coeficientul de pierderi prin frecare:
Wf
W  (2.3)
W
unde:
W f este lucrul mecanic consumat prin frecare, necesar pentru a menţine
procesul de mişcare în condiţii de frecare;
W - lucrul mecanic total, efectuat de sistemul analizat;
 coeficientul rezistenţei la rostogolire, dat de relaţia:
f
 (2.4)
R
unde:
f este dimensiunea specifică de rostogolire [364];
R - raza de rostogolire.
Conform STAS 8069-87 se mai definesc:
 coeficientul de frecare de pivotare ca fiind raportul între momentul de
frecare de pivotare ( M p ) şi forţa normală de apăsare ( Fn ); această mărime, care
are dimensiunile unei lungimi, se notează cu  p ;
 coeficientul de frecare de rostogolire, dat de raportul între momentul de
frecare de rostogolire ( M r ) şi forţa normală de apăsare ( Fn ); această mărime, care
are dimensiunile unei lungimi, se notează cu r .
De asemenea, în calcule se utilizează unghiul de frecare la alunecare, ,

unghiul dintre direcţia forţei normale Fn şi direcţia rezultantei compunerii
 
vectoriale a forţelor Ff şi Fn :
  arctg  sau   tg  (2.5)
2.4. FRECAREA USCATĂ.

Acest tip de frecare se manifestă, teoretic, între două suprafeţe care se
mişcă una faţă de cealaltă, fără ca între aceste suprafeţe să existe lubrifiant.
Deoarece funcţionarea în mediul obişnuit (în prezenţa aerului) înseamnă existenţa,
pe suprafeţele în contact, a oxizilor, a produselor de reacţie, a apei, a moleculelor
de ulei provenite din curăţare sau manevrare, a prafului şi a altor impurităţi etc.,
frecarea uscată nu poate fi identică cu cea care are loc în vid, în medii protectoare
sau în condiţii extraatmosferice.
39
Între suprafeţele triboelementelor există un contact direct, la nivelul asperi-

tăţilor. Din cauza interacţiunilor fizice şi chimice la nivel molecular, şi a celor
mecanice, care se manifestă în zona contactului, inclusiv la marginea lui, pot
apărea fenomene de adeziune între suprafeţe şi de deformare a materialelor.
Frecarea uscată are la bază două procese fundamentale: interacţiunea
asperităţilor suprafeţelor (adeziune şi deformaţii) şi disiparea energiei generate prin
frecare.
2.4.1. Concepţii şi teorii privind frecarea uscată.

Frecarea dintre două suprafeţe în contact, cu preluarea unei sarcini normale
şi cu o mişcare relativă de alunecare între ele, a fost studiată începând cu sec. XVI-
XVIII, când, de fapt, au început să se pună bazele cunoştinţelor mecanicii
corpurilor rigide.
Studierea şi aprofundarea proceselor complexe, care au loc la nivelul
suprafeţelor de contact ale corpurilor, a permis să se emită mai multe teorii prin
care să se pună bazele ştiinţifice, după care au loc fenomenele de frecare.
Concepţiile şi ipotezele ce privesc fenomenul complex al frecării uscate
reflectă evoluţia cunoaşterii naturii corpului solid. Se remarcă următoarele etape şi
teorii.
Prima etapă.
Aceasta poate fi considerată începând de la Leonardo da Vinci şi conti-
nuând cu perioada cuprinsă între secolele al XVII-lea (Amontons) şi începutul
secolului al XVIII-lea, corespunzând epocii dezvoltării mecanicii corpurilor rigide.
a) Teoria mecanică a fost avansată pe măsura cunoaşterii corpului solid
deformabil. Aceasta explică natura forţei de frecare, la deplasarea a două suprafeţe
în contact, prin considerente pur mecanice, determinate de rezistenţa la escaladare
a asperităţilor de interacţiune, ciocnirea şi ruperea acestora. Această teorie a dus la
definirea simplistă a forţei de frecare, conform căreia frecarea depinde doar de
energia pierdută pentru escaladarea
asperităţilor.
Teoria mecanică a fost invocată
pentru prima dată de Leonardo Da Vinci
(1459-1519), care a efectuat primele
măsurători asupra coeficientului de fre-
care, şi continuată apoi de Amontons
(1663-1705). În cadrul teoriei mecanice,
forţa de frecare este explicată pornind
de la aspecte geometrice considerându-
se că acestei forţe îi corespunde energia
Fig. 2.3 - Rezistenţa la alunecare ca suma
necesară pentru a escalada microas-
a forţelor de rezistenţă generate la perităţile celor două suprafeţe, aflate în
escaladarea asperităţilor (Fri – pentru mişcare relativă (fig. 2.3). Această forţă
asperitatea i, Frj – pentru asperitatea j
rezistentă va fi suma forţelor generate
etc.).
40
n
pentru escaladarea celor n asperităţi din contact: Fr   Fri .
i 1
Fig. 2.4 - Rezistenţa la alunecare din Fig. 2.5 - Rezistenţa la înaintare Fr,
cauza adeziunilor moleculare rezultată din forfecarea microsudurilor
(C1, C2, …Cn). (S1, S2, …, Sn).
A doua mare etapă.

Aceasta are la bază admiterea teoriei moleculare şi poate fi considerată ca
începând din secolul al XVIII-lea şi continuând până în zilele noastre. Ea cuprinde,
de fapt, două teorii principale.
b) Teoria adeziunii moleculare explică fenomenul de frecare ca fiind
datorat învingerii forţelor de interacţiune moleculară care iau naştere la nivelul
suprafeţelor de contact ale corpurilor. Deşi această teorie a stat la baza cercetărilor
efectuate acum două secole, totuşi ea a fost preluată şi aprofundată în unele lucrări
de dată recentă, ajungându-se la concluzia că forţa de frecare este rezultatul ruperii
punţilor de sudură a microasperităţilor suprafeţelor, cu precădere datorită
interacţiunii moleculare la temperaturi ridicate, formând compuşi inter-metalici.
Încă din anul 1734, fizicianul englez Dezaquillet a explicat pentru prima
dată frecarea ca fiind un rezultat al învingerii forţelor de interacţiune moleculară
(forţelor de aderenţă) dintre vârfurile asperităţilor suprafeţelor aflate în mişcare
relativă (fig. 2.4). Ulterior această teorie a fost consolidată prin lucrările lui Ewing
(1892), Tomlinson (1929), Dereaghin (1934) şi alţii [181, 182, 256]. Arnell (1991)
arată că forţele de aderenţă se datorează energiei libere de suprafaţă, care participă
la formarea joncţiunilor de la interfaţă [4].
c) Teoria punţilor de sudură. Teoria punţilor de sudură sau teoria lui
Bowden şi Tabor (1939) consideră că forţa de frecare apare ca urmare a ruperii
punţilor de legătură create între vârfurile neregularităţilor datorită interacţiunilor
moleculare la temperaturi locale mari (fig. 2.5).
A treia etapă.
d) Teoria deformărilor elastice şi plastice, explică frecarea ca fiind ener-
gia cheltuită pentru deformarea elastică, elasto-plastică şi plastică a asperităţilor.
De asemenea, se admite că pe parcursul frecării suprafeţelor în contact dispar unele
41
asperităţi şi apar altele, prin deformare plastică. Dacă presiunea de contact este
suficient de mare, deformarea este însoţită şi de sudarea unor microasperităţi.
Această teorie a fost elaborată de Green (1955) odată cu dezvoltarea teoriei
elasticităţii şi a plasticităţii. Teoria deformării consideră că frecarea se datorează
energiei consumate pentru deformarea elastică, plastică şi/sau elasto-plastică a
neregularităţilor suprafeţelor în contact (fig. 2.6 şi fig. 2.7).
Fig. 2.6 - Energia consumată pentru Fig. 2.7 - Energia consumată pentru
deformaţii elastice ale asperităţilor deformaţii plastice ale asperităţilor
(de1, de2, ..., den). (dp1, dp2, ..., dpn).
A patra etapă.
Aceasta datează din secolul XVIII şi include teoriile mixte ale frecării.
e) Teoria molecular-mecanică. Această teorie a fost emisă de Coulomb
(1736-1806) care a considerat că frecarea apare atât ca rezultat al învingerii forţelor
de aderenţă dintre suprafeţe determinată de coeziunea moleculară, cât şi ca rezultat
al învingerii forţei necesare escaladării asperităţilor.
A cincea etapă.
f) Teoria energetico-cuantică, presupune că în timpul procesului de
frecare energia trece de pe o suprafaţă pe cealaltă prin cuante de energie. Odată cu
trecerea energiei sub formă de cuante se transferă şi material, rezultând particule de
uzură şi de transfer (fig. 2.8).
Fig. 2.8 - Trecerea cuantelor de energie Fig. 2.9 - Formarea de zone cu potenţial
(e1, e2, … en) pe suprafaţa 1. electrostatic.
42
g) Teoria electrostatică. Se consideră că la mişcarea relativă a corpurilor,

caracterizate prin zone cu potenţiale electrostatice diferite, trecerea de electroni de
pe o suprafaţă pe alta creează şi menţine o anumită diferenţă de potenţial (fig. 2.9).
Din cele expuse rezultă că frecarea este un fenomen complex caracterizat
prin consum energetic şi pierderi de material (uzură) şi se explică prin acţiunea mai
multor componente ale căror ponderi depind de elementele concrete ale corpurilor
în frecare (topografia suprafeţei prin diferiţi parametri, proprietăţi fizice şi
mecanice ale materialelor implicate, viteza, mediul existent între suprafeţele în
contact etc.). Dominante sunt componentele de natură mecanică şi cele de natură
moleculară (datorate fenomenului de adeziune).
În aceste condiţii, forţa de frecare va fi o sumă de forţe determinate tocmai
de conceptele care stau la baza explicării fenomenului de frecare, exprimată prin
relaţia (2.6) şi schematizată în fig. 2.10:
F f  Fma  Fad  Fs  Fmr  Fp  Fe  Fec  Fes (2.6)
în care:
Fma este forţa de rezistenţă necesară escaladării asperităţilor;
Fad - forţa rezistentă necesară învingerii adeziunii moleculare între zonele în
contact;
Fs - forţa rezistentă necesară ruperii micro-joncţiunilor de sudură, formate
între asperităţile în contact;
Fmr - forţa rezistentă necesară forfecării asperităţilor în contact;
Fp - forţa rezistentă necesară deformării plastice a asperităţilor;
Fe - forţa necesară deformării elastice ale asperităţilor;
Fec - forţa rezistentă necesară trecerii energiei sub formă de cuante prin
zonele de contact;
Fes - forţa necesară transferului de electroni şi apariţia unei diferenţe de
potenţial pe suprafeţele în contact.
Fig. 2.10 - Componentele forţei de frecare.

43
2.4.2. Legile frecării uscate.

Pe baza unor cercetări experimentale întreprinse asupra frecării uscate,
Amontons (1699) a formulat următoarele legi:
1. în timpul alunecării, forţa de rezistenţă (de frecare) dezvoltată pe
unitatea de suprafaţă este constantă şi, deci, se poate scrie:
F f  f f  Ar (2.7)
unde:
F f este forţa de frecare;
Ar - aria reală de contact;
f f reprezintă forţa de frecare de pe unitatea de arie.
Această relaţie arată că forţa de frecare depinde de aria reală de contact
(deci, de natura materialelor) şi este independentă de aria aparentă sau de aria
nominală.
2. aria reală de contact ( Ar ) este proporţională cu sarcina normală de
apăsare ( Fn ) şi se poate scrie:
Ar  q  Fn (2.8)
unde q reprezintă o constantă de proporţionalitate.
Eliminând Ar din ecuaţiile (2.7) şi (2.8) se obţine:
F f  q  f f  Fn    Fn (2.9)
unde  este factorul de proporţionalitate dintre F f şi Fn şi poartă denumirea de
coeficient de frecare.
Legile frecării uscate ale lui Amontons se formulează astfel:
1 – forţa de frecare este direct proporţională cu sarcina normală de
contact,
2 – forţa de frecare este independentă de aria aparentă de contact.
Ulterior, Coulomb (1785) formulează cea de a treia lege a frecării uscate,
care s-a dovedit a avea o arie de aplicabilitate mai restrânsă decât primele două:
3 – forţa de frecare este independentă de viteza de alunecare.
Pentru un tribosistem cu componente metalice, coeficientul de frecare nu s-
a dovedit a fi complet independent de viteză, aşa cum a postulat Coulomb. De re-
gulă, legile Amontons-Coulomb au valabilitate numai la frecarea uscată şi atât timp
cât deformaţiile corpurilor în zona de contact sunt în domeniul elastic. Numeroase
cercetări ulterioare au dovedit că aceste legi constituie aproximaţii şi că, în
realitate, coeficientul de frecare variază cu sarcina aplicată şi viteza de alunecare
[256].
Tabelul 2.2 prezintă valori orientative pentru coeficienţi de frecare statici şi
cinetici pentru diferite perechi de materiale, nelubrifiate.
44
Coeficientul de frecare în condiţii de frecare uscată (Wuttke, 19872). Tabelul 2.2

Coeficientul Coeficientul de
Cuplul de materiale
de frecare static, as frecare cinetic, ak
oţel-oţel 0,15 0,1
oţel-fontă cenuşie 0,18 0,16
fier-gheaţă 0,027 0,014
pneu de cauciuc-asfalt (uscat) 0,8 0,3
pneu-asfalt (cu peliculă de apă) 0,3 0,15
2.5. FRECAREA LIMITĂ.

Noţiunea de frecare limită – “boundary friction”, a fost introdusă pentru
prima dată de Hardy (1922), care a emis următorul postulat: într-un mediu
atmosferic umed, două suprafeţe metalice aflate în mişcare relativă sunt separate
printr-un film subţire, format în urma interacţiunilor fizico-chimice dintre
suprafeţele de alunecare şi mediu.
Fig. 2.11 - Schiţa contactului suprafeţelor în regim de frecare limită.

A – detaliu al straturilor moleculare adsorbite sau chemisorbite.
Suprafeţele elementelor unei cuple de frecare pot fi separate şi prin straturi

subţiri moleculare, formate prin acţiuni fizice sau chimice: adsorbţia fizică şi
respectiv chemosorbţia. Dacă legăturile ce apar între moleculele (de lichid sau de
gaz) de pe stratul superficial al solidului sunt de tip Van der Waals, atunci se
manifestă adsorbţia fizică. Atunci când legăturile sunt de natură chimică, cu
schimb de electroni, procesul respectiv este chemisorbţia (cu straturi monomo-
leculare). În ambele cazuri, stratul este, de regulă, continuu şi poate împiedica
contactul direct metal-metal (fig. 2.11) şi, eventual, gripajul.
Aceste straturi aderente la suprafeţele de frecare, se reformează în mod
continuu şi joacă rolul unui “lubrifiant” împiedicând contactul direct metal-metal.
Grosimile acestor straturi au ordinul de mărime al dimensiunilor moleculare, iar
rezistenţa lor la rupere, în procesul de alunecare, caracterizează componenta
moleculară a frecării, discutată anterior.
2
Wuttke, W., Tribophysik: Reibung u. Verschleiß von Metallen, Hanser, 1987.
45
Deoarece, în realitate, suprafeţele cuplelor de frecare nu sunt ideale (fără

asperităţi), rezistenţa la mişcare se datorează atât deformării sau forfecării
vârfurilor asperităţilor (componenta mecanică a frecării) cât şi a ruperii straturilor
de aderenţă (componenta moleculară a frecării). Rezistenţa la mişcare datorată
existenţei simultane a celor două componente caracterizează regimul de frecare
limită.
Natura frecării limită.
Se menţionează următoarele concepţii principale:
Bowden a explicat natura frecării limită prin proprietăţile particulare ale
straturilor monomoleculare adsorbite pe suprafeţe. El este de părere că straturile de
lubrifiant situate dincolo de stratul limită se găsesc deja într-un stadiu fizic vecin cu
cel al masei lichide [34].
Dereaghin [256] bazându-se pe o serie de măsurători de precizie asupra
vâscozităţii în stratul limită, consideră că influenţa suprafeţei metalice poate să se
întindă dincolo de stratul adsorbit sau chemisorbit, traversând numeroase straturi
de molecule polare şi creând un sistem orientat la distanţă mai mare de perete.
După Twiss-Lewis-Teagne (1956), filmul limită constă dintr-un strat de
câteva molecule, strat care nu este continuu, deoarece chiar pe suprafaţa foarte fin
polizată sau lustruită, există microasperităţi de 1 m care străpung filmul de
lubrifiant. Chiar pe cea mai netedă suprafaţă fizică – planul de clivaj izolat, de
clorură de litiu, au fost puse în evidenţă, prin metode de difracţie, asperităţi (de
ordinul 10-4m).
Kragelski este de părere că împărţirea frecării în uscată şi limită este
convenţională [181] pentru că, practic, frecarea uscată este greu de realizat, fără
existenţa unor straturi subţiri superficiale (de lubrifiant sau oxid).
Importanţa practică deosebită a frecării limită a fost scoasă în evidenţă de
Davies [256] care a arătat că frecarea limită poate reduce uzura ,,de mii de ori” în
comparaţie cu frecarea uscată, deşi micşorează coeficientul de frecare ,,numai de
câteva ori”; frecarea limită reprezintă astfel un fel de ,,barieră împotriva uzurii”.
Rabinowicz [275] face distincţie între frecarea uscată (lubrifierea) limită şi
lubrifierea cu strat solid. Astfel, în timp ce primul caz presupune existenţa pe
suprafeţele de frecare a unui strat subţire (mono- sau plurimolecular), în cea de a
doua situaţie între suprafeţele în alunecare se interpune un strat moale, solid, a
cărui grosime poate fi apreciabilă. În cazul lubrifierii cu strat solid, acest strat poate
apare ca rezultat al reacţiei chimice dintre suprafeţele în frecare şi mediul înconju-
rător; pentru această situaţie este folosită uneori denumirea de lubrifiere de ,,extre-
mă presiune” (datorată rezistenţei deosebite a stratului de reacţie, situaţie întâlnită,
după cum se va vedea, în cazul utilizării unor anumiţi aditivi în uleiuri sau unsori).
Valoarea coeficientului de frecare limită depinde de mai mulţi parametri
faţă de frecarea uscată: caracteristicile fizico-chimice ale materialelor şi
lubrifiantului, viteza, sarcina, temperatura, şi are valori între, de exemplu, 0,05
(oţel/Zn cu lubrifiant - acid stearic) şi 0,1…0,16 (oţel/oţel cu ulei mineral).
46
2.6. FRECAREA MIXTĂ (SEMIFLUIDĂ).

Acest tip de frecare include un fenomen complex şi apare la limita frecării
fluide, în cazul existenţei unor suprafeţe cu anumite caracteristici ale parametrilor
de rugozitate: astfel, deşi filmul de lubrifiant are o grosime corespunzătoare ungerii
fluide, el se rupe şi se reface astfel încât, concomitent cu sustentaţia hidrodinamică,
apare şi contactul direct între suprafeţe (fig. 2.12).
În general, regimul de ungere şi frecare mixtă nu se poate evita în
regimurile tranzitorii ale maşinilor (pornire-oprire), când pelicula de lubrifiant nu
s-a format sau când viteza scade mult, schimbându-şi eventual şi sensul mişcării
(de exemplu, la tribosistemul piston-cilindru).
Regimul mixt poate apare la anumite tribosisteme (de exemplu, la
angrenaje) atunci când rugozitatea suprafeţei depăşeşte un anumit nivel, iar regimul
elastohidrodinamic (EHD) trece în regim parţial EHD şi chiar în regim mixt.
Fig. 2.12 - Schiţa regimului de frecare semifluidă a) şi fluidă b).

Detaliul B – curgere fluidă şi straturi adsorbite.
De asemenea, ca rezultat al unui proces de uzură, din regim limită se poate

trece în regim mixt. În ultimii ani se remarcă faptul că tot mai mulţi autori
înglobează regimul mixt în cel limită, pe care îl consideră parţial limită.
2.7. FRECAREA FLUIDĂ.

Când contactul microasperităţilor suprafeţelor nu este posibil, datorită
grosimii minime a filmului continuu (lichid sau gazos), se realizează condiţiile
regimului de frecare (sau ungere) fluidă. Forţa de frecare scade, straturile aderente
de fluid punând succesiv în mişcare şi straturile vecine, iar frecarea se datorează
numai tensiunilor de alunecare internă din film.
Forţa portantă rezultă din acţiunea presiunii din filmul de lubrifiant pe
suprafaţa reală de contact. Mărimea acestei forţe depinde de factori geometrici
(forma interstiţiului dintre cele două suprafeţe de frecare) şi de factori fizico-
chimici (aderenţa şi vâscozitatea lubrifiantului).
47
În frecarea fluidă, natura suprafeţelor joacă un rol redus, dar acest aspect
nu trebuie neglijat datorită fenomenelor de aderenţă şi a celor de transfer termic pe
care le favorizează.
Pentru grosimi ale peliculei de lubrifiant de ordinul 10…100 m sau mai
mult, se consideră că lubrifierea se face cu film gros. Pentru grosimi de 1…10 m
se consideră lubrifiere cu film subţire, caz în care se încadrează şi regimul
elastohidrodinamic (EHD) deşi, în acest caz, filmul continuu poate avea, în unele
condiţii, grosimea mai mică de 1 m. Prezenţa rugozităţilor poate fi neglijată
pentru tribosistemele cu lubrifiere cu film gros, dar se ţine seama de mărimea
asperităţilor de pe ambele corpuri, pentru lubrifierea cu film subţire.
Asigurarea frecării fluide, respectiv formarea filmului portant, se poate
face în două moduri:
- hidrodinamic, dacă între suprafeţele aflate în mişcare relativă,
lubrifiantul este introdus din exterior fără presiune sau cu presiune redusă;
capacitatea portantă a filmului rezultă din fenomenele guvernate de legile dinamicii
fluidelor, dar condiţionate de existenţa unei viteze relative suficiente între cele
două suprafeţe şi a unei forme convergente a interstiţiului dintre suprafeţele în
mişcare (forma de „pană”, obţinută prin diminuarea treptată sau bruscă a înălţimii
interstiţiului, în direcţia mişcării);
- hidrostatic, dacă lubrifiantul este introdus din exterior, sub o presiune şi
cu un debit care să asigure menţinerea filmului continuu de lubrifiant între
suprafeţele în mişcare relativă, nemaifiind necesară respectarea condiţiilor de
viteză şi de formă a interstiţiului.
Ungerea elastohidrodinamică (EHD) se manifestă când apar deformaţii
elastice ale corpurilor în contact, chiar dacă sunt complet separate de o peliculă de
lubrifiant. Este caracteristică contactelor lubrifiate, greu încărcate (supuse la sarcini
şi viteze mari, de exemplu la rulmenţi sau roţi dinţate). Din cauza presiunilor locale
mari, se produc deformaţii elastice ale corpurilor solide, care influenţează forma
peliculei de lubrifiant şi distribuţia de presiune.
Procesele de lubrifiere sunt prezentate în detaliu în capitolul 3.
În general, ca valoare variabilă şi caracteristică pentru grosimea peliculei
de lubrifiant şi mărimea rugozităţii suprafeţelor, se defineşte parametrul filmului, λ:
hmin
 (2.10)
Rq12  Rq 22
în care:
hmin este grosimea minimă a peliculei de lubrifiant din zona de ieşire din
contact;
Rq  Rq12  Rq22 este abaterea medie pătratică a înălţimilor asperităţilor
celor două suprafeţe în contact, ca parametru al rugozităţii echivalente sau
compuse.
48
În funcţie de acest parametru se pot delimita mai multe regimuri de

funcţionare [245, 256, 257, 275, 327, 364]:
– zona regimului limită sau chiar uscat, pentru   1 ; suprafeţele sunt în
contact direct la nivelul ariei reale, apar deformaţii la nivelul asperităţilor şi uzura
este determinată preponderent de proprietăţile materialelor şi de tensiunile
hertziene; apar degradări prin uzură abrazivă, adezivă (cu forma severă – griparea);
– zona regimului mixt sau limită, pentru 1    1,5 ; apar exfolieri, micro-
ciupituri, lustruire etc.;
– zona regimului parţial EHD, pentru 1,5    3 ; apare spallingul, ca
formă de deteriorare prin oboseală de contact;
– zona regimul EHD, care poate fi asigurat în limitele sale normale (film
complet) dacă 3,5    4 ; uzura este minimă, predominant de oboseală şi, deci,
durabilitatea tribosistemului este maximă;
– zona regimului fluid complet, dacă 4   ; deşi suprafeţele sunt complet
separate de pelicula de lubrifiant, durabilitatea prezintă o scădere (Tallian, 1964,
citat în [364]).
În fig. 2.13 se prezintă variaţia coeficientului de frecare în comparaţie cu
rezistenţa la uzură, în funcţie de parametrul peliculei de lubrifiant, pentru diferite
regimuri de frecare. Coeficientul de frecare scade datorită separării corpurilor în
contact şi creşterii grosimii peliculei de lubrifiant, în timp ce rezistenţa la uzură
creşte puternic.
Fig. 2.13 - Coeficientul de frecare  şi rezistenţa la uzură în funcţie de

grosimea peliculei de lubrifiant în regimurile de frecare/ungere:
a) frecare uscată; b) frecare limită; c) frecare mixtă; d) ungere EHD; e) ungere
hidrodinamică [Meyer,31993].
3
Meyer, K., Kloß, H., Reibung und Verschleiß geschmierter Reibsysteme. Expert Verlag
(1993), citat în [118].
49
Determinarea zonelor regimurilor de frecare-ungere se poate face cu ajuto-

rul familiilor de curbe de tip Stribeck, trasate în special pentru lagăre de alunecare.
Aceste curbe arată variaţia grosimii filmului de lubrifiant şi a coeficientului de
frecare, a , în funcţie de sarcină, Fn , viteză, v şi vâscozitatea dinamică a lubri-
fiantului, , prin parametrul complex   v / Fn . Pentru o anumită stare de rugozitate
a suprafeţei, o dată cu creşterea vitezei, se trece din regimul de frecare uscat sau
limită, în cel mixt şi apoi în cel fluid, hidrodinamic sau elastohidrodinamic.
2.8. PARTICULARITĂŢI ALE FRECĂRII DE ALUNECARE:

EFECTUL STICK-SLIP (PRINDERE-ALUNECARE).
În regimul de frecare mixtă, apare frecvent fenomenul de stick-slip
(prindere-alunecare), caracterizat printr-o alternanţă periodică, rapidă, între
frecarea de aderenţă (statică) şi cea de alunecare, mişcarea rezultată fiind sacadată.
Acest fenomen cauzează vibraţii puternice, deseori şi în domeniul audibil.
În sistemele tehnice vibraţiile trebuie evitate, deoarece corpurile conjugate ale unui
tribosistem sunt cuplate cu celelalte componente ale ansamblului prin sisteme
sensibile la vibraţii.
Efectul de stick-slip poate
fi descris pe baza modelului
simplificat din fig. 2.14 [118]. Cu
ajutorul diagramelor pentru forţa
elastică Fx şi distanţa de alune-
care s la momentul t (fig. 2.15), se Fig. 2.14 - Modelarea efectului stick-slip.
poate observa că mişcarea de
alunecare apare numai dacă forţa
elastică, Fx , ce acţionează asupra corpului (fig. 2.14), depăşeşte forţa de frecare de
aderenţă (statică), F f st . Atunci masa este accelerată din cauza forţei elastice care
devine dominantă. Această mişcare determină scăderea forţei elastice, iar forţa de
frecare încetineşte mişcarea până la oprire şi, din nou, domină forţa de frecare de
aderenţă (statică). Acest proces nedorit de schimbare a rezultantei ce acţionează
asupra corpului în mişcare, se repetă la intervale scurte de timp, având ca efect
provocarea vibraţiilor.
Fig. 2.15 - Comportarea dinamică a corpurilor în contact, la stick-slip.

50
Comportarea datorată efectului stick-slip poate fi caracterizată după poziţia

punctului de funcţionare pe curba Stribeck (fig. 3.2):
 comportarea tipică de stick-slip (fig. 2.15) este în special observabilă, caz
în care coeficientul de frecare scade cu creşterea vitezei relative, adică pentru
punctele de funcţionare localizate în partea stângă a curbei Stribeck;
 excitarea vibraţiilor devine mai puternică când curba de frecare tinde
spre valoarea ei minimă (minimul curbei Stribeck);
 vibraţiile vor fi automat amortizate dacă forţa de frecare creşte cu viteza
relativă, adică la funcţionarea în punctele din dreapta curbei Stribeck, deoarece o
asemenea creştere a coeficientului de frecare are un efect de amortizare.
Efectul de stick-slip poate fi evitat prin asigurarea condiţiilor adecvate de
lubrifiere dar şi prin modificarea caracteristicilor sistemului vibrator (mase şi
rigidităţi) şi a caracteristicilor straturilor superficiale (compoziţia şi structura
materialelor, topografia suprafeţelor etc.).
2.9. PARTICULARITĂŢI ALE FRECĂRII DE ROSTOGOLIRE.

Rezistenţa care se opune mişcării în tribosistemele de rostogolire, de obicei
pentru suprafeţele metalice, este mult mai mică decât rezistenţa la alunecare. Din
cauza alunecărilor şi microalunecărilor care, în realitate, însoţesc rostogolirea,
rezistenţa la mişcarea de rostogolire este rezultatul pe de o parte, a pierderilor
energetice cauzate de deformaţiile elastice ciclice (comprimare-destindere) ale
corpurilor în procesul rulării suprafeţelor în contact şi, pe de altă parte, a pierderilor
prin frecare ca urmare a aderenţelor care
apar în zonele cu alunecări şi
microalunecări.
Pentru rostogolirea sferei de rază R
pe plan (fig. 2.16) trebuie exercitată forţa
R 
orizontală F , proporţională cu coeficientul
de frecare de rostogolire, r , care este o
mărime calculată:
F  F f  r  Fn (2.11)
Fig. 2.16 - Frecarea de rostogolire. Din echilibrul momentelor în
sistemul plan – sferă rezultă:
Fn  f  F  R (2.12)
unde f este parametrul frecării la rostogolire:
f  ( F  R ) / Fn (2.13)
Rezultă relaţia dintre f şi r :
r  f / R (2.14)
Coeficientul de frecare de rostogolire statică este practic egal cu cel de
rostogolire dinamică. În tabelul 2.3 sunt date câteva valori orientative ale
parametrului f.
51
Valori ale parametrului frecării de rostogolire, f [72]. Tabelul 2.3

Cuplul de materiale Parametrul f, mm
Oţel pe oţel 0,18… 0,40
Oţel pe lemn 1,50… 2,54
Oţel durificat pe oţel durificat 0,005… 0,012
Pneu pe şosea 0,50… 0,76
În frecarea de rostogolire cu alunecare se ţine seama şi de alunecarea dintre

corpurile în contact, care a fost neglijată în studiul procesului idealizat de frecare
cu rostogolire pură. Procesele de alunecare au loc datorită deformaţiilor elastice ale
corpurilor în contact şi sunt cauzate de forţele normale şi tangenţiale care
acţionează la rostogolirea pe suprafaţa de contact.
Dacă nu există nici un fel de peliculă intermediară de lubrifiant, părţi ale
suprafeţelor în contact trec de la fenomene de aderenţă la micro-alunecări şi, în
interiorul conturului zonei de contact, se dezvoltă micro-zone de adeziune şi de
alunecare, independente de raportul dintre tensiunile normale şi cele tangenţiale.
Mişcările relative la nivel microscopic, în direcţie tangenţială, determină o mişcare
relativă între corpuri, în zona de contact.
Dependenţa de alunecare a coeficientului de frecare la rostogolire cu
alunecare este determinată de împrăştierea zonelor de aderenţă şi de alunecare pe
toată aria reală de contact. În acest caz, nu mai sunt adecvate legile de frecare
Amontons-Coulomb, deoarece frecarea este dependentă de viteză. Aşa cum se
poate vedea calitativ în fig. 2.17, la o anumită valoare a alunecării specifice, s,
palierul legii de frecare Coulomb (fig. 2.17 a) se modifică într-o funcţie de frecare
dependentă de alunecarea specifică (fig. 2.17 b), iar coeficientul μr reflectă această
dependenţă.
Fig. 2.17 - Caracteristica frecării uscate (Coulomb) (a) şi cea pentru frecare
de rostogolire cu alunecare (b) [118].
Funcţia caracteristicii de frecare poate fi aproximată printr-o linie dreaptă,
pornind din origine, pentru valori mici ale alunecării specifice, s, adică fără
alunecare nu se transmite nici o forţă tangenţială. Aceasta arată că prezenţa unei
asemenea alunecări nu poate fi evitată în niciun tribosistem de performanţă pentru
52
transmiterea mişcării sau a puterii, la care predomină frecarea de rostogolire cu

alunecare.
Coeficienţii de frecare la rostogolire cu alunecare, pentru diferite
perechi de materiale [118]. Tabelul 2.4
Tipul de Condiţii de Coeficientul de
Cuplul de materiale
frecare frecare frecare
frecare de
oţel/oţel nelubrifiat 0,005
rostogolire
frecare de oţel/oţel (roţi dinţate) frecare mixtă 0,02…0,08
rostogolire cu oţel/oţel (roţi de fricţiune) fără ungere 0,22…0,28
alunecare cauciuc/oţel (roţi de fricţiune) fără ungere 0,4…0,6
În tabelul 2.4 se compară coeficienţii de frecare la rostogolire şi

coeficienţii specifici frecării de rostogolire cu alunecare, pentru diferite perechi de
materiale. Această comparaţie arată coeficienţi pentru rostogolire cu alunecare mult
mai mari decât la frecarea de rostogolire (pură).
53
CAPITOLUL 3
REGIMURI DE LUBRIFIERE

Regimul de funcţionare al unui contact sub sarcină şi cu mişcare relativă,
cu alte cuvinte al unui tribosistem, poate fi (fig. 3.1):
- regim uscat (a),
- regim limită (b),
- regim mixt (c),
- regim cu frecare fluidă (sau cu peliculă totală de fluid) (d).
a) b)
c) d)
Fig. 3.1 - Regimuri de lubrifiere [217].
Regimul mixt apare când pelicula fluidă este doar parţială pe zona
întregului contact, existând deci, şi un contact uscat (sau direct). Ponderea zonelor
cu contact direct depinde de proprietăţile lubrifiantului, de setul sarcină-viteză, de
temperatură, de topografia suprafeţelor etc., şi de dinamica evoluţiilor acestor
parametri pe durata funcţionării tribosistemului.
54
Lubrifierea fluidă se caracterizează prin prezenţa unei pelicule fluide (de

gaz sau de lichid) între corpuri, astfel încât aceasta separă complet cele două
triboelemente, reducând considerabil frecarea şi uzura, până la unul sau două
ordine de mărime, comparativ cu rezultatele obţinute cu aceleaşi triboelemente şi
parametri de lucru, dar în contact direct.
Regimul de lubrifiere este determinat de mecanismul specific de formare a
peliculei. Astfel, acesta poate fi:
- regim limită;
- regim hidrostatic (HS);
- regim hidrodinamic (HD), cu variantele gazodinamic, termohidrodina-
mic;
- regim elastohidrodinamic (EHD), cu variantele termoelastohidrodinamic
(TEHD), magnetoelastohidrodinamic.
Indiferent de mecanismul de formare al peliculei, specialiştii sunt interesaţi
de două grupe mari de parametri care caracterizează contactul lubrifiat:
 parametrii de portanţă, incluzând:
- capacitatea portantă a peliculei fluide;
- distribuţia de presiuni, cu două valori importante, presiunea maximă şi
presiunea medie;
- stabilitatea câmpului de presiuni;
- grosimea minimă a peliculei;
 parametrii tribologici, cuprinzând:
- forţa sau momentul de frecare, implicit coeficientul de frecare, acestea
având implicaţii asupra randamentului sistemului tehnic;
- câmpul termic generat prin frecare (cu temperatura maximă şi cea medie);
- uzura prin mecanisme specifice contactului lubrifiat, inclusiv aspectele de
iniţiere şi încetare a regimului cu peliculă fluidă.
Fig. 3.2 - Curba Stribeck [118, 254, 391].

55
Cap. 3. Regimuri de lubrifiere
Pe durata funcţionării, un tribosistem real poate fi caracterizat prin unul sau

mai multe regimuri. Astfel, la pornirea unui tribosistem, se poate considera un
regim foarte scurt de frecare uscată, apoi un regim limită şi/sau mixt, ajungând la
un regim cu peliculă portantă. Oprirea funcţionării face ca pelicula de fluid să se
distrugă şi se parcurge în sens invers trecerea prin regimurile enumerate mai sus.
Orice modificare a parametrilor de comandă ai unui tribosistem (sarcină, viteză)
dar şi a parametrilor de mediu (temperatură, vibraţii exterioare sistemului, contami-
nare mecanică sau chimică) poate determina trecerea de la un regim la altul, de cele
mai multe ori în sensul nedorit de utilizator. De exemplu, o suprasarcină poate rupe
total sau parţial pelicula fluidă, tribosistemul trece rapid printr-un regim mixt, apar
forme de uzură specifice contactului uscat, geometria contactului se modifică
dramatic şi chiar dacă supra-sarcina dispare, pelicula fluidă nu se mai poate genera.
Aprecierea regimului de funcţionare pentru un tribosistem dat, poate fi
făcută dacă se cunoaşte curba Stribeck (fig. 3.2), adică evoluţia coeficientului de
frecare cu variaţia unui parametru de comandă (vezi şi fig. 2.13). De obicei, în
abscisa graficului este viteza sau sarcina, dar poate fi şi un parametru complex, ca
2
LD  R 
de exemplu,   u / Fn ,    / p , numărul lui Sommerfeld S       .
Fn  J 
Curba   f S  este determinată pentru un tribosistem cu geometrie cunoscută:
lagăr radial cu raza R şi diametrul D  2 R , jocul în lagăr J, şi lăţimea L, Fn fiind
forţa normală,  - viteza unghiulară iar  - vâscozitatea dinamică a lubrifiantului.
Pe curba Stribeck pot fi distinse trei regiuni:
III – regimul uscat, caracterizat prin valori mari ale coeficientului de
frecare, în dreapta continuând cu un regim limită;
II – regimul mixt (sau cu ungere mixtă) în care pelicula portantă se
formează complet de-abia când parametrul    / p evoluează spre punctul A,
care caracterizează o valoare minimă a coeficientului de frecare, dar de obicei
funcţionarea unui tribosistem în această zonă de minim este instabilă, pelicula
având tendinţa să evolueze spre I sau III, funcţie de variaţii mici ale vitezei,
sarcinii, proprietăţilor lubrifiantului sau combinaţiilor acestora;
I – regimul cu peliculă portantă completă, la care creşterea coeficientului
de frecare este explicată prin mărimea frecărilor interne în lubrifiant. Trebuie
subliniat că extrapolarea zonei I spre dreapta curbei Stribeck este greu de făcut. De
exemplu, la lagăre radiale, creşterea parametrului    / p poate determina
distrugerea peliculei portante, vibraţii periculoase în sistem, distrugerea
lubrifiantului din cauze termo-mecanice etc. Punctul A reprezintă începutul zonei
în care funcţionarea tribositemului este destul de bine redată de modelul
hidrodinamic, predominând influenţa calităţii lubrifiantului şi a parametrilor de
lucru. Sub punctul B predomină ca importanţă, procesele chimice şi fizice ale
materialelor în contact, regimul fiind de tip mixt sau limită. Lubrifiantul, chiar dacă
există, nu are capacitatea să formeze decât pelicule instabile şi locale. Este de dorit
56
ca acesta să aibă capacitatea să se fixeze chimic de straturile solide, pentru a reduce

frecarea. În aceste condiţii de regim limită sau mixt de frecare, perechea de
materiale selectate poate determina o evoluţie a coeficientului de frecare după
curba BC sau BD. S-ar prefera prima variantă, pentru că cea de-a doua implică, pe
lângă pierderi energetice mari prin frecare, şi o deteriorare rapidă a suprafeţelor
prin procese severe de uzare (gripare, exfoliere, adeziune, scuffing etc.)
3.2. REGIMUL LIMITĂ DE LUBRIFIERE (BOUNDARY

LUBRICATION).
În cazul lubrifierii limită, solidele în mişcare relativă sunt separate doar de
straturi subţiri de lubrifiant, aproape monomoleculare, care rămân ancorate pe
straturile superficiale ale corpurilor solide printr-un complex de procese fizico-chi-
mice, incluzând adsorbţia, chemisorbţia, orientarea polară şi tensiunea superficială.
Comparativ cu regimul cu frecare uscată, în regimul limită, frecarea este
redusă deoarece mişcarea relativă se produce între cele două straturi fluide,
„ataşate” suprafeţelor solide. Legăturile moleculare sunt mai puternice în zona de
ancorare a straturilor de lubrifiant de corpurile solide şi mai puţin intense spre
mijlocul peliculei, putând să alunece uşor unul pe lângă celălalt. Grosimea peliculei
nu este suficient de mare în orice zonă a contactului, aşa că asperităţile mai înalte
pot străpunge pelicula şi contacta asperităţile corpului pereche. Pentru acelaşi tribo-
sistem, şi cu aceeaşi parametri de comandă, coeficientul de frecare în regim limită
va fi, ca valoare, intermediar între cel caracteristic contactului direct (uscat) şi cel
obţinut în condiţii de generare a unei pelicule portante continue (HD sau EHD).
Lubrifierea limită este întâlnită în tribosistemele cu mişcare lentă şi sarcină
mare sau în tribosistemele cu debit mic de lubrifiant (de exemplu, la ungerea în
ceaţă de ulei, prin picurare etc.).
Stabilitatea straturilor adsorbite depinde în special de capacitatea
moleculelor lubrifiantului de a se fixa (fizic sau chimic) şi de a se menţine pe
suprafeţele solide în contact. Acest deziderat poate fi îndeplinit de uleiuri sau
unsori puternic aditivate şi/sau conţinând molecule polare.
Regimul limită este relativ instabil: orice variaţie a vitezei, sarcinii sau a
ambelor, poate duce fie la distrugerea acestor straturi fine şi apariţia contactului
direct, fie la formarea unei pelicule portante. În plus, în timp, moleculele care
formează aceste straturi pot fi distruse mecanic (rupte), chimic (reacţii de
descompunere, oxidare, îmbătrânire etc.) sau pot fi eliminate din contact o dată cu
lubrifiantul care le antrenează, fără a mai putea reveni în această zonă.
Geometria contactului are alte implicaţii comparativ cu lubrifierea fluidă.
Dacă nu este dorit sau nu se poate instala un regim cu peliculă portantă, nu sunt
necesare geometrii generatoare de interstiţii convergente (ca în cazul ghidajelor de
maşini-unelte). Zonele laterale ale contactului pot fi simplificate ca formă pentru că
tendinţa de expulzare laterală a lubrifiantului este redusă din cauza ancorării lui pe
triboelemente. Se recomandă ca vâscozitatea lubrifiantului să fie cu atât mai mare
cu cât viteza relativă este mai mică.
57
Suprafeţele metalice pot forma şi menţine mai bine aceste straturi

caracteristice ungerii limită din cauza polarităţii şi reactivităţii lor chimice.
Uleiurile minerale neaditivate sunt constituite în mare măsură din molecule
nepolare şi deci, vor fi greu de adsorbit.
Creşterea tendinţei de fixare a moleculelor pe substratul solid se poate face
prin adăugarea de aditivi specializaţi: aditivi pentru ameliorarea onctuozităţii, anti-
uzură, de extremă presiune (EP). În funcţie de specificul aplicaţiei, specialistul va
alege unul sau o anumită combinaţie de aditivi, care se supune unor teste riguroase
înainte de a fi comercializate, pentru a evita probleme ca reacţii nedorite între
aditivi sau între aditivi şi substrat, chiar şi între aditivi şi mediul de lucru.
Un criteriu important de alegere a aditivilor îl reprezintă temperatura de
lucru a contactului (cu alte cuvinte, temperatura maximă) deoarece unii aditivi se
pot „ancora” de substratul solid numai în anumite condiţii de temperatură, chiar şi
de presiune.
Mecanismele de formare a straturilor specifice lubrifierii limită sunt:
a) adsorbţia prin orientarea moleculelor polare din lubrifiant sau datorită
onctuozităţii fluidului; această lubrifiere limită este numită şi onctuoasă; mărirea
onctuozităţii se poate face tot cu ajutorul unor aditivi dar unele uleiuri sintetice au o
onctuozitate mai bună pe anumite tipuri de suprafeţe metalice 373;
b) reacţia chimică a aditivilor cu suprafeţele metalice, în condiţii de
temperatură care nu depăşesc punctul de topire a stratului molecular format sau de
distrugere termică a acestuia, aşa cum este cazul aditivilor anti-uzură; aceşti aditivi
se mai numesc şi aditivi EP moderaţi pentru că temperatura lor de activare şi
menţinere este intermediară între cei folosiţi pentru ungere onctuoasă şi cei
necesari pentru contacte greu solicitate (EP);
c) reacţia chimică a aditivilor cu substratul metalic, reacţie iniţiată la
trecerea peste un anumit prag de temperatură.
Pentru ungerea limită, este important ca valoarea maximă a rugozităţii să
nu fie mare iar frecvenţa vârfurilor înalte să fie cât mai redusă.
În continuare vor fi explicate aceste trei tipuri de lubrifiere limită. Trebuie
amintit că lungimea lanţurilor moleculare tipice uleiurilor minerale este de ordinul
a 0,0025 m, ceea ce ar reprezenta doar 1% din valoarea rugozităţii medii ( Ra ) a
unor suprafeţe în contact, caracteristice aplicaţiilor tehnice.
a) Lubrifierea limită generată datorită onctuozităţii lubrifiantului sau
aditivilor se bazează pe orientarea polară a moleculelor. Moleculele polare se
orientează perpendicular pe suprafaţa metalică, gruparea terminală rămânând
ancorată fizic de suportul metalic (fig. 3.3). Un rol important în capacitatea de
fixare a moleculelor îl are rugozitatea suprafeţei. O suprafaţă prea netedă (de
exemplu, şlefuită) va oferi o bază de ancorare redusă comparativ cu o suprafaţă cu
o anumită rugozitate, aşa cum este cazul suprafeţelor honuite.
58
Cu cât moleculele anco-

rate sunt mai lungi, cu atât va fi
mai distinctă separarea dintre
corpurile solide şi mai redus
coeficientul de frecare.
Acest mecanism fizic de
formare a unei pelicule lubri- a)
fiante este reversibil, adică mole- b)
culele desprinse pot fi înlăturate
din contact, dar altele le vor lua Fig.3.3 – Lubrifierea limită prin adsorbţie
locul, până la epuizarea acestora 73, 391.
(prin degradare fizică sau mecanică, prin evacuare o dată cu lubrifiantul) şi nu
modifică suprafeţele corpurilor solide. Epuizarea „stocului” de molecule polare şi
imposibilitatea regenerării lui sunt observabile indirect prin mărirea coeficientului
de frecare, a uzurii, a zgomotului în tribosistem.
b) Lubrifierea limită cu straturi obţinute prin chemisorbţie se obţine
prin formarea de produşi de reacţie pe straturile corpurilor rigide. Intensitatea
procesului de formare şi stabilitatea lui depind de moleculele reactive din lubrifiant
dar şi de tipul suprafeţei metalice. Pentru a exemplifica acest aspect, experienţe
făcute în anii 1950 de Bowden şi Tabor au arătat că un ulei parafinic aditivat cu 1%
acid lauric nu reduce semnificativ coeficientul de frecare pe suprafeţe din nichel,
crom, platină sau argint (metale mai puţin reactive), dar îl reduce cu aproape un
ordin de mărime pentru suprafeţe solide pe bază de cupru, cadmiu, zinc sau
magneziu 391. De altfel, cuprul este des întâlnit în aliajele şi compozitele pentru
lagăre de alunecare şi din acest motiv, reactivitatea lui.
Substanţele care reacţionează chimic cu substratul cu care vin în contact
sunt numite şi aditivi anti-uzură. Cerinţele impuse unor astfel de substanţe sunt:
- molecule lungi, cât mai liniare, cu grup activ la unul din capete (fig. 3.3 b);
- fixarea să fie suficient de rezistentă la solicitările specifice aplicaţiei;
- concentraţia substanţei active din lubrifiant (care poate reacţiona cu
substratul) trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura formarea unei pelicule
protectoare şi lubrifiante pe toată suprafaţa implicată în contact;
- temperatura estimată în contact să nu depăşească temperatura de înmuiere
sau de degradare termică a stratului adsorbit.
c) Lubrifierea limită cu straturi obţinute prin reacţie termo-chimică
este recomandată pentru contacte caracterizate prin câmp termic superficial ridicat.
La ungere limită cu un ulei parafinic, chiar aditivat, creşterea temperaturii va duce
la creşterea mobilităţii moleculelor şi la scăderea considerabilă a vâscozităţii, redu-
când treptat numărul de molecule care ar putea fi adsorbit pe suprafeţele solide.
Acestea rămân doar în unele microzone, mai puţin solicitate, ducând la
intensificarea frecării şi uzurii, dar şi la creşterea în continuare a temperaturii.
Substanţele care reacţionează cu substraturi metalice doar peste un anumit prag de
temperatură (peste 200…300°C, temperatură locală în contact), formând produşi de
59
reacţie care rămân fixaţi pe corpurile solide, sunt numite aditivi de extremă pre-
siune (EP). Aceştia sunt compuşi organici cu clor, sulf sau fosfor. La temperaturi
joase, aditivii rămân inerţi şi sunt antrenaţi o dată cu lubrifiantul. Când suprafeţele
metalice se încălzesc, aceştia reacţionează cu compuşii din corpurile solide,
formând pelicule asemănătoare cu cele obţinute cu aditivii anti-uzură, dar mai
rezistente la forfecare. În acest mecanism de fixare, substratul metalic este „atacat”
chimic şi se modifică ireversibil. Se poate vorbi de o „tribocoroziune dirijată”.
Optimizarea regimului limită depinde de lubrifiant şi de corpurile în
contact (prin natura lor fizică şi chimică, prin topografia suprafeţelor). Mulţi
lubrifianţi moderni au un pachet de aditivi în care sunt incluşi simultan cei
onctuoşi, cei anti-uzură şi EP. Problema este ca efectul amestecului de aditivi să fie
suficient de bine controlat, astfel încât, constituenţii să-şi îndeplinească rolul când
tribosistemul trece prin regimul favorabil activării fiecăruia. În realizarea unor
reţete complexe de aditivi, cu mecanisme diferite de acţionare, testarea acestora
trebuie făcută pentru întreg intervalul posibil al parametrilor de lucru (sarcină,
viteză, temperatură, mediu). Există pericolul ca înlocuirea stratului adsorbit cu cel
chemisorbit să se facă cu oarecare întârziere, lucru evidenţiat printr-o uşoară
creştere a coeficientului de frecare, urmată de o scădere care atestă formarea
stratului protector.
Fig. 3.4 prezintă
coeficientul de frecare obţinut în
regim de ungere limită pentru
diferiţi lubrifianţi, funcţie de
temperatură: 1 – ulei parafinic,
fără posibilităţi de formare de
strat adsorbit fizic (moleculele
sunt practic inerte); 2 – acid gras
care reacţionează chimic cu
substratul metalic: se observă
creşterea bruscă a coeficientului
de frecare după o anumită
temperatură, indicând distruge-
rea ireversibilă a stratului che-
misorbit; 3 – lubrifiant aditivat Fig. 3.4 - Variaţia coeficientului de frecare în
doar cu aditiv EP: scăderea regim de ungere limită funcţie de temperatură
coeficientului de frecare are loc 391.
după atingerea unui anumit prag
termic, când se activează mecanismul de formare a stratului protector; 4 –
lubrifiant aditivat cu aditivi anti-uzură (acizi graşi) şi aditivi EP la care înlocuirea
stratului chemisorbit cu cel termo-reactiv se face rapid, coeficientul de frecare
evoluând într-un interval îngust, indiferent de valoarea temperaturii în contact.
60
3.3. REGIMUL MIXT.

Acest tip de regim este caracteristic tribosistemelor cu porniri şi opriri
repetate, la cutii de viteze, la schimbarea vitezelor, la ghidajele cu rostogolire, cu
viteze mici. De fapt, aproape orice tribosistem trece printr-un astfel de regim, cel
puţin la pornire şi oprire, excepţie făcând de exemplu, lagărele magneto-
hidrodinamice sau ghidajele hidrostatice.
În regim mixt, forţa de frecare are două componente:
F f  Fas  F (3.1)
în care:
Fas este forţa de frecare generată de contactul direct dintre asperităţi;
F este forţa de frecare generată în pelicula parţială de lubrifiant.
Se consideră că forţa normală aplicată în contact ( Fn ) se distribuie o parte
pe zonele cu contact direct ( Fn as ) şi cealaltă pe pelicula parţială de fluid ( Fn  ):
Fn  Fn as  Fn  (3.2)
Pe baza relaţiei (3.1), forţele de frecare din tribositem se pot scrie:
Fas    F f şi F  1   F f (3.3)
Valoarea coeficientului  este greu de estimat deoarece regimul mixt nu
este foarte stabil, oscilând într-un interval destul de larg, ca pondere în regimul
total.
Dacă se consideră coeficienţii de frecare ai fiecărei componente ca fiind
constanţi, coeficientul de frecare al regimului mixt se scrie:
Ff
 as       as  1    
F F
 (3.4)
Fn Fn Fn
în care:
 as este coeficientul de frecare caracteristic contactului uscat dintre
corpuri;
  este coeficientul de frecare caracteristic regimului fluid de lucru.
În realitate, din cauza efectului de răcire al lubrifiantului în jurul
asperităţilor în contact, valoarea reală a componentei  as este mai redusă decât în
cazul contactului complet uscat (fără lubrifiant). De multe ori se consideră  ca
fiind raportul între aria reală de contact direct între asperităţi şi aria nominală
(geometrică) de contact 245. Moore [217] consideră că relaţia (3.4) se poate
aplica atât lubrifierii limită cât şi celei mixte, pentru că ambele implică zone de
contact direct şi zone în care se interpune lubrifiantul. Identificarea valorilor pentru
 şi coeficienţii de frecare  as şi   depinde de mulţi factori: calitatea
suprafeţelor, proprietăţile fluidului dar şi procesele specifice de adsorbţie sau
chemisorbţie pe suprafeţele solide, de procesul de frecare a solidelor în prezenţa
sau în absenţa fluidului etc.
61
3.4. LUBRIFIEREA FLUIDĂ.
3.4.1. Modele de generare a peliculei portante.
3.4.1.1. Prezentare generală.

Modelele matematice asociate regimului cu peliculă de fluid au evoluat în
timp, devenind din ce în ce mai complexe. Astfel, primele modele de calcul în
regim hidrodinamic considerau suprafeţele perfect netede şi corpurile solide perfect
rigide, fluidul de tip newtonian 245, 254, pe când modelele recente (spre sfârşitul
secolului XX) 40, 85, 302, iau în considerare rugozitatea suprafeţelor, deformarea
corpurilor solide şi comportarea nenewtoniană a fluidului.
Generarea peliculei lubrifiante se poate face prin două mecanisme distincte:
- hidrostatic;
- hidrodinamic.
Tabelul 3.1 prezintă sintetic regimurile de ungere cu peliculă fluidă şi
câteva din cele mai importante particularităţi ale fiecăruia.
3.4.1.2. Legile şi ecuaţiile care guvernează lubrifierea fluidă.
La baza modelelor de lubrifiere fluidă stă ecuaţia diferenţială a lui
Reynolds, dedusă în 1886, care este şi astăzi acceptată. Rezolvarea analitică a
acestei ecuaţii, în condiţii simplificatoare şi idealizate, dar şi cu condiţii la limită
realiste, duce la cunoaşterea distribuţiei de presiuni, a grosimii minime a peliculei
de fluid. Modelul este valabil dacă rezultatele obţinute prin simulare computerizată
sunt suficient de apropiate de rezultatele experimentale. Starea de mişcare a unui
fluid este complet descrisă prin trei mărimi: densitate, viteză şi presiune.
Rezolvarea unui model de lubrifiere fluidă presupune o tratare interdis-
ciplinară a problemei, fiind necesare cunoştinţe în domeniile mecanicii fluidelor
vâscoase, a termodinamicii – pentru că sunt necesare ecuaţii de stare, de bilanţ
termic şi transfer de căldură, a mecanicii corpurilor elastice şi chiar a electrodi-
namicii mediilor continue 256.
Ecuaţia Reynolds a fost obţinută aplicând fluidului ecuaţiile de mişcare
Navier-Stokes şi ecuaţia de continuitate 38, 39, 98, 245, 254.
Se ştie din a II-a lege a mecanicii, lege formulată de Newton, că produsul
(masă · acceleraţie) este egal cu suma forţelor ce acţionează asupra corpului în
mişcare. Pentru un fluid în mişcare se poate scrie ecuaţia vectorială:

dv    
m  Fmasice  F presiune  Felastice  Fvâscoase (3.5)
dt
în care:
m este masa fluidului;

dv
este gradientul vitezei în timp;
dt
62
Lubrifierea cu peliculă fluidă 49, 256. Tabelul 3.1.

Tipul lubrifierii Particularităţi ale modelului
Lubrifiere hidrodinamică
hidrodinamică propriu- - interstiţiu convergent,
zisă (HD) - corpuri rigide,
- fluid newtonian.
prin extrudare sau - variaţie pe direcţie normală la

expulzare suprafeţele de contact, a grosimii
peliculei; poate fi o componentă a
mecanismului de producere sau
distrugere a peliculei în cazul
suprapunerii vibraţiilor peste o
mişcare principală a sistemului.
termohidrodinamică capacitatea portantă a peliculei
depinde de formarea unei „pene”
termice, care să modifice avantajos
vâscozitatea lubrifiantului.
elastohidrodinamică - corpuri deformabile elastic,

(EHD) - lubrifiant cu vâscozitate dependentă
cu varianta de presiune,
- varianta TEHD ţine seama şi de de-
termoelasto- pendenţa vâscozităţii de temperatură
hidrodinamică (TEHD) şi de generarea şi disiparea căldurii în
lubrifiant, la interfeţe şi în corpurile
solide.
magnetohidrodinamică - pelicula se formează din două cauze
combinate, efectul hidrodinamic al
lubrifiantului lichid şi efectul de
respingere a suprafeţelor, la situarea
lor în câmp magnetic.
magnetogazodinamică - se deosebeşte de varianta de mai sus
prin faptul că lubrifiantul este un gaz.
Lubrifiere hidrostatică
propriu-zisă - introducerea lubrifiantului sub
presiune suficient de mare, creată de
o pompă, pentru a separa cele două
suprafeţe.
prin forţe de inerţie - presiunea necesară separării

suprafeţelor se creează din cauza
forţelor centrifuge ce iau naştere în
lubrifiant.
63

Fmasice - forţele masice care includ forţele gravitaţionale, inerţiale,
eventual electromagnetice;

F presiune - forţa care depinde de distribuţia de presiuni din fluid;

Felastice - forţele elastice produse datorită compresibilităţii („elasticităţii”)
fluidului;

Fvâscoase - forţele vâscoase care includ forţele de frecare internă în fluid.
Prin proiectarea vectorilor într-un sistem ortogonal de coordonate, se
obţine sistemul:
 du
  dt  Fmasice x   F presiune x   Felastice x   Fvâscoase x 

 dv
  Fmasice y   F presiune y   Felastice y   Fvâscoase y  (3.6)
 dt
 dw
  Fmasice z   F presiune z   Felastice z   Fvâscoase z 
 dt
în care:
u, v şi w sunt componentele vectorului viteză pe direcţiile Ox, Oy şi Oz;
 - densitatea fluidului.
Ecuaţia de continuitate reprezintă conservarea masei fluidului:
    u     v     w
   0 (3.7)
t x y z
Din motive de spaţiu acordat acestei lucrări, ecuaţia Reynolds va fi dedusă
pentru cazuri simplificate (lungime infinită a corpurilor solide, model numit şi de
curgere unidirecţională sau problema plană a lubrifierii) dar în literatura de
specialitate problema lubrifierii cu peliculă portantă este rezolvată 3D 40, 387.
3.4.2. Regimul hidrodinamic.
Modelul hidrodinamic de lubrifiere pentru rezolvarea ecuaţiei Reynolds
presupune aplicarea următoarelor ipoteze simplificatoare 73, 245, 252, 254:
- curgerea fluidului este laminară (nu sunt luate în considerare efectele
turbulenţei) şi staţionară;
- fluidul este incompresibil şi newtonian;
- fluidul aderă perfect la suprafeţele triboelementelor cu care vine în
contact (cu alte cuvinte, lângă suprafaţa solidă, viteza fluidului este egală cu viteza
periferică a corpului);
- triboelementele sunt solide perfect rigide, netede (fără asperităţi);
- forţele masice (gravitaţionale şi de inerţie) sunt neglijabile în comparaţie
cu cele produse de presiune şi de frecarea vâscoasă;
64
p
 0 ),
- gradientul presiunii pe înălţimea peliculei se consideră nul (
y
ipoteză justificată de valoarea mică a înălţimii peliculei, h, comparativ cu
dimensiunile triboelementelor ( h / L  10 3 ...10 4 , L fiind lungimea unui contact
liniar lubrifiat);
- se neglijează influenţa oricăror forţe de natură electrică şi electro-
magnetică.
3.4.2.1. Pelicule cu înălţime constantă (regimul hidrostatic) (HS).

Modelul din fig. 3.5 este format din două triboelemente, unul fix, cu
lăţimea finită L şi lungime finită B (notat cu 1), şi celălalt mobil (notat cu 2), de
lăţime şi lungime infinite, care se deplasează cu viteza constantă U în direcţia axei
Ox. Asupra elementului 1 acţionează o forţă normală Fn .
Fig. 3.5 - Peliculă cu înălţime constantă.
Ţinând seama de ipotezele enumerate mai sus, asupra unui volum infinit
mic de fluid dV  dx  dy  B acţionează doar forţele de presiune şi cele de frecare
vâscoasă. pi este presiunea fluidului la intrarea în interstiţiu iar pe - presiunea
fluidului la ieşire, q x fiind debitul de fluid (acelaşi la intrare şi la ieşire în ipoteza
fluidului incompresibil).
Din echilibrul forţelor care acţionează asupra acestui volum elementar de
fluid, rezultă:
65
 d   dp 
  dy dx  B   pdy  B    dx  B    p  dx dy  B   0 (3.8)
 dy   dx 
S-a presupus că presiunea p creşte în sensul pozitiv al axei x iar tensiunea
de forfecare  creşte în sensul pozitiv al axei y.
Desfiinţând parantezele şi reducând termenii asemenea, rezultă ecuaţia de
echilibru al volumului elementar dV:
dp d
 (3.9)
dx dy
Fluidul fiind newtonian, respectă următoarea lege de variaţie a tensiunii de
du
forfecare    , scrisă pentru notaţiile din fig. 3.5, u fiind viteza elementului de
dy
fluid caracterizat prin coordonatele (x,y). Se consideră că vâscozitatea este
constantă pe înălţimea peliculei, ceea ce echivalează şi cu o temperatură constantă
dT
pe înălţimea peliculei (  0 ). Introducând expresia tensiunii de forfecare în
dy
fluid, funcţie de vâscozitate şi de gradientul vitezei pe direcţia normală la
deplasarea fluidului, se obţine o formă simplificată a ecuaţiilor Navier-Stokes de
mişcare a fluidului, aceasta fiind şi o particularizare a ecuaţiei diferenţiale Reynolds:
dp d  du 
  
dx dy  dy 
(3.10)
dar ţinând seama că vâscozitatea nu variază pe înălţimea peliculei, se obţine:

dp d 2u
 2 (3.11)
dx dy
În ipotezele modelului de lubrifiere hidrodinamică s-a introdus şi constanţa
presiunii pe înălţimea peliculei, aceasta fiind numai o funcţie de coordonata x a
contactului p  p x  . Ecuaţia diferenţială (3.11) se poate integra succesiv după y :
y 2 dp
u  C1 y  C 2 (3.12)
2   dx
Constantele C1 şi C 2 se determină impunând condiţii la limită pentru
viteza fluidului:
u  U pentru y  0 (la interfaţa fluid - corpul 2),
u  0 pentru y  h (la interfaţa fluid - corpul 1),
obţinându-se:
h dp U
C1   (3.13)
2   dx h
C2  U (3.14)
Introducând valorile constantelor de integrare în relaţia (3.12), rezultă:
66
 y
u y    y h  y   U  1  
1 dp
(3.15)
2   dx  h
Semnul “– “ indică o curgere a fluidului în direcţia micşorării presiunii.
Analizând această distribuţie de viteze u  u  y  , se disting două
componente ale vitezei:
- componenta parabolică, Poiseuille, produsă de gradientul de presiune
y h  y  , şi
1 dp
uP  
2   dx
- componenta liniară, Couette, indusă de mişcarea suprafeţei solidului,
 y
uC  U  1   .
 h
În fig. 3.6 este dată distribuţia de viteze pentru curgerea unui fluid
newtonian printr-un interstiţiu de înălţime constantă.
Fig. 3.6 - Distribuţia de viteze la curgerea unui fluid newtonian

printr-un interstiţiu de înălţime constantă.
În proiectarea tribosistemelor cu peliculă fluidă interesează debitul necesar

de alimentare a contactului, pentru a putea dimensiona instalaţia de ungere (pompe,
supape, filtre, conducte etc.). Cunoscând distribuţia de viteze pe înălţimea
peliculei, prin integrarea ecuaţiei (3.15) rezultă debitul necesar formării peliculei:
67
h
B  h 3 dp B U  h
Q 
  B u  dy  12   dx


 2 (3.16)
debit 0  
total debit Poiseuille debit Couette
QP QC
Ca şi viteza, debitul volumic are două componente: cea datorată curgerii
Poiseuille QP , şi cea determinată de curgerea Couette, QC . Atenţie însă la
utilizarea acestei valori a debitului Q în proiectare. Trebuie amintit că modelul
analizat aici este infinit lung (sau perfect etanşat pe direcţia z, în cazul unei lungimi
finite) şi deci, nu există pierderi laterale. În realitate însă există pierderi laterale pe
care numai modele 3D le pot calcula 49, 254.
Pentru modelul unidirecţional (fig. 3.5), reordonând relaţia (3.16), rezultă
ecuaţia diferenţială a presiunii:
dp 12    Q U  h 
 3    (3.17)
dx h B 2 
în care:
U este viteza periferică a corpului 1,
Q - debitul de fluid prin interstiţiu,
h - înălţimea peliculei de fluid iar
 - vâscozitatea dinamică a fluidului.
Condiţiile la limită sunt: p  pi pentru x  0 ( la intrare în contact)
p  p e pentru x  L ( la ieşire din contact) ,
ceea ce permite determinarea constantelor de integrare din funcţia de distribuţie a
presiunii p  C1 x  C 2 , rezultând:
12    Q U  h 
p  pi    x (3.18)
h3  B 2 
Se observă că gradientul presiunii este constant pentru acest caz când
h  constant .
Prin integrarea distribuţiei de presiuni se obţine forţa portantă:
pi  pe
L
F  B  p  dx  BL (3.19)
0
2
care are caracter hidrostatic, în relaţia de calcul neintervenind înălţimea peliculei h.
Pentru calculul forţei de frecare este necesară distribuţia tensiunilor de
forfecare în fluid. Derivând expresia vitezei (3.15) şi introducând-o în legea
fluidului newtonian, se obţine:
dp  h U
  y   
dx 
 
2 h (3.20)

P  C
68
relaţie în care se recunosc componenta Couette  C , respectiv Poiseuille  P , ale

tensiunii tangenţiale în fluid.
Tensiunea de forfecare pe suprafaţa elementului mobil este:
 p  pe h U
  y 0   i  (3.21)
2L h
Forţa de frecare vâscoasă se determină prin integrarea tensiunii de forfecare,
pe interfaţa solid-fluid şi interesează valoarea pe suprafaţa elementului mobil 1:
L
 pi  pe h  B   U  B  L

F f 1  B   y  0 dx 
2 h
(3.22)
0
Puterea consumată pentru învingerea frecării este:
Pf 1  F f 1  U 
 pi  pe B  h U   U 2 B  L
(3.23)
2 h
considerând viteza periferică a solidului U  constant .
Un alt parametru care prezintă interes este temperatura lubrifiantului,
aceasta fiind necesară pentru calculul vâscozităţii.
Modelul matematic care ia în considerare temperatura lubrifiantului
include şi ecuaţia energiei, alături de ecuaţia Reynolds. De cele mai multe ori, acest
sistem de ecuaţii se rezolvă numeric. Pe scurt, se iniţializează calculul ecuaţiei
Reynolds cu o anumită temperatură To , pentru care se calculează vâscozitatea
lubrifiantului, portanţa şi debitul. Apoi se calculează temperatura T a lubrifiantului
cu ajutorul unei ecuaţii de bilanţ termic.
Un model simplificat consideră că toată energia disipată prin frecare se
transformă în căldură iar aceasta este preluată integral de lubrifiant. Dacă
temperatura rezultată diferă mult faţă de cea iniţială, se reia calculul cu o valoare
intermediară. Această buclă se repetă până când diferenţa între temperatura
adoptată la începutul calculului este suficient de apropiată cu cea rezultată
(diferenţa la care se opreşte parcurgerea acestei bucle de calcul se recomandă, de
obicei, T  To  1K 4).
Există însă şi soluţii mai simple care dau însă temperatura medie în
peliculă. Trebuie subliniat că temperatura medie a lubrifiantului poate fi mult mai
mică faţă de temperatura maximă instantanee.
La nivelul modelului analizat, bilanţul termic se exprimă astfel: regimul de
lucru este staţionar dacă toată energia (căldura) produsă prin frecare este evacuată.
Evacuarea căldurii dintr-un tribosistem lubrifiat se face în două moduri:
- evacuare prin lubrifiant,
- evacuare prin triboelementele solide cu care vine în contact lubrifiantul.
Un model care acceptă evacuarea căldurii printr-un singur mod este mai
simplu de rezolvat dar, în realitate, cele două moduri de evacuare a căldurii sunt
inseparabile şi este greu de estimat cuantumul fiecăruia.
69
Temperatura medie T se poate defini ca media aritmetică dintre

temperatura de intrare Ti şi cea de ieşire Te a lubrifiantului din interstiţiu:
T  Te T
T  i  Ti  (3.24)
2 2
în care:
T  Te  Ti reprezintă creşterea temperaturii la ieşirea din interstiţiu.
Dacă se admite că întreaga căldură produsă prin frecare fluidă se evacuează
prin lubrifiant, ecuaţia de bilanţ termic este:
Pf    cv  Q  T (3.25)
în care cv este căldura specifică a lubrifiantului iar  densitatea acestuia.
3.4.2.2. Pelicula cu interstiţiu convergent (regim HD).

Modelul regimului hidrodinamic cu interstiţiu convergent are la bază
următoarele ipoteze 49, 73, 245, 254:
- interstiţiul este convergent;
- corpurile solide sunt perfect rigide;
- fluidul este newtonian;
- regimul de curgere al fluidului este laminar şi staţionar.
Ultimele trei sunt caracteristice şi peliculei hidrostatice.
Fie două corpuri solide 1 şi 2, cu suprafeţe netede, în mişcare relativă unul
faţă de altul, şi separate printr-un film de lubrifiant. Geometria interstiţiului ocupat
de fluid este dată de relaţia h  hx , z  (fig. 2.7). Fie punctele M 1 şi M 2 care
aparţin suprafeţei 1, respectiv 2, situate pe aceeaşi paralelă la axa y. Fiecare dintre
aceste puncte este caracterizat printr-o viteză având componetele ( U 1 ,V1 ,W 1 ),
respectiv ( U 2 ,V2 ,W 2 ).
Un element infinit mic de fluid dV  dx  dy  dz , situat între cele două
puncte, va avea vectorul viteză caracterizat prin componentele ( u , v , w ). Indiferent
de forma celor două suprafeţe (suprafeţe plane înclinate, suprafeţe curbe sau una
plană şi cealaltă curbă), înălţimea peliculei fluide pe direcţia Oy este mult mai mică
în comparaţie cu dimensiunile peliculei pe direcţiile Ox şi Oz, ceea ce duce la
acceptarea următoarelor aproximaţii 73, 245, 254:
- se neglijează efectul curburii suprafeţelor şi, deci, sistemul de coordonate
se poate ataşa uneia din cele două suprafeţe solide;
u w
- toţi gradienţii de viteză pot fi neglijaţi comparativ cu şi ;
y y
- variaţia presiunii pe înălţimea peliculei se consideră nesemnificativă,
p
0;
y
70
a)
b)
Fig. 3.7 - Geometria interstiţiului convergent în regimul de ungere hidrodinamic.
- din cauza dimensiunii mici a peliculei pe direcţia Oy şi a curgerii

presupuse laminare, se poate neglija componenta v a vitezei fluidului pe direcţia
Oy, comparativ cu celelalte două, u şi w.
Problema poate fi şi mai mult simplificată dacă se consideră următoarele:
- suprafeţele corpurilor solide sunt cilindrice şi cu generatoarele paralele;
- curgerea este staţionară, cu alte cuvinte timpul nefiind o variabilă în acest
model, rezultă că vitezele V1 , V2 şi v sunt nule;
71
- suprafeţele sunt infinit lungi pe direcţia Oz, altfel spus, se pot neglija
pierderile laterale de fluid;
- punctele de pe suprafeţele corpurilor solide au componentele vitezelor pe
direcţia Oz nule ( W1  W2  0 ).
În acest caz, asupra elementului de fluid acţionează numai forţele
elementare datorate presiunilor exercitate pe fiecare suprafaţă şi forţele vâscoase
care apar pe direcţia x , direcţia de deplasare a fluidului. Se presupune că viteza
elementului de fluid aflat chiar lângă suprafaţa solidă va avea viteza acesteia.
Adică, fluidul aflat în punctul M 1 va avea viteza U 1 , iar cel aflat în punctul M 2
va avea viteza U 2 .
Volumul elementar de fluid este în echilibru dacă rezultanta forţelor care
acţionează asupra lui este nulă, adică suma forţelor pe fiecare din cele trei direcţii
Ox, Oy şi Oz, este nulă:
  p    
 p  dy  dz   p  dx dy  dz   x  x dy dx  dz   x  dx  dz  0
  x   y 

  p 
 p  dx  dz   p  dy dx  dz  0
y 
(3.26)
 

 p  dx  dy   p  p dz dx  dy  0
  z 

Efectuând calculele, rezultă:
 p  x
 x  y  0

 p
 0 (3.27)
 y
 p
 0
 z
Cum fluidul s-a presupus de tip newtonian, tensiunea de forfecare se poate
exprima astfel:
u
 x  (3.28)
y
în care  este vâscozitatea dinamică a lubrifiantului la temperatura medie a
peliculei.
Introducând expresia tensiunii de forfecare (3.28) în relaţia (3.27) se
obţine:
72
 p  2u
  0
 x y 2

 p
 0 (3.29)
 y
 p
 0
 z

Ultimele două relaţii arată că în acest model, presiunea nu este funcţie de
coordonatele y şi z. Prima relaţie se integrează după variabila x şi rezultă:
y 2 dp
u  C1 y  C 2 (3.30)
2   dx
Constantele de integrare C1 şi C 2 se determină din condiţiile la limită:
u  U 1 pentru y  0 şi
u  U 2 pentru y  h ,
rezultând:
h dp U 2  U 1
C1    (3.31)
2 dx h
C2  U 1 (3.32)
Introducând valorile deduse ale constantelor de integrare, se obţine
distribuţia de viteze pe înălţimea peliculei, într-un punct oarecare de coordonate
x , z  , ca o funcţie parabolică, de variabilă y:
hy  y 2 dp  
 U 1  U 2  U 1 
y
u (3.33)
2 dx  h 
Pe direcţia Ox, distribuţia de viteze poate avea formele din fig. 2.8. Se
observă că pentru anumite condiţii de sarcină, viteză şi formă a interstiţiului, în faţa
contactului fluidul poate avea o mişcare de întoarcere.
Fig. 3.8 - Distribuţii posibile ale vitezei fluidului pe înălţimea peliculei.

73
Debitul de fluid care traversează o secţiune oarecare a peliculei, paralelă cu

planul zOy, este:
h h
hy  y 2 dp h
 
dy   U 1  U 2  U 1  dy 
y
q x   udy   
0 0 2 dx 0 h 
(3.34)
h 3 dp hU 1  U 2 
 
12 dx 2
Cum pentru acest model s-au considerat nule pierderile laterale de fluid,
pentru a respecta legea de continuitate aplicată unui fluid incompresibil, debitul pe
direcţia Ox trebuie să fie constant şi fie această valoare C:
h 3 dp hU 1  U 2 
C  (3.35)
12 dx 2
Este logic ca undeva între intrarea şi ieşirea fluidului din interstiţiul
dp
convergent, pe direcţia Ox, să existe un maxim de presiune. În acest punct 0.
dx
~
Fie h înălţimea peliculei de fluid în dreptul maximului de presiune. Deci, pentru
~ U U2 ~
hh , C 1 h şi introducând această expresie pentru C, în relaţia (3.35),
2
rezultă ecuaţia diferenţială a presiunii pe direcţia x:
~
hh
 6 U 1  U 2  3
dp
(3.36)
dx h
Aceasta este ecuaţia lui Reynolds pentru curgere unidirecţională.
În practică nu există interstiţii infinit lungi şi curgerea fluidului nu va fi
doar pe direcţia Ox, ci şi pe direcţia Oz, rezultând că o parte din fluid va fi evacuat
în lateral, cealaltă parte prin ieşirea din interstiţiu. Tensiunile de forfecare vâscoase
vor acţiona şi pe feţele paralele cu planul yOz ale elementului de fluid (fig. 3.9).
Fig. 3.9 - Tensiuni în elementul de fluid.

74
Scriind ecuaţiile de echilibru pentru acest caz, în care pierderile laterale nu

sunt nule, rezultă:
 p  2u
  2  0
 x y

 p
 0 (3.37)
 y

 p    w
2
 z z 2
u  U 1 
În acest caz, condiţiile la limită vor fi:  pentru y  0 şi
w  0 
u  U 2 
 pentru y  h
w  0 
iar din integrarea ultimei ecuaţii din sistemul (3.37) va rezulta distribuţia de viteze
pe direcţia Oz, pe înălţimea peliculei:
y h  y  dp
w (3.38)
2 dz
Debitul de fluid care iese printr-o secţiune paralelă cu planul xOy este:
h
h 3 dp
q z   wdy   (3.39)
0 12 dz
debitul q x care trece prin secţiunea paralelă cu planul yOz fiind dat de relaţia
(3.34).
În cazul unui fluid incompresibil, debitul care intră în contact trebuie să fie
egal cu suma debitelor care ies din contact, deci:
q x q z
 0 (3.40)
x z
Derivând expresiile (3.34) şi (3.39) şi introducându-le în (3.40) se obţine
ecuaţia Reynolds pentru curgere bidimensională:
  h 3 p    h 3 p  h
  6 U 1  U 2  (3.41)
  
x   x  z   z   x
Modelul în care se presupun diferite de zero toate cele trei componente ale
vitezei fluidului, stă la baza ecuaţiei complexe a lui Reynolds, forma generală, care
se obţine aplicând fluidului incompresibil ecuaţia de continuitate:
u v w
  0 (3.42)
x y z
Integrând relaţia (3.42) pe y, între y  0 şi y  h , rezultă:
75
h
v h
u h
w
 y dy  V 2  V1   x dy   z dy (3.43)
0 0 0
Utilizând formula lui Leibnitz :
h
f x , y   h h
 x dy   f x , y dy  f x , y  (3.44)
0 x 0 x
pentru fiecare termen din partea dreaptă a relaţiei (3.43), se obţine:
h
u  h h
 x dy 
x 0
 udy  U 2
x
(3.45)
0
h
w  h
h
 x dy  x  wdy  W2 x
(3.46)
0 0
Folosind aceste expresii în relaţiile debitelor pe direcţia Ox, respectiv Oz,
rezultă:
h
h 3 p U U2
q x   udy   h 1 (3.47)
0 12 x 2
h
h 3 p W  W2
q z   wdy   h 1 (3.48)
0 12 z 2
Introducând expresiile debitelor în relaţia (3.42) se obţine forma generală a
ecuaţiei Reynolds pentru lubrifiere hidrodinamică:
1    h3 p    h3 p 
      2V1  V2  
6  x   x  z   z 
(3.49)
  h h
 U1  U 2 h  W1  W2 h  2U 2  2W2
x z x z
sau sub forma:
1    h3 p    h3 p  h
       2V1  V2   U 2  U1  
6  x   x  z   z  x
(3.50)
h  h h 
 W2  W1   h  U1  U 2   W1  W2 
z  x z 
Forţa de frecare într-un contact lubrifiat hidrodinamic este rezultanta

tuturor forţelor tangenţiale care apar între suprafeţele în mişcare relativă ale
fluidului din interstiţiul convergent, deoarece s-a emis ipoteza că straturile de
lubrifiant de lângă corpurile solide au aceleaşi viteze ca acestea. În realitate, fluidul
poate avea o mişcare relativă faţă de pereţii interstiţiului, generând o forţă de
frecare caracteristică şi care se adaugă forţei de frecare vâscoase din interiorul
peliculei de fluid.
76
Se va analiza cazul mai simplu, când lângă pereţii solizi, fluidul are viteza
de mişcare a acestora.
Luând în considerare modelul bidimensional al curgerii forţate a unui fluid
newtonian printr-un interstiţiu convergent (fig. 3.9), tensiunile de forfecare din
peliculă sunt:
u
 xy   (3.51)
y
w
 yz   (3.52)
y
Presupunând că suprafeţele solide au componentele vitezei W1  W2  0 , şi
ţinând seama de relaţiile (3.33) şi (3.38), se pot scrie valorile tensiunilor de
forfecare din peliculă pentru diferite poziţii pe înălţimea peliculei:
h p 
 xy   U 2  U 1  (3.53)
y 0 2 x h
h p
 yz  (3.54)
y 0 2 z
h p 
 xy   U 2  U 1  (3.55)
y h 2 x h
h p
 yz  (3.56)
y h 2 z
Deci, relaţiile (3.53) şi (3.54) se referă la frecarea dintre stratul de fluid
“ataşat” suprafeţei solide 1 (care se mişcă cu viteza U 1 ) şi stratul de fluid imediat
sub el. Celelalte două relaţii, (3.55) şi (3.56), calculează tensiunea de forfecare
între stratul de fluid “ataşat” de suprafaţa 2 şi stratul de fluid vecin acestuia.
Dacă suprafeţele 1 şi 2 sunt cilindrice, cu generatoarele paralele cu direcţia
axei Oz, atunci forţa tangenţială pe direcţia Oz este nulă şi se calculează doar forţa
de frecare pe direcţia Ox, prin integrarea tensiunilor de forfecare pe toată suprafaţa
fluidului din interstiţiu:
F f     dA (3.57)
A
rezultând:
 h p   
F f     U 2  U 1  dx dz (3.58)
 2 x h  
Valoarea coeficientului de frecare va depinde de fluid (prin vâscozitatea
acestuia, şi prin distribuţiile de presiuni şi viteze din interstiţiu):
Ff
 (3.59)
Fn
77
Modelul lubrifierii hidrodinamice presupune   constant , dar în relaţiile

de calcul valoarea acesteia trebuie introdusă pentru temperatura de lucru a
lubrifiantului. Energia disipată prin frecare, transformându-se în căldură, va
determina creşterea temperaturii în contact şi implicit, scăderea vâscozităţii
lubrifiantului. Este, deci, necesar să se calculeze temperatura fluidului prin
interstiţiu, pentru a stabili valoarea vâscozităţii dinamice.
Analizând volumul infinit mic din fig. 3.9, şi presupunând latura unitară,
ecuaţia de bilanţ energetic este:
  c T  T T T   u v w 
  v  cv u  cv v  cv w   p    
 t x y z   x y z 
 T   K T 
(3.60)
 T 
 K   y   K 
 x     z 
   H
x y z
în care:
cv este căldura specifică a fluidului,
T este temperatura fluidului,
H este cantitatea de căldură generată în fluid, prin frecare, în unitatea de
timp:
  2 2 2 2
  u   v   w   2  u v w 
H   2              
  x   y   z   3  x y z 

(3.61)
2 2 2
 u v   u w   v w  
            
 y x   z x   z y  
În relaţia (3.60) primul termen din stânga reprezintă variaţia energiei
interne în unitatea de timp, cel de-al doilea – lucrul mecanic schimbat cu exteriorul
în unitatea de timp; primul termen din dreapta este expresia cantităţii de căldură
disipată prin conducţie, în aceeaşi unitate de timp, K fiind conductivitatea termică a
fluidului iar T este temperatura într-un punct de coordonate x , y , z  .
Având în vedere următoarele ipoteze:
- fluidul este incompresibil;
- fluidul are o evoluţie adiabatică;
- temperatura nu variază pe înălţimea interstiţiului;
- regimul este staţionar;
şi considerând că toată căldura se evacuează prin fluid, ecuaţia (3.60), se reduce la
forma:
 u  2  w  2 
 T T 
  cv  u w         
 y   y  
(3.62)
 x z 
 
78
Prin integrare între y  0 şi y  h , se obţine:

 h h  h 2 h 2 
 T T    u   w 
  cv   udy   
wdy      dy    dy   (3.63)
 
 x 0 z   y  0
y 
 0   0 
h h
 udy  q x şi  wdy  q z reprezentând debitul de fluid pe direcţia Ox, respectiv Oz.
0 0
Trebuie rezolvate integralele din al doilea termen al relaţiei (3.63). Astfel,
2 h
h
 u  u h
  u 
    dy    u  u  dy (3.64)
0  y  y 0 0 y  y 
u p   u 
Ţinând cont că  xy   (fluid newtonian) şi    , integrala
y x y  y 
(3.64) devine:
2
h
 u  h h
p
    dy  u   xy   u dy (3.65)
0  y  0
0 x
Dar presiunea s-a considerat constantă pe înălţimea peliculei de fluid, deci:
 
2
 u 
   p
h
    dy  U 2  xy y  h  U 1  xy y 0  q x (3.66)
0  y  x
Analog, presupunând W1  W2  0 , se obţine:
2
 w 
h
p
    dy   q z (3.67)
0  y  z
Introducând relaţiile (3.66) şi (3.67) în ecuaţia (3.63) se obţine ecuaţia
conservării energiei în pelicula de fluid:
 T
  cv  qx 
T 
q z   U 2   xy  yh  U1   xy y0  qx px  qz pz (3.68)
 x z 
Această ecuaţie diferenţială conţine patru necunoscute  , , p ,T  .
Adăugând ecuaţia Reynolds şi relaţia de dependenţă a vâscozităţii dinamice cu
temperatura    T  pentru un fluid dat, se poate rezolva ecuaţia (3.68) prin
metode numerice.
În fig. 3.10 este dată distribuţia presiunii pentru o placă înclinată, infinită.
Din rezolvarea ecuaţiei Reynolds pentru curgere hidrodinamică unidirecţională şi
izotermă (vezi relaţia (3.36)), rezultă următoarea distribuţie de presiuni:
6    U  L hmax  hmin h  hmax  hmin  h 2
p (3.69)
2
hmax  hmin
2
h2
când h parcurge intervalul hmax , hmin  .
79
Fig. 3.10 - Distribuţia presiunii pentru un plan înclinat infinit.
Distribuţia presiunii depinde de geometria patinei, în special de valorile

extreme ale interstiţiului hmax şi hmin . Dacă se notează:
h
H  max (3.70)
hmin
parametrul adimensional al peliculei (evident H  1 ), forţa portantă maximă se va
obţine pentru H optim  2 ,18 (fig. 3.11).
Fig. 3.11 - Portanţa patinei în funcţie de geometria acesteia.
Modelul lubrifierii hidrodinamice cu suprafeţe plane înclinate stă la baza

proiectării lagărelor axiale cu patine fixe sau oscilante (fig. 3.12).
80
Fig. 3.12 - Exemple de suprafeţe plane înclinate.
În realitate, plăcile sau palierele înclinate au dimensiuni finite, şi efectele

pierderilor laterale de fluid duc la o distribuţie de presiuni ca cea sugerată în fig.
3.13, pentru o patină a unui lagăr axial. Forţa portantă se determină integrând
distribuţia de presiuni pe suprafaţa palierului:
F   p( x , z )dA (3.71)
A
în care A reprezintă proiecţia ariei palierului pe direcţia normală la forţă.
Fig. 3.13 - Distribuţia presiunii în cazul patinei unui lagăr axial.
3.4.2.3. Pelicula gazodinamică.

Caracteristicile funcţionale ale peliculei portante gazoase sunt determinate
de proprietăţile specifice ale gazului comparativ cu cele ale unui lichid. Gazele au
vâscozităţi mult mai reduse decât lichidele (de 100 sau chiar 1000 de ori). Rezultă
o frecare mult mai redusă, dar şi o portanţă relativ mică. De aceea lubrifierea cu
peliculă gazoasă este utilizată pentru tribosisteme cu turaţii mari şi sarcini mici şi
pentru aparate de precizie. Din cauza frecării reduse, şi căldura degajată prin
frecare este mică, rezultând o mare stabilitate dimensională a sistemului 49. Un
81
alt avantaj al folosirii peliculei gazoase este marea stabilitate a proprietăţilor

gazelor în condiţii de mediu foarte diferite: temperaturi joase sau înalte, medii
radioactive, agresive chimic sau toxice.
O altă problemă a peliculelor gazoase este compresibilitatea şi
expandabilitatea gazelor.
Când pelicula formată între două suprafeţe în mişcare este gazoasă, trebuie
să se ţină seama de compresibilitatea fluidului, densitatea gazului fiind variabilă
după o lege de forma:
1
 p 
   (3.72)
K
în care:
p este presiunea în gaz,
 - densitatea gazului la presiunea p,
K şi  sunt constante de material.
Ecuaţia de continuitate va ţine seama de compresibilitatea gazului,
densitatea fiind deci, o variabilă dependentă de presiune:

  q x      q z   0 (3.73)
x z
În ipoteza că regimul este staţionar, viteza gazului lângă pereţii solizi este
mult mai mare comparativ cu mişcarea solidelor, şi folosind relaţiile (3.47) şi
(3.48) pentru debite, se obţine:
   h 3 p U 1  U 2 h     h 3 p 
        0 (3.74)
x   12   x 2  z   12   z 

   
Reordonând această relaţie, rezultă:
  h 3 p    h 3 p    h 
    6 U 1  U 2  (3.75)
x  12   x  z  12   z  x
în care:
U 1 şi U 2 sunt vitezele periferice ale corpurilor solide.
În multe aplicaţii, în special în cele cu viteze relativ modeste pentru care
disiparea energiei în interstiţiu este mică, se poate considera că gazul evoluează
izoterm, la temepratura T, deci exponentul din relaţia (3.72) devine unitar:
p     T (3.76)
în care:
 este o constantă a gazului,
T - temperatura gazului.
Astfel, se poate considera vâscozitatea constantă pentru o valoare medie a
temperaturii. Contrar lichidelor, vâscozitatea gazelor creşte cu temperatura şi
relaţia (3.75) devine:
82
  h 3 p    h 3 p    h 
  6 U 1  U 2  (3.77)
x  12   x  z  12   z  x
Legea conservării masei peliculei gazoase, va duce la:
h
  u  h
  v  h
    w h

 x dy   y dy   z dy   t dy  0 (3.78)
0 0 0 0
şi procedând analog ca la teoria lubrifierii fluide, prezentate mai sus, rezultă:
    h3 p      h3 p 
   
x   x  x   x 
(3.79)
   hU1  U 2    hW1  W2     h  
 6  2 
 x z t 
  h 
În regim staţionar 0.
t
Analiza performanţelor unui tribosistem lubrifiat cu peliculă gazoasă
depinde de un parametru adimensional, numit numărul lui Harrison 49, care
include printre altele, efectele compresibilităţii gazului:
 U  B
 ~ (3.80)
pa  h
în care:
p a este presiunea mediului ambiant,
~
h este grosimea peliculei în dreptul maximului de presiune,
 este vâscozitatea dinamică a gazului,
U - viteza periferică a corpului în mişcare,
B - lungimea contactului.
La valori mici ale acestui parametru (   0 ), ecuaţia lubrifierii gazoase
va avea o formă apropiată de cea a ungerii lichide, cu alte cuvinte efectul
compresibilităţii gazului este neglijabil pentru   0 .
Pentru valori mari ale
numărului lui Harrison, din relaţia
(3.80) rezultă că p  h  constant .
Deci presiunea maximă şi portanţa
unui tribosistem lubrifiat cu gaze
depinde de viteza periferică şi de
parametrul . La valori crescânde
ale parametrului, portanţa F tinde
spre o valoare asimptotică (fig.
3.14) 49. Fig. 3.14 - Portanţa unui tribosistem lubrifiat
cu gaze.
83
3.4.3. Regimul elastohidrodinamic (EHD).

În unele aplicaţii, calculând grosimea minimă a peliculei cu ajutorul teoriei
lubrifierii hidrodinamice, se obţin valori foarte mici, de ordinul 0,01 m, mult mai mici
comparativ cu rugozitatea celor mai bine finisate suprafeţe, ceea ce ar face imposibilă
existenţa unei pelicule continue de lubrifiant şi ar determina contactul direct al
asperităţilor. Practic, s-a arătat că şi contactele greu încărcate sunt protejate de pelicule
fluide [40, 84, 217]. Deci, teoria ungerii hidrodinamice nu este capabilă să explice
existenţa peliculei portante în aceste cazuri. În continuare, vor fi discutaţi factorii
neglijaţi anterior în teoria HD şi influenţa lor asupra unui contact lubrifiat.
Teoria elastohidrodinamică trebuie să reconcilieze hidrodinamica cu
ecuaţiile deformaţiilor elastice, specifice contactelor greu solicitate, însă este greu
de calculat o distribuţie de presiuni în contact, ţinând seama simultan de efectele pe
care această presiune o are asupra fluidului şi geometriei solidelor.
Ipotezele făcute de Dowson şi Higginson [84] pentru modelul lubrifierii
EHD, sunt:
- deformaţiile sunt calculate pentru un solid cilindric cu raza echivalentă
Re pe un plan rigid;
- se neglijează pierderile laterale ale fluidului. Acest lucru se justifică deoa-
rece lăţimea zonei de contact este foarte mică comparativ cu lungimea cilindrului,
iar grosimea peliculei este mică în comparaţie cu deformaţiile, apropierea cilindrilor
la capete având un efect neglijabil asupra presiunii (deci p / z este foarte mic);
- condiţiile la limită pentru presiune sunt: la intrare, p a  0 la distanţă
mare faţă de contact şi la ieşirea din contact p / x  p a  0 ;
- lubrifiantul este incompresibil;
- efectele termice sunt neglijabile în primă fază. Acestea sunt: variaţia
vâscozităţii cu temperatura şi dilatarea lubrifiantului şi a elementelor contactului.
Efectele termice. În contactele greu solicitate, temperatura poate avea
valori mari şi cum vâscozitatea majorităţii lubrifianţilor descreşte cu temperatura,
vâscozitatea efectivă în contact va avea o valoare mai mică decât cea considerată
într-un proces izoterm, ceea ce ar justifica o micşorare a peliculei. Creşterea (chiar
locală) a temperaturii determină modificarea proprietăţilor mecanice ale
materialelor în contact, favorizând deformarea lor la presiuni mari.
Pierderile laterale de fluid. Din studiul modelului hidrodinamic de
ungere, se ştie că pierderile laterale de fluid reduc portanţa pentru o grosime dată a
peliculei [49, 84]. Deci, acest fenomen are un efect contrar celui observat în
practică în contactele greu solicitate (formarea unei pelicule portante).
Comportarea nenewtoniană a fluidului. Specialiştii au demonstrat că
vâscozitatea dinamică şi densitatea unui fluid sunt funcţii de presiunea p şi
temperatura T. La presiuni mari densitatea poate creşte cu 20% iar vâscozitatea
poate avea următoarea dependenţă:
  o e  p  T (3.81)
84
în care:
 - coeficientul de piezovâscozitate;
 - coeficientul de termovâscozitate, ambii determinaţi experimental pentru
un fluid dat;
 o - vâscozitatea dinamică, valoare cunoscută, la presiune şi temperatură
normală.
Efectele presiunilor mari. Considerând un proces izoterm (specific
regimului stabilizat), vâscozitatea dinamică rămâne o funcţie dependentă doar de
presiune:
  o e  p (3.82)
Pentru un contact infinit lung, ecuaţia Reynolds devine:
~
dp hh
e   p  12 o  U (3.83)
dx h3
Fig. 3.15 - Contact infinit lung cu ungere EHD.
Înălţimea peliculei h se poate scrie (fig. 3.15):

x2
h  ho   w x  (3.84)
2  Re
ho este grosimea peliculei de fluid dacă cele două corpuri ar fi perfect rigide,
termenul h'  x 2 /( 2 Re ) este determinat de forma teoretică (parabolică) a
interstiţiului, iar ultimul termen reprezintă deformaţia elastică a zonei de contact,
considerată similară celei obţinute pentru un contact hertzian. Re este raza
echivalentă de curbură, wx  este componenta grosimii peliculei rezultată din
deformarea elastică a corpurilor solide şi care se estimează considerând modelul
clasic din teoria elasticităţii al semi-spaţiului elastic, încărcat cu o forţă uniform
distribuită pe linia de contact [254]:
s2
wx     ps  lnx  s 
2 2
ds  C (3.85)
  E ech s1
85
în care:
E ech - este modulul de elasticitate echivalent, calculat cu relaţia
2 1   12 1   22
  (3.86)
E ech E1 E2
în care:
E1 şi  1 sunt modulul de elasticitate şi respectiv, coeficientul Poisson,
caracteristice materialului corpului 1. Notaţiile au aceleaşi semnificaţii pentru
corpul 2: E 2 şi  2 .
Influenţa presiunii asupra vâscozităţii dinamice este factorul determinant
care măreşte grosimea peliculei.
Diferenţiind relaţia (3.81), aplicând regula de diferenţiere:
e   p
dp

1 d e   p   (3.87)
dx  dx
şi introducând rezultatul în ecuaţia lui Reynolds pentru curgere unidirecţională,
~
hh
 6 U 1  U 2 
dp
vezi relaţia (3.36): , rezultă:
dx h3
 
~
hh
 6o U 1  U 2 
1   p
 de dx (3.88)
 h3
în care:
U 1 şi U 2 sunt vitezele periferice ale corpurilor 1, respectiv 2, pe direcţia
Ox ;
~
h - grosimea peliculei în dreptul maximului de presiune din pelicula
fluidă;
o - valoarea vâscozităţii dinamice a fluidului în condiţii normale de
presiune şi temperatură.
Integrarea primului termen duce la
p p
1p
0
 1


  d e   p   e   p 
1  e   p

 po (3.89)
p 0
rezultatul notat cu p o fiind o variabilă dependentă, la rândul ei, de presiunea p în
peliculă dar şi de coeficientul de piezovâscozitate , şi având dimensiunea
presiunii. Variabila p o are proprietatea că dacă presiunea p creşte foarte mult
atunci e   p  0 şi po  1 /  . Dacă p  0 sau   0 , analizând dezvoltarea
în serie a variabilei p o
 2 p2
  p 1  1    p    ...
1 e 2   p2 (3.90)
po    p  ...
  2
86
şi reţinând doar primii doi termeni, rezultă că po  p când p  0 sau

  0 40.
Cu acest artificiu de calcul, ecuaţia (3.36) devine:
~
dp o hh
 6 o U 1  U 2  3 (3.91)
dx h
Deformaţiile elastice locale măresc grosimea peliculei deoarece tind să
mărească raza echivalentă efectivă de curbură, a corpurilor în contact.
Din soluţiile obţinute prin metode numerice, pentru ecuaţia (3.91) se
conturează două observaţii foarte importante (fig. 3.16).
Fig. 3.16 - Presiunea şi grosimea peliculei în cazul ungerii EHD.
1. Pe cea mai mare parte a lăţimii contactului (2a în fig. 3.16), presiunea
este atât de mare, încât vâscozitatea este cu câteva ordine de mărime mai mare faţă
de valoarea ei la presiune atmosferică; deci, dacă dp / dx trebuie să aibă valori
realiste (nu infinite), variaţia înălţimii peliculei trebuie să fie foarte mică, aproape
zero. Valoarea înălţimii peliculei în această zonă, în care variaţia ei este foarte
mică, s-a notat cu ho . Cu alte cuvinte, din modelul matematic al lubrifierii EHD şi
condiţiile la limită impuse, grosimea peliculei trebuie să fie foarte puţin variabilă
pe aproape toată zona de presiune înaltă. Cum în contactele greu încărcate,
distribuţia hertziană de presiuni este un model satisfăcător al presiunii reale, trebuie
să existe gradienţi mari de presiune lângă marginea zonei încărcate, spre interiorul
ei, pentru a reduce presiunea la valoarea celei atmosferice.
La presiuni şi vâscozităţi mici, caracteristice zonei de ieşire din contact,
gradienţii mari de presiune pot fi realizaţi numai dacă grosimea peliculei este
redusă înspre zona de ieşire. În consecinţă, soluţia numerică a ecuaţiei (3.91)
prezintă un „pinten” de presiune şi o bombare a corpurilor în contact spre ieşirea
din contact. La lagăre mari, cu cuzineţi din materiale moi, acest pinten este foarte
87
atenuat, chiar dispare, dar distribuţia de presiuni este asimetrică faţă de cea
hertziană, maximul fiind deplasat spre zona de ieşire din contact.
2. La sarcini mari şi viteze mici, grosimea peliculei este mică în comparaţie
cu deformaţiile elastice locale (de aceea se recomandă pornirea lagărelor mari cu
fluidul sub presiune, după care se decuplează pompa de presiune).
Deci, cu excepţia zonelor de margine ale contactului, distribuţia va fi
asemănătoare celei hertziene. La sarcină mică şi viteze mari, grosimea peliculei va
fi mare comparativ cu deformaţiile locale şi distribuţia presiunii se apropie de cea
în regim hidrodinamic (când tribosistemul este format din corpuri perfect rigide).
Grosimea peliculei şi portanţa contactului au fost obţinute prin rezolvarea
numerică a sistemului format din:
- ecuaţia Reynolds, relaţia (3.91);
- legea deformaţiilor elastice ale corpurilor solide, relaţia (3.85);
- legea de variaţie a vâscozităţii dinamice cu presiunea, relaţia (3.82).
Cum integrarea numerică a ecuaţiei Reynolds este foarte dificilă pentru
modelul lubrifierii elastohidrodinamice, pe baza rezultatelor obţinute prin integrare
numerică s-au propus formule aproximative pentru determinarea grosimii minime a
peliculei [84, 118, 245, 254]. Variabilele din relaţii sunt mărimi adimensionale cu
următoarele semnificaţii:
hmin
H min  - grosimea minimă adimensională a peliculei, (3.92)
Re
Fn
W - parametrul adimensional de încărcare a contactului EHD, (3.93)
Eech Re B
(3.94)
G    Eech - parametrul adimensional de material,
o U1  U 2  (3.95)
U - parametrul adimensional al vitezei.
2 Eech  Re
S-au notat: U 1  U 2  / 2 - viteza medie a corpurilor solide, B - lungimea
contactului liniar, Re - raza echivalentă de curbură a contactului, E ech - modulul
echivalent de elasticitate al materialelor corpurilor solide, o - valoarea
vâscozităţii dinamice a fluidului în condiţii normale de presiune şi temperatură, Fn
- forţa normală în contact,  - coeficientul de piezovâscozitate al fluidului
lubrifiant.
Se observă că parametrul de material G ţine seama atât de tipul
lubrifiantului (prin coeficientul de piezovâscozitate ) cât şi de materialele corpu-
rilor solide (prin modulul de elasticitate echivalent E ech ).
88
Tabelul 3.2 prezintă sintetic cele mai des utilizate relaţii pentru
determinarea grosimii peliculei. În estimarea grosimii peliculei, unii specialişti
preferă parametrul adimensional:
h
Ho  o (3.96)
Re
care se obţine ca raport între grosimea peliculei în zona de variaţie minimă a
acesteia, h o (fig. 3.16) şi raza echivalentă de curbură a contactului Re . Evident
H > H min .
Relaţii pentru determinarea grosimii peliculei EHD Tabelul 3.2

Relaţia pentru H min sau H o Autorii şi anul Observaţii
H o  1,95G  U 8 / 11W 1 / 11 Grubin, citat în regim izoterm,

84 contact între cilindri
exteriori
H min  1,6U 0 ,7G 0 ,6W 0 ,13
Dowson şi
Higginson, 1966 regim izoterm,
84 contact între cilindri
H min  2 ,65U 0 ,7G 0 ,54W 0 ,13
Dowson 1968 exteriori
[84]
H min  3,635U 0 ,68G 0 ,49W 0 ,073
Hamrock şi
Dowson, 1977,
citat în 84
H min  3,07U 0 ,71G 0 ,57W 0 ,11
Jacobson 1991,
citat în [245]
H min  1,05  0,246G 3,07U 0, 68W 0, 073 Isaksson (1989), - pentru lubrifianţi pe
citat în 288 bază de apă (cu
   o n  1 ),
- rostogolire pură
între doi cilindri
H min  1,714U 0 ,694 G 0 ,568W 0 ,128 Hamrock, 1983,
citat în 245
H o  2 ,922  U 0 ,692  G 0 ,470  W 0 ,166
0 ,744 0 ,078 Evans, citat în analiză 2D a
   U   Eech  Re  245
H o  1,15    contactului sferă pe
 Re   FN  sferă
Modelul lui Isaksson justifică existenţa unei pelicule mai groase de fluid
slab lubrifiant (apă şi soluţii apoase), în special pentru valori mai mici ale
parametrului de material, valori care sunt obţinute datorită vâscozităţii mai reduse a
fluidului dar şi a cel puţin unuia din materiale (care poate fi mai moale) şi care
reduce Eech (fig. 3.17). Calculele sunt în concordanţă cu unele rezultate
experimentale.
89
Fig. 3.17 - Corelaţia dintre grosimea minimă a peliculei şi

parametrul de material.
Analizând relaţiile din tabelul 3.2, rezultă următoarele aprecieri [254].

 Parametrul de viteză are cea mai mare influenţă asupra grosimii
minime, în relaţii acesta având cea mai mică variaţie a exponentului 0 ,68...0 ,71 .
Pentru un tribosistem cu materiale solide impuse (proprietăţi mecanice şi
geometrie), creşterea grosimii peliculei se poate realiza prin creşterea produsului
  u  , adică fie prin creşterea vitezei u, fie prin creşterea vâscozităţii dinamice a
fluidului lubrifiant, fie prin creşterea ambilor parametri. Dacă se consideră unităţi
 
de măsură SI, parametrul de viteză poate varia în limetele U  10 12 ...10 9 . Fig.
3.18 arată influenţa parametrului vitezei U .
 Parametrul de încărcare are o influenţă mică asupra grosimii peliculei
fluide. Astfel, la o creştere cu 100% a sarcinii, grosimea se va reduce cu doar

5…12%; uzual W  10 7 ...10 5 . 
 Parametrul de material afectează grosimea minimă şi chiar forma
peliculei precum şi distribuţia de presiuni; uzual, pentru corpuri din oţel şi ulei
mineral, G  4000...6000  . Dacă unul din triboelemente este din material mult mai
elastic, pintenul de presiune se reduce substanţial (fig. 3.19).
 Modelul care ia în considerare compresibilitatea fluidului, în special
pentru contacte greu solicitate, dă rezultate puţin diferite atât asupra formei
contactului EHD (fig. 3.21) dar şi asupra distribuţiei de presiuni (fig. 3.20), care a
fost obţinută pentru un fluid compresibil pentru aceiaşi parametri pentru care s-au
calculat distribuţiile din fig. 3.18, dar pentru un fluid incompresibil.
90
Fig. 3.18 - Distribuţiile presiunii într-un contact EHD, cu fluid incompresibil

pentru următorii parametri: W=3·10-4, G=5·103, funcţie de parametrul
adimensional al vitezei U: 0) U=0 (contact hertzian), 1) U=10-13,
2) U=10-12, 3) U=10-11, 4) U=10-10, 5) U=10-984.
Fig. 3.19 - Influenţa naturii materialelor solide asupra

distribuţiei de presiuni şi a formei peliculei. W=3·10-5, U=10-11 84.
91
Fig. 3.20 - Distribuţiile presiunii pentru un contact EHD cu fluid compresibil

[84], W=3·10-5, G=5·103, funcţie de parametrul vitezei U:
0) U=0 (contact hertzian), 1) U=10-13, 3) U=10-11, 4) U=10-10,
5) U=10-9, 5a) U=10-8,5, 6) U=10-8.
Fig. 3.21 - Forma interstiţiului EHD:

1) fluid incompresibil, 2) fluid compresibil 84.
Importanţa ipotezelor admise în modelarea unui contact lubrifiat este

evidenţiată de fig. 3.22 în care sunt trasate curbe ale distribuţiei de presiune şi a
formei deformate a unui contact liniar, pentru diferite seturi de ipoteze:
a) – vâscozitate constantă şi cilindri rigizi;
b) – vâscozitate dependentă de presiune, cilindri rigizi,
c) – vâscozitate constantă, cilindri elastici,
d) – vâscozitate dependentă de presiune, cilindri elastici.
92
Fig. 3.22 - Distribuţia presiunii şi forma interstiţiului pentru

diferite seturi de ipoteze 84.
Datorită dezvoltării aparaturii de măsură, modelele matematice au putut fi

verificate experimental, dar s-a constatat că vârful de presiune generat în
tribosistemul real tinde să fie mai mic decât valoarea obţinută din modelul
matematic (fig. 3.23) [391].
Aceste diferenţe sunt
puse în special pe seama com-
portării locale a lubrifiantului
(în special a vâscozităţii aces-
tuia, reflectată prin produsul
(   p ). Pe baza comparării re-
zultatelor experimentale cu cele
teoretice, unii specialişti [162,
217] au considerat că pintenul
de presiune specific lubrifierii
EHD devine semnificativ dacă
  pH > 2,2 , în care  este coe-
ficientul de piezovâscozitate al
lubrifiantului, iar p H este presi-
Fig. 3.23 - Comparaţie între valorile calculate
unea maximă în acelaşi contact, şi măsurate ale presiunii şi
dar încărcat static cu aceeaşi sarcinii peliculei EHD 391.
sarcină.
93
Modelele matematice ale regimului EHD ţin cont în special de tipul

contactului:
- contact teoretic liniar;
- contact teoretic punctiform.
Realizarea unui astfel de model necesită o bună cunoaştere a tehnicilor de
programare. Există multe variante ale modelului de lubrifiere EHD, dezvoltate în
special pentru rezolvarea unor probleme întâlnite în aplicaţii practice. Astfel,
dezvoltarea calculatoarelor, în special a vitezei lor de lucru, a permis elaborarea de
modele care să ia în considerare suprafaţa reală, rugoasă a triboelementelor 199,
sau chiar regimul turbulent şi suprafaţa reală. Unele modele sunt elaborate pentru
mişcare de alunecare între tribolelemente, altele pentru mişcarea de rostogolire,
chiar pentru mişcare de rostogolire cu alunecare.
Un fenomen greu de modelat pentru contactul EHD este starvarea. Acesta
este rezultatul unei alimentări insuficiente cu lubrifiant a contactului. Cauzele pot fi
o cantitate prea mică de lubrifiant în tribosistem sau un regim (sarcină şi mai ales
viteză) care nu favorizează menţinerea şi regenerarea peliculei de lubrifiant.
Rulmenţii şi lagărele de mare viteză sunt tribosisteme cu risc mare de apariţie a
starvării. De exemplu, la creşterea vitezei de lucru a unui rulment cu bile, o parte
din lubrifiant participă la generarea peliculei şi o parte este expulzat din contact cu
o viteză atât de mare, încât până la trecerea prin acelaşi punct a bilei următoare,
lubrifiantul nu are timp să revină pe calea de rulare; bila care urmează nu va avea
volumul necesar de lubrifiant pentru a genera o peliculă. Pe părţile laterale ale căii
de rulare poate exista suficient lubrifiant dar acesta nu are posibilitatea de a reveni
în contact din cauza rapidităţii cu care se succed bilele. În aceleaşi condiţii de
lucru, contactul punctiform este mai susceptibil de a fi starvat. Acest fenomen este
influenţat de mulţi factori Chiu, citat în 245: grosimea stratului de lubrifiant, în
lateral faţă de contact, tensiunea superficială şi vâscozitatea dinamică a
lubrifiantului, viteza şi sarcina contactului, calitatea suprafeţei. Dacă vâscozitatea
lubrifiantului este prea mare, revenirea lubrifiantului în contact se face mai greu şi
după un timp relativ mai lung. În rulmenţi, mai ales la cei cu bile, o vâscozitate
prea redusă poate favoriza apariţia starvării, atât prin faptul că nu va genera o
peliculă suficient de groasă pentru a se menţine stabilă în timp, cât mai ales prin
efectul de expulzare a fluidului mai puţin vâscos la distanţe mari faţă de contact,
astfel încât acesta nu are timp să revină în zona contactului.
În cazul contactelor cu corpuri mai deformabile, cum este cazul lagărelor
cu cuzineţi din mase plastice, pintenul de presiune dispare, distribuţia devenind
asimetrică, cu un maxim spre ieşirea din contact (fig. 3.24). Zona de pe lagăr
corespunzătoare distribuţiei de presiuni este puternic deformată, fără bombarea
caracteristică contactelor EHD cu materiale mai dure, grosimea minimă a peliculei
putând apare înspre ieşirea din contact sau pe lateral, minimalizând pierderile
laterale de fluid 302, 355, 387.
Pentru parametrii de sarcină şi viteză consideraţi în fig. 3.24, apa formează
o peliculă continuă de ~ 6,35 m, la o excentricitate a lagărului de 6 m. Fig. 3.24
94
b prezintă distribuţia de presiuni pentru cuzinetul deformabil. Pentru contactul cu

cuzinet elastic presiunea maximă din peliculă creşte cu ~20% comparativ cu cea
obţinută pe acelaşi model dar cu corpuri rigide, şi zona de depresiune (de întoarcere
a fluidului) din faţa contactului se micşorează.
Forţa normală, kN 1000

Viteza de alunecare, m/s 2,5
Model izoterm la 20C
Excentricitate iniţială, m 6
Geometrie, mm
Sabot rază 30,05
lăţime 25,00
Fus rază 30,00
Materiale
sabot fus
 r , MPa 40 770 (oţel)
 0,35 0,3
E, MPa 7000 2,15·105 a) corpuri rigide b) cuzinet elastic
c) distribuţia tensiunilor şi deformaţiile în lagărul elastic (parametrii pentru care a fost rulat
modelul sunt daţi în tabelul din stânga figurii).
Fig. 3.24 - Model izoterm al lubrifierii cu apă pentru un lagăr cu fus din oţel şi
cuzinet din masă plastică (   constant ,   constant ) [355].
95
Dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor specializate de calcul permit

elaborarea unor modele din ce în ce mai complicate sau cu aplicabilitate îngustă,
aşa cum este cazul lubrifierii cu apă, de exemplu, în care modelul EHD se poate
simplifica prin presupunerea sistemului izoterm, apa fiind un agent de răcire foarte
bun, şi permiţând menţinerea unei temperaturi în contact apropiate de cea a
mediului; în plus, vâscozitatea apei este foarte puţin dependentă de temperatură şi
presiune, şi deci, între anumite limite ale acestor parametri, vâscozitatea poate fi
considerată o constantă [43, 355].
3.4.4. Probleme termice ale contactului EHD. Teoria termoelasto-

hidrodinamică (TEHD).
În realitate, în pelicula portantă de lubrifiant, câmpul termic variază, chiar
pentru un regim staţionar, înţelegând prin acesta că parametrii de intrare şi de ieşire
din contact sunt constanţi în timp (presiune, temperatură, vâscozitate). Distribuţia
de viteze a fluidului în peliculă nu este constantă şi deci frecările interne în
lubrifiant vor genera un câmp termic dependent de multe variabile: poziţia în
contact, vitezele corpurilor solide, natura fluidului (newtonian sau nu), conductivi-
tăţile termice (la rândul lor, dependente de temperatură), dilatări etc. Modificarea
câmpului termic determină şi modificarea vâscozităţii în sensul micşorării acesteia
dacă temperatura creşte. Implicit rezultă o micşorare a grosimii peliculei.
Primele rezolvări ale contactului EHD au considerat modelul izoterm,
temperatura pentru care se făcea calculul vâscozităţii dinamice şi al proprietăţilor
mecanice ale solidelor, fiind determinată similar cu cea din modelul HD,
parcurgând o buclă din programul de calcul, până când diferenţa dintre temperatura
estimată şi cea rezultată din calcule era suficient de mică 245, 256, 353.
Rezolvarea modelului de lubrifiere în care se ţine seama de câmpul termic
din contact este dificilă şi se bazează pe metode numerice 199, 302, 387, 396.
Luarea în considerare a efectele termice din fluid şi triboelemente a dus la
dezvoltarea teoriei lubrifierii termoelastohidrodinamice (TEHD). Modelele
TEHD sunt complexe, rezolvarea lor depinzând de condiţiile limită acceptate. Se
ţine seama de modificarea vâscozităţii dinamice cu presiunea şi temperatura, de
mecanismele de evacuare a căldurii generate prin frecare, atât prin fluidul lubrifiant
cât şi prin transferul unei părţi a căldurii în corpurile solide.
Ponderea acestor procese de transfer termic este dificil de stabilit, chiar şi
pe un model, depinzând de ipotezele făcute şi de variaţia proprietăţilor corpurilor în
contact (triboelemente şi lubrifiant) 73, 245, 254. În acelaşi timp deformaţia
corpurilor solide este determinată atât de distribuţia de presiuni din peliculă cât şi
de dilatările şi tensiunile induse de distribuţia temperaturilor în contact.
Pentru a accentua importanţa ipotezelor acceptate pe modelul TEHD sunt
date în continuare rezultatele a două modele pentru contacte punctiforme.
Modelul prezentat de Guo, Zang şi Qu citat în 288 în 2001, se referă la un
contact punctiform în regim TEHD, staţionar, cu mişcare de rostogolire şi
alunecare relativă mare. Pentru parametrii modelului daţi în fig. 3.25, luarea în
96
considerare a câmpului termic în contact determină un maxim de temperatură T de

1,6 ori mai mare decât temperatura lubrifiantului la intrarea în contact, To .
Forma interstiţiului şi a distribuţiei presiunilor se abate de la forma
obţinută pentru acelaşi model dar în condiţii izoterme (EHD). Comparând
rezultatele obţinute în regim EHD şi TEHD, pe acelaşi model (geometrie,
materiale, sarcină şi viteză), din fig. 3.25 d se observă o modificare semnificativă a
formei peliculei portante şi o creştere a presiunii maxime din contact cu ~50% faţă
de valoarea obţinută în regim izoterm. Graficul temperaturii este dat pentru
temperatura relativă T *  T / To .
Fig. 3.25 - Rezultate obţinute pe modelul TEHD propus de Guo, Zang şi Q, pentru
un contact punctiform cu alunecare relativă mare (S=255%), perechea de materiale
fiind oţel (bila) şi sticlă (discul). Parametrii contactului sunt:
W  1,8  10 6 , U  4 ,4  10 11 ,   2 ,8  10 8 Pa 1 .
97
Modelul propus de Xu şi Sadeghi [396] în 1996, face o analiză TEHD

pentru un contact punctiform, cu rostogolire pură sau rostogolire cu alunecare,
luând în considerare suprafaţa reală, rugoasă, a bilelor. Fig. 3.26 arată rezultatele
pentru următorii parametri: W  3 ,1  10 6 (corespunzând unei presiuni hertziene
p H  1168 MPa ), U  5  10 11 , pentru rostogolire pură. Maximul presiunii
obţinut pentru suprafaţa rugoasă a fost cu ~30% mai mare comparativ cu cel
obţinut pentru suprafeţe perfect netede.
Fig. 3.26 - Rezultate obţinute pe un model TEHD, pentru contact punctiform cu

rostogolire, luând în considerare şi topografia reală a suprafeţei. Parametrii
contactului sunt: W=3,1·10-6, U=5·10-11, =1,67·10-8Pa-1, G=3400.
98
Fig. 3.26 c) arată că grosimea peliculei este influenţată de topografia

suprafeţei (fig. 3.26 b), aceasta nemaifiind perfect simetrică faţă de direcţia de
rostogolire, aşa cum se întâmplă în contactele ideal netede. Nici distribuţia de
temperaturi nu mai are aspectul continuu, existând maxime locale, provocate tot de
topografia suprafeţei.
Cea mai mare valoare a fost cu ~15ºC peste valoarea temperaturii mediului
ambiant (aici 40ºC) în timp ce pentru suprafeţe netede, pe acelaşi model, s-a
înregistrat o creştere a temperaturii cu doar 7ºC. Modelul a luat în considerare chiar
şi aplatizarea asperităţilor din cauza sarcinii aplicate.
Unii specialişti [245] au simplificat dependenţa grosimii minime de câmpul
termic din peliculă sub forma:
hmin TEHD  k TEHD  hmin EHD (3.97)
în care:
hmin TEHD este grosimea minimă a peliculei din contactul TEHD (în care se
iau în considerare efectele termice din peliculă);
k TEHD este un coeficient termic;
hmin EHD este grosimea minimă a peliculei în regim EHD (evident
izoterm), calculată cu una din formulele din tabelul 3.2.
Coeficientul termic are forma:
1
kTEHD  2
     U1  U 2  (3.98)
1  0 ,254 o  
K  2 
în care:
 o este vâscozitatea fluidului la temperatura medie a celor două suprafeţe
în contact;
 este indicele de termovâscozitate din relaţia    o e   T , şi are valori
  0 ,1...0 ,001K 1 , temperatura T fiind exprimată în grade Kelvin;
U 1  U 2  / 2 este viteza medie a suprafeţelor, considerată şi viteza medie
de intrare a fluidului în contact;
K este un coeficient de transfer termic. Obişnuit, pentru suprafeţe metalice
şi uleiuri minerale, până la 200ºC, K  0 ,11...0 ,14W / m  grad  245.
3.4.5. Clasificarea regimurilor de lubrifiere.

Din analiza regimurilor de ungere prezentate în subcapitolele anterioare, se
observă că modelul matematic poate fi particularizat pentru diferite situaţii,
specialistul având datoria de a crea un model care, prin ipotezele şi relaţiile impuse,
să se comporte cât mai apropiat de aplicaţia reală. Deci, modelele contactului
lubrifiat nu au un caracter general, ele aplicându-se diferenţiat. Johnson 154, 155,
99
Williams 391 dar şi alţi tribologi [254], au propus divizarea în patru grupe a
regimurilor de lubrifiere, caracteristice contactelor neconforme (punctiforme sau
liniare):
- regimul rigid-izovâscos: se caracterizează prin presiuni mici în pelicula
de fluid, care nu produc modificări importante ale vâscozităţii şi nici deformaţii
elastice care să afecteze distribuţia de presiuni; acest model, în care vâscozitatea
fluidului este constantă iar corpurile perfect rigide, corespunde regimului
hidrodinamic;
- regimul rigid-piezovâscos: deformaţiile elastice sunt neglijabile dar
modelul ia în considerare dependenţa vâscozităţii de presiune; în practică acesta s-
ar putea aplica în cazul corpurilor relativ dure (oţel durificat, ceramice) şi a unui
lubrifiant cu vâscozitatea dependentă de presiune, iar regimul ar fi caracterizat prin
viteze mari şi sarcini relativ mici;
- regimul elastic-izovâscos: se neglijează dependenţa vâscozităţii cu
presiunea dar deformaţiile elastice ale corpurilor solide nu sunt neglijabile; o
aplicaţie care s-ar putea modela astfel este lagărul cu cuzinet din materiale elastice
(mase plastice sau elastomeri), lubrifiat cu apă sau alte fluide a căror variaţie a
vâscozităţii cu presiunea se poate neglija;
- regimul EHD complet sau elastic-piezovâscos: modelul asociat acestui
regim ia în considerare atât modificarea vâscozităţii cu presiunea, cât şi deformarea
elastică a corpurilor solide, separate de pelicula portantă.
Pentru a evidenţia cele patru tipuri de regimuri de lubrifiere, s-au trasat
diagrame sau hărţi, pe baza unor parametri adimensionali, care diferă de cei
introduşi de Dowson [84] (vezi relaţiile (3.92)….(3.95)):
F 3 / 2G
parametrul vâscozităţii: g  (3.99)
U
F
parametrul filmului: g H  H min (3.100)
U
F
parametrul elasticităţii contactului lubrifiat: g E 
U (3.101)
în care, pentru contactul liniar, notaţiile au următoarele semnificaţii:
  U 1  U 2 
U  o viteza adimensională, (3.102)
2 Eech  Re
hmin
H min  grosimea minimă adimensională, (3.103)
Re
Fn (3.104)
F forţa adimensională,
Eech  Re  B
G    E ech parametrul de material al contactului lubrifiat (3.105)
100
În relaţiile (3.102)…(3.105), simbolurile au următoarele semnificaţii: o

este vâscozitatea lubrifiantului la intrarea în contact (de obicei echivalată cu cea
pentru presiune normală), U 1  U 2  / 2 este viteza medie a corpurilor solide, hmin
este grosimea minimă a peliculei, iar Re este raza redusă de curbură a contactului,
Eech este modulul de elasticitate echivalent pentru perechea de materiale ale
triboelementelor, B - lungimea contactului liniar, Fn - forţa normală în contact.
Pe baza parametrilor din relaţiile (3.99)…(3.101), dependenţa grosimii
adimensionale a peliculei se poate scrie sub forma generală:
g H  Z  g En  gm (3.106)
în care Z, m şi n sunt diferiţi pentru
Constante pentru calculul grosimii
fiecare tip de regim şi de contact
adimensionale al peliculei
(liniar sau punctiform). Valorile
Tabelul 3.3
acestor constante sunt date în tabelul
Regimul Z m n
rigid izovâscos 4,9 0 0
3.3 pentru contact liniar 254, iar fig.
rigid piezovâscos 1,05 0,667 0 3.27 prezintă hărţi ale regimurilor de
elastic izovâscos 3,1 0 0,8 ungere: a) – pentru contactul liniar, b)
EHD complet 2,65 0,54 0,06 – pentru contactul punctiform circular.
Contactele circulare sunt rare
în aplicaţiile tehnice şi foarte multe hărţi de acest gen sunt calculate şi pentru
contacte eliptice, câte una pentru fiecare raport între semiaxele elipsei teoretice de
contact între corpurile solide.
3.4.6. Lubrifierea cu emulsii.

În funcţie de concentraţia fazelor, emulsiile se pot încadra în una din
următoarele categorii:
- emulsii cu concentraţie mare a fazei disperse, numite şi emulsii apă-în-
ulei; din această grupă ar putea face parte şi uleiurile impurificate cu apă;
- emulsii cu concentraţie mare a fazei continue, numite emulsii ulei-în-apă.
Emulsiile sunt utilizate în procesele tribologice de lubrifiere, de deformare
şi de aşchiere, deoarece combină două proprietăţi: capacitatea de răcire şi cea de
ungere. În plus, reduc costul lubrifierii. Emulsia este de obicei descrisă printr-o
vâscozitate efectivă, care corectează vâscozitatea fazei continue (apa) cu un factor
ce depinde de concentraţie. Atât Kimura [168] cât şi Wilson [393] au demonstrat că
modelele bazate pe vâscozitatea efectivă nu explică comportarea bună a emulsiilor
în contactele greu solicitate. În plus, peliculele formate la concentraţii mici sunt
mult mai groase decât cele obţinute folosind modelele cu vâscozitate efectivă. Se
sugerează astfel că există un fenomen de creştere a concentraţiei fazei discontinue a
emulsiei (uleiului) pe măsură ce aceasta este „introdusă” sau „trasă” în contact.
101
a) Regimuri de lubrifiere pentru contact liniar 391.
b) Regimuri de lubrifiere pentru contact punctiform 254.
Fig. 3.27 - Hărţi ale regimurilor de ungere.

102
3.4.6.1. Modelul curgerii independente.

Modelul clasic de tratare a emulsiilor a folosit conceptul de vâscozitate
efectivă care depinde de concentraţia , definită ca volumul fazei discontinue din
volumul total al emulsiei. Rezultatele experimentale ale lui Dow au infirmat
modelele bazate pe vâscozitatea efectivă mai ales în zona concentraţiilor mici ale
uleiului (fig. 3.28) [392]. Acest model este valabil pentru concentraţii mici şi o
mărime a picăturilor mai mică decât grosimea minimă a peliculei în contact. Dar în
procese de deformare şi la contacte EHD, mărimea picăturii nedeformate este mult
mai mare faţă de grosimea peliculei în zona de presiune. De exemplu, o emulsie
poate avea diametrul mediu al picăturilor de 9…30 m dar grosimea peliculei să
fie de 0,5 m şi deci modelul vâscozităţii „uniforme” să nu mai fie aplicabil.
Fig. 3.28 - Modele teoretice cu vâscozitate efectivă

şi rezultate experimentale 392.
O teorie îmbunătăţită presupune că spre contact, picăturile de ulei sunt

aplatizate astfel încât ele formează punţi între suprafeţele corpurilor, înconjurate de
apă (fig. 3.29 b) [224].
Fig. 3.29 - Variante de trecere a Fig. 3.30 - Modelul curgerii

emulsiei prin contact. independente.
103
Modelul curgerii independente (fig. 3.30, 393) presupune că, iniţial, nu

există nici o interdependenţă între curgerea fazei discontinue (ulei) şi cea continuă
(apa), cu excepţia gradientului de presiune. Debitele pe unitatea de lungime sunt
qu - pentru ulei şi q a - pentru apă iar u este viteza periferică a corpului solid (tip
arbore):
h3 dp
qu  u  h   (3.107)
12  u dx
h3 dp
qa  u  h   (3.108)
12   a dx
în care:
 a este vâscozitatea dinamică a apei;
u vâscozitatea dinamică a uleiului.
Neglijând compresibilitatea emulsiei (ea fiind “mai incompresibilă” cu cât
concentraţia apei creşte) şi aplicând conservarea masei, rezultă:
  q u  constant şi
1     q a  constant (3.109)
Presupunând că vâscozităţile dinamice ale elementelor emulsiei sunt

constante, diferenţiind relaţiile de mai sus, se obţin două ecuaţii diferenţiale
simultane:
d  h 3 dp  dh
  R  a  u (3.110)

dx  12 dx   dx
d  1    1  V 
h 
dh 1   1  V   P*V
(3.111)
R - este un factor de corecţie pentru gradientul presiunii (fig. 3.31):

1  P* V   1  V 
R (3.112)
1   1  V   P*V
dependent de P* - gradientul presiunii adimensionale:
h3 dp
P*   (3.113)
12  a  u  h dx
şi de V - raportul între vâscozităţile celor două faze:

V a (3.114)
u
Ecuaţia (3.110) este ecuaţia Reynolds pentru apă, cu excepţia factorului

corectiv R. Rezultatul seamănă cu un model cu vâscozitate mică, deosebirea
constând în faptul că R este o funcţie nu numai de concentraţia , ci şi de raportul
104
vâscozităţilor V şi de gradientul presiunii P* . Acesta reflectă raportul dintre

curgerea Poiseuille şi cea de tip Couette sau altfel spus, raportul dintre curgerea
datorată gradientului de presiune şi cea determinată de mişcarea suprafeţelor
triboelementelor.
Fig. 3.31 - Coeficientul de corecţie R.
Fig. 3.32 - Viteza de variaţie a concentraţiei emulsiei cu gradientul presiunii P* .

105
d
Cantitatea  h din relaţia (3.111) este o viteză adimensională de
dh
variaţie a concentraţiei funcţie de grosimea peliculei (fig. 3.32) [292]. Valorile ei
sunt pozitive pentru toate valorile gradientului de presiune P* . Rezultă că dacă
emulsia se deplasează spre zona de contact şi grosimea peliculei descreşte,
concentraţia uleiului creşte, iar viteza de variaţie a concentraţie creşte cu creşterea
gradientului de presiune. Uleiul este “tras” în contact, ca efect al gradientului de
presiune, din cauza vâscozităţii mai mari.
Viteza de modificare a concentraţiei creşte şi ea cu concentraţia , cu
excepţia gradienţilor mici de presiune şi a concentraţiilor iniţiale mari. Pentru
valori apropiate de 1 ale gradientului de presiune,  hd / dh este aproape egală cu
concentraţia şi se poate face aproximarea, folosită şi de Wilson:
  h  constant (3.115)
Modelul curgerii independente propus de Wilson, Sakaguchi 392 şi
Schmid [297], incluzând chiar efectul presiune – vâscozitate, aplicat la contacte
EHD, în care apar schimbări mari de concentraţii, duce la o anomalie, prezicând că
debitul de apă în contact este negativ. Acest lucru ar presupune că apa este
“generată” în contactul de presiune ridicată şi este expulzată spre ieşire. O
rezolvare a acestui paradox o constituie modelul curgerii interactive.
3.4.6.2. Modelul curgerii interactive.

În realitate picăturile de ulei tind să împiedice curgerea apei în jurul lor,
comportându-se ca nişte rezistenţe hidraulice “mobile”. Acest efect devine mai
puternic odată cu creşterea concentraţiei până când, la concentraţii mai mari, apa şi
uleiul vor fi înghesuite împreună şi forţate să parcurgă contactul. În contacte EHD
sau PHD (cu deformare plastică a
cel puţin unui triboelement) apa şi
uleiul vor curge prin contact în
proporţia dată de concentraţia lor, la
un moment dat, 1   şi respectiv
. Problema curgerii “negative” din
contact a apei, din modelul curgerii
independente se rezolvă dacă se ţine
seama de interacţiunile dintre faze.
Modelul simplificat din fig.
3.33 dă un detaliu dintr-o emulsie cu Fig. 3.33 - Modelul curgerii interactive.
picături de ulei de rază rL şi spaţii
iniţiale între ele, de 2L. Geometric, rezultă concentraţia de ulei:
 r2
 (3.116)
2 3
106
Cu acest model concentraţia nu poate depăşi 0,907 (când picăturile devin

tangente). Apa curge de la stânga spre dreapta sub influenţa unui gradient de
presiune dp / dx . Viteza curgerii apei, pentru un gradient de presiune dat, este mai
mică decât cea obţinută fără “bariere” (picături). În schimb picăturile de ulei sunt
supuse unui gradient de presiune mai mare decât nivelul general. Pentru a
cuantifica aceste efecte s-au folosit factorii de corecţie F1 şi F2 [392]. Debitul
apei fără picături de ulei este înmulţit cu F1 pentru a obţine viteza de curgere reală
şi gradientul de presiune pentru ulei este înmulţit cu F2 .
Dacă pelicula este constantă ca secţiune, presiunile în curent respectă
ecuaţia Laplace şi analogia Hele-Shaw, iar problema calculării distribuţiei de
presiune este echivalentă cu a calcula distribuţia de potenţial de viteze într-un fluid
nevâscos cu aceeaşi geometrie. Wilson şi Sakaguchi [293] au evaluat factorii de
corecţie funcţie de concentraţie, cu ajutorul metodei elementului finit (fig. 3.34).
Fig. 3.34 - Variaţia factorilor F1 şi F2 în funcţie de concentraţia uleiului.
Factorii scad monoton cu concentraţia uleiului . La   0 , F1 este

aproape unitar iar F2  2 . La valori mari pentru , F1  0 deci curgerea apei
este complet blocată de ulei. La valori mici ale lui , picăturile de ulei sunt expuse
la un gradient local de presiune de două ori mai mare ca valoarea medie, rezultând
o îndesire a izobarelor pe lângă picături. La concentraţii mari, F2  1 pentru că
uleiul suportă aproape tot gradientul de presiune.
Într-o emulsie reală există o distribuţie a mărimii diametrului picăturilor şi
acestea vor fi distanţate într-un mod mai complicat, dar tendinţa se menţine. Pentru
a extinde rezultatele de la modelul simplu, la cazul mai complex în care şi
suprafeţele şi picăturile de ulei sunt în mişcare, trebuie luată în considerare
influenţa gradientului de presiune, atât asupra picăturii cât şi a apei care o
înconjoară. Analiza picăturii de ulei (a fazei discontinue, în general) este mai
107
simplă pentru că este izolată şi mişcarea ei este guvernată de mişcarea suprafeţei şi

de gradientul local de presiune care acţionează asupra ei. Se scrie:
h3 dp
qu  u  h  F2 (3.117)
12 u dx
Analizând curgerea apei, este utilă despărţirea gradientului de presiune
asupra apei (a fazei continue) în două componente: o componentă asociată cu
mişcarea apei faţă de suprafaţă (primul termen din dreapta) şi una asociată cu
mişcarea faţă de picăturile de ulei (al doilea termen din dreapta în relaţia 3.118):
12 a
dp
 F3 3
uh  qa   F4 12 3a qu  qa  (3.118)
dx h h
Constantele F3 şi F4 trebuie evaluate [392]. În cazul în care picăturile se
mişcă odată cu apa, cu aceeaşi viteză, rezultă: q a  qu . Termenul secund din rela-
ţia de mai sus dispare iar ce rămâne este ecuaţia Reynolds pentru apă, deci F3  1 .
Dacă se consideră cazul în care qu  u  0 se obţine:
h 3 dp
qa   F1 şi q u  0 (3.119)
12  a dx
Înlocuind aceste valori în ecuaţia (3.118) rezultă:
1  F1
F4  (3.120)
F1
Dacă se înlocuieşte qu cu relaţia (3.117), F3  1 şi F4 cu relaţia (3.120),
în relaţia (3.118), şi se reorganizează, introducând raportul vâscozităţilor, se obţine
expresia debitului de apă:
h 3 dp
qa  uh  F1  V  F2  V  F1  F2  (3.121)
12  a dx
Ca şi în modelul curgerii independente se poate pune condiţia de
incompresibilitate, rezultând două ecuaţii diferenţiale. Una din ele este similară
ecuaţiei (3.110) dar cu un factor de corecţie R, dat de relaţia:
R  A4  P* (3.122)
Viteza de variaţie a concentraţiei devine:
d
h  A1  A2  A4 (3.123)
dh
în care:
A1 

 1  V  F2 P*  (3.124)
1  V  F2 P    V  F2  P*
*
108
  F2  V
A2  (3.125)
1  V  F2  P*    V  F2  P 2
 
A3   1  F5  P*  1   F5  P* (3.126)
1   1  F5  P*  A1  A3
A4  (3.127)
1   F5  A2  A3
F5  F1  V  F2  V  F1  F2 (3.127)
unde F2 şi F5 sunt derivate în raport cu  [392].
Rezultatele ecuaţiei (3.121) dau aceeaşi tendinţă pentru R, ca şi în modelul
precedent: R  0 pentru apă şi R  1 pentru ulei. Valori ceva mai mici ale vitezei
de variaţie a concentraţiei sunt de aşteptat deoarece canalele de apă chiar şi cele
mai înguste, împiedică segregarea uleiului.
Concluzia este că, din punct de vedere calitativ, ambele modele prezentate
indică o creştere a concentraţiei de ulei în contact.
3.4.6.3. Comportarea emulsiei în contact EHD.

La un moment dat concentraţia fazei iniţial disperse va fi aşa de mare, încât
emulsia se va inversa. Rezultă o emulsie ulei în apă cu proprietăţi apropiate de cele
ale uleiului, şi care poate crea presiunea necesară intrării în contact şi formării unei
pelicule portante. Comportarea poate fi explicată prin divizarea zonei de contact în
trei regiuni (fig. 3.35): o regiune de “aprovizionare”, o regiune de concentrare şi
una presurizată [225, 385, 392].
Fig. 3.35 - Lubrifierea cu emulsii ulei-în-apă [392].

109
În zona de aprovizionare, picăturile de ulei sunt izolate între ele şi nu ating

suprafeţele. Se poate presupune că aici concentraţia este egală cu cea furnizată de
sistemul de lubrifiere,  iniţial , la presiune atmosferică.
Când emulsia se deplasează în această regiune de concentrare, înălţimea
peliculei se reduce până când picăturile de ulei devin „poduri” între suprafeţe şi se
ataşează de ele. Se presupune că acest proces apare când grosimea peliculei este o
fracţie C din diametrul mediu al picăturilor de ulei d u . Se poate aplica influenţa
presiunii asupra vâscozităţii fazei discontinue de ulei. Totuşi s-a constatat că în
regiunea de concentrare, efectul creşterii presiunii este neglijabil [392]. Se
presupune că inversarea emulsiei apare la   0,907 , dar majoritatea emulsiilor se
inversează sub această valoare a concentraţiei de ulei.
În zona presurizată se presupune că emulsia are proprietăţile uleiului, adică
o creştere exponenţială a vâscozităţii cu presiunea, aplicându-se ecuaţia lui
Reynolds. Ipoteza iniţială, că procesul de concentrare apare când grosimea
peliculei hi  d u ( d u fiind diametrul mediu al picăturilor fazei disperse) şi că în
acest punct    u a dus la obţinerea de grosimi de câteva ori mai mari decât cele
obţinute experimental de Dow în 1977 [392]. Rezultate teoretice mai apropiate de
datele experimentale s-au obţinut pentru hc  C  d u şi    u [392, 393], unde
hc este grosimea peliculei la începutul zonei de concentrare (fig. 3.35).
Fig. 3.36 - Concentraţia fazei disperse (uleiul) şi presiunea în contact.
Pentru C  1 / 30 rezultatele sunt date în figura 3.36, Pred fiind o presiune

redusă, dependentă de poziţia adimensională în contact X  x / a :
Pred  1  e   p (3.129)
110
în care:
a - este semilăţimea contactului hertzian,
 - coeficientul piezovâscozitate pentru faza discontinuă (ulei).
Rezultatele arată că pentru schimbarea concentraţiei şi chiar inversarea
emulsiei, sunt necesare presiuni relativ mici, comparativ cu cele din contact. Odată
inversată emulsia, se poate aplica ecuaţia Reynoldes convenţională şi contactul se
comportă ca unul de tip EHD, poate cu tendinţă de starvare. Aşa se poate justifica
comportarea bună la alunecare a emulsiilor ulei-în-apă, cum s-a observat şi din
cercetări experimentale [246].
111
CAPITOLUL 4
LUBRIFIANŢI

Conform [436] se numeşte lubrifiant orice substanţă interpusă între două
suprafeţe cu scopul de a reduce frecarea şi/sau uzura dintre ele.
Lubrifiantul reprezintă cel de-al treilea corp interpus între suprafeţele
cuplei de frecare. Acesta poate fi prezent în mod natural sau poate fi adus
intenţionat în scopul micşorării frecării şi uzurii şi/sau pentru evacuarea căldurii
generate prin frecare.
Deşi termenul de lubrifiant sugerează adesea uleiurile sau unsorile
consistente, acestea fiind cele mai utilizate materiale de ungere, noţiunea de
lubrifiant este mult mai largă, fiind reprezentată de o mare varietate de substanţe
aflate în toate stările de agregare.
Comportarea lubrifiantului într-un tribosistem este foarte importantă şi de
aceea se acordă o atenţie deosebită studiului şi testării acestuia în diverse condiţii.
Condiţiile de lucru ale maşinilor şi utilajelor moderne au determinat
cercetări intense pentru găsirea unor lubrifianţi corespunzători, capabili să lucreze
la viteze şi la presiuni mari, dar şi la temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute.
Au apărut în acest fel numeroase metode de ameliorare a proprietăţilor
lubrifiante ale uleiurilor şi unsorilor existente, creându-se totodată şi lubrifianţi noi.
S-au făcut eforturi pentru obţinerea unor materiale antifricţiune sau a unor
acoperiri superficiale capabile să preia în parte sau chiar total şi funcţiunile
lubrifianţilor în condiţii de lucru cu totul speciale [26, 159, 161, 257, 313]. S-au
realizat astfel lagăre din materiale plastice, la care nu mai este necesară utilizarea
unui lubrifiant, acoperiri cu straturi fosfatate sau sulfatate care ameliorează
considerabil ungerea în cazul condiţiilor funcţionale deosebit de grele, lagăre din
materiale poroase pentru a se crea rezerve de lubrifiant etc.
Funcţiile unui lubrifiant sunt:
a) funcţia de lubrifiere: are ca scop separarea suprafeţelor cu mişcări
relative în vederea evitării uzurii sau cel puţin menţinerea uzurii în limite
admisibile pentru funcţionarea sistemului; funcţia de lubrifiere impune uleiurilor
care sunt printre cei mai utilizaţi lubrifianţi, valori optime pentru vâscozitate,
112
indice de vâscozitate şi o comportare adecvată din punct de vedere al onctuozităţii,

proprietatea de aderenţă a lubrifiantului la suprafaţa metalică respectivă şi de
formare a unui film molecular adsorbit, greu de desprins de pe suprafaţa de contact;
b) funcţia de răcire: prezintă o importanţă deosebită, ţinând seama de
faptul că o parte din căldura produsă în contact se evacuează cu ajutorul
lubrifiantului (unsorile consistente şi lubrifianţii solizi, de exemplu, au calităţi slabe
de evacuare a căldurii);
c) funcţia de protecţie chimică: se realizează prin izolarea suprafeţelor la
care aderă filmul de lubrifiant, faţă de acţiunea agenţilor agresivi; se atenuează
astfel uzura de coroziune, prin apariţia unor compuşi şi a straturilor protectoare de
natură chimică;
d) funcţia de etanşare: se realizează prin însăşi prezenţa uleiului între
suprafeţele de frecare, evitând pătrunderea particulelor străine în zona de contact
(este posibilă însă şi o tendinţă inversă, uleiul poate antrena particule metalice în
zona de contact şi prin aceasta se intensifică uzarea de abraziune).
Lubrifiantul nu poate fi considerat un element auxiliar într-un tribosistem,
ci indispensabil pentru funcţionarea fără probleme a zonelor de frecare [118].
Criteriile de clasificare a lubrifianţilor sunt diverse. Un prim criteriu ar fi
starea de agregare [245, 254]. Din acest punct de vedere există:
- lubrifianţi gazoşi: în unele aplicaţii, aerul sau alte gaze (heliul, bioxidul
de carbon, hidrogenul, azotul etc.) care constituie şi mediul înconjurător al
tribosistemului, contribuie, în anumite condiţii de sarcină şi viteză, la separarea
corpurilor în contact; tot în această grupă poate fi inclus şi aburul;
- lubrifianţi lichizi: includ uleiurile de orice natură, apa sau alte fluide
neconvenţionale (glicerina, alcoolul etc.), dar şi emulsiile ca lichide bifazice şi
lichidul sinovial (ca un lubrifiant pseudo-plastic) etc.;
- lubrifianţi semisolizi sau vâsco-plastici cum sunt unsorile; în general
lubrifianţii din această grupă sunt compuşi dintr-un lubrifiant lichid şi agenţi de
îngroşare care pot fi de natură foarte diversă, de la săpunuri metalice de calciu,
plumb, litiu, natriu, aluminiu, până la polimeri;
- lubrifianţi solizi: această grupă cuprinde substanţe lamelare, gen grafit şi
disufură de molibden, polimeri cum este politetrafluoretilena, unele aliaje metalice;
acestea din urmă ar putea fi analizate aici pentru că, înainte de introducerea în
contactul solicitat sunt solide, dar în exploatare se înmoaie sau se fluidizează,
comportându-se asemănător unei unsori foarte rezistente la temperatură sau la
anumite condiţii de mediu. Tot în această grupă pot fi incluşi unii oxizi (PbO3,
SiO2, Cr2O3 etc.) şi materiale pe bază de ceramică, utilizate însă în aplicaţii foarte
înguste (turnarea sticlei în matriţe etc.).
Un alt criteriu de clasificare este natura lubrifiantului, care poate fi:
- minerală,
- sintetică,
- vegetală sau animală.
113
Cap. 4. Lubrifianţi
În tabelul 4.1 este prezentată o clasificare sumară a lubrifianţilor, după

aceste criterii [254].
Clasificarea sumară a lubrifianţilor Tabelul 4.1

Starea de Lubrifianţi
agregare
Gaze Aer, H2O (abur), CO2, He, H2, N2 etc.
Vegetale sau animale (oxidează uşor)
Uleiuri Minerale (neaditivate sau aditivate)
Sintetice (siliconi, esteri, glicoli etc.)
Lichide Apa
Lubrifianţi Lichid sinovial (pseudoplastic)
neconvenţionali Materiale topite: Hg, Na, sticlă etc.
Fluide tehnologice: emulsii, acizi, freoni etc.
Materiale Unsori consistente = Materiale de îngroşare: săpunuri metalice
vâsco- lubrifiant lichid + (pe bază de Ca, Li, Na, Ba, Al, Pb etc.) sau
plastice materiale de îngroşare argile, silicageli etc.
Metale şi aliaje ductile Pb, Ag, ZSnPb, Cu etc. în straturi foarte
subţiri.
Mase plastice* Termoplaste: PTFE (teflon), poliacetaţi,
poliamide
Materiale cu structură Grafit, MoS2, WS2, mică etc.
Solide lamelară**
Oxizi PbO, SiO2, Cr2O3 etc.
Alte materiale metalice Cr2C3, SC, TiN, ZrO2 etc.
sau ceramice
Obs.: Lubrifianţii cei mai utilizaţi sunt evidenţiaţi cu caractere aldine.
*) Înglobate în structura unuia dintre pereţii cuplei de frecare sau în stratul antifricţiune.
**) Înglobate în materialul cuplelor de frecare, în stratul antifricţiune, în paste lubrifiante
(în amestec cu unsori sau uleiuri), sau sub formă de filme uscate (în amestec cu lianţi).
În cea mai mare parte, lubrifianţii utilizaţi sunt uleiurile minerale. În ultimii
ani a crescut şi interesul acordat uleiurilor sintetice, produse relativ scumpe, cu
aplicaţie iniţial în aviaţie, acum şi în marină şi în industrie, la autovehicule dar şi în
situaţii speciale. Acestea oferă a mare siguranţă în exploatare prin performanţele
lor superioare.
Un criteriu important de clasificare este domeniul de utilizare, care va fi
discutat într-un alt subcapitol (v. § 4.9 Clasificarea uleiurilor şi unsorilor).
Deoarece uleiurile lubrifiante utilizate sunt într-un număr foarte mare de
tipuri şi caracteristici de performanţă, pentru clasificarea lor, se utilizează, cu
prioritate, sistemele bazate pe criterii de vâscozitate.
Sistemul SAE (Society of Automotive Engineers – SUA) este bazat pe
clase diferenţiate prin vâscozitatea la anumite temperaturi. Aceste diferenţieri pe
clase de vâscozitate sunt utile când proprietăţile lubrifiantului depind de climă şi de
anotimp, de regimul de pornire la rece şi cel de funcţionare normală.
114
Utilizarea uleiurilor în zone geografice mai largi, cu climat diferit, pentru

durate mai lungi de serviciu, independent de anotimp, a stimulat producerea de
uleiuri multigrade, a căror vâscozitate acoperă mai multe clase SAE. De exemplu,
la autocamioanele grele, prin utilizarea uleiurilor multigrade moderne se pot
realiza, pentru distanţe lungi, economii de combustibil de până la 4% şi reduceri de
consum de uleiuri de 6…7 %.
Există informaţii recente despre unele performanţe deosebite în ceea ce
priveşte durata de utilizare în serviciu a unor uleiuri multigrade pentru angrenaje de
autocamioane de mare tonaj. Astfel, firmele Rockwell International şi Eaton
Corporation din SUA au extins perioadele de schimb a uleiurilor la 100.000 mile
pentru autostrăzi în zone muntoase 291, 434.
Sistemul API (American Petroleum Institute) diferenţiază uleiurile în clase
după condiţiile de serviciu (uşoare, moderate, severe, foarte severe), şi nivelul de
aditivare.
În funcţie de clasificările menţionate, producătorii şi utilizatorii de
autovehicule au impus specificaţii complexe de calitate pentru lubrifianţi.
La uleiurile pentru angrenaje industriale, clasificarea a fost mult mai
dificilă datorită varietăţii mari de tipuri, gabarite şi regimuri diferite de serviciu. În
SUA, prin cooperarea dintre fabricanţii de utilaje şi asociaţii tehnice de specialitate,
ca AGMA (American Gear Manufactures Associations) şi ASLE (American
Society of Lubrication Engineers), s-a elaborat clasificarea AGMA, bazată pe clase
condiţionate prin vâscozitatea uleiurilor la temperatura de pornire, respectiv în
regim normal, şi pe niveluri de aditivare pentru extremă presiune (EP).
În ultimii ani în Europa a câştigat importanţă clasificarea organizaţiei
internaţionale ISO, care ţine seama de vâscozitatea uleiurilor la două temperaturi
legate de regimurile de serviciu, respectiv 40°C şi 100°C.
Uleiurile pentru cutiile de viteze automate (transmisii automate), care au
funcţia suplimentară de transmitere a puterii, denumite uzual fluide pentru trans-
misii automate (AFT), n-au fost clasificate până în prezent, ci numai nominalizate
prin specificaţiile de calitate ale producătorilor de cutii automate de viteze.
În ultimul timp, biodegradabilitatea sau/şi reciclarea lubrifianţilor
constituie criterii care avansează rapid în preferinţele utilizatorilor.
Se apreciază că producătorii de lubrifianţi sunt circumspecţi în ceea ce
priveşte compoziţia chimică şi formula produselor lor. Ingredientele lubrifiantului
nu sunt listate pe ambalajele lor aşa cum sunt listate pe ambalajele multor altor
produse [313]. Atunci cum poate cineva să diferenţieze doi lubrifianţi? Care sunt
diferenţele dintre uleiurile minerale şi cele sintetice? Care sunt aditivii tipici
folosiţi în uleiuri? Care este scopul lor şi mecanismul de acţionare? Care este
compoziţia şi care sunt proprietăţile unsorilor? În ce aplicaţii sunt folosite unsorile?
Un inginer, ca potenţial utilizator al lubrifianţilor, ar trebui să ştie răspunsurile la
aceste întrebări. Pentru a selecta un lubrifiant, inginerul trebuie să cunoască cât mai
multe din proprietăţile acestuia şi informaţii referitoare la comportarea tribologică
în diferite condiţii de lucru.
115
Lubrifiantul este un material cu un set indivizibil de proprietăţi, unele

dorite, altele nedorite de utilizator. Arta de a alege un astfel de material pentru o
aplicaţie particulară constă în acceptarea unui compromis între cele două categorii
de proprietăţi, astfel încât performanţele sistemului să crească, preţul să fie
rezonabil sau suportabil şi, din ce în ce mai important, impactul asupra mediului să
fie acceptat de societate.
4.2. ULEIURI MINERALE.

Uleiurile minerale sunt componente de bază ale fluidelor lubrifiante, deşi
în ultimul timp sunt puternic concurate de lubrifianţii sintetici. Când tehnologia de
elaborare a celor sintetici va reuşi să coboare costurile de producţie, lubrifianţii
minerali vor avea o îngustare rapidă a domeniilor de utilizare.
Structura uleiurilor minerale este foarte complexă. De exemplu, o analiză
detaliată a petrolului crud (a ţiţeiului) a evidenţiat 125 de compuşi diferiţi dintre
care numai 45 au fost analizaţi în detaliu [83, 171]. Majoritate uleiurilor minerale
constau din hidrocarburi cu aproximativ 30 atomi de carbon în fiecare moleculă.
Structura fiecărei molecule este compusă din câteva lanţuri alifatice (drepte) şi
lanţuri ciclice de carbon, legate împreună. Aproape orice combinaţie de lanţuri
alifatice şi ciclice poate apare şi sunt prezente un număr mare de forme posibile de
molecule complexe, într-un singur ulei. Uleiurile minerale sunt şi impure. Natura
impură a uleiurilor minerale conduce la o gamă de proprietăţi utile şi dăunătoare,
de exemplu, unele urme de compuşi asigură proprietăţi anti-oxidante şi de ungere
limită, dar acestea pot cauza depuneri care împiedică lubrifierea. Există şi alţi
compuşi prezenţi în uleiurile minerale, cum sunt unele tipuri de ceară, care sunt
inutile şi care pot fi uşor oxidate, formând acizi organici dăunători. Sunt necesari
aditivi speciali pentru a neutraliza tipurile de ceară şi compuşii acestora.
Principalele hidrocarburi, componente ale uleiurilor minerale, sunt:
- parafinele: sunt compuşi saturaţi, cu molecule lungi, dar sunt întâlnite şi
izoparafinele – compuşi cu molecule ramificate. Parafinele cu lanţuri lungi, liniare
sunt responsabile de comportarea la curgere la rece a uleiurilor minerale, din cauza
solubilităţii lor nefavorabile la temperaturi joase;
- naftenele sunt tot hidrocarburi saturate, cu structură ciclică, având o
solubilitate mai bună decât parafinele, o comportare mai bună la ungere dar
dependenţa vâscozitate – temperatură este mai puternică decât a parafinelor, ceea
ce nu şi-ar dori un tribolog;
- hidrocarburile aromatice sunt compuşi ciclici nesaturaţi, solubilitatea
lor faţă de aditivi este bună, dar acestea au cea mai nefavorabilă comportare
vâscozitate – temperatură [118].
Hidrocarburile prezente în uleiuri depind de sursa petrolului crud care
poate avea diferite compoziţii chimice. Aşa cum se vede din fig. 4.1, compuşii
parafinici implică hidrocarburi cu lanţuri liniare, cei naftenici au molecule ciclice
cu legături nesaturate, iar cei aromatici conţin compuşi tip benzen. Uleiurile se
disting pe baza proporţiilor de compuşi parafinici, naftenici şi aromatici prezenţi.
116
a) b) c) d)
Fig. 4.1 - Tipuri de hidrocarburi prezente în uleiurile minerale:

a) parafină liniară; b) parafină ramificată; c) naftenă; d) aromatică.
Compusul aromatic este prezent numai ca un component minor al uleiurilor

naftenice şi parafinice. Ingineria lubrifierii a stabilit că un lubrifiant este denumit în
funcţie de compusul chimic care se găseşte în proporţia cea mai mare. De exemplu,
un ulei parafinic are majoritatea atomilor de carbon şi hidrogen sub formă de
lanţuri parafinice. Aceste lanţuri parafinice sunt legate ciclic prin atomi de carbon
pentru a forma molecule mai complexe. Un ulei naftenic are lanţuri parafinice mult
mai mici în fiecare moleculă de hidrocarbură şi majoritatea carbonului este
încorporat în molecule ciclice. Există o cantitate limitată (în jur de 20%) de
parafine simple (alchene) prezente în ulei. Prezenţa unui tip sau altuia din aceste
molecule determină unele din proprietăţile fizice ale lubrifianţilor, de exemplu,
punctul de curgere, indicele de vâscozitate, caracteristica presiune – vâscozitate
etc. Există diferenţe semnificative în caracteristicile viscozitate – temperatură şi
vâscozitate–presiune între uleiurile parafinice şi cele naftenice şi trebuie avut grijă
să se facă deosebire în utilizarea lor. Uleiurile parafinice sunt în general mai
scumpe deoarece cer mai multe etape de rafinare decât cele naftenice.
Hidrocarburile sunt combinaţii ale carbonului cu hidrogenul. În uleiurile
minerale rafinate, fără adaosuri, se găsesc aproape numai hidrocarburi, cu mase
moleculare de la circa 300 până aproape de 1.000 [256].
Atomul de carbon are masa atomică 12. Proprietăţile atomului de carbon
sunt conferite de către cei patru electroni exteriori, denumiţi electroni de valenţă,
singurii care intervin în reacţiile chimice. Atomul de carbon posedă proprietatea
specială de a se uni cu alţi atomi de carbon. În felul acesta, prin combinare cu
hidrogenul şi cu diferite alte elemente chimice (oxigen, azot, sulf etc.) pot lua
naştere un număr mare de hidrocarburi şi de alte substanţe chimice.
117
Hidrogenul, celălalt component al hidrocarburilor, are masa atomică 1 şi

un singur electron de valenţă.
Hidrocarbura cea mai simplă este metanul, aflat în stare gazoasă, şi
constituit dintr-un atom de carbon şi patru atomi de hidrogen, cu masa moleculară
16. Doi sau mai mulţi atomi de carbon legaţi între ei printr-o singură valenţă
formează hidrocarburi saturate normale, parafine sau alcani, cu structură liniară.
Hidrocarburile alcanice cu 1…4 atomi de carbon în moleculă sunt în stare
gazoasă la temperatura normală, cele cu 5…15 atomi de carbon fiind lichide.
Dacă atomii de carbon se leagă între ei prin două valenţe, iau naştere
hidrocarburi nesaturate, numite alchene. Hidrocarburile cu o singură legătură dublă
sunt numite olefine sau monoalchene, iar cele cu două duble legături, diolefine sau
dialchene. Uleiurile rafinate nu conţin practic alchene.
Pe lângă hidrocarburile saturate normale mai există hidrocarburi ramificate
sau izomere, izoalcani (sau izoparafine).
Proprietăţile hidrocarburilor izomere diferă de cele ale hidrocarburilor nor-
male cu acelaşi număr de atomi de carbon, într-o măsură mai mare sau mai mică.
De exemplu, hidrocarburile ramificate cu număr mare de atomi de carbon sunt în
general lichide, pe când cele normal liniare sunt solide. Astfel, începând cu hexa-
decanul C16H14, alcanii superiori sunt solizi la temperatura normală şi pot intra în
constituţia parafinei obişnuite. Hidrocarburile saturate care au o structură ramifi-
cată, cu masă moleculară mare, pot fi şi ele solide. În general, aceste hidrocarburi
pot avea şi o structură microcristalină, ele fiind unul din constituenţii cerezinei – un
produs obţinut prin rafinarea din reziduuri de petrol şi utilizat la fabricarea unor
unsori consistente, la izolarea cablurilor, la impregnarea condensatorilor etc. În
compoziţia parafinei şi mai ales a cerezinei intră însă şi hidrocarburi ciclice, cu
lanţuri sau catene laterale alcanice. Catenele laterale alcanice sunt constituite din
grupe alchilice (sau radicali alchilici). Prin urmare, în uleiurile cu vâscozitate mică
se găseşte în special parafină, iar în cele cu vâscozitate mare – cerezină.
În uleiuri există de asemenea hidrocarburi ciclice, în care atomii de carbon
formează un lanţ închis. Acestea sunt de două tipuri: cicloalcani sau naftene şi
hidrocarburi aromatice. Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate cu cinci sau şase
atomi de carbon în ciclu, de exemplu ciclohexanul, iar hidrocarburile aromatice
sunt cu trei duble legături în ciclu, de exemplu benzenul.
Deşi conţin legături duble, hidrocarburile aromatice nu manifestă un
caracter puternic nesaturat.
Ciclurile hidrocarburilor, numite ciclani, şi ciclurile celor aromatice se pot
lega între ele dând naştere hidrocarburilor policiclice. De exemplu, ciclurile pot fi:
- condensate;
- legate între ele prin atomii de carbon;
- sau separate prin unul sau mai mulţi atomi de carbon (de exemplu, prin
grupe metilenice – CH2 –).
În general, de ciclani şi de aromatice sunt legate grupe alchilice normale
sau ramificate, care împreună formează moleculele uleiurilor. Ciclurile aromatice
118
de care sunt legate grupele alchilice constituie grupe arilice, cele ciclanice fiind
denumite grupe naftenice. Hidrocarburile simple nu se găsesc în uleiuri, în afară de
proporţii mici de hidrocarburi alcanice solide, cu masă moleculară mare.
În afara acestor hidrocarburi saturate, stabile, uleiurile conţin şi compuşi
nesaturaţi, instabili, în care sunt incluse elemente ca sulf, azot, oxigen, săruri
metalice, şi care influenţează puternic îmbătrânirea, modificarea consistenţei,
implicit, durata de utilizare a uleiului.
Proporţia diferitelor componente dictează calitatea uleiului, aceasta
depinzând şi de locul de extracţie al petrolului.
Uleiurile fiind constituite dintr-un număr mare de hidrocarburi, mai ales
mixte, determinarea diferitelor hidrocarburi individuale sau chiar numai a tipurilor
respective nu este posibilă decât prin metode fizice şi chimice complexe. De aceea,
pentru cunoaşterea compoziţiei se recurge la analiza structurală, care permite
stabilirea proporţiei atomilor de carbon din fiecare din cele trei tipuri: aromatic CA,
cicloalcanic CN şi alcanic CP.
Analiza structurală se poate executa cel mai simplu după „metoda n – d –
20
M”, care necesită numai determinarea indicelui de refracţie n D , a densităţii d 420
şi a masei moleculare M a uleiului. Pe baza relaţiilor dintre aceste trei proprietăţi,
stabilite pentru hidrocarburi pure şi fracţiuni de ţiţei, compoziţia structurală se
determină uşor prin calcul sau pe cale grafică.
După o altă metodă de analiză, bazată pe cromatografie‚ uleiurile se separă
în hidrocarburi saturate (alcani şi cicloalcani), hidrocarburi aromatice (mono, di,
poli-aromatice) şi răşini. Această analiză prezintă interes mai ales pentru
determinarea diferitelor hidrocarburi aromatice.
Conţinutul de sulf din uleiurile minerale variază, funcţie de sursa petrolului
crud şi de procesul de rafinare. Mici cantităţi de sulf din ulei sunt dorite pentru a da
proprietăţi bune de lubrifiere şi anti-oxidare. S-a demonstrat, de exemplu, că un
conţinut natural de sulf între 0,1% şi 1% asigură reducerea uzurii. Pe de altă parte,
prea mult sulf este dăunător performanţelor maşinilor, pentru că poate accelera
coroziunea etanşărilor. Sulful în exces poate fi înlăturat din ulei prin rafinare dar
procedeul tehnologic poate fi costisitor. Conţinutul de sulf variază funcţie de sursa
de petrol crud şi intervalul concentraţiei este între 0% şi 8%. De exemplu,
conţinutul de sulf al petrolului de Pennsylvania este mai mic de 0,25%, al celui
venezuelean este de aproape 2%, al celui din Orientul Mijlociu – 1%, iar al celui
mexican de 5% etc.
În uleiurile minerale se află, deci, următoarele tipuri principale de compuşi,
a căror proporţie variază cu natura ţiţeiului din care provin şi cu condiţiile de
rafinare [256]:
a) hidrocarburi parafinice (alcanice) normale şi ramificate lichide, cu
formula generală Cn H 2 n  2 . Uleiurile deparafinice conţin şi o proporţie mică de
parafine normale solide;
119
b) hidrocarburi naftenice (ciclanice) cu catene laterale normale şi

ramificate;
c) hidrocarburi aromatice cu legături duble, ca benzenul, naftalina,
antracenul, cu catene normale şi ramificate. Uleiurile nerafinate conţin hidrocarburi
aromatice din seriile Cn H 2 n  2 şi Cn H 2 n  4 în fracţiunile uşoare şi C n H 2 n 8 în
fracţiunile grele. Pot fi prezente de asemenea tipuri de aromatice din seriile
superioare;
d) hidrocarburi mixte, nafteno-aromatice cu grupe alchilice din combinarea
primelor trei tipuri;
e) răşini şi asfaltene, a căror structură nu este bine cunoscută (probabil
policiclică), în compoziţia cărora intră şi oxigen, azot, sulf. Răşinile sunt, în parte,
volatile şi de aceea trec şi în uleiurile distilate. Asfaltenele nu sunt volatile şi rămân
în reziduurile de distilare, dar pot ajunge însă în distilate, prin antrenare. După
rafinare, în uleiuri mai rămâne o proporţie mică de răşini, asfaltenele putând fi însă
eliminate complet. Rolul răşinilor nu este bine stabilit; adesea ele sunt utile pentru
funcţiunile pe care uleiurile trebuie să le îndeplinească.
4.2.1. Prelucrarea uleiurilor minerale.
Petrolul crud (ţiţeiul) are o structură complexă care este separată într-o
serie de fracţii printr-un proces de distilare care se numeşte distilare fracţionată.
Acest proces implică încălzirea petrolului crud până la transformarea în vapori care
apoi sunt trecuţi printr-o coloană verticală înaltă (turnul de fracţionare), conţinând
un număr de talere, la diverse niveluri. Vaporii trec prin coloană şi la fiecare taler
succesiv, temperatura scade treptat. Fracţia a cărei punct de fierbere corespunde
temperaturii unui anumit taler va condensa. În acest mod, compuşii cei mai volatili
vor condensa la talerele cele mai înalte ale coloanei in timp ce cele cu puncte de
fierbere mai înalte vor condensa la talerele mai joase. Fracţiile condensate sunt
apoi colectate. Există unele limite de temperatură la care trebuie preîncălzit petrolul
crud. Dacă temperatura este prea mare atunci o parte din petrolul crud se poate
descompune în cocs şi materiale gudronoase. Această problemă este rezolvată prin
folosirea altui turn de distilare care funcţionează la o presiune mai joasă. Prin
scăderea presiunii, fracţiile grele din petrolul crud pot fi vaporizate la temperaturi
mult mai joase. Astfel, în prelucrarea uleiurilor minerale şi a combustibililor din
petrol, distilarea are loc la presiunea atmosferică şi chiar la presiuni semnificativ
reduse. La presiune atmosferică se obţin următoarele fracţii din petrolul crud, în
ordine ascendentă a punctului de fierbere: gaz, gazolină, cherosen, nafta, motorină,
ulei lubrifiant şi reziduuri. Fracţia nevaporizată (reziduu) din „coloana atmosferică”
este apoi plasată în „coloana cu vid” şi încălzită. La temperaturile mai joase de
distilare care rezultă din utilizarea presiunilor joase, riscul de descompunere este
eliminat. Vaporii condensează pe talerele respective şi produsele de distilare sunt
extrase cu pompe de vid. Prin această metodă se obţin următoarele fracţii din
reziduurile rămase, în ordine ascendentă a punctului de fierbere: ulei de gaz, fracţii
120
lubrifiante şi reziduuri scurte. Diagrama schematică a procesului de distilare a

petrolului crud este dată în fig. 4.2 [313].
Fig. 4.2 - Diagrama schematică a procesului de distilare a petrolului crud.
Nu toate ţiţeiurile crude trebuie tratate în două etape. Funcţie de origine,

unele ţiţeiuri crude sunt suficient de uşoare pentru a fi încălzite la o temperatură
suficientă pentru distilarea lor completă la presiune atmosferică.
121
După distilare, fracţiile de ulei lubrifiant din distilat sunt supuse unor etape
de rafinare şi unor diferite tratamente, rezultatul fiind o gamă largă de uleiuri şi
lubrifianţi: medicali, cosmetici, industriali, pentru autovehicule etc.
Scopul rafinării este să îndepărteze moleculele cu greutate moleculară mare
(tip ceară), hidrocarburile aromatice şi compuşii care conţin sulf şi azot. Diferite
tipuri de ceară determină solidificarea uleiului sau aducerea acestuia în stare
aproape solidă la temperaturi destul de înalte, compuşii aromatici accentuează
scăderea vâscozităţii uleiului odată cu creşterea temperaturii, iar compuşii cu sulf
sau cu azot pot provoca coroziunea suprafeţelor în contact, rezultând o uzură
accelerată. Ei pot contribui şi la crearea altor probleme, cum ar fi coroziunea
etanşărilor. Filtrarea uleiurilor prin cleiuri absorbante şi hidrogenarea uleiului în
prezenţa unui catalizator se aplică la următoarele etape de rafinare. Lubrifiantul
poate fi amestecat şi cu acid sulfuric concentrat deoarece acesta este un mod
eficient de înlăturare a unor compuşi organici cum ar fi esterii acidului sulfuric.
Totuşi, acest tratament ridică o problemă severă, aceea a deşeurilor rezultate. Din
acest motiv, tratamentul cu acid sulfuric se foloseşte numai pentru uleiurile
speciale, cu grad înalt de puritate, cum ar fi uleiurile farmaceutice.
Dorinson [83] şi Klamann [171] dau detalii asupra proceselor de rafinare a
uleiurilor lubrifiante, care variază funcţie de sursa petrolului crud. Petrolul crud
este o variabilă în procesul de rafinare pentru că este un amestec complex de
hidrocarburi, deci acest proces realizează numai un control aproximativ asupra
produsului final. Obiectivul procesului de rafinare nu este obţinerea unui compus
pur, ci a unui produs cu caracteristici specifice, care sunt dorite pentru o aplicaţie
particulară.
Este posibil ca un ulei lubrifiant să fie ultra-rafinat, ceea ce însă nu se
obişnuieşte în practică. De fapt, majoritatea uleiurilor lubrifiante au deliberat urme
de compuşi rămase în ele. Multe urme de compuşi aromatici sunt anti-oxidanţi,
deci, un ulei ultra-rafinat este predispus la oxidare rapidă. Totuşi urmele de
compuşi sunt sursă de nămol şi de depozite cărbunoase pe suprafeţele de contact,
astfel încât se impune o optimizare sau o echilibrare a procesului de rafinare [171].
În practică petrolul crud şi procesul de rafinare sunt astfel selectate încât
să se obţină tipul cerut de ulei lubrifiant.
În general, se pot distinge trei metode principiale de fabricare a uleiurilor,
folosite la distilarea în vid a păcurii:
- rafinarea obişnuită cu acid sulfuric a fracţiunilor distilate şi, eventual,
tratarea ulterioară cu pământ decolorant;
- deparafinarea urmată de rafinarea obişnuită a fracţiunilor distilate;
- extracţia şi deparafinarea cu solvenţi a fracţiunilor, respectiv a reziduului
de distilare, apoi o tratare finală cu pământ sau o uşoară hidrogenare catalitică
(hidrofinare).
Prima metodă se aplică ţiţeiurilor neparafinoase (naftenice sau nafteno-
aromatice), care nu conţin parafine solide, şi deci, nu necesită operaţia costisitoare
de deparafinare. Uleiurile obţinute sunt, de obicei, de calitate inferioară. Celelalte
122
două metode sunt aplicate ţiţeiurilor parafinoase, ultima fiind cea mai interesantă,
deoarece permite obţinerea de uleiuri distilate şi a unui ulei rezidual cu vâscozitate
mare, de calitate superioară (bright stock). Metoda cu solvenţi este cea mai
raţională, deoarece permite separarea materiei prime chiar şi după forma
moleculelor. În practica industrială actuală se obţin prin această metodă uleiuri
pentru motoare, cu indice de vâscozitate de peste 90 şi cu puncte de congelare sub
12°C sau chiar sub 18C (fig. 4.3).
Fig. 4.3 - Schema proceselor dintr-o rafinărie, pentru obţinerea

uleiurilor de bază superioare din ţiţei parafinos [48].
Prin procedeul nou de hidratratare (hidrogenare catalitică în condiţii mai

severe decât hidrofinarea) se pot obţine uleiuri superioare care, după deparafinare,
au indicele de vâscozitate până la aproximativ 120.
4.3. ULEIURI SINTETICE.

4.3.1. Consideraţii generale.
Cerinţele impuse lubrifianţilor se modifică rapid, mai ales în industria
automobilului. Tendinţa de micşorare a gabaritului motoarelor şi transmisiilor, de
utilizare de materiale neconveţionale (ceramice, compozite, mase plastice etc.),
creşterea solicitărilor şi vitezelor, şi, o dată cu ele, a câmpurilor de temperaturi,
sistemele sofisticate de control ale combustiei dar şi ale transmisiilor, la care s-au
adăugat restricţii severe de protejare a mediului, au direcţionat cercetările asupra
obţinerii de lubrifianţi care să facă faţă acestor provocări.
Este, deci, nevoie de lubrifianţi a căror compoziţie să fie precis controlată,
fără intervale largi pentru moleculele componente şi fără impurităţile inerente celor
minerale. Spre deosebire de uleiurile minerale, un lubrifiant sintetic nu se obţine
prin rafinare din petrol, ci prin tehnologii de sinteză, ca rezultat al unor reacţii
chimice bine dirijate şi cu eficienţă mare. De exemplu, reacţia dintre un acid
123
organic şi un alcool duce la formarea unui ester, produs deseori dorit într-un
lubrifiant sintetic. Producătorii de lubrifianţi sintetici pot combina diferiţi compuşi,
în proporţii precise, pentru a obţine un compromis acceptabil între performanţe şi
preţ.
Un lubrifiant sintetic tipic este un amestec de hidrocarburi de sinteză, dar şi
de esteri derivaţi din produse petrochimice. Aceştia din urmă nu mai conţin
impurităţi şi ceara specifică uleiurilor minerale.
Lubrifianţii sintetici s-au dezvoltat iniţial la începutul secolului XX în ţări
fără resurse serioase de petrol. Aceşti lubrifianţi erau scumpi şi la început aveau o
inacceptabilitate mare. Folosirea uleiurilor sintetice a crescut gradual, în special
pentru aplicaţii specializate, particulare, pentru care uleiurile minerale nu sunt
adecvate. În ciuda multor proprietăţi pozitive, cum ar fi disponibilitatea şi costul
relativ scăzut, uleiurile minerale au câteva dezavantaje serioase, cum ar fi oxidarea
şi scăderea vâscozităţii la temperaturi înalte, aprinderea sau explozia în prezenţa
agenţilor puternic oxidanţi şi solidificarea la temperaturi joase. Aceste efecte sunt
inacceptabile în unele aplicaţii particulare cum ar fi motoarele cu turbină cu gaz la
care se cere un lubrifiant rezistent la temperatură înaltă, dar ocazional trebuie
înfruntate şi temperaturi foarte joase. În alte aplicaţii, cum ar fi pompele de vid şi
motoarele cu reacţie, se cere un lubrifiant cu presiune joasă de vapori; în
procesarea alimentelor şi în industria farmaceutică se cer lubrifianţi cu toxicitate
redusă etc. În ultimii ani cea mai puternică cerinţă a fost pentru lubrifianţi de înaltă
performanţă, în special pentru aplicaţii în industria aeronautică, la turbinele cu gaz
de mare performanţă. Aceasta a dus la dezvoltarea uleiurilor sintetice care pot
suporta temperaturi înalte, fără să se descompună şi în acelaşi timp asigură un
pericol redus de autoaprindere.
În general lubrifianţii sintetici pot fi divizaţi în două grupe:
- fluide care intenţionează să ofere o lubrifiere superioară la temperatură
ambiantă sau ridicată;
- lubrifianţi pentru temperaturi extreme şi rezistente la atac chimic.
De asemenea, există o distincţie clară între lubrifianţii cu performanţe
înalte, dar şi costuri ridicate, şi lubrifianţii mai economici, dar cu performanţe mai
modeste. De exemplu, preţul unui lubrifiant halogenat sintetic atingea 540 $ în
1987, ceea ce era aproape de preţul argintului.
În uz curent sunt trei tipuri de bază de uleiuri sintetice [254, 313, 373]:
- lubrifianţi din hidrocarburi sintetice;
- lubrifianţi din hidrocarburi similare, dar siliconice;
- lubrifianţi din organohalogeni.
Din sutele de lubrifianţi sintetici disponibili pe piaţă, toate se încadrează în
una din aceste grupe mari. Fosfaţii, ca în polifenilfosfaţi, deviază de la şablon
deoarece sunt, în general, asociaţi cu hidrocarburile simple.
Hidrocarburile sintetice. Din acestea se obţin lubrifianţi mai apropiaţi ca
preţ de uleiurile minerale, dar cu performanţe superioare. Din această grupă fac
parte:
124
- uleiurile poliglicolice: au rezistenţă la degradare şi, deci, durabilitate de

câteva ordine de mărime mai mare decât cea a uleiurilor minerale. Au indicele de
vâscozitate peste 200, iar coeficientul de piezovâscozitate  este mic; sunt
recomandate pentru circuitele de frână ale vehiculelor, pentru prelucrarea
cauciucului, pentru motoarele cu ardere internă;
- uleiurile esterice sunt compuse din mono-, di- şi poliesteri pe bază de
fosfat, glicol şi fluor; au o stabilitate termică excelentă pe un interval mare de
temperaturi (-60…200C); la 450C rezistă doar pentru perioade scurte. Sunt
recomandate pentru turbopropulsoare şi sisteme funcţionând la temperatură
scăzută.
Lubrifianţii siliconici. Sunt analogi lubrifianţilor hidrocarbonici care
rezistă la temperaturi extreme şi la vacuum, dar au în lanţul molecular şi siliciu; în
general nu asigură o bună adsorbţie sau o bună lubrifiere la presiuni extreme
(lubrifiere limită) şi sunt scumpe;
Uleiurile siliconice au un set de proprietăţi care trebuie bine cunoscute
înainte de a le introduce într-un sistem tehnic; astfel, deşi au proprietăţi lubrifiante
relativ mai reduse, au un indice de vâscozitate bun (IV = 150…250), o mare
stabilitate, atât termică cât şi la oxidare. Sunt recomandate ca fluide de amortizare,
în instalaţii cu domeniu larg de temperaturi, impus de procesul tehnologic, lagăre
solicitate termo-mecanic dar şi în aparatura de mecanică fină.
Organohalogenii. Oferă o lubrifiere eficientă prin mecanisme de ungere
prin adsorbţie şi la presiuni mari, rezistă la temperaturi extreme şi la atac chimic,
dar şi acestea sunt scumpe.
Lubrifianţii organohalogenaţi cum ar fi clorofluorcarbonul şi
perfluoropolieterul sunt recomandaţi în medii foarte ostile, în care nu trebuie să se
amestece lubrifiantul cu mediul înconjurător (compresoare de oxigen sau alte
gaze).
4.3.2. Prelucrarea uleiurilor sintetice.

În majoritatea cazurilor, lubrifianţii sintetici cu hidrocarburi sunt produşi
din hidrocarburi cu masă moleculară mică, care sunt derivaţi din cracarea
petrolului. Procesul de cracare se realizează pentru a reduce gama de molecule
prezente în ulei. La aplicarea presiunii mari şi a catalizatorilor, moleculele mari
prezente în petrol sunt descompuse în unele mai simple, mai mici şi mai uniforme.
Hidrocarburile cu masă moleculară mai mică sunt apoi polimerizate în
condiţii atent controlate, pentru a produce fluide cu o volatilitate redusă şi
vâscozitate mare. Polimerizarea este atent limitată, altfel rezultă un polimer solid şi
în termeni strict tehnici, se produce un oligomer – opusul unui polimer. Un prim
exemplu al acestei metode de sinteză a lubrifianţilor este producţia uleiului
lubrifiant sintetic poliolefinic din olefine (alchene).
Lubrifianţii halogenaţi sunt şi ei fabricaţi pe scară largă; aceştia sunt
potriviţi pentru temperaturi joase sau acolo unde există risc mare de foc. Aceşti
125
lubrifianţi sunt produşi din etilenă şi compuşi halogenaţi, într-un proces simultan
de halogenare şi polimerizare.
Organohalogenii şi siliconii sunt produse obţinute prin utilizarea cataliza-
torilor. Organohalogenii sunt fabricaţi prin reacţia dintre un gaz hidrocarbonic, de
exemplu, metan şi clorură de hidrogen, sub presiune şi temperatură peste 250oC sau
mai mult, în prezenţa unui catalizator cum ar fi gelul de aluminiu sau clorura de
zinc. Pe durata procesului, se formează organohalogeni cu masă moleculară mică
(de exemplu, clorura de metil) şi apoi, prin polimerizare se obţin organohalogeni cu
masă moleculară mare. Siliconii, pe de altă parte, sunt produse din clorură de metil
(CH3Cl) care reacţionează cu siliciul în prezenţa catalizatorilor de cupru la 380oC,
pentru a forma clorură de dimetil-siliciu (2CH3)2SiCl2. Tratamentul secundar cu
acid clorhidric determină eliminarea radicalilor cu clor pentru a forma compuşi cu
siliciu. După neutralizare şi extragerea apei din produsul iniţial polimerizat al
compuşilor cu siliciu, prin utilizarea alcaliilor, rezultă produsul finit. Structurile
chimice ale celor mai utilizaţi lubrifianţi sintetici sunt prezentate în tabelul 4.2.
4.3.3. Lubrifianţi sintetici hidrocarbonici.

Există o infinitate de hidrocarburi care pot fi utilizate ca lubrifianţi.
Uleiurile sintetice actuale nu sunt toate ideale ca lubrifianţi, dar sunt ieftine şi
economice pentru aplicaţiile care necesită cantităţi mari cum ar fi uleiurile pentru
motoare. Acestea constituie aproape jumătate din întreaga cantitate de ulei
lubrifiant şi există un mare profit să fie făcute dintr-un ulei sintetic care costă doar
puţin mai mult decât uleiul mineral, dar poate îmbunătăţi performanţele motorului,
creşte durabilitatea şi se poate prelungi perioada de schimb a uleiului. Uleiurile
sintetice care pot fi clasificate drept hidrocarburi sintetice sunt polialfaolefinele,
esterii, cicloalifaticele şi poliglicolii. Desigur, lista este incompletă, dar viitoarele
tehnologii avansate de rafinare şi sinteză o va extinde.
Stabilitatea la oxidare a unei hidrocarburi sintetice depinde de structura
lanţului hidrocarburii. Energia de legătură a legăturii C–C (360 MJ/Kmol) este
limitarea fundamentală şi cea mai mare stabilitate la oxidare poate fi atinsă prin
aplicarea diverşilor inhibitori la oxidare. Stabilitatea la oxidare poate fi
îmbunătăţită şi prin înlocuirea structurilor cu legături slabe, cu hidrocarburi
ramificate. Hidrocarburile pot fi optimizate în privinţa caracteristicilor viscozitate –
temperatură, a performanţelor la temperaturi joase şi a volatilităţii.
 Polialfaolefinele.
Acestea sunt printre cele mai promiţătoare uleiuri sintetice de uz general.
Olefinele sau alchenele sunt hidrocarburi nesaturate cu formula generală
 CH 2  n . Ele constau dintr-un lanţ de carbon liniar, cu un carbon nesaturat la
unul din capetele lanţului. Un exemplu tipic este polibutena. Prezenţa atomilor de
carbon nesaturaţi permite polimerizarea sau oligomerizarea pentru a forma uleiul
lubrifiant. Alchena preferată este decena care are punctul de curgere foarte scăzut.
126
Structuri chimice tipice ale celor mai utilizaţi lubrifianţi sintetici Tabelul 4.2
Polialafaolefine
esteri, exemple:
diesteri
esteri fosfaţi
esteri siliconici
Lubrifianţi sistetici hidrocarbonici
esteri poliglicoli
fluoroesteri
esteri ai acizilor graşi
esteri neopetntil
poliol
cicloalifatici
poliglicoli
siliconii
compuşi cu
siliciu
silanii (hidrocarburi
cu siliciu)
perfluoropolieterii
clorofluorcarbonii
Organohalogeni
clortrifluoretilene
perfluoropolialchilen-
esteri
127
Compuşii cu masă moleculară mai mare cum ar fi dodecenele, au un indice

de vâscozitate mai mare dar şi un punct de curgere mai ridicat. Vâscozitatea
polidecenelor poate varia de la 0,3 mPa·s la 100 mPa·s. Indicele lor de vâscozitate
este ~130 şi punctul de curgere este pe la –30oC. Polidecenele sunt foarte rezistente
la oxidare, au o volatilitate redusă lui cauza lipsei substanţelor cu masă moleculară
mică şi nu sunt toxice sau/şi corosive. Aceste proprietăţi permit utilizarea
polidecenelor ca lubrifiant sintetic de uz general.
 Polifenil-esterii.
Au caracteristici mai bune pentru lubrifierea limită comparativ cu uleiurile
siliconice. Au o rezistenţă foarte mare la oxidare şi au stabilitate termică, dar sunt
limitaţi în aplicaţii din cauza caracteristicilor slabe viscozitate – temperatură.
Stabilitatea termică a acestor compuşi este ~ 430oC şi stabilitatea la oxidare este
destul de mare, până la ~290oC. Sunt folosiţi ca lubrifianţi în pompele hidraulice
ale avioanelor.
 Esterii.
Aceştia sunt un grup foarte important al hidrocarburilor sintetice. Sunt
produşi prin reacţia dintre un alcool şi un acid organic sau anorganic. Pentru
aplicaţiile în lubrifiere, acizii anorganici sunt foarte mult folosiţi.
Legăturile esterilor sunt mult mai stabile decât cele ale hidrocarburilor
tipice, cu legături C–C. Energia de legătură a esterilor este mult mai mare şi astfel
aceştia sunt mai rezistenţi la căldură. Esterii au, de obicei, o bună stabilitate la
oxidare, volatilitate redusă şi caracteristici excelente de viscozitate – temperatură.
Diesterii (Esterii acizilor dibazici).
Au calităţi similare de lubrifiere cu esterii, adică indice de vâscozitate
ridicat şi rezistenţă la oxidare. Diesterii pot funcţiona la temperaturi mai mari decât
polidecenele şi sunt folosiţi pentru aplicaţii în care toleranţa la încălzire este
esenţială. Iniţial aceste uleiuri erau folosite la motoare de avioane dar treptat au fost
înlocuite de esterii polioli care au limite ale temperaturii de lucru chiar mai mari.
Temperaturile maxime ale diesterilor sunt în jur de 200°C, iar pentru esterii polioli
se apropie de 250°C.
Fosfat-esterii.
Au o mai bună stabilitate termică decât diesterii, dar au şi o tensiune
superficială mare. Ei au excelente proprietăţi de rezistenţă la foc şi în mod obişnuit
sunt folosiţi ca fluide hidraulice pentru turbinele cu aburi şi cu gaz. Un fosfat-ester,
tricresilfosfatul (TCP), are proprietăţi anti-uzură bune şi este des utilizat ca aditiv
anti-uzură în multe uleiuri minerale şi sintetice. Fosfat-esterii pot produce uzură
corosivă. Clorul formează oxiclorura fosforoasă care se foloseşte la fabricarea
fosfat-esterilor, iar apa pătrunsă poate reacţiona cu clorul rămas formând agenţi
corosivi. Aceştia pot provoca doar o uzură corosivă relativ mică, dar suficientă
128
pentru a distruge delicatele sisteme hidraulice. Costul fosfat-esterilor este atât de

mare încât împiedică folosirea lor ca simplu lubrifiant.
Silicat-esterii.
Au proprietăţi lubrifiante bune şi sunt în mod obişnuit folosiţi ca fluide
hidraulice.
Poliglicoli-esterii.
Aceştia au proprietăţi lubrifiante bune şi, în mod obişnuit, sunt utilizaţi ca
fluide hidraulice.
Fluoro-esterii.
Au caracteristici bune de stabilitate la oxidare, puncte coborâte de
aprindere şi ardere, şi caracteristici slabe viscozitate – temperatură. Se folosesc atât
ca lubrifianţi cât şi ca fluide hidraulice.
Esterii acizilor graşi.
Au volatilitate redusă sau moderată, rezistenţă mică la oxidare şi rezistenţă
termică slabă. Dar, pe de altă parte, ei au proprietăţi de ungere limită bune pe
metale şi oxizi metalici. Cum ei nu pot forma molecule mari, nu prea sunt agreaţi
ca lubrifianţi în aplicaţii industriale, dar sunt folosiţi în mod obişnuit ca lubrifianţi
în majoritatea sistemelor cu benzi magnetice şi dischete.
Neopentil poliol-esterii.
Au volatilitate, stabilitate la oxidare şi stabilitate termică superioară
esterilor acizilor graşi. Sunt folosiţi ca lubrifianţi la motoarele cu turbine cu gaz şi
ca fluide hidraulice în avioanele supersonice.
 Cicloalifaticele.
Sunt uleiuri specializate, special elaborate pentru transmisii prin tracţiune
EHD, folosite la maşini-unelte, în industria textilă şi a calculatoarelor. În principiu
transmisiile cu tracţiune fluidă permit variaţia continuă a vitezei fără necesitatea
angrenajelor cu raport fix de transmisie. Moleculele hidrocarburilor ciclice au
coeficienţi mari de presiune – vâscozitate care ridică limita forţei de tracţiune în
contact elastohidrodinamic. Puterea maximă de tracţiune care poate fi transmisă
prin contact determină mărimea ansamblului. De aceea eforturile de cercetare sunt
concentrate pe dezvoltarea fluidelor de tracţiune care vor permite transmisii de
puteri mai mari, dar şi reducerea în volum a transmisiei pentru o putere dată.
 Poliglicolii.
Erau iniţial utilizaţi ca fluide de frână, dar acum au importanţă şi ca
lubrifianţi. Termenul de “poliglicol” este o abreviere a denumirii chimice întregi
“polialchilen glicol”. Unele tipuri de poliglicoli au un indice de vâscozitate mai
mare de 200 şi puncte de picurare mai joase de –50°C. Coeficienţii de piezo-
vâscozitate ai poliglicolilor sunt relativ mici şi stabilitatea lor la oxidare este
129
inferioară faţă de alte uleiuri sintetice. Poliglicolii au avantaje distincte ca

lubrifianţi pentru sisteme care funcţionează la temperaturi ridicate, cum ar fi
benzile transportoare ale furnalelor, unde poliglicolii ard fără să lase depozite
cărbunoase. Cum poliglicolul nears nu pătează, el este folosit ca lubrifiant şi în
industria textilă.
4.3.4. Siliconii, analogi hidrocarburilor.

Aceştia constituie o grupă complet diferită de lubrifianţi sintetici. Ei oferă
un interval de temperatură semnificativ mai mare în stare lichidă şi stabilitate chi-
mică îmbunătăţită. Două clase de bază de compuşi au atras interesul practic: silico-
nii şi silan hidrocarburile. Siliconii conţin oxigen, dar şi siliciu, ceea ce le distinge
de silanhidrocarburi care conţin numai siliciu, carbon şi hidrogen. Aceste uleiuri au
calităţi similare, dar nu identice, cu celelalte uleiuri sau lubrifianţi sintetici.
Siliconii.
În mod obişnuit sunt folosiţi siliconii următoarelor hidrocarburi: dimetil,
metil, fenil şi polimetil. Majoritatea siliconilor sunt inerţi din punct de vedere
chimic. Au o excelentă stabilitate termică şi la oxidare, caracteristici bune
viscozitate – temperatură, volatilitate redusă, toxicitate redusă şi tensiune
superficială redusă.
Pentru aceştia intervalul temperaturii de lucru este între –50°C şi 370°C şi
indicele de vâscozitate ale unor asemenea lubrifianţi este aproape 300, adică
vâscozitatea rămâne aproape constantă la creşterea temperaturii. Fluidele sunt
disponibile într-un interval mare al vâscozităţii, de la 0,1 mPa·s la 1 Pa·s la 25°C.
Coeficienţii de piezo-vâscozitate ai fluidelor (uleiurilor) siliconice sunt şi mai mari
decât cei ai uleiurilor minerale. Din cauza inactivităţii lor chimice, au caracteristici
slabe în ungerea limită, mai ales pe oţel, dar pe de altă parte ei sunt eficienţi ca
lubrifianţi hidrodinamici. Sarcinile de rupere ale peliculei obţinute experimental pe
maşina cu 4 bile sunt cam 0,1 din cea a unui ulei mineral care conţine aditivi.
Solubilitatea redusă a majorităţii aditivilor împiedică orice îmbunătăţire
semnificativă a capacităţii portante. Dacă grupele metil din fluidul siliconic dimetil
sunt înlocuite cu grupe de hidrocarburi conţinând atomi de fluor de substituţie,
rezultă un lubrifiant cu proprietăţi lubrifiante mult îmbunătăţite.
Fluidele siliconice sunt folosite în reţelele de unsori pentru diverse aplicaţii
spaţiale. Uleiurile siliconice pot fi amestecate şi cu agenţii de îngroşare pentru
temperaturi ridicate, pentru a forma unsori rezistente la căldură. De exemplu,
săpunurile de litiu sunt eficiente până la 200°C, grafitul şi alţi lubrifianţi solizi
putând creşte temperatura de lucru până la temperatura de descompunere a
siliconului, adică 370°C.
Fluidele siliconice sunt de obicei folosite la temperaturi extreme de lucru,
în care alţi lubrifianţi eşuează să funcţioneze. Sunt utilizaţi pe larg la echipamente
militare.
130
Procesul de producţie al lubrifianţilor siliconici este mai costisitor

comparativ cu cel al altor fluide sintetice şi acest lucru este reflectat în preţ.
Silanhidrocarburile.
Deşi seamănă cu compuşii siliconici, substituirea unui atom de siliciu cu o
hidrocarbură, le fac totuşi diferite. Acestea sunt sintetizate din compuşi organo-
metalici şi tetraclorură de siliciu şi au o stabilitate termică şi la oxidare bune, dar o
solubilitate redusă. Totuşi, acestea sunt cele mai rezistente la degradarea termică în
absenţa aerului sau oxigenului, şi au fost dezvoltate special pentru sistemele hidra-
ulice spaţiale. Intervalul de temperaturi de operare pentru aceşti lubrifianţi este
aproximativ –40°C...+ 350°C, putând fi deci utilizaţi pentru temperatură înaltă.
4.3.5. Organohalogenii.
Organohalogenii (sau compuşii organici halogenaţi) şi compuşii lor deri-
vaţi, hidrocarburile halogenate, sunt recunoscute ca lubrifianţi stabili la oxidare.
Înainte ca aceste fluide să se producă, dispozitivele precum compresoarele de aer şi
oxigen se bazau pe acidul sulfuric pur pentru lubrifiere. Acidul sulfuric este un
lubrifiant eficient pentru oţel, dar dificultăţile practice în privinţa prevenirii ameste-
cării acidului cu umezeala şi contaminarea gazului comprimat, sunt severe. Aşadar,
acidul sulfuric este foarte corosiv. Fluorul şi clorul, dar nu şi bromul, sunt folosite
pentru dezvoltarea compuşilor cu proprietăţi dorite. Rezistenţa lor la oxidare şi sta-
bilitatea termică sunt foarte bune; sunt folosiţi pentru aplicaţii pe un interval mare
de temperaturi şi în medii diverse şi ostile, cum ar fi vid, în condiţii de oxidare
puternică etc. În acest grup de lubrifianţi sintetici cei mai întâlniţi sunt perfluoro-
polieterii, clorofluorocarbonii, clorotrifluoretilenele şi perfluorpolialchileterii.
Perfluoropolieterii.
Sunt printre cei mai promiţători lubrifianţi pentru aplicaţii cu temperatură
înaltă. Ei au o foarte bună stabilitate la oxidare (~370°C), tensiune superficială
redusă şi chimic sunt inerte. Sunt folosiţi în reţetele de unsori pentru temperaturi
înalte şi aplicaţii în vid. Perfluropolieterii sunt folosiţi şi ca fluide hidraulice, ule-
iuri pentru turbine cu gaz şi lubrifianţi pentru computere, la hard-discuri 27. Într-
un hard-disc, lubrifiantul este necesar pentru a controla frecarea pe durata startului
şi opririi discului, când pelicula hidrodinamică de aer care previne uzura dischetei
şi a capului nu este încă formată sau se distruge. Caracteristicile critice ale sistemu-
lui sunt o sarcină de contact extrem de mică, măsurată în domeniul milinewtonilor
(10-3 N) şi o cantitate mică de lubrifiant care aderă puternic pe dischetă pentru a
rezista tendinţei de a fi aruncată în exterior de forţele centrifuge. Tensiunea superfi-
cială a lubrifiantului este, deci, critică în aplicaţiile din domeniul calculatoarelor.
Volumul mic de lubrifiant în comparaţie cu aria umectată pe disc face ca
lubrifiantul să fie extrem de sensibil la degradarea chimică, care este pur oxidativă
sau catalitică de suprafaţa discului. De obicei, perfluoropolieterii sunt folosiţi
pentru acest tip de aplicaţie, dar sunt vulnerabili la degradarea catalitică a
suprafeţei uzate a dischetei.
131
Recent fosfozinele au fost considerate mai bune în privinţa aderenţei şi a

degradării chimice. S-a constatat că unele fosfozine pot fi amestecate cu
perfluoropolieteri, sub formă de aditivi, pentru a îmbunătăţi performanţele
lubrifiantului. Totuşi, există probleme semnificative în privinţa separării fazelor,
ceea ce înseamnă că aditivii nu sunt mereu bine amestecaţi pe durata funcţionării.
Hidrocarburile clorurate şi fluorurate sau clorofluorocarbonii.
In moleculele hidrocarburilor cu clor sau fluor hidrogenul prezent în
compuşii hidrocarburilor, este înlocuit complet sau parţial cu clorul sau fluorul.
Hidrocarburile clorurate şi fluorurate sunt inerte chimic şi au o excelentă
stabilitate termică şi la oxidare. Pe de altă parte, au slabe caracteristici viscozitate –
temperatură, volatilitate mare şi un punct de picurare înalt. Deşi sunt buni
lubrifianţi, aplicaţiile lor sunt limitate din cauza costurilor foarte mari de producţie.
Clorotrifluoroetilenele.
Sunt netoxice şi au bună stabilitate termică şi la oxidare. Sunt disponibile
pe un interval mare de vâscozitate, de la 0,1 mPa·s până la 1 mPa·s, care poate fi
obţinută prin variaţia masei moleculare sau a lungimii lanţului de carbon al
compusului. Totuşi, indicele de vâscozitate al acestor lubrifianţi este mic, de
exemplu, pentru mărcile cu vâscozitate mare, el este ~27 [313].
Perfluoropolialchileterii.
Aceştia au o bună stabilitate termică şi la oxidare, indice mare al
vâscozităţii şi un interval mare pentru temperatura de lucru. Valori ale indicelui de
vâscozitate de ~200 sunt uşor de atins şi temperatura minimă de lucru este în jur de
–60°C. Ei asigură o lubrifiere cu peliculă subţire în aplicaţii în care oxigenul este
absent, de exemplu, în vid.
S-a constatat că aceşti lubrifianţi se descompun într-un contact cu alune-
care pentru a forma pelicule de fluorură de fier pe suprafeţe metalice uzate. S-au
obţinut coeficienţi moderaţi de frecare de 0,1 în vid de 10-6 Pa, când metalele
nelubrifiate ar trebui să se distrugă deoarece uleiurile convenţionale se vaporizează
în aceste condiţii.
Unele din caracteristicile principale ale lubrifianţilor sintetici tipici sunt
date în tabelul 4.3 [27].
În final trebuie menţionat că majoritatea literaturii disponibile despre lubri-
fianţi sintetici, se referă fie la producerea lor, fie la proprietăţile fizice ale acestora.
Există puţine date imparţiale despre performanţele acestor lubrifianţi. Multă litera-
tură disponibilă este de tip comercial, şi evaluarea lubrifianţilor sintetici poate fi
influenţată de beneficiile enumerate acolo. Un exemplu al acestei tendinţe poate fi
găsit în comparaţia datelor despre un anumit lubrifiant dat de un grup de cercetare
al unei companii producătoare de uleiuri, cu datele prezentate de o altă companie
industrială care utilizează acel lubrifiant. Prima companie descrie uleiurile sintetice
ca o soluţie la multe probleme de ungere ale motoarelor, de exemplu, durabilitatea
uleiului lubrifiant şi economia de combustibil. Cealaltă companie, totuşi, nu a
132
133
constatat nici o creştere a sarcinii limită de distrugere la angrenaje. Aşadar trebuie

amintit ca uleiurile sintetice nu sunt panacee pentru toate problemele de lubrifiere.
Desigur vor rezolva multe probleme legate de vâscozitate dar nu vor rezolva
problemele ungerii limită.
4.3.6. Proprietăţile şi avantajele lubrifianţilor sintetici.

Uleiurile minerale au o variaţie mare a vâscozităţii cu temperatura. Pentru
a micşora influenţa temperaturii în lubrifianţii convenţionali, pe bază de uleiuri mi-
nerale, se introduc aditivi (polimeri) ca agenţi de îngroşare, numiţi şi amelioratori
ai indicelui de vâscozitate, care însă, nu îmbunătăţesc onctuozitatea uleiului şi mo-
leculele sunt susceptibile să fie rupte sau descompuse la temperaturi înalte şi/sau
sarcini mecanice mari. Rezultatele deteriorării amelioratorilor sunt produse solide,
tip lacuri, şi pot provoca gripare. Uleiurile sintetice au o vâscozitate mai puţin
dependentă de tensiunea de forfecare şi de temperatură. Pentru uleiurile minerale,
extremele intervalului de temperatură, atât cele pozitive, cât şi cele negative, reduc
capacitatea de ungere, fie prin scăderea sau chiar anularea pompabilităţii la frig, fie
prin micşorarea drastică a vâscozităţii şi descompunerea la temperaturi înalte.
Înainte de inventarea uleiurilor sintetice, în uleiuri minerale se adăugau antide-
presanţi, aditivi EP etc., care puteau avea efecte nedorite când erau prezenţi
simultan în lubrifiant.
Aşa cum sugerează fig. 4.4, vâscozitatea cinematică dată în catalog nu
oferă informaţii pertinente asupra evoluţiei acesteia în funcţionarea tribosistemului
[254, 373]. Se observă că influenţa vitezei de forfecare este mult mai mică asupra
lubrifianţilor sintetici care au aceleaşi caracteristici de catalog cu cei minerali, din
cauza unui indice de vâscozitate mai bun (mai mare), asigurat prin însăşi formula
moleculelor uleiului şi mai puţin prin aditivare.
Fig. 4.4 - Variaţia vâscozităţii cinematice în funcţie de viteza de forfecare

[373].
134
În condiţii de temperaturi înalte şi viteze mari de forfecare, un ulei mineral

5W-30 se va comporta ca unul tip SAE 10W sau SAE 20W, în timp ce unul sintetic
cu caracteristici de catalog 15W-50 se va comporta similar cu un ulei mineral
20W-50. Din cauza acestei evoluţii a vâscozităţii la forfecare, lubrifianţii minerali
5W-30 nu sunt recomandaţi pentru transmisii de viteză mare, mai ales în climat
cald.
Lubrifianţii sintetici au o mai mare rezistenţă la modificarea vâscozităţii cu
temperatura, cu alte cuvinte, caracteristica multigrad este mai stabilă. Fig. 4.5 arată
comparativ valoarea vâscozităţii pentru diferite tipuri de ulei, în aceleaşi condiţii
severe de funcţionare 373.
Concluzia este că lubrifianţii
sintetici, cu o clasificare SAE similară
cu cei minerali, vor genera o peliculă
fluidă mai stabilă şi protectoare în
tribosisteme ca lagăre de motoare,
segmenţi de piston – piston, came –
tacheţi etc.
Fluiditatea lubrifiantului este
o proprietate importantă în protejarea Fig. 4.5 - Comparaţie după vâscozitate a
unui motor la pornire la rece. În unui ulei mineral cu două uleiuri
această situaţie se produc deteriorări sintetice.
ale celor mai sensibile tribosisteme ale motorului (arborele cu came).
Lubrifianţii sintetici nu conţin produse ceroase care, invariabil, se găsesc în
cei minerali, şi se vor comporta mai bine la temperaturi joase, fără a necesita
depresanţi. La aceste temperaturi joase, aceştia vor fi rapid pompaţi în zonele de
contact, minimalizând perioada de starvare, caracteristică pornirii la rece şi
reducând astfel uzura.
Ca rezultat al afinităţii lor pentru suprafeţe metalice, unii lubrifianţi
sintetici lasă o peliculă protectoare pe suprafeţe, chiar după încetarea mişcării între
triboelemente, aceasta putând prelua sarcina la următoarea pornire. S-a constatat că
folosirea lubrifianţilor sintetici determină o economie de combustibil, mai ales în
primele 10 minute de la pornirea la rece a unui motor [373].
Stabilitatea proprietăţilor la tempe-
raturi ridicate este mult mai mare pentru
lubrifianţi sintetici, chiar în condiţii de uzură
mecanică şi contaminare (fig. 4.6 şi fig. 4.7
[373]). Explicaţia este simplă: moleculele
sintetice nu se rup şi nu se volatilizează atât
de uşor ca hidrocarburile tipice uleiurilor
minerale.
Utilizarea lubrifianţilor sintetici la Fig. 4.6 - Pierderea prin evaporare a
autovehicule permite mărirea intervalului unui ulei mineral comparativ cu
între acţiunile de întreţinere, de schimbarea două uleiuri sintetice.
135
uleiului şi scade uzura, implicit cheltuielile aferente pieselor de schimb şi

manoperei. Pierderea fracţiunilor mai volatile din uleiurile minerale duce la
creşterea consumului de ulei şi la creşterea vâscozităţii compuşilor rămaşi, afectând
calitatea ungerii. Lubrifianţii sintetici pe bază de di- şi poliesteri sunt superiori din
acest punct de vedere.
Uleiurile minerale fierb mai repede şi se descompun la temperatură înaltă.
Volatilitatea redusă a compuşilor sintetici (di- şi poliesteri) nu numai că reduce
consumul de ulei, dar are un efect benefic asupra ungerii părţii superioare a
cilindrului, mai ales la segmentul superior care funcţionează la 300C şi la
contactele came-tacheţi, care ating şi ele 260C.
Motoarele moderne sunt proiectate să funcţioneze la o temperatură
nominală mai mare comparativ cu variantele mai vechi, ducând la creşterea puterii
şi scăderea volumului. Compartimentele motorului sunt mai bine izolate fonic, s-a
redus curentul de aer prin motor pentru a reduce consumul de combustibil. Toţi
aceşti factori cresc temperatura motorului şi a uleiului.
Pentru a reduce emisiile de
hidrocarburi, volumul camerei de ar-
dere, unde poate fi păstrat combus-
tibil nears sau parţial ars, trebuie
minimalizat; motoarele moderne au
segmentul superior foarte aproape
de capul pistonului şi se măreşte
tendinţa formării depunerilor, până
la riscul de gripare. Fig. 4.7 arată,
Fig. 4.7 - Depuneri dure formate de diferiţi procentual, depozitele dure formate
lubrifianţi 373. de diferiţi lubrifianţi încălziţi la
260C pentru trei ore: poliesterul
sintetic are cel mai mic procent, mult mai mic decât celelalte două uleiuri supuse
aceluiaşi test. Pentru acest test, unele uleiuri sintetice ieftine, pe bază de
hidrocarburi, şi nu pe bază de poliesteri, produc depozite mai consistente decât
uleiurile minerale.
Lubrifianţii convenţionali pe bază de petrol, se deteriorează în prezenţa
oxigenului la temperaturi înalte. Uleiul care acoperă pereţii cilindrului este supus
unui mediu agresiv (temperatură înaltă şi presiune mare) care promovează atacul
oxigenului. Produsele iniţiale de reacţie sunt acizii organici, care vor coroda
suprafeţele metalice, formând depuneri tip lac, acoperind părţile metalice, reducând
transferul de căldură, şi în final, pot bloca segmentul. O oxidare excesivă duce şi la
îngroşarea uleiului.
Lubrifianţii sintetici cu disteri şi polioli reduc semnificativ depunerile
nămoloase şi de tip lacuri. Stabilitatea mare la temperaturi ridicate face ca oxidarea
uleiului să contribuie foarte puţin la formarea depozitelor. Şi componentele nearse
ale combustibilului pot contribui la formarea nămolului şi lacurilor. Motoarele bine
reglate şi care funcţionează la temperatura nominală nu au probleme cu
136
combustibilul nears, dar la motoarele care funcţionează cu opriri şi porniri dese,

depunerile nămoloase şi lacurile se pot forma rapid. Lubrifianţii sintetici conţin
dispersanţi puternici care “atacă” particulele nearse şi previn precipitarea
compuşilor de reacţie. Acest grad ridicat al capacităţii de spălare şi curăţare face ca
durata de exploatare a uleiurilor sintetice să fie mare.
Lubrifianţii sintetici de calitate reduc semnificativ uzura comparativ cu cei
minerali, fie prin structura uleiului de bază, fie prin aditivare. Fig. 4.8 dă o
comparaţie calitativă între un ulei mineral şi unul sintetic pentru două situaţii
(solicitare moderată şi solicitare severă). Testele respectă normele ASTM.
Concluzia este că lubrifiantul influenţează semnificativ durata de viaţă, dar şi
fiabilitatea tribosistemului.
a) b)
Fig. 4.8 - Uzura unui tribosistem lubrifiat cu un ulei mineral şi unul sintetic 373.
Natura polară a moleculelor din uleiurile sintetice (mai ales cu esteri)

generează o afinitate chimică a acestora cu suprafeţele metalice, onctuozitatea şi
aderenţa la suprafaţa solidă fiind mai mari comparativ cu cele ale uleiurilor
minerale. Moleculele sintetice vor fi chemisorbite pe suprafeţele încărcate ale
contactelor, chiar şi după oprirea sistemului, asigurând o protecţie la următoarea
pornire.
Lubrifianţii sintetici extind intervalele de schimbare a uleiului până la
40.000 km în condiţii de testare pe teren. Totuşi, se recomandă un control al
calităţii uleiului la intervale regulate. În cazul utilizării lubrifianţilor sintetici nu
este necesară schimbarea filtrelor mai des decât a uleiului, pentru că nu apar
produse solide atât de numeroase ca la utilizarea uleiurilor minerale deteriorate.
Unii lubrifianţi sintetici se pot obţine din materiale reciclabile sau subpro-
duse ale diverselor industrii. Folosirea acestora ar reduce consumul de resurse
minerale, epuizabile, ale Terrei. O parte din lubrifianţi sunt astfel produşi încât se
diminuează producţia de gaze nocive care atacă stratul de ozon. Esterii sintetici
sunt mai biodegradabili comparativ cu uleiurile minerale. Toate acestea reduc im-
pactul ecologic negativ al motoarelor cu ardere internă şi a altor sisteme lubrifiate.
Lubrifianţii sintetici pot deveni o alternativă la cei convenţionali, mai ales
în sisteme la care se cere fiabilitate mare şi performanţe ridicate. Într-adevăr,
aceştia sunt mai scumpi comparativ cu cei minerali şi, deşi par o investiţie iniţială
137
mare, avantajele oferite, mai ales impactul ecologic mai redus şi uşor de controlat,
îi recomandă în aplicaţii din ce în ce mai numeroase.
În general lubrifianţii nu conţin şi nu produc cenuşă, au coeficientul de
frecare ceva mai redus şi îmbunătăţesc comportarea la uzură.
Lubrifianţii parţial sintetici, conţinând şi compuşi minerali, sunt mai ieftini
decât cei total sintetici şi ceva mai scumpi decât cei minerali. Selectarea lor trebuie
făcută cu atenţie, în aşa fel încât condiţiile de lucru să fie cât mai apropiate de cele
de testare, pentru a nu avea rezultate neaşteptate sau contradictorii.
Selectarea vâscozităţii la lubrifianţii sintetici depinde de aplicaţie (pentru
motoare, pentru transmisii etc.) iar vâscozitatea de catalog nu este singurul criteriu,
ci trebuie cunoscute testele „trecute” de lubrifiant. Unii specialişti [366, 373, 413,
416] consideră vâscozitatea de catalog un criteriu secundar, cel principal fiind
comportarea în anumite teste, care impun condiţii de testare apropiate de aplicaţia
reală.
Alegerea clasei de vâscozitate depinde de mulţi factori, cum ar fi
temperatura mediului, starea motorului, soluţia lui constructivă, jocurile în lagăre şi
pistoane, regimul de exploatare etc., regula generală este să se aleagă vâscozitatea
cea mai mică care asigură o separare eficientă a triboelementelor. Utilizarea unei
vâscozităţi prea mari va ridica temperatura şi nu va asigura o reducere a uzurii, dar
va creşte frecarea în fluid, ceea ce va reduce randamentul motorului şi
pompabilitatea uleiului la temperaturi joase.
Trebuie subliniat că vâscozitatea, după clasificarea SAE (vezi subcapitolul
6.1.1.3, fig. 6.20) dă indicaţii asupra comportării lubrifiantului la viteze mici de
forfecare. De obicei lubrifianţii sintetici cu valoare mică a vâscozităţii SAE vor
avea în exploatare o vâscozitate reală mai mare comparativ cu un ulei mineral (vezi
fig. 4.4), chiar dacă valoarea de catalog a acestei proprietăţi este aceeaşi.
Iată câteva recomandări [373] pentru alegerea unui ulei de motor:
- dacă jocurile în motor sunt mici şi acesta nu este suprasolicitat, ar fi bune
uleiuri sintetice ca 0W-30, 5W-30 sau 5W-40;
- dacă temperatura mediului ambiant trece regulat de 40C, atunci mărci de
ulei ca 10W-40 sau 10W-50 vor oferi mai multă siguranţă în funcţionare;
- dacă motorul este răcit cu aer, este mai vechi, sau are jocuri mari, ar
trebui utilizaţi lubrifianţi sintetici ca 15W-20, 20W-50 10W-60 şi 20W-60
deoarece vor produce o peliculă mai groasă de ulei, reducând şi consumul acestuia;
- pe durata de viaţă a unui motor, nu este recomandat să se folosească un
lubrifiant cu aceeaşi clasă de vâscozitate; pe măsură ce motorul “îmbătrâneşte”
vâscozitatea optimă a lubrifiantului creşte gradat.
În concluzie, lubrifianţii sintetici vor fi folosiţi:
- dacă motorul este bun şi nu pierde ulei;
- dacă se doreşte creşterea durabilităţii maşinii;
- dacă proprietarul doreşte să aibă cât mai puţine probleme cu întreţinerea
maşinii, inclusiv mărirea intervalului la care se schimbă uleiul şi unele piese.
Nu se folosesc lubrifianţi sintetici:
138
- dacă motorul consumă, prin pierderi sau ardere, prea mult ulei;
- dacă motorul are deja depozite;
- dacă proprietarul doreşte să vândă maşina;
- dacă preţul celui sintetic este prohibitiv; analiza trebuie făcută foarte atent
pentru că, de cele mai multe ori, aceasta este o falsă problemă.
De ce nu se folosesc pe scară mai largă lubrifianţii sintetici? Pentru că
oamenii nu sunt receptivi la schimbare, mai ales dacă au profesii care nu se apropie
de domeniul mecanic, pentru că nu cunosc principiul de funcţionare al lubrifianţilor
sintetici şi avantajele oferite pe termen lung, pentru că sunt mai scumpi, utilizatorii
nefiind obişnuiţi să-şi estimeze cheltuielile pe perioade mai lungi de timp [373].
4.3.7. Lubrifianţi sintetici pentru angrenaje.

Dacă vâscozitatea tipică a lubrifiantului de motor este SAE 20W-50, cea
pentru angrenaje este SAE 75W-90, ar rezulta că lubrifianţii de angrenaje ar avea
vâscozităţi mai mari decât cele de motoare. Concluzie falsă. Vâscozităţile
lubrifianţilor pentru angrenaje sunt măsurate la alte temperaturi de referinţă, astfel
că, de exemplu, un ulei SAE 75W-90 pentru angrenaje va avea o evoluţie a
vâscozităţii similară uleiului de motor SAE 10W-40.
Lubrifiantul pentru angrenaje este acid în timp ce lubrifiantul pentru motor
este alcalin. Uleiurile pentru angrenaje necesită aditivi EP, conţinând mult fosfor şi
sulf. Scopul aditivilor EP este modificarea chimică a flancurilor dinţilor pentru a
preveni griparea sau galling-ul (pitting-ul distructiv). Aditivii EP sunt chimic fixaţi
în zonele fierbinţi ale contactului. La aceste temperaturi înalte fosforul şi sulful din
aditivi formează un strat limită, nemetalic, din fosfat şi/sau sulfat de fier, care este
“sacrificat” în procesul de uzură, dar se poate regenera, atât timp cât mai există în
ulei compuşii necesari formării lui.
Angrenajele hipoide sunt caracterizate prin viteze mari de alunecare şi,
deci, necesită o protecţie deosebită la uzură.
În angrenaje diferenţiale se folosesc aditivi cu conţinut mare de fosfor şi
sulf, comparativ cu cei pentru cutii de viteze. Aceste concentraţii pot coroda
lagărele sau alte piese din aliaje de cupru.
Lubrifianţii pentru angrenaje conţin aditivi anti-spumare pentru că spuma
poate cauza starvare, dar şi scurgerea uleiului din carcasă.
Lubrifianţii pentru angrenaje se deteriorează treptat în serviciu.
Descompunerea lor începe la temperaturi mai joase decât cele ale uleiurilor de
motoare, deoarece au o cantitate mai mică de anti-oxidanţi (la cele minerale de
transmisii descompunerea începe la 120C). Particulele metalice fine, în special
cele de bronz şi alamă dar şi apa, acţionează ca nişte catalizatori în promovarea
oxidării uleiului. Oxidarea duce la formarea acizilor şi lacurilor, a depozitelor
nămoloase. Folosirea în continuare a unui lubrifiant de transmisii prea îngroşat
poate duce la ruperea danturii. Lubrifianţii pentru angrenaje se pot deteriora şi prin
alte mecanisme. Angrenarea dinţilor “foarfecă” lanţurile moleculare lungi ai
aditivilor de îmbunătăţire a vâscozităţii şi uleiul se degradează treptat. Producătorii
139
recomandă intervale de schimb pentru transmisii automate dar mai rar pentru cele
manuale (cele mai des întâlnite recomandări fiind la 5 ani sau la 100.000 km, cea
din urmă fiind prioritară).
Trebuie subliniat că noile tehnologii de obţinere a lubrifianţilor sintetici au
estompat distincţiile între clasele API (vezi tabelul 4.19). O nouă clasificare API
pentru lubrifianţii pentru cutii de viteze manuale ale camioanelor conţin
simbolurile MT1, MT2 etc., de la „manual transmissions”.
În cazul lubrifianţilor minerali pentru motoare, este mai uşor de aplicat un
tipar logic pentru a decide ce lubrifiant se poate selecta. Cu cât clasa SAE este mai
mare, cu atât lubrifiantul este mai bun. Aceeaşi logică nu poate fi aplicată pentru
lubrifianţii de angrenaje. Lubrifianţii API GL-4 sunt recomandaţi pentru transmisii
manuale sincrone, în timp ce clasa API GL-5 este recomandată pentru diferenţiale.
Proprietăţile de rezistenţă la presiuni extreme la lubrifianţii API GL-5 sunt
considerabil superioare celor din clasa GL-4. Atunci, de ce să nu se utilizeze cei de
clasă GL-5 şi la cutii de viteze sincrone? Nu se poate, pentru că lubrifianţii din
clasa GL-5 au un conţinut mare de aditivi EP cu sulf şi fosfor, care vor coroda lent
dar sigur, aliajele de cupru folosite în cutiile sincrone de viteze, cu rezultate
dezastroase în timp. În plus, reducând prea mult frecarea, ar determina alunecarea
excesivă a elementelor care asigură accelerarea roţilor înainte de angrenare.
Lubrifianţii sintetici pentru angrenaje sunt astfel formulaţi încât să ofere
protecţie şi un randament bun al transmisiei. Ca şi cei sintetici pentru motoare, cei
pentru angrenaje se bazează pe polioli şi esteri, singurii lubrifianţi cu stabilitate
termică. Aceştia asigură o lubrifiere excelentă chiar în condiţii de încărcare mare şi
temperaturi înalte. Onctuozitatea naturală a diesterilor şi esterilor polioli asigură
reducerea frecării de alunecare în angrenaje hipoide, reducând uzura şi coborând
semnificativ câmpul termic. Uleiurile sintetice au, în general, o natură multigrad şi,
deci nu sunt necesare cantităţi mari de polimeri de îngroşare, care sunt instabili.
Lubrifianţii sintetici oferă o vâscozitate stabilă pentru un interval mai larg de
condiţii de lucru.
Soluţia constructivă a diferenţialelor hipoide determină presiuni mari în
angrenare, cerând ca lubrifiantul să prevină scoring-ul la viteze mari şi spalling-ul
în condiţii de viteze mici şi momente mari de torsiune. Temperaturile înalte pot
cauza distrugerea mecanică a uleiului mineral (prin „ruperea moleculelor”),
formând depozite insolubile care pot bloca coliviile lagărelor cu rulmenţi, cauzând
starvarea. Uleiurile sintetice pe bază de diester şi polioli au o stabilitate termică
superioară şi un indice ridicat de vâscozitate. Acestea nu se pot „subţia” aşa repede
la temperaturi ridicate şi nu se vor îngroşa excesiv la temperaturi joase, cum se
întâmplă cu uleiurile minerale. Comportarea lor la presiuni mari asigură o uzură
redusă pe un interval larg al temperaturilor şi condiţiilor de lucru, de la momente
mari şi viteze mici, până la viteze mari sub sarcini cu şoc. De exemplu, un ulei
sintetic SAE 75W-90 are vâscozitatea reală cu 25% mai mare faţă de un ulei
mineral 80W-90, în zona critică de angrenare, unde temperatura instantanee de
contact poate fi cu 100…200C mai mare decât temperatura medie din baie. La
140
temperaturi şi sarcini mari, peliculele de ulei sintetic sunt mai rezistente. Atenţie
însă că vâscozitatea nominală sau de catalog a unui lubrifiant nu este un indicator
direct al performanţelor acestuia în exploatare.
Lubrifianţii sintetici pentru angrenaje au următoarele avantaje:
- asigură o protecţie mai bună a flancurilor dinţilor;
- reduc temperaturile în zonele de contact;
- cresc durabilitatea transmisiei;
- asigură ungerea rapidă a contactelor la pornire şi la temperaturi joase;
- cresc randamentul angrenajului;
- au o corozivitate mai redusă, care determină o uzură mai mică a pieselor
sensibile (mai ales a celor pe bază de cupru);
- pelicula formată este mai rezistentă;
- măresc intervalele de schimbare a uleiului.
Utilizatorul trebuie să cunoască următoarele aspecte care, neluate în seamă,
reduc sau anulează avantajele menţionate mai sus:
- compatibilitatea între uleiul sintetic şi elementele de etanşare, mai ales la
maşini şi instalaţii relativ mai vechi;
- având o capacitate de spălare mai mare comparativ cu lubrifianţii mine-
rali, atunci când spală nămolul sau lacurile depuse, pot determina scurgeri de fluid;
- lubrifianţii sintetici pentru transmisii ating temperaturi maxime cu 30C
mai mari comparativ cu cei minerali şi pot cauza rigidizarea etanşărilor. Acestea ar
trebui verificate şi înlocuite când se schimbă lubrifiantul.
Ultima generaţie de lubrifianţi sintetici pentru transmisii nu au limitările
celor din clasa GL-5 (care nu sunt compatibili cu aliajele de cupru). Aceştia pot
îndeplini câteva specificaţii API simultan (de exemplu, de la clasa API GL-1 până
la clasa API GL-4, pentru aplicaţii cu exploatare uşoară).
4.4. ULEIURI ŞI UNSORI VEGETALE ŞI ANIMALE.

În ultimul timp, din cauza problemelor ecologice şi din cauza legilor mai
restrictive cu privire la protejarea mediului, a luat naştere o cerinţă pronunţată
pentru lubrifianţi „prietenoşi” faţă de mediu, cu impact negativ cât mai scăzut. În
acest context, lubrifianţii obţinuţi din plante sunt în atenţia tribologilor, avantajele
lor principale fiind sursa relativ inepuizabilă, non-toxicitatea şi biodegradabilitatea
[109, 341, 342, 344, 379]. Problema este că, pe lângă aceste avantaje, dezavanta-
jele nu sunt nici ele de neglijat: slabe proprietăţi lubrifiante, instabilitate la oxidare.
Uleiurile vegetale şi animale sunt considerate lubrifianţi lichizi şi din punct
de vedere chimic sunt compuşi ai glicerinei cu acizi graşi. Constau din fragmente
de acizi graşi legate printr-un ester cu glicerol (rezultatul fiind trigliceride) [261].
Mai pot conţine în stare crudă: fosfolipide (8%), glicolipide (5%), esteri şi steroli
sterili (5%), mono sau digliceride şi acizi graşi liberi (2%), ceară şi alte
hidrocarburi (1%), dar prin diferite procedee acestea se pot elimina total sau parţial.
Uleiurile vegetale rafinate au o compoziţie chimică destul de uniformă
comparativ cu cele minerale şi pot fi clasificate după acizii graşi conţinuţi:
141
- acizi saturaţi (fără legături duble) acid miristic, palmitic, stearic etc.,
- acizi mononesaturaţi (numai cu o legătură dublă): oleic, erucic,
- acizi polinesaturaţi (cu mai multe legături duble): linoleic, linolenic,
- acizi speciali (conţin radicali tip hidroxi, epoxi etc.).
Uleiurile vegetale cu conţinut ridicat de acid oleic pot fi considerate ca
înalt mononesaturate, având deci, proprietăţi mai bune la temperaturi scăzute
comparativ cu alte uleiuri vegetale saturate.
4.4.1. Materii grase naturale de origine vegetală şi animală.
Grăsimile existente în stare naturală sunt esteri ai glicerinei. Acizii graşi cu
care este esterificată glicerina sunt acizi monobazici cu catenă normală şi cu număr
par de atomi de carbon, deosebirile între diferitele grăsimi fiind datorate acizilor
prezenţi în gliceride.
Numărul atomilor de carbon şi gradul de saturare determină proprietăţile
acizilor graşi. Dintre acizii graşi saturaţi, având formula generală C nH2nO2, cei mai
des întâlniţi sunt acidul palmitic (C16H32O2) şi acidul stearic (C18H36O2).
Principalul reprezentant al acizilor graşi cu o legătură este acidul oleic
(C18H34O2 cu dublă legătură între C9-C10) prezent în procente variate în toate
grăsimile naturale, fiind componenta principală în uleiul de măsline (80% din
totalul acizilor). Tot din această grupă de acizi graşi fac parte acidul palmitoleic
(C16H30O2) existent în grăsimea peştilor şi a altor animale marine şi acidul erucic
(C22H42O2), ce apare în proporţie mare (40...50%) în uleiul de rapiţă.
Dintre acizii graşi cu două duble legături, acidul linolic (C 18H32O2 cu duble
legături între atomii de carbon 9-10 şi 12-23) se află în proporţie mare în uleiurile
sicative şi semisicative.
Dintre acizii graşi cu trei duble legături, acidul linolenic (C 18H30O2 cu
duble legături între atomii de carbon 9-10, 12-13 şi 15-16) se află în procent de
25...40% în uleiul de in (marcarea atomilor de carbon începând de la grupa
carboxilică). În proporţie de 80...85% în uleiul de ricin se află acidul ricinoleic
oxiacid, cu o legătură dublă, între atomii de carbon 9-10, grupa hidroxilică la C12
cu formula:
CH3—(CH2)5—CH(OH)—CH2—CH=CH—(CH2)7=COOH.
Acizii graşi lichizi, cu duble legături, prin hidrogenare catalitică trec în

acizii corespunzători saturaţi, de exemplu: acidul linolic şi acidul linoleic în acid
stearic, iar acidul ricinoleic în acid 12 hidroxistearic.
Trecând în revistă constantele fizice ale acizilor graşi se observă că punctul
de topire (pt) al acizilor graşi saturaţi creşte cu creşterea catenei normale, de
exemplu: acidul palmitic are pt = 62,5C, acidul stearic pt = 69,6°C, acidul arahic
(C20H40O2) pt = 75C şi acidul behenic (C22H44O2) pt = 80°C. De asemenea,
prezenţa grupei OH în acizii graşi determină o creştere a punctului de topire; de
exemplu, prin hidrogenarea uleiului de ricin se ajunge la pt = 75°C.
142
Grăsimile naturale se prezintă în stări de agregare (consistenţă) diverse:

solide, semisolide sau lichide. Consistenţa grăsimilor este determinată de natura
acizilor graşi care le compun, proporţia mai mare a acizilor saturaţi imprimând o
consistenţă solidă. În uleiurile nesicative predomină acidul oleic asupra acizilor
graşi cu mai multe legături duble în moleculă, iar în uleiurile sicative predomină
acizii graşi cu două sau trei duble legături.
În cele mai multe cazuri doi sau trei acizi principali reprezintă 80...90% din
totalul acizilor, aceştia determinând starea de consistenţă. Majoritatea acizilor
nesaturaţi sunt din grupa C18 iar printre acizii saturaţi, acidul stearic şi acidul
palmitic se află în cel mai mare procent. Cei trei hidroxizi ai glicerinei pot fi
esterificaţi cu un singur acid, de exemplu cu acid palmitic sau oleic, cu doi sau trei
acizi diferiţi:
CH2-OOC-C17H33 CH2-OOC-C17-H33
 
CH-OOC-C17H33 CH-OOC-C15-H31
 
CH-OOC-C17H33 CH2-OOC-C17-H35
Trioleina Oleo-palmito-stearina
Esteri (gliceride) cu un singur acid se întâlnesc rar, de exemplu trioleina în
uleiul de măsline, în care acidul oleic reprezintă circa 80% din totalul acizilor.
Gliceridele mixte sunt întâlnite în cele mai multe cazuri, de exemplu, în seul de
bou, 32% din grăsimi sunt oleo-palmito-stearine, 23% palmito-dioleine, 15% odeo-
dipalmitine, 11% stearo-dioleine, iar 27% gliceride numai cu acizi graşi saturaţi,
printre care s-au identificat palmito-distearine şi tristearina.
Consistenţa unei grăsimi este determinată deci de natura şi de cantitatea
diverşilor acizi graşi care sunt prezenţi şi de modul cum sunt reprezentaţi aceşti
acizi graşi în gliceride. În uleiurile vegetale predomină gliceridele având în cea mai
mare parte acizi graşi nesaturaţi, cu una sau mai multe duble legături.
Grăsimile naturale fiind amestecuri complexe de gliceride mixte, nu se
topesc la o temperatură fixă, ci pe un interval de temperatură, punctul de topire
fiind puţin mai ridicat decât punctul de solidificare; de exemplu, la seul de bou
punctul de topire este de 40...50C, faţă de 30...38°C punctul de solidificare, la o
cifră de iod de 32...47.
4.4.2. Principalele caracteristici tehnice ale grăsimilor naturale.

Interes deosebit prezintă următoarele caracteristici tehnice:
1. Punctul de topire.
Reprezintă temperatura în apropierea căreia grăsimea topită şi răcită în condiţii
determinate, are scăderea cea mai lentă a coloanei de mercur a termometrului indicator.
Metoda Jukov prevede încălzirea grăsimii pe baie de apă într-o capsulă de
porţelan, cu 15…20C peste punctul de topire presupus, răcirea în anumite condiţii,
într-un vas Dewar, iar cu 3…4C deasupra punctului de topire presupus, se notează
143
din minut în minut temperatura indicată de termometru, până ce întreaga masă s-a
solidificat. Ca punct de topire se consideră temperatura care rămâne constantă mai
mult timp, sau scade cel mai încet; ca rezultat se ia media aritmetică a două
determinări, între care se admite o diferenţă de maximum 0,2C.
2. Cifra de aciditate.
În timpul conservării sau al prelucrării, în grăsimile naturale neutre se
formează acizi liberi, prin saponificare sau râncezire. Aceşti acizi liberi se
determină prin titrare cu hidroxid de potasiu, în soluţie alcoolică. Cifra de aciditate
este numărul de miligrame de KOH neutralizate de un gram de grăsime.
3. Cifra de saponificare.
Este dată de numărul de miligrame de KOH ce se consumă la saponi-
ficarea unui gram de grăsime, atunci când acesta se fierbe cu un exces de hidroxid
de potasiu în soluţie alcoolică. Trioleina are cifra de saponificare 192 mg KOH/g.
Prezenţa în mare procent a acizilor C18 conduce la o cifră de saponificare
de aproximativ 190 mg KOH/g. O cifră de saponificare mai mare (de exemplu,
240…246 la grăsimea din nuca de cocos) indică prezenţa unor acizi cu molecule
mai mici, iar cifre de saponificare mai mici indică prezenţa unor acizi graşi cu
catenă mai mare, de exemplu: uleiul de rapiţă cu cifra de saponificare de 172…174
mg KOH/g sau uleiul de ricin, la care grupa OH se însumează la greutatea
moleculară a acidului oleic, are cifra de saponificare 176…187 mg KOH/g.
Cunoscându-se natura grăsimii, o cifră de saponificare mai scăzută indică
prezenţa unor substanţe nesaponificabile.
4. Cifra de iod (I.I.).
Exprimă, în procente, cantitatea de iod care se poate adiţiona la dublele
legături ale unei grăsimi, în anumite condiţii bine determinate şi este o măsură a
nesaturării acizilor din grăsime.
Uleiurile sicative au o cifră de iod de peste 130, iar uleiul de in are cifra de
iod de 170...180. S-au propus mai multe metode pentru determinarea indicelui de
iod, cea mai acceptată fiind metoda Hanus, care necesită un timp redus (circa o
oră).
5. Indicele de acetil (I.Ac.).
Prin indice de acetil sau cifra de hidroxil al unei grăsimi neutre sau al unui
acid gras, se înţelege numărul de miligrame de hidrat de potasiu necesar pentru
neutralizarea acidului acetic provenit din reacţia unui gram de grăsime sau de acid
gras acetilat şi pune în evidenţă prezenţa în materiile grase a grupelor hidroxilice
sau a funcţiilor alcoolice.
Indicele de acetil (cifra de hidroxil) prezintă importanţă prin verificarea
calităţii acidului 12 hidroxistearic, pierderea parţială a grupei OH la hidrogenarea
uleiului de ricin conducând la scăderea stabilităţii mecanice a unsorilor de litiu.
144
Cifra de hidroxil a uleiului de ricin fiind 162, se recomandă ca

hidrogenarea să fie realizată în condiţii care să asigure, în final, o cifră de hidroxil
de minimum 150.
4.4.3. Grăsimi animale.

4.4.3.1. Seul.
Se obţine prin topirea grăsimii depuse pe diferite organe ale animalelor
bovine şi ovine, are culoare albă sau gălbuie, când este de curând topit, aproape
fără miros şi fără gust, iar când este ţinut la lumină şi în contact cu aerul,
râncezeşte, luând un miros caracteristic.
Seul brut obţinut la tăierea animalelor se sortează în abatoare pe calităţi, în
primul rând din grăsimea de lângă plămâni, rinichi, intestine şi apoi de pe ţesuturile
îmbibate cu piele, muşchi şi sânge. Aceste varietăţi de seu crud, tăiat în bucăţi se
supun separat, la topire uscată sau umedă, prin încălzire în cazane cu foc direct, sau
prin încălzire cu aburi, apă caldă sau aer cald, cazanele având în ambele cazuri
duplicatoare şi sisteme de agitare.
Randamentul în seu, în funcţie de materia primă, este de 50…70%.
În vederea recuperării glicerinei, seul topit colectat de la abatoare este
deglicerinat în întreprinderi specializate în prelucrarea grăsimilor.
Pentru fabricarea unsorilor consistente se poate utiliza atât seul topit
neutru, cât şi seul deglicerinat, pentru fiecare din cele două sortimente fiind
stabilite condiţii tehnice specifice.
Cifra de saponificare variază între 190-200 mg KOH/g, punctul de topire
este la 40…50C, punctul de solidificare 30…38C, iar cifra de iod 32…47.
4.4.3.2. Grăsimea de oase.
Se obţine din măduva oaselor, după trei metode, prin fierbere cu apă,
fierbere cu aburi prin extracţie cu solvenţi, după fărâmiţarea în prealabil a oaselor.
Randamentul cel mai bun este obţinut la extracţia cu solvenţi, dar grăsimea de oase
obţinută este închisă la culoare şi cu miros neplăcut.
Prin rafinare, culoarea se deschide şi mirosul neplăcut dispare. Prin
presare, la temperatura normală, din grăsimea de oase în prealabil deglicerinată, se
obţine ca filtrat oleina, pe presă rămâne stearina brută, care apoi se rafinează.
Grăsimea de oase este utilizată la fabricarea unsorilor consistente datorită
preţului scăzut, în special la sortimentele de unsori pentru sarcini moderate.
Documentul de calitate are prevăzut condiţiile de calitate impuse: cifra de
saponificare 190…210 mg KOH/g, materii grase minimum 97%, titrul acizilor
graşi minimum 36C. Se reaminteşte că titrul reprezintă temperatura de solidificare
a acizilor graşi separaţi din materia grasă analizată. Titrul este cea mai ridicată
temperatură atinsă în urma degajării căldurii latente de topire a acizilor graşi în
timpul răcirii şi solidificării acestora, în condiţii de lucru bine definite.
145
4.4.3.3. Grăsimea de porc.

Prin grăsime sau untură de porc se înţelege produsul obţinut după topirea
părţilor grase din corpul animalului şi conţine gliceride ale acidului lauric, miristic,
palmitic, stearic şi oleic, în procente variabile.
Preparată în condiţii corespunzătoare şi proaspătă, aceasta se comerciali-
zează ca produs alimentar, dar devenind disponibilă poate fi folosită şi la fabricarea
unsorilor consistente (şi a săpunurilor în general), ca şi grăsimea de oase. Titrul
prevăzut este de 26...32°C, punctul de topire 35...50°C, cifra de saponificare
195...200 mg KOH/g, cifra de iod 47...75.
4.4.3.4. Stearina.
Se fabrică din grăsimea de oase, din seul animal şi din grăsimile
hidrogenate, prin presare la rece şi apoi prin deglicerinare.
Scindarea glicerinei se realizează în autoclave, sub presiune cu aburi, la
6…10 bari, în prezenţa unui catalizator, de obicei oxidul de zinc, sau prin tratare cu
acid sulfuric concentrat, la temperatura de aproximativ 120°C, sau prin combinarea
acestor procedee. Produsul obţinut are culoare albă sau alb-gălbuie, cu cifra de
aciditate minimum 195 mg KOH/g, saponificarea minimum 200 mg KOH/g, titrul
minimum 50C. Este folosită la fabricarea unsorilor de litiu, litiu-calciu şi litiu-
calciu-plumb.
4.4.3.5. Oleina.
Se obţine concomitent cu stearina, din materialul deglicerinat, prin presare
la temperatura obişnuită, fiind produsul care se filtrează. Produsul rămas pe filtru
este răcit şi supus la o nouă filtrare. Stearina rămasă pe filtru este menţinută în tăvi
pentru sudaţie, la suprafaţa tăvii colectându-se oleina. Cele două sortimente de
oleină de la cele două filtraţii diferă prin titrul acizilor graşi impus, de minimum
33°C, respectiv 14°C, având aceleaşi valori pentru cifra de aciditate (minimum 190
mg KOH/g) şi cifra de saponificare (minimum 195 mg KOH/g).
4.4.3.6. Uleiul de peşte.
Se consideră că există peşti slabi şi peşti cu mai multă grăsime. În categoria
peştilor graşi din care se extrage uleiul, sunt specii de scrumbii, somn, morun etc.,
care, după uscare, conţin 5...20% materii grase.
Uleiul de peşte în prezenţa celorlalte substanţe râncezeşte uşor, extragerea
şi prelucrarea fiind obligatorie să se facă cât mai repede posibil.
După zdrobirea materialului în valţuri, prevăzute cu caneluri ascuţite şi cu
încălzire în interior cu aburi, urmează extracţia cu solvenţi în extractoare, la
temperatura de aproximativ 50˚C, solventul fiind recuperat prin distilare.
Uleiul de peşte tehnic este utilizat în industria uleiurilor sulfonate pentru
industria textilă şi a tăbăcăriei, iar uleiul rafinat ca lubrifiant în mecanica de
precizie. Datorită disponibilităţii, în unele ţări se utilizează ca materie grasă la
fabricarea unor unsori consistente, îndeosebi după hidrogenare.
146
4.4.3.7. Grăsimea de lână (lanolina).

Lanolina se obţine la spălarea lânii oilor şi conţine un amestec de părţi
aproximativ egale de esteri, alcooli şi acizi liberi. Acizii sunt în parte identici celor
din cerurile obişnuite (C14-C26), dar se întâlnesc şi acizi inferiori, (acidul capronic-
C6), căruia i se datorează mirosul neplăcut al lanolinei brute, precum şi oxiacizi cu
structură necunoscută.
Esterii identificaţi în lanolina brută nu au acizi graşi monocarboxilici
grefaţi pe glicerină, ci pe alcoolii monovalenţi primari superiori şi pe alţi alcooli
conţinând un schelet cicloparafinic de tipul colesterinei, în patru cicluri condensate,
în structură necunoscută.
Prin spălare cu o soluţie de săpun în apă şi cu un exces de carbonaţi
alcalini, lanolina este îndepărtată de pe lână, apoi apele de spălare sunt centrifugate
şi se separă astfel grăsimea de apă. Se pot folosi şi solvenţi (benzină, eter de petrol,
sulfură de carbon) pentru extragerea lanolinei, dar, în acest fel, lâna este complet
degresată şi îşi pierde elasticitatea, spre deosebire de prima metodă, în care lâna îşi
mai păstrează un mic procent de grăsime. Lanolina brută este o masă unsuroasă, de
culoare închisă, cu miros neplăcut, cu greutatea specifică la 15C de 0,937 şi punct
de topire 39…42C.
Prin distilarea lanolinei brute cu aburi supraîncălziţi se obţine lanolina
neutră rafinată, care datorită capacităţii de absorbţie a apei, este indicată în multe
utilizări tehnice, îndeosebi în industria cosmetică.
Procente reduse (2...3%) de lanolină adăugate în unsori consistente produc
o creştere a aderenţei unsorii la metal şi o rezistenţă a filmului de unsoare la
presiuni ridicate.
Unele uleiuri şi grăsimi animale pot fi utilizate ca lubrifianţi (Tabelul 4.4).
Domenii de utilizare ale uleiurilor şi grăsimilor animale [250]. Tabelul 4.4

Tipul lubrifiantului Utilizări
Ulei de balenă Ungerea sculelor pentru tăierea materialelor metalice;
la ungerea fusurilor în industria textilă, în amestec cu
5…40% ulei mineral.
Ulei extras din creierul Ungerea mecanismelor de turaţii mari; se utilizează şi
şi măduva balenelor în amestec cu 5…25% uleiuri minerale.
Ulei de oase Ungerea aparatelor de precizie.
Uleiul şi untura de peşte Se utilizează în amestec cu uleiuri minerale, pentru
ungere.
Grăsimi de ovine şi Lubrifiant şi agent de răcire pentru scule de tăiat
bovine metale (şi ca emulsii), la ungerea cilindrilor maşinilor
de abur.
Grăsimi de porcine Lubrifiant şi agent de răcire pentru scule de tăiat
metale (şi ca emulsii); este introdus în uleiuri care nu
lasă pete (industria lemnului, textilă şi a pielăriei).
147
4.4.4. Grăsimi vegetale.

Preţul uleiurilor vegetale, mai scăzut decât al grăsimilor animale, a
determinat folosirea acestora pentru obţinerea săpunurilor si, deci a gelifianţilor
pentru unsorile consistente. Importanţa grăsimilor vegetale a crescut îndeosebi
după aplicarea hidrogenării lor, fiind folosite ca gliceride sau ca acizi graşi
solidificaţi.
În plus, trebuie menţionat faptul că la rafinarea uleiurilor vegetale se obţin
ca produse secundare acizi graşi de rafinare, produse necomestibile, care – datorită
preţului redus, sunt indicate pentru obţinerea săpunurilor.
Uleiurile vegetale obişnuite sunt în rare cazuri folosite la fabricarea
unsorilor consistente, acestea fiind reţinute pentru alimentaţie sau pentru alte
destinaţii, cu excepţia uleiului de ricin, care, ca atare sau mai ales după hidrogenare
şi deglicerinare (acidul 12 hidroxistearic), este folosit la fabricarea unsorilor
lubrifiante, îndeosebi a celor pe bază de litiu.
4.4.4.1. Uleiul de ricin.
Se obţine din boabele plantei de ricin, din care se cunosc mai multe
varietăţi, cele mai cultivate fiind Ricinus communis şi Ricinus sanguineus.
Planta este originară din India şi a fost aclimatizată în America de Sud,
SUA, Italia, Turcia şi Franţa. În România a început să fie cultivată din 1930, cu
rezultate satisfăcătoare, dar fiind o plantă tropicală necesită pentru coacere o
perioadă de timp caldă, mai îndelungată. Regiunile unde s-a reuşit mai bine
cultivarea ricinului sunt: Dobrogea, sudul Munteniei şi Olteniei, Bărăgan, şi
îndeosebi în terenurile calcaroase.
Uleiul de ricin se obţine prin presarea boabelor la rece şi la cald,
randamentele diferă în general de cele teoretice, aprecierea calitativă a seminţelor
fiind făcută după randamentele de fabricaţie. În condiţii tehnice corecte se obţine,
din aproape toate sortimentele, un randament în ulei de 39…40%.
Datorită vâscozităţii ridicate, a inflamabilităţii ridicate şi a caracterului
puternic polar, cu aderenţă mare la metal, uleiul de ricin a fost mult timp utilizat
simplu sau în amestec cu uleiuri minerale pentru lubrifierea motoarelor de avioane.
Uleiul de ricin obţinut prin presare la rece se întrebuinţează în medicină, iar
cel obţinut prin presare la cald pentru întrebuinţări industriale.
Uleiul de ricin se obţine şi prin extracţie cu benzină fără fracţiuni uşoare,
însă cu unele dificultăţi şi nu poate fi utilizat decât în scopuri tehnice.
Uleiul de ricin conţine 80-85% gliceride ale uleiului hidroxioleic, restul
fiind gliceride ale acizilor palmitic şi stearic.
Caracteristicile uleiului de ricin, indiferent de metoda de obţinere se
încadrează în următoarele valori: densitate/15C = 0,950...0,975; punct de
congelare = -10…-18C; vâscozitate/50C = 16…17 °E; indice de saponificare =
176…187 mg KOH/g; indicele de acetil (cifra de hidroxil) = 150...160; cifra de iod
85...90.
148
Când uleiul de ricin provine din boabe de ricin umede şi parţial degradate
şi este de culoare închisă, trebuie să fie rafinat. Vâscozitatea ridicată provoacă
unele greutăţi în procesul de rafinare.
Pentru înlăturarea acidităţii libere se foloseşte o soluţie de NaOH de
6…7Bé la temperatura de 95…97C, se lasă după agitare în repaus 4...5 ore, se
scurge săpunul şi se spală cu soluţie de clorură de sodiu 5%, apoi cu apă caldă.
După uscarea uleiului la 80...85C, sub agitare, se face albirea cu 2…4% pământ
decolorant, activat cu 20...30% cărbune activ, apoi se filtrează.
Trebuie menţionat că uleiul de ricin folosit ca atare în procesul de
fabricaţie a unsorilor consistente de litiu sau pentru hidrogenare şi deglicerinare,
pentru obţinerea acidului 12 hidroxistearic, trebuie să fie intens rafinat şi albit, să
prezinte o culoare deschisă şi o aciditate liberă de maximum 3 mg KOH/g.
4.4.4.2. Uleiul de bumbac.
Se prelucrează pe scară largă în ţările producătoare de bumbac. S-a obţinut
aclimatizarea bumbacului şi în România, cu rezultate nu întotdeauna satisfăcătoare.
Seminţele de bumbac sunt supuse la descămare cu maşini specializate, apoi
sunt decorticate, uleiul fiind obţinut prin presare sau prin extracţie cu benzină,
extracţia fiind preferată în cazul seminţelor nedecorticate sau a turtelor de la prese.
Uleiul de bumbac brut are culoare brună, gust astringent, cu aciditate liberă
mai mare decât la alte uleiuri vegetale. Neutralizarea se face cu leşie de sodă
caustică de 20...30Bé, cu repaus de 4...5 ore pentru depunerea săpunului, apoi
după decantare spălarea cu apă la 80...90C. Albirea se face cu pământ decolorant
activat cu cărbune decolorant, după care se filtrează în prese filtru şi se depozitează
în rezervoare.
Caracteristicile tehnice pentru uleiul de bumbac se încadrează în valorile:
densitate relativă/15°C = 0,922…0,930; punct de congelare = +10…-10C; cifra de
saponificare = 190...200 mg KOH/g; cifra de iod = 100…200 (uleiul de bumbac
fiind în grupa uleiurilor semisicative).
Uleiul de bumbac este utilizat în industria uleiurilor tehnice şi, în caz de
disponibilitate, este oferit pentru fabricarea unor sortimente de unsori de calciu.
4.4.4.3. Uleiul de soia.
Acesta se obţine din boabele de plante soia, originare din China, aclima-
tizate în ţara noastră în 1931...1932 şi cultivată în prezent pe suprafeţe întinse.
Seminţele de soia au un conţinut în ulei de 17...18%, care este obţinut prin
presare sau prin extracţie cu benzină, în baterii difuzoare, solventul fiind recuperat
din ulei prin distilare şi din deşeuri, prin suflare cu aburi.
Cantităţile importante de fosfatide existente în uleiul de soia sunt
îndepărtate prin spălare repetată cu apă caldă şi centrifugare.
Rafinarea uleiului de soia se face prin neutralizare cu soluţie de sodă
caustică de 15…20 Bé, la 60...70C, spălare repetată cu apă fierbinte şi decolorare
cu pământ decolorant activat.
149
Ca în majoritatea uleiurilor vegetale, şi în uleiul de soia predomină

gliceridele cu acizi graşi, având una sau mai multe legături duble, încadrându-se în
grupa uleiurilor semisicative.
Caracteristicile tehnice se încadrează în valorile: densitate relativă/15°C =
0,924…0,930; congelare = -10…-15°C; cifra de saponificare = 180…190 mg
KOH/g; cifra de iod = 120…140.
Uleiul de soia rafinat corespunzător este produs alimentar, cantităţi
importante sunt însă supuse hidrogenării pentru obţinerea grăsimilor hidrogenate
tehnice, cu puncte de topire de 40…50C, folosite la fabricarea săpunurilor şi a
unsorilor consistente.
4.4.4.4. Uleiul de floarea-soarelui.
Planta floarea-soarelui este originară din Mexic şi Peru, unde ajunge la
înălţimea de 5...6 m. A fost aclimatizată în România după primul război mondial,
în prezent fiind cultivată pe suprafeţe întinse, ajungând în general la 2 m înălţime.
Obţinerea uleiului se face prin presare şi prin extracţie cu benzină sau prin
combinarea acestor procedee, rafinarea fiind asemănătoare cu a uleiului de soia.
Constantele fizice şi chimice principale ale uleiului de floarea-soarelui
sunt: densitate relativă/15°C = 0,920…0,930; punct de congelare = -15…-18˚C;
indice de saponificare = 180…195 mg KOH/g; cifra de iod = 125…125.
Acizii se compun din circa 6...9% acizi saturaţi (palmitic, stearic, arahic),
circa 40% acid oleic şi circa 50% acid linolic.
Uleiul rafinat este destinat consumului alimentar ca atare sau după
hidrogenare parţială, pentru obţinerea margarinei. Hidrogenarea până la punct de
topire 50...60°C conduce la obţinerea produsului pentru destinaţii industriale, săpun
sau unsori consistente. De asemenea, acizii graşi proveniţi de la rafinare sunt
folosiţi pentru fabricarea unsorilor consistente.
4.4.4.5. Uleiurile vegetale oxidate.
În anumite condiţii de temperatură şi durată aerul sau oxigenul în contact
cu uleiurile vegetale determină adiţionarea oxigenului la legăturile duble, prin sim-
plă insuflare de aer sau prin expunerea uleiului în straturi subţiri la acţiunea aerului.
Oxidarea uleiurilor vegetale nesicative, prin suflarea cu aer la temperaturi
moderate (100...130C) conduce la uleiuri oxidate fără polimerizare, care fiind
solubile în uleiuri minerale, formează cu acestea uleiuri compoundate.
Uleiul de ricin natural nu este solubil în uleiuri minerale, însă prin oxidare
şi polimerizare devine miscibil în orice cantitate cu uleiuri minerale, această
proprietate a uleiului de ricin polimerizat prezentând o importanţă deosebită pentru
fabricarea uleiurilor minerale compoundate şi a unsorilor consistente.
Polimerizarea uleiului de ricin se face prin încălzire la 300C, în vid,
operaţiunea fiind controlată prin creşterea vâscozităţii. Polimerizarea prea avansată
conduce la un produs foarte vâscos, cauciucos, cu miscibilitate redusă în uleiuri
150
minerale, procesul fiind oprit prin răcirea produsului la o vâscozitate de maximum

25°E/50°C, faţă de vâscozitatea iniţială de 16-18°E/50°C.
Aciditatea crescând prin polimerizare, uleiul de ricin supus acestei opera-
ţiuni trebuie să aibă iniţial maximum 2 mg KOH/g cifra de aciditate. Evitarea
degradării uleiului de ricin prin închiderea culorii se poate obţine prin încălzirea în
vid, cu creşterea lentă a temperaturii.
4.4.4.6. Uleiuri vegetale sulfonate.
Este cunoscut faptul că prezenţa sulfului în compoziţia unor unsori
consistente imprimă acestora o rezistenţă mărită la presiuni ridicate de regim, ca de
exemplu, în cazul unsorilor pentru laminoare.
Adiţionarea sulfului la legăturile duble se face ca şi la adiţionarea
oxigenului, încălzind sub agitare uleiul, în prezenţa sulfului, cu aceleaşi măsuri de
precauţie, de a opri la timp prin răcire energică creşterea vâscozităţii; în caz de
scăpare de sub control a sulfonării se obţine un produs cauciucat irecuperabil.
Uleiurile minerale compoundate cu uleiuri vegetale sulfonate sunt destinate unor
aplicaţii speciale, inclusiv la prelucrarea metalelor. Sulful se adaugă în procesul de
fabricare a unsorilor destinate aplicaţiilor cu presiuni înalte.
4.4.4.7. Uleiurile vegetale hidrogenate.
Starea lichidă de agregare a uleiurilor vegetale şi a unor uleiuri animale
este explicată în general prin prezenţa în compoziţia acestora a unui procent mai
mare de gliceride ale acidului oleic, linolic sau linoleic, şi a unui procent mai mic
de acid stearic sau palmitic, la care se adaugă în procente reduse, după natura
grăsimii, şi alţi acizi graşi.
Prin adiţionarea de hidrogen la acizii graşi nesaturaţi de formula C nH2n-2O2,
CnH2n-4O2, CnH2n-6O2, se poate trece la acizi graşi saturaţi, cu formula generală
CnH2nO2. În acest fel se poate obţine, de exemplu, tristearina din glicerida acidului
oleic sau a acidului linolenic:
CH2-OOC-C17H33 CH2-OOC-C17H35
 
CH-OOC-C17H33+3H2  CH-OOC-C17-H35
 
CH2-OOC-C]7H33 CH-OOC-C17H35
CH2-OOC-C17H29 CH2-OOC-C17H35
 
CH-OOC-C17H29+9H2  CH-OOC-C17-H35
 
CH2-OOC-C]7H29 CH2-OOC-C17H35
151
Pe acest principiu se bazează solidificarea prin hidrogenare a uleiurilor

vegetale sau animale. Hidrogenarea acestor uleiuri se efectuează numai sub
acţiunea hidrogenului pur, în prezenţa catalizatorilor, sub agitare la cald şi se
reuşeşte numai cu uleiuri bine rafinate.
Se supun hidrogenării uleiurile de floarea-soarelui şi din soia, pentru
produsul hidrogenat denumit „sonit", ulei de bumbac pentru „bumbit", grăsimea de
oase pentru „stearină" şi ulei de ricin pentru „ricinit".
Sonitul şi bumbitul, ca şi stearina se hidrogenează până la puncte de topire
de circa 50°C şi cifră de iod de 20...40, iar ricinitul până la punctul de topire de
minimum 70C şi cifra de iod de 10...20.
Hidrogenarea se realizează în mod discontinuu, pe şarje, în autoclave, la
presiuni de 2 bari şi temperaturi de 180…200°C. În cazul uleiului de ricin, pentru a
se proteja grupa OH, cercetările şi experienţa au stabilit că este necesară scăderea
temperaturii de regim la 120…125C şi creşterea presiunii la 8 bari, menţinându-se
cifra de hidroxil la minimum 150, iar cifra de iod la produsul hidrogenat fiind de
5...10 şi punctul de topire de peste 70°C.
Unele cercetări au stabilit că se pot obţine şarje de ricin cu puncte de topire
de 86C, cifră de hidroxil de 158 şi cifra de iod sub 5. Punctul de topire şi cifra de
iod sunt influenţate de cantitatea de hidrogen folosită practic în proces, de timpul
de contact al hidrogenului cu amestecul de acizi graşi nesaturaţi.
Prin deglicerinarea ricinitului se obţine apoi acidul 12 hidroxistearie,
pentru care fişele de calitate ale produsului importat menţionează titrul acizilor
graşi de minimum 72°C, cifra de aciditate de minimum 175 mg KOH/g şi cifra de
saponificare de minimum 185 mg KOH/g, cifra de hidroxil nefiind menţionată.
După atingerea punctului de topire dorit, se opreşte circulaţia hidrogenului
şi se începe răcirea produsului prin autoclavă, până la aproximativ 90°C, după care
conţinutul autoclavei este filtrat, pe pânza filtrului fiind reţinut catalizatorul simplu
sau catalizatorul cu suport, după cum a fost folosit.
Provenienţa grăsimilor destinate hidrogenării este din regnul animal sau
vegetal, specific fiecărei ţări sau zone de pe glob. De exemplu, în ţările nordice, în
SUA şi în Japonia, materia primă principală pentru hidrogenare este untura de
peşte, atât pentru scopuri alimentare, cât şi tehnice.
În Germania se importă, în general, seminţe sau uleiuri vegetale brute şi se
hidrogenează multe sortimente de grăsimi atât pentru alimentaţie, cât şi pentru
scopuri tehnice.
Pentru uleiurile vegetale sunt importante proprietăţi ca:
- perioada de inducţie la oxidare;
- indicele de iod care indică gradul de sicativitate al uleiului vegetal,
determinat de proporţia de acizi graşi polinesaturaţi; acesta arată, de fapt, cât de
repede se pot usca unele uleiuri vegetale;
- titrul acizilor graşi din uleiuri vegetale, care reprezintă temperatura de
solidificare a acizilor graşi separaţi din fluidul analizat.
Domeniile tehnice de utilizare a uleiurilor vegetale sunt date în tabelul 4.5.
152
Uleiurile vegetale, în special cele de rapiţă, canola şi floarea soarelui au

vâscozitatea cinematică în acord cu clasele ISO VG 32 şi 46 (tabelul 4.6) iar
indicele de vâscozitate este relativ mare.
Domenii de utilizare ale uleiurilor vegetale 250. Tabelul 4.5

Uleiul vegetal Domenii de utilizare
Ulei de rapiţă Ungerea mecanismelor greu solicitate, care funcţionează la viteze
mari, a garniturilor de pistoane, în aplicaţii în medicină, în industria
textilă dar şi ca ulei de bază în câteva reţete de unsori.
Ulei de ricin Ungerea maşinilor cu viteze mari şi temperaturi ridicate, lubrifiant şi
agent de răcire la prelucrarea materialelor metalice (şi în emulsii), în
industria textilă şi de pielărie, la fierăstraiele cu lanţ din industria
lemnului. Are calităţi de depresant. La motoarele navale, uleiul este
ars împreună cu combustibilul, rezultatul fiind mai puţin poluant.
Ulei de măsline Lubrifierea mecanismelor fine.
Ulei de colofoniu Component în unele unsori de calitate inferioară.
Ulei de soia Component în săpunuri şi unsori.
Ulei de floarea Produse cu destinaţie industrială, după hidrogenare. Component al
soarelui unor săpunuri şi unsori tehnice.
Ulei de bumbac Utilizat la fabricarea unsorilor cu calciu.
Ulei de in Lubrifiant şi agent de răcire (mai ales sub formă de emulsii) în unele
tehnologii de prelucrare a metalelor.
Ulei de susan Rare aplicaţii industriale.
Caracteristicile principale ale unor uleiuri vegetale. Tabelul 4.6

Uleiul vegetal Ulei de floarea soarelui Ulei de rapiţă Ulei de ricin
Vâscozitate 40C 28 32,6
cinematică [cSt] 100C 7,3 7,9
Indice de vâscozitate 202…250 207 90
Punct de inflamabilitate 135…165C 140…185C 75…295C
Perioada de inducţie se consideră timpul de oxidare a unei probe de ulei,

menţinută la 120°C în prezenţa oxigenului şi a unei spirale de cupru, până la
obţinerea unei acidităţi a produselor volatile de oxidare, corespunzătoare la 0,28
mgKOH/g (STAS 11 475-80). Dacă decolorarea probei, ca indicator calitativ al
oxidării nu apare după 236 de ore, se întrerupe testarea.
Lubrifianţii comerciali pe bază de uleiuri vegetale sunt aditivaţi, uneori
amestecaţi cu uleiuri minerale, pentru a minimaliza dezavantaje ca stabilitatea mică
la oxidare, îmbătrânirea, punctul de congelare ridicat, dar sunt adăugaţi şi aditivi de
îmbunătăţire a indicelui de vâscozitate. Selectarea unui astfel de lubrifiant trebuie
făcută după consultarea literaturii de specialitate, a catalogului de produs, după
evaluarea testelor la care a fost supus fluidul. Pare o cantitate de informaţie mai
mare decât în cazul lubrifianţilor convenţionali, dar efortul merită, în special dacă
153
soluţia oferă protecţie mediului, non-toxicitate pentru produsul prelucrat şi

proprietăţi tribologice satisfăcătoare.
Cercetarea şi testarea lor se bazează pe metodele folosite pentru lubrifianţii
convenţionali. Fig. 4.9 prezintă evoluţia vâscozităţii cinematice a două uleiuri ve-
getale, în comparaţie cu un ulei hidraulic neaditivat, funcţie de viteza de forfecare
a) b)
Fig. 4.9 - Variaţia vâscozităţii în funcţie de viteza de forfecare 342.
şi de temperatură; variaţia vâscozităţii într-un interval îngust pentru fluidele testate

indică faptul că uleiurile vegetale pot concura cu cele convenţionale, pentru
aplicaţii la care nu există riscul depăşirii parametrilor pentru care se cunoaşte
evoluţia caracteristicilor lubrifiantului. Testele au fost făcute cu ajutorul unui
vâscozimetru cu cilindru interior rotativ. Pentru evaluarea comportării sub sarcină
sunt necesare teste suplimentare pe tribomodele [342].
O altă caracteristică limitativă pentru uleiurile vegetale este reactivitatea
chimică a acestora cu materialele cu care vin în contact, în special cu masele
plastice (inclusiv elastomeri), oţelurile şi aliajele de cupru şi aluminiu.
Primele generaţii de uleiuri obţinute din seminţe de rapiţă nu erau
performante din cauza instabilităţii la oxidare, cu formare de depozite nămoloase,
la temperaturi înalte, a gelifierii şi pierderii fluidităţii la temperaturi joase [238].
Uleiurile vegetale cu proprietăţi tribologice au marele dezavantaj că la
temperaturi ridicate se descompun, formând acizi graşi care atacă suprafeţele de
frecare. În prezenţa aerului sunt sicative (se usucă), rezultând o peliculă subţire şi
rezistentă, care se îndepărtează greu de pe suprafeţe.
4.5. FLUIDELE SLAB LUBRIFIANTE.

Fără a închide lista, din această categorie fac parte: apa şi soluţiile apoase,
emulsiile, unii glicoli. Acestea sunt caracterizate prin vâscozitate mai mică, densi-
tate puţin mai mare comparativ cu uleiurile minerale, deseori „pachetul” de
proprietăţi fizice şi chimice având aspecte contradictorii, greu de „ecranat” prin
soluţia constructivă a tribosistemului. Unele din aceste fluide nu sunt inflamabile,
154
ceea ce le recomandă în aplicaţii cu pericol de aprindere sau explozie. Un alt aspect

important este compatibilitatea cu materialele cu care vin în contact (triboelemente,
carcase, garnituri). Nu orice material rezistă la atacul corosiv al apei, al soluţiilor
apoase şi chiar al emulsiilor, alegerea unui material rezistent din acest punct de
vedere ridicând preţul sistemului. Există
însă aplicaţii în care lubrifierea cu apă sau Tabelul 4.7 98
alte fluide slab lubrifiante este impusă prin Presi- Vâscozitatea dinamică
natura funcţiilor pe care le îndeplineşte unea , Pa.s
sistemul. Ca exemple tipice sunt unele P, ulei ulei apă
MPa parafinic naftenic
lagăre din industria metalurgică, sisteme
submersibile, aparate şi dispozitive care 0,1 0,052 0,055 0,00100
funcţionează în mediul care va avea şi rol 140 0,81 2,20 0,00111
de lubrifiant. Multe dintre aceste fluide nu 280 8,70 91,00 0,00123
sunt toxice şi sunt rapid biodegradabile.
Frêne [98] arată că fluidele cu vâs- Tabelul 4.8
cozitate mică sunt mai puţin afectate de Vâscozitate
creşterea presiunii (tabelul 4.7), iar coefi- Lubrifiant dinamică 
cientul de piezovâscozitate, , se poate la 20C, Pa.s
considera constant sub 70 MPa. Tabelul Aer 1,8.10-5
4.8 prezintă vâscozitatea dinamică pentru Eter 2,4.10-4
câteva fluide lubrifiante, grupate în trei Benzen 6,4.10-4
categorii: prima linie cuprinde fluide cu Apă 10-3
vâscozitate redusă, grupa a doua, cea mai Alcooli ~1,5.10-3
utilizată în tehnică, în care ponderea o au Mercur 1,5.10-3
uleiurile minerale cu   1Pa  s , ultima Uleiuri minerale 1,5.10-2
Ulei de ricin 0,725
grupă incluzând lubrifianţi solizi
Glicerină 97% 0,805
(fluidizaţi în funcţionare) dar cu aplicaţii 2,8.10-4
Natriu la 400C
foarte înguste. Zinc la 500C 2,8.10-3
Plumb la 500C 1,85.10-3
4.5.2. Apa ca lubrifiant.
Faţă de lubrifianţii convenţionali,
apa are avantajul incontestabil, şi poate cel
mai interesant din punct de vedere
tribologic, de a evacua rapid căldura. Are
însă mari dezavantaje: vâscozitate
dinamică mică (fig. 4.11), putere mică de
udare a suprafeţelor şi accelerarea unor
procese nedorite într-un tribosistem:
coroziunea, implicit diminuarea rezistenţei
mecanice a aliajelor metalice, mai ales a
oţelurilor, absorbţia urmată de gonflare, în Fig. 4.10 - Variaţia vâscozităţii apei cu
cazul unor mase plastice şi compozite ale temperatura.
acestora. Vâscozitatea apei nu variază
155
spectaculos cu temperatura (fig. 4.10), dar intervalul de utilizare este limitat de

punctul de solidificare şi cel de fierbere, mult mai mic comparativ cu uleiurile
minerale şi sintetice.
Fig. 4.11 - Dependenţa vâscozităţii apei de temperatură şi presiune [231].
Astăzi aceste dezavantaje sunt parţial eliminate prin diferite procedee [43]:
- alegerea unor materiale rezistente la coroziunea în apă sau în fluidul apos
specific aplicaţiei (apa de mare, soluţii din industria chimică etc.), care să nu
absoarbă apă şi să nu prezinte fenomene de gonflare, cum ar fi ceramicele şi
polimerii fluoruraţi [355, 356, 370, 403];
- aditivarea apei pentru mărirea vâscozităţii [354] sau/şi pentru formarea
unor tribostraturi protectoare la suprafaţa pieselor. Aici s-ar încadra şi emulsiile de
tip ulei-în-apă, care prin specificul participării amestecului de fluide la formarea
peliculei, elimină, parţial, inconvenientul fluidului cu vâscozitate mică, chiar dacă
acesta este în concentraţie relativ mare [168, 225, 310], şi a amestecurilor apă cu
mono- sau poliglicoli (care au vâscozitate şi coeficient de peizovâscozitate mai
mare decât apa);
- tehnologii noi de acoperire a pieselor metalice cu materiale rezistente la
coroziune în apă, inclusiv pentru diminuarea frecării în regim mixt; placare sau
pulverizare în jet de plasmă cu aliaje metalice, cu ceramice sau acoperiri subţiri cu
mase plastice şi lubrifianţi solizi, rezistenţi la apă etc. [118, 352].
156
Neale [231] prezintă dependenţa viscozitate – temperatură - presiune şi

pentru apă (fig. 4.11). Gradientul vâscozităţii cu temperatura este moderat; apa şi
apa sărată sunt printre cele mai puţin vâscoase fluide industriale. Amestecul apă +
glicol, emulsiile ulei-în-apă măresc vâscozitatea, dar fluidele pe bază de apă au o
comportare greu previzibilă în contactele greu solicitate. Introducerea în modelele
matematice a valorilor vâscozităţii aparente, determinată în vâscozimetre de
presiune [225, 310] nu dă rezultate satisfăcătoare din cauza unor procese specifice
fluidelor bifazice (în special modificarea locală a concentraţiei fazei uleioase) şi
fluidelor cu calităţi lubrifiante reduse.
Deşi are vâscozitate mică, apa poate crea forţe de inerţie în lagăre, de acelaşi
ordin de mărime cu forţele de vâscozitate sau de presiune 98.
Factorii care influenţează comportarea în apă a oţelurilor sunt mulţi şi, de
obicei, acţionează în „pachet”: compoziţia chimică a apei dar şi a oţelului,
tratamentul termochimic, rugozitatea, temperatura, natura sarcinii (variabilă sau
constantă etc.). Consecinţa funcţionării oţelurilor în apă este reducerea durabilităţii
(uneori până la 15...25% din cea obţinută la ungere cu ulei [310]) şi o accelerare a
uzurii. Mecanismele specifice oboselii şi uzurii în apă nu sunt decât parţial
clarificate şi fac obiectul unor studii recente [309, 310].
Rezistenţa la uzură depinde de calitatea apei şi de potenţialul electric al
suprafeţelor metalice în contact [310]. Testele cu apă dură (1600 ppm = 1440 ppm
Ca + 160 ppm Mg) pe sabot de bronz – fus de oţel au indicat o uzură de 1,66 ori
mai mare decât cea obţinută în apă distilată [352].
Folosirea apei ca lubrifiant pune şi problema uzurii de cavitaţie; acest tip de
distrugere este urmarea şocurilor de sarcină asupra suprafeţelor, rezultate din
formarea şi/sau colapsul bulelor de fluid când se mişcă spre o zonă de presiune mai
mare în timpul ungerii. Microzonele deteriorate pot fi surse de amorsare şi
accelerare pentru fisurile de oboseală. Efectul de cavitaţie nu este specific legat de
presiunea joasă de vapori sau de vâscozitatea mică a apei. Cauza acestei comportări
ar fi slaba compresibilitate a apei şi a fluidelor apoase, care duce la transmiterea
sarcinii de şoc, cauzată de colapsul bulelor de lângă suprafaţa triboelementelor,
până în cele mai adânci şi înguste fisuri, fără a le amortiza la trecerea prin fluid, aşa
cum se întâmplă cu uleiurile.
Specificul ungerii cu apă face ca materialele triboelementelor să joace un rol
mult mai important, din punct de vedere al comportării în regim limită sau mixt,
mult mai probabil decât cel hidrodinamic sau elastohidrodinamic, şi din punct de
vedere al stabilităţii tribostraturilor în contact cu fluidul [310]. Experienţa
acumulată în domeniul lubrifierii cu apă [43, 352, 354, 355, 385, 389, 402] a dus la
utilizarea preferenţială a unor materiale ca:
- aliaje metalice (alame, oţeluri inoxidabile, aliaje de titan, bronzuri speciale
etc.) cu sau fără tratament superficial;
- superaliaje (pe bază de cobalt, nichel, molibden etc.) care sunt încă relativ
scumpe;
157
- ceramice, utilizate mai rar sub formă masivă, mai eficiente ca acoperiri sau
adaosuri dopante;
- polimeri, dopaţi cu materiale de întărire (fibre, ceramice, pulberi metalice,
etc.), lubrifianţi solizi, de preferat, activi în apă (carbon, grafit, disulfură de
molibden, pulberi de PTFE, poliamide, polietilenă de înaltă densitate etc.);
- compozite cu matrice metalică, polimerică, ceramică sau pe bază de lemn,
cu sau fără adaosuri de întărire sau lubrifianţi.
Alegerea perechii de materiale pentru triboelemente este deseori guvernată
de caracteristicile apei sau ale fluidului apos. El determină exigenţe specifice de
rezistenţă la coroziune, incluzând riscurile pilelor micro-galvanice (care apar, de
exemplu, la frecare în apă de mare), temperatura şi presiunea (apa caldă, sub
presiune determină alte restricţii de proiectare decât apa rece, la presiune
atmosferică), rezistenţa la abraziune sau eroziune, în cazul cavitaţiei sau a prezenţei
particulelor solide în fluid.
În multe aplicaţii, factori ca stabilitatea dimensională constituie un criteriu
important de selectare a cuplului de materiale. În apă multe mase plastice se
gonflează prin absorbţie de fluid, ducând la deteriorarea triboelementelor prin
anularea jocului, mărirea frecării şi implicit a căldurii generate care, la rândul ei,
accelerează, prin dilatări diferenţiate, eliminarea ajustajului cu joc, micşorează
transferul de căldură, etc.
În ceea ce priveşte comportarea tribologică, alegerea materialelor lubrifiate
cu fluide apoase este dictată de un demers clasic care vizează identificarea şi
ierarhizarea parametrilor preponderenţi ai problemei: presiunea maximă, încărcarea
specifică, viteza de alunecare, probabilitatea dezaxării, mecanisme de frecare în
regim limită sau mixt, frecvenţa fazelor de funcţionare (porniri-opriri, trepte de
sarcini şi/sau de viteze, şocuri), compatibilitatea coeficienţilor de dilatare,
probleme de mentenanţă (reglare şi/sau înlocuire) şi durabilitate, probleme de preţ.
Problematica utilizării ungerii cu fluide pe bază

de apă [309, 319, 385] Tabelul 4.9
Cauze probabile ale 1. Grosimi mici ale peliculei EHD şi implicit valori mici pentru .
durabilităţii scăzute 2. Probabilitate mare de funcţionare a tribosistemului în regim
a tribosistemelor mixt.
utilizând fluide pe 3. Procese fizice şi chimice specifice care promovează creşterea
bază de apă fisurii.
4. Variaţia pulsatorie a presiunii apei în fisuri.
1. Grosimi mici ale peliculei EHD.
Cauze probabile ale 2. Promovarea chimică a iniţierii şi creşterii fisurii de oboseală
uzurii ridicate la şi/sau de uzură.
folosirea aceloraşi 3. Îndepărtarea sau împiedicarea formării peliculelor protectoare
fluide chimic din cauza temperaturii scăzute în contact sau din cauza
dizolvării lor.
4. O coroziune mai accelerată şi deci, crearea de condiţii
favorabile unei uzuri corosive şi/sau abrazive.
158
Specialiştii au sugerat multe

explicaţii pentru performanţele tribologice
scăzute ale fluidelor pe bază de apă, cele
mai plauzibile fiind date în tabelul 4.9
[319, 385]. Unele din mecanismele pro-
puse sunt comune şi altor tribosisteme,
altele sunt specifice numai celor ce
folosesc apa sau fluidele pe bază de apă.
Este important să se cunoască aceste
mecanisme pentru a proiecta un
tribosistem cu performanţe îmbunătăţite.
Cu ajutorul vâscozimetrului
pentru presiuni mari dar şi prin măsurători
directe ale regimului EHD, se arată că apa, Fig. 4.12 - Influenţa parametrului 
glicolii şi amestecurile lor au un coeficient asupra durabilităţii unui trobosistem de
de piezovâscozitate mic comparativ cu rostogolire lubrifiat cu un fluid ce
uleiurile minerale, dar ar putea genera conţine apă 310.
pelicule EHD fine, dacă tehnologic sau
din cauza naturii materialului, rugozitatea pieselor în contact va fi mai mică. Fig.
4.12 arată rezultatele lui Wan, Kenny şi Spikes privind influenţa parametrului 
asupra durabilităţii unui tribosistem de rostogolire [310, 385]. Contactul conform
cu alunecare dă rezultate mai bune chiar în condiţii de ungere cu apă, la valori mici
ale parametrului .
Spikes a făcut experimente cu diferite fluide pe bază de apă, pe
tribomodele de rostogolire [309 şi concluziile sunt sugestiv redate în tabelul 4.10.
Semnul „?” indică faptul că la acea dată (1987) detectarea peliculelor fine şi
parţiale de fluid era greu de realizat, deşi, indirect, prin coeficientul de frecare şi
uzură, se demonstra existenţa unui regim mixt sau limită. Aceste experimente s-au
făcut cu corpuri dure, în mişcare de rostogolire. La lagăre de alunecare, materialul
Tabelul 4.10 [310, 385]

Caracterizarea contactului lubrifiat Ulei Emulsie apă- Apă + Emulsie
mineral în-ulei glicol ulei-în-apă
Grosimea peliculei 100% 60% 30%  25%
Parametrul  3,0 1,8 1,0 ?
Factor de corectare a oboselii 2,5 2,0 0,6 0,2
Durabilitate relativă (la rostogolire) 100% 80% 25% 8%
Parametrul  2,0 1,2 0,6 ?
Parametrul  1,0 0,6 0,3 ?
159
cuzinetului este de obicei mai moale decât cel al fusului şi contactul este conform,
elasto-plastic, funcţie de materialul utilizat [152, 246, 355], rezultatele
experimentale putând fi explicate prin crearea de pelicule subţiri sau cel puţin a
unui regim mixt [84, 224, 310].
În anii ’50, Scott a arătat pe o maşină cu patru bile că durabilitatea la
oboseală scade la 40% din valoarea obţinută cu ulei fără apă. Nu s-a observat o ase-
menea scădere la testarea oţelurilor inoxidabile, ceea ce a dus la concluzia că apa
acţionează printr-un mecanism corosiv. Morfologia fisurii este de tip intergranular,
un indiciu al fragilizării prin hidrogen. S-a arătat că efectul defavorabil al apei
asupra durabilităţii este mai redus dacă în apă nu se găseşte oxigen dizolvat 310.
În literatura de specialitate există o divergenţă în privinţa mecanismului
prin care fisura din oţeluri creşte din cauza apei. Fragilizarea datorată hidrogenului
este cea mai citată şi acceptată cauză. S-au sugerat diferite surse de hidrogen activ,
inclusiv interacţiunea directă a apei şi a oxigenului în prezenţa metalelor sau a alia-
jelor deformate plastic, cracarea termică
a hidrocarburilor şi procese de reducere-
oxidare, conduse electro-chimic.
Prezenţa apei, ca lubrifiant sau
contaminant într-un fluid industrial, are
o influenţă considerabilă asupra pelicu-
lelor protectoare ce se formează la
suprafaţa triboelementelor în regimul de
ungere limită, în două moduri:
- apa este un excelent agent de
răcire comparativ cu alte lichide astfel
încât temperaturile suprafeţelor în con-
tact vor fi în general mai mici decât la
ungerea cu uleiuri minerale;
- apa este un solvent eficient
pentru materialele polare şi poate dizol-
va bine asemenea pelicule pe măsură ce
se formează, atât în mişcare cât şi în
repaus.
Aditivii cu sulf, de extremă pre- Fig. 4.13 - Influenţa conţinutului de apă
siune, adăugaţi în fluide apoase, sunt, în dintr-un lichid parafinic asupra
general, ineficienţi din cauza proprietăţii coeficientului de frecare şi a uzurii
de răcire a apei, care menţine 310.
temperatura suprafeţei sub cea necesară
formării prin reacţii termo-chimice a peliculei.
Pe baza cercetărilor experimentale, Spikes afirmă că pentru triboelemente
din oţel, apa contribuie la uzura stabilizată la alunecare sau la alunecare cu
rostogolire printr-o formă corosiv-abrazivă, asemănătoare oxigenului şi, foarte
probabil, în colaborare cu el. Dovada o constituie fig. 4.13 care arată uzura pentru
160
tribomodele ştift-pe-disc pentru un amestec de apă şi lichid parafinic. Cantităţile

mici de apă, chiar ppm (părţi per milion) cresc imediat uzura, însoţită şi de
creşterea coeficientului de frecare, reflectând influenţa apei în împiedicarea
formării peliculelor protectoare. Dacă apa creşte ca participare la amestec, uzura
creşte stabil iar coeficientul de frecare scade. Reducerea frecării poate indica un
proces corosiv-abraziv în stratul superficial, care va avea o rezistenţă la forfecare
mai mică decât în absenţa apei.
4.5.3. Emulsiile.
Funcţie de ponderea celor două faze fluide conţinute, emulsiile pot fi
clasificate în:
- emulsii ulei-în-apă, care au procente mici de ulei, între 5…25% ulei,
- emulsii apă-în-ulei, în care apa are procente foarte mici, chiar sub 1%, în
această situaţie fiind uleiurile industriale, impurificate cu apă.
Emulsiile ulei-în-apă sunt folosite în procese tribologice de deformare şi de
aşchiere, deoarece combină două
proprietăţi: capacitatea de răcire a apei
şi cea de ungere, determinată de
fluidul mai vâscos (uleiul). Cercetări
experimentale au demonstrat că în
contactele solicitate, emulsiile pot
forma pelicule portante din cauza unui
mecanism de inversare a concentraţiei
emulsiei, în zona contactului fiind
menţinută o “pernă” de fluid cu
concentraţie ridicată a uleiului. Chiar
concentraţii mici de ulei participă la
activarea mecanismului, obţinându-se
grosimi ale peliculei mult mai mari Fig. 4.14 - Grosimea peliculei în funcţie de
faţă de cele obţinute numai cu apă, în conţinutul de apă 310.
aceleaşi condiţii (fig. 4.14).
Comportarea tribologică a unei emulsii este influenţată de mulţi factori:
- timpul de amestecare,
- presiunea şi viteza de forfecare,
- concentraţia de apă,
- tipul uleiului (în special natura polară a acestuia).
Pentru emulsii se determină o vâscozitate aparentă (fig. 4.15), care depinde
foarte mult de metoda de măsurare. În contact însă vâscozitatea amestecului de
faze fluide este diferită din cauza mecanismului de concentrare a fazei vâscoase în
contact (vezi şi §3.4.6 Lubrifierea cu emulsii).
La fluidele cu două faze, cum sunt emulsiile, nu se pot aplica modelele
matematice de calcul a grosimii peliculei deoarece peliculele EHD sunt mai subţiri
decât razele majorităţii particulelor dispersate [166]. Astfel, natura fluidului care
161
generează pelicula EHD locală va fi diferită de cea a materialului de bază,

imposibil de studiat în vâscozimetru. De aceea comportarea în regim EHD a
fluidelor pe bază de apă, se studiază mai bine prin măsurători directe pe
tribomodele, folosind tehnici ca interferometria optică [310]. Astfel se pot
evidenţia grosimi submicronice a peliculei dar şi formarea pernei de lubrifiant cu
fază inversată (apă-în-ulei) în contact (fig. 4.14, fig. 4.16).
Fig. 4.15 - Vâscozitatea aparentă Fig. 4.16 - Evidenţierea optică a schimbării

a emulsiilor [310]. de fază într-un contact liniar, pentru o
emulsie iniţial tip ulei (5%)-în-apă [406].
4.6. UNSORILE.

Unsorile sunt dispersii de agenţi de îngroşare în uleiuri minerale sau lichide
uleioase, care mai conţin şi stabilizatori şi aditivi. Ca agenţi de îngroşare (faza
dispersantă) se folosesc săpunurile de sodiu, de calciu, de aluminiu, de bariu, de
litiu, de plumb etc., sau săpunuri complexe ce conţin aceste elementele, dar şi
polimeri.
Unsorile consistente sunt produse semifluide sau plastice şi sunt utilizate în
locul uleiurilor numai atunci când ungerea cu ulei este neeconomicoasă,
contraindicată sau imposibilă. În general, se utilizează în locuri de ungere ce
trebuie protejate contra pătrunderii prafului şi a altor impurităţi (rulmenţi, prese,
concasoare, transportoare, macarale, mori de minereu, utilaje siderurgice etc.), la
lagăre cu mişcare lentă a suprafeţei de alunecare şi presiune radială mare, sarcini
162
dinamice, şocuri etc. Se mai utilizează la maşinile la care trebuie evitată

posibilitatea murdăririi produsului cu picături de ulei (brutării, ţesătorii, spălătorii
etc.).
Performanţele de lubrifiere ale unsorilor sunt inferioare uleiurilor minerale
cu excepţia sistemelor cu viteze mici de alunecare în care unsorile pot fi superioare.
Unsorile trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe ca şi uleiurile lubrifiante dar cu
una suplimentară; unsoarea trebuie să rămână ca o masă semi-solidă în ciuda
temperaturii mari de lucru. Dacă unsoarea se lichefiază şi curge din contact, atunci
probabilitatea încetării ungerii creşte rapid. Mai mult, unsoarea nu este capabilă să
evacueze căldura prin convecţie ca uleiurile, astfel că, spre deosebire de uleiuri, ea
nu este eficientă ca agent de răcire şi nu poate fi folosită la viteze mari ca uleiurile,
deoarece frecarea internă va cauza supraîncălzirea.
4.6.2. Compoziţia unsorilor.

Unsorile sunt, în principal, compuse din:
- uleiul de bază: acesta poate fi mineral (de cele mai multe ori naftenic, cu
vâscozitate peste 50 cSt la 50C, pentru că are cel mai scăzut punct de congelare),
sintetic sau, mai recent, vegetal;
- agenţi de îngroşare sau reticulari. Ca agenţi de îngroşare se folosesc
săpunuri metalice şi cleiuri. Săpunurile metalice pot fi de aluminiu, calciu, bariu,
litiu, natriu, dar şi săpunuri complexe, implicând unul sau mai mulţi acizi graşi. În
ultimul timp s-au realizat unsori care conţin agenţi de îngroşare nesaponificaţi, de
origine organică şi anorganică (silica, bentonita);
- aditivi, incluzând aici şi lubrifianţi solizi ca grafitul, disulfura de
molibden şi politetrafluoretilena, în special sub formă de pulberi fine;
- apă, cu rol de emulgator sau stabilizator;
- pulberi metalice (uneori), de obicei plumb sau cupru, care formează o
peliculă aproape continuă pe suprafeţe, reducând frecarea şi uzura 90.
Procentele caracteristice unei unsori sunt: 75…95% ulei de bază, 5…20%
agenţi de îngroşare şi 1…10%
aditivi [96].
4.6.2.1. Uleiurile de
bază din unsori.
Uleiul este menţinut de
structura agentului de îngroşare
ca într-un burete (fig. 4. 17).
Proporţia de săpun
variază funcţie de scopul utili-
zării unsorii. Fig. 4.17 - Schema fibroasă a unei unsori
Uleiurile minerale sunt pe bază de săpun [83].
cele mai des utilizate ca material
de bază în formularea unsorii. Majoritatea unsorilor sunt formulate pe baza
163
uleiurilor minerale [313]. Uleiurile naftenice sunt cele mai populare în ciuda indi-
celui mic de vâscozitate. Ele menţin faza lichidă la temperaturi joase şi se combină
uşor cu săpunurile. Uleiurile parafinice sunt solvenţi mai slabi pentru mulţi aditivi
folosiţi în unsori, şi cu unele săpunuri ele pot genera o structură mai slabă a gelului.
Pe de altă parte, ele sunt mai stabile decât uleiurile naftenice, deci este mai puţin
probabil să reacţioneze chimic pe durata formulării şi utilizării unsorii.
Uleiurile sintetice sunt folosite pentru unsori care se preconizează să fie
folosite în condiţii extreme. Cele mai folosite sunt esterii sintetici, fosfat-esterii,
hidrocarburile cu siliciu şi/sau fluor. Unsorile sintetice sunt proiectate să fie
rezistente la foc şi să lucreze în condiţii extreme de temperatură, mici şi mari. Cele
mai obişnuite aplicaţii sunt în aviaţia de performanţă, rachete şi aplicaţii spaţiale.
Sunt relativ scumpe [411, 413].
Uleiurile vegetale sunt şi ele folosite în unsori pentru industriile alimentare
şi farmaceutice, dar chiar şi în aceste domenii, utilizarea lor este limitată.
Vâscozitatea uleiului de bază folosit pentru producerea unsorii este
importantă deoarece are oarecare Tabelul 4.11 96
influenţă asupra consistenţei, dar
Uleiul de bază Biodegradabilitate
consistenţa unsorii este mai dependentă al unsorii Testul CEC (%)
de cantitatea şi tipul agentului de Ulei mineral 20…40
îngroşare. Ulei vegetal 90…98
Uleiul de bază se alege funcţie Ulei sintetic pe 65…100
de utilizarea unsorii, dar în ultima bază de esteri
perioadă, biodegradabilitatea acestuia
devine un criteriu important (tabelul 4.11).
Tabelul 4.12 prezintă câteva proprietăţi pentru două tipuri de esteri
sintetici, diesteri şi ftalaţi, des întâlniţi în compoziţia unsorilor de calitate
superioară.
Tabelul 4.12. 96
Proprietatea Diesteri Ftalaţi
Vâscozitatea cinematică
la 40ºC, cSt 6…46 29…94
la 100ºC, cSt 2…8 4…9
Indice de vâscozitate IV 90…170 40…90
Punctul de curgere (ºC) -40…-70 -30…-50
Punctul de aprindere (ºC) 200…260 200…270
Stabilitatea termică bună foarte bună
Biodegradabilitate, % 75…100 46…88
4.6.2.2. Agentul de îngroşare.

Caracteristicile unei unsori depind de tipul de agent de îngroşare folosit.
De exemplu, dacă agentul de îngroşare poate suporta căldura, unsoarea va fi şi ea
164
adecvată pentru aplicaţii cu temperaturi ridicate. Deci tipul unsorii este deseori
clasificat prin tipul agentului de îngroşare folosit la fabricarea ei.
Deoarece există două tipuri de agenţi de îngroşare care pot fi utilizaţi în
unsori, unsorile comerciale se divid în două clase principale: unsori pe bază de
săpun şi unsori fără săpun.
După cum s-a mai arătat, unsorile sunt şi săpunuri metalice dispersate într-
un ulei. Ce este săpunul metalic folosit la fabricarea unsorilor? Prin noţiunea de
săpun se înţelege, în general, un agent de spălare sau de curăţire, însă noţiunea de
săpun, în acceptul chimic, este mult mai extinsă.
Există o mare varietate de săpunuri. De exemplu, săpunul de toaletă este o
combinaţie între acidul stearic şi hidroxidul de sodiu (acidul stearic se găseşte, în
combinaţie cu glicerina, în multe grăsimi comestibile, ca seul de vită şi untura de
porc). Tabelul 4.13 prezintă caracteristici ale săpunurilor utilizate în unsori.
Caracteristicile unsorilor pe bază de săpunuri Tabelul 4.13

Tipul Punct de
săpunului picurare Caracteristicile unsorilor
(ºC)
Săpun de litiu 180…200 Ungere satisfăcătoare, structură fină. Se recomandă la
rulmenţi obişnuiţi şi aparate şi mecanisme de mecanică
fină.
Săpun de 100..220 Au o foarte bună aderenţă la suprafeţe metalice. Se
aluminiu recomandă pentru cabluri, tribosisteme deschise, aparate
şi mecanisme de precizie.
Săpun de bariu 140…200 Au o bună stabilitate mecanică. În timp nu au stabilitate
chimică şi îşi măresc consistenţa. Sunt puternic aderente
la suprafeţe metalice şi rezistă la apă.
Săpun de 140…200 Formează membrane care înconjoară picăturile de ulei,
sodiu acesta fiind faza dispersă (invers ca la celelalte unsori).
Sunt solubile în apă, chiar conţin un mic procent. Nu se
durifică în timp, după depăşirea punctului de picurare, iar
prin răcire revin la starea iniţială, dar îşi măresc
consistenţa la depozitare îndelungată.
Săpun de 100…175 Nu se durifică după solicitări puternice. Rezistă mai bine
sodiu şi calciu la apă comparativ cu cel numai cu sodiu.
Săpun de litiu 160…175 Săpunul de plumb permite creşterea sarcinii în contact
şi calciu, sau dar măreşte momentul de frecare la pornire. Pelicula
litiu, calciu şi formată este mai rezistentă comparativ cu cea obţinută cu
plumb unsori conţinând săpunuri simple.
Există un număr mare de acizi graşi naturali sau sintetici care pot forma
săpunuri cu hidroxizii de calciu, aluminiu, bariu, plumb, zinc, potasiu, sodiu, litiu,
stronţiu, magneziu, staniu. Săpunurile metalelor respective sunt foarte diferite în
ceea ce priveşte caracteristicile lor fizice şi chimice.
165
Unsorile pe bază de săpun sunt cele mai obişnuite produse. Natura

săpunului dictează structura unsorii, care este fibroasă (pentru săpun de natriu), sau
are un aspect untos cu fibre scurte (pentru săpunuri de calciu şi litiu).
Tehnologia de fabricaţie a unsorilor are influenţă asupra calităţii
produsului finit. Săpunul uscat nu se dizolvă în ulei. Numai după ce s-a adăugat
apă şi se fierbe, produsul se solidifică, dând consistenţă unsorii. Aceste cantităţi
infime de apă sunt necesare pentru formarea structurii unsorii. Rolul apei poate fi
preluat şi de alte substanţe, cum ar fi glicerina şi alcoolul. Apa sau celelalte
substanţe nu reprezintă adaosuri în unsori, ci componenţi necesari la realizarea
structurii unsorii.
În unsorile anorganice fără săpun, ca agenţi de îngroşare se folosesc
materiale sintetice şi organice. Agenţii de îngroşare organici sunt sub forma unor
pulberi fine care au o suficient de mare porozitate şi arie superficială pentru a
absorbi ulei.
Cele mai folosite substanţe anorganice în unsori sunt gelurile cu silică şi
bentonită. Pulberile trebuie să fie uniform dispersate în unsoare şi, deci, pe durata
producerii unsorii este necesară fie o amestecare mecanică cu forfecare mare, fie
adăugarea de aditivi speciali de dispersare.
Din cauza structurii lor aceste tipuri de unsori nu au puncte de topire, deci
temperatura lor maximă de lucru depinde de stabilitatea la oxidare a uleiului de
bază şi de tratamentul cu inhibitori de oxidare.
Când sunt bine concepute, aceste unsori pot fi folosite cu succes în aplicaţii
pentru temperaturi înalte. Ele sunt de obicei considerate unsori multifuncţionale, şi
se aplică mult în rulmenţi şi în industria autovehiculelor şi a căilor ferate.
Agenţii de îngroşare sintetici şi organici ca amidele, anilidele, arilureele
etc., sunt stabile pe un interval mare de temperaturi şi dau performanţe superioare
la temperaturi înalte comparativ cu unsorile pe bază de săpun. Sunt folosite în
aplicaţii speciale, cum ar fi tehnica spaţială şi militară.
4.6.2.3. Aditivii din unsori.

Aditivii folosiţi în reţetele de unsori sunt similari cu cei folosiţi în uleiuri
lubrifiante. Unii dintre ei modifică săpunul, alţii îmbunătăţesc caracteristicile ule-
iului. Cei mai des întâlniţi aditivi sunt aditivii anti-oxidanţi, inhibitori ai ruginirii şi
coroziunii, pentru vâscozitate, anti-uzură şi aditivi pentru extremă presiune (EP).
Anti-oxidanţii trebuie să fie selecţionaţi pentru fiecare unsoare. Funcţia lor
principală este de a proteja unsoarea pe durata depozitării şi de a extinde durata de
serviciu, în special la aplicaţii cu temperaturi ridicate.
Inhibitorii pentru ruginire şi coroziune sunt adăugaţi pentru a face
unsoarea necorosivă pentru lagărele maşinilor. Funcţia inhibitorilor de coroziune
este de a proteja metalele neferoase împotriva coroziunii în timp ce inhibitorii
pentru ruginire protejează numai aliajele feroase. În condiţii umede sau corosive
166
performanţele majorităţii unsorilor pot fi îmbunătăţite printr-un inhibitor al

ruginirii. Majoritatea unsorilor multifuncţionale conţin aceşti aditivi inhibitori.
Aditivi pentru vâscozitate sunt uneori adăugaţi pentru a avea o structură
fibroasă şi pentru a creşte coeziunea şi adeziunea unsorii pe suprafeţele de frecare.
Aceştia sunt utilizaţi, de exemplu, în lubrifianţii pentru angrenaje deschise.
Aditivii anti-uzură şi aditivii EP îmbunătăţesc, în general, capacitatea
portantă în majoritatea lagărelor cu rostogolire şi în angrenaje. Proprietăţile anti-
uzură sunt date de aditivi polari ca acizi graşi, esteri, uleiuri vegetale sau animale,
sulfonate.
Aditivii de extremă presiune reacţionează cu suprafeţele de frecare pentru a
forma filme protectoare care previn contactul metal pe metal, scorringul sau
griparea suprafeţelor. Deşi aditivii EP au tendinţa să îmbunătăţească performanţele
unsorii, în unele cazuri, temperaturile de lucru sunt mult prea joase pentru ca aceşti
aditivi să fie utili. Aditivii EP caracteristici uleiurilor nu sunt introduşi în unsori
pentru că ei acţionează peste o anumită temperatură a suprafeţelor cu care vin în
contact. În unsori rolul lor este îndeplinit de materiale pulverulente ca grafitul,
disulfura de molibden sau de wolfram, pulberi de plumb sau cupru, argint sau
PTFE, chiar şi la viteze mici de lucru, când unsoarea are rolul de a “aproviziona”
contactul cu aceste pulberi care reduc uzura. Granulaţia trebuie să fie mică, sub 5
m, iar proporţia lor poate varia între 1…8%. Pulberile metalice din unsori reduc
pompabilitatea şi măresc consistenţa unsorii. S-a constatat că unii agenţi de
îngroşare folosiţi în unsori, inhibă acţiunea aditivilor EP. Grafitul, disulfura de
molibden, talcul, opanolul (un polimer format din mai multe molecule de
izobutilenă) dau unsorii consistenţă şi o capacitate de aderenţă deosebită.
Aditivi ca glicerina, fenolii şi aminele, modifică solubilitatea săpunului în
uleiul de bază.
Aditivii anticorosivi tip amine şi esteri scad mult stabilitatea la amestecare
şi depozitare. Stabilitatea la amestecare şi oxidare este dată şi de compuşi fosforoşi,
sulfuroşi şi azotaţi, acţiunea lor remarcându-se sub 150C.
În compoziţie se mai folosesc şi substanţe care influenţează durabilitatea,
rezistenţa la îmbătrânire şi alte proprietăţi ale unsorii.
4.6.2.4. Materialele de umplere (de adaos) din unsori.

Aceste materiale sunt uneori folosite ca solide fine în formulele unsorilor
pentru a le îmbunătăţi performanţele. Adaosuri tipice sunt grafitul, disulfura de
molibden, oxizii metalici, negru de fum, talc etc. Grafitul, de exemplu, poate
minimiza uzura în lagărele de alunecare, în timp ce disulfura de molibden
minimizează uzura în angrenaje. Oxidul de zinc şi cel de magneziu sunt folosiţi în
industria alimentară deoarece ei neutralizează acizii. Fulgii metalici şi metalele sub
formă de pulbere cum ar fi plumbul, zincul, staniul şi aluminiu sunt folosiţi drept
compuşi anti-exfoliere în lubrifianţii pentru filete de conducte. Talcul este folosit în
lubrifianţii pentru matriţe şi sisteme de trefilare.
167
4.6.3. Structura unsorilor.

Unsorile consistente sunt produse care nu-şi schimbă forma sub acţiunea
greutăţii proprii, când se află în cantităţi mici, dar şi-o schimbă la acţiunea unor
tensiuni exterioare mici. Sunt compuse din uleiuri minerale îngroşate cu săpunuri
sau alte substanţe, fiind, de fapt, dispersii coloidale, ce s-au solidificat în geluri şi
au caracterul unor substanţe plastice. O serie de cercetări făcute în ultimul timp au
arătat că uleiurile minerale îngroşate cu hidrocarburi solide sau polimeri, au
proprietăţi de ungere la fel ca unsorile îngroşate cu săpun. Amestecurile pe care le
formează o anumită substanţă cu uleiul mineral pot fi de trei tipuri:
- dispersie moleculară: substanţa se află în stare moleculară în contact
cu solventul, formând un sistem omogen ce nu se poate observa la microscop;
- dispersie coloidală: substanţa se află sub formă de aglomerări moleculare
în contact cu solventul, care se pot observa la microscop;
- dispersie microscopică: asemenea sisteme pot fi emulsii sau suspensii
ce se pot observa la microscop sau chiar cu ochiul liber; se numesc suspensii
când faza dispersată este solidă şi emulsii când faza dispersată este lichidă;
acestea au tendinţa de a se separa şi a se depune; sistemul poate deveni
stabil când între cele două faze intervine un stabilizator.
Unsorile consistente sunt sisteme coloidale compuse din două faze, mediul
de dispersie formând faza exterioară a sistemului, iar dispersia – faza interioară.
Fazele pot fi alcătuite dintr-un singur component sau din mai mulţi. Acestea mai
conţin substanţe active de suprafaţă, ce nu formează o fază de sine stătătoare, şi
anume stabilizatorii sistemului.
Mediul de dispersie este lichid, iar dispersia poate fi formată din corpuri
solide, plastice sau lichide. Marea majoritate a unsorilor consistente conţin în
compoziţia lor o fază solidă (săpunuri metalice, de exemplu) şi una lichidă (uleiuri
minerale sau sintetice), formând o dispersie coloidală.
Considerând unsorile consistente ca sisteme coloidale, se pot stabili
diferenţe fundamentale între acestea şi uleiurile lubrifiante, în funcţie de
proprietăţile lor mecanice. Substanţele cu structură coloidală au o frecare internă
specifică, definită, de obicei, ca vâscozitate structurală. Unele uleiuri minerale au,
de asemenea, la temperaturi joase, o vâscozitate structurală, totuşi la temperaturi
normale, proprietăţile lor mecanice nu sunt influenţate de această vâscozitate. Se va
îngloba, deci, sub denumirea de unsori consistente, substanţele ce au o structură
coloidală caracterizată printr-o vâscozitate structurală evidentă, independent dacă
sunt corpuri fluide sau plastice.
4.6.3.1. Structura unsorilor pe bază de hidrocarburi.

În cazul unsorilor obţinute din uleiuri minerale îngroşate cu hidrocarburi
solide sau polimeri, unsoarea nu mai reprezintă o dispersie coloidală, ci o stare
cristalină structura fiind în funcţie de cristalele fazei solide. Cu cât acestea sunt mai
mari, cu atât unsoarea va fi mai consistentă şi invers, ca de exemplu, unsorile la
168
care faza solidă este parafina sau cerezina, sub formă de microcristale, între care se
află, interstiţiar, hidrocarburile.
4.6.3.2. Structura unsorilor pe bază de săpunuri metalice.

Soluţiile coloidale ale săpunurilor metalice în uleiuri minerale pot exista
sub două forme: vâscoasă, la temperaturi mai joase, şi fluidă, formă în care acestea
trec prin încălzire. Punctele de trecere dintr-o formă în alta la aceste soluţii sunt
ceva mai joase decât punctele de trecere ale săpunurilor respective. Temperatura de
trecere dintr-o stare în alta este funcţie de natura săpunului, compoziţia chimică,
vâscozitatea uleiurilor şi de prezenţa substanţelor active de suprafaţă. Unsorile se
deosebesc între ele şi prin greutatea moleculară ce caracterizează săpunul metalic
component. Trecerea dintr-o formă în alta se poate produce, la temperaturi diferite,
de la cele negative până la +200°C. În starea fluidă, soluţiile coloidale de săpun în
ulei mineral reprezintă, de fapt, un gel, iar în stare vâscoasă reprezintă o pastă din
particule micro sau macrocristaline. Deci, structura coloidală a unsorilor care
conţin ca fază solidă săpunuri metalice, se caracterizează prin natura acestor
săpunuri şi starea lor la o temperatura data.
Unsorile pe bază de săpunuri hidrofile au o structură coloidală
complicată, fiind influenţată de stabilizatori, aditivi şi de particularităţile
tehnologiei de obţinere.
Orice moleculă de săpun se compune dintr-o grupă hidrofobă şi una
hidrofilă. De exemplu, palmitatul de sodiu C15H31 - COONa, unde C16H31 reprezintă
grupa hidrofobă (hidrocarburile nu au afinităţi pentru apă), iar COONa - grupa
hidrofilă. Dacă soluţia de săpun se află în contact cu un amestec de ulei şi apă,
moleculele hidrofile se orientează către apă, iar cele hidrofobe către ulei. La
unsorile de sodiu, apa există în procente mici, legată molecular de suprafaţa
membranei de săpun, dând aspectul fibros al unsorii. Atât apa, cât şi alte substanţe,
ca, de exemplu alcoolii superiori, glicerina, acizii graşi, au efect stabilizator în
formarea unsorilor.
Stabilitatea unsorii se mai poate obţine şi prin scurtarea fibrelor pe cale
mecanică, prin agitaţie sau vălţuire, ceea ce produce o omogenizare. La unsorile
fabricate cu săpunuri de sodiu, lipsa totală a apei sau a altor substanţe active de
suprafaţă conduce la instabilitate şi descompunere. Există totuşi unsori consistente
sodice stabile, transparente, moi, untoase şi cu punct de picurare foarte înalt, care
se obţin prin încălzire la 240…260°C, cu eliminarea totală a apei.
Deci, proprietăţile unsorilor sunt determinate de radicalul acizilor graşi ai
săpunurilor componente, de componenţii activi de suprafaţă, de regimul termic la
care au fost preparate şi de prelucrarea mecanică ulterioară. Structura finală a
unsorii, constând în mărimea elementelor dispersate ale săpunurilor metalice, va fi
cu atât mai omogenă, cu cât la realizarea ei au contribuit toţi aceşti factori.
Rezumând, se poate afirma că unsorile pe bază de săpunuri ale metalelor
alcaline reprezintă structuri cu proprietăţi coloidale (geluri sau soluri) având
înglobate în masa lor şi alte ingrediente cu rol de stabilizator, precum şi aditivi.
169
Unsorile pe bază de săpun alcalin, care conţin cantităţi mai mari de apă decât
cele necesare stabilizării sistemului, sunt nestabile.
Unsorile pe bază de săpunuri hidrofobe pot avea o structură coloidală
simplă, iar importanţa apei şi a componenţilor activi de suprafaţă în formarea şi
menţinerea stabilităţii structurii unsorilor de acest fel, este mai mică.
Cele mai răspândite unsori hidrofobe sunt acelea care conţin săpunuri de
metale alcalino-pământoase, în special cele de calciu. Acestea sunt, de fapt emulsii
de ulei mineral şi apă, stabilizate cu săpun de calciu. Particule minuscule de săpun
de calciu sunt dispersate în masa de ulei mineral (apa necesară este conţinută în
interiorul gelului de săpun).
Unii specialişti consideră că unsorile de calciu sunt emulsii de soluţii coloidale
ale săpunurilor respective în uleiurile minerale cu o cantitate mică de apă, difuzată
foarte fin în unsoare, sub formă de picături, care având o tensiune superficială
mare, şi care definesc consistenţa unsorii. Prin încălzire, tensiunea superficială se
micşorează, astfel că se reduce treptat consistenţa masei şi unsoarea devine fluidă.
Cu cât conţinutul de săpun de calciu în unsoare creşte, cu atât trebuie să crească şi
conţinutul minim de apă, căci îndepărtarea acestei ape, legată organic de structura
unsorii (a săpunului de fapt), duce la schimbarea bruscă a proprietăţilor unsorii,
ajungându-se la pierderea totală a plasticităţii sau chiar la descompunerea în săpun
şi ulei.
Temperatura de topire (punctul de picurare) a unsorilor pe bază de săpun de
metale alcalino-pământoase este cu atât mai mure, cu cât radicalul acizilor graşi are
mai puţine legături duble. Funcţie de conţinutul de grăsimi animale şi vegetale,
punctul de picurare al unsorilor cu săpun de calciu este diferit.
Structura unsorilor pe bază de săpunuri de magneziu şi aluminiu este
influenţată mult mai puternic de gradul de saturaţie al radicalului acidului gras şi de
vâscozitatea uleiului decât la unsorile preparate cu săpunuri de metale alcalino-
pământoase. Plasticitatea unsorilor de aluminiu este mai accentuată când
prepararea acestora se face cu uleiuri slab vâscoase. Din punctul de vedere al
structurii coloidale, unsorile preparate cu săpunuri de aluminiu ale acizilor
nesaturaţi sau ciclici sunt soluri, iar la concentraţii mai mari, geluri. Unsorile de
aluminiu, după preparare, seamănă cu gelatina şi se pot transforma în paste
omogene prin metode speciale de răcire.
Structura unsorilor pe bază de săpunuri de metale grele este coloidală.
Printre cele mai întrebuinţate sunt săpunurile de plumb, formând un sistem plastic
cu uleiul mineral. La încălzire, spre deosebire de unsorile de bază de săpun de
aluminiu, unsorile pe bază de săpun de plumb cu acizi graşi saturaţi, nu-şi schimbă
caracterul de pastă omogenă. Aceste săpunuri nu dau naştere la elemente
microcristaline lungi, leagă uleiul într-o măsură mult mai mică decât săpunurile
metalelor uşoare sau alcaline şi se folosesc la prepararea unor unsori destinate
presiunilor înalte de contact, cu aderenţă şi adezivitate mărite, împreună cu
compuşi de fosfor şi sulf.
170
4.6.3.3. Structura unsorilor emulsionate.

Aceste unsori au o structura coloidală aparte, lipsindu-le faza solidă.
Stabilitatea lor este condiţionată de gradul înalt de dispersie a fazei emulsionate şi
de tensiunea interfaze a celor două lichide nemiscibile (apă şi ulei).
Unsorile emulsionate, prin structura lor coloidală, se împart în două mari
categorii: emulsii de tip apă în ulei şi de tip ulei în apă; ambele pot fi lichide sau
plastice, tipul emulsiei depinzând de proprietăţile stabilizatorului. Stabilizatorii
hidrofili formează emulsii de tip ulei în apă, iar cei hidrofobi emulsii tip apă-în-
ulei. Se utilizează mai ales unsorile emulsionate stabilizate cu săpunuri de sodiu
sau calciu.
4.6.4. Mecanismul de ungere al unsorilor.
În ciuda importanţei practice a unsorilor, există surprinzător de puţine
cercetări asupra mecanismului lor de ungere. Deci, întrebarea cum „funcţionează”
unsorile nu are încă un răspuns unanim acceptat. Mecanismul lubrifierii cu ulei este
fie hidrodinamic, fie elastohidrodinamic, fie limită, depinzând de condiţiile de
lucru şi de tribosistem. Mecanismul de lubrifiere a unsorilor este diferit deoarece
acestea au o structură diferită de cea a uleiului. Structura unsorii este ca un gel sau
un semi-solid.
Se presupune deseori că unsoarea acţionează ca un fel ce rezervor buretos
(spongios) pentru ulei. S-a crezut pentru ceva timp că uleiul “pus” între fibrele de
săpun era încet eliberat pe suprafeţele care interacţionează. Întrebarea dacă
unsoarea scurge ulei pentru a lubrifia sau lubrifiază ca o singură entitate, este de
importanţă critică pentru înţelegerea mecanismului de ungere implicat.
Studiile duc spre dezaprobarea modelului cu eliberare (scurgere) de ulei.
Experimentele au fost realizate prin adăugarea de diferite culori fluorescente în
agentul de îngroşare tip săpun şi în uleiul unsorii. Amestecarea lor a fost prevenită
prin alegerea unei vopsele solubile în apă pentru agentul de îngroşare şi o vopsea
solubilă în ulei pentru ulei. Dispersia culorilor, roşu şi albastru a permis observarea
dezintegrării unsorii. Separarea unsorii nu a fost observată când s-a folosit pentru
ungerea unui lagăr cu rulmenţi. După câteva ore de lucru, pe suprafeţele de lucru a
fost găsită o cantitate egală de ulei şi agent de îngroşare. S-a concluzionat că
scurgerea uleiului din unsoare nu a fost principalul mecanism de ungere. Se pare că
atât uleiul, cât şi agentul de îngroşare iau parte la procesul de ungere şi că
unsoarea, ca întreg, este un lubrifiant eficient.
În practică, unui sistem i se aplică o cantitate mare de unsoare, în ciuda
faptului că numai o mică cantitate de unsoare este necesară pentru ungere.
Surplusul de unsoare acţionează ca o etanşare care previne ca lubrifiantul să se
evapore sau/şi să fie contaminat, dar în acelaşi timp previne migrarea lubrifiantului
din lagăr. Surplusul de lubrifiant joacă şi un rol important ca rezervor, de unde
unsoarea alimentează suprafeţele de lucru, atunci când este nevoie.
Unsorile sunt în mod obişnuit folosite în maşini care funcţionează în regim
elastohidrodinamic (EHD), adică unele lagăre şi unele angrenaje. Întrebarea este
171
cum se comportă unsoarea în regimul EHD. Experimentele au relevat că grosimea

măsurată a peliculei de unsoare în regim EHD, iniţial este mai mare decât cea
obţinută dacă ar acţiona numai uleiul de bază din acesta.
Totuşi, la funcţionare continuă, grosimea peliculei de unsoare scade la
aproape 0,6 din cea obţinută cu ulei. Stratul iniţial gros de unsoare este rapid
eliminat prin rostogolire sau alunecare, şi lubrifierea este controlată de un strat fin
şi vâscos, care este un amestec de ulei şi agent de îngroşare degradat.
Descreşterea grosimii peliculei poate fi explicată doar în termeni generali
de lipsă de unsoare în contact. Unsoarea este un semi-solid aşa că odată îndepărtat
din contact el se va întoarce, probabil, înapoi numai cu mare dificultate. S-a sugerat
şi că este posibil transportul uleiului prin capilaritate din stocul de unsoare în
contact care se uzează. Nu există lucrări detaliate care să ducă la atestarea acestei
ipoteze.
4.6.5. Proprietăţile unsorilor.

Acestea se pot grupa astfel:
- proprietăţi de curgere: vâscozitate aparentă, consistenţă, stabilitate
mecanică sau tixotropie, rezistenţă la temperatură scăzută sau ridicată, rezistenţa la
forfecare;
- proprietăţi de stabilitate: chimică, coloidală, de vaporizare, la acţiunea
apei, la depozitare;
- proprietăţi lubrifiante: adsorbţie la suprafeţele triboelementelor solide,
rezistenţă la uzură, rezistenţă la presiuni extreme;
- proprietăţi de protecţie: anticorosivă, de conservare, antioxidantă.
Rezistenţa la forfecare scade o dată cu creşterea vitezei de deformare. La
o viteză de deformare suficient de mare, tensiunea de forfecare devine constantă şi
valoarea acesteia corespunde limitei de curgere a unsorii. Această caracteristică
depinde de rezistenţa reţelei structurale şi mai puţin de proprietăţile mediului de
dispersie. Tensiunea de forfecare, asociată cu adsorbţia, asigură menţinerea unsorii
pe suprafeţele în mişcare.
Vâscozitatea unsorilor depinde de natura structurală şi comparativ cu
uleiurile, aceasta nu este bine definită la o temperatură dată şi depinde de viteza de
curgere. Din aceste cauze, unsorile sunt caracterizate printr-o vâscozitate aparentă,
determinată în anumite condiţii de curgere şi de temperatură. Aceasta scade cu
creşterea vitezei de forfecare. La viteze relativ mari, vâscozitatea aparentă se
apropie de cea a uleiului de bază. În condiţii identice de lucru, unsorile cu o
cantitate mai mare de săpun sunt mai vâscoase. Această proprietate, deşi se
determină în condiţii destul de restrictive, este necesară pentru evaluarea capacităţii
de pompare a unsorilor prin conducte, a efortului necesar la pornirea instalaţiei de
ungere etc. Vâscozitatea poate fi evaluată prin anumiţi indicatori convenţionali, ca
de exemplu, penetraţia şi punctul de picurare.
172
Punctul de picurare reprezintă temperatura la care are loc separarea fazei

uleioase de agenţii de îngroşare, fapt pus în evidenţă de căderea primei picături de
ulei, în condiţii impuse de testare. Există unsori fără punct de picurare, pe bază de
bentonă sau săpunuri complexe.
Penetraţia reprezintă capacitatea unsorii de a se opune expulzării din zona
de frecare şi uşurinţa de a fi introdusă între suprafeţele de frecare. Se exprimă prin
adâncimea de pătrundere a unui con de formă standardizată, având masa de 150g.
Funcţie de valoarea pătrunderii, există 9 clase de consistenţă (vezi Tabelul 4.20).
Penetraţia şi punctul de picurare nu dau indicaţii asupra unor limite de
utilizare a unsorii, cum ar fi temperatura maximă de lucru, dar sunt indicatori ai
calităţii procesului de prelucrare a unsorilor.
Pompabilitatea este capacitatea unsorii de a fi transportată prin conducte.
Metodele de determinare sunt diverse, dar interesează timpul necesar curgerii
unsorii, după ce a parcurs un anumit traseu de conducte, sub o anumită presiune.
Stabilitatea mecanică este importantă pentru unsori puternic forfecate şi
depinde de intensitatea legăturilor existente între fibrele fazei disperse şi de modul
de distribuţie a acestora, de frecvenţa ciclurilor de solicitare. Peste 104Hz, unsoarea
riscă să fie distrusă mecanic. Forfecarea intensă este asociată şi cu încălzirea
unsorii, dar pentru unele unsori la creşterea temperaturii, rezistenţa la forfecare
creşte din cauza forţelor de legătură dintre fibrele fazei disperse. Pentru temperaturi
ridicate de lucru nu se recomandă unsori care au tendinţa de “durificare”.
Stabilitatea chimică este testată şi dorită în aplicaţiile cu temperaturi
ridicate de lucru. La încălzire, apar reacţii chimice ireversibile, atât în săpun cât şi
în ulei (oxidare, polimerizare, separare etc.), care duc la formarea de compuşi
aderenţi tip lacuri, accelerând uzura şi coroziunea suprafeţelor de contact. În unele
reţete, chiar prezenţa săpunurilor accelerează degradarea chimică a uleiului.
Stabilitatea la evaporare este importantă la temperaturi ridicate sau în
aplicaţii cu vid. Faza fluidă este susceptibilă să se evaporare.
Stabilitatea la apă. Acţiunea apei în unsoare este complexă: ea poate
dizolva săpunul, poate activa compuşii higroscopici sau poate spăla şi îndepărta
compuşi ai unsorii. Săpunurile pe bază de natriu şi litiu se dizolvă uşor în apă iar
cele cu bariu şi litiu sunt higroscopice. Unsorile mai rezistente la apă conţin
săpunuri de calciu, bariu sau aluminiu.
Conductivitatea termică a unsorilor are valoare mică şi acest lubrifiant nu
asigură o bună evacuare a căldurii din zona de frecare.
Stabilitatea coloidală reflectă capacitatea unsorii de a menţine faza lichidă
în structura fazei solide. Această proprietate este îmbunătăţită dacă se măreşte
vâscozitatea uleiului.
Stabilitatea la depozitare reflectă tendinţa de modificare a structurii
unsorii pe durata depozitării sub acţiunea unor factori ca umiditate, timp,
173
temperatură, vibraţii. Separarea fazei uleioase din cauza hidrolizei fazei solide,
modifică substanţial proprietăţile lubrifiante ale unsorii, până la inutilizare.
Punctul de aprindere este temperatura la care vaporii de ulei în amestec
cu aerul, se aprind la apropierea unei flăcări scurte. Proprietatea este decisivă când
unsoarea este utilizată în procese tehnologice de deformare la cald sau când există
probabilitatea ca piese în contact să se supraîncălzească (industria sticlei,
metalurgie etc.).
Capacitatea de ungere a unei unsori se apreciază prin parametri
tribologici ca uzură şi coeficient de frecare, unsoarea fiind cu atât mai bună pentru
o aplicaţie, cu cât aceşti parametri au valori mai mici. În cazul unsorilor au o mare
importanţă testele în condiţii cât mai apropiate de cele de lucru, mai ales în sisteme
tehnice cu importanţă şi grad de periculozitate mare.
4.6.6. Compatibilitatea unsorilor.

Două unsori consistente având la bază uleiuri lubrifiante, considerate de
acelaşi tip (adică mineral, siliconic, tip silan, diester etc.) nu ar trebui să prezinte
probleme de compatibilitate când sunt amestecate. Totuşi, regula generală este că
două unsori nu trebuie să fie amestecate, chiar dacă ele sunt formulate din acelaşi
ulei de bază şi cu acelaşi agent de îngroşare, deoarece acest lucru duce la căderea
completă a sistemului. Riscul particular este acela că uleiul adăugat poate dizolva
sau înmuia agentul de îngroşare.
4.7. LUBRIFIANŢII SOLIZI.

Un lubrifiant solid este un material folosit pe/sau între triboelemente pentru
a oferi o protecţie la distrugere pe durata mişcării relative sub sarcină, dar şi pentru
reducerea frecării şi uzurii 4, 76, 147, 217.
Tehnologia de introducere a lubrifiantului solid acoperă o gamă largă de
posibilităţi: de la confecţionarea pieselor din lubrifiantul solid (grafit, politetra-
fluoretilenă etc.) până la tehnologii de vârf, de lipire, acoperire sau introducere a
pulberii de lubrifiant solid în mediul vehiculat între triboelemente (fie un lubrifiant
fluid, fie un fluid tehnologic). Multe compozite au ca material de adaos şi un
lubrifiant solid, dacă sunt recomandate ca materiale pentru triboelemente.
Diversitatea acestora atrage atenţia asupra faptului că, fără o testare a comportării
tribologice în condiţii cât mai apropiate de cele caracteristice aplicaţiei reale,
compozitele care au lubrifianţi solizi, ca matrice sau material de adaos, pot da
rezultate contradictorii.
Frecarea uscată între două solide nu presupune neapărat existenţa unui alt
solid cu proprietăţi de reducere a frecării şi uzurii. În cărţile de specialitate
utilizarea unui lubrifiant solid a dus la apariţia termenilor ca lubrifiere cu peliculă
174
solidă, lubrifiere solidă (deşi alăturarea celor doi termeni este forţată prin însăşi
definiţia fiecăruia, luată separat).
Este greu de clasificat lubrifianţii solizi din punct de vedere al structurii şi
compoziţiei lor din cauza diversităţii reţetelor şi a faptului că de multe ori, într-o
peliculă solidă cu proprietăţi tribologice bune pot fi întâlniţi doi sau mai mulţi
lubrifianţi solizi. Totuşi, aceştia s-ar putea grupa în:
- lubrifianţi cu structură lamelară, având, de obicei, structuri anorganice ca
grafitul, disulfura de molibden şi, mai recent cea de wolfram;
- materiale polimerice, cel mai reprezentativ pentru această grupă fiind
politetrafluoretilena dar şi alţi polimeri pe bază de fluor, sau alţi polimeri cu lanţuri
moleculare lungi simple şi legături intermoleculare slabe;
- materiale metalice;
- ceramice şi cermeţi.
Un material poate fi considerat lubrifiant solid dacă are următoarele
caracteristici:
- o anumită structură cristalină, care să-i asigure o limită de forfecare mică;
structura lamelară oferă o limită joasă la forfecare, dar există şi alte mecanisme şi
structuri care oferă valori mici ale limitei de forfecare;
- stabilitate termică, pentru că lubrifianţii solizi sunt introduşi în aplicaţii
cu temperatură înaltă, unde alţi lubrifianţi nu fac faţă; ar trebui deci, ca intervalul
temperaturii de lucru să nu producă schimbări de fază sau structurale,
descompuneri sau produse de reacţie care să afecteze comportarea tribologică;
- stabilitate la oxidare pentru a nu produce reacţii cu oxigenul în domeniul
de temperaturi în care este folosit, reacţii care ar modifica procesele de frecare şi
uzură, uneori foarte rapid şi cu consecinţe dezastruoase;
- volatilitatea scăzută este cerută când lubrifiantul solid este utilizat într-un
mediu cu presiune mică (vid de diferite grade), dar cu temperaturi într-un interval
uneori foarte mare (trecând de la temperaturi negative, la temperaturi foarte înalte);
- reactivitate chimică favorabilă fixării pe sau în tribostraturi a lubrifian-
tului solid; de obicei acesta, prin însăşi natura slabă a legăturilor între straturi sau
molecule, este greu de fixat pe un suport solid; de exemplu, politetrafluoretilena, ca
film, se poate fixa de un substrat metalic doar prin adezivi conţinând tot fluor;
- mobilitatea sau migraţia peliculelor sau numai a moleculelor de lubrifiant
solid în contact, determină o peliculă care are o natură dinamică: în timp îşi poate
modifica grosimea şi orientarea, parţial se poate distruge sau regenera, afectând
comportarea tribologică a sistemului; uneori o astfel de mobilitate este benefică,
dar alteori lasă descoperite zone ale materialului de bază, frecarea şi uzura
evoluând local nefavorabil, fapt ce se reflectă dramatic asupra comportării în
ansamblu a sistemului;
- punctul de topire este important dar poate fi analizat din două
perspective; există pelicule solide care trebuie să funcţioneze ca material solid şi
deci depăşirea punctului de topire distruge pelicula, dar există şi reţete de
lubrifianţi solizi (în special pe bază de aliaje metalice) la care atingerea punctului
175
de topire a uneia sau mai multor faze din componenţa acestuia favorizează apariţia
unei lubrifieri fluide (relativ vâscoase, dar fluide);
- conductivitatea electrică este cerută doar în unele aplicaţii cum ar fi
contactele electrice cu alunecare; alte aplicaţii cer o izolare electrică a contactului;
- conductivitatea termică este dorită într-un lubrifiant solid dar, cu excepţia
celor ce conţin aliaje metalice, ceilalţi nu au această caracteristică prea favorabilă;
- compatibilitatea stratului de lubrifiant solid cu materialul pe care se
depune: puterea de aderenţă, compatibilitate între proprietăţi termice, cum ar fi
conductivitatea termică şi coeficientul de dilatare;
- duritatea lubrifianţilor solizi trebuie apreciată funcţie de aplicaţie.
Specialiştii apreciază că un lubrifiant solid nu va fi practic dacă are o duritate mai
mare de 5 pe scara Mohs; duritatea este oarecum direct proporţională cu frecarea,
dar în unele aplicaţii frecarea este mai puţin importantă şi devine prioritară
rezistenţa la uzură, care, în principiu, este conferită de materialele mai dure.
În general, lubrifianţii solizi sunt introduşi în tribosisteme în care
lubrifianţii fluizi nu sunt toleraţi sau compatibili cu specificul aplicaţiei. Iată câteva
aplicaţii în care un lubrifiant solid bine selectat, poate duce la îmbunătăţirea
performanţelor tribosistemului:
- aplicaţii în care temperatura şi presiunea au valori extreme: ceramicele şi
cermeţii se pot utiliza până la 1900C, alţi lubrifianţi fiind descompuşi, arşi sau
degradaţi; alţi lubrifianţi solizi rezistă la temperaturi negative de -212C, la care
alţi lubrifianţi s-ar solidifica sau s-ar fragiliza; sunt utilizaţi cu succes în aplicaţii
spaţiale, unde pe lângă regimul termic sever, există şi tendinţa de volatilizare;
- aditivi în lubrifianţi convenţionali: grafitul şi disulfura de molibden sunt
introduşi în diverse proporţii, în uleiuri şi unsori;
- aplicaţii cu regim tranzitoriu dominant, la care, chiar dacă se introduce un
lubrifiant fluid, condiţiile de funcţionare nu permit formarea unei pelicule portante,
- acoperiri de protecţie pe durate mari de depozitare;
- aplicaţii la care accesul în zona contactelor nu este posibil;
- zone de lucru cu mult praf;
- aplicaţii în care contaminarea este inevitabilă;
- din motive ecologice.
Avantajele lubrifianţilor solizi sunt:
 eficienţă bună la viteze şi sarcini mari;
 rezistenţă la deteriorare, atunci când sistemul este în conservare;
 suficient de stabili în condiţii extreme de temperatură şi presiune;
 utilizarea lor permite soluţii constructive mai uşoare şi mai puţin
complicate, eliminând, de exemplu, sistemul de alimentare, filtrare şi etanşare,
caracteristic lubrifianţilor fluizi.
Dezavantajele nu sunt, nici ele, de neglijat:
 proprietăţi slabe de autoregenerare a peliculei solide cu o bună
comportare tribologică; o peliculă incompletă, fragmentată sau spartă va micşora
drastic durabilitatea tribosistemului;
176
 disiparea căldurii generate prin frecare este, de obicei, slabă;

 coeficientul de frecare este, oricum, mai mare decât în aplicaţiile cu
lubrifiere fluidă;
 parametrii uzurii depind de mulţi factori: scara de mărime a tribosis-
temelor, condiţiile de lucru, tehnologia folosită pentru introducerea lubrifiantului
solid în tribosistem etc.;
 culoarea şi aspectul pieselor sau filmelor poate fi inestetic.
4.7.2. Comportarea tribologică a lubrifianţilor solizi.

Solidele lamelare sunt reprezentate prin grafit şi disulfuri de molibden sau
wolfram. Frecarea redusă se datorează anizotropiei foarte pronunţată şi
proprietăţilor ce depind de orientarea structurii faţă de direcţia de mişcare 105,
217, 391. Aşa cum se poate vedea din fig. 4.18, structura cristalină a celor mai
reprezentative substanţe lamelare, grafitul şi MoS 2, este formată din straturi
succesive, între care legăturile sunt foarte slabe, dar în interiorul fiecărui strat
legăturile sunt mai puternice, permiţând menţinerea unei pelicule, chiar monostrat,
pe suprafeţele în frecare. Această proprietate, deşi cea mai importantă, nu este
singura care asigură rolul de lubrifiant solid al unei substanţe. În plus, lubrifiantul
trebuie să aibă capacitatea de a se fixa suficient de bine pe substrat, fie numai
mecanic, prin presare, fie chimic prin reacţii dirijate cu componentele substratului.
Grafitul are un coeficient
de frecare mic şi o stabilitate
termică foarte bună, până la
2000C. Totuşi aplicaţiile practice
sunt limitate în intervalul
500…600C din cauza tendinţei de
oxidare. Limitarea utilizării
grafitului este dată şi de faptul că
freca-rea redusă este realizabilă în
prezenţa absorbţiei umezelii sau
vaporilor, cantitatea acestora putând
determina dacă frecarea este
Fig. 4.18 - Lubrifianţi cu structură lamelară: acceptabilă sau nu. O altă problemă
a) disulfura de molibden, b) grafitul [391]. a grafitului este că promovează
electroliza, având un potenţial
+0,25V, care duce la o severă coroziune galvanică a aliajelor pe bază de cupru sau
a oţelurilor inoxidabile în apă.
Disulfura de molibden (MoS2) se caracterizează prin frecare redusă tot
datorită structurii lamelare ca şi grafitul dar, spre deosebire de acesta, reducerea
frecării nu se bazează pe absorbţia de vapori din mediul înconjurător. Creşterea
umezelii poate determina chiar o uşoară tendinţă de creştere a coeficientului de
frecare a disulfurii [147]. MoS2 are cea mai mare capacitate de solicitare şi
177
procesele tehnologice de obţinere pot fi precis controlate. Stabilitatea termică în

medii neoxidante este acceptabilă până la 1100C dar în aer aceasta se reduce până
la 350…400C. Este utilizată sub formă de pulberi care se adaugă în polimeri,
ceramice sau compozite. Apare în concentraţii de până la 5% şi în uleiuri şi unsori
cu destinaţie specială.
Peliculele metalice moi pe bază de plumb, aur, argint, cupru sau zinc au
limite de forfecare mici, mai ales odată cu creşterea temperaturii. Sunt depuse pe
substraturi mai dure. Metodele de depunere sunt diverse incluzând electroplacarea,
evaporarea, pulverizarea şi acoperirea ionică. Aceste pelicule pot funcţiona până la
1000C, dar nu se poate spune că la aceste temperaturi pelicula mai rămâne solidă,
ci devine un material plastic-vâscos, care reduce frecarea 76.
Peliculele obţinute prin tratamente superficiale includ tehnologii de
difuzie, implantare de ioni, reacţii chimice. Difuzia, adică introducerea forţată a
unor atomi în stratul superficial, poate duce la creşterea durităţii acestuia, implicit a
rezistenţei la uzare.
Acoperiri fixate prin metode neconvenţionale. Frecvent, lubrifianţii
solizi nu aderă pe suprafeţele solide şi atunci între el şi substrat se intercalează un
film poros, fără calităţi lubrifiante, dar care permite aderenţa lubrifiantului solid.
Stratul superficial astfel obţinut are o durabilitate relativ redusă. Există şi alte
soluţii: fixarea cu adezivi speciali a unor benzi cu concentraţii mari de lubrifiant
solid, formarea peliculei prin pulverizarea unui amestec de lubrifiant şi adeziv, în
mediu controlat, prin imersare etc. Oferă avantajul unei durabilităţi mai mari.
Polimerii care pot juca rol de lubrifianţi solizi sunt polimerii liniari, cu
molecule lungi, uşor orientabile în direcţia de mişcare şi care dezvoltă forţe relativ
mici între molecule din cauza structurii lanţului molecular.
Pentru politetrafluoretilenă (PTFE) rezistenţa la forfecare la suprafaţa
materialului, notată în tabelul 4.14 cu s, este substanţial mai mică decât aceeaşi
rezistenţă, dar în miezul materialului, notată cu p.
Tabelul 4.14. [217]

Limita de
Material curgere la Rezistenţa Rezistenţa de
polimeric forfecare în de rupere la forfecare la Coeficientul
miez, p, forfecare, , suprafaţă, s, de frecare
kg/mm2 kg/mm2 kg/mm2
PTFE 2 5 7 0,1...0,25
policlorură de vinil 15 4 8 0,4...0,5
polimetilmetacrilat 20 6 5 0,3
nylon 6/6 10 1,4 1 0,6...0,8
polietilenă 2 2 0.4 0,5-0,1
178
Coeficientul de frecare rămâne mic cu excepţia cazului în care temperatura

se apropie de temperatura de înmuiere (~320C). Polimerul a făcut obiectul multor
cercetări pentru a se găsi explicaţia pe deplin satisfăcătoare privind comportarea de
excepţie la frecare [89, 217, 199, 389].
La temperaturi joase, coeficientul de frecare creşte la 0,15 la -40C (fig.
4.19). Raportul s / p are o tendinţă asemănătoare cu cea a coeficientului de
frecare, existând deci o dependenţă cel puţin calitativă (dacă nu cantitativă) [217],
conform teoriei adeziunii în frecare. Variaţia coeficientului de frecare, , cu
temperatura arată clar natura vâsco-elastică a mecanismului de frecare.
Fig. 4.19 - Variaţia coeficientului de Fig. 4.20 269.

frecare în funcţie de temperatură 217. a) politetrafluoretilenă b) polietilenă
Analizând modelul moleculei de PTFE se constată că lanţurile de la

suprafaţa materialului pot aluneca uşor în lungul lor, din cauza legăturilor
moleculare foarte slabe, datorate fluorului
care “ecranează” catena carbonică. (fig.
4.20 prezintă comparativ structura
politetrafluoretilenei şi a polietilenei, de
unde rezultă reactivitatea chimică foarte
slabă a moleculelor fluorurate).
Un mecanism asemănător este cel
evidenţiat în solidele lamelare, cum este
grafitul [4, 147, 217] sau disulfura de
molibden [105].
Se formează astfel un înveliş în
jurul scheletului de carbon, înveliş care
asigură inerţia chimică a PTFE dar şi a Fig. 4.21 217.
celorlalte carburi fluorurate.
179
Dacă PTFE este tras sau întins, lanţurile moleculare se aliniază în direcţia de
tragere, structura devenind orientată. Fig. 4.21 arată variaţia componentei de
adeziune a coeficientului de frecare pentru PTFE pretensionat la tracţiune
(alungirea măsurată fiind de ~280%) la temperatura camerei.
Având în vedere şi dezavantajele PTFE (rezistenţă mecanică slabă,
conductivitate termică mică şi coeficient de dilatare mare), acest material este
utilizabil sub formă de compozite sau ca material de adaos în alt material [89, 355,
370] şi cu un lubrifiant adecvat, apa şi soluţiile apoase fiind indicate pentru puterea
lor de evacuare a căldurii [43, 389]. Se
propune folosirea acestor compozite în
strat subţire pe un suport mai rigid
(bronz, fontă sau chiar oţel) dar
dezvoltarea tehnologiilor de depunere
este încă încetinită de reactivitatea foarte
slabă a PTFE cu substanţele folosite ca
agent de lipire.
În multe cazuri, concluziile
obţinute pe modele teoretice nu
concordă, decât parţial sau pentru
intervale mici ale parametrilor de
comandă ai tribomodelului, cu cele
experimentale. Astfel, coeficienţii de
frecare obţinuţi pe modele de
dimensiuni mici (fig. 4.22) sunt mai
mici decât cei obţinuţi pe tribomodele Fig. 4.22 [71].
relativ mari sau cu suprafeţe de frecare
extinse (fig. 4.24); modelele teoretice propuse pentru frecarea compozitelor de
PTFE [355] sunt valabile doar pentru o anumită combinaţie de materiale sau pentru
tribomodele testate, extrapolarea rezultatelor fiind hazardată.
a) v = 0,5m/s b) v = 1m/s
Fig. 4.23 – Coeficientul de frecare, în regim stabilizat, uscat; tribomodel rolă din
oţel – sabot din PTFE ( 60mm x 25 mm) [355].
180
a) b)
Fig. 4.24 - Coeficientul stabilizat de frecare la lubrifiere cu apă, v = 2,5m/s;

tribomodel rolă – sabot ( 60mm x 25 mm) [355].
Notă: încărcarea specifică reprezintă presiunea medie (teoretică) pe sabotul testat,
care are deschiderea unghiulară de 120°.
Tabelul 4.15 prezintă sintetic, câteva rezultate experimentale obţinute pentru

PTFE şi compozite incluzând acest polimer.
Comportarea tribologică a PTFE Tabelul 4.15

Autorul /anul Tribomodel, material Coeficient
de frecare
Czichos / 1978 [71] PTFE pe oţel Fig. 4.22
MacLaren şi Tabor, Rezultate experimentale privind influenţa vitezei, 0,2...0,1
1963 [89] temperaturii asupra coeficientului de frecare.
Moore/ 1975 217 Semisferă de oţel pe PTFE. 0,04...0,035
Pratt/ 1973 [273] Lagăre cu strat superficial de PTFE + Pb 0,4...0,21
Voumard /1998 382 Frecare uscată, acoperiri cu MoS2 0,1...0,7
Tomescu /1999 355 PTFE şi compozite cu matrice PTFE 0,18…0,33, Fig. 4.23
pe oţel, regim uscat
PTFE pe oţel, în apă, sabot pe fus 0,01…0,08, Fig. 4.24
4.7.3. Compozite autolubrifiante.

Aplicaţiile acestora includ lagăre în regim uscat, angrenaje, etanşări, con-
tacte electrice şi colivii ale rulmenţilor.
Din punct de vedere al ponderii lubrifiantului solid, se pot distinge:
- compozite la care matricea este chiar lubrifiantul solid (PTFE + fibre de
sticlă, fig. 4.25 a);
- compozite la care ambele materiale au proprietăţi lubrifiante, de exemplu
compozite PTFE + carbon + grafit, (fig. 4.25 b);
- compozite cu matricea de bază dintr-un material mai bun din punct de
vedere al proprietăţilor mecanice, materialul de adaos fiind lubrifiantul solid, de
exemplu, compozitul bronz + PTFE, (fig. 4.25 c).
181
a) PTFE + 15% fibră de sticlă, p = 3,0 b) PTFE + 23% carbon + 2% grafit

MPa, v = 1 m/s (direcţia de alunecare: de la v = 3 m/s şi p = 4,6 MPa (direcţia de
stânga la dreapta) [355]. alunecare: de la stânga la dreapta) [355].
c) compozitul PTFE + 60% bronz, v = 3 m/s şi p = 4,6 MPa 356.
Fig. 4.25 - Vedere de sus a zonei centrale de contact, după ungere cu apă în
circuit deschis. Tribomodel sabot din compozit - fus din oţel ( 60mm x 25 mm).
Utilizarea compozitelor cu lubrifianţi solizi este avantajoasă, mai ales din

punct de vedere al uzurii. Coeficientul de frecare, în condiţii de frecare uscată
creşte puţin faţă de cel al lubrifiantului solid, dar uzura scade substanţial cu unul
sau două ordine de mărime [355, 89], mai ales în prezenţa unui lubrifiant lichid.
Compozitele autolubrifiante, în special pe bază de polimeri, sunt folosite şi când
fluidul este slab lubrifiant (apă, soluţii apoase, glicoli, emulsii etc.).
Compozitele cu matrice polimerică. Slaba conductivitate termică a
polimerilor reduce evacuarea căldurii, provocând o cădere prematură a sistemului
din cauza supraîncălzirii sau topirii. Acest proces este accentuat dacă piesa
conjugată este şi ea prelucrată din polimeri. Cele mai multe aplicaţii includ însă un
triboelement din polimer sau compozit polimeric, celălalt triboelement fiind din
aliaj metalic. Polimerii ca nylonul şi poliacetalii, deşi nu au o capacitate de formare
de pelicule prin transfer, se comportă bine din punct de vedere tribologic.
182
Utilizarea carbonului şi grafitului ca material de bază pentru triboelemente

este limitată din cauza rezistenţei mecanice slabe şi a lipsei ductilităţii. Soluţia este
tot un compozit la care matricea poate fi polimerică sau metalică, funcţie de
cerinţele aplicaţiei.
Compozitele cu ceramice sau cermeţi şi lubrifianţi solizi sunt utilizate în
aplicaţii în care este prioritară o uzură minimă, şi nu un coeficient de frecare mic
(de exemplu pentru plăcuţe aşchietoare sau matriţe). Cermeţii, ca amestec de
ceramice şi materiale metalice 76, 391, prelucrate de obicei prin tehnologii
specifice metalurgiei pulberilor,
au un avantaj faţă de ceramice,
pentru că au o rezilienţă şi o
ductilitate superioare. Totuşi,
conţinutul de metal din cermet
tinde să reducă temperatura
maximă de lucru comparativ cu
ceramicele.
Pentru temperaturi
înalte se folosesc compozite cu
matrice din carburi, ceramice
sau aliaje metalice mai dure iar
materialul de adaos este un aliaj
metalic uşor fuzibil, care în Fig. 4.26 - Structura unui compozit cu proprietăţi
funcţionare acţionează ca o autolubrifiante la temperaturi ridicate [76].
peliculă vâscoasă.
Fig. 4.26 prezintă structura unui compozit sinterizat (70% carbură de
crom, 15% argint şi un eutectic de fluoruri BaF2/CaF2, în procente masice), folosit
pentru etanşări mobile la temperaturi înalte (25…900C) şi presiuni mari (130
MPa). Carbura reprezintă matricea dură, rezistentă la uzură; argintul este un bun
lubrifiant pe tot intervalul menţionat iar eutecticul de fluoruri este un lubrifiant
pentru temperaturi ridicate, pentru că după 400C devine ductil [76].
4.8. BIODEGRADABILITATEA LUBRIFIANŢILOR.

Contaminarea solului şi apelor de către lubrifianţi a devenit o problemă
care poate fi rezolvabilă, măcar într-o oarecare proporţie, prin controlul atent al
tehnologiilor de obţinere a unor lubrifianţi mai “prietenoşi”, prin eliminarea
scurgerilor de lubrifianţi din sistemele tehnice, prin manipularea competentă a
acestora. Se estimează că anual, o cantitate de lubrifianţi de 38 milioane tone este
pierdută, neputând fi colectată, reciclată, devenind un foarte nociv agent poluant.
Legislaţia din ce în ce mai restrictivă, organizaţiile de protejare a mediului,
impun lubrifianţi mai repid biodegradabili. Există zone protejate în care utilizarea
substanţelor biodegradabile, inclusiv a lubrifianţilor, este impusă prin lege.
183
În ultimii ani, procentul lubrifianţilor biodegradabili pe piaţă a fost în

creştere, deşi volumul de vânzări este încă mic şi nu reflectă încă importanţa şi
potenţialul acestor materiale ca alternativă la lubrifianţii convenţionali.
Aplicaţiile lubrifianţilor biodegradabili includ: agricultură, industria lemnu-
lui, industria de agrement, aplicaţii în zonele protejate. Tendinţa de utilizare a
acestora este mai puternică în Europa, în special în ţările nordice, în Germania,
Elveţia şi Austria [238].
Biodegradabilitatea este o proprietate pe termen lung a unui produs, şi
măsoară impactul acestuia asupra mediului. Legislaţia internaţională dar şi cele
naţionale, marile companii şi organizaţii de protecţia mediului nu au dat o definiţie
precisă şi nici metode unanim acceptate, de măsurare a acestei proprietăţi.
Biodegradabilitatea nu trebuie privită ca o proprietate a unui singur material sau
produs, ci trebuie acceptată ca un concept sistemic, incluzând materialul sau
produsul, dar şi mediul şi interacţiunile complexe care se stabilesc între acestea.
Una din definiţii propune ca biodegradabilitatea să fie capacitatea dovedită
a unui material sau produs să se descompună într-un mediu ambiant relativ comun,
prin procese biologice naturale, în compuşi de sol, pe bază de carbon, netoxici, apă,
dioxid de carbon sau metan.
Metodele de măsurare sunt parţial recunoscute de ISO şi cele mai multe
sunt destinate produselor solubile în apă, referindu-se, de obicei, la o singură
substanţă. Lubrifianţii sunt amestecuri de substanţe chimice, care au, în general, o
solubilitate redusă. Aceştia se consideră rapid biodegradabili dacă mai mult de 60%
din carbonul care compune materialul este transformat în CO2, în 28 de zile,
folosind metoda OECD 301B. Un alt test, CEC-L-A-94, care presupune monitori-
zarea rezultatelor după 21 de zile, a fost iniţial introdus pentru depoluarea apelor de
uleiurile folosite în motoarele în doi timpi, dar astăzi se aplică şi pentru alţi
lubrifianţi, în special în Europa. Introdusă prima oară de Institutul Federal Elveţian
pentru Testarea Materialelor, metoda se foloseşte în mediile acvatice cu bacterii
cultivate cu ajutorul plantelor. Se monitorizează biodegradabilitatea lubrifiantului
analizat timp de 21 de zile, în comparaţie cu un ulei alb (care are, conform
aceluiaşi test, 20…30% biodegradabilitate) şi cu o substanţă care are 100%
biodegradabilitate (de exemplu, di-izo-tridecil-adipat). Rezultatele se evaluează
prin măsurarea degradării benzilor caracteristice CH3-CH2 (la 2930 cm-1) cu
ajutorul spectrometriei cu radiaţii infraroşii. Determinările ajută la ierarhizarea
lubrifianţilor, dar sunt considerate calitativ şi nu cantitativ. O valoare de 70% a fost
adoptată de unele autorităţi ca reflectând o biodegradabilitate acceptabilă.
Cheia reţetelor pentru lubrifianţi biodegradabili este strâns legată de două
aspecte: selectarea uleiului de bază şi selectarea pachetului de aditivi, care să
stabilească un compromis acceptabil din punct de vedere al biodegradabilităţii,
performanţelor şi preţului.
Calitatea uleiului de bază este foarte importantă pentru aspectele enumerate
mai sus. Principalele grupe de fluide de bază care ar răspunde celor trei cerinţe,
care au şi aplicabilitate practică, sunt:
184
 esterii naturali (uleiurile vegetale cum ar fi cele obţinute din seminţe de

rapiţă, de floarea-saorelui sau de soia);
 esteri sintetici (esterii acizilor dicarbonici sau poliolesterii) din
uleiurile de bază minerale sau vegetale;
 poliglicolii (în special polietilen glicolii) din uleiurile de bază minerale.
Esterii naturali, de exemplu, sunt extraşi din seminţele de rapiţă prin
presare sau extracţie şi constau în cea mai mare parte din trigliceride. Ca alcool
trivalent, triglicerina este aceeaşi în plante dar acizii graşi (acizii carbon
esterificaţi) sunt specifici anumitor specii de plante. Luând în considerare structura
chimică, trigliceridele au două puncte slabe:
- prezenţa grupului alcool secundar determină în esterii naturali o stabilitate
hidrolitică mai slabă, fapt ce poate fi evitat la esterii sintetici; în prezenţa apei
esterii sunt predispuşi să se descompună din nou în alcool şi componenţi acizi; din
cauza acidităţii produselor, creşte pericolul coroziunii triboelementelor şi al
incompatibilităţii cu lacuri, materiale plastice sau elastomerice (acestea întâlnite
mai ales în sistemele de etanşare);
- prezenţa acizilor graşi cu legături nesaturate multiple; legăturile acestea
duble sunt expuse la oxidare şi la reacţii de polimerizare, care duc la creşterea
vâscozităţii şi a indicelui de neutralizare a fluidului; deoarece aceste reacţii sunt
doar puţin posibil de influenţat prin aditivare, esterii naturali se pot utiliza dacă
temperatura maximă de lucru nu depăşeşte 80°C.
Esterii sintetici sunt produşi de reacţie între alcooli foarte diferiţi şi acizi ai
carbonului, materia primă pentru fabricarea lor provenind tot din petrochimie. Se
pot sintetiza o gamă teoretic foarte mare de esteri. Unii dintre ei au o excelentă
stabilitate la oxidare dar în acelaşi timp şi o biodegradabilitate rapidă. În plus,
stabilitatea lor hidrolitică poate fi controlată în mare măsură. Din păcate aceste
substanţe au un dezavantaj de care mulţi utilizatori ţin seama – preţul mai ridicat
comparativ cu esterii proveniţi din resurse vegetale.
În ceea ce priveşte poliglicolii, aceştia sunt polieteri cu două sau mai multe
grupări hidroxil. Glicolii polietilenei excelează în special printr-o bidegradabilitate
rapidă. Nu se recomandă utilizarea poliglicolilor în sisteme deschise pentru că au o
solubilitate mare în apă. Importanţa lor pe piaţa lubrifianţilor este mică din cauza
preţului de câteva ori mai mare comparativ cu al uleiurilor minerale corespondente.
Dar aceste fluide au un set de proprietăţi de bază de multe ori superior celor ale
uleiurilor minerale, cum ar fi: stabilitate la oxidare excelentă, protecţie împotriva
coroziunii, indice de vâscozitate mare şi o comportare bună în regim limită de
ungere. În afară de preţul ridicat, un alt obstacol în extinderea utilizării
poliglicolilor este incompatibilitatea acestora cu uleiurile minerale, ceea ce poate
implica o reproiectare a întregului sistem lubrifiat, fapt de multe ori evitat de
specialişti.
Tabelul 4.16 prezintă avantajele şi dezavantajele a trei lubrifianţi – posibile
alternative la uleiurile minerale.
185
Avantajele şi dezavntajele unor lubrifianţi acceptabili pentru mediu.

Tabelul 4. 16
Avantaje Dezavantaje
Esterii naturali
exemplu: trigliceridele →
+ comportare bună a vâscozităţii cu temperatura; - stabilitate hidrolitică foarte redusă;

+ toxicitate scăzută; - stabilitate la oxidare foarte mică;
+ biodegradabilitate rapidă; - comportare proastă la frig;
+ materii prime regenerabile; - de 2...3 ori mai scumpe ca uleiurile minerale;
+ stabilitate ridicată la forfecare; - predispunere la pierderi.
+ pierderi mici prin evaporare;
+ miscibilitate bună cu uleiurile minerale.
Esterii sintetici
exemplu:
esterii trimetilpropanului (un
alcool sintetic cu acizi graşi
natural). →
+ comportare bună a vâscozităţii cu temperatura; - stabilitate hidrolitică foarte redusă;
+ protecţie bună împotriva coroziunii; - de 4...8 ori mai scumpe ca uleiurile minerale.
+ stabilitate ridicată la oxidare (mai ales pentru
diesteri, poliolesterii sintetici, esterii
complecşi şi esterii aromatici);
+toxicitate redusă;
+ biodegradabilitate rapidă;
+ materii prime regenerabile (dar nu pentru cei
enumeraţi mai sus);
+ stabilitate mare la forfecare;
+ pierderi mici prin evaporare;
+ miscibilitate bună cu uleiurile minerale.
Polietilenglicolii →
+ comportare bună a vâscozităţii cu temperatura; - solubili în apă;

+ stabilitate ridicată la oxidare; - de 8 ori mai scumpe ca uleiurile minerale;
+ biodegradabilitate bună; - imposibilitatea de a utiliza hârtie de filtru;
+ comportare la frecare foarte bună; - mobilitate ridicată în pardoseli;
+ comportare bună anti-uzură şi EP; - deseori probleme de incompatibilitate cu
+ stabilitate ridicată la forfecare. materialele cu care vin în contact.
186
Înainte de inventarea motorului cu ardere internă se foloseau pentru ungere

numai lubrifianţii pe bază de uleiuri vegetale şi animale. Pe durata revoluţiei
industriale aceşti lubrifianţi au fost înlocuiţi cu produse din petrol. Tendinţa este
astăzi inversată spre lubrifianţii din resurse vegetale din cauza unei îngrijorări
crescânde a populaţiei, a politicienilor şi economiştilor pentru protejarea mediului.
În multe domenii sensibile la poluare cum ar fi industria forestieră, agricultură s-au
înlocuit produsele pe bază de petrol cu cele acceptabile din punct de vedere al
mediului, dar fără luarea în considerare a pachetului specific de proprietăţi ale
„noilor venite” fluide. Consecinţa a fost o serie de probleme în funcţionare care au
diminuat interesul pentru aceşti lubrifianţi, rezultând o scădere a utilizării lor, astfel
încât vânzările anuale a lubrifianţilor şi fluidelor uşor biodegradabili au scăzut. De
exemplu, în Germania aceste fluide reprezintă prin 40.000 t vândute doar 3,4% din
consumul total 118.
O altă problemă, derivată din utilizarea lubrifianţilor pe bază de petrol este
pierderea/scurgerea acestora în mediul înconjurător. Se estimează 118 că
70...75% din pierderile de lubrifianţi poluează mediul, constituind un adevărat
pericol şi pentru generaţiile viitoare pentru că afectează atât solul, cât şi apa şi
aerul. Cele mai blamate domenii de aplicare a lubrifianţilor, cu pierderi
îngrijorătoare sunt: sistemele transportoare cu benzi, ferăstraie de orice tip, căile
ferate.
Uleiurile vegetale sunt atractive pentru că sunt rapid biodegradabile şi îşi
găsesc aplicaţii în tribosisteme cu pierderi tehnologice acceptate de ulei, cum ar fi
ferăstraie şi transmisii cu lanţuri în industria lemnului, în agricultură, în industria
alimentară etc. Acestea au un indice de vâscozitate mare (200), onctuozitate foarte
bună şi protecţie împotriva uzurii, volatilitate scăzută, compatibilitate cu mulţi
aditivi şi uleiuri minerale. Sunt complet biodegradabile, ecotoxicitatea este foarte
redusă şi resursele sunt regenerate anual. Totuşi, uleiurile vegetale convenţionale
(netratate) conţin o mare cantitate de hidrocarburi nesaturate care cresc tendinţa de
oxidare şi limitează utilizarea lor în aplicaţii cu performanţe mai ridicate
(implicând valori mari pentru temperatură, sarcină, viteză). Mai au şi alte
dezavantaje majore: comportarea slabă la temperaturi joase şi o slabă stabilitate
hidrolitică (în contact cu apa).
Pentru aplicaţii de performanţă se recomandă uleiurile sintetice pe bază de
esteri, aceştia fiind din ce în mai mult în atenţia marilor producători şi utilizatori de
lubrifianţi. Această familie de lubrifianţi oferă o gamă largă de clase de vâscozitate,
cerute de diverse aplicaţii şi concurează cu succes la înlocuirea altor lubrifianţi
biodegradabili, cum ar fi uleiurile vegetale şi poliglicolii. Principalii compuşi
chimici ai acestor lubrifianţi sunt: esterii pe bază de acid dicarboxilic, esterii
pentaeritritol saturaţi, esterii trimetilolpropan saturaţi şi nesaturaţi, esterii
neopentrilglicol saturaţi.
Avantajele esterilor sintetici sunt: comportarea superioară a vâscozităţii cu
temperatura, volatilitate redusă, o mare stabilitate la oxidare şi o protecţie ridicată
la uzare. Marele dezavantaj este preţul ridicat. O soluţie de compromis, practicată
187
în Europa pentru reducerea preţului, este amestecarea lor cu uleiuri obţinute prin
cracare sau cu polialfaolefine cu masă moleculară mică.
Poliglicolii au performanţe lubrifiante bune şi o mare biodegradabilitate
dar au o problemă greu de rezolvat: sunt miscibile cu apa şi deci, în sol, vor fi
foarte mobile, ceea ce nu este de dorit.
Şi pachetul de aditivi selectat joacă un rol important în stabilirea nivelului
biodegradabilităţii unui lubrifiant. Acesta va fi ales pentru optimizarea unor
proprietăţi chimice şi tribologice, dar şi pentru comportarea lor toxicologică în
ecosistem. Aditivii pot conţine derivaţi ai fenolilor, amine, acizi ai fosforului,
compuşi organici cu metale şi săruri. Aceste substanţe, dar şi produsele lor,
rezultate pe durata de exploatare a lubrifiantului, pot afecta negativ apa, solul, aerul
şi îi pot conferi lubrifiantului o biodegradabilitate redusă, chiar dacă uleiul de bază
are această caracteristică la un nivel ridicat.
Următoarele pachete de aditivi, cu biodegradabilitate acceptabilă, sunt
disponibile pe piaţă: antioxidanţi ca amestecuri de componenţi amino şi fenolici,
depresanţi pentru punctul de curgere (adăugaţi în uleiuri vegetale), agenţi de
îngroşare etc. Există pachete de aditivi cu biodegradabilitate de 95% dar aceştia au
un domeniu foarte îngust de aplicabilitate.
Instituţii naţionale, organizaţii de standardizare au propus o abundenţă de
metode, specificaţii de produs, dar este greu de găsit o posibilitate de unificare a
acestora mai ales că au o dinamică surprinzător de accelerată. Nu există standarde
sau norme unanim acceptate şi cuantificarea biodegradabilităţii este încă o
problemă nerezolvată.
Solubilitatea mare şi polaritatea lubrifianţilor biodegradabili sunt
dezavantaje majore, ridicând probleme de compatibilitate cu materialele de
etanşare (polimeri şi elastomeri, în general).
Solubilitatea mare în apă şi proprietăţi higroscopice dau naştere la
descompuneri hidrolitice nedorite ale esterilor, aciditate, probleme de coroziune a
aliajelor pe bază de plumb, cupru şi zinc.
Introducerea unui lubrifiant biodegradabil poate necesita modificări ale
soluţiilor constructive, schimbarea materialelor pentru anumite piese (în special a
celor din aliaje cu potenţial electrochimic mare, din polimeri sau elastomeri).
Schimbarea unui ulei mineral cu unul biodegradabil implică îmbunătăţirea
serviciilor de mentenanţă, monitorizarea calităţii lubrifiantului şi a unor elemente
sensibile la acţiunea fluidului. Astfel, se pot determina intervalele optime de
schimbare a uleiului. Modificarea proceselor tehnologice, funcţionarea în
suprasarcină, condiţii de lucru diferite pot determina ca intervalul estimat de
schimbare a uleiului să difere mult. Se recomandă monitorizarea calităţii uleiului.
Printre factorii care afectează biodegradabilitatea sunt: modificarea
vâscozităţii lubrifiantului, procese de hidroliză, reactivitatea cu materialele de
etanşare, pierderea capacităţii de protejare la uzare, formarea depozitelor dure,
toate caracterizând aplicaţii de performanţe ridicate (temperaturi şi sarcini mari).
188
Specialiştii au elaborat aşa numitele “limite de atenţionare”, care odată

depăşite recomandă, nu impun, schimbarea uleiului şi a unor elemente relativ
ieftine în tribosistem (etanşări, distanţiere etc.).
Depăşirea acestor limite nu presupune avarierea sau căderea catastrofală a
instalaţiei, ci doar reducerea fiabilităţii sistemului. În tabelul 4.17 sunt date limitele
de “atenţionare” pentru monitorizarea fluidelor hidraulice biodegradabile.
“Limitele de atenţionare” pentru monitorizarea fluidelor hidraulice

biodegradabile 238. Tabelul 4.17
Proprietatea Limite Unităţi de măsură
Modificarea vâscozităţii cinematice ±20 %
Numărul de neutralizare  1,5 mgKOH/g
Impurităţi mecanice  0 ,05 % (masic)
Conţinut de apă  0 ,1 % (masic)
Valoarea pH-ului pentru extractul solubil 4 -
Atunci când se specifică biodegradabilitatea, aceasta se referă atât la uleiul

de bază cât şi la pachetul de aditivi incluşi. Pentru aditivi, ca să primească
calificativul de biodegradabil, trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: clasa de
periclitare a apei să fie maxim 1, să nu conţină clor şi nitraţi, să nu conţină metale
(exclusiv calciu), biodegradabilitatea să fie mai mare de 20% după metoda OECD
302B), dacă nu este biodegradabil, să aibă toxicitate redusă (maxim WGK1).
4.9. CLASIFICAREA ULEIURILOR ŞI UNSORILOR.
4.9.1. Clasificarea uleiurilor.

Luând în considerare criteriul domeniului de aplicare, există:
- uleiuri lubrifiante pentru maşini;
- uleiuri pentru turbine;
- uleiuri pentru motoare;
- uleiuri pentru transmisii (sau angrenaje);
- uleiuri pentru compresoare;
- uleiuri hidraulice;
- uleiuri pentru prelucrarea metalelor;
- uleiuri pentru tratament termic;
- uleiuri pentru domeniul textil;
- uleiuri pentru mecanică fină etc.
Fiecare companie mare producătoare de lubrifianţi are propriul sistem de
ierarhizare şi simbolizare a produselor. Iată câteva instituţii şi organizaţii care şi-au
impus sistemul de clasificare a uleiurilor:
ISO (International Organisation for Standardisation),
SAE (Society of Automotive Engineers),
189
API (American Petrolium Institute),

MIL (US Military Specification),
IP (Institute of Petrolium, Marea Britanie),
ASTM (American Society for Testing and Materials).
În România nu există o modalitate unitară de simbolizare a lubrifianţilor,
fiind acceptate în special primele două şi ultima, funcţie şi de destinaţia uleiului.
Clasificarea uleiurilor de motor se face în funcţie de două calităţi
fundamentale ale lor:
1) Funcţie de vâscozitate – clasificarea SAE. Aceasta este o clasificare
strict teoretică, care nu se referă la performanţele uleiului în motor.
Uleiurile SAE se împart în două grupe:
- uleiuri monograd: vâscozitatea dinamică variază cu temperatura după
gradul SAE indicat,
- uleiuri multigrad: vâscozitatea dinamică este mai puţin sensibilă la
variaţia temperaturii (sunt uleiuri minerale aditivate cu amelioratori ai indicelui de
vâscozitate sau uleiuri sintetice) şi deci, la cele două temperaturi de referinţă
corespund grade SAE diferite. Iată un exemplu de simbolizare a unui ulei
multigrad: SAE 5W/30. Uleiul are gradul SAE 5 la temperatura de referinţă pentru
iarnă (W provine de la englezescul winter – iarnă), iar la temperatura de referinţă a
anotimpului călduros uleiul se comportă ca având gradul 30. Evident, uleiurile
multigrad sunt mai scumpe.
Tabele 4.18 şi 4.19 prezintă clasificarea SAE, care se referă în mod
deosebit la uleiurile de motoare şi pentru transmisii auto.
Clasificarea uleiurilor de motoare, conform SAE. Tabelul 4.18

Vâscozitatea cinematică la 100C, Vâscozitatea dinamică
Gradul cSt la temperatura minimă
SAE minim maxim de funcţionare, Pa.s
0W 3,8 - 3,25 la -30C
5W 3,8 - 3,5 la -25C
10W 4,1 - 3,5 la -20C
15W 5,6 - 3,5 la -15C
20W 5,6 - 4,5 la -10C
25W 9,3 - 6,0 la -5C
20 5,6 9,3 -
30 9,3 12,5 -
40 12,5 16,3 -
50 16,3 21,9 -
60 21,9 26,1 -
190
Clasificarea uleiurilor de transmisii, conform SAE. Tabelul 4.19

Vâscozitatea cinematică la 100C, Temperatura maximă la care
Gradul cSt vâscozitatea dinamică este 1500
SAE minim maxim Pa.s, C
70W 4,1 - -55
75W 4,1 - -40
80W 7,0 - -26
85W 11,0 - -12
90 13,5  24,0 -
140 24,0  41,0 -
250 41,0 - -
Avantajele uleiurilor multigrad sunt:

o se pot utiliza tot timpul anului, indiferent de anotimp;
o asigură pornirea uşoară a motorului la temperaturi scăzute;
o au vâscozitate suficientă la temperaturi ridicate;
o creşte durata dintre schimburile de ulei;
o se reduce uzura pieselor motorului;
o economie de combustibil.
În fig. 4.27 se prezintă o privire generală asupra vâscozităţilor uzuale în
funcţie de temperatura de exploatare. În acelaşi timp această figură evidenţiază clar
diferenţa dintre uleiurile de motor monograd şi cele multigrad.
Fig. 4.27 – Clasele de vâscozitate SAE pentru uleiuri de motor, în diferite domenii
de temperatură.
191
Cu ajutorul fig. 4.28 se poate selecta uleiul adecvat conform unei clasificări
ISO sau SAE pentru orice vâscozitate cinematică precizată la una din cele două
temperaturi (40°C şi respectiv 100°C).
Fig. 4.28 – Vâscozitatea cinematică a uleiurilor din clasele de vâscozitate ISO sau
SAE (scara din stânga pentru 40oC, cea din dreapta pentru 1000C).
2) Funcţie de nivelul de performanţă a uleiului în motor. Există trei

clasificări:
a) Clasificarea API (Institutul American de Petrol). Are la bază normele
americane de performanţă. Astfel:
- pentru motoare pe benzină (S – motoare cu aprindere prin scânteie):
SA, SB – motoare model 1930 – 1964,
SC - motoare model 1964 – 1968,
SD - motoare model 1968 – 1972,
SE - motoare model 1972 – 1980,
SF - motoare model 1980 – 1988,
SG - motoare model 1989 – 1992;
SH - motoare model 1992 – 1995,
192
SJ - motoare model după 1995,

SL - motoare model după 2001,
SM - motoare model după 30 noiembrie 2004.
Observaţie: s-a omis SI pentru a nu exista confuzii cu notaţia Sistemului
Internaţional de unităţi de măsură.
Un ulei cu nivel de performanţă superior, poate fi utilizat şi pentru
motoarele care au recomandarea de nivel inferior; de exemplu, un ulei SH poate fi
utilizat şi pentru SG, SF, SE, SD.
- pentru motoare Diesel (C – motoare cu aprindere prin compresie):
CC - motoare model după 1961;
CD - motoare model după 1980;
CE - motoare model 1983 – 1990;
CF-4 – motoare model 1990 – 1994;
CG-4 - motoare model după 1994 şi utilizare de combustibil cu
max. 0,05% sulf;
CH-4 - motoare model după 1998;
CI-4 - motoare model după 2002.
Pentru uleiurile universale, recomandate atât pentru motoare Diesel, cât şi
pentru cele pe benzină, se utilizează ambele notaţii, de exemplu: SF/CD; SG/CE ;
SH/CF.
b) Clasificarea CCMC (Comitetul Constructorilor de Automobile din
Piaţa Comună). Are la bază normele de performanţă europene. Astfel, se
recomandă:
- pentru motoare pe benzină (G – de la gazoline):
G4 - motoare model după 1989;
G5 - motoare model după 1992.
- pentru motoare Diesel:
PD – motoare Diesel pentru autoturisme:
PD1 - motoare model 1984 – 1989;
PD2 - motoare model după 1989.
- pentru motoare Diesel cu aspiraţie naturală şi turbo, funcţionând în
condiţii severe:
D4 - motoare model după 1985;
D5 - motoare model după 1990.
c) Clasificarea ACEA (Asociaţia Constructorilor Europeni de
Automobile). Are la bază normele europene care, începând cu 01.01.1996, vor
înlocui trepătat CCMC.
Notaţia nivelului de performanţă ACEA cuprinde clasa (A, B sau E),
categoria (1, 2 sau 3) şi anul editării condiţiilor nivelului de performanţă.
- pentru motoare pe benzină, (A):
ACEA A1-96; A2 – 96; A3 – 96.
ACEA A1-98; A2 – 96; A3 – 98.
- pentru motoare Diesel Light-Duty (puţin solicitate), (B):
193
ACEA B1-96; B2-96; B3-96.

ACEA B1-98; B2-98; B3-98; B4-98.
- pentru motoare Diesel Heavy-Duty (suprasolicitate), (E):
ACEA E1-96; E2-96; E3-96.
ACEA E1-96; E2-96; E3-98; E4-98.
Pe piaţa românească este cunoscută notaţia conform SR 871-2001 Uleiuri
minerale. Clasificare şi notare: SUPER 1, SUPER 2, SUPER 3, SUPER 4, SUPER
5. Cu cât valoarea cifrei este mai mare, cu atât nivelul de performanţă este mai
ridicat, dar după 2007 se va impune clasificarea ACEA.
Informativ, corespondenţa dintre nivelurile de performanţă conform
prezentului standard şi nivelurile de performanţă definite de specificaţiile API sunt:
SUPER 1 – API SD/CD; SUPER 4 – API SG/CE;
SUPER 2 – API SE/CC; SUPER 5 – API SH/CF;
SUPER 3 – API SF/CD;
Tabelul 4.20 prezintă clasele de lubrifianţi conform clasificării API.
Clasificarea API pentru uleiuri de transmisii [118]. Tabelul 4.20

Clasa API Recomandări, caracteristici
GL-1 Fără aplicaţii EP;
GL-2 Aplicaţii EP medii;
GL-3 Aditivi EP în concentraţie medie;
GL-4 Nivel mediu de aditivi; recomandate pentru transmisii manuale şi
diferenţiale hipoide cu sarcini uşoare;
GL-5 Aditivi EP în concentraţie mare; recomandate pentru angrenaje
hipoide;
GL-6 Concentraţie foarte mare de aditivi EP; recomandate pentru diferenţiale
hipoide greu solicitate, de la camioane.
Clasificarea ISO (SR ISO 3448-1998, Lubrifianţi lichizi industriali.

Clasificare ISO după vâscozitate), care este una din cele mai acceptate pe plan
mondial, cuprinde 18 clase, dând numai informaţii despre vâscozitatea cinematică
la temperatura de referinţă de 40C (vezi fig. 6.20). Cataloagele de lubrifianţi
conţin diagrame ale vâscozităţii funcţie de temperatură, pentru diferite densităţi
tipice ale uleiurilor.
4.9.2. Clasificarea unsorilor.

Se poate face după compoziţie şi după destinaţie. După domeniul de
aplicare există unsori pentru rulmenţi, de uz general, multifunţionale, pentru
temperaturi joase, pentru tribosisteme deschise, cu rezistenţă la apă sau la anumiţi
solvenţi organici, pentru etanşare şi pentru protecţia suprafeţelor. Selectarea unei
anumite mărci de unsoare necesită cunoaşterea tribosistemului în care va fi
introdusă, a condiţiilor de funcţionare, informaţii asupra produselor care pot face
194
faţă condiţiilor de exploatare dar şi o documentare asupra proprietăţilor şi testelor

la care au dat rezultate bune.
Mulţi producători de motoare, transmisii, rulmenţi sau lagăre de alunecare
recomandă anumite unsori, pe care le-au utilizat la testarea produselor lor. Nu
trebuie ignorată o asemenea experienţă, mai ales că includ informaţii şi
recomandări referitoare la cantităţile necesare, intervalul de completare a unsorii.
Atenţie la simbolizarea unsorilor. Unele simboluri sunt confirmate de standardele
în vigoare dar, de cele mai multe ori producătorul îşi impune propriul sistem de
notare a unsorilor [366, 411, 413, 414]. Deşi în literatura de specialitate sunt date
echivalenţe ale unor unsori, se recomandă ca mărcile diferite de unsori să nu se
amestece, iar înainte de schimbarea mărcii de unsoare, tribosistemul, dar şi
instalaţia de ungere, se golesc complet şi se spală.
Cea mai larg cunoscută clasificare a unsorilor se bazează pe consistenţa lor
şi a fost stabilită de National Lubricating Grease Institut (NLGI – Institutul
Naţional pentru Unsori Lubrifiante); unsorile se clasifică în 9 categorii, funcţie de
adâncimea de penetrare, de la cea mai moale la cea mai tare (tabelul 4.21).
Clasificarea NLGI a unsorilor. Tabelul 4.21

Gradul de consistenţă Consistenţa Penetraţia la 25 0C, în zecimi de
după NLGI mm (x 10-1 mm)
000 Fluidă 445…475
00 Semifluidă 400…430
0 Foarte moale 355…385
1 Moale 310 – 340
2 Semimoale 265…295
3 Medie 220…250
4 Semitare 175…205
5 Tare 130…160
6 Foarte tare 85…115
7 Extrem de tare Sub 85
Funcţie de aplicaţie se alege un anumit grad consistenţă al unsorii. De

exemplu, unsorile moi, simbolizate cu 000, 00, 0 şi 1 sunt utilizate în aplicaţii în
care se cere frecare redusă, de exemplu, în angrenaje închise lente, mici şi care au
tendinţa să piardă uleiul. La angrenajele deschise unsoarea trebuie reţinută pe
suprafaţa dinţilor şi sunt folosiţi aditivi “lipicioşi” sau aderenţi şi în reţeta unsorii
intră de exemplu bitumul pentru a-i îmbunătăţi aderenţa. În funcţie de condiţiile de
funcţionare cum ar fi viteza, sarcina şi mărimea angrenajului, sunt folosite unsorile
cu consistenţa 0, 1 sau 2. La rulmenţi sunt folosite de obicei unsorile 1, 2, 3, 4. Cel
mai mult se aplică cea cu consistenţa 2.
Unsori mai tari sunt folosite în lagărele mari şi în aplicaţii cu care sunt
probleme asociate cu etanşarea şi vibraţiile. Ele sunt folosite şi pentru aplicaţii cu
viteze mari. Pentru lagăre radiale lente (1…2 m/s) se folosesc unsorile 1 şi 2. În
practica generală, cele mai utilizate sunt unsorile multifuncţionale care sunt cu
195
gradul de consistenţă 2 după clasificarea NLGI şi care au ca agenţi de îngroşare

săpunurile de litiu sau aluminiu.
Alegerea unei unsori pentru o anumită aplicaţie depinde în principal de
temperatura la care se estimează că va funcţiona unsoarea. Pentru aplicaţii la
temperaturi joase, factorul important este limita de temperatură joasă a unsorii, care
se determină prin vâscozitate sau punct de curgere a uleiului de bază. Exemple de
limite pentru temperaturi joase sunt date în tabelul 4.22.
Limite pentru temperaturi joase pentru selectarea unsorilor. Tabelul 4.22

Uleiul de bază Agentul de îngroşare Temperatura minimă,
°C
Ulei mineral Săpun de calciu -20
Ulei mineral Săpun de sodiu 0
Ulei mineral Săpun de litiu -40
Ulei mineral Bentonită -30
Diester Săpun de litiu -75
Diester Bentonită -55
Silicon Săpun de litiu -55
Silicon ! -75
Silicon Silică -50
Proprietăţi tipice ale unsorilor 313. Tabelul 4.23

Punct Stabili- Anti- Rezis- Stabili- Durata Anti- Zgomot
Agent de de tatea uzură tenţa tatea de func- fretting în Preţul
îngroşare curgere meca- la apă termică ţionare funcţionare relativ
(°C) nică
săpun de Na 185 M M S...M S M S foarte 1
silenţios
săpun mixt 185 B M M M...B S...M foarte 1,4
Li/Ca silenţios
complex de 250 B...E M B B X zgomotos 1,8
Li
săpun 240 S...M B...E M M M zgomotos 1,5
complex Ca
săpun 250 B X M M X zgomotos 1,6
complex de
Al
argilă >300 M...B X...M M...B M X...M zgomotos 1,5
amestec >300 B...E M B...E B B S...M S 1,9
săpun/
argilă
poliuree 270 E E B...E E E M S 2,5
(di-uree)
poliuree 260 S...M E B...M B E B silenţios 2
(tetra-uree)
Notă. Calificativele relative ale proprietăţilor unsorilor au următoarea semnificaţie:
M – mediu, S – satisfăcător, E – excelent, B – bun, X - slabă.
196
Temperatura maximă de lucru pentru o unsoare este limitată de punctul de

picurare şi de stabilitatea termică şi la oxidarea a uleiului de bază şi altor
componente ale unsorii. Proprietăţi tipice şi valori pentru punctul de picurare sunt
date în tabelul 4.23 313.
Este interesant de observat că la temperaturi peste punctul de picurare o
unsoare poate încă asigura o lubrifiere eficientă, dar care nu va mai fi o unsoare
deoarece şi-a schimbat faza şi a devenit un lichid.
Factorii de mediu trebuie luaţi în considerare în selectarea unei unsori.
Industrii ca cea minieră, farmaceutică, alimentară, textilă, aerospaţială şi altele au
medii specifice unde se cer anumite unsori. În unele aplicaţii, din cauza naturii lor
semi-solide, unsorile sunt esenţiale. De exemplu, în medii murdare cum ar fi
mineritul, unsorile sunt ideale deoarece reduc riscul de incendiu şi au proprietăţi
bune de etanşare. În industria farmaceutică şi alimentară, sunt aplicate pe larg
deoarece etanşează împotriva prafului şi previn scurgerile care astfel ar contamina
produsul. Tipul de agent de îngroşare şi uleiul de bază care pot fi folosite în reţetele
unsorii, sunt restricţionate şi controlate în aceste industrii, astfel încât orice
contaminare accidentală să nu prezinte un risc pentru sănătate.
În aplicaţii aerospaţiale, unsorile de aviaţie trebuie să funcţioneze la tempe-
raturi întâlnite la altitudini mari (pentru avioane militare) care pot fi între
-75C…+200C. În aceste aplicaţii se folosesc lubrifianţi sintetici. În spaţiul
cosmic sau în atmosfere rarefiate, unsorile trebuie să aibă solubilitate extrem de
mică pentru a face faţă vidului. Pierderile prin evaporare sunt controlate de sisteme
de etanşare special proiectate.
197
CAPITOLUL 5
ADITIVI PENTRU LUBRIFIANŢI

Condiţiile funcţionale deosebite pe care le ridică maşinile moderne şi
totodată cerinţele de durabilitate şi fiabilitate au necesitat găsirea de soluţii pentru
îmbunătăţirea calităţii ungerii, în diferite condiţii de temperatură, presiune, viteză,
mediu etc. Introducerea în uleiuri şi unsori a unor substanţe chimice, denumite în
general aditivi (adaosuri), a constituit un adevărat progres în lubrifiere, care s-a
accentuat îndeosebi în ultimele trei decenii, prin modificarea pe mai multe direcţii,
a proprietăţilor lubrifianţilor. Astfel, au fost obţinute rezultate spectaculoase în
diminuarea uzurii şi reducerea frecării, în funcţionarea la temperaturi scăzute, în
combaterea coroziunii, ruginii, spumării, şi a depunerilor, în nivelul de
biodegradabilitate a lubrifianţilor etc.
Aditivii sunt substanţe organice sau anorganice, care, adăugate în cantităţi
mici în lubrifiant, îi ameliorează unele proprietăţi dar pot crea şi proprietăţi noi, pe
care uleiul neaditivat nu le avea.
Aditivii aleşi cu grijă sunt extrem de eficienţi în îmbunătăţirea
performanţei unui lubrifiant. Poate din acest motiv, majoritatea furnizorilor de
aditivi păstrează secretul asupra detaliilor produselor lor. Secretomania care
înconjoară aditivii arată că utilizarea lor este mai degrabă o artă decât un proces pur
ştiinţific sau tehnic.
În general, un aditiv are o tendinţă principală de modificare a lubrifiantului,
dar din cauza cerinţelor din ce în ce mai mari privind performanţele tribosisteme-
lor, un lubrifiant destinat unei aplicaţii specifice conţine un set sau un “pachet” de
aditivi, care direcţionează atât proprietăţile fizice, chimice, cât şi caracteristicile
funcţionale. Producătorul lubrifiantului aditivat trebuie să aibă în vedere
compatibilitatea pachetului de aditivi cu suprafeţele triboelementelor, cu uleiul de
bază, dar şi compatibilitatea aditivilor între ei. Aceştia, şi în special cei care conţin
radicali liberi sau molecule polare, pot reacţiona cu corpurile solide, cu uleiul de
bază dar şi între ei, apărând efecte combinate şi intensificate, sinergetice. Atunci
când sunt amestecaţi, unii aditivi pot avea comportări antagoniste, nedorite,
198
rezultatul fiind dezastruos chiar dacă, separat, fiecare aditiv, introdus singur în ulei,
îşi îndeplineşte bine rolul.
Cel mai obişnuit pachet de aditivi, folosit în aditivarea uleiurilor conţine
aditivi anti-uzură şi EP, inhibatori de oxidare, inhibitori de coroziune, detergenţi,
dispersanţi, agenţi de îmbunătăţire ai vâscozităţii, depresanţi pentru punctul de
picurare şi inhibatori de spumă (anti-spumanţi). Uneori se mai adaugă în uleiuri şi
alţi aditivi (pentru schimbarea mirosului etc.).
Lansarea pe piaţă a unui lubrifiant cu un pachet nou de aditivi presupune
testarea acestuia conform normelor ISO sau SAE, precum şi testarea în condiţii
specifice aplicaţiilor reale pentru care este destinat lubrifiantul.
5.2. ROLUL FUNCŢIONAL AL ADITIVILOR.

Alegerea unui aditiv trebuie făcută în strânsă corelaţie cu particularităţile
regimului de frecare, deoarece aceşti aditivi pot avea efecte pozitive într-o situaţie
şi negative în alta.
De aceea, introducerea unui aditiv, ca tip şi procentaj, trebuie să respecte
următoarele cerinţe:
- să nu conducă la intensificarea uzurii (aditivii antigripanţi), în comparaţie
cu uleiul pur; dacă aditivul antigripant nu poate să respecte această condiţie, atunci
se introduce şi un aditiv special, care preîntâmpină uzura intensivă;
- să nu corodeze oţelul sau aliajele moi, la temperatura de funcţionare şi să
nu conducă la ruginirea suprafeţelor de oţel, în condiţiile unei umidităţi ridicate;
pentru evitarea acestui lucru, se introduc componente speciale anticorosive;
- să aibă proprietăţi stabile în funcţionare; să aibă stabilitate termică, în
gama temperaturilor de funcţionare; să nu se descompună şi să nu formeze
depuneri;
- să fie dizolvabili în uleiul de bază şi stabili în soluţia de păstrare; dacă
aditivul dă o soluţie coloidală în ulei, este necesar să fie nedizolvabil în apă, mai
ales atunci când, în condiţii de exploatare poate ajunge în sistemul de ungere;
- să nu distrugă materialele de etanşare (cauciuc, piele etc.);
- aditivii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de frecare şi uzură trebuie să aibă
şi acţiune antispumantă şi antioxidantă;
- aditivii necesari condiţiilor severe de frecare trebuie să aibă proprietăţi
bune, atât la viteze şi sarcini mici, cât şi la viteze şi sarcini mari, de exemplu,
pentru regimul de ungere a angrenajelor hipoide.
5.3. CLASIFICAREA ADITIVILOR.

Clasificarea aditivilor se poate face după mai multe criterii. După
funcţionalitatea acestora, aditivii se pot clasifica în [118, 132, 171, 235, 257, 268,
276, 313]:
- aditivi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de frecare şi uzură:
a) aditivi de adsorbţie sau limită;
199
Cap. 5. Aditivi pentru lubrifianţi
b) aditivi anti-uzură (pentru limitarea uzurii progresive la sarcini

medii şi ridicate);
c) aditivi de extremă presiune (EP) (cu acţiune antigripantă);
- aditivi anti-oxidanţi;
- aditivi pentru controlul coroziunii;
- aditivi detergenţi-dispersanţi pentru controlul contaminării lubrifiantului;
- aditivi pentru mărirea vâscozităţii şi îmbunătăţirea indicelui de vâscozitate;
- aditivi depresanţi;
- aditivi antispumanţi.
Se remarcă faptul că anumiţi aditivi au calităţi multiple, fiind, deci, poli-
funcţionali (antiuzare, detergenţi, anticongelanţi, antioxidanţi etc.).
Pentru a răspunde diferitelor necesităţi, lubrifianţii moderni sunt aditivaţi
cu mai mulţi aditivi, cu acţiuni diferite; se utilizează şi pachete de aditivi, cu
precizarea că efectul amestecului de aditivi asupra procesului de frecare-uzare
poate fi diferit de suma efectelor fiecărui aditiv în parte.
Tabelul 5.1 prezintă succint aditivii, câteva exemple din fiecare categorie şi
mecanismul prin care ameliorează sau modifică o anumită proprietate.
Alegerea pachetului de aditivi depinde de aplicaţie (sarcină, viteză, tempe-
ratură, interval de schimbare a lubrifiantului, materialele şi calitatea suprafeţelor
triboelementelor), dar şi de compoziţia chimică a fluidului de bază, care poate fi
ulei mineral, ulei sintetic sau ulei vegetal.
În continuare sunt prezentaţi aditivii care sunt cel mai des utilizaţi în
lubrifianţi.
5.3.1. Aditivii pentru îmbunătăţirea uzurii şi frecării.

Aditivii care îmbunătăţesc proprietăţile de frecare şi uzură sunt cei mai
importanţi aditivi utilizaţi în aditivarea lubrifianţilor. Aceşti aditivi pot fi clasificaţi
în următoarele grupe:
- aditivi de adsorbţie sau limită;
- aditivi anti-uzură;
- aditivi de extremă presiune
Aditivii de adsorbţie sau limită (Onctuoşi) (OT).

Aditivii de adsorbţie sau limită controlează lubrifierea bazată pe adsorbţie
şi sunt cunoscuţi în literatură ca “modificatori de frecare” sau aditivi de
onctuozitate. Deseori sunt utilizaţi şi pentru prevenirea fenomenelor stick-slip.
Majoritatea acestor aditivi sunt acizi graşi şi/sau esterii sau aminele aceloraşi acizi
graşi. Ei au de obicei un grup polar (- OH) la un capăt al moleculei şi reacţionează
cu suprafeţele de contact prin mecanismul de adsorbţie. Filmele de pe suprafaţă,
generate prin acest mecanism, sunt eficiente numai la temperaturi relativ joase şi
sarcini mici.
200
201
202
Moleculele se ataşează pe suprafeţe prin grupul polar pentru a forma un

„covor” de molecule (fig. 5.1), care reduce frecarea şi uzura.
Caracteristica importantă a acestor aditivii este un lanţ molecular
neramificat de atomi de carbon cu lungime suficient de mare pentru a asigura o
peliculă stabilă şi durabilă. Asemenea aditivi sunt rareori descrişi în detaliu în
literatură, deşi cei mai frecvent utilizaţi sunt derivatele acizilor graşi sulfuraţi,
acizilor fosforici sau N-acilate-sarcosinele [171].
Fig. 5.1 – Mecanismul lubrifierii prin adsorbţie cu aditivi limită.
Derivaţii acidului stearic, cum ar fi metil- şi etil-stearaţii (stearaţii de metil

şi de etil) se folosesc şi ei. Aditivii de adsorbţie sau limită sunt foarte sensibili la
efectele temperaturii. Ei îşi pierd eficacitatea la temperaturi între 80…150C,
funcţie tipul de aditivului. Odată cu creşterea temperaturii se introduce în suprafaţă
suficientă energie pentru ca aditivul să se desoarbă. Temperatura critică la care
aditivul devine ineficient poate fi modificată prin schimbarea concentraţiei
aditivului, adică o concentraţie mai mare dă o temperatură critică mai mare, dar
creşte şi costul lubrifiantului.
Aditivii anti-uzură (AU).
Pentru a proteja suprafeţele în contact la temperaturi mai mari peste
intervalul de eficacitate al agenţilor de adsorbţie sau limită, se utilizează aditivi
anti-uzură. Există câteva tipuri de aditivi anti-uzură care sunt curent întâlnite în
reţetele actuale pentru uleiuri. De exemplu, în uleiurile de motor, cel mai frecvent
utilizat aditiv anti-uzură este dialchilditiofosfatul de zinc (DDPZn), iar în uleiurile
pentru turbine, tricresilfosfatul sau alţi esteri fosfaţi. Aditivii fosforoşi sunt folosiţi
când protecţia anti-uzură se cere la sarcini relativ mici.
Aceşti aditivi reacţionează cu suprafeţele printr-un mecanism de
chemisorbţie, şi stratul superficial protector produs este mult mai durabil decât cel
generat prin adsorbţie sau agenţi limită.
203
Exemple obişnuite pentru aceşti aditivi sunt dialchilditiofosfatul de zinc,

tricresifosfatul, dilauril fosfatul, dietilfosfatul, dimetilfosfatul, tributilfosfatul şi
triparacresilfosfatul. Aceşti aditivii sunt utilizaţi în concentraţii de 1…3% .
Dialchilditiofosfatul de zinc (DDPZn) este un aditiv foarte important,
folosit în mod obişnuit în reţetele pentru ulei de motor. Iniţial a fost produs ca un
anti-oxidant şi detergent, dar mai târziu s-a constatat că acest compus acţionează şi
ca aditiv anti-uzură şi ca aditiv de extremă
presiune. Termenul „anti-uzură” se referă, de
obicei, la reducerea uzurii la sarcini moderate şi
la temperaturi tot moderate, în timp ce termenul
„extremă-presiune” (EP) este rezervat pentru
sarcini mari şi temperaturi ridicate. Deşi unii
autori recunosc acest aditiv ca un aditiv EP
moderat, el este în general clasificat în literatură
ca aditiv anti-uzură. Structura chimică a ZnDDP
este arătată în figura 5.2. Fig. 5.2 – Structura chimică a
Prin alterarea grupărilor laterale se pot dialchilditiofosfatului de zinc.
obţine o serie de compuşi înrudiţi, un exemplu
fiind difenilditiofosfatul de zinc. Totuşi, aceşti compuşi noi nu sunt atât de eficienţi
ca DDPZn în reducerea frecării şi uzurii. Prezenţa zincului în DDPZn joacă un rol
important. Înlocuirea zincului cu aproape orice metal duce la creşterea uzurii. De
exemplu, s-a constat că viteza de uzură creşte pentru diferite metale în următoare
ordine: cadmiu, zinc, nichel, fier, argint, plumb, staniu, stibiu şi bismut. Cadmiul
dă cea mai redusă viteză de uzură, dar este mult prea toxic pentru aplicaţii practice.
Interesant că nu a fost oferită încă o explicaţie clară pentru rolul metalelor în
procesul de lubrifiere al DDPZn.
Ca mulţi alţi aditivi pentru lubrifianţi, DDPZn nu este, de obicei, disponibil
în forma pură ci conţine multe impurităţi care afectează performanţele de ungere în
diferite situaţii. Filmele superficiale protectoare care se formează ca rezultat al
acţiunii DDPZn, se comportă ca un lubrifiant, reducând uzura şi frecarea între două
suprafeţe care interacţionează. Mecanismul de lubrifiere a DDPZn este destul de
complex deoarece aditivul are trei elemente active de interacţiune, adică zincul,
fosforul şi sulful. Apa şi oxigenul sunt şi ele elemente active, şi prezenţa lor face să
crească complexitatea mecanismului de ungere. Toate aceste elemente şi compuşi
sunt implicaţi în formarea peliculelor superficiale produse, în sensul că ele
formează o matrice de polifosfat de zinc cu incluziuni de oxid de fier şi sulfură de
fier. Grosimea acestor pelicule este de ordinul a 10 nm. S-a sugerat că peliculele s-
ar putea forma prin descompunerea spontană a aditivului pe suprafeţele uzate
deoarece o mică cantitate de fier a fost găsită în peliculă. Chiar şi grosimea
eficientă a peliculei în anumite condiţii de lucru este o problemă controversată.
Într-un experiment măsurînd rezistenţa electrică a contactului dintre suprafeţele în
alunecare, lubrifiate cu DDPZn s-a găsit că grosimea peliculei era mai mare decât
era de aşteptat (cca. 100 nm).
204
Trebuie avut grijă cu utilizarea DDPZn. Acest aditiv este mai potrivit
pentru sarcini moderate şi iniţial a fost aplicat la sistemul de ungere a supapelor
unui motor cu ardere internă, dând o reducere semnificativă a uzurii şi a frecării.
Pentru aplicaţii implicând sarcini mari, DDPZn poate duce la creşterea uzurii
comparativ cu cea produsă de uleiul de bază (fig. 5.3). S-a constatat de asemenea,
că temperatura poate amplifica aceste efecte 313.
Fig. 5.3 - Influenţa sarcinii şi temperaturii asupra eficienţei DDPZn, luând în

considerare viteza de uzură 313.
Tricresilfosfatul (TCP) este folosit ca aditiv anti-uzură din anii ’50. Ca şi

DDPZn, el funcţionează prin chemisorbţie pe suprafeţele de lucru. Este foarte
eficient în reducerea frecării şi uzurii până la aproape 200C. Peste această
temperatură există suficient aport de energie pe suprafeţe încât peliculele
chemisorbite să se desoarbă şi se crede că compusul va forma pelicule de fosfat
mai puţin eficiente, mai slab ancorate şi mai groase, cu capacitate portantă limitată.
Alţi aditivi anti-uzură cum ar fi: dilauril fosfat, dibutilfosfatul, dietilfos-
fat, tributilfosfat şi triparacresilfosfat, sunt şi ei folosiţi în reţetele de lubrifianţi.
Ei funcţionează în acelaşi mod cu DDPZn şi TCP prin producerea peliculelor
superficiale chemisorbite. Unii din aceşti aditivi, cum ar fi dietilfosfatul, se pot
comporta chiar ca un aditiv EP moderat, acest lucru fiind discutat în subcapitolul
următor.
Aditivii de extremă presiune (antigripanţi)(EP).
Aceştia sunt compuşi chimici cu compoziţie asemănătoare aditivilor de
onctuozitate (de adsorbţie), însă cu o activitate chimică mai intensă. Aceste
substanţe sunt concepute pentru a reacţiona cu suprafeţele metalice în condiţii
205
extreme de sarcină şi viteză, de exemplu, mişcare lentă la angrenaje greu solicitate.

În aceste condiţii temperaturile de lucru sunt mari şi suprafeţele metalice pot fi
supraîncălzite.
Caracteristicile cerute aditivilor de extremă presiune sunt:
 să fie suficient de polari, pentru a fi uşor de adsorbit pe suprafeţele
metalice;
 să reacţioneze suficient de rapid cu metalul, în punctele ameninţate de
gripare;
 să prezinte rezistenţă la forfecare scăzută, pentru a nu se mări pe această
cale coeficientul de frecare.
În general, aditivii de EP acţionează după descompunerea şi fixarea lor
termică; la temperaturi joase acţionează numai prin polaritate. Deci, este
recomandat ca aditivii de extremă presiune care devin activi numai peste o anumită
temperatură, să fie folosiţi concomitent cu aditivii de onctuozitate‚ care au
eficacitate şi la temperaturi mai scăzute.
Aditivii EP conţin, de obicei, cel puţin un nemetal agresiv, cum ar fi sulful,
stibiul, iodul sau clorul. Ei reacţionează cu suprafeţele metalice expuse, creând
pelicule superficiale protectoare, cu rezistenţă mică la forfecare, care reduc frecarea
şi uzura. Reacţia cu suprafeţele metalice este o formă de coroziune uşoară, deci
concentraţia aditivului este critică. Dacă concentraţia aditivului EP este prea mare,
atunci apare coroziunea excesivă. Dacă această concentraţie este prea mică, atunci
suprafeţele pot să nu fie protejate în întregime şi se poate produce deteriorarea
suprafeţelor. Dacă aditivii EP, conţin sulf sau fosfor, pot ecrana oxidarea uleiului,
descompunerea acestor aditivi putând apare chiar la temperaturi moderate. Durata
extinsă de viaţă a uleiului la temperaturi înalte nu este deci obţinută prin adăugarea
de aditivi EP. Aditivii EP nu sunt, în general, toxici, unii fiind chiar otrăvitori, cum
este, de exemplu, naftenatul de plumb.
Aditivii de extremă presiune se pot împărţi în două clase:
- substanţe chimice care accelerează uzura prin reacţia pe care o pot da cu
materialul, în punctele de presiune şi temperatură excesivă, dizolvând astfel
asperităţile şi formând săruri metalice solubile în ulei. În felul acesta se obţine o
rodare a suprafeţelor într-o formă mai blândă, dar într-un ritm mai accelerat. Astfel,
cei mai folosiţi aditivi de acest tip sunt esterii cu funcţii complexe (esterii acidului
fosforic, lecitina, compuşi cu conţinut de sulf, fosfor sau clor).
- produse chimice care evită griparea, la punctele de concentrări excesive
ale sarcinii, prin crearea unor pelicule rezistente, care pot împiedica contactul
metalic. Aceştia sunt, de fapt, lubrifianţi solizi, care se folosesc şi ca aditivi în stare
coloidală (disulfura de molibden, grafitul, iodura de cadmiu, trisulfura de wolfram),
care, în general, satisfac cele două condiţii care li se impun:
 tensiune de forfecare scăzută;
 afinitate puternică faţă de suprafeţele metalice cu care ajung în contact.
Există câteva tipuri diferite de aditivi de extremă presiune, utilizaţi în mod
curent în uleiuri. Cei mai frecvent utilizaţi sunt: sulfura de dibenzil, izobutena
206
fosfosulfurată, triclorcetona şi parafina clorurată, uleiul de balenă sulfoclorurat,

derivatele sulfurate ale acizilor graşi şi uleiul de balenă sulfurat, cetilclorura,
mercaptobenzotiazol, ceara clorurată, naftenaţii de plumb, uleiurile parafinice
clorurate şi disulfura de molibden. Există şi alte tipuri de aditivi EP, cum ar fi
organoclorurile (clorurile organice) bazate pe staniu, dar ele nu sunt prea
„populare” din cauza toxicităţii şi problemelor de stabilitate.
Dibenzildisulfura este un aditiv EP moderat care are sulful poziţionat într-
un lanţ între doi radicali organici (fig. 5.4).
Fig. 5.4 – Structura dibenzildisulfurii.
Exemple ale acestui tip de aditivi sunt: disulfura de butilfenol şi disulfura

de difenil. Tipul specific al radicalului hidrocarburii, de exemplu, difenilul, asigură
un control util al reactivităţii aditivului pentru a minimaliza coroziunea.
Triclorcetona şi parafina clorurată sunt aditivi EP puternici, dar ei sunt
şi foarte corosivi, în special când sunt contaminaţi cu apă. Ei sunt aplicaţi în situaţii
extreme, în lubrifierea severă, de exemplu, la tăierea filetelor.
Uleiurile minerale parafinice şi ceara pot fi clorurate pentru a produce
aditivi EP. Aceştia însă nu prea sunt populari deoarece uleiurile minerale au o
compoziţie destul de variabilă şi, de obicei, prin această metodă rezultă un aditiv
slab calitativ, care pot avea efecte secundare importante şi nedorite, de exemplu,
toxicitate şi corosivitate.
Uleiul de balenă sulfoclorurat este un aditiv EP eficient dar devine
demodat din cauza rarităţii sursei. Se mai foloseşte totuşi la axele camioanelor
grele.
Derivatele sulfurate ale acizilor graşi şi uleiul de balenă sulfurat
asigură o combinaţie pentru extremă presiune şi lubrifiere cu adsorbţie.
Sulfurizarea acizilor graşi şi a uleiului de balenă (care este tot o substanţă grasă)
produce o gamă complexă de produse, aşa încât numele produselor individuale nu
sunt de obicei date. Un exemplu timpuriu este naftenatul sulfurizat de plumb care
este otrăvitor şi mai mult din acest motiv devine inutilizabil. Aceşti aditivi pot fi
încă găsiţi în uleiurile pentru angrenaje şi fluide de prelucrare prin aşchiere sau alte
prelucrări ale metalelor.
Disulfura de molibden asigură lubrifierea la tensiuni mari de contact. Nu
este corosivă dar este foarte sensibilă la contaminarea cu apă deoarece apa
cauzează descompunerea aditivului.
207
5.3.2. Aditivi anti-oxidanţi (AO).

Oxidarea uleiului.
Inevitabil, uleiurile minerale oxidează pe durata serviciului şi acest lucru
determină creşterea frecării şi uzurii, în final afectând performanţele maşinii.
Principalul efect al oxidării este o creştere graduală a vâscozităţii şi acidităţii
uleiului. Acest efect este demonstrat în fig. 5.5 care arată variaţia vâscozităţii şi
acidităţii unui ulei mineral în funcţie de timpul de oxidare [144].
Fig. 5.5 – Efectele oxidării asupra vâscozităţii şi acidităţii pentru un ulei mineral
(adaptat după 144).
Din fig. 5.5 se poate observa că, dacă oxidarea continuă, după 120 ore de
lucru, apare o creştere rapidă a vâscozităţii, chiar de aproape 8 ori după 150 ore. O
tendinţă similară se poate observa cu aciditatea uleiului, exprimată prin cifra de
aciditate totală. Un ulei puternic oxidat necesită să fie înlocuit deoarece cauzează
pierderi de putere din cauza tracţiunii vâscoase crescute şi a dificultăţilor în pompa-
re prin conductele de alimentare cu lubrifiant. Trebuie menţionat că oxidarea nu
este singura cauză a creşterii vâscozităţii în uleiurile lubrifiante. O altă cauză este
calamina ce apare în special la motoarele Diesel. O aciditate mare a uleiului poate
cauza coroziunea unor componente ale maşinii, cum ar fi etanşările şi lagărele. De
exemplu, pentru motoarele cu ardere internă, pentru aliajele de lagăre se folosesc
plumbul, cuprul şi cadmiul iar acestea sunt predispuse la coroziune. Din fig. 5.5 se
constată clar că peste cifra de aciditate totală în jurul valorii 3, uleiul trebuie
schimbat. Perioada de timp anterioară oricărei modificări drastice în proprietăţile
lubrifiante ale unui ulei reprezintă durata de lucru şi este menţionată şi ca perioadă
de inducţie.
208
Mecanismul general de oxidare a uleiului se presupune că este o reacţie în

lanţ cu radicali liberi. Totuşi identificarea mecanismului prescris este îngreunată de
complexitatea şi variabilitatea compoziţiei uleiului mineral 171. Un posibil
mecanism de reacţie ale etapelor iniţiale ale procesului de oxidare, ar fi:
R – H  R + H (formarea radicalului)
R+O2  R – O – O (formarea peroxidului)
R – O - O + R –H  R – O – O – H + R (propagarea)
în care:
R–H - este o hidrocarbură;
R - radical;
R - radical liber,
H - ion de hidrogen,
R - O - O - radical peroxid,
R – O – O – H - acid organic.
Reacţia iniţială de formare a radicalilor este o disociere activată termic a

moleculelor de hidrocarburi. Peroxizii sunt formaţi în a doua reacţie şi acest proces
reprezintă prima etapă a oxidării, adică o reacţie directă între hidrocarbură şi
oxigenul dizolvat. Propagarea procesului este arătată în a treia reacţie care
ilustrează cum hidrocarburile oxidate pot avea un efect catalitic şi, deci,
accelerează mult procesul de oxidare. Radicalul peroxid R - O -O este foarte
reactiv şi controlează viteza de reacţie. Prin reacţia cu ionul de hidrogen el produce
un acid carboxilic R–O–O–H şi acesta asigură bazele pentru accelerarea oxidării
144. Fiecare etapă consecutivă de oxidare duce la mai multe produse care ele
însele sunt capabile să se oxideze. Oxidarea uleiului poate decurge foarte rapid
peste un anumit punct critic. Procesul de oxidare este, deci, auto-accelerant.
Rezultatul final constă în aceea că hidrocarburile iniţiale sunt convertite într-o serie
de acizi carboxilici, cetone şi alcooli care pot apoi forma componenţi cu masă
moleculară mai mare, prin condensare. Componenţii cu masă moleculară mare
formează nămol şi depozite, care blochează circuitele de ulei şi corodează
suprafeţele.
Vitezele de oxidare pot fi afectate de temperatură, compuşi metalici în
contact cu uleiul, cantitatea de apă şi oxigen din ulei şi de prezenţa radiaţiei
ionizante. În special temperatura are un efect determinant asupra vitezelor de
oxidare, care pot fi chiar triple la o creştere a temperaturii cu numai 10C.
Prezenţa particulelor metalice de uzură în ulei poate accelera oxidarea.
Acest aspect al degradării uleiului este cunoscut de mult timp dar mecanismul real
nu este încă pe deplin înţeles. S-a arătat că oxidarea unei pelicule fine de ulei într-
un vas metalic de testare este influenţată de materialul vasului. În special fierul
accelerează oxidarea uleiului, în timp ce, dacă există mari concentraţii de cupru
dizolvat în ulei, oxidarea este limitată. Cuprul are un efect inhibitor când este
prezent în ulei la concentraţii mai mari de 2000 ppm, dar în concentraţii tipice
209
uleiurilor uzate (adică 100 ppm) nu există un efect de inhibare şi oxidarea este
accelerată. Accelerarea oxidării uleiului de către fier depinde şi de forma
contactului dintre fier şi ulei. Există, de fapt, câteva forme posibile de contact între
un metal şi un ulei. Poate exista contact între ulei şi suprafeţele metalice adiacente,
sau poate exista contact între particulele de uzură, în suspensie, şi metalul dizolvat.
Fiecare dintre aceste contacte influenţează oxidarea uleiului într-un anumit fel.
Unele au fost deja investigate dar altele, nu. De exemplu, fierul dizolvat în ulei are
un efect mult mai puternic în favoarea uzurii decât fierul nedizolvat, sub formă de
particule. Pe de altă parte, relaţia între fierul în particule în suspensie şi cel dizolvat
nu a fost încă investigată. S-a constat că plumbul poate fi uşor dizolvat în ulei, dar,
spre deosebire de cupru şi fier, el nu conduce la formarea produselor insolubile, cu
masă moleculară mare, care produc nămol şi depozite pe suprafeţele care
interacţionează [313].
Vitezele de oxidare depind de cantitatea de oxigen dizolvat în ulei. Cum
cantitatea de oxigen din ulei poate fi crescută prin barbotare, întindere pe suprafeţe
etc., sistemele de circulaţie a uleiului ar trebui proiectate în aşa fel încât contactul
cu oxigenul să fie cât mai redus.
Şi alţi factori pot contribui la oxidarea uleiurilor sau pot produce efecte
similare. În motoarele cu ardere internă gazele nearse eşapate şi oxizii cu azot pot
grăbi procesul de oxidare 144, în timp ce radiaţia nucleară poate cauza o creştere
mare a vâscozităţii uleiului prin inducerea legăturilor laterale între moleculele de
hidrocarbură. Radiaţia produce şi radicali liberi, crescând astfel viteza de oxidare.
Problema formării depozitelor pe suprafeţele lubrifiate de către uleiurile
lubrifiante a fost recunoscută de timpuriu, pe durata dezvoltării motorului cu ardere
internă. Cercetări recente în acest domeniu relevă că probabilitatea apariţiei
scuffingului în motorul Diesel este legată de temperatura critică la care se formează
lacurile. S-a constatat că formarea lacurilor sau depozitelor între segmenţii de
piston şi canalele adiacente împiedică mişcarea lor liberă. Atunci, din cauza
forţelor mari în contact între segment şi peretele cilindrului, rezultă scuffing. Se
crede că procesele combinate de oxidare a uleiului şi evaporare contribuie la
formarea depozitelor. Viteza de formare a depozitelor depinde de câţiva factori,
cum ar fi: suprafeţele rugoase accelerează formarea de depozite, aceasta având
tendinţa să crească masa moleculară a uleiurilor minerale (masele moleculare mari
dând cele mai mari depozite), şi rata de depozitare se conformează legii lui
Arrhenius 313.
Oxidarea uleiului poate afecta şi uzura componentelor mecanice în diferite
grade. Aceste efecte sunt încă insuficient cercetate şi înţelese, ele fiind şi
imprevizibile. S-a constatat, de exemplu, că vitezele de uzură ale diferitelor
elemente în mişcare, pot fi accelerate într-un mod neuniform, din cauza oxidării
lubrifiantului. Deteriorarea se poate astfel concentra pe o singură componentă
critică pentru funcţionarea maşinii.
O cantitate limitată de material oxidat nu este întotdeauna periculoasă
pentru ulei, deoarece produsele iniţiale de oxidare pot asigura lubrifierea cu pelicu-
210
le fine. Acest lucru a fost recunoscut chiar înainte de a fi introduşi aditivii. Uleiu-
rile lubrifiante erau în mod deliberat oxidate înaintea aplicării lor. Un exemplu al
acestor efecte este dat în fig. 5.6: se poate observa că hexadecanul uşor oxidat dă
caracteristici de frecare mai bune decât hexadecanul pur, mai ales peste 90C.
Fig. 5.6 – Efectul oxidării asupra caracteristicilor de frecare ale hexadecanului.

Inhibitorii oxidării.
Majoritatea lubrifianţilor actuali conţin aditivi anti-oxidanţi pentru a
prelungi perioada până la instalarea oxidării severe a uleiului. Există anti-oxidanţi
naturali dar şi artificiali, care sunt capabili să inhibe oxidarea. Compuşii care conţin
sulf natural sau azot şi care sunt prezenţi în uleiurile minerale, acţionează ca
inhibitori ai oxidării prin “mâncarea” radicalilor produşi în procesul de oxidare.
Aditivii EP şi anti-uzură pe bază de sulf sunt şi ei destul de eficienţi ca anti-
oxidanţi. Uleiurile parafinice au, de obicei, o mai mare stabilitate la oxidare decât
uleiurile naftenice 171.
Aditivii anti-oxidanţi larg utilizaţi sunt: dialchilditiofosfatul, dezactivatorii
metalici, hidrocarburile simple cum ar fi derivatele de fenol, amine şi fosfaţi orga-
nici. Sulful şi fosforul, în forma elementară sau încorporaţi în compuşi organici,
sunt şi ei anti-oxidanţi eficienţi, dar şi aditivi anti-uzură. Uneori sunt adăugaţi în
uleiuri (o practică foarte veche) dar pot cauza probleme de coroziune sau pot
precipita şi îşi pot pierde eficienţa ca aditivi. Anti-oxidanţii sunt de obicei adăugaţi
în ulei în cantităţi foarte mici, cu o concentraţie de aproximativ 1% (din greutate).
Anti-oxidanţii pot fi clasificaţi în trei categorii de bază:
- dezactivatori metalici,
- inhibatori tip radicali (sau inhibatori ai propagării oxidării),
- substanţe care descompun peroxizii.
Dezactivatorii metalicii inhibă accelerarea oxidării uleiului prin antrena-
rea unui metal, cum ar fi fierul sau cuprul. Aceste metale sunt cele mai des întâlnite
pentru maşinile industriale. Dezactivatorii metalici funcţionează prin neutralizarea
ionilor metalici. Sursele majore de dezactivatori metalici sunt derivate ale acidului
salicilic dar şi derivaţi ai lecitinei, ai acizilor fosforic, acetic, citric şi gluconic. Un
211
exemplu tipic de anti-oxidant este acidul etilendiamintetraacetic. Aceşti compuşi

sunt adăugaţi în ulei în cantităţi foarte mici, de aproape 5…30 mg/kg.
Inhibitorii tip radicali (sau inhibitori ai propagării) funcţionează prin
neutralizarea radicalilor peroxid şi mecanismul anti-oxidant specific este arătat mai jos:
A – H + R - O – O  A + R – O – O – H (producerea hidroperoxizilor);
A + R – O – O  A – O – O – R (terminarea oxidării)
A + A  2A (dezactivarea aditivilor)
în care:
R - radical,
R – O – O - radical peroxid,
R – O – O – H - hidroperoxid,
A –H - aditiv,
A - aditiv activat.
Prima reacţie arată producerea hidroperoxizilor generaţi prin reacţia
aditivilor cu radicalii peroxidici. Inihibatorul radicalului constă, de obicei, dintr-o
hidrocarbură cu un atom de hidrogen polarizat sau slab legat. Din păcate pe durata
reacţiei se produc acizi organici. În următorul pas are loc încheierea oxidării.
Radicalii peroxidici sunt complet neutralizaţi şi formează un produs relativ inert. A
treia reacţie ilustrează dezactivarea aditivului. Aditivii activaţi tind să se
neutralizeze reciproc, rezultând o „uzură” mai mare a aditivilor.
Exemple pentru aceşti aditivi sunt: diarialamine, dihidrochinone şi fenoli
ecranaţi. Aceşti aditivi sunt cunoscuţi în literatură ca hidrocarburi simple şi sunt
caracterizaţi prin volatilitate redusă, care este o trăsătură importantă deoarece pot fi
utilizaţi doar în cantităţi mici de 0,5…1% (masă), dar durata lor de viaţă este foarte
lungă.
Agenţii de descompunere a peroxizilor funcţionează prin neutralizarea
hidroperoxizilor care, altfel, ar accelera procesul de oxidare. Un exemplu de acest fel
de aditiv este dialchilditiofosfatul de zinc (DDPZn) care funcţionează prin des-
compunerea radicalilor peroxidici (R–O–O) şi a hidroperoxizilor (R–O–O–H) formaţi
pe durata oxidării. Această acţiune previne accelerarea procesului de oxidare. DDPZn
este des adăugat în uleiurile de motoare în cantităţi mici 1…2% (masă).
Descompunerea hidroperoxidului cauzează degradarea graduală şi difuzia
DDPZn în ulei, reducându-i eficienţa ca aditiv. Într-un experiment s-a măsurat
concentraţia de peroxizi şi DDPZn în hexadecanul care se oxidează, folosind
tehnici cu radio-izotopi. S-a constat că, de îndată ce s-a adăugat o mică cantitate de
DDPZn în lubrifiant, acesta s-a transformat în produsul imediat de descompunere -
disufura de diizobutilditiofosfat (DS) care, după o perioadă de inducţie, opreşte
formarea ulterioară a peroxizilor. Acest lucru este demonstrat în fig. 5.7 care arată
variaţia în timp, a concentraţiei de produse de oxidare ale hexadecanului (HOP),
hidroperoxizilor (ROOH), a DDPZn şi a produsului de descompunere imediată,
cum ar fi sulfura de diizobutilditiofosfat (DS).
212
Fig. 5.7 - Inhibarea oxidării uleiului şi descompunerea simultană a anti-

oxidantului aşa cum s-a măsurat cu ajutorul radio-izotopilor 313.
Este interesant că DDPZn nu acţionează ca un adevărat anti-oxidant, el pur

şi simplu descompune hidroperoxizii care sunt precursorii produselor de oxidare
polimerică şi care ar accelera uzura prin ceea ce pare a fi un mecanism de uzură
corosivă. În loc să fie prezentă, oxidarea este convertită într-o formă mai uşoară şi
mai acceptabilă cu o probabilitate mult mai redusă de accelerare rapidă a oxidării
prin căi multiple de reacţie. S-a constatat DDPZn întârzie atât timpul de inducţie
dar şi rata de formare a depozitelor cauzate de oxidare uleiului. Acest lucru diferă
faţă de anti-oxidanţii fără cenuşă, care prelungesc doar puţin timpul de inducţie.
Termenul “anti-oxidanţi” se referă, deci, la un grup diversificat de compuşi cu
diferenţe considerabile în caracteristicile funcţionale.
Tipul de anti-oxidant folosit depinde de aplicaţie. De exemplu, în sistemele
în care activitatea EP şi anti-uzură este esenţială şi durata de viaţă a uleiului este
relativ scurtă atunci cele mai bune rezultate la dau aditivii DDPZn sau cei EP pe
bază de sulf sau fosfor. În aplicaţii în care se cere o durată mare de viaţă a uleiului,
la temperatură ridicată, sunt cei mai potriviţi inhibatori pe bază de amine.
5.3.3. Aditivii pentru controlul coroziunii (anti-coroziune) (AC).

Se disting două grupe de aditivi: inhibitori ai coroziunii şi inhibitori ai rugi-
nirii. Inhibitorii coroziunii sunt utilizaţi pentru materiale neferoase (aliaje de cupru,
213
aluminiu, staniu, cadmiu etc.) şi sunt proiectaţi să protejeze suprafeţele lor împo-
triva oricărui agent corosiv prezent în ulei. Inhibitorii ruginii sunt necesari pentru
materiale feroase şi sarcina lor este de a proteja suprafeţele feroase împotriva
coroziunii.
Inhibitorii coroziunii sunt folosiţi pentru a proteja suprafeţele neferoase
ale lagărelor, etanşărilor etc. împotriva atacului corosiv al diferiţilor aditivi, în
special al acelora care conţin reactivi (cum ar fi sulful, fosforul, iodul, clorul).
Unele produse de oxidare sunt foarte acide şi trebuie să fie neutralizate înainte ca
acestea să cauzeze deteriorarea elementelor de lucru ale maşinii. Combinaţia între
aditivi corosivi, produsele de oxidare, temperatura înaltă şi, foarte des, apa, poate
face atacurile corosive foarte severe pentru elemente metalice neferoase (care sunt
utilizate aproape în orice maşină). Cei mai obişnuiţi aditivi pentru controlul
coroziunii elementelor din aliaje neferoase sunt: benzotriazolul, azolele de
substituţie, dietilditiofosfatul de zinc, dietilditiocarbonatul de zinc, trialchilfosfaţii.
Aceştia acţionează prin formarea de pelicule protectoare pe suprafeţele metalice.
Inhibitorii ruginirii sunt utilizaţi pentru a proteja componentele feroase
împotriva coroziunii. Principalii factori care contribuie la accelerarea atacului
corosiv asupra elementelor feroase sunt oxigenul dizolvat în ulei şi în apă. Acesta
poate cauza un atac electrolitic care se poate accelera mult cu creşterea
temperaturii.
Inhibitorii ruginirii sunt, de obicei, agenţi cu lanţuri moleculare lungi, care
atacă suprafeţele, reducând drastic mobilitatea apei, aşa cum se vede în fig. 5.8 a.
În unele cazuri, ambele capete ale lanţului molecular pot fi active, astfel că aditivul
se ataşează de suprafaţă cu ambele capete, aşa cum sugerează fig. 5.8 b, fiind
necesar mai puţin aditiv pentru descreşterea mobilităţii apei.
a) b)
Fig. 5.8 - Mecanismul de operare al inhibitorilor ruginirii.
Aditivi utilizaţi în mod obişnuit pentru a controla coroziunea materialelor
feroase sunt sulfonaţii metalici (de calciu, bariu etc.), aminele succinate sau alţi
acizi organici polari. Sulfonaţii de calciu şi bariu sunt potriviţi pentru condiţii mai
severe de coroziune în comparaţie cu succinaţii şi alţi acizi organici.
214
5.3.4. Aditivii pentru controlul contaminării (dispersnaţi şi detergenţi)

(DI şi DT).
Odată cu introducerea motorului cu ardere internă, s-a dezvoltat o nouă
clasă de aditivi. Uleiurile de motoare sunt, de obicei, expuse la produse de
combustie care, inevitabil, contribuie la contaminarea lor. Apa joacă un rol major
deoarece ea accelerează oxidarea uleiului şi poate forma emulsii ulei-apă. Când
sulful este prezent în combustibil, pe durata combustiei se formează acid sulfuros
sau sulfuric. Dacă oricare din aceşti compuşi este dizolvat de apă, atunci se
accelerează coroziunea sau uzura corozivă a motorului. Pot exista mulţi alţi
contaminanţi posibili, cum ar fi calamina rezultată din arderea ineficientă a
combustibilului, particulele de uzură, combustibilul nears, produsele rezultate din
cracarea şi degradarea uleiului de bază, produsele de coroziune, praful din
atmosferă, reziduurile organice din descompunerea microbiologică a uleiului etc.
Fără un control adecvat al contaminării, uleiului îşi va pierde capacitatea
lubrifiantă, va deveni corosiv şi va fi nepotrivit pentru serviciu. S-au dezvoltat
diverşi aditivi pentru controlul acidităţii produselor rezultate din arderea
combustibilul cu sulf şi pentru prevenirea aglomerării calaminei rezultate din
ardere, dar şi a aglomerării particulelor de uzură. Aglomerarea particulelor poate fi
foarte distructivă pentru motoare deoarece aceasta blochează conductele de
circulaţie a uleiului sau chiar filtrele. Aditivii care previn dezvoltarea acestor efecte
dăunătoare sunt cunoscuţi în literatură fie ca „detergenţi” (DT), fie ca „dispersanţi”
(DI). Totuşi, ultimul termen este mai adecvat.
Funcţiile principale ale acestor aditivi sunt:
- neutralizarea oricărui acid format în timpul arderii combustibilului;
- prevenirea formării lacurilor pe suprafeţele de lucru ale motorului;
- prevenirea floculării sau aglomerării particulelor şi depozitelor de carbon,
care pot obtura conductele de ulei.
Există două tipuri de dispersanţi: uşori şi suprabazici sau alcalini.
Dispersanţii uşori sunt deseori constituiţi din hidrocarburi simple sau
compuşi fără cenuşă (când în urma arderii compusului nu rezultă oxizi, deoarece
compuşii organici ard până la CO2 şi apă). Dipersanţii uşori sunt în mod tipic
polimeri cu masă moleculară mică, ai esterilor metacrilaţi, alcooli cu laţuri
moleculare lungi sau compuşi polari ai vinilului. Funcţia acestor aditivi este de a
dispersa calamina (carbonul) şi particulele de uzură.
Dispersanţii superbazici sunt săruri de calciu, bariu sau zinc ale acizilor
sulfonic, fenolic sau salicilic. Superbazic înseamnă că un exces de alcalii este
folosit în prepararea acestor aditivi. Aditivii de acest tip sunt prezenţi în uleiul
mineral sub formă coloidală. Aditivii alcalini servesc la neutralizarea oricărui acid
acumulat în ulei pe durata serviciului dar au un dezavantaj deoarece accelerează
oxidarea uleiului şi, deci, cer adăugarea unui anti-oxidant în ulei. Tabelul 5.2
prezintă cei mai comuni dispersanţi.
215
Dispersanţi comuni. Tabelul 5.2

Proprietatea
Dispersanţi Prevenirea lacurilor Neutralizarea Prevenirea
şi gumelor acizilor coagulării
Dispersanţi şi dispersanţi
superbazici: săruri de Ca, Ba bună în special la satisfăcătoare
sau Zn ale acizilor sulfonic, temperaturi înalte bună
fenolic sau salicilic.
slabă (pot
Aditivi carboxili şi salicilici. bună satisfăcătoare cauza
coagularea)
Dispersanţi uşori: Polimeri cu
masă moleculară mică ai ester-
metacrilaţiolor sau alcooli cu satisfăcătoare* slabă bună
lanţ molecular lung.
Compuşi polari ai vinilului. satisfăcătoare* slabă bună
Amine (trietilenamina etc.). satisfăcătoare* satisfăcătoare bună
Succinimide saturate. satisfăcătoare* slabă bună
* Aceşti aditivi sunt eficienţi numai la temperaturi joase.
Fig. 5.9 - Sinteza şi funcţionarea detergenţilor sulfonaţi.

216
De regulă dispersanţii acţionează prin stabilizarea oricăror particule

coloidale suspendate în ulei, aşa cum se vede schematic în fig. 5.9.
Există un mod foarte rapid şi ieftin de a verifica dacă dipsersanţii sunt
activi într-un anumit ulei. Se plasează o picătură de ulei pe o bucată de sugativă.
Este preferabil să se folosească ulei prelevat din maşină. Va rezulta o pată groasă.
Dacă pata groasă este uniform dispersată atunci dispersanţii funcţionează corect,
dar dacă există o mică pată neagră în mijloc, înconjurată de zonă groasă atunci
dispersanţii s-au epuizat şi uleiul trebuie înlocuit 288.
5.3.5. Aditivii pentru îmbunătăţirea vâscozităţii (AIV).

Aceştia sunt aditivi care opresc sau reduc scăderea vâscozităţii uleiului cu
creşterea temperaturii şi sunt cunoscuţi ca amelioratori ai indicelui de vâscozitate
(AIV). Aditivii amelioratori ai vâscozităţii sunt polimeri cu masă moleculară mare,
care îşi pot schimba forma de la sferoidal, la liniar, când temperatura creşte. Acest
efect este cauzat de o solubilitate mai mare a polimerului în ulei la temperaturi mai
mari şi împiedică astfel scăderea vâscozităţii uleiului de bază cu creşterea tempera-
turii.
Moleculele liniare sau nespiralate determină o mai mare creştere a
vâscozităţii în comparaţie cu moleculele sferoidale sau spiralate. Amelioratori tipici
ai vâscozităţii sunt polimetacrilaţii cu masa moleculară cuprinsă între 10.000 şi
100.000. Se pare că moleculele polimerice liniare cu un număr mic de lanţuri
laterale sunt cele mai eficace. Aceşti aditivi sunt folosiţi în concentraţii mici, de
câteva procente masice, în uleiul de bază. Sunt de mulţi ani ingrediente active în
uleiurile multigrad.
Principala problemă asociată cu aceşti aditivi este că se degradează uşor la
viteze mari de forfecare şi prin oxidare. La viteze mari de forfecare amelioratorii
vâscozităţii pot suferi pierderi temporare sau permanente de vâscozitate. Pierderea
temporară a vâscozităţii rezultă din alinierea moleculelor polimerului la viteze mari
de forfecare şi este reversibilă. Pe de altă parte, scăderea permanentă a vâscozităţii
implică ruperea moleculelor lungi de polimer la viteze mari de forfecare – un
proces ireversibil. De obicei amelioratorii de vâscozitate pot să crească indicele de
vâscozitate al unui ulei de la 110 la 150, dar numai la viteze moderate de forfecare
şi pentru o perioadă limitată de timp.
Oxidarea uleiului poate contribui şi ea la degradarea şi ruperea moleculelor
polimerului. Coeficienţii presiune - vâscozitate nu sunt semnificativ afectaţi de
amelioratorii de vâscozitate deşi unele efecte minore au fost raportate în literatură.
În general, ei sunt relativ inerţi şi nu interacţionează cu alţi aditivi, în particular cu
DDPZn. Totuşi unii afectează vitezele de uzură.
S-a constatat, de exemplu, că polimetacrilatul ca ameliorator al vâscozităţii,
având masa moleculară peste 100.000, creşte vitezele de uzură în comparaţie cu
uleiul mineral simplu. Accelerarea uzurii devine mai pregnantă cu creşterea sarcinii
în contact. Pentru a explica aceasta, s-a sugerat că moleculele mai mari ale
amelioratorului de vâscozitate poate împiedica sau stânjeni curgerea uleiului în
217
contactele EHD. S-a constatat că lobii camelor motoarelor unse cu uleiuri îngroşate
cu polimeri se uzează mai rapid decât uleiurile simple. Totuşi la sarcini mici în
contact, s-a constatat că amelioratorii de vâscozitate reduc vitezele de uzură.
Factorii care controlează tranziţia de la efectele pro-uzură la cele anti-uzură
sunt încă necunoscuţi şi necesită investigaţii [313].
Aditivii cei mai folosiţi şi denumirile lor comerciale sunt:
- polibutene (denumiri comerciale: „paraton”, „opanol”, „exanol”);
- polialcoylstiren („santodex”);
- poliacrilaţi („glissoviscole”);
- polimetacrilaţi („plexol”).
5.3.6. Depresanţi pentru punctul de picurare (DP).

Aceştia sunt în principiu aceeaşi compuşi ca şi amelioratorii de vâscozitate,
prevenind generarea de cristale de ceară la temperaturi joase prin dislocarea struc-
turii cerii. Ei sunt importanţi pentru funcţionarea la temperaturi joase în aplicaţii în
care stocul de bază al uleiului este parafinic. În cazurile în care se ştie că tempera-
tura de lucru a uleiului nu scade sub 0C, pot fi complet omişi din formula uleiului.
Ca aditivi depresanţi naturali se folosesc hidrocarburile asfaltice, care însă,
sunt instabile şi au culori închise. Aditivii depresanţi sintetici pot fi: săruri metalice ai
unor acizi graşi, esteri organici, compuşi azotaţi, cloruraţi, sulfonaţi, polialcooli etc.
Eficienţa acestor aditivi este în funcţie de proporţia lor în ulei (maximum
1%), de masa moleculară, structura spaţială a moleculelor şi de structura de bază a
uleiului.
5.3.7. Antispumanţii (inhibatorii de spumă) (AS).

În condiţiile unei circulaţii rapide a uleiurilor şi a unor temperaturi ridicate
şi, eventual, a unei diferenţe pronunţate între presiunea uleiului şi cea a mediului
înconjurător, apar fenomene de spumare‚ care atrag după sine întreruperea filmului
de lubrifiant, cu apariţia contactului metal pe metal, creşterea uzării, apariţia
gripării, creşterea nivelului de ulei etc.
Adăugarea în stocul de bază a alcoolilor superiori, cu până la 20 de atomi
de carbon, sau a unor compuşi siliconici organici reduce cantitatea de spumă.
Prezenţa chiar a unei cantităţi mici de compuşi siliconici organici elimină tendinţa
de spumare în ulei.
Principala sarcină a inhibitorilor de spumă este să destabilizeze spuma
generată pe durata funcţionării maşinii. De obicei se folosesc polimeri siliconici cu
lanţuri lungi, în cantităţi foarte mici de 0,05…0,5% (masă). Cantitatea de aditiv
este critică, adică o cantitate excesivă din acest aditiv este mai puţin eficace.
5.3.8. Aditivii polifuncţionali (PF).

În ultimii ani au fost puse la punct tehnologii noi de aditivare a uleiurilor,
prin adăugarea unor amestecuri de compuşi organici. Aceştia sunt compuşi metalici
218
ai alchilfenolilor, care conţin în moleculă atomi de sulf, fosfor, azot, halogen etc. şi
pot oferi stocurilor de bază din uleiuri proprietăţi direcţionate.
Varianta optimă se pare că este folosirea mai multor substanţe, cu una sau
două grupări funcţionale, care prin amestecare permit obţinerea aditivului
polifuncţional dorit. Folosirea în pachetele de aditivi a mai multor componente
măreşte activitatea aditivului; în plus, în cazul consumării unui component în
timpul funcţionării uleiului, ceilalţi continuă să îşi exercite influenţa asupra acţiunii
aditivului.
Folosirea pachetului de aditivi impune rezolvarea problemei de solubilitate
în ulei, găsirea proporţiei la care eficienţa este maximă, accesibilitatea materiilor
prime şi a costului pachetului.
5.4. INTERACŢIUNEA ÎNTRE ADITIVI.

Interacţiunea între aditivi este o problemă serioasă şi constituie subiectul
unei continui investigaţii. Aşa cum s-a menţionat, unii aditivi anti-uzură şi EP pot
reacţiona cu alţi aditivi şi îşi pierd din eficacitate. De exemplu, unii acizi graşi cum
ar fi acidul oleic, detergenţii şi inhibitorii ruginirii pot împiedica semnificativ
acţiunea de lubrifiere a DDPZn. Una din problemele care au fost atent investigate
este reacţia chimică dintre lubrifiant şi combustibil, sau alte substanţe. În unele
cazuri zincul din DDPZn poate fi înlocuit de un alt element. Un exemplu este
substituirea zincului de către plumb în uleiurile de motoare, când se foloseşte
benzina cu plumb. În acest caz DDPZn este transformat în DDPPb care este mai
puţin eficace ca aditiv şi cauzează creşterea uzurii în motor. Un alt exemplu este
efectul amoniacului asupra lubrifianţilor. În uzinele chimice, compresia
amoniacului este o operaţie obişnuită. În cazul în care se contaminează cu amoniac,
un ulei conţinând un inhibitor de coroziune ca succinat acid, apare un nămol
consistent care poate duce la deteriorarea excesivă a instalaţiilor. Deşi dispersanţii
sunt aditivi de bază în uleiuri, din păcate au un număr de efecte secundare negative
care pot fi numite “interferenţa aditivilor”. DDPZn şi aditivii pe bază de sulf pot fi
împiedicaţi să funcţioneze cum trebuie din cauza interferenţei dispersantului. De
exemplu, efectul dispersanţilor asupra coeficientului de frecare la diferite
temperaturi, este arătat în fig. 5.10. Un hexadecan cu un aditiv tipic pe bază de sulf,
disulfură de dibezil (DBDS) a fost folosită iniţial ca fluid de curgere şi apoi s-au
adăugat dispersanţi obişnuiţi ca sulfonatul de calciu şi n-octadecilamina (amină).
Din figura 5.10 se poate observa că DBDS formează o peliculă lubrifiantă
care duce la reducerea coeficientului de frecare la ~160C. Ambii dipsersanţi reduc
coeficientul de frecare până la 80C, dar sulfonatul de calciu împiedică lubrifierea
efectivă prin DBDS peste 160C. Acţiunea DBDS este astfel inhibată.
Un efect similar are loc între DDPZn şi dispersanţii tip amine. S-a sugerat
că amina formează un compus cu DDPZn, prevenind descompunerea acestuia.
Descompunerea DDPZn este esenţială pentru formarea peliculelor lubrifiante. În
contrast, sulfonatul de calciu exercită doar o slabă inhibare a funcţiilor DDPZn.
313.
219
Fig. 5.10 – Efectul dipersanţilor asupra coeficientului de frecare la diferite

temperaturi.
5.5. MECANISMUL DE ACŢIUNE A ADITIVILOR.

În timpul transmiterii fluxului de forţă de la un element al cuplei de frecare
la celălalt, procesele chimice dintre lubrifiant şi suprafeţe nu pot fi neglijate. Reac-
ţiile chimice ce apar pe suprafeţele de contact pot fi împărţite în trei grupe: reacţiile
straturilor superficiale metalice cu acizii minerali ai lubrifiantului, cu oxigenul şi
mediul înconjurător sau cu aditivii activi chimic [146, 313]. Procesele chimice au
întotdeauna două acţiuni contradictorii, una de protecţie şi una de distrugere a
straturilor superficiale metalice. Stratul de reacţie ce se formează pe suprafeţe are
efecte bune asupra frecării numai dacă are o rezistenţă la forfecare redusă sau dacă
separă suprafeţele, împiedicând generarea punctelor de adeziune. Aceste puncte de
adeziune apar atunci când între atomii reţelei cristaline a stratului superficial există
legături instabile (nesaturate). Aditivii au tocmai acest rol – de a satura legăturile
instabile şi de a nu le dezvolta în continuare. Saturarea acestor legături se poate
face pe calea chemosorbţiei şi pe seama stabilirii unor legături chimice cu atomii
din materialul metalic.
Pentru ca reacţia aditivului cu suprafeţele metalice să aibă loc în anumite
puncte, intervine temperatura instantanee de frecare care a distrus local stratul de
lubrifiant. Aditivii antigripanţi trebuie deci aleşi astfel încât, la anumite
temperaturi, să reacţioneze cu suprafeţele, nu şi cu lubrifiantul.
Referitor la mecanismul de acţiune se menţionează: formarea de straturi
polare, rezistente la penetraţia asperităţilor şi cu frecare scăzută (aditivii de
onctuozitate pentru frecarea limită); producerea în punctele „calde” ale ariei reale
de contact a unor compuşi de reacţie care, prin forfecarea, corodarea sau netezirea
asperităţilor, măresc aria reală de contact (aditivii de antiuzură, antigripaj).
220
Nu trebuie neglijat rolul pe care îl au materialele suprafeţelor de frecare.

De exemplu, oţelurile inoxidabile nu se ung bine şi nu reacţionează puternic cu
aditivii; oţelurile aliate cu crom nu reacţionează cu aditivii de sulf, în schimb
reacţionează foarte bine cu aditivii pe bază de clor; oţelurile cu nichel sunt
favorabile acţiunii aditivilor cu clor şi sulf. Deşi compuşii de sulf şi dialchilfosfatul
de zinc sunt cunoscuţi ca aditivi anti-uzură şi EP, totuşi la cuplul fier-crom dau
rezultate slabe la gripare, comparativ cu cuplul de materiale fier-fier, unde se
comportă bine.
Numai puţini aditivi pot acţiona favorabil la tipuri diferite de uzare. Astfel,
MoS2 are o comportare foarte bună atât la gripare cât şi la pitting, comportare care
în general nu o realizează aditivii EP, care sunt favorabili numai combaterii
gripării, dar coboară limita de pitting. Unii aditivi, cum sunt cei pe bază de clor,
deşi prezintă o acţiune corespunzătoare de antiuzură sau antigripaj, sunt de evitat în
instalaţiile ce lucrează la temperatură înaltă şi totodată prezintă posibilitate de
impurificare a uleiului cu apă, în urma reacţiilor putând rezulta acid clorhidric (de
exemplu, în lagărele şi transmisiile laminoarelor, dacă în circuitul de ungere a
pătruns apa din circuitul de răcire).
Anumiţi aditivi de onctuozitate sau de extremă presiune, deşi sunt
corespunzători destinaţiei lor, au şi acţiune de corodare sau de ruginire (de
exemplu, acidul oleic, foarte bun aditiv de onctuozitate). În general, concentraţia
aditivilor, a căror acţiune de coroziune trebuie combătută cu un alt aditiv anti-
coroziune (AC) adăugat în lubrifiant, este stabilită de producătorul acestora.
Concentraţii mai mari de aditivi în uleiuri sau unsori fie că nu sunt
eficiente, fie că sunt dăunătoare; procentajul optim ce trebuie stabilit experimental
depinde de natura aditivului şi lubrifiantului, de materialele straturilor superficiale
şi de condiţiile de funcţionare. Astfel, grafitul nu influenţează favorabil uzarea la
pitting decât după 0,3%, iar acizii graşi sunt pozitivi la pitting între 1‚5…2%,
reducând limita la pitting în concentraţie de 5…6%.
5.6. CONCLUZII.
O largă varietate de fluide lubrifiante s-au dezvoltat pentru a îndeplini
funcţia de ungere şi noi lubrifianţi continuă să fie introduşi pe piaţă. Totuşi
principiile de selectare a lubrifiantului nu s-au schimbat şi pot fi rezumate la
rezistenţă la oxidare, la uzură şi la coroziune, menţinerea vâscozităţii la temperaturi
înalte şi posibilităţi de lubrifiere cu pelicule subţiri. Relativ puţini lubrifianţi
satisfac toate aceste criterii de performanţă.
Este, deci, o practică des întâlnită de a amesteca aditivii cu un fluid sau cu
lubrifiant semi-solid pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile. Trebuie subliniat că aditivii
nu sunt o soluţie universală pentru toate problemele de lubrifiere. Aceştia pot crea
tot atâtea probleme câte rezolvă; de exemplu, incompatibilitatea cu lubrifiantul de
bază sau/şi cu alţi aditivi poate produce defectări şi distrugeri ale sistemelor
industriale, cu costuri mari.
221
CAPITOLUL 6
PROPRIETĂŢILE LUBRIFIANŢILOR
LICHIZI
Caracteristicile de evaluare a lubrifianţilor sunt incluse în două grupe

principale: caracteristici fizico-chimice şi caracteristici de performanţă.
Caracteristicile fizico-chimice pot fi împărţite în două categorii: de
recunoaştere (comerciale) şi reologice. La conceperea, omologarea, fabricarea,
alegerea şi recomandarea lubrifianţilor, aceste caracteristici trebuie examinate în
ansamblu.
Din cataloagele de produse, norme şi standarde de calitate se obţin
informaţii în special în ceea ce priveşte caracteristicile de recunoaştere
(comerciale), aceasta bineînţeles sub rezerva unor garanţii de calitate. Din punctul
de vedere al fabricantului şi utilizatorului este important a se cunoaşte mai mult
despre lubrifianţii respectivi, şi anume, alte caracteristici legate de comportarea în
exploatare a acestora.
Pe măsură ce nivelul de performanţe ale maşinilor creşte, fabricanţii de
lubrifianţi, trebuie să-şi îmbunătăţească şi să-şi completeze modul de evaluare a
produselor, ceea ce a condus la elaborarea de metodologii de control încă din faza
de cercetare a formulelor de compoziţie. O astfel de metodologie reprezintă un
complex de testări efectuare în laboratoare de specialitate, într-o anumită ordine,
dependentă de importanţa, semnificaţia şi interpretarea caracteristicilor studiate.
În continuare sunt prezentate proprietăţile fizico-chimice şi de performanţă
ale principalilor lubrifianţi, metodele de evaluare, semnificaţia şi modul corect de
interpretare de către utilizatori.
6.1. PROPRIETĂŢI FIZICO – CHIMICE.
6.1.1. Vâscozitatea.
6.1.1.1. Consideraţii generale.

Vâscozitatea este cea mai importantă proprietate fizică a fluidului într-un
tribosistem. Valoarea ei, dar şi dependenţa ei de temperatură şi presiune, determină
generarea sau nu, a peliculei portante.
222
Vâscozitatea, ca proprietate fizică, este o măsură a frecării interne în fluid.

Aceasta este o proprietate a fluidelor de a opune rezistenţă la curgere, ca rezultat al
interacţiunii particulelor constituente.
Vâscozitatea caracterizează rezistenţa tangenţială, opusă de straturile
vecine de lubrifiant la deplasarea lor relativă, în curgerea laminară a lubrifiantului.
Viteza straturilor de lubrifiant în curgere laminară între două suprafeţe între care
există o deplasare relativă cu o anumită viteză, variază, pe direcţia normală la
direcţia vitezei relative, după o anumită lege.
Pentru a exprima cantitativ vâscozitatea unui lubrifiant, aceasta poate fi
discutată din mai multe puncte de vedere:
a) al forţelor tangenţiale care se manifestă la deplasarea relativă a
straturilor de lubrifiant; în acest caz, se face referire la vâscozitatea dinamică;
b) al variaţiei vitezelor diferitelor straturi de lubrifiant pe o direcţie
normală la direcţia vitezei relative. În acest caz se face referire la vâscozitatea
cinematică;
c) al raportului dintre timpul de curgere în condiţii date a unei cantităţi
egale de lubrifiant, şi respectiv de alt fluid (chiar apă). În acest caz
vâscozitatea se exprimă ca vâscozitate relativă.
a) Vâscozitatea dinamică. Se determină pe baza relaţiei lui Newton:
dv
    N / m2  (6.1)
dn  
unde:
 este rezistenţa tangenţială la deplasarea relativă a două straturi
vecine de lubrifiant;
 - vâscozitatea dinamică;
dv / dn - gradientul vitezei pe o direcţie normală la direcţia vitezei relative.
Din această relaţie se deduce expresia şi semnificaţia vâscozităţii dinamice:
 N m  N s
   sau  Pa  s 
dv  m m / s   m 2 
 2 (6.2)
dn
Vâscozitatea dinamică este, deci, forţa necesară pentru deplasarea relativă
a două suprafeţe paralele de lichid de câte 1 m 2 , situate în două straturi la
distanţa de 1 m, cu viteza relativă de 1 m/s.
Pentru exprimarea vâscozităţii dinamice se utilizează şi unitatea de
măsură Poise, în onoarea medicului francez Poiseuille (cu submultiplul centi-
Poise) astfel:
N s 3 N  s
1P  10 1 2  10 1 Pa  s , respectiv: 1cP  10  1 mPa  s (6.3)
m m2

Medicul Jean Poiseuille (1799-1869) a determinat experimental legile ce
guvernează curgerea fluidelor prin tuburi subţiri inventând totodată instrumente specifice
de măsurare, studiind - în fapt, presiunea sanguină.
223
Cap. 6. Proprietăţile lubrifianţilor lichizi
Tabelul 6.1 dă o imagine asupra intervalului de variaţie a vâscozităţii

fluidelor, în condiţii normale de presiune şi temperatură.
b) Vâscozitatea cinematică. Se notează de obicei cu  şi se determină cu
relaţia:
  m2 
   (6.4)
  s 
unde:
 - vâscozitatea dinamică [Ns/m2 ]; Tabelul 6.1
 - densitatea uleiului [kg/m ]. 3 Fluidul Vâscozitatea
 mPa  s 
Din relaţia (6.4) se poate stabili
sensul fizic al vâscozităţii cinematice, legat Aer la 20C  0,018
de variaţia vitezei [m/s] straturilor de Apă la 20C 1
lubrifiant aflate în mişcare relativă şi situate Ulei de rapiţă sau
la o anumită distanţă între ele [m]. de măsline la
În sistemul internaţional, unitatea de 20C  100
măsură pentru vâscozitatea cinematică este Glicerină cu 5%
metrul pătrat pe secundă (m2/s), iar în apă  500
sistemul CGS unitatea de măsură este Stokes Ulei mineral  1000
(St) cu submultiplul uzual Centistokes (cSt). Miere  1500
Între aceste mărimi se stabileşte
următoarea echivalenţă:
 m2   cm 2 
 ( SI )  1    10 4    10  St   10  cSt 
4 6
 
s  s 
sau (6.5)
 cm 2 
6 m
2  mm 2
1 cSt   10 2  St   10 2    10    1  
 s   s   s 
Sensul fizic al vâscozităţii cinematice este acela că aceasta reprezintă
variaţia vitezei (m/s) straturilor de lubrifiant aflate în mişcare relativă şi situate la o
anumită distanţă între ele dn  exprimată în metri (m).
Fiind mai uşor de determinat, vâscozitatea cinematică se foloseşte pentru
caracterizarea standard a uleiurilor minerale dar şi sintetice, sub denumirea uzuală
de vâscozitate ISO, fiind valoarea vâscozităţii cinematice a fluidului la 40C, în
mm2/s (cSt) (SR ISO 3448-1998).
Trebuie subliniat că în calculele de proiectare a tribosistemelor lubrifiate se
ia în considerare vâscozitatea dinamică, exprimată de cele mai multe ori în Pa·s.
Dacă nu există informaţia despre vâscozitatea dinamică, aceasta se determină din
relaţia (6.4), cunoscând densitatea şi vâscozitatea cinematică a lubrifiantului, din
catalogul de produs. Problema proiectantului este că, în funcţionare, vâscozitatea
dinamică rezultată dintr-un astfel de calcul este valabilă doar pentru condiţiile de
224
determinare a celor două proprietăţi, care sunt mult diferite de condiţiile de lucru
din contact, cu referire în special la influenţa temperaturii, presiunii, vitezei de
forfecare şi a timpului.
d) Vâscozitatea relativă. Vâscozitatea unui lubrifiant poate fi exprimată
şi pe baza comparării lui cu un fluid etalon (de exemplu, cu apa). Vâscozitatea rela-
tivă reprezintă raportul dintre timpul necesar pentru scurgerea printr-un orificiu
calibrat, la o temperatură dată, a unei cantităţi egale de ulei, respectiv de apă (meto-
da Engler). În acest caz unitatea de măsură este gradul Engler (0E) şi reprezintă, de
fapt, raportul dintre timpul de scurgere a unui volum de 200 cm3 de ulei la o
anumită temperatură t (°C) şi cel de scurgere al unui volum egal de apă distilată la
temperatura de 20 0C. Există vâscozimetre (Saybolt, Redwood) cu care se
determină timpul, în secunde, necesar scurgerii unei cantităţi de ulei, la o
temperatură dată, printr-un orificiu calibrat. Vâscozitatea se exprimă, în acest caz,
indirect, în unităţi de timp (secunde). Unităţile corespunzătoare celor două
vâscozimetre, sunt: secunda universală Saybolt (SUS) şi secunda Redwood (1 sau
2).
Vâscozitatea convenţională Redwood ® sau Saybolt (S) a unui fluid este
timpul de curgere, în secunde, a 50 cm3, respectiv 60 cm3 de fluid din aparatele
respective.
Deşi în calcule nu se recomandă utilizarea vâscozităţii Engler, există
formule de conversie:
- pentru uleiuri cu 1,35 ... 3,2 E:
8,64
  cSt   8   o E  
   o E (6.6)
 
- pentru uleiuri cu  [°E] > 3,2 0E:
4
  cSt   7, 6   o E   o (6.7)
  E 
De asemenea:
180
  cSt   0,22  SUS  (6.8)
SUS
171
  cSt   0,26  Re dwood1  (6.9)
Re dwood1
Vâscozitatea convenţională are domeniul de măsură după cum urmează:
Engler l,2-50°E;
Saybolt 32-1000 s;
Redwood I (Standard) 30-2000 s;
Redwood II (Admiralty) > 2000 s.
6.1.1.2. Măsurarea vâscozităţii.

Pentru măsurarea vâscozităţii se folosesc aparate numite vâscozimetre.
Există diferite tipuri şi selectarea unuia sau altuia depinde de natura fluidului, de
225
condiţiile în care va lucra acesta (intervalul de presiuni şi temperaturi, de intervalul

vitezelor de forfecare etc.). Principalele tipuri de vâscozimetre sunt:
- vâscozimetre capilare: variabila măsurată este timpul de curgere pentru
un volum impus de fluid, care sub influenţa gravitaţiei sau a presiunii, trece printr-
un capilar;
- vâscozimetre cu corp în cădere liberă: variabila măsurată este timpul de
cădere a unui corp solid (bilă, cilindru, prismă) prin substanţa testată, în anumite
condiţii de presiune şi temperatură;
- vâscozimetre rotaţionale: variabila măsurată este momentul rezistent de
torsiune, cauzat de frecarea fluidă între un rotor şi un stator, de o anumită
geometrie (de exemplu, cilindri concentrici, placă şi con, placă pe placă etc.);
- vâscozimetre cu ultrasunete: variabila măsurată este capacitatea de
amortizare când fluidul este supus la ultrasunete;
- vâscozimetre vibratoare (cu cuarţ, de exemplu): variabila măsurată este
capacitatea de amortizare a vibraţiilor.
Vâscozitatea dinamică,  şi vâscozitatea cinematică,  se exprimă în
unităţi absolute, iar vâscozitatea relativă se exprimă în unităţi convenţionale.
6.1.1.2.1. Determinarea vâscozităţii cinematice şi calculul vâscozităţii

dinamice.
Vâscozitatea exprimată în unităţi absolute se determină prin următoarele
două metode:
- metoda curgerii prin vâscozimetrul capilar;
- metoda căderii unei bile prin lichid în tub înclinat.
Determinarea vâscozităţii cinematice prin metoda curgerii prin
vâscozimetrul capilar.
Cea mai importantă relaţie care
guvernează curgerea laminară a unui fluid
printr-un tub cu secţiune constantă este ecuaţia
sau legea lui Poiseuille. Ea a fost stabilită cam
în acelaşi timp de Hagen în Germania. Astfel,
ea este uneori denumită legea Hagen –
Poiseuille, care se demonstrează folosind
notaţiile din fig. 6.1 şi consideraţiile care
urmează:
Fie un tub cilindric de lungime l şi de
rază R , prin care curge laminar un lichid.
Straturile subţiri, succesive, de fluid se
Fig. 6.1 – Geometria tubului delimitează ca suprafeţe laterale ale cilin-
capilar. drilor de rază r (unde r variază între zero şi
R ). Curgerea poate fi imaginată drept o
deplasare a unor tuburi coaxiale care alunecă unele pe altele, astfel încât tubul
central alunecă cel mai rapid, în timp ce tubul exterior rămâne pe loc.
226
Deplasarea relativă a două tuburi este însoţită de frecare. Observaţia este

valabilă şi în cazul fluidelor reale, între straturile (subţiri) componente ale acestora
apărând forţe de frecare internă (frecare vâscoasă) care influenţează, evident,
maniera de curgere a acestora.
Experimental se constată că forţa de frecare internă care se exercită (în
regim dinamic de curgere) între două straturi subţiri de lichid aflate în contact este:
- direct proporţională cu mărimea suprafeţei de contact dintre cele două
straturi, A;
- direct proporţională cu viteza relativă (variaţia vitezei) dintre cele două
straturi;
- direct proporţională cu o mărime de material, dependentă de natura
fluidului, care poartă numele de vâscozitate.
Tot experimental se constată că în cazul unei curgeri laminare printr-un tub
de secţiune constantă, viteza fluidului are valoare maximă pe axa de simetrie a
tubului (ca în fig. 6.1), scăzând către zero în zona de contact fluid – perete solid.
Dacă se notează cu r distanţa dintre axa de simetrie a tubului cilindric şi punctul
curent în care se evaluează viteza de curgere a stratului de fluid, dependenţa de mai
sus se exprimă în forma: v  v  r  , iar variaţia vitezei între două straturi succesive
(gradientul vitezei pe direcţia perpendiculară pe viteză) are expresia dv / dr .
Ţinând cont de aceste observaţii, expresia forţei de frecare internă este:
dv
F   A (6.10)
dr
Asupra stratului de rază r (tubului cilindric de rază r ), având suprafaţa
laterală A  2  r  l , se exercită forţa de frecare:
dv
F    2  r  l  (6.11)
dr
Cea de-a doua forţă care intervine este rezultanta forţelor de presiune care
se exercită asupra bazelor cilindrului:
Fp   p1  p2     r 2   p    r 2 (6.12)
Rezultanta celor două forţe care intervin în dinamica stratului de fluid
(forţa de frecare şi cea de presiune) este nulă (deplasarea stratului se face cu viteză
constantă în timp), deci:
0 R
dv p
   dv 
2  l r
 p    r 2  2    r  l  r  dr (6.13)
dr v
Limitele de integrare din relaţia (6.13) ţin cont de faptul că:
- la r  0, v  vmax im ;
- la r  R, v  0 .
Efectuând calculele, se obţine:
v
p
4  l
 R2  r 2  (6.14)
227
Relaţia obţinută (6.14) exprimă distribuţia de viteze în secţiunea tubului. Se

constată că:
p
- la r  0, vmax im   R2 ;
4  l
- la r  R se verifică faptul că v  0 .
Printr-o coroană cilindrică de rază r şi de grosime dr (având deci, supra-
faţa dS , haşurată în fig. 6.1), în intervalul de timp dt trece un volum dV de
lichid, adică:
dV  dS  v  dt
dS    r  dr    r 2  2  r  dr
2
(6.15)
dV 
p
4  l
2

2

 R  r  2  r  dr  dt
Prin urmare, volumul de lichid care traversează întreaga secţiune a tubului

în intervalul de timp dt este:
R
dVtot 
   p  dt
2  l 0    R4  p
R 2  r 2  r  dr  
8 

l
 dt (6.16)
iar debitul volumetric, notat cu Q, este:

dV  R 4  p
Q    (6.17)
dt 8  l
Relaţia (6.17) poartă numele de legea lui Poiseuille (deoarece a fost for-
mulată pentru prima dată, pe baze experimentale, de către acest medic, în 1844).
Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul capilar se bazează pe relaţia
dintre vâscozitate şi viteza de curgere a unui lichid în capilar, definită de legea
Hagen – Poiseuille:
  R4   p
 t  C t
8 V  l
(6.18)
   R4  g  h
  t  k t
 8 V  l
în care:
R - raza tubului capilar, în cm;
l - lungimea tubului capilar, în cm;
 p - presiunea hidrostatică, în g/cm.s2;
V - volumul curs prin tubul capilar, în cm3;

Dependenţa dintre debitul volumetric şi raza R se aplică direct în cazul acelor de seringă:
se observă că mărimea (raza) acului este mult mai importantă decât presiunea exercitată de
deget (o dublare a diametrului acului are acelaşi efect ca o creştere de 16 ori a forţei de
apăsare).
228
t - timpul de curgere, în s;
g - acceleraţia gravitaţiei la locul determinării, în cm/s 2;
h - înălţimea coloanei hidrostatice, în cm;
 - densitatea lichidului la temperatura determinării, în g/cm3;
C - constanta tubului capilar pentru vâscozitatea dinamică (  );
k - constanta tubului capilar pentru vâscozitatea cinematică ( ); constanta
k înscrisă pe tubul capilar este astfel dată încât rezultatul se obţine direct în mm2/s
(centiStockes).
Tipuri de vâscozimetre. Tabelul 6.2

Interval
măsurabil de
Tip Identificarea vâscozimetrului vâscozitate
cinematică 1),
mm2/s
Tipuri Ostwald, modificat pentru lichide transparente:
Cannon-Fenske obişnuit 2) 0,5…20.000
Zeitfuchs 0,6… 3000
BS tub în U 2) 0,9 … 10.000
A BS tub în U şi M, miniatură 0,2 … 100
SIL 2) 0,6 … 10.000
Cannon-Maning semi-micro 0,4 … 20.000
Pinkevitch 2) 0,6 … 17.000
Tipuri cu nivel suspendat, pentru lichide transparente:
BS/IP/SL 2) 3,5 …100.000
BS/IP/SL(S) 2) 1,05 … 10.000
BS/IP/MSL 0,6 … 3.000
Ubbelohde 2) 0,3 … 100.000
FitzSimons 0,6 … 1.200
B Atlantic 2) 0,75 … 5.000
Cannon-Ubbelohde(A), Cannon-Ubbelohde cu diluţie(B) 2) 0,5 … 100.000
Cannon-Ubbelohde semi-micro 0,4 … 20.000
Ubbelohde DIN 0,35 … 50.000
C Tipuri cu curgere inversă, pentru lichide transparente şi opace:
Cannon-Fenske opac 0,4 …20.000
Zeitfuchs cu braţ cruce 0,6 … 100.000
BS/IP/RF tub U, cu curgere inversă 0,6 … 300.000
Lantz-Zeitfuchs, cu curgere inversă 60 … 100.000
1
Fiecare interval semnalat caracterizează un tip de vâscozimetru. Pentru a se evita
obligaţia efectuării unei corecţii de energie cinetică, aceste vâscozimetre sunt concepute
pentru un timp de curgere mai mare de 200 s cu excepţia unei indicaţii contrare,
semnalate în ISO 3105.
2
Pentru fiecare dintre aceste tipuri de vâscozimetre timpul minim de curgere, pentru
vâscozimetre cu constante reduse, depăşeşte 200 s.
229
SR ISO 3104:1996 (produse petroliere – Lichide opace şi transparente –

Determinarea vâscozităţii cinematice şi calculul vâscozităţii dinamice) cuprinde o
listă (tabelul 6.2) de vâscozimetre cu capilare, utilizate în mod curent pentru deter-
minarea vâscozităţii cinematice, iar SR ISO 3105:1998 (Vâscozimetre cinematice
cu capilară de sticlă – specificaţii şi instrucţiuni de operare) cuprinde specificaţiile
şi instrucţiunile de operare pentru acestea. Tipurile de vâscozimetre descrise sunt
vâscozimetre Ostwald modificate, vâscozimetre cu nivel suspendat şi vâscozimetre
cu curgere inversă.
Pentru fabricarea tuturor vâscozimetrelor se utilizează sticlă borosilicatică,
cu coeficient redus de dilatare, complet recristalizată.
O procedură de operare standardizată, aplicabilă la toate vâscozimetrele
cinematice cu capilară din sticlă, este conţinută în SR ISO 3104:1996.
Principiul metodei de determinare a vâscozităţii cinematice cu
vâscozimetre capilare constă în măsurarea timpului în care un volum fix de produs
lichid curge printr-un tub capilar calibrat la o înălţime hidrostatică constantă şi la o
temperatură constantă. Valoarea vâscozităţii cinematice se obţine prin înmulţirea
constantei de calibrare a vâscozimetrului capilar cu timpul de curgere, exprimat în
secunde. În continuare se prezintă cele mai cunoscute vâscozimetre capilare.
1.Vâscozimetrul Cannon-Fenske obişnuit.
Acesta este un vâscozimetru Ostwald modificat (fig. 6.2), având constan-
tele nominale, intervalul de vâscozităţi cinematice, diametrele capilarei şi volumele
bulei pentru fiecare mărime, prezentate în tabelul 6.3.
Pentru a încărca un vâscozimetru Cannon-
Fenske obişnuit se inversează vâscozimetrul şi se
aspiră fluid în tubul L-13, cu tubul N-8 imersat în
proba de lichid. Se aspiră proba până la reperul de
cronometrare F. Se montează vâscozimetrul perpen-
dicular pe baia de termostatare, ţinând tubul L-13 în
poziţie verticală. Se lasă vâscozimetrul încărcat să
stea în baie suficient timp pentru a se atinge
temperatura de încercare. Se utilizează vidul (sau
presiunea, dacă proba conţine compuşi volatili)
pentru a aspira proba prin bula C, la aproximativ 5
mm deasupra reperului de cronometrare E din partea
de sus. Se îndepărtează vidul şi se lasă proba să
curgă liber măsurând cu o exactitate de 0,1 s timpul
necesar părţii principale a meniscului să treacă de la
reperul de cronometrare E, la reperul F.
Dacă acest timp de curgere este mai mic
decât timpul minim de curgere specificat pentru
Fig. 6.2 – Vâscozimetrul vâscozimetru, se alege un vâscozimetru cu o capilară
Cannon-Fenske obişnuit de diametru mai mare şi se repetă măsurarea
(dimensiuni cotate în mm). timpului de curgere.
230
Vâscozimetrul Cannon-Fenske obişnuit – Dimensiuni şi intervale

de vâscozităţi cinematice. Tabelul 6.3
Intervalul de Diametrul Volumul bulei,
Nr. Constanta nominală vâscozităţi interior al ml (±5%)
mărime a vâscozimetrului, cinematice, tubului, R, D C
(mm2/s)/s mm2/s mm (±2%)
25 0,002 0,51) … 2 0,30 3,1 1,6
50 0,004 0,8 … 4 0,44 3,1 3,1
75 0,008 1,6 … 8 0,54 3,1 3,13
100 0,015 3 … 15 0,63 3,1 3,1
150 0,035 7 … 35 0,78 3,1 3,1
200 0,1 20 … 100 1,01 3,1 3,1
300 0,25 50 … 250 1,27 3,1 3,1
350 0,5 100 … 500 1,52 3,1 3,1
400 1,2 240 … 1200 1,92 3,1 3,1
450 2,5 500 … 2500 2,35 3,1 3,1
500 8 1600 … 8000 3,20 3,1 3,1
600 20 4000 … 20.000 4,20 4,3 3,1
1)
Timp minim de curgere de 250 s; pentru toate celelalte mărimi, timpul minim de
curgere este de 200 s.
Vâscozimetrul Ubbelhode – Dimensiuni şi intervale

de vâscozităţi cinematice. Tabelul 6.4
Constanta Intervalul de Diametrul
Nr. nominală a vâscozităţi interior al Volumul bulei,
mărime vâscozimetrului, cinematice, tubului, R, C
(mm2/s)/s mm2/s mm (±2%) ml (±5%)
0 0,001 0,31)…1 0,24 1,0
0C 0,003 0,6…3 0,36 2,0
0B 0,005 1,0…5 0,46 3,0
1 0,01 2…10 0,58 4,0
1C 0,03 6 …30 0,77 4,0
1B 0,05 10…50 0,88 4,0
2 0,1 20… 100 1,03 4,0
2C 0,3 60…300 1,36 4,0
2B 0,5 100…500 1,55 4,0
3 1,0 200…1000 1,83 4,0
3C 3,0 600…3000 2,43 4,0
3B 5,0 1000…5.000 2,75 4,0
4 10 2.000…10.000 3,27 4,0
4C 30 6.000…30.000 4,32 4,0
4B 50 10.000…50.000 5,20 5,0
5 100 20.000…100.000 6,25 5,0
1)
Timp minim de curgere de 300 s; pentru toate celelalte mărimi, timpul minim de
curgere este de 200 s.
231
2. Determinarea vâscozităţii cinematice cu vâscozimetrul Ubbelohde

cu nivel suspendat.
Vâscozimetrele cu nivel suspendat includ modelele BS/IP/SL,
BS/IP/SL(S), BS/IP/MSL, Ubbelhode, FitzSimons, Atlantic, Cannon-Ubbelhode şi
Cannon-Ubbelhode semimicro (SR ISO 3105 - Vâscozimetre cinematice cu
capilară de sticlă – specificaţii şi instrucţiuni de operare) (vezi tabelul 6.2).
Frecvent este folosit vâscozimetrul
Ubbelhode (fig. 6.3) având constantele nominale,
intervalele de vâscozităţi cinematice, diametrele
capilarei şi volumul bulei în tabelul 6.4 pentru
fiecare mărime prezentată.
Vâscozimetrele cu nivel suspendat sunt
utilizate pentru măsurarea vâscozităţilor cinematice
ale lichidelor newtoniene, transparente, cuprinse
între 0,3 şi 100.000 mm2/s (cSt).
Vâscozimetrul Ubbelhode se încarcă prin
înclinarea instrumentului la 30° faţă de verticală şi
se introduce suficientă probă prin tubul L în bula A
astfel încât când vâscozimetrul este readus la
verticală, meniscul să fie între reperele de umplere G
şi H, iar tubul P să fie complet umplut, fără să reţină
aer. Se introduce vâscozimetrul în baia de
termostatare, ţinând tubul L vertical. Se lasă
vâscozimetrul încărcat să rămână în baie suficient
timp pentru a atinge temperatura de încercare.
Deoarece acest timp variază pentru diferite
instrumente, diferite temperaturi şi diferite
vâscozităţi cinematice, se stabileşte, prin încercări,
Fig. 6.3 – Vâscozimetrul un timp sigur de echilibru (30 min. trebuie să fie
Ubbelhode. suficient, cu excepţia vâscozităţilor cinematice
mari).
Se astupă tubul M cu degetul şi se utilizează vid (sau presiune, dacă proba
conţine componenţi volatili) pentru a aspira proba uşor prin bula C la aproximativ
8 mm deasupra reperului de cronometrare E. Se îndepărtează vidul de la tubul N şi
se pune imediat degetul de la tubul M la tubul N, menţinând meniscul deasupra
reperului E până când meniscul inferior cade sub capătul capilarei R, în bula B. În
bula B pătrunde aer şi coloana de lichid se rupe la capătul inferior al tubului
capilar, formându-se „nivelul suspendat”, totdeauna în acelaşi loc, indiferent de
probă, cu condiţia ca proba să ude sticla. Se îndepărtează degetul şi se lasă proba să
curgă liber.
Se măsoară, cu o exactitate de 0,1 s, timpul necesar marginii meniscului să
treacă de la reperul de cronometrare E, la reperul de cronometrare F. Dacă acest
232
timp de curgere este mai mic de 200 s, se

va alege un vâscozimetru cu capilară mai
mică şi se repetă determinarea.
În ultimul timp s-a dezvoltat un
sistem de măsurare computerizată a vâs-
cozităţii folosind vâscozimetrul Ubbe-
lohde (vâscozimetrul Schott KPG Ubbe-
lohde) (fig. 6.4). Vâscozimetrul este intro-
dus într-un cilindru cu pereţi dubli din
sticlă pentru termostatarea temperaturii cu
ajutorul unui termostat cu circulaţie.
Vâscozimetrul este conectat la o sursă de
aer comprimat care asigură pomparea
lichidului în tubul capilar.
Timpul de curgere a lichidului
prin tubul capilar se măsoară cu ajutorul Fig. 6.4 - Vâscozimetrul Ubbelohde
celulelor fotoelectrice. Pentru măsurarea computerizat.
temperaturii se ataşează un termometru de
mare precizie (PT 100).
Controlul complet al sistemului de măsurare a vâscozităţii se face cu
ajutorul programului Windows denumit “ViscoMeasurement”. Pentru măsurarea
vâscozităţii cu precizie ridicată este posibilă rularea automată a programului la
temperaturi de până la 353 K şi a vâscozităţii cuprinsă între 0,3 şi 100 mm2/s (cSt).
3. Determinarea vâscozităţii cinematice pentru lichide transparente şi
opace cu vâscozimetrul cu capilar cu curgere inversă.
Vâscozimetrele cu curgere inversă pentru
lichide transparente şi opace includ vâscozimetrele
Zeitfuchs în cruce, Cannon-Fenske opac,
BS/IP/RF, şi Lantz-Zeitfuchs (vezi tabelul 6.2).
Faţă de vâscozimetrele Ostwald modifi-
cate şi cu nivel suspendat, proba de lichid curge
într-o bulă de cronometrare neumezită anterior de
probă, pentru a se permite astfel măsurarea
lichidelor ale căror filme subţiri sunt opace.
Vâscozimetrele cu curgere inversă sunt
utilizate pentru măsurarea vâscozităţilor cinema-
tice ale lichidelor newtoniene, transparente şi
opace, cu valori ale vâscozităţii cuprinse între 0,4
şi 300.000 mm2/s (cSt).
Pentru exemplificare se prezintă vâscozi-
metrul BS/IP/RF cu curgere inversă (fig. 6.5)
Fig. 6.5 – Vâscozimetrul având constantele nominale, intervalele de
BS/IP/RF cu curgere inversă. vâscozităţi cinematice, diametrele capilarei şi
233
volumul bulei pentru fiecare mărime, prezentate în tabelul 6.5.

Vâscozimetrul BS/IP/RF se montează în baia termostatată, ţinând porţinea
dreaptă a tubului capilar R în poziţie verticală şi se lasă să atingă temperatura băii
şi apoi se toană suficient din proba de încercare filtrată în tubul de umplere N până
la un punct chiar sub semnul de umplere G, evitând umezirea sticlei deasupra lui G.
Se lasă lichidul să curgă prin tubul capilar R, astfel încât coloana de lichid
să rămână continuă până când atinge o poziţie la circa 5 mm sub semnul de
umplere H şi se opreşte curgerea la acest punct prin închiderea tubului L cu un dop
de cauciuc.
Vâscozimetrul BS/IP/RF tub U, curgere inversă – Dimensiuni

şi intervale de vâscozităţi cinematice. Tabelul 6.5
Constanta Intervalul de Diametrul Volumul bulei,
Nr. nominală a vâscozităţi interior al C
mărime vâscozimetrului, cinematice 1), tubului, R, ml (±5%)
(mm2/s)/s mm2/s mm (±2%)
1 0,003 0,6 … 3 0,51 4,0
2 0,01 2 … 10 0,71 4,0
3 0,03 6 … 30 0,93 4,0
4 0,1 20 … 100 1,27 4,0
5 0,3 60 … 300 1,64 4,0
6 1,0 200 … 1000 2,24 4,0
7 3,0 600 … 3000 2,93 4,0
8 10 2.000 … 10.000 4,00 4,0
9 30 6.000 … 30.000 5,50 4,0
10 100 20.000 … 100.000 7,70 4,0
11 300 60.000 … 300.000 10,00 4,0
1)
Timp minim de curgere de 200 s pentru toate mărimile.
Este de dorit ca dopul de cauciuc să fie prevăzut cu un tub de sticlă şi un

robinet de închidere astfel încât să se poată aplica tubului L o presiune controlabilă,
cu un foarte uşor exces.
Se adaugă mai mult lichid în tubul de umplere N pentru a aduce suprafaţa
uleiului sub reperul G. Se lasă proba să ajungă la temperatura băii şi bulele de aer
să se ridice la suprafaţă (sunt necesare cel puţin 30 de minute).
Se manipulează uşor robinetul de închidere sau dopul pentru a închide
tubul L până când nivelul se opreşte la reperul H. Inelul superior de contact al
probei cu sticla trebuie să coincidă cu partea de jos a reperului H. Se adaugă probă
în tubul N, până când inelul superior de contact al probei cu tubul N, coincide cu
partea de jos a reperului G.
Se scoate dopul din tubul L şi se lasă proba să curgă liber. Se măsoară, cu o
exactitate de 0,1 s, timpul necesar meniscului superior al probei în contact cu sticla
să se ridice de la partea inferioară a reperului de cronometrare E, la partea inferi-
oară a reperului de cronometrare F. Reperul inferior de umplere H nu trebuie să fie
234
confundat cu reperul inferior de cronometrare E. Dacă acest timp de curgere este

mai mic decât minimul specificat pentru vâscozimetru, se alege un vâscozimetru
curat, uscat cu o capilară de diametru mai mic şi se repetă determinarea.
4. Determinarea vâscozităţii cinematice cu vâscozimetrul capilar
Vogell-Ossag.
Cu acest vâscozimetru se poate determina vâscozitatea cinematică a
produselor lichide cuprinsă între 2 şi 20.000 mm2/s (cSt).
Vâscozimetrul Vogel-Ossag (fig. 6.6) se compune din următoarele părţi:
- tubul capilar (5) cu bula (6) pe care
sunt gravate reperele (A) şi (B). Pentru
acoperirea intervalului de vâscozitate se
folosesc vâscozimetrele cu tub capilar
conform tabelului 6.6;
- niplul (4) prin care trece tubul
capilar (5);
- vasul metalic (12) filetat la
exterior, pe partea superioară şi prevăzut cu
un capac (11) cu ştuţ (2) prin care trece
tubul capilar (5) şi un rezervor metalic (1)
pentru probă;
- termometru (8) fixat în tubul (10)
care, la rândul lui, este fixat de capacul (11);
- placa (7) de susţinere a vâscozime-
trului şi ramificaţia (9) care face legătura cu
o sursă de aer comprimat;
- baia termostatată, specială pentru
vâscozimetrul Vogell-Ossag, prevăzută cu
dispozitiv de umplere, scurgere, încălzire-
răcire, agitare, ferestre de observaţie şi
termometru cu interval de măsurare care să
Fig. 6.6 – Vâscozimetrul capilar cuprindă temperaturile de lucru, cu valoarea
Vogell-Ossag. diviziunii de 0,1°C. Baia trebuie să menţină
constantă temperatura cu ± 0,1°C
Vâscozimetrul Vogel-Ossag – caracteristici. Tabelul 6.6

Tub capilar Constanta Intervalul de vâscozitate Timp minim de
Nr. k, cinematică, curgere,
mm2/s-2 mm2/s s
1 0,01 2 … 10 265
2 0,1 10 … 100 85
3 1,0 50 … 1.000 50
4 10…20 500 … 20.000 50
235
Baia de termostatare se aduce la temperatura determinării. Vasul (12) se

fixează pe suport şi se deşurubează capacul (11). Se toarnă proba în rezervorul (1)
până la marginea superioară. Se unge cu o picătură din probă filetul capacului (11)
şi suprafaţa de etanşare a armăturii tubului capilar, după care se înşurubează
capacul cu mâna şi apoi vâscozimetrul cu tub capilar, fără termometrul (8).
Se introduce la capul superior al vâscozimetrului un tub de cauciuc
prevăzut cu clemă şi se aspiră proba în bula (6) până la aproximativ jumătatea
bulei. Vâscozimetrul înşurubat se introduce în poziţie verticală în baia de
termostatate şi apoi se introduce termometrul (8) în tubul (10). Se deschide clema,
se aspiră proba până deasupra reperului (B) şi se închide clema. Se face din nou
legătura cu atmosfera. Proba începe să curgă în rezervorul (1).
Se porneşte cronometrul în momentul când proba a ajuns la reperul (B) şi
se opreşte când proba a ajuns la reperul (A), notându-se timpul de curgere. Se
repetă determinările de trei ori, iar ca timp de curgere se ia media a trei
determinări.
Determinarea vâscozităţii dinamice prin metoda căderii unei bile în
tub înclinat (vâscozimetrul Höppler).
Prin această metodă se determină vâscozitatea uleiurilor având 0,6 până la
250.000 cP (0,0006…250 Ns/m2 sau 0,6…250.000 mPa.s) în domeniul de
temperatură de –20°C… +120°C, cu folosirea a aproximativ 40 cm3 lichid.
Se măsoară viteza de cădere a unei bile care rulează sau alunecă într-un tub
înclinat, în condiţii care asigură proporţionalitatea între viteză şi vâscozitate.
Vâscozimetrul Höppler (fig. 6.7) se compune din următoarele părţi:
Fig. 6.7 – Vâscozimetrul Höppler.

236
- tubul de sticlă (1), calibrat, cu capacitatea de circa 40 cm3, pe care sunt

gravate două repere la distanţă de 100 mm între ele şi prevăzut cu două dopuri (4)
cu garnituri, strânse cu două capace metalice cu filet. Dopul (4) introdus la capătul
superior al tubului este gol în interior şi prevăzut cu un capilar. Acest sistem de
închidere constituie un amortizor de presiune;
- manşonul de sticlă (2) care înconjoară tubul (1), umplut cu lichid pentru
termostatare având la partea superioară un orificiu cu filet pentru fixarea termo-
metrului (3) şi prevăzut cu ştuţul (8) şi ştuţul (9) care face legătura la termostat;
- stativul prevăzut cu bula de nivel (5), şuruburi de reglare a poziţiei
orizontale (7), şurub de fixare (6) a vâscozimetrului. Tubul (1) este montat în
poziţie înclinată faţă de verticală cu 10030’ şi se poate roti în jurul axei (A).
- termometre speciale (3) cu imersie totală, cu capac metalic şi filet, pentru
intervalul de temperaturi cuprinse între -60 şi 150°C şi precizia de măsurare a
temperaturii de ± 0,1°C;
- o trusă cu şase bile din sticlă şi metal, conform tabelului 6.7;
- un termostat pentru recircularea lichidului de termostatare, care asigură
menţinerea constantă a temperaturii în limitele ± 0,1°C.
După introducerea în tubul (1) a bilei aleasă şi racordarea vâscozimetrului
la termostat, manşonul (2) se roteşte cu 180°, prin slăbirea şurubului de fixare (6) şi
se lasă bila să străbată tubul (1) până la capătul opus. Apoi tubul (1) se readuce în
poziţia iniţială şi se măsoară timpul de cădere în care bila parcurge distanţa dintre
cele două repere.
Se efectuează două determinări. Ca timp de curgere se ia media aritmetică
a celor două determinări.
Caracteristicile bilelor vâscozimetrului Höppler. Tabelul 6.7

Densitatea Diametrul Constanta Interval de Timpul
Bila Material bilei, bilei, (aproximativă) vâscozitate minim de
nr. g/cm3 mm k, dinamică, cădere, s
mPa.s.cm3/g.s mPa.s
1 sticlă 2,4 15,8 0,007 0,6 … 10 60
2 sticlă 2,4 15,6 0,09 7 …130 30
3 metal 8,1 15,6 0,09 30 … 700 30
4 metal 8,1 15,2 0,7 200…4800 30
5 metal 8,1 14,0 7,0 1500…45000 30
6 metal 7,8 11,0 35 Peste 7500 30
Vâscozitatea dinamică se calculează cu relaţia:

  k   b  u    (6.19)
în care:
k – constanta aparatului pentru obţinerea rezultatelor, în cP;
b - densitatea bilei la temperatura determinării, în g/cm3;
u - densitatea lichidului la temperatura determinării, în g/cm3;
237
 - durata curgerii între repere, în secunde.

Pentru obţinerea valorii vâscozităţii dinamice în unităţi SI, se va folosi
relaţia (6.3), conform căreia 1cP  10 3 N  s m 2 .
Densitatea bilei la temperatura determinării t (°C) se calculează cu relaţia:
b  b20 1    t  20   (6.20)
în care  este coeficientul de dilatare volumetrică a bilelor; în cazul bilelor din
sticlă se ia egal cu 0,00024, iar al celor din metal 0,000018.
Variind greutatea bilei, cea mai grea fiind făcută din wolfram, se apreciază
că spectrul măsurabil al vâscozităţii variază între 0,01 cP şi 1.000.000 cP, cu
precizie mare.
Se poate determina vâscozitatea dinamică a fluidului la diferite tempera-
turi, pentru fiecare existând o altă valoare a constantei de calibrare a aparatului şi
valori specifice ale densităţii celor două corpuri. În acest caz, constantele de
calibrare ţin seama de dilatările corpului liber, a fluidului dar şi de cele ale incintei
în care are loc determinarea.
O modificare tipică a acestui vâscozimetru este ilustrată în fig. 6.8.
Construcţia sa permite măsurarea vâscozităţii la presiuni înalte. Acţiunea bilei este
controlată electric prin contacte magnetice şi timpul necesar pentru ca aceasta să
traverseze lungimea tubului este măsurat electronic. Pentru determinarea
vâscozităţii, tubul este înclinat.
Fig. 6. 8 – Vâscozimetrul cu bilă pentru presiuni înalte.
6.1.1.2.2. Determinarea vâscozităţii convenţionale.

Vâscozitatea relativă este folosită în unele aplicaţii tehnice şi reprezintă
raportul dintre vâscozitatea dinamică sau cinematică a unui fluid şi cea
238
corespunzătoare pentru un fluid de referinţă (apă, aer sau diluant la amestecuri şi

soluţii chimice):
 fluid  fluid
r  sau  r  (6.21)
reper  reper
În practică se utilizează, mai ales pentru uleiuri, sistemul de exprimare a
vâscozităţii în grade Engler (°E), care reprezintă raportul dintre timpul de scurgere
a 200 cm3 din lichidul măsurat şi timpul de scurgere a aceleiaşi cantităţi de apă
distilată la +20°C.
Principiul de măsură folosit în sistemul Engler se bazează pe faptul că
vâscozitatea este proporţională cu forţa de frânare şi cu inversul vitezei, deci şi cu
timpul necesar scurgerii unei cantităţi fixe de fluid.
Vâscozitatea exprimată în unităţi convenţionale se determină prin
următoarele trei metode:
- metoda curgerii prin orificiul Engler,
- metoda curgerii prin orificiul Saybold (Universal şi Furol),
- metoda curgerii prin orificiul prin orificiul Redwood (I şi II).
Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul Engler.
Cu vâscozimetrul Engler se determină vâscozitatea produselor cu
vâscozitatea cuprinsă între 1,2°E până la ~300°E.
Principiul metodei constă în determinarea timpului de curgere a unui
volum anumit de produs, în condiţii experimentale definite şi raportarea lui la
timpul de curgere a aceluiaşi volum de apă distilată la 20°C.
Vâscozimetrul Engler (fig. 6.9) se compune dintr-un vas cilindric (1) din
oţel inoxidabil sau alamă, cu un orificiu de scurgere calibrat (2) şi trei repere de
nivel (N).
Fig. 6.9 – Vâscozimetrul Engler.
Capacul (7) are două orificii, unul pentru termometru (5) şi altul pentru tija
(6), care îndeplineşte funcţia de obturator al orificiului de scurgere (2). Vasul
239
cilindric exterior (3) este sudat concentric cu vasul (1), şi serveşte ca termostat.
Acest vas se umple cu apă pentru intervalul de încălzire 20…95°C sau ulei, cu
punct de inflamabilitate peste 180°C, pentru temperaturi de încălzire peste 95°C.
Sistemul de încălzire poate fi electric sau cu gaz. Cu agitatorul (8) se uşurează
transmiterea căldurii şi uniformizarea temperaturii băii.
Vâscozimetrul este montat pe un dispozitiv ale cărui picioare sunt
prevăzute cu şuruburi de stabilire a poziţiei orizontale.
Ştuţul pentru termometrul interior trebuie să permită aşezarea
termometrului cu rezervorul în apropierea orificiului de scurgere.
Vâscozitatea în grade Engler (0E) se calculează cu relaţia:
tp o
 o E    E (6.22)
at  
în care:
t p - timpul de curgere a 200 cm3 produs, în secunde;
ta - timpul de curgere a 200 cm3 apă distilată la 20°C, în secunde (constan-
ta aparatului); valorile acestei constante trebuie să fie cuprinse între 50 şi 52 s.
Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul
Saybold.
Cel mai răspândit instrument din SUA. pentru determinarea vâscozităţii
relative a lubrifianţilor este vâscozimetrul Saybolt, utilizat pentru:
- uleiuri fluide cu vâscozitatea de la 32 la 1000 s (S univ) cu orificiul tip
Universal;
- uleiuri vâscoase, ceară şi bitum, cu vâscozitatea peste 25 s (S furol), cu
orificiul tip Furol.
Principiul metodei constă în determinarea timpului de curgere a 60 cm3 de
produs, la o anumită temperatură, printr-un tub metalic cu lungimea de 12,25 mm
şi diametrul interior de 1,765 mm în cazul orificiului tip Saybold Universal,
respectiv de 3,15 mm în cazul orificiului tip Saybold Furol.
Fig. 6.10 – Vâscozimetrul Saybold.

240
Vâscozimetrul Saybold (fig.6.10) se compune dintr-un vas cilindric (1)

metalic, rezistent la coroziune. Vasul (1) are la fund un orificiu (8) cu filet (9) în
care se înşurubează tuburile calibrate (10), de tip Universal sau Furol, din aliaj
metalic inoxidabil. Orificiul (8) este închis în parte inferioară cu un dop de plută
(11) detaşabil, cu inel de tragere. Între dopul (11) şi partea inferioară a tubului
calibrat (10) există un strat de aer care împiedică uleiul să curgă. Uleiul începe să
curgă trăgând brusc dopul din orificiu.
În partea superioară, vasul (1) este înconjurat de o galerie circulară (2)
pentru deversare, prevăzută cu capac (5). Uleiul se toarnă în vasul (1) până când
deversează 1 mm peste marginea de preaplin, ocupând şi spaţiul din galerie. Înainte
de determinare, uleiul deversat se aspiră cu o pipetă, lăsând galeria goală.
Vasul (1) este legat prin filet, în interiorul unui alt vas (7) care serveşte ca
baie de încălzire. Baia se umple cu apă pentru temperaturi de încălzire până la
95°C sau cu ulei, cu punct de inflamabilitate peste 180°C, pentru temperaturi de
încălzire peste 95°C. Încălzirea poate fi electrică sau cu gaz. Răcirea băii se face cu
o serpentină prin care circulă apă. Cu agitatorul (6) se uniformizează temperatura
băii.
Aparatul are un termometru (4) pentru omogenizarea şi măsurarea
temperaturii produsului şi un termometru (3) fixat la baie.
Baia vâscozimetrului este montată pe trei picioare prevăzute cu şuruburi de
nivel. Când baia şi mostra de ulei ating temperatura de testare dorită, de obicei
100°F (37,8°C), 130°F (54°C) sau 210°F (99°C), dopul este scos, permiţând
uleiului să iasă prin tubul scurt. Este
notat timpul necesar pentru ca 60
cm3 de ulei să se scurgă prin tubul
de ieşire într-un recipient standard.
Numărul de secunde astfel
înregistrat este numit SUS (Saybolt
Universal Seconds), vâscozitatea în
Secunde Saybolt Universal la
temperatura testată.
Vâscozităţile Saybolt, expri-
mate în secunde, se abat considera-
bil de la vâscozitatea cinematică,
exceptând gama de peste 200 secun-
de. Acest lucru poate fi observat în
fig. 6.11 în care vâscozitatea cine-
matică este comparată cu vâscozita-
tea Saybolt Universal în secunde.
Linia punctată reprezintă vâscozita-
tea cinematică reală; linia continuă Fig. 6.11 - Vâscozitatea cinematică în
ilustrează valorile obţinute cu centistokes, comparată cu vâscozitatea
ajutorul vâscozimetrului Saybolt. Pe Saybolt Universal în secunde.
241
măsură ce timpul curgerii descreşte, devierea devine din ce în ce mai vizibilă şi sub
40 de secunde, diferenţa este atât de mare încât folosirea secundelor Saybolt ca
index al vâscozităţii cinematice este înşelătoare. Astfel, un ulei cu vâscozitate de 35
secunde Saybolt are cam de două ori vâscozitatea cinematică a unuia cu o valoare
de 32 secunde Saybolt. Nici cele mai uşoare lichide nu dau valori sub 28 secunde
Saybolt. Instrumentul nu ar trebui folosit pentru uleiuri cu valori sub 40 secunde şi
niciodată pentru uleiuri sub 32 secunde.
Determinarea vâscozităţii convenţionale cu vâscozimetrul Redwood.
Vâscozimetrele Redwood, utilizate în general în Anglia, se folosesc pentru:
- uleiuri fluide cu vâscozitatea cuprinsă între 30 şi 2000 secunde
(Redwood I);
- uleiuri vâscoase cu vâscozitatea peste 2000 secunde (Redwood II).
Fig. 6.12 – Vâscozimetrul Redwood.
Principiul metodei constă în determinarea timpului de curgere a 50 cm3 de

produs la o anumită temperatură printr-un orificiu tubular de agat, cu dimensiunile
prezentate în tabelul 6.8.
Dimensiunile orificiului tubular Redwood. Tabelul 6.8

Tipul Lungimea, Diametrul interior,
mm mm
Redwood I 10,0 ± 0,05 min. 1,62
Redwood II 50,0 ± 0,2 min. 3,8
Vâscozimetrele Redwood I şi II au o construcţie asemănătoare (fig. 6.12).

Fiecare aparat se compune dintr-un vas cilindric (1) de alamă argintată în
interior (fig. 6.13 şi 6.14).
242
Fig. 6.13 – Vâscozimetrul Redwood I Fig. 6.14 – Vâscozimetrul Redwood II

(dimensiuni în mm). (dimensiuni în mm).
Vasul are la fund un disc (9) de agat, cementat în pereţii săi. La mijlocul
discului se află centrat un orificiu tubular de scurgere (10) calibrat. Un reper (N)
indică nivelul până la care se umple vâscozimetrul cu produsul de cercetat. Capacul
(2) are două orificii, unul pentru termometrul produsului (4) şi altul pentru sârma
de oţel care are la un capăt o bilă de oţel (6) cu diametrul 11 mm, cu care se astupă
orificiul de scurgere (10).
Vasul (1) este sudat concentric în interiorul altui vas de alamă (8) care
serveşte ca termostat. Baia se umple cu apă pentru temperaturi de încălzire până la
95°C sau cu ulei, cu punct de inflamabilitate peste 180°C, pentru temperaturi de
încălzire peste 95°C. Încălzirea poate fi electrică sau cu gaz. În jurul vasului (1) se
roteşte un agitator manual (3) cu patru aripi (7), care uşurează transmiterea căldurii
şi uniformizarea temperaturii băii. Termometrul băii (5) se află fixat în flanşa
agitatorului (3) şi se roteşte odată cu acesta.
Termometrul produsului (4) se află fixat într-o clemă şi poate oscila în plan
orizontal pentru omogenizarea temperaturii produsului din vasul (1).
Lichidul din baia termostat (8) se poate evacua printr-un robinet (11).
Vâscozimetrul este montat pe un dispozitiv cu picioare prevăzute cu şuruburi de
stabilire a poziţiei orizontale.
Vâscozitatea convenţională Redwood se exprimă în secunde Redwood I
sau secunde Redwood II (după tipul aparatului folosit) şi se calculează cu formula:
Secunde Redwood  f  t (6.23)
în care:
t - timpul în secunde, la temperatura indicată, în care 50 cm3 de produs
curg prin vâscozimetrul Redwood;
f - factor de corecţie al vâscozimetrului din certificatul aparatului.
243
Standardizarea acestor instrumente a adus după sine un grad rezonabil de

uniformitate. Herschel [48] a arătat că vâscozitatea cinematică poate fi redată prin
ecuaţia:
B
  At  (6.24)
t
unde A şi B sunt constante determinate empiric, iar t este timpul în secunde.
Tabelul 6.9 dă aceste constante pentru vâscozimetrele Saybolt, Redwood şi
Engler. Această ecuaţie este suficient de precisă pentru toate lucrările practice.
Valorile constantelor A şi B în ecuaţia 4.23. Tabelul 6.9

A B
SAYBOLT Universal 0,22 180
REDWOOD 0,26 171
ENGLER 0,147 374
6.1.1.2.3. Vâscozimetre rotative.

Vâscozimetrele rotative se bazează pe principiul forfecării între două
suprafeţe ale fluidului a cărui vâscozitate se măsoară. În aceste vâscozimetre una
din suprafeţe este staţionară şi cealaltă se roteşte cu ajutorul unui motor de
acţionare, spaţiul dintre cele două suprafeţe, de dimensiuni reduse, fiind umplut cu
fluidul testat. Determinările sunt efectuate prin aplicarea fie a unui moment de
torsiune constant şi se măsoară variaţiile vitezei de forfecare, fie prin aplicarea unei
viteze constante şi se măsoară variaţiile momentului de torsiune. Aceste
vâscozimetre indică, indirect, vâscozitatea dinamică. Există două tipuri principale
de vâscozimetre rotative: cu cilindru rotativ şi cu con rotativ.
Vâscozimetrul cilindric rotativ.
Acesta, cunoscut şi ca „vâscozimetrul Couette”, este compus din doi
cilindri concentrici – unul fix iar celălalt antrenat în mişcare de rotaţie cu viteză
constantă, despărţiţi printr-un interstiţiu de dimensiuni reduse, plin cu fluidul testat
(fig. 6.15). Cilindrul interior este staţionar, iar cilindrul exterior se roteşte cu viteză
constantă. Se măsoară forţa necesară forfecării fluidului între cilindri. Viteza
cilindrului se poate regla, astfel încât se poate stabili şi variaţiile vâscozităţii
fluidului în funcţie de rata (variaţia) vitezei de forfecare a fluidului. Pentru diferite
fluide se folosesc seturi diferite de cilindri, cu diferite interstiţii între ele. Pentru
fluidele newtoniene, vâscozitatea dinamică poate fi estimată cu formula:
 1 1 
M 2  2
r rc  k  M (6.25)
  b 
4  d   
în care:
 - vâscozitatea dinamică [Pa.s];
244
rb , rc - razele cilindrului interior, respectiv a celui exterior [m];

M – momentul de forfecare pe cilindrul interior [N.m];
 - viteza unghiulară [rad/s];
d - adâncimea de inversare a cilindrului interior [m];
k - constanta vâscozimetrului, dată de obicei de producătorul vâscozimetrului
pentru fiecare pereche de cilindri [m-3].
Fig. 6.15 - Schema vâscozimetrului cilindric rotativ.
Când uleiurile de motor sunt utilizate în condiţiile Europei şi ale Americii

de Nord, se cer date despre vâscozitatea uleiului la -18oC pentru a stabili uşurinţa
cu care porneşte motorul. Se foloseşte în acest scop un vâscozimetru cilindric
rotativ, special adoptat, cunoscut în literatură ca “simulatorul pornirii la rece”
(CCS), o metodă de testare fiind dată în ASTM D5293-04 Standard Test Method
for Apparent Viscosity of Engine Oils Between -5 and -35°C Using the Cold-
Cranking Simulator (Metodă standardizată de testare pentru vâscozitatea aparentă a
uleiurilor de motoare între -5 şi -35°C folosind un simulator de pornire la rece).
Schema acestui vâscozimetru este dată în fig. 6.16.
Cilindrul interior se roteşte cu putere constantă într-o probă de lubrifiant
răcit, cu volumul de aproximativ 5 ml. Se stabileşte vâscozitatea probei de ulei
testat, prin compararea vitezei de rotaţie a uleiului testat cu viteza de rotaţie a
uleiului de referinţă, în aceleaşi condiţii. Măsurătorile indică uşurinţa cu care
motorul va porni la temperaturi joase şi cu puterea limitată, care este disponibilă la
pornire.
245
Fig. 6.16 - Schema simulatorului pornirii la rece.
Un principiu înrudit este folosit de

vâscozimetrul Brookfield (fig. 6.17). O
metodă de testare cu acest tip de aparat este
dată în ASTM D2983-04a Standard Test
Method for Low-Temperature Viscosity of
Lubricants Measured by Brookfield
Viscometer (Metodă standardizată de testare
pentru vâscozitatea la temperaturi joase a
lubrifianţilor, măsurată cu vâscozimetrul
Brookfield). Acesta îşi găseşte utilizarea în
industria vopselelor şi în industria chimică.
Vâscozitatea este măsurată prin cuplul de
frecare necesar pentru rotirea unui cilindru
sau a unui disc la o viteză constantă într-un
pahar cu lichid-test. Mai multe tipuri de axe
rotoare sunt disponibile. Sunt posibile mai
multe viteze cu ajutorul unui schimbător de
Fig. 6.17 - Schema vâscozimetrului viteze. O scală indică momentul transmis la
Brookfield. axul rotor, ca măsură a vâscozităţii.
Vâscozimetrul conic rotativ.
Are o construcţie similară cu cel cilindric şi este utilizat cu precădere
pentru fluide foarte vâscoase sau pentru măsurători la temperaturi scăzute. Acesta
constă dintr-o suprafaţă conică şi o placă plană. Se poate roti oricare din aceste
suprafeţe. Distanţa dintre con şi placă este plină cu fluid şi unghiul conului asigură
o rată constantă a vitezei de forfecare în spaţiul dintre piese.
Avantajul acestui vâscozimetru este acela că este necesar un volum foarte mic
de fluid pentru testare.
246
Fig. 6.18 - Schema vâscozimetrului conic rotativ.
În unele vâscozimetre de acest tip, pe durata testelor, temperatura fluidului

este controlată. Acest lucru se realizează prin circularea unui fluid pre-încălzit sau
răcit, prin placa vâscozimetrului.
Aceste vâscozimetre pot fi utilizate atât pentru fluide newtoniene, cât şi ne-
newtoniene deoarece viteza de forfecare este aproximativ constantă pe secţiunea
interstiţiului. Schema unui astfel de vâscozimetru este dată în fig. 6.18.
Vâscozitatea dinamică poate fi estimată cu relaţia:
 2 
3M    cos 2   1  
 2  k  M (6.26)
 
2    r 3 
în care:
 - vâscozitatea dinamică [Pa.s];
r - raza conului [m];
M - momentul de forfecare a fluidului [N.m];
 - viteza unghiulară [rad/s];
 - unghiul conului [rad].
k - constanta vâscozimetrului, dată de producătorul aparatului [m-3].
6.1.1.3. Dependenţa vâscozităţii cu temperatura.

Vâscozitatea uleiurilor minerale este puternic dependentă de temperatură.
Cu creşterea temperaturii, această proprietate descreşte (fig. 6.19), ceea ce
înseamnă că lubrifiantul devine mai fluid şi mai uşor de înlăturat din contact, iar
pelicula formată la această temperatură mai ridicată, va suporta o sarcină mai mică
[245, 373, 391]. Pentru a fi uşor de apreciat evoluţia vâscozităţii cu temperatura,
SR ISO 3448:1998 (Lubrifianţi lichizi industriali. Clasificare ISO după vâscozitate)
a propus clasificarea lubrifianţilor lichizi (tip uleiuri) în 18 clase de vâscozitate.
Simbolizarea unui ulei conform clasei de vâscozitate ISO este de forma ISO VG
247
xx, în care xx este vâscozitatea

cinematică medie la 40C, exprimată în
mm2/s (fig. 6.20).
În proiectare este necesară
exprimarea dependenţei vâscozităţii
dinamice de temperatură printr-un
model matematic, cât mai apropiat de
comportarea reală a lubrifiantului. Iată
câteva din cele mai des utilizate modele
matematice ale dependenţei vâscozitate
– temperatură:
 relaţia Reynolds:
   e  o
  T T
o (6.27)
în care:
o - este vâscozitatea dinamică
la o temperatură cunoscută To (în grade
Kelvin);
 – vâscozitatea dinamică la
temperatura T (tot în grade Kelvin);
Fig. 6.19 - Dependenţa vâscozităţii de  - se numeşte coeficient de
temperatură pentru trei uleiuri, temperatură al vâscozităţii şi poate fi
caracterizate prin clase ISO VG mult considerat o constantă de material ca şi
diferite [118]. o . Precizia de aproximare este relativ
scăzută [254], dar datorită simplităţii ei,
este des folosită în modele matematice ale lubrifierii [39, 73, 84];
 relaţia Vogel-Walter [39, 245, 254]:
b
 T  
a  e c
T (6.28)
în care a, b şi c sunt constante de material, iar T – temperatura în grade Kelvin;
 varianta Cameron a relaţiei lui Vogel-Walter:
c2
lg  T   c1  (6.29)
T  95
în care c1 şi c 2 sunt constante de material;
 relaţia McCoull şi Walther:
lg lg   c1    c2  c3  lg T (6.30)
în care:
 este vâscozitatea cinematică în cSt, la temperatura T, exprimată în grade
Kelvin;
c1 , c 2 şi c 3 sunt constante de material;
248
Fig. 6.20 - Vâscozitatea dinamică şi vâscozitatea cinematică a lubrifianţilor pe bază

de uleiuri minerale, funcţie de temperatură şi funcţie de clasele de vâscozitate
ISO VG.
249
 relaţia Slotte:
a
 T   (6.31)
T  Tc m
în care a şi m sunt constante de material iar Tc este temperatura de congelare a
lubrifiantului.
În cataloagele de lubrifianţi dependenţa vâscozităţii dinamice η = η(T) sau
a vâscozităţii cinematice ν = ν(T) este dată în coordonate semilogaritmice, ceea ce
uşurează interpretarea valorilor, având şi avantajul că, dacă se cunosc două puncte
de pe această dreaptă, se poate determina orice valoare intermediară. Fig. 6.20
prezintă variaţia η = η(T) şi ν = ν(T) pentru diferite clase ISO de uleiuri, în
coordonate semilogaritmice (T, lgη). Determinările s-au făcut utilizând relaţia lui
Cameron.
Aşa cum se observă şi din fig. 6.19, deşi dependenţa de temperatură este
similară, unele uleiuri fiind mai puţin sensibile la variaţia acestui parametru. Pentru
a măsura această sensibilitate a dependenţei vâscozităţii dinamice (sau cinematice)
de temperatură, a fost introdusă noţiunea de indice de vâscozitate.
6.1.1.4. Dependenţa vâscozităţii de presiune.

Vâscozitatea lubrifianţilor creşte cu creşterea presiunii (fig. 6.21).
Dependenţa de presiune este neglijabilă pentru presiuni mai mici, aşa cum se
întâmplă în unele aplicaţii
hidrodinamice, ca de exem-
plu, la lagăre cu sarcini mai
mici de 5MPa [118]. La
presiuni mai mari, această
simplificare nu mai poate fi
acceptată şi în toate apli-
caţiile EHD (rulmenţi, roţi
dinţate, lagăre puternic în-
cărcate), modelul matematic
include dependenţa vâsco-
Fig. 6.21- Dependenţa vâscozităţii dinamice de zităţii dinamice cu pre-
presiune şi de natura fluidului 254. siunea [39, 84, 245, 254].
Cea mai des
utilizată este relaţia aproximativă a lui Barus:
 p  o  e  p (6.32)
în care:
 o este vâscozitatea dinamică la o presiune de referinţă (de multe ori cea
normală), în Pa  s ;
p este presiunea la care se doreşte cunoaşterea vâscozităţii;
250
 p este vâscozitatea fluidului la presiunea p (în Pa);

 se numeşte coeficient de piezovâscozitate, se exprimă în Pa-1 şi este o
constantă de material ca şi  o .
Relaţia lui Barus presupune condiţii izoterme, adică aceeaşi temperatură
pentru  şi o şi este suficient de precisă pentru presiuni p < 0,5 GPa [254].
Pentru presiuni mai mari, în modelele de calcul pentru contacte EHD [245]
se introduce relaţia lui Roelands:
Z1
 p 
1 1 
    C p  (6.33)
  o  
 o 
în care:
Z 1 este un coeficient adimensional de variaţie a vâscozităţii cu presiunea
şi depinde de material, fiind cuprins în intervalul 0 ,4...1,3  ;
C p este o constantă cu dimensiunea presiunii, Roelands propunând
C p  1,96  10 8 Pa ;
 o este vâscozitatea dinamică la presiune atmosferică, dar în calculele
EHD, având în vedere presiunile mari cu care se lucrează, se poate considera că  o
este pentru p  0 ;   este o constantă de material în condiţii de presiune foarte
scăzută.
În realitate, într-un tribosistem, lubrifiantul suportă simultan influenţa
variaţiei temperaturii şi presiunii (fig. 6.22) şi în modelele matematice se introduc
relaţii de forma:
  p   T To 
 p,T   o  e (6.34)
Funcţie de perechea de valori ( p,T ) în exploatare, unul din aceşti
parametri va influenţa mai puternic formarea şi menţinerea peliculei portante.
Astfel, pentru uleiuri minerale, valori uzuale sunt   5  10 9 ...40  10 9 Pa 1 şi
  0 ,02...0 ,05 K 1 , ceea ce presupune că influenţa presiunii va fi dominantă
pentru valori mai mari de 20 MPa. Practic, vâscozitatea dinamică a uleiurilor
minerale se dublează la 35 MPa (fig. 6.22).
Coeficientul de piezovâscozitate  depinde de temperatură şi de natura
chimică a fluidului. Din relaţia (6.32),  se determină pentru o temperatură
constantă:
1  d( p ) 
   (6.35)
( p )  dp T ct
 p  fiind vâscozitatea fluidului la presiunea p şi temperatura T, constantă;
251
d( p )
este gradientul vâscozităţii în funcţie de variaţia presiunii.
dp
a) b)
Fig. 6.22 - Dependenţa vâscozităţii dinamice de temperatură: a) în coordonate
 , p  , b) în coordonate lg  , p  118.
Fig. 6.23 arată dependenţa coeficientului de piezovâscozitate pentru un ulei
sintetic pe bază de ester [118]. Cum domeniul de presiune cel mai întâlnit în
practică este până în 200 MPa, unele modele matematice acceptă o variaţie liniară
pentru , în acest interval.
Fig. 6.23 - Dependenţa coeficientului de piezovâscozitate.

de presiune şi temperatură 118.
252
6.1.1.5. Dependenţa vâscozităţii de viteza de forfecare.

Pe lângă presiune şi temperatură, vâscozitatea fluidelor nenewtoniene
depinde şi de variaţia vitezei de forfecare  . În funcţie de tendinţa de modificare a
vâscozităţii odată cu creşterea vitezei de forfecare, se disting două grupe de fluide
(fig. 6.24, [80, 245]):
- fluidele pseudoplastice, la care vâscozi-
tatea dinamică scade cu creşterea parametrului  ;
- fluide dilatante, la care vâscozitatea
dinamică va creşte odată cu  .
Modelul matematic asociat procesului de
variaţie a vâscozităţii cu viteza de forfecare este:
      
n
(6.36)
Exponentul poate lua următoarele valori: n  1
pentru un fluid newtonian (care nu are vâscozi-
Fig. 6.24 – Dependenţa tatea dependentă de  ), n > 1 pentru fluidele
vâscozităţii de viteza de dilatante şi n < 1 pentru fluidele pseudoplastice.
forfecare. Comportarea pseudoplastică este specifică
soluţiilor de polimeri, fluidelor biologice,
adezivilor, unsorilor [80]. Cu alte cuvinte, la creşterea vitezei de forfe-care,
corpurile de acest tip se fluidizează. Cauza acestei evoluţii a vâscozităţii este
structura fluidului şi mecanismul de modificare a acesteia. În general macromole-
culele componente tind să se “descâlcească” odată cu creşterea vitezei de forfecare,
şi alinierea acestora determină micşorarea frecării interne, implicit a vâscozităţii.
La valori extreme pentru  , unele substanţe tind spre o comportare newtoniană.
Comportarea dilatantă apare mai frecvent la suspensiile cu concentraţii
mari cum sunt pastele de amidon, topituri de polimeri sau unele emulsii [80].
6.1.1.6. Dependenţa vâscozităţii de timp.

Dependenţa vâscozităţii de durata de forfecare este observabilă mai evident
la unsori. Reopexia înseamnă că vâscozitatea creşte cu durata de forfecare iar
tixotropia este proprietatea opusă,
de scădere a vâscozităţii cu timpul
de forfecare (fig. 6.25).
După comportarea în
funcţie de timpul de forfecare
fluidele pot fi incluse în două
grupe opuse:
- fluide reversibile, care
după încetarea forfecării revin la
proprietăţile şi structura iniţiale
Fig. 6.25 – Dependenţa vâscozităţii de timp. ale acestora;
253
- fluide ireversibile, care păstrează structura şi proprietăţile atinse la

sfârşitul perioadei de solicitare.
Evident, în aplicaţii cu lubrifiere sunt impuse fluidele reversibile.
După tendinţa de modificare a vâscozităţii pe durata de solicitare există:
- fluide reopexice, cu vâscozitatea crescătoare cu durata de forfecare;
- fluide tixotrope, cu vâscozitatea descrescătoare cu timpul de forfecare;
- fluide newtoniene, la care vâscozitatea nu depinde de timpul de solicitare;
acestea sunt fluide ideale dar în unele aplicaţii, pe anumite intervale de timp şi de
variaţie a sarcinii şi a vitezei de forfecare, unele fluide pot fi considerate
newtoniene.
Corpurile tixotrope au un aspect de gel în repaus şi sunt, în majoritate,
reversibile. Prin forfecare, structura este fragmentată, distrusă, corpul trecând în
stare fluidă. Dacă solicitarea încetează, în timp, structura specifică stării de repaus
se reface. În această grupă de fluide intră unsorile, suspensiile de amidon, fluidele
biologice, unele grăsimi, geluri de săpun de aluminiu etc.
Fluidele cu comportare ireversibilă nu sunt recomandate pentru ungere, dar
în unele aplicaţii practice, ele pot apare ca rezultat al impurificării lubrifiantului.
De exemplu, o comportare ireversibilă s-a observat la suspensiile apoase cu amidon
sau argilă [118].
Mulţi lubrifianţi îşi modifică proprietăţile în timp, în special vâscozitatea,
şi din alte cauze: impurificare cu substanţe solide, lichide sau gazoase, apariţia unor
produşi de reacţie, de oxidare în fluidul de bază, epuizarea aditivilor (prin
degradare mecanică şi/sau termică, prin evacuare odată cu lubrifiantul).
6.1.1.7. Modele ale fluidelor vâscoase.

Funcţie de natura dependenţei vâscozităţii de tensiune şi de viteza de
forfecare, fluidele sunt considerate (fig. 6.26):
Fig.6.26 - Dependenţa (  , ) a fluidelor [391].

254
- newtoniene, când respectă relaţia (6.1); sunt incompresibile şi vâsco-

zitatea nu depinde de timp; cu alte cuvinte, relaţia dintre tensiunea de forfecare şi
gradientul vitezei este liniară, coeficientul de proporţionalitate fiind chiar
vâscozitatea (fluidele reprezentate în fig. 6.26 a şi prin dreapta A în fig. 6.26 d);
- nenewtoniene (fluidele reprezentate în fig. 6.26 b şi c şi curbele B şi C în
fig. 6.26 d).
Termenul nenewtonian este folosit pentru descrierea fluidelor la care
 dv 
relaţia   f   nu mai este liniară. Vâscozitatea unui fluid nenewtonian nu mai
 dn 
este constantă în condiţii de presiune şi temperatură constante, aceasta putând
depinde de viteza de forfecare sau/şi de istoria solicitării fluidului până în
momentul analizat.
Fluidele reale se apropie de modelul newtonian în puţine cazuri, de obicei
la viteze mici ale fluidului în curgere laminară şi la presiuni mici. Totuşi, iniţial,
teoria hidrodinamică a fost elaborată pe baza modelului newtonian al fluidului.
Fluidele nenewtoniene au legi de variaţie a vâscozităţii mai complexe,
dependente şi de alţi factori cum ar fi: presiunea, temperatura, viteza de forfecare,
timpul.
Fig. 6.26 prezintă comportarea unor fluide reale în coordonate (  , ) . S-a
dv
notat   . Unsorile, nămolurile industriale au caracteristica unui fluid Bingham
dn
(fig. 6.26 a) în care  i este valoarea tensiunii tangenţiale pentru iniţierea curgerii.
Existenţa unui astfel de prag al tensiunii, sub care fluidul nu se deformează, arată
că fără aplicarea unei anumite sarcini, corpul se comportă ca un solid. După
depăşirea pragului de solicitare  i , fluidul se poate comporta newtonian (fig. 6.26
a) sau nenewtonian (fig. 6.26 d).
Fluidul din fig. 6.26 b are vâscozitatea descrescătoare odată cu creşterea
vitezei de forfecare  , iar fluidul din fig. 6.26 c are vâscozitatea crescătoare cu 
(acestea sunt mai rare şi au parametrul s > 1 , vezi relaţia (6.37)). În cazul în care
curba nu se depărtează mult de modelul newtonian (trasat cu linie întreruptă) este
justificată modelarea procesului de lubrifiere cu un fluid newtonian.
O dependenţă nenewtoniană se poate exprima matematic prin relaţia:

   k   s 1 (6.37)

în care k şi s < 1 sunt constante specifice fluidului, k fiind o măsură a consistenţei
fluidului iar s fiind o măsură a depărtării comportării de modelul newtonian (fluidul
newtonian are s  1 ).
Eyring [254, 391] a propus un model de forma:
  
 o sh         (6.38)
o  G
255
în care:
G este modulul transversal de elasticitate al fluidului;
 o este o tensiune limită care marchează începutul comportării
nenewtoniene a lubrifiantului.
 dv 
Într-o diagramă  ,  , valoarea  o corespunde punctului de la care
 dn 
începe neliniaritatea [245, 391]; s-a notat shx  - sinusul hiperbolic de x.  este
viteza de variaţie a efortului de forfecare în fluid. Comportarea unor fluide care
respectă legea lui Eyring este dată în fig. 6.26 d. Acest model încorporează două
efecte nenewtoniene care apar în contactele greu solicitate. Primul termen din
stânga, în care  o este o constantă de material, reprezintă neliniaritatea în relaţia
dintre  şi  .
a) b)
Fig. 6.27 - a) modelul fluidului Maxwell,
b) definirea timpului de relaxare 80, 391.
Materialele la care sunt vizibile atât efectele elasticităţii cât şi ale

vâscozităţii au fost numite vâsco-elastice şi mulţi lubrifianţi pot fi încadraţi în
această grupă de fluide nenewtoniene. Modelul matematic a fost introdus de
Maxwell - de aceea îi poartă numele, şi consideră comportarea fluidului ca a unui
sistem care este compus dintr-un element elastic (caracterizat prin constanta G –
modulul de elasticitate transversal), legat în serie cu un element de amortizare
(caracterizat prin constanta  - vâscozitatea fluidului) (fig. 6.27 a). Mişcarea
acestui sistem va respecta relaţia:
  tT       (6.39)
în care tT este timpul de relaxare, reprezentând timpul în care efortul de forfecare
scade la o anumită fracţie din valoarea iniţială (unii specialişti propun 37% [391]).
Expresia timpului de relaxare, pentru modelul Maxwell este:

tT  (6.40)
G
256
Aprecierea unui corp ca fiind elastic sau vâscoelastic este făcută cu

ajutorul numărului Deborah (De), definit ca:
timpul de relaxare t
De   T (6.41)
durata evenimentului la care este supus corpul t
Dacă:
 De >> 1 corpul poate fi tratat ca unul pur elastic (majoritatea
corpurilor solide ca oţelurile, ceramicele, a căror timp de relaxare poate fi de
ordinul secolelor, sunt considerate elastice);
 De  1 sau De < 1 corpul este tratat ca vâsco-elastic pentru că efectele
celor două componente nu pot fi neglijate.
Un material descris prin ecuaţia Eyring este un material Maxwell neliniar.
Există mai multe variante:
  
- dacă << 1 , rezultă sh  , relaţia Eyring reducându-se la forma
o o o
(6.12);
 
- dacă << 1 şi este mic, ecuaţia se reduce la      , caracteristică
o G
unui fluid newtonian (curba A în fig. 6.26d);
 
- dacă > 1 şi este mic, termenul elasticităţii este neglijabil, comportarea
o G

fluidului fiind dominată de funcţia sh , rezultând o comportare ca în fig. 6.26 d,
o
curba B;

- dacă creşte, se obţine curba C (fig. 6.26d), fluidul având un interval al
G
parametrului  pe care se poate considera elastic (dependenţa    apropiindu-se
foarte mult de o dreaptă) dar, odată cu creşterea vitezei de forfecare, influenţa
vâscozităţii nu mai poate fi neglijată, dependenţa continuând după o curbă.
6.1.2. Indicele de vâscozitate.

Este o caracteristică introdusă în anul 1935 de Dean şi Devis, care per-
mite aprecierea variaţiei vâscozităţii uleiurilor la temperaturi scăzute ( „la rece")
sau ridicate („la cald"), respectiv la pornire sau în regim normal de funcţionare.
Indicele de vâscozitate nu are dimensiuni. Este un simplu coeficient care
compară vâscozitatea la 100°F (37,8°C) după Dean şi Devis (la 40°C după noua
clasificare ISO) a două uleiuri de referinţă, unul asfaltos şi altul parafinic, care au
aceeaşi vâscozitate la 210°F (la 100°C în clasificarea ISO).
Cele două uleiuri de referinţă au fost astfel alese:
257
- un ulei cu dependenţă accentuată a vâscozităţii cu temperatura (de

exemplu, ulei asfaltic din Golf [118, 254]) şi căruia i se atribuie IV  0 ,
- un ulei cu o dependenţă mai puţin accentuată cu temperatura şi căruia i se
atribuie IV  100 (fig. 6.28).
Diagrama se determină
pentru vâscozitatea cinematică,
cunoscându-se valorile acesteia
la două temperaturi de referinţă
T1 şi T2 . Pentru determinarea
indicelui de vâscozitate al unui
ulei este necesară găsirea a două
uleiuri care să aibă aceeaşi vâs-
cozitate cinematică la tempera-
tura de referinţă mai mare, de
obicei T2  373 K (sau 210°F
≈100°C). Toate vâscozităţile
implicate în estimarea indicelui
de vâscozitate se determină
respectând metoda ASTM
D2270-2004 (Standard Practice Fig. 6.28 – Indicele de viscozitate.
for Calculating Viscosity Index
From Kinematic Viscosity at 40 and 100°C, Practica standard pentru calcularea
indicelui de vâscozitate la 40° şi 100°C). Acest standard prezintă două proceduri: A
– pentru uleiuri cu indice de vâscozitate până la 100 şi B pentru indici de
vâscozitate mai mari sau egali cu 100. Calculul indicelui de vâscozitate se poate
face şi conform ISO 2909:2002 (Petroleum products - Calculation of viscosity
index from kinematic viscosity).
Relaţia indicelui de vâscozitate a uleiului dat va fi:
 
IV  1  100 (6.42)
 1  2
În ultimele decenii problema pusă de acest parametru de evaluare a
uleiurilor este că uleiurile 1 şi 2 din diagrama din fig. 6.28 au fost alese ca evoluţii
extreme, la un moment dat. După acest moment, au apărut uleiuri cu caracteristici
superioare, fie prin aditivarea celor minerale, fie prin elaborarea de uleiuri sintetice,
şi conform relaţiei (6.42) s-au calculat indici de vâscozitate mai mari decât 100 (s-a
ajuns să se depăşească valoarea de 200). ASTM a propus pentru uleiurile cu indice
convenţional de vâscozitate mai mare de 100, o altă relaţie (procedura B din
D2270) care să reflecte mai bine o dependenţă mai redusă a vâscozităţii cu
temperatura:
10 N  1
IVE  100  (6.43)
0,000715
258
în care:
 2 este vâscozitatea cinematică la 40C, în cSt, a unui ulei cu indice de
vâscozitate 100 dar care are aceeaşi vâscozitate cinematică la 100C ca a uleiului
considerat;
 3 este vâscozitatea cinematică a uleiului dat, la 100C [245, 254].
 este vâscozitatea uleiului analizat, la 40C.
lg  2  lg 
N (6.44)
lg  3
Pentru calculul indicelui de vâscozitate, notat prescurtat IV, se folosesc
tabelele şi graficele date în standardele ISO 2909:2002 şi ASTM D2270-2004.
Uleiurile minerale sunt clasificate astfel după valoarea IV:
Grupa de uleiuri IV
Indice de vâscozitate scăzut Sub 15
Indice de vâscozitate mediu 45...80
Indice de vâscozitate ridicat 80...110
Indice de vâscozitate foarte ridicat Peste 110
În general uleiurile sintetice au IV (indicele de viscozitate) ridicat sau

foarte ridicat, în timp ce la cele minerale pentru a se ajunge la valori de 100...120,
este necesar ca uleiurile să fie obţinute prin procedeul de hidrotratare, iar peste 120
- prin aditivare cu polimeri amelioratori ai indicelui de vâscozitate. Se impune o
selecţionare foarte atentă a acestor aditivi, cum este cazul pentru uleiurile
multifuncţionale de angrenaje auto, de exemplu, din clasele SAE de vâscozitate
75W/90, 80W/140 etc., ţinându-se seama de rezistenţa la forfecare a acestor aditivi.
Uleiurile cu IV ridicat permit demaraje uşoare la temperaturi scăzute şi maximum
de siguranţă la temperaturi ridicate în regim normal de funcţionare.
Determinarea rapidă a indicelui de vâscozitate se face cu ajutorul abacelor,
care oferă o precizie suficientă, operaţie pentru care este necesar a se cunoaşte la
uleiul studiat numai două vâscozităţi la temperaturi diferite (100°F şi 210°F sau
40°C şi 100°C). Abacele uzuale de acest gen determinarea valorii IV pentru
intervalele: 0...100; 100...150 şi 100...300 (IV extins). Aceleaşi abace pot fi
utilizate pentru a stabili valoarea vâscozităţii la o anumită temperatură când se
cunoaşte vâscozitatea la una dintre temperaturile de referinţă şi valoarea IV [81].
6.1.3. Culoarea.
Uzual nu se ţine seama de culoare, ci de transparenţă sau claritate.
Culoarea unui ulei neutilizat este numai o caracteristică de identificare. Pentru
uleiurile contaminate sau uzate aspectul tulbure, mai mult sau mai puţin lăptos, este
în general o indicaţie a prezenţei apei în suspensie. Uleiurile se închid la culoare
când sunt degradate chimic. Deoarece acest fenomen se produce şi când aditivii pe
care îi conţin suferă modificări în serviciu sau când uleiurile sunt contaminate cu
259
diverse impurităţi (materiale de etanşare sau vopselele cu care sunt protejaţi

pereţii interiori ai carcaselor sau rezervoarelor instalaţiilor de ungere), închiderea
culorii nu permite un „diagnostic” precis.
La livrare, culoarea uleiurilor este determinată prin metode de laborator,
folosind colorimetrele ASTM sau Union, cu scale diferite de măsură. Metodele
utilizate sunt precizate în STAS 34-67 (Produse petroliere. Determinarea culorii),
ASTM D1500-04a (Standard Test Method for ASTM Color of Petroleum Products.
ASTM Color Scale), care exprimă culoarea în unităţi proprii ASTM.
Culoarea este o caracteristică inclusă în metodologiile de control a
comportării uleiurilor în serviciu, însă cu uz limitat la uleiurile minerale mai
puţin vâscoase şi la unele sintetice.
Culoarea nu este importantă decât în aplicaţii din industria textilă şi
alimentară. În general uleiurile minerale superioare au o culoare mai deschisă. În
exploatare, culoarea uleiului se închide din cauza contaminării şi/sau degradării
termice. Aditivii sau un anumit pachet de aditivi pot schimba substanţial culoarea
uleiului mineral.
6.1.4. Densitatea.
În sistemul metric, densitatea relativă a unui ulei la o anumită temperatură
reprezintă valoarea raportului dintre masa unui anumit volum de ulei la o
temperatură considerată şi masa unui volum egal de apă distilată, la 4°C.
Se obişnuieşte a se determina densitatea la temperatura de 15 C. Pentru a
determina densitatea la alte temperaturi, trebuie să se ţină seama de coeficientul de
dilatare a lubrifiantului, dependent de structura sa hidrocarbonată. Aceasta se face
prin considerarea coeficientului X, aplicat în plus sau minus pentru fiecare grad
Celsius dacă temperatura este mai scăzută sau, respectiv, mai ridicată decât 15°C,
determinat cu relaţia X  234  190 d 10000 , unde d este densitatea uleiului la 15°C:
O
d t  d 15 C
 X  t (6.45)
unde:
t  t  15o C
semnul + este pentru t  15o C , iar semnul – este pentru t  15o C .

Densitatea permite aprecierea naturii chimice a uleiurilor (cele sintetice au
densitatea peste 1,000), dar nu dă indicaţii asupra calităţii sau asupra comportării în
serviciu. Este o caracteristică de recunoaştere şi control comercial, servind mai
mult la calculul volumelor de uleiuri din rezervoare, cisterne etc.
Metode de laborator pentru determinarea densităţii sunt prevăzute în STAS
35-81 (Ţiţei, produse petroliere lichide, semisolide şi solide. Determinarea
densităţii), ASTM D1298-99/2005 (Standard Test Method for Density, Relative
Density (Specific Gravity), or API Gravity of Crude Petroleum and Liquid
Petroleum Products by Hydrometer Method), ISO 3838:2004 (Crude petroleum
and liquid or solid petroleum products - Determination of density or relative
260
density - Capillary-stoppered pyknometer and graduated bicapillary pyknometer

methods), ISO 758:76 (Liquid chemical products for industrial use --
Determination of density at 20°C).
Densitatea nu variază în limite largi pentru uleiurile minerale şi în multe
modele matematice se neglijează influenţa temperaturii şi presiunii asupra acesteia.
Variaţia densităţii cu temperatura poate fi calculată cu relaţia [366]:
 
o
1  c 
 
  o 1  c    g / cm 3 (6.46)
în care:
 este densitatea la temperatura   o C  ;
 
 o este densitatea la temperatura de referinţă  o  20 o C ;
c este coeficientul de dilataţie volumică, specific unui ulei mineral sau unui
grup restrâns de mărci de uleiuri, c  6 ,2  10 4 1 / o C  .
 
6.1.5. Punctul de inflamabilitate şi punctul de ardere.

Atât la uleiurile minerale cât şi la multe dintre cele sintetice, prin încălzire
progresivă în aer liber până la o anumită temperatură, componenţii acestora
transformaţi în vapori şi amestecaţi cu aerul produc amestecuri care se aprind
pentru scurtă durată (explozie) în prezenţa unei flăcări sau a unui foc deschis, ceea
ce constituie punctul de inflamabilitate. Dacă încălzirea este continuă, la un
moment dat are loc o combustie permanentă, ceea ce constituie punctul de ardere.
Prezenţa apei în ulei face ca determinarea acestor două caracteristici să
aibă erori mari.
Valoarea acestor caracteristici este dependentă de caracteristicile aparatelor
cu care se face determinarea şi de tipul celulei în care se încălzeşte mostra de ulei:
vas deschis sau vas închis.
Rezultatele experimentale sunt diferite, funcţie de tipul aparatului utilizat,
de aceea la indicarea valorii acestor caracteristici se menţionează şi aparatul
respectiv. Aparate mai des utilizate sunt următoarele :
Denumirea Ţări unde se utilizează Tipul vasului

Cleveland Franţa, S.U.A., România Vas deschis
Luchaire Franţa Vas închis
Pensky-Martens Franţa, S.U A., România, Rusia Vas închis
Marcusson Elveţia, Germania, România, Rusia Vas deschis
Punctul de inflamabilitate şi cel de ardere dau unele informaţii sumare

asupra volatilităţii, care este de mică importanţă pentru lubrifianţii de angrenaje.
Valorile acestor caracteristici cresc cu vâscozitatea uleiurilor, atingând valori de
300...325°C în cazul uleiurilor minerale, fiind mai ridicate la cele parafinice decât
la cele naftenice. Uleiurile sintetice au, în general, valori mult mai ridicate pentru
261
punctul de inflamabilitate şi cel de ardere faţă de cele minerale. Metodele de

laborator utilizate pentru determinare sunt prevăzute, pentru aparatul Pensky-
Martens în: ASTM D93-07 (Standard Test Methods for Flash Point by Pensky-
Martens Closed Cup Tester), ISO 2719:2002 (Determination of flash point --
Pensky-Martens closed cup method) iar pentru aparatul Cleveland în ASTM D92-
05a (Standard Test Method for Flash and Fire Points by Cleveland Open Cup
Tester), ISO 2592:2000 (Determination of flash and fire points -- Cleveland open
cup method).
6.1.6. Punctul de congelare şi punctul de tulburare.

Sunt caracteristici importante pentru punerea în evidenţă a comportării
uleiurilor la temperaturi scăzute, atât pentru manipularea acestora în depozite, cât şi
pentru demarajul la rece al agregatelor. Uleiurile minerale fiind amestecuri de
hidrocarburi, nu pot avea o anumită temperatură de solidificare ca un produs unitar,
din punct de vedere al structurii. Trecerea de la faza lichidă la cea solidă se face
într-un interval îngust de temperatură, prin apariţia de cristale şi creşterea
vâscozităţii, până la anularea curgerii uleiului. Temperatura la care apar cristalele
care tulbură masa de ulei este denumită punct de tulburare, aceasta fiind mai
ridicată cu 5...15°C decât punctul de congelare, respectiv de solidificare, la care
proprietăţile de curgere sunt anulate. În prezent se utilizează punctul de curgere,
care este temperatura la care uleiul încă mai are o uşoară mobilitate, observabilă
într-un timp limitat în eprubeta de control, înclinată.
De obicei punctul de curgere este mai ridicat cu circa 30C decât punctul de
congelare şi mai scăzut cu 5...10°C decât punctul de tulburare. La uleiurile
sintetice, în mod uzual, punctele de tulburare, congelare şi curgere coincid,
diferenţele fiind de până la 2°C.
Realizarea punctelor de tulburare şi de congelare necesare sau a celui de
curgere, este posibilă la uleiurile minerale, fie în mod natural, ca la cele naftenice,
fie prin deparafinare, ca la cele parafinice. La acestea din urmă, diferenţa între
valorile acestor caracteristici este cu atât mai mică, cu cât procesul de deparafinare
a fost aplicat într-un regim mai bine controlat. Contaminarea uleiurilor superioare
cu cantităţi mici, chiar de 2...3% din alte uleiuri calitativ inferioare, modifică
sensibil valorile celor trei caracteristici.
În Franţa, firmele Total şi Citroen utilizează, drept caracteristică de
decongelare, temperatura la care un ulei, adus la punctul de congelare şi încălzit
apoi controlat, ajunge să-şi recapete o uşoară fluiditate, în condiţii determinate.
Este un test mult mai sever, care dă indicaţii şi asupra calităţii operaţiei de
deparafinare.
Punctul de curgere este cel mai utilizat la evaluarea uleiurilor. Acesta poate
fi scăzut prin utilizarea de aditivi depresanţi, care împiedică formarea cristalelor.
Aceasta metodă are o eficacitate limitată, concentraţia de depresant fiind limitată,
pentru a nu afecta alte proprietăţi ale uleiurilor.
262
Noţiunea de punct de curgere este insuficientă pentru evaluarea

proprietăţilor de curgere a uleiurilor la temperaturi scăzute în cazul ungerii
angrenajelor. Vâscozitatea la temperatură scăzută (-10°C sau -20°C, funcţie de
aplicaţie) are importanţă directă asupra condiţiilor de funcţionare. Valoarea
vâscozităţii de 3000 cSt (mm2/s) la o temperatură ceva mai ridicată decât punctul
de curgere (cam 5°C) este satisfăcătoare pentru asigurarea pompapibilităţii uleiului.
Vâscozitatea la temperatură scăzută nu poate fi extrapolată pe o curbă
vâscozitate/temperatură a uleiului studiat, ci este necesar a fi determinată cu
vâscozimetrul Brookfield (ASTM D2983-04a Standard Test Method for Low-
Temperature Viscosity of Lubricants Measured by Brookfield Viscometer, STAS
11496:1981 Uleiuri minerale pentru transmisiile autovehiculelor. Determinarea
vâscozităţii aparente la temperaturi scăzute cu vâscozimetrul Brookfield). Această
determinare se condiţionează în special la uleiurile din clasele SAE 75W, 80W, 85
W şi cele multifuncţionale, de tipul 75W/90, 80W/85W sau 80W/140, utilizate la
cutiile de viteze de autovehicule.
Metode de testare pentru aceste caracteristici ale uleiurilor lubrifiante sunt
prevăzute în: STAS 39-80 (Produse petroliere – Determinarea punctului de
congelare) şi STAS 11449-80 (Uleiuri minerale pentru motoare. Determinarea
temperaturii de decongelare), ASTM D97-2006 (Standard Test Method for Pour
Point of Petroleum Products), ISO 3016:1994 (Petroleum products - Determination
of pour point).
6.1.7. Aciditatea şi alcalinitatea uleiurilor lubrifiante.

Prin indice de aciditate se înţelege numărul de miligrame de hidroxid de
potasiu (KOH), necesare pentru neutralizarea unui gram de ulei. Această
neutralizare se realizează în laborator cu soluţii apoase de hidroxid de potasiu. Apa
prezentă în aceste soluţii dizolvă anumiţi constituenţi din ulei. Adaosul de hidroxid
de potasiu măreşte pH-ul final, până la o valoare care depinde de procedeul de
lucru adoptat. Deci, valoarea determinată va depinde, pentru unele uleiuri, de
metoda utilizată.
Aciditatea uleiurilor se datorează unor compuşi din următoarele surse:
a) acizi rămaşi în proporţii reziduale, după operaţia de rafinare chimică a
uleiurilor, fie că aceasta s-a realizat cu acid sulfuric, fie cu solvenţi cu reacţie acidă;
b) acizi de origine organică (animală sau vegetală) utilizaţi la compoundare
sau aditivare, sau anumiţi aditivi;
c) compuşi chimici cu caracter acid, rezultaţi din procesul de degradare
oxidantă şi termică a uleiurilor în timpul serviciului;
d) produşi cu caracter acid înglobaţi de ulei datorită poluării în serviciu sau
care rezultă prin reacţia contaminanţilor cu unii compuşi din uleiuri.
Aciditatea organică a uleiurilor minerale rafinate este practic neglijabilă.
Unele uleiuri sintetice au aciditate organică mai ridicată. Aditivii antirugină,
antiuzură (mai des ditiofosfaţii de zinc) şi EP imprimă uleiului acidităţi organice
263
diferite. Valoarea acidităţii acestor componenţi nu justifică însă o apreciere

defavorabilă a uleiurilor în care sunt adăugaţi.
Se citează de asemenea aditivii detergenţi şi dispesanţi, foarte necesari
pentru uleiurile de angrenaje auto şi cutii de viteze automate, care imprimă
uleiurilor cifre ridicate de aciditate, dar care n-au importanţă însă pentru eventuale
coroziuni 81, 268. Din contră, existenţa acestei acidităţi dă indicaţie asupra
capacităţii de protecţie anticorosivă şi a indicilor de vâscozitate scăzuţi (polaritatea
compuşilor organici cu caracter acid).
Aceşti aditivi, compuşi organici sau metalo-organici, care prin
neutralizarea cu hidroxid de potasiu, proprie metodei de laborator, indică un indice
de aciditate uneori de până la 2 mg KOH/g, sunt total inofensivi din punct de
vedere al corosivităţii.
Alcalinitatea lubrifianţilor se datorează unor aditivi detergenţi iar punerea
în evidenţă se face prin neutralizare cu soluţii apoase de acid clorhidric. În afară de
acizii organici şi minerali, esterii, compuşii fenolici, lactonele, sărurile unor metale
grele etc. au reacţii acide.
Unii compuşi utilizaţi ca aditivi (ditiofosfaţi de zinc) reacţionează atât ca
acizi, cât şi ca baze (amfoteri), depinzând de reactivul cu care sunt trataţi prin
metoda de laborator: hidroxid de potasiu sau acid sulfuric.
Metode de laborator sunt prevăzute în: SR ISO 3771:1994 (Produse
petroliere. Determinarea cifrei de bazicitate. Metoda de titrare potenţiometrică cu
acid percloric), ISO 6618:1997 (Petroleum products and lubricants - Determination
of acid or base number - Colour-indicator titration method), SR ISO 7537:2002
(Produse petroliere. Determinarea indicelui de aciditate. Metoda de titrare semi-
micro cu indicator de culoare), SR EN 12634:2002 (Produse petroliere şi
lubrifianţi. Determinarea indicelui de aciditate. Metoda de titrare potentiometrica în
mediul neapos), ASTM D974-04 (Standard Test Method for Acid and Base
Number by Color-Indicator Titration), ASTM D664-04 (Standard Test Method for
Acid Number of Petroleum Products by Potentiometric Titration).
6.1.8. Pierderile prin evaporare.

Exprimă volatilitatea uleiului la anumite temperaturi, în condiţii
determinate. Această caracteristică are valori mai mari la amestecurile de
componenţi uşori şi grei, decât la fracţiunile unitare de uleiuri şi are importanţă
pentru uleiurile ATF (transmisii automate de autovehicule), care se încălzesc în
serviciu la temperaturi mai ridicate.
Metodele de testare utilizate sunt date în: STAS 8465-69, ASTM D972-02
(Standard Test Method for Evaporation Loss of Lubricating Greases and Oils),
STAS 11618-81 (Unsori consistente. Determinarea uleiului separat si a pierderilor
prin evaporare), STAS 12428-86 (Uleiuri pentru motoare. Determinarea pierderilor
la evaporare prin curent de aer), STAS 8465-88 (Uleiuri minerale. Determinarea
pierderilor prin evaporare. Metoda Noak).
264
6.1.9. Punctul de anilină.

Punctul de anilină reprezintă temperatura minimă la care un volum de
anilină (C6H5–NH2) se amestecă complet cu un volum egal de ulei. Valoarea
punctului de anilină este cu atât mai mare cu cât uleiul este mai bogat în
hidrocarburi aromatice.
Această caracteristică oferă un indiciu asupra compatibilităţii uleiurilor faţă
de materialele de etanşare (garnituri, vopsele, lacuri) şi are mare importanţă pentru
cutiile de viteze standard sau automate de autovehicule, unele reductoare de turaţie
şi cuple hidrodinamice. Deşi compatibilitatea cu elastomeri se testează prin metode
speciale, fabricanţii de angrenaje încă mai apreciază această calitate a uleiurilor
pentru angrenaje închise, într-o primă etapă, după punctul de anilină. Este cunoscut
că uleiurile cu puncte de anilină de peste 100°C sunt considerate satisfăcătoare la
prima vedere. Sub această valoare, cauciucurile sunt gonflate sau se strâng
(pierderea plastifiantului prin dizolvare în ulei). Anumite tipuri de cauciucuri
sintetice (butadien-stiren copolimer, butil-cauciuc, poliizobutilenă-izopren
copolimer, policloropren, poliizopren, polibutadien) sunt puţin rezistente la uleiuri
minerale. Există şi sorturi de cauciuc rezistente, cum sunt cele de tipul
butadienacrilonitril, poliacril şi neopren. Uleiurile minerale cele mai sigure din
acest punct de vederi sunt uleiurile parafinice bine rafinate, care conţin aditivi de
asemenea compatibili cu elastomerii de etanşare.
Metodele de testare sunt date în: SR ISO 2977:1997 (Produse petroliere şi
solvenţi. Determinarea punctului de anilină şi a punctului de anilină în amestec),
ASTM D611-04 Standard Test Methods for Aniline Point and Mixed Aniline Point
of Petroleum Products and Hydrocarbon Solvents.
Ca metodă de testare a compatibilităţii uleiurilor cu elastomerii se citează
ASTM D471-98e (Standard Test Method for Rubber Property-Effect of Liquids).
6.1.10. Proprietăţile de spumare şi aerare.

Solubilitatea oxigenului şi azotului din aer în lubrifiant trebuie considerate
separat. În majoritatea tipurilor de uleiuri, oxigenul se dizolvă mult mai repede
decât azotul. Totuşi, într-o primă aproximaţie se poate admite că solubilitatea
aerului este proporţională cu presiunea totală a sistemului aerului.
Coeficientul de dizolvare creşte cu vâscozitatea uleiului. Aerul dizolvat în
ulei în condiţiile de presiune şi temperatură ale mediului ambiant este de maximum
8% în volum, proporţie care nu afectează proprietăţile mecanice ale uleiului. Peste
această proporţie, aerul este antrenat în ulei sub formă de bule, separate prin filme
relativ subţiri de ulei, formând un sistem eterogen, în care uleiul este faza continuă
iar aerul faza dispersă sau discontinuă. Când concentraţia de bule este mai mare,
aşa încât să formeze faza continuă (uleiul devenind faza discontinuă), se produce
efectul de spumare.
Bulele de aer din ulei pot apărea fie ca un efect mecanic, fie prin degajarea
aerului dizolvat datorită scăderii presiunii în sistem. Efectul de aerare a uleiului, de
menţinere a bulelor de aer în suspensie fără formare de spumă, este cauza apariţiei
265
fenomenului de cavitaţie în pompe, funcţionării neregulate a acestora şi degradării

chimice rapide a uleiului. O altă consecinţă este supraîncălzirea uleiului. De
exemplu, prin compresia adiabatică a unui volum de ulei aerat de la 0,1 la 30 MPa
temperatura creşte până la 700°C în bulele de aer antrenat. În aceste condiţii apare
şi efectul Lorenz, care constă în producerea de scântei.
Printre metodele de testare în laborator a efectului de spumare a uleiului se
citează cele prevăzute în: ISO 6247:1998 (Petroleum products - Determination of
foaming characteristics of lubricating oils), ASTM D892-05 Standard Test Method
for Foaming Characteristics of Lubricating Oils, care se referă la tendinţa de
formare a spumei şi stabilităţii acesteia la suprafaţa uleiului. ASTM D3427 (ASTM
D3427-06 Standard Test Method for Air Release Properties of Petroleum Oils),
DIN 51381 şi IP 313 oferă o metodă de testare a abilităţii uleiurilor de a separa
gazul antrenat, determinând timpul de separare (în minute) necesar reducerii
aerului antrenat în ulei la 0,2% în volum în condiţii specificate de testare şi la o
anumită temperatură. SR ISO 696:1997 (Agenţi activi de suprafaţă. Măsurarea
puterii de spumare. Metoda Ross-Miles modificată) stabileşte metoda de
determinare a puterii de spumare a unui agent activ de suprafaţă. SR ISO
6247+C1:2006 (Produse petroliere. Determinarea caracteristicilor de spumare a
uleiurilor lubrifiante) specifică o metodă de determinare a caracteristicilor de
spumare a uleiurilor lubrifiante, la temperaturi medii. Standardul se aplică
uleiurilor care conţin sau nu aditivi pentru modificarea sau suprimarea tendinţei
uleiurilor de a forma spume stabile. Raportările utilizate pentru a descrie tendinţa
de formare a spumei şi/sau măsurarea stabilităţii acesteia sunt empirice.
Condiţiile de lucru la aceste metode sunt total diferite, precum şi aparatura
folosită în acest scop, din care cauză rezultatele nu pot fi corelate.
Aditivii antispumanţi utilizaţi frecvent în compoziţia uleiurilor de
angrenaje acţionează eficace numai pentru ameliorarea proprietăţilor de spumare;
în ceea ce priveşte aerarea masei de ulei, aceştia acţionând defavorabil datorită
proprietăţilor lor tensioactive. Aceste acţiuni contrare introduc un grad ridicat de
dificultate în studiile de laborator privind compoziţia uleiurilor pentru angrenaje.
6.1.11. Viteza de dezemulsionare.

Este o caracteristică tipică şi esenţială, exclusiv pentru uleiurile destinate
angrenajelor industriale deservite prin instalaţii de ungere cu stocuri mari de
lubrifiant, în general peste 100 litri, ajungând chiar până la 40...60 m3 în sectorul
metalurgic, unde pătrunderea unui contaminat ca apa, este inevitabilă. Prezenţa
apei în uleiuri este cauzată de efectul de „respiraţie” al carcaselor angrenajelor sau
rezervoarelor principale de ulei, datorită variaţiilor de temperatură şi nivel.
Miscibilitatea uleiurilor cu apa, fără ca efectul să poată fi observabil vizual, este
limitată la concentraţii de apă de până la 100 ppm. Peste această concentraţie, în
condiţii statice, apa se separă în părţile inferioare ale carcaselor sau rezervoarelor
de ulei. În condiţii de turbulenţă, datorită recirculării uleiului prin pompare sau
266
mişcarea pinioanelor, mici particule de apă se dispersează în masa de ulei, formând

emulsii cu aspect de la opalescent până la tulbure.
Separarea apei este cu atât mai rapidă, cu cât fluiditatea uleiurilor şi
temperatura este mare, însă depinde în primul rând de proprietăţile tensioactive ale
uleiurilor şi de caracterul electrolitic al apei. Particulele de apă din ulei produc
discontinuităţi în filmul de ungere, având ca urmare efecte pronunţate de uzură
mecanică, şlam care înfundă filtrele şi stabilizează spuma, ruginirea pinioanelor şi
degradarea aditivilor din uleiuri.
Capacitatea de separare rapidă a apei din uleiuri este un avantaj în
exploatare; pentru aceste caracteristici s-au elaborat metode de testare în laborator,
cum sunt cele prevăzute în: ISO 6614:1994 (Petroleum products - Determination of
water separability of petroleum oils and synthetic fluids), STAS 56-84 (Uleiuri
minerale. Determinarea timpului de dezemulsionare), ASTM D1401-02 Standard
Test Method for Water Separability of Petroleum Oils and Synthetic Fluids),
ASTM D2711-01a (Standard Test Method for Demulsibility Characteristics of
Lubricating Oils). Metoda constă în măsurarea timpului de separare a amestecului
format din 40 ml ulei şi 40 ml apă, după ce acesta a fost încălzit şi agitat.
Utilizarea de dezemulsionanţi pentru separarea în cazuri speciale a apei nu
se practică, deoarece aceştia sunt solubili în apă şi se elimină rapid odată cu
aceasta, efectul urmărit fiind de scurtă durată. Suplimentar, compuşii cu funcţii de
dezemulsionare pot avea efecte nedorite asupra eficacităţii aditivilor din uleiuri,
determinând micşorarea apreciabilă a durabilităţii în serviciu. Pentru asigurarea
unei viteze satisfăcătoare de separare a apei sau de dezemulsionare se acţionează
asupra rafinării uleiurilor de bază şi a alegerii aditivilor sub aspectul proprietăţilor
tensioactive. În serviciu, impurificarea uleiurilor cu diferite alte materiale
(elastomeri, vopsele, lacuri, particule metalice etc.) conduce la înrăutăţirea acestei
proprietăţi, până la apariţia emulsiilor apoase stabile. Purificarea uleiurilor „în
mers” prin centrifugare cu supercentrifuge, sau prin filtrare, înlătură aceste efecte,
în măsura în care uleiurile nu au un grad prea avansat de degradare chimică.
6.1.12. Cifra de saponificare.

Prin saponificare se înţelege procesul chimic prin care esterii, lactonele şi
acizii rezultaţi din degradarea chimică a uleiurilor, sau prezenţi prin aditivii
înglobaţi în uleiuri, reacţionează chimic cu bazele şi formează săpunuri. Prin cifră
de safonificare se înţelege numărul de miligrame de hidroxid de potasiu (KOH),
necesare formării unui gram de săpun în reacţia chimică cu un ulei. Se exprimă la
fel ca aciditatea sau cifra de neutralizare (mg KOH/g). Uleiurile minerale rafinate
au cifre de saponificare de ordinul a 0,1-0,5 mg KOH/g. La uleiurile aditivate
valorile sunt mult mai mari (5 mg KOH/g).
Cifra de saponificare este importantă pentru condiţionarea şi recunoaşterea
uleiurilor care conţin aditivi antiuzură şi mai ales cei de tipul modificatori de
frecare sau antirugină. La unele uleiuri de angrenaje (simple, de turbină, antiuzură),
funcţie de tipul de aditivare şi aditivii utilizaţi, cifra de saponificare este un criteriu
267
de control al comportării acestora în serviciu, în instalaţii cu stoc mare de ulei şi

ungere prin recirculare. La uleiurile EP, modificarea acestei caracteristici în timp
nu dă indicaţii uşor interpretabile.
Metode de stabilire a cifrei de saponificare sunt date în: ISO 6293-1:1996
(Petroleum products - Determination of saponification number - Part 1: Colour-
indicator titration method), ISO 6293-2:1998 (Petroleum products - Determination
of saponification number - Part 2: Potentiometric titration method), STAS 27-68
(Uleiuri minerale şi vaseline. Determinarea cifrei de saponificare), D94-00
Standard Test Methods for Saponification Number of Petroleum Products).
6.1.13. Cifra de cenuşă.

Cifra de cenuşă a unui ulei mineral simplu exprimă proporţia de materiale
necombustibile pe care le conţine, rămase din procesele de rafinare (săruri organice
de sodiu, pământ decolorat) sau provenite din contaminări (praf, rugină etc.).
Aceasta are semnificaţie pentru controlul calitativ în procesele de fabricare şi în
procesele care utilizează uleiuri, fiind un factor de influenţă a comportării uleiului
în serviciu. Valoarea cifrei de cenuşă permite recunoaşterea unor tipuri de aditivi
folosiţi la formularea unor grupe de uleiuri cu destinaţie specifică (pentru
angrenaje, turbine etc.). Aditivii moderni „fără cenuşă” sunt apreciaţi pentru
eficacitatea lor superioară. Uleiurile minerale simple noi au cifra de cenuşă de
0,001...0,005% în greutate: aceeaşi cifră o au uleiurile sintetice care nu au în
moleculă metale sau siliciu (în cazul polimerilor siliconici). Cifra de cenuşă se
determină prin arderea unui eşantion de ulei în aer, în condiţii standard şi la
uleiurile noi se mai numeşte „cifră de cenuşă oxid”. Unele săruri metalo-organice
conţinute în uleiuri, cum sunt cele de zinc şi plumb, dar şi clorurile metalice sunt
volatile în condiţiile standard de calcinare a uleiului. Stabilizarea lor pentru
evitarea oxidării componenţilor se face prin sulfatarea (tratarea cu acid sulfuric)
rezduului de ardere a eşantionului de ulei, după care se continuă arderea. Cifra de
„cenuşă sulfat” astfel determinată poate avea semnificaţie pentru controlul în
laborator al unor uleiuri puternic contaminate în serviciu cu săruri ale metalelor din
compoziţia cuzineţilor (zinc, staniu, stibiu, rugină etc.).
Uleiurile aditivate, care conţin ca aditivi compuşi organo-metalici sau alţi
compuşi organici, cum ar fi sărurile metalice ale unor acizi, au cifra de cenuşă
ridicată, de exemplu în jur de 1% în greutate. Uleiurile cu conţinut de aditiv
detergent (pentru cutii de viteze automate, cutii de viteze standard pentru vehicule
grele şi locomotive etc.) nu se consideră după cifra de „cenuşă oxid”, ci, pentru o
mai precisă evaluare a proporţiei de aditiv, se determină cifra de „cenuşă sulfat”.
Cifra de cenuşă are semnificaţie pentru recunoaşterea unor tipuri de aditivi.
De exemplu, aditivii antiuzură, ca tricrezilfosfatul şi compuşii complecşi cu sulf şi
fosfor, fac parte din aditivii moderni fără cenuşă şi sunt apreciaţi pentru eficacitatea
lor superioară. Sărurile metalo-organice cu zinc, plumb, cadmiu, calciu etc.,
constituie categoria aditivilor „cu cenuşă”. Atât cifra de cenuşă oxid, cât şi cea de
cenuşă sulfat pot avea semnificaţii pentru controlul de laborator al uleiurilor
268
contaminate în serviciu cu săruri ale metalelor din compoziţia lagărelor şi a

pinioanelor, uneori cu alte materiale, chiar abrazive, pătrunse accidental în uleiuri,
de exemplu bioxid de siliciu în cazul instalaţiilor de fabricat cimentul.
Metodele de testare utilizate pentru cenuşă oxid sunt date în ISO
6245:2001 (Petroleum products - Determination of ash), ASTM D482-03 (Standard
Test Method for Ash from Petroleum Products). SR EN ISO 6245:2003 (Produse
petroliere. Determinarea conţinutului de cenuşă) prezintă metoda de determinare a
conţinutului de cenuşă din produsele petroliere cum ar fi produsele distilate,
păcurile reziduale, ţiţei, uleiuri lubrifiante, ceruri şi alte produse petroliere în
oricare din formele constituente capabile să formeze cenuşă, considerate ca
impurităţi indezirabile sau contaminanţi. Cenuşa poate fi rezultată din compuşii
metalici solubili în apă sau din solide externe cum ar fi praful sau rugina. Metoda
se aplică produselor cu un conţinut de cenuşă între 0,001...0,180% (masic), dar nu
se aplică produselor ce conţin aditivi formatori de cenuşă, inclusiv anumiţi compuşi
cu fosfor. Analiza uleiurilor lubrifiante noi sau uzate ce conţin aditivi, a uleiurilor
uzate de motoare, a uleiurilor lubrifiante conţinând plumb, a unor combustibili
diesel pe altă bază decât hidrocarburi trebuie făcute conform ISO 3987 care include
o etapă de formare a cenuşii sulfatate cu punct de topire mai ridicat. Metode pentru
determinarea cenuşii cenuşă sulfat sunt în ISO 3987:1994 (Petroleum products -
Lubricating oils and additives - Determination of sulfated ash), ASTM D87-04
(Standard Test Method for Melting Point of Petroleum Wax - Cooling Curve).
Prin analiza chimică cantitativă a cenuşii oxid, rezultată prin calcinare se
dozează conţinutul de metale din uleiurile uzate.
6.1.14. Cifra de cocs.

Nu se poate confunda cu conţinutul de cocs existent ca impurităţi mecanice
în uleiuri. Formarea cocsului în condiţiile preconizate de metodele de laborator
utilizate, bazate pe principiul compuşilor mai uşori şi a pirolizei într-o atmosferă
determinată, nu dă decât o indicaţie asupra posibilităţilor formării depunerilor
cărbunoase la contactul uleiurilor cu suprafeţele metalice supraîncălzite. De multe
ori este important a se determina cifra de cocs nu numai la uleiurile noi, neutilizate,
ci chiar la uleiurile degradate chimic în serviciu.
Aditivii conţinuţi în uleiuri intervin întotdeauna prin mărirea apreciabilă,
dar artificială, a cifrei de cocs. Pentru aceasta la uleiurile de angrenaje din categoria
celor aditivate nu se condiţionează această caracteristică în specificaţiile şi
standardele de calitate.
La uleiurile minerale moderne rafinate prin procedee de mare eficacitate,
cifra de cocs are valori foarte mici. Cum tendinţa de formare a depunerilor
cărbunoase este dependentă direct de vâscozitatea uleiurilor, iar la angrenaje se
utilizează în general uleiuri mai vâscoase, s-a elaborat o metodă denumită „coking
test” care, în principiu, constă în stropirea îndelungată a unei suprafeţe metalice
supraîncălzite cu uleiul de studiat. Astfel condiţiile de testare sunt mai apropiate de
cele reale întâlnite în practica industrială, de exemplu, la reductoarele de turaţie la
269
care la punerea în funcţiune, sau pe timp de iarnă, uleiul din carcasă trebuie încălzit
cu rezistenţe electrice. Pentru evitarea formării de depuneri solide pe aceste
dispozitive de încălzire, chiar în cazul uleiurilor de foarte bună calitate, sarcina
termică specifică se limitează la 2,5 W/cm2 (Jcm2s-1).
Metode de determinare a cifrei de cocs sunt în: ISO 6617:1994 (Petroleum-
based lubricating oils - Aging characteristics - Determination of change in
Conradson carbon residue after oxidation), SR EN ISO 10370:1993 (Produse
petroliere. Determinarea reziduului de carbon. Metoda micro), ISO 4262:1993
(Petroleum products - Determination of carbon residue - Ramsbottom method), SR
ISO 6615:1993 (Produse petroliere. Determinarea carbonului rezidual. Metoda
Conradson), STAS 7729-67 (Motorina, uleiuri şi păcură. Determinarea cocsului
după metoda Ramsbottom), ASTM D524-04 Standard Test Method for
Ramsbottom Carbon Residue of Petroleum Products, ASTM D189-06 Standard
Test Method for Conradson Carbon Residue of Petroleum Products, Tendinţa de
cocsare (Coking Test) Fed. Test Std. 791 a, metoda 3162 SUA.
6.1.15. Proprietăţile corosive şi de protecţie anticorosivă.

Din acest punct de vedere se pot deosebi două aspecte diferite [239, 268]:
a. Efectele de coroziune produse de uleiuri datorită unor elemente chimice
reactive, fie prin conţinerea unor compuşi naturali proveniţi din ţiţei şi neeliminaţi
prin procedeele de rafinare, fie datorită aditivilor utilizaţi care n-au stabilitatea
chimică corespunzătoare cerinţelor. La uleiurile sintetice astfel de efecte se
datorează mai ales instabilităţii compuşilor respectivi care, prin încălzire, se
descompun în alţi compuşi agresivi. Un element corosiv pentru care s-au elaborat
metode de laborator în vederea punerii sale în evidenţă ca atare, sau a efectului său
corosiv, este sulful şi aceasta deoarece aliajele de cupru şi argint de la lagăre şi alte
componente sunt deosebit de sensibile la acţiunea acestui element. În cazul
uleiurilor, conţinutul de sulf nu este atât de important cum este prezenţa sulfului
liber, corosiv, din uleiul de bază sau din aditivi. Atât sulful cât şi clorul, sau unii
ioni cu sulf sau clor din compuşii organici folosiţi ca aditivi, pot deveni corosivi
prin reacţii de hidroliză (la cald, în prezenţa apei), în cazul în care compuşii
respectivi nu sunt suficient de stabili chimic.
b. Efectele de protecţie anticorosivă ale uleiurilor simple sunt limitate
datorită aderenţei slabe a acestora la suprafeţele metalice. Pentru o astfel de
protecţie se apelează la aditivi specifici, cum sunt cei cu funcţia de dezactivatori de
metale pentru cazul aliajelor de cupru sau argint şi cei antirugină, proprii pentru
protecţia pieselor de oţel. Aceşti aditivi intră în formula de compoziţie a uleiurilor
de angrenaje şi sunt aleşi prin testări complexe de laborator astfel încât să
îndeplinească condiţia esenţială de compatibilitate cu toţi ceilalţi componenţi şi să
nu genereze fenomene de instabilitate chimică prin reacţii secundare.
Ruginirea oţelului este un caz particular al efectului de coroziune, factorii
principali care intervin fiind apa şi oxigenul cu care aliajul metalic vine în contact,
mai ales dacă apa conţine unele săruri hidrolizabile în soluţii care îi imprimă
270
caracterul de electrolit. Astfel de suprafeţe pot fi protejate suficient de eficace şi pe

durate apreciabile, dacă uleiurile conţin aditivi tipici antirugină sau unii aditivi
care, pe lângă alte funcţiuni, sunt capabili să asigure şi această proprietate. Evident,
odată ruginirea amorsată acest proces se continuă. Prezenţa unui film de ulei cu
caracteristici intens antirugină poate întrucâtva să întârzie acest efect, dar nu-l
poate opri. În acest caz curăţirea stratului de rugină prin decapare chimică este
obligatorie.
Aditivii antirugină din uleiuri intervin prin „placarea” suprafeţelor metalice
cu un film mono sau multimolecular, foarte aderent datorită adsorbţiei lui.
În standarde şi specificaţii de calitate, uleiurile pentru angrenaje unt
condiţionate din punctul de vedere al agresivităţii corosive prin testul coroziune a
plăcii de cupru în SR EN ISO 2160:1998 (Produse petroliere. Acţiunea corozivă pe
cupru. Încercare pe lama de cupru), ASTM D130-04e1 (Standard Test Method for
Corrosiveness to Copper from Petroleum Products by Copper Strip Test),
concludente pentru metale neferoase. Capacitatea de prevenire a ruginii este
condiţionată prin testul prevăzut în SR ISO 7120:1994 (Produse petroliere şi
lubrifianţi. Uleiuri minerale şi alte fluide. Determinarea caracteristicilor antirugină
în prezenţa apei), STAS 8441-80 (Uleiuri minerale de turbină. Determinarea
capacităţii de protecţie contra ruginirii oţelului), D665-03 Standard Test Method
for Rust-Preventing Characteristics of Inhibited Mineral Oil in the Presence of
Water (două secvenţe cu grad diferit de severitate).
6.1.16. Contaminarea uleiurilor.

Aceasta este posibilă datorită unor deficienţe de fabricare, ambalare şi
depozitare şi în serviciu, prin pătrunderea în masa de ulei a unor materiale
insolubile din mediul intern sau extern, sau ca urmare a degradării uleiurilor după o
anumită perioadă de utilizare. Se ia în considerare conţinutul de apă şi impurităţile
mecanice.
Conţinutul de apă din uleiuri se determină prin metoda bazată pe principiul
separării centrifugale, prevăzută în STAS 24/1-89 (Ţiţei şi produse petroliere.
Determinarea conţinutului de apă şi de sediment), ASTM D2273-05 (Standard Test
Method for Trace Sediment in Lubricating Oils).
Conţinutul de apă se determină cu suficientă precizie până la valori de
0,1% şi prin metoda bazată pe principiul distilării, prevăzută în ASTM D95-05e1
(Standard Test Method for Water in Petroleum Products and Bituminous Materials
by Distillation), SR 13484:2003 (Produse petroliere şi bituminoase. Determinarea
apei prin metoda distilării). Pentru proporţii sub 0,1% se utilizează metoda Karl-
Fischer. ISO 12937:2000 (Petroleum products - Determination of water -
Coulometric Karl Fischer titration method) sau ISO 760:1978 (Determination of
water - Karl Fischer method. General method).
ISO 20764:2003 (Petroleum and related products - Preparation of a test
portion of high-boiling liquids for the determination of water content - Nitrogen
purge method) conţine două proceduri pentru determinarea conţinutului de apă prin
271
fierberea eşantioanelor de fluide peste 200°C, proceduri care pot fi utilizate pentru
determinarea conţinutului total de apă în intervalul 3...1000 mg/kg. Metoda se
aplică atât uleiurilor noi cât şi celor uzate, fluidelor hidraulice neapoase şi
solvenţilor cu punct ridicat de fierbere.
Impurităţile mecanice se determină gravimetric şi prin filtrare, prin metoda
dată în STAS 33-84 (Produse petroliere lichide şi aditivi. Determinarea
conţinutului de substanţe insolubile în solvenţi organici).
O proprietate importantă a uleiurilor lubrifiante este filtrabilitatea. Aceasta
se poate determina cu ajutorul metodelor propuse în ISO 13357-1:2002 (Petroleum
products - Determination of the filterability of lubricating oils - Part 1: Procedure
for oils in the presence of water) şi ISO 13357-2:2005 (Petroleum products -
Determination of the filterability of lubricating oils - Part 2: Procedure for dry oils).
Prima parte a ISO 13357 specifică o procedură pentru evaluarea filtrabilităţii
pentru uleiuri lubrifiante, în special cele pentru aplicaţii hidraulice în prezenţa apei.
Se aplică numai uleiurilor minerale, cu vâscozităţi ISO până la VG100 şi nu este
potrivită pentru uleiuri cu aditivi insolubili sau parţiali solubili sau cu molecule
foarte mari. Cu acelaşi recomandări, ISO 13357-2:2005 (Petroleum products -
Determination of the filterability of lubricating oils - Part 2: Procedure for dry oils)
prezintă o procedură pentru evaluarea filtrabilităţii uleiurilor uscate
Unele impurităţi existente în uleiuri, datorită incompatibilităţii cu
elastomeri, lacuri, vopsele sau chiar cu unii aditivi, după o anumită durată de
utilizare, se dozează ca insolubile în n-pentan şi benzen prin metodele prevăzute în
ASTM D893-05a (Standard Test Method for Insolubles In Used Lubricating Oils),
sau ca cifră de precipitare, prin metoda dată în ASTM D2273-05 (Standard Test
Method for Trace Sediment in Lubricating Oils).
6.1.17. Alte proprietăţi.

Compresibilitatea este proprietatea uleiului de a-şi modifica volumul în
funcţie de presiunea exercitată asupra lui. Pentru uleiuri minerale, această
proprietate este deseori considerată constantă în modelele matematice. Totuşi, în
realitate, volumul acestui tip de lubrifiant scade cu 0,5·10-5 la creşterea presiunii cu
un bar.
Introducerea compresibilităţii fluidului în modelul matematic al lubrifierii
complică găsirea soluţiei. În cazul contactelor EHD, variaţia densităţii cu presiunea
nu trebuie neglijată.
Pentru uleiuri minerale se pot utiliza relaţii de forma:
1  5,83  10 10  p
  o (6.47)
1  1,68  10 10  p
în care o este densitatea la presiune normală, iar p, în Pa, este presiunea la care se
determină densitatea  366.
272
Tensiunea superficială caracterizează puterea de udare a suprafeţelor.

Valoarea acesteia scade o dată cu deteriorarea uleiului. Astfel, pentru un ulei nou
tensiunea superficială poate avea 25…40 dyn/cm, dar după un timp de funcţionare,
scade la 15…25 dyn/cm.
Onctuozitatea este proprietatea uleiului de a adera la suprafaţa corpurilor
solide. Se poate aprecia că este o proprietate a cuplului de materiale în contact
(solid şi fluid). Aceasta este importantă în special în regim limită sau mixt de
ungere.
Prezenţa unui radical sau a unei grupări polare în moleculele uleiului sau
aditivului, duc la formarea unui strat adsorbit, orientat pe suprafeţele metalice.
Moleculele naftenice şi aromatice posedă radicali polari şi, deci, orientabili. Acest
fenomen duce la mărirea şi menţinerea peliculei de lubrifiant. Formarea stratului
adsorbit depinde de temperatură. Odată cu creşterea ei, stratul este desorbit şi
onctuozitatea uleiului scade.
Asperităţile care caracterizează orice suprafaţă tehnologică, contribuie la o
mai bună ancorare a moleculelor polare pe suprafeţele metalice. O suprafaţă prea
netedă micşorează aria totală de contact între corpul solid şi lubrifiant, iar stratul
adsorbit poate fi destul de instabil.
Tensiunea interfacială este importantă când în tribosistem există un alt
fluid. Într-un amestec de fluide (cum este cazul emulsiilor), componentul mai
tensioactiv este adsorbit cu precădere. Acest proces explică parţial de ce emulsiile
pot fi buni lubrifianţi în anumite aplicaţii. Timpul de lucru şi procesele de oxidare
reduc tensiunea interfacială şi măresc tendinţa de spumare. Următoarele consecinţe
sunt intensificarea degradării lubrifiantului, scăderea capacităţii de răcire şi chiar
apariţia cavitaţiei.
Volatilitatea este importantă ca proprietate în aplicaţiile în care uleiul
lucrează la temperaturi ridicate. Depinde şi de procesul tehnologic, mai precis, de
regimul de distilare şi de fracţiile reţinute pentru lubrifiant. Evaporarea uleiului
scade cu creşterea greutăţii moleculare a componenţilor uleiului şi o dată cu
creşterea presiunii.
Căldura specifică reflectă capacitatea uleiului de a evacua căldura din
zona de frecare şi creşte odată cu temperatura.
În tribosistemele în care evacuarea căldurii constituie o prioritate, cum este
cazul proceselor de prelucrare prin aşchiere, se folosesc fluide bifazice (emulsii), în
special pe bază de apă şi ulei, apa fiind un foarte bun agent de evacuare a căldurii
degajate pe durata procesului tehnologic.
Tensiunea de vapori este importantă în aplicaţii ca pompele de vid.
Uleiurile cu greutate moleculară mare au o tensiune mică de vapori. Această
proprietate este în strânsă legătură cu punctul de aprindere.
Proprietăţi dielectrice, cum sunt rigiditatea dielectrică şi unghiul de
pierderi, sunt importante pentru aplicaţii specifice (la transformatoare electrice, de
exemplu) şi sunt influenţate de gradul de puritate al uleiului.
273
6.2. PROPRIETĂŢILE DE PERFORMANŢĂ ALE ULEIURILOR.
6.2.1. Proprietăţile de ungere.

Consumul de energie prin frecare este reflectat în coeficientul de frecare al
lubrifiantului. Din acest punct de vedere, raportul dintre coeficientul de frecare
static şi cel dinamic este deosebit de important şi reprezintă un mod de evaluare a
caracteristicilor de frecare ale uleiurilor. Acest raport se determină prin metoda şi
cu standul ASTM D 2877-76, care serveşte şi pentru studiul efectului de stick-slip.
Pentru a corespunde în serviciu astfel încât să asigure ungerea fără uzuri
premature sau degradare, lubrifiantul trebuie să fie evaluat în privinţa proprietăţilor
sale de ungere şi pentru calificarea sa, prin testări pe standuri, care să reproducă
cât mai bine condiţiile reale de lucru. În decursul timpului au fost proiectate,
construite şi standardizate numeroase tipuri de standuri. Cel mai bun ulei este
acela care dă satisfacţie totală în cazul utilizării experimentale pe tribosisteme
reale. O astfel de testare a lubrifiantului în condiţii reale este însă scumpă, mai
ales că repetabilitatea acestor testări este, în general, slabă. Aceste dificultăţi au
determinat dezvoltarea unor metodologii de testare care să permită verificarea a cât
mai multor variabile, căutând a se simula condiţiile reale de serviciu. Cea mai
bună cale este aceea de a verifica fiecare proprietate de anduranţă a lubrifiantului
pe standuri de laborator care să funcţioneze în condiţii controlate. Astfel, la
evaluarea uleiurilor pentru angrenaje hipoide pentru autovehicule sunt bine
cunoscute metodologiile CRC-L-37 şi CRC-L-42, condiţionate în specificaţia de
calitate MIL-L-2105 B şi C. Standurile respective conţin motoare termice de
antrenare, diferenţiale auto, dispozitive de încărcare mecanică, şi aparatura
necesară pentru măsurarea tuturor parametrilor care interesează. După testare,
angrenajele sunt inspectate, notându-se tipurile de uzuri şi intensităţile respective,
care determină acceptarea lubrifiantului. Cele două metodologii sunt descrise în
FTMS 791a, metodele nr. 6506 (viteză mare şi cuplu mic, urmat de viteza mică şi
cuplu mare) şi nr. 6507 (viteză mare şi sarcini cu şocuri).
Pentru angrenajele industriale, la care parametrii de exploatare sunt mai
uşor de stabilit, este posibil a se obţine informaţii utile despre performanţele
lubrifiantului prin testarea acestuia pe standuri de laborator cu tribomodele tipice de
frecare şi regimuri de funcţionare astfel alese încât să reproducă anumite încărcări
specifice termice şi mecanice, de care se ţine seama la proiectare.
În SUA, cel mai utilizat este standul Ryder cu angrenaje standard. Similar
ca principiu, dar cu un regim de funcţionare mai sever, apreciat ca fiind mai
apropiat de regimul cutiilor de viteze de la autovehicule, este standul IAE utilizat în
Anglia. În Germania se utilizează standul FZG cu pinioane relativ similare cu cele
de la Ryder şi IAE, dar folosind o metodologie oarecum mai complicată (gradul
de uzură se determină prin cântărire şi nu prin inspectare, ca la celelalte două de mai
înainte; testarea uleiurilor se face în mai multe secvenţe, la diferite viteze). În
ultimii ani, standul FZG a trezit interes în Anglia şi SUA, dar şi în alte ţări şi a
fost adoptat prin standarde. La aceasta s-a ajuns după multe încercări fără succes de
274
corelare a rezultatelor obţinute cu aceste trei tipuri de standuri şi pentru că

standul FZG s-a dovedit mai precis în activitatea de calificare a lubrifianţilor de
angrenaje, rezultatele obţinute fiind mai utile.
Pentru încercări preliminare de laborator se utilizează, într-o primă etapă
şi cu o anumită succesiune, o serie de standuri mai mici, prevăzute cu
tribomodele simple, cu contacte de tip punctiform, liniar sau „fâşie”. Acestea
sunt: maşinile cu patru bile, Timken, Amsler şi Falex, mai rar maşinile Almen şi
SAE. Unele dintre acestea (Almen, Falex şi SAE) nu sunt suficient de precise ca
repetabilitate şi reproductibilitate pentru a diferenţia net nivelurile diferite de
comportare la presiuni mari şi/sau de rezistenţă la uzură, conferite de aditivi.
Mai exacte sunt maşinile cu patru bile şi Timken, ambele putând diferenţia, în
intervale înguste de sarcini, uleiurile simple de cele cu nivel moderat EP sau de
cele cu nivel EP ridicat.
Testările pe aceste maşini fiind ieftine şi expeditive, au intrat în uzul
tuturor laboratoarelor de control de calitate la fabricarea uleiurilor, deja calificate
prin testări pe standul FZG. Oricare schimbare de componenţi impune însă o nouă
verificare pe acest stand. Mai sunt utilizate la controlul periodic al comportării unor
uleiuri de lungă durată de utilizare în circuite de ungere prin recirculare şi cu
stocuri mari de lubrifiant.
6.2.2. Stabilitate chimică.

Este esenţială pentru uleiurile destinate ungerii motoarelor şi angrenajelor.
Degradarea chimică în timp a uleiurilor se datorează încălzirii peste anumite limite
de temperatură, la contactul cu suprafeţele metalice în frecare - metalele având în
acest sens efecte catalitice - în prezenţa aerului. Impurităţile materiale, particule
metalice şi mai ales rugina, favorizează procesul de degradare oxidantă a uleiului
de bază şi de modificare a structurii chimice a aditivilor, cu efect direct în sensul
micşorării eficacităţii acestora.
Degradarea termică a uleiurilor este un efect datorat exclusiv
supraîncălzirii în absenţa oxigenului. La uleiurile de bază minerale, încălzirile
locale pe suprafeţele în frecare foarte solicitate pot atinge temperaturi de
345...360°C, temperaturi la care hidrocarburile suferă un proces de cracare (rupere
a moleculelor). Unele sorturi de uleiuri sintetice suferă în aceleaşi condiţii
descompuneri chimice. Efectele degradării termice constau în apariţia unor
compuşi de polimerizare, cu aspect de răşini, care se depun pe suprafeţele metalice.
Într-un stadiu mai avansat, în masa de ulei apar particule de cocs, care de asemenea
se depun, accentuând efectul de supraîncălzire.
Pentru menţinerea în suspensie a compuşilor de degradare, uleiurile
destinate ungerii unor agregate foarte solicitate - cutii de viteze pentru locomotive
diesel şi autocamioane grele - conţin şi aditivi detergent-dispersanţi.
Dintre metodele de laborator, cele mai utilizate pentru evaluarea stabilităţii
termice sunt: ASTM D 2160-76 şi FTMS 791 metoda nr. 2508.
275
Degradarea oxidantă este legată atât de încălzire, cât şi de prezenţa

agenţilor oxidanţi (oxigenul din aer, rugina, apa etc.) şi a luminii.
Mecanismul reacţiilor de oxidare a uleiurilor este descris pe larg în
numeroase tratate şi publicaţii de specialitate. Ceea ce este important de reţinut este
faptul că viteza reacţiilor de oxidare a uleiurilor depinde în principal de
temperatură. Astfel, începând de la temperatura de 58 C, fiecare creştere de 10°C
dublează viteza reacţiilor chimice. La angrenaje (reductoare sau multiplicatoare de
turaţie), se produce o oxidare energică a filmului de ulei pe suprafaţa danturii la
temperaturi locale de 140 - 160°C.
Există în prezent aditivi antioxidanţi de înaltă eficacitate, care conservă
fiabilitatea uleiurilor chiar la temperaturi de regim de 120°C în lubrifiant. Printre
efectele degradării oxidative a uleiurilor, cele mai des întâlnite sunt: creşterea
vâscozităţii, a cifrei de neutralizare şi a cifrei de saponificare şi formarea de
depuneri iar, în prezenţa apei, formarea de şlam consistent, dăunător ungerii,
coroziune, blocarea filtrelor.
Metodele utilizate pentru testarea stabilităţii la oxidare diferă după tipul de
ulei. Astfel, la uleiurile pentru angrenaje industriale se folosesc metodele ASTM
2894-76, DIN 51586-75 şi IP 9161-77, sub mai multe variante: la temperatura de
95°C sau 121°C, cu sau fără catalizatori metalici.
La uleiurile pentru transmisii auto, metoda utilizată în acest scop este
precizată prin specificaţia de calitate MIL-L-2105 B (sau C pentru cea mai evoluată
variantă). Metoda denumită TOST (Thermal Oxidation Stability Test) este total
diferită de ASTM D 2893-76, atât prin aparatura de lucru (un stand cu angrenaje),
cât şi prin condiţiile de lucru. Rezultatele obţinute sunt interpretate ţinând seama şi
de cele obţinute prin testul de stabilitate termică Panel Coker Test (121°C, 30
minute).
6.2.3. Compatibilitatea componenţilor din amestec.

În afară de uleiul de bază (mineral sau sintetic), uleiurile de angrenaje
conţin aditivi cu diverse funcţiuni. Pe lângă aceştia sunt prezentaţi întotdeauna
componenţi cu efect depresant (scad punctul de curgere) şi, în exclusivitate, în
cazul uleiurilor pentru transmisii auto polifuncţionale, polimeri care măresc
indicele de vâscozitate. La răcire sau încălzire, în unele uleiuri de calitate slabă pot
apărea efecte de separare din soluţie fie a unor componenţi ca atare, fie (în special
la încălzire) produse de reacţie între aditivi.
Un exemplu clasic în această privinţă este separarea de precipitate în
uleiurile pe bază de aditivi cu sulf şi fosfor contaminate cu uleiuri pe bază de
aditivi cu sulf şi plumb, la încălzire până la 80°C.
Performanţele uleiurilor din care se separă diverşi componenţi şi produse
secundare de reacţie sunt compromise.
Aceleaşi efecte pot apărea când se amestecă uleiuri sintetice şi minerale
fără un studiu atent, prealabil, de compatibilitate.
276
Pentru evaluarea acestei caracteristici se utilizează două metode de

laborator bine cunoscute în laboratoarele de specialitate, ambele FTMS 791 a şi
anume: nr. 3 458 pentru stabilitate la temperaturi scăzute de până la -30°C şi nr. 3
460 pentru stabilitatea la variaţii de temperatură (+95 C şi -18°C).
6.2.4. Comportarea faţă de materialele de etanşare.

Materialele de etanşare, respectiv diferite tipuri de cauciuc sau polimeri,
reacţionează diferit cu uleiurile lubrifiante pentru angrenaje şi în special cu aditivii
EP. Se acordă o atenţie deosebită alegerii elastomerilor din care sunt confecţionate
garniturile pentru a se evita deteriorarea acestora. Garniturile se pot gonfla sau
contracta, se pot înmuia sau întări, provocând dificultăţi de etanşare, care se
soldează cu scurgeri de lubrifiant din carcasele angrenajelor.
Influenţa uleiurilor lubrifiante asupra elastomerilor se studiază şi prin
metoda DIN 53538, cu ajutorul unor reţete standard de cauciuc. După o durată de 7
zile la 100°C se măsoară efectele de gonflare sau contracţie şi duritatea Shore A
(metoda ISO 7619-1:2004), ultima dând informaţii asupra efectului de înmuiere
sau întărire.
Din punctul de vedere al comportării faţă de uleiuri, există următoarele
recomandări pentru diferite tipuri de cauciuc, dependent de intervalul de
temperatură:
Tipul de cauciuc sau polimer Intervalul de temperatură
Acril-nitrilic 30 C...+110 C
Acrilic 25 C...+150 C
Siliconic 60 C...+200 C
Fluorurat 25 C...+200 C (mai sus pe durată scurtă)
Politetrafluoretilenă 60 C...+200 C (mai sus pe durată scurtă)
Metoda de testare din ASTM D7216-05 (Standard Test Method for

Determining Automotive Engine Oil Compatibility with Typical SEAL
Elastomers) prezintă proceduri pentru evaluarea cantitativă a compatibilităţii
uleiurilor de motoare cu patru elastomeri consideraţi reprezentativi, utilizaţi în
materialele de etanşare în contact cu aceste uleiuri. Compatibilitatea este evaluată
prin determinarea modificărilor de volum, duritate şi a proprietăţilor mecanice
(rezistenţa la tracţiune în special), după ce epruvetele din materialul etanşării au
fost imersate în uleiul specificat, o anumită perioadă de timp şi la o anumită
temperatură. Deoarece etanşările pot funcţiona în diverse condiţii de sarcină,
temperatură etc., o evaluare completă a comportării sistemului etanşare – ulei
necesită teste suplimentare. ASTM D5662-06a (Standard Test Method for
Determining Automotive Gear Oil Compatibility with Typical Oil SEAL
Elastomers) este similar celui de mai sus dar se ocupă cu stabilirea compatibilităţii
uleiurilor pentru transmisii cu angrenaje pentru autovehicule, cu materialele de
etanşare tip elastomeri, cu referire la trei tipuri de elastomeri (nitril, poliacrilat şi
fluoruraţi).
277
CAPITOLUL 7
PROPRIETĂŢILE LUBRIFIANŢILOR
SEMIFLUIZI ŞI PLASTICI
Există câteva caracteristici de performanţă ale unsorilor care sunt determi-
nate prin proceduri bine stabilite. Cele mai importante caracteristici sunt: consis-
tenţa, punctul de curgere, pierderile prin evaporare, stabilitatea la oxidare,
vâscozitatea aparentă, stabilitatea la depozitare şi utilizare, culoare şi miros.
7.1. CONSISTENŢA UNSORILOR.

Consistenţa sau soliditatea este o măsură a durităţii sau a rezistenţei la
forfecare a unsorii. Se defineşte prin adâncimea de penetrare a unsorii de către un
con în anumite condiţii prescrise în timp şi de temperatură. Procedura de măsurare
şi sistemul de clasificare a consistenţei unsorilor este dată în SR ISO 2137:1997
(Produse petroliere. Unsoare lubrifiantă şi petrolatum. Determinarea penetraţiei cu
con), ISO 13737:2004 (Petroleum products and lubricants - Determination of low-
temperature cone penetration of lubricating greases), ASTM D217-02 (Standard
Test Methods for Cone Penetration of Lubricating Grease) şi ASTM D1403-02
(Standard Test Methods for Cone Penetration of Lubricating Grease Using One-
Quarter and One-Half Scale Cone Equipment).
O schemă tipică a aparatului de penetrare pentru unsori este dată în fig. 7.1.
Fig. 7.1 – Schema unui aparat pentru măsurarea penetraţiei unsorii.

278
Unsoarea este presată într-un vas, apoi suprafaţa unsorii este netezită
pentru a o uniformiza şi se menţine la 25C pe durata testului.
Vârful conului este reglat astfel încât el de-abia să atingă suprafaţa unsorii.
Este activat mecanismul de eliberare a conului care va pătrunde în unsoare pe
durata a 5 secunde. Indicatorul cadranului arată adâncimea de penetrare care este o
măsură a consistenţei unsorii. De obicei testul este repetat la diferite temperaturi.
Consistenţa stă la baza clasificării unsorilor şi ea variază între 0 - 3 pentru
unsori foarte moi şi moi, 4 - 7 pentru o unsoare tare şi foarte tare (vezi tabelul
4.20).
Deşi consistenţa este slab definită, este o caracteristică foarte importantă a
unsorii. Duritatea unsorii trebuie să fie suficientă încât să rămână ca o masă
adiacentă contactului de alunecare sau de rostogolire.
Această masă poate fi supusă la sarcini din cauza acceleraţiilor centrifuge
în rulmenţi şi poate fi supusă acţiunii căldurii generate prin frecare. Totuşi, dacă
unsoarea este prea dură, pot apare „canale” când elementul de rostogolire sau de
alunecare taie o „cărare” prin unsoare şi afectează calitatea lubrifierii. Unsorile
excesiv de dure sunt şi dificil de pompat şi pot cauza blocaje ale conductelor de
aprovizionare a lagărelor cu lubrifiant. Consistenţa unei unsori se referă şi la gradul
de agregare a fibrelor de săpun. Dacă fibrele de săpun sunt prezente ca o masă
încâlcită, atunci unsoarea se spune ca este „aspră” şi când fibrele unsorii s-au unit
să formeze fibre lungi, se spune că unsoarea este netedă. Asprimea sau netezimea
unei unsori are o puternică influenţă asupra funcţionării stabile a rulmenţilor. Dacă
unsoarea este prea netedă, atunci în lagărele cu rulmenţi, pe durata funcţionării nu
se vor forma mase stabile de unsoare. Unsoarea va continua să alunece şi să circule
în lagăr, şi vor rezulta temperaturi mari în funcţionare şi scăderea duratei de viaţă a
unsorii. Dintr-un motiv necunoscut, o unsoare prea aspră va fi expulzată din lagăr
şi lagărul se va uza rapid. O unsoare care nu este nici aspră nici netedă, are, de
obicei, cea mai joasă temperatură în funcţionare şi uzura cea mai mică.
7.2. STABILITATEA MECANICĂ.

Consistenţa unei unsori se poate schimba datorită forfecării mecanice.
Chiar dacă la începutul funcţionării unsoarea are consistenţa optimă pentru o
anumită aplicaţie, solicitarea mecanică va deteriora fibrele de săpun şi va degrada
unsoarea. De exemplu, unsorile care lucrează în cutii de viteze, lagăre sau care sunt
pompate prin conducte sunt supuse la forfecare. Schimbările în consistenţa unsorii
depind de stabilitatea structurii unsorii. În unele cazuri unsorile pot deveni foarte
moi, sau chiar curg, dar în majoritatea cazurilor există doar o uşoară înmuiere sau
durificare a unsorii.
Consistenţa unsorii este deseori specificată pentru condiţii de lucru, sau
pentru condiţii iniţiale de lucru. Pentru determinarea stabilităţii mecanice, unsoarea
este forfecată întru-un aparat de testare care constă dintr-un vas cilindric în care se
deplasează un piston sub formă de placă perforată, acţionat de un motor electric.
Schema acestui aparat este dată în fig. 7.2. Există un joc mare între piston şi
279
Cap. 7. Proprietăţile lubrifianţilor semifluizi şi plastici
cilindru iar pistonul este perforat cu găuri mici. Pistonul este mişcat în sus şi jos şi
unsoarea este extrudată prin găuri şi deci este supusă unei acţiuni de forfecare. De
obicei unsoarea este supusă la 60 de curse duble ale pistonului şi apoi se determină
consistenţa.
Fig. 7.2 – Schema unui aparat pentru solicitarea unsorii.
Unele cercetări au arătat că unsorile cu diferiţi agenţi de îngroşare s-au

înmuiat în urma solicitării mecanice. În cazul utilizării săpunului de calciu ca agent
de îngroşare, a rezultat o deteriorare mică. Hidrostearatul de litiu şi stearatul gros
de sodiu au suferit iniţial modificări mari (deteriorări), dar după aceea consistenţa
lor a atins o valoare stabilă. Stearatul de litiu şi cel de aluminiu au o degradare
progresivă continuă. Viteze mari de funcţionare ale rulmenţilor accelerează
degradarea mecanică a unsorii. Se recomandă ca la proiectarea lagărelor cu
rulmenţi, aceştia să funcţioneze la cel mult 75% din viteza (turaţia) maximă de
catalog a acestora 313.
7.3. PUNCTUL DE PICURARE.

Punctul de picurare reprezintă temperatura la care o unsoare arată o
schimbare de la o stare semi-solidă, la una lichidă, în anumite condiţii prescrise.
Punctul de picurare este temperatura maximă admisă utilă de lucru a unsorii.
Acesta poate fi determinat cu un aparat în care proba de unsoare este încălzită până
când se formează, din unsoare, o picătură de lichid. Proceduri pentru determinarea
punctului de picurare al unei unsori sunt date în SR ISO 2176:1997 (Produse
petroliere. Unsori lubrifiante. Determinarea punctului de picurare), ASTM D566-
02 (Standard Test Method for Dropping Point of Lubricating Grease). SR ISO
6299:2002 (Produse petroliere. Determinarea punctului de picurare al unsorilor
lubrifiante (domeniu de temperatură larg) şi D2265 Test Method for Dropping
Point of Lubricating Grease Over Wide Temperature Range) se recomandă pentru
temperaturi extreme. Teste pentru punctul de picurare indică o corelare a
rezultatelor obţinute prin Metoda D 566 şi Metoda D 2265 până la 260°C.
280
Schema aparatului de testare a punctului de picurare este dată în fig. 7.3.

Deşi frecvent citat, punctul de picurare are numai o semnificaţie limitată ca
performanţă a unsorii. Mulţi alţi factori cum ar fi viteza, sarcina, pierderile prin
evaporare etc., determină intervalul util de temperatură în funcţionare al unsorii.
Punctul de picurare este în mod obişnuit utilizat ca un parametru de control al
calităţii în procesul de prelucrare al unsorii.
Fig. 7.3 – Schema aparatului de testare a

punctului de picurare.
7.4. STABILITATEA LA OXIDARE.

Stabilitatea la oxidare a unei unsori reprezintă capacitatea lubrifiantului de
a rezista la oxidare. Această caracteristică se foloseşte şi pentru evaluarea stabilită-
ţii unsorii pe durata depozitării.
Uleiul de bază din
unsoare va oxida în acelaşi mod
ca un ulei lubrifiant similar.
Agentul de îngroşare se va
oxida şi el, dar de obicei este
mai puţin susceptibil la oxidare
comparativ cu uleiul de bază.
Schema aparatului pen-
tru determinarea stabilităţii la
oxidare a unsorii este dată în
fig. 7.4.
Stabilitatea la oxidare a
Fig. 7.4 - Aparatul pentru testarea stabilităţii unsorilor este măsurată într-un
la oxidare a unsorilor.
281
aparat de testat în care 4 farfurioare cu unsoare (4 grame în fiecare) sunt plasate

într-o atmosferă de oxigen, la o presiune de 758 kPa. Testul se efectuează la o
temperatură de 99C, măsurându-se scăderea de presiune. Scăderea presiunii indică
cât de mult oxigen s-a folosit pentru oxidarea unsorii.
De obicei unsoarea oxidată se închide la culoare şi produsele acide se
acumulează în acelaşi mod ca într-un ulei lubrifiant. Compuşii acizi pot cauza
înmuierea unsorii, scurgerea uleiului având rezultate secundare cum ar fi colorarea
în cărămiziu, întărirea unsorii. În general efectele oxidării unsorilor sunt mai
dăunătoare comparativ cu cele provocate de oxidarea uleiurilor.
Metode de testare sunt date în ASTM D942-02 (Standard Test Method for
Oxidation Stability of Lubricating Greases by the Oxygen Pressure Vessel
Method), ISO 7624:1997 (Petroleum products and lubricants - Inhibited mineral
turbine oils - Determination of oxidation stability), SR EN ISO 4263-1:2005 (Tiţei
şi produse înrudite. Determinarea comportării la îmbatrânire a fluidelor si uleiurilor
aditivate. Testul TOST. Partea 1: Metoda pentru uleiuri minerale). Acesta din urmă
specifică metoda care permite evaluarea comportării la îmbătrânire a uleiurilor
minerale conţinând aditivi antioxidanţi şi antirugină, a căror densitate este mai
mică decât ce a apei, şi se utilizează ca uleiuri pentru turbine, fluide hidraulice,
uleiuri de ungere prin recirculare. Este posibilă încercarea prin această metodă a
uleiurilor cu compuşi sintetici, dar nu există date privind fidelitatea disponibilă.
7.5. STABILITATEA TERMICĂ.

Unsorile nu pot fi încălzite peste o anumită temperatură fără a începe să se
descompună. Limitele temperatură - durabilitate pentru unsori uzuale sunt date în
fig. 7.5 159.
Fig. 7.5 - Limitele temperatură - durabilitate pentru unsori uzuale 159.

282
Limitele de temperatură pentru unsori sunt determinate de un număr de

caracteristici ale unsorii cum ar fi stabilitatea la oxidare, punctul de picurare şi
rigidizarea la temperatură joasă.
7.6. PIERDERILE PRIN EVAPORARE.

Ca şi la uleiuri, pierderile de masă ale unsorilor datorate evaporării pot fi
destul de importante. Compuşii volatili şi produsele de degradare termică
contribuie la aceste pierderi, rezultând îngroşarea lubrifiantului, o rezistenţă mai
mare la forfecare şi temperaturi mai ridicate în exploatare. Metode de testare
implică plasarea unui probe de unsoare într-o baie de încălzire şi trecerea aerului de
evaporare pe deasupra probei timp de 22 ore. Se evaluează apoi, în procente,
pierderea de masă.
Metode de testare a pierderilor prin evaporare sunt date în ASTM D5800-
05 (Standard Test Method for Evaporation Loss of Lubricating Oils by the Noack
Method), ASTM D6375-05 (Standard Test Method for EVAPORATION Loss of
Lubricating Oils by Thermogravimetric Analyzer (TGA) Noack Method), STAS
8465-88 (Uleiuri minerale. Determinarea pierderilor prin evaporare. Metoda
Noak), STAS 11618-81 (Unsori consistente. Determinarea uleiului separat si a
pierderilor prin evaporare), STAS 12428-86 (Uleiuri pentru motoare. Determinarea
pierderilor la evaporare prin curent de aer) dar există şi multe metode
nestandardizate pentru evaluarea acestei proprietăţi, datorită condiţiilor foarte
diverese de lucru a lubrifianţilor.
7.7. CARACTERISTICILE DE VÂSCOZITATE ALE UNSORILOR.

Unsorile au unele caracteristici similare cu ale uleiurilor lubrifiante, adică
ele se foarfecă şi se subţiază odată cu creşterea vitezelor de forfecare, vâscozitatea
aparentă a unui unsori se modifică cu durata forfecării şi consistenţa unsorii se
modifică cu temperatura.
Vâscozitatea aparentă a unei unsorii este vâscozitatea dinamică măsurată
la temperatura dorită şi la o anumită viteză de forfecare. Metode de testare sunt
date în ASTM D1092-05 (Standard Test Method for Measuring Apparent Viscosity
of Lubricating Greases). Măsurătorile se fac de obicei întru-un interval de
temperatură de -53C…150C în vâscozimetre special proiectate. Vâscozitatea
aparentă, definită ca raportul dintre tensiunea de forfecare şi viteza de forfecare,
este utilă în estimarea performanţelor unsorii la o anumită temperatură. Ea ajută la
estimarea scurgerilor, a vitezei de curgere şi a scăderii de presiune din sistem, a
performan-ţelor la temperaturi joase şi a pompabilităţii. Vâscozitatea aparentă
depinde de tipul uleiului şi de cantitatea de agent de îngroşare, folosit în reţeta
unsorii.
Subţierea la forfecare a unsorilor este asociată cu modificările care apar
în vâscozitatea aparentă a unsorii odată cu creşterea vitezei de forfecare. Când
forfecarea începe, vâscozitatea aparentă a unsorii este mare, dar cu creşterea vitezei
283
de forfecare, aceasta poate să scadă la valoarea caracteristică uleiului de bază. În

fig. 7.6 este dată comportarea pseudoplastică a unsorilor pe bază de săpun de
calciu, atestând că aceste fluide sunt de tip ne-mewtonian.
Fig. 7.6 – Comportare ne-newtoniană a unsorilor pe bază de săpun de calciu 313.

Subţierea unsorilor pe durata de forfecare este asociată cu modificările
care apar în vâscozitatea aparentă a unsorii în funcţie de durata de forfecare. Ca şi
uleiurile, unsorile care se înmoaie în perioada de forfecare şi se întăresc când
forfecarea încetează, se numesc tixotrope. Funcţie de tipul unsorii, poate apare o
înmuiere permanentă sau un efect reversibil de întărire. În unele aplicaţii acest
efect poate fi benefic, în altele dăunător. De exemplu, înmuierea permanentă a unei
cantităţi mici de unsoare în rulmenţi va duce la o lubrifiere bună, frecare redusă şi
temperaturi mici în contact. Pe de altă parte, înmuierea volumului principal de
unsoare va conduce la circularea lui continuă şi realizarea unor temperaturi mari în
funcţionare. Unsorile tixotrope sunt în special utile acolo unde este o problemă de
scurgere, de exemplu, într-o cutie de viteze. Unsoarea din contactul angrenajului va
fi moale din cauza forfecării, dar în afara contactului va fi mai rigidă şi nu va
curge.
Relaţia dintre consistenţa unsorii şi temperatură descrie modificările
consistenţei unsorii funcţie de temperatură. Vâscozitatea uleiului este foarte
sensibilă la modificările de temperatură.
Variaţii relativ mici de temperatură pot provoca modificări semnificative
ale vâscozităţii. Există doar modificări mici în consistenţa unsorii, funcţie de
284
temperatură, până la atingerea punctului de picurare. La această temperatură

structura se distruge şi unsoarea devine un lichid. Variaţia consistenţei unsorii,
exprimată prin adâncimea de penetrare, funcţie de temperatură, pentru o unsoare pe
bază de săpun de sodiu este dată în fig. 7.7.
Fig. 7.7- Variaţia consistenţei, exprimată ca penetraţie, funcţie de temperatura

pentru o unsoare cu săpun de sodiu 191.
Structura unor unsori fără săpunuri va rămâne stabilă până se atinge

temperatura la care fie uleiul de bază, fie agentul de îngroşare se descompune. S-a
constatat de asemenea că, dacă o unsoare este încălzită peste punctul de picurare şi
apoi răcită, ea nu-şi recapătă consistenţa de unsoare şi performanţele ei sunt
nesatisfăcătoare 191.
285
CAPITOLUL 8
EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR
LUBRIFIANŢILOR
8.1. EVALUAREA CARACTERISTICILOR ANTIUZURĂ ŞI DE
EXTREMĂ PRESIUNE.

În cazul uleiurilor ale căror proprietăţi sunt suplimentate sau îmbunătăţite
prin aditivare, controlul prin testări speciale de laborator este util deoarece [268]:
- pe baza caracteristicilor de performanţă obţinute, fabricantul încadrează
uleiurile respective la tipurile şi nivelurile calitative cerute de consumatori,
întocmeşte recomandări de utilizare şi formulează garanţiile de fiabilitate;
- permite verificarea proprietăţilor uleiurilor de bază şi aditivilor care intră
în compoziţia uleiurilor finite precum şi dozarea şi amestecarea lor corectă;
- reprezintă mijlocul de control al uleiurilor finite la livrare;
- în cazuri accidentale permite identificarea surselor de contaminare a
uleiurilor cu apă sau alte impurităţi mecanice.
Testările de laborator pentru evaluarea caracteristicilor uleiurilor sunt
standardizate în fiecare ţară. Unele standarde, incluzând pe cele de la ASTM
International, the Energy Institute (care păstrează iniţialele IP)*, Deutsches Institut
für Normung (DIN) etc., sunt în general acceptate internaţional şi stau la baza
evaluării produselor în cadrul schimburilor comerciale. Dintre acestea, unele
prezintă importanţă comercială, ,,de recunoaştere", a produselor, ca de exemplu:
densitatea relativă, vâscozitatea, indicele de vâscozitate, punctul de inflamabilitate,
culoarea, cifra de cenuşă şi cea de cocs. La evaluarea proprietăţilor de performanţă
care dau indicaţii probabile despre comportarea uleiurilor în serviciu, se execută
testări suplimentare, speciale, care „simulează" pe cât este posibil unele condiţii
tipice existente în exploatare. Necesitatea acestui gen de testări a apărut o dată cu
fabricarea şi utilizarea aditivilor, în scopul evaluării eficacităţii lor şi a
performanţelor uleiurilor aditivate.
Există un mare număr de metode şi metodologii de testare a performanţelor
uleiurilor minerale destinate utilajelor şi proceselor industriale. Unele au fost
*
http://www.energyinst.org.uk/index.cfm?PageID=852
286
standardizate, altele au utilitate exclusiv pentru evaluarea uleiurilor care se fabrică

şi se livrează pe bază de specificaţii de calitate elaborate de firmele furnizoare de
utilaje sau organizaţii militare. În continuare sunt prezentate cele mai cunoscute şi
utilizate metode de testare a uleiurilor industriale cu proprietăţi speciale, în
concordanţă cu cerinţele actuale de calitate.
Pentru ungerea utilajelor cu regim intensiv de funcţionare (sarcini specifice
mari, şocuri, viteze variabile) precum şi la procesele de prelucrare a metalelor, este
absolut necesar a se apela la uleiuri care conţin aditivi modificatori de frecare,
antirugină şi de presiune extremă.
Uleiul mineral simplu nu este capabil să reziste la presiuni mari şi ca urma-
re, se impune folosirea unor agenţi modificatori de frecare. Acizii graşi (acidul
oleic, stearic etc.) au fost printre primii agenţi de acest tip utilizaţi pentru filmele
monomoleculare, alături de alţi compuşi polari: săpunuri metalice, esteri, cetone.
Pentru micşorarea uzurii mecanice se utilizează compuşi cu funcţia de
aditivi antiuzură, cum ar fi compuşii organici ai fosforului, triecrezilfosfatul, Mai
eficace este amestecul de triecrezilfosfat şi acid oleic, care are ca efect scăderea
temperaturii în punctele de contact la care acidul oleic se adsoarbe mai uşor,
micşorându-se apreciabil şi frecarea.
Pentru presiuni şi temperaturi foarte mari compuşii polari se descompun.
Este necesară formarea la interfeţele metalice a unui film mai stabil, cu rezistenţă
mică la forfecare. Unul dintre primele tipuri de aditivi de extremă presiune (EP)
utilizat pe scară largă a fost amestecul de grăsimi sulfurizate şi săruri organice de
plumb. Cei doi componenţi reacţionează la temperatura de 600...1000 °C, rezultând
filmul de sulfură de plumb care este suficient de plastic la 700 °C şi are o rezistenţă
mică la forfecare.
O altă categorie de compuşi EP conţine trei tipuri de aditivi „pachet”: S Cl
(sulf şi clor), S Cl P Zn (sulf, clor, fosfor şi zinc) şi S P (sulf şi fosfor), ultimul tip
având calităţi deosebite în ceea ce priveşte mărirea fiabilităţii uleiurilor de
angrenaje. Mecanismul de acţionare a aditivilor EP este cel prin care sulful, clorul
şi fosforul din compoziţia aditivului, la temperatură şi presiune ridicată,
reacţionează direct cu fierul formând filme de sulfuri, cloruri şi fosfuri de fier cu
rezistenţă mică la forfecare, respectiv coeficienţi de frecare mai mici.
Pentru studiul proprietăţilor de antiuzură şi antigripare ale lubrifianţilor şi
aditivilor au fost create numeroase instalaţii experimentale. Aceste instalaţii şi
metode sunt folosite fie în cercetare, fie ca metode de încercare. Multe dintre
acestea sunt folosite numai pentru determinarea comparativă a proprietăţilor
lubrifianţilor şi materialelor. Această limitare, ţinând seama de ultimele rezultate din
domeniul tribologiei şi a tehnicii de măsurare poate fi în mare parte înlăturată.
Este necesar să se acorde o atenţie deosebită măsurării exacte a tuturor mărimilor
care intervin în procesul de frecare. Numai astfel se poate defini complet
regimul existent în zona de frecare.
Instalaţiile pentru determinarea proprietăţilor de antigripare şi antiuzare
pot fi grupate în două categorii mari:
287
Cap. 8. Evaluarea proprietăţilor lubrifianţilor
a) instalaţii de laborator, care încearcă să modeleze procesul de frecare din

cuplele reale sau realizează un proces de frecare în condiţii bine determinate;
b) instalaţii ce folosesc tribosisteme reale ale diferitelor mecanisme
monitorizate cu o aparatură de măsură adecvată.
În ultima etapă a elaborării unui lubrifiant este obligatorie şi experimen-
tarea acestuia, în condiţii reale de exploatare. Datorită condiţiilor specifice ale
încercărilor în exploatare, caracterizate printr-o împrăştiere mare a parametrilor de
funcţionare, aceste determinări trebuiesc efectuate pe un număr mare de maşini.
Costul cercetărilor, fie pentru o determinare, fie cel total pentru elaborarea
unui nou aditiv sau lubrifiant creşte simţitor la trecerea de la metodele de
laborator la încercările pe teren. Datorită acestui motiv se recurge mereu şi la
etapa de laborator, deşi se exprimă uneori părerea că multe din instalaţiile de
laborator cu un tribomodel simplu nu reproduc condiţiile din instalaţiile reale.
Pentru studiile fundamentale însă, instalaţiile de laborator sunt singurele
care pot fi luate în consideraţie deoarece permit un control riguros al parametrilor
de funcţionare.
Din diferite motive ca simplitate, soluţii constructive avantajoase,
încercarea de modelare a unui tribosistem, s-a ajuns la realizarea, până în prezent, a
unui număr foarte mare de instalaţii de laborator. Multe din ele nu asigură însă
măsurarea şi controlul mărimilor principale ale procesului de frecare, fiind folosite
numai pentru determinări comparative [146, 147, 255].
În funcţie de regimul de ungere întâlnit în cupla de frecare, se stabileşte
nivelul de aditivare şi se alege metodologia de evaluare a caracteristicilor antiuzură
şi EP. În tabelul 8.1 sunt prezentate regimurile de ungere, rolul şi caracteristicile
lubrifiantului, tipul de aditiv şi standul sau maşina de evaluare a eficacităţii
aditivării.
Rolul lubrifiantului, regimul de ungere şi metodologii de evaluare.

Tabelul 8.1
Regimul de Rolul Caracteristicile Tipuri de aditivi Standuri de
ungere lubrifiantului prin care evaluare a
acţionează performanţelor
La limită Reducerea Coeficientul de Compuşi polari Maşina cu patru
frecării frecare bile, Stick-slip
La limită şi Reducerea Antiuzură şi Compuşi polari, cu Maşina cu patru

mixt frecării proprietăţi EP elemente active (S, P, bile, Falex,
Reducerea Cl, B) şi adaosuri de Timken, FZG,
uzurii lubrifianţi solizi: grafit, Ryder, Vickers,
Evitarea disulfură de molibden SAE
contactului
metal - metal
Hidrodinamic Reducerea Vâscozitate şi Polimeri pentru indice Almen

şi elasto- frecării coeziune de vâscozitate şi pentru
hidrodinamic coeziunea filmului
288
Evaluarea eficacităţii tipului de aditiv antiuzură şi EP se face pe baza

rezultatelor testărilor pe maşini şi standuri care simulează condiţiile specifice
funcţionale ale utilajelor reale (maşina cu patru bile, maşinile Falex şi Timken,
Tapping, Ryder, Vickers, standurile FZG, IAE, SAE, Almen, Lohmair etc.), după
metodologii standard sau metodologii acceptate de mari producători şi/sau
consumatori [132, 146, 435].
Determinarea precisă a condiţiilor de funcţionare devine deosebit de
importantă când se încearcă compararea rezultatelor obţinute pe diferite instalaţii
sau compararea acestora cu cele obţinute pe maşinile reale.
8.1.2. Instalaţia cu patru bile pentru testarea lubrifianţilor.

Instalaţia cu patru bile a fost propusă încă din 1933, de Boerlage pentru
determinarea calităţii lubrifianţilor. Tribomodelul este format din trei bile
staţionare, apăsate de o bilă în rotaţie. Calitatea lubrifiantului se apreciază prin
mărimea urmei de uzură sau prin sarcina de gripare. Datorită simplităţii ei şi a
tribomodelului, această instalaţie a cunoscut o largă răspândire. O serie de cercetări
sistematice mai recente i-au precizat mai bine posibilităţile şi deficienţele. În
prezent instalaţia cu patru bile a fost inclusă într-o serie de standarde şi specificaţii
[239, 268, 435], dintre care se menţionează:
SR EN ISO 20623:2004; Ţiţei şi produse înrudite. Determinarea proprietă-
ţilor de extremă presiune şi antiuzură a fluidelor. Încercarea cu patru bile (condiţii
europene);
STAS 8618-79 Uleiuri minerale. Determinarea rezistenţei la presiuni
ridicate pe maşina cu patru bile;
STAS 10293-83 Unsori consistente. Determinarea rezistenţei la presiuni
ridicate pe maşina cu patru bile;
ASTM D2596-97(2002)e1 Standard Test Method for Measurement of
Extreme-Pressure Properties of Lubricating Grease (Four-Ball Method);
ASTM D2266-01 Standard Test Method for Wear Preventive
Characteristics of Lubricating Grease (Four-Ball Method);
DIN 51350-1 (1977) Testing of lubricants; testing in the Shell-four-ball
tester, general working principles;
DIN 51350-2 (1977) Testing of lubricants; testing in the Shell-four-ball
tester, determination of welding load of fluid lubricants;
DIN 51350-3 (1977) Testing of lubricants; testing in the Shell four-ball
tester, determination of wearing caracteristics of liquid.
Instalaţia cu patru bile (fig. 8.1) constă în principal dintr-un ax de antrenare
vertical prevăzut la capătul inferior cu un dispozitiv conic (1) care permite fixarea
bilei mobile (2). Bila mobilă se sprijină pe trei bile staţionare (3) fixate cu ajutorul
unei piuliţe (4) şi a unei piese conice (5). Întregul dispozitiv de fixare al bilelor
staţionare este montat pe un rulment de presiune astfel încât să se poată roti şi
deplasa pe verticală. Sarcina este aplicată cu ajutorul unei pârghii, asupra dispoziti-
vului de fixare a bilelor staţionare. Momentul de frecare ce acţionează asupra
289
ansamblului de prindere al bilelor fixe,

ca urmare a rotirii bilei mobile (2), este
transmis printr-o pârghie unui dispozitiv
de măsură.
Lubrifiantul care urmează a fi
încercat este introdus în lăcaşul bilelor
staţionare. De obicei se folosesc bile cu
diametrul de 12,7 mm (1/2˝), special
prelucrate pentru a asigura o precizie
ridicată, atât în privinţa diametrului, cât
şi a durităţii şi finisării. Viteza de rota-
ţie, care depinde de tipul de instalaţie,
este cuprinsă între 1425 rot/min şi 1770
rot/min. Sarcina se aplică progresiv,
Fig.8.1 - Elementele principale ale unei
discontinuu, intervalul de sarcină
instalaţii cu patru bile după [435].
depinzând de metoda de măsură folosită.
Determinări conform STAS 8618-79.
Conform STAS 8618-79 se pot efectua o serie de încercări prin care se
stabileşte:
- încărcarea maximă fără gripare. Aceasta reprezintă sarcina maximă, în
daN, la care în timp de 60 secunde nu apare o variaţie a coeficientului de frecare;
- încărcarea minimă cu gripare instantanee care reprezintă sarcina minimă,
în daN, la care în mai puţin de 0,5 secunde apare o variaţie bruscă a coeficientului
de frecare;
- încărcarea calculată pentru o întârziere a gripării de 2,5 secunde. repre-
zentând sarcina, în daN, la care variaţia coeficientului de frecare se produce la 2,5
secunde;
- variaţia uzurii cu sarcina (reflectată prin urma de uzură pe bile);
- încărcarea la care se produce sudarea, şi care reprezintă sarcina, în daN,
la care s-a produs sudura în intervalul de 60 secunde.
Principiul metodei constă în rotirea cu o turaţie constantă, sub sarcină, a
unei bile de oţel în contact cu alte trei bile de oţel fixe, cufundate în produsul de
încercat. În funcţie de sarcina aplicată se măsoară frecarea, uzura sau sarcina la
care s-a produs sudura.
Pe baza acestor măsurători se pot determina următoarele mărimi: indicele
sarcină-uzură, denumit şi sarcina medie hertziană (Mean Hertz Load); încărcarea
maximă fără gripare sau sarcina iniţială de gripare, sarcina maximă de funcţionare
fără gripare timp de 2,5 s; sarcina de blocare (de sudură).
1. Încărcarea maximă fără gripare.
După ce maşina a fost pregătită, se pun în funcţiune înregistratorul şi
motorul timp de 60 secunde, cu astfel de sarcini încât diagrama coeficientului de
frecare înregistrat să rămână paralelă cu abscisa.
290
Sarcina maximă în daN, la care în timp de 60 secunde coeficientul de fre-

care este reprezentat printr-o dreaptă paralelă cu abscisa, poartă numele de
încărcare maximă fără gripare şi este caracterizată prin aceea că pe bilele în frecare
nu se observă urme ale contactului (fără urmă de uzură).
Variaţia coeficientului de frecare, cu încărcarea maximă fără gripare, este
prezentată în fig.8.2. Prima creştere (primul vârf) se datorează inerţiei ansamblului
şi nu se ia în considerare.
Fig. 8.2 – Încărcarea maximă fără Fig. 8.3 – Încărcarea maximă cu gripare
gripare. instantanee.
2. Încărcarea minimă cu gripare instantanee.
În cazul în care coeficientul de frecare determinat ca la punctul 1 nu este
reprezentat pe diagramă printr-o dreaptă, ci prin oscilaţii datorite gripării, apărând
o creştere bruscă (un vârf), în mai puţin de 0,5 secunde de la pornirea motorului, se
obţine încărcarea minimă cu gripare instantanee. Mărind sarcina de încărcare,
griparea rămâne în continuare constantă până la sarcina de sudură.
Sarcina minimă cu gripare instantanee, în daN, este caracterizată şi prin
aceea că pe bilele din cuvă apar urme de uzură. Variaţia coeficientului de frecare la
încărcare minimă cu gripare instantanee este prezentată în fig. 8.3.
3. Încărcarea calculată pentru o întârziere a gripării de 2,5 secunde.

Sarcina la care creşterea coeficientului de frecare, determinat ca la punctul
1, apare la 2,5 secunde după pornirea motorului se numeşte încărcare calculată
pentru o întârziere a gripării de
2,5 secunde şi se exprimă în daN.
Variaţia coeficientului de
frecare în funcţie de încercarea
calculată pentru o întârziere a
gripării de 2,5 secunde este
prezentată în fig. 8.4.
Întârzierea la gripare se
poate reprezenta şi cu ajutorul
diagramei logaritmice din fig. 8.5. Fig. 8.4 – Încărcarea pentru o întârziere a
gripării de 2,5 secunde.
291
Fig. 8.5 – Reprezentarea întârzierii la gripare.
4. Variaţia uzurii cu sarcina.

Maşina cu 4 bile se pune în funcţiune timp de 60 secunde cu sarcini
crescânde. La fiecare încercare se foloseşte un set de bile noi, iar cuva se umple cu
ulei nefolosit, din aceeaşi probă. La această determinare se lucrează fără
înregistrator, dacă nu este necesar.
Reprezentând diametrul urmei de uzură funcţie de sarcina aplicată într-o
diagramă dublu logaritmică se obţine o curbă ca în fig. 8.6. În unele metode, inter-
valele de sarcină sunt alese astfel încât log P să crească pentru fiecare interval cu
0,05 sau 0,1. Zona AB din fig. 8.6 descrie uzura fără gripare, BC - zona gripării
iniţiale, CD – zona de gripare imediată, D fiind sarcina de sudare sau de blocare.
Fig. 8.6 - Dependenţa

diametrului urmei de uzură de
sarcina aplicată:
ABE - linia de compensare;
B - sarcina maximă la care nu
apare griparea; BC - zona de
început a gripării; CD - zona
gripării imediate; D - sarcina de
blocare.
292
Linia deformaţiilor elastice s-a obţinut în condiţii statice de aplicare a

sarcinii (ipoteze hertziene), iar linia ABE se obţine în condiţii dinamice. Evident
segmentul BE este doar teoretic, în realitate dimensiunea urmei de uzură cu sarcina
are evoluţia după curba ABCD 146.
Indicele sarcină - uzură se determină prin măsurarea urmei de uzură la
diferite sarcini până la sarcina de sudare. Intervalele de sarcină se aleg astfel încât,
log P2  log P1  0,05 , P1 şi P2 fiind două sarcini consecutive. În total sunt
necesare 20 de trepte de sarcină, ultima fiind obligatoriu, sarcina de sudare.
Pentru relaţionarea uzurii cu sarcina, se fac încercări până la apariţia
sudurii. După fiecare încercare, folosind lupa sau microscopul, se măsoară diame-
trele urmelor de uzură, produse pe fiecare din cele trei bile de încercare (B1, B2 şi
B3) din cuvă, pe două direcţii: în sensul frecării şi perpendicular pe aceasta. Se face
media diametrelor celor şase valori ale urmelor de uzură măsurate, şi se trasează
punctele  log Pi ,di  cu i  1,...,20 , sarcina P20 fiind obţinută pentru gripare.
În aceleaşi condiţii se efectuează maximum douăzeci de încercări cu sarcini
între 6...316 daN şi minimum 2 încercări cu sarcini între 355...794 daN, astfel încât
totalul încercărilor să fie de 20 până la apariţia sudurii (fără a socoti sarcina la care
s-a produs sudura).
Se calculează apoi valoarea A (suma sarcinilor corectate a încercărilor
succesive efectuate cu sarcini între 6...316 daN şi valoarea B (media sarcinilor
corectate a încercărilor succesive efectuate cu sarcini între 355...794 daN. Mărimea
urmei de pe bila din mandrină, nu se ia în consideraţie.
Din rezultatele obţinute se calculează media sarcinilor aplicate până la
apariţia sudurii, cu formula:
A B
Media sarcinilor  (8.1)
20
în care A este suma sarcinilor corectate a încercărilor succesive efectuate cu sarcini
între 6...316 daN, iar B - media sarcinilor corectate a încercărilor succesive
efectuate cu sarcini între 355...794 daN.
Dacă sudura s-a produs la o sarcină mai mică de 316 daN, atunci A este
egal cu suma sarcinilor corectate obţinute la 20 încercări, iar B = 0.
Dacă sudura s-a produs la o sarcină mai mare de 355 daN, atunci A este
egal cu suma sarcinilor corectate, obţinute la 19 încercări succesive cu sarcini între
6 ... 316 daN, iar B este egal cu media aritmetică a sarcinilor corectate obţinute la
încercările succesive efectuate cu sarcini între 355...794 daN.
5. Încărcarea la care se produce sudura.
Maşina se pune în funcţiune sub sarcini crescânde până la sarcina la care se
produce sudura bilelor în interval de 60 secunde. La această determinare se poate
lucra fără înregistrator, dar variantele moderne ale maşinii oferă o monitorizare a
momentului rezistent care ajută la o determinare precisă a momentului apariţiei
gripării.
293
Sarcina iniţială de gripare se determină de obicei prin intersecţia liniilor AB

şi BC din curba uzură - sarcină sau direct ca sarcină maximă la care timp de 60
secunde nu apare o creştere a coeficientului de frecare sau a momentului rezistent.
Sarcina de sudare se determină ca sarcina la care are loc, de trei ori
succesiv, sudarea cuplei după 60 ± 1 s [146].
Determinarea proprietăţilor de extremă presiune şi antiuzură a

fluidelor conform SR EN ISO 20623:2004 (condiţii europene) 446.
Testele se efectuează cu un set de 4 bile din oţel aliat cu crom,
superfinisate la diametrul de 12,700 ± 0,0005 mm. Aceste bile sunt prelucrate
special pentru acest test de SKF sub simbolul RB 12.7/3-10995A. Cupa
dispozitivului conţine 8...10 ml din lubrifiantul testat, astfel încât bilele să fie în
baia de fluid pentru cel puţin 3 mm.
a) Componentele maşinii: 1 - motor electric; b) Detaliu al cupei pentru bile: 1- pârghie;

2 - corpul maşinii; 3 - sistemul de încărcare; 2 - cavitate cilindrică; 3 - piesa pentru
4 - panou electric pentru reglare şi fixarea bilelor; 4 – piuliţă.
monitorizare; 5 - suport. Aici cupa cu bile
nu este montată (vezi fotografia alăturată).
Fig. 8.7 - Maşina cu patru bile (firma Hansa Preß- und Maschinenbau G.m.b.H.)
poate efectua încercările conform SR EN ISO 20623:2004 (condiţii europene).
Cu ajutorul acestei maşini şi a procedurilor prevăzute în standard se pot

efectua următoarele determinări:
1. Măsurarea sarcinii hertziene medii†.
Pentru determinarea acesteia, se realizează o serie de încercări aplicând o
sarcină de plecare de 400 ± 5 N (considerată ca bază) şi se lasă maşina să
†
Recent, sarcina hertziană medie a primit numele de indice de încărcare la uzură (în limba engleză:
load wear index).
294
funcţioneze 10,0 ± 0,2 s sau 60,0 ± 0,5 s. Testele următoare se realizează la sarcini
succesive mai mari, până când bilele se sudează între ele.
Se mai fac două încercări de probă la sarcina la care s-a realizat sudura.
Daca sudura nu se realizează în a doua încercare, se face o încercare la o sarcină
mai mare şi se verifică dacă sudura apare.
Daca sudura s-a realizat la 3,10 kN sau mai jos, se fac încercări adiţionale
la sarcini succesive mai mici, sub 400 N, pentru a obţine un număr de 20 încercări
la sarcini diferite de sarcina de sudare.
Daca sudura se realizează peste 3,10 kN, nu se mai fac încercări adiţionale
sub 400 N.
După fiecare încercare se măsoară urmele de uzură de-a lungul direcţiei de
frecare şi perpendicular pe aceasta, pe fiecare din cele trei bile inferioare.
20
 Lci (8.2)
i 1
MHL 
20
în care Lci este sarcina (forţa) corectată pentru treapta de încărcare i, care se
calculează, la rândul ei, cu relaţia:
 H 
Lci  Lai  i  (8.3)
 Dmi 
unde:
Lai este forţa reală aplicată, Dmi -
diametrul mediu al urmei de uzură,
H i - diametrul corespunzător
acestei încărcări, conform teoriei lui
hertz, toţi aceşti para-metri fiind
pentru încercarea i din setul de 20
de încărcări.
Figura 8.8 prezintă o urmă
de uzură şi modul în care este
măsurat diametrul acesteia, cu
ajutorul unui microscop optic.
Calibrarea acestuia este realizată cu
riglă de un milimetru cu diviziuni de
0,01mm. Conform standardului
pentru fiecare urmă se măsoară două Fig. 8.8 - Urma de uzură şi valorile măsurate
diametre: unul de-a lungul direcţiei ale diametrelor pentru uleiul HLP 68,
de frecare (2) şi unul perpendicular sarcina de 160 N şi un timp de 90 minute
pe aceasta (1). Fiind trei urme se (diametrul 1 – 0,3306608 mm,
obţin şase diametre şi se calculează diametrul 2 – 0,334252 mm).
valoarea medie.
295
2. Curba de uzură-încărcare, sarcina de sudare, parametrul

temperaturii instantanee şi sarcina iniţială de gripare.
Pentru trasarea acesteia, se realizează o serie de încercări cu durata de 10 ±
0,2 s sau 60 ± 0,5 s cu sarcini crescătoare în trepte diferite: cu o treaptă de 100 N,
până la 1 kN, apoi cu o treaptă de 250 N, până la 3 kN şi, în final, cu treapta de 500
N până la 8 kN. Sarcina cea mai mică va fi astfel aleasă încât să se realizeze cel
puţin 3 încercări sub sarcina iniţială de gripare, iar cea mai mare va fi sarcina de
sudură, care este confirmată prin încercări adiţionale cu forţe de 100 N sub sarcina
de sudură. Pot fi utilizate şi rezultatele din încercările de determinare a sarcinii
hertziene medii ca puncte ale curbei uzură - încărcare, dar sunt necesare încercări
suplimentare pentru a defini mai clar forma curbei. O curbă tipică de uzură -
încărcare are forma din fig. 8.9.
Fig. 8.9 – Curba de uzură – încărcare.
Parametrul temperaturii instantanee (FTP – flash temperature parameter)

este un număr care reprezintă temperatura instantanee critică peste care un
lubrifiant dat nu va funcţiona în condiţiile date. Dacă se respectă condiţiile din ISO
20623:2003, se poate calcula:
La
FTP  1,4 (8.4)
d
în care La este forţa aplicată în N, d fiind diametrul urmei de uzură la sarcina La ,
exprimat în mm.
Maşina cu patru bile poate fi utilizată şi pentru monitorizarea coeficientului
de frecare, μ. Maşina poate fi prevăzută cu un modul care să monitorizeze acest
parametru sau acesta poate fi calculat cu relaţia:
296
f d M 6
 (8.5)
3r  L
în care:
L - este sarcina aplicată, în N,
r - distanţa de la centrul suprafeţelor de contact de pe bilele inferioare la
axa de rotaţie (3,67mm),
F -forţa exercitată pe arcul înregistratorului, în N,
d - deformarea indicatorului exprimată în mm,
f - constanta arcului, în N/mm.
O variantă a maşinii cu patru bile poate conţine un traductor de moment
care poate măsura momentul rezistent T (în N.mm), pe bilele inferioare, valoare
care poate fi folosită în calculul coeficientului de frecare:
T 6
 (8.6)
3r  L
8.1.3. Instalaţii de testare cu contact liniar.

Instalaţia Timken foloseşte o cuplă de frecare formată dintr-o bucşă în
rotaţie (1) presată de un bloc de formă dreptunghiulară (2). Dispozitivul de
încărcare, realizat cu articulaţii pe cuţite, permite şi măsurarea coeficientului de
frecare (fig. 8.9). Se determină sarcina maximă la care nu apare gripajul pentru o
funcţionare de 10 min. Se mai poate determina şi uzura piesei fixe prin măsurarea
amprentei cu un microscop Brinell.
Fig. 8.10 - Schema de principiu a instalaţiei cu contact liniar (Timken).

297
Dacă se determină şi coeficientul de frecare, măsurarea lui se face prin

echilibrarea pârghiei (4) în minutul 10 de funcţionare. În cursul determinării
temperatura lubrifiantului trebuie să fie de 125°F (~52°C) [435]. Elementele cuplei
se confecţionează din oţel cementat, călit la duritatea 58...62 HRC.
Deşi simplă şi puţin suplă, instalaţia Timken este folosită în unele
specificaţii pentru testarea lubrifianţilor de extremă presiune.
Instalaţia IMA [146, 257] foloseşte de asemenea un tribomodel format

dintr-o bucşă (1) în contact cu o pastilă (2) (fig. 8.11). Forţa de încărcare se aplică
asupra pastilei prin intermediul unei pârghii (3). Pentru a asigura o distribuţie
uniformă a sarcinii pe întreaga fâşie de contact, legătura între pârghie şi pastilă se
face printr-o articulaţie. Întreaga cuplă se află cufundată în lubrifiantul care
urmează a fi încercat.
Pentru determinarea uzurii bucşei se utilizează un trasor radioactiv înglobat
în materialul bucşei. Materialul desprins din bucşă ca urmare a procesului de uzare
este colectat în recipientul cu ulei (4) şi măsurat radiometric cu ajutorul grupului de
contoare (5). Ecranul de protecţie (6) care poate fi rotit pentru a permite coborârea
bazinului cu uleiul radioactiv, izolează sistemul de contoare (5) de radiaţia emisă
de bucşa (1) radioactivă. În cazul unor activităţi ridicate sistemul de traductoare
poate fi plasat separat într-o incintă ecranată.
Fig. 8.11 - Schema de principiu a instalaţiei tip IMA-2.

Realizată la Centrul de mecanica solidelor din Bucureşti şi brevetată în ţară şi străinătate.
298
Măsurătorile întregului volum de lubrifiant, metodă folosită în instalaţia

IMA, permite eliminarea erorilor cauzate de distribuirea neomogenă a uzurii în
volumul de ulei sau de sedimentarea uzurii. Aceste surse de erori sunt caracteristice
pentru metoda de măsură prin probe sau cea care foloseşte circulaţia uleiului. Tipul
de cuplă ales, cât şi realizarea concretă a dispozitivului de încărcare, au permis
realizarea, în anumite limite de solicitare, a unei bune reproductibilităţi a vitezei de
uzare, abaterea medie pătratică fiind de ± 8%.
Prin utilizarea unui anumit lubrifiant se poate determina şi rezistenţa la
uzare a materialului bucşei. Un avantaj important al acestei instalaţii este
simplitatea geometrică a cuplei de frecare şi, implicit, posibilitatea confecţionării ei
din materialul ce urmează a fi studiat.
8.1.4. Maşina Falex

Tribomodelul este alcătuit dintr-un ax de oţel, care se roteşte între două
blocuri fixe în formă de V, cu viteza de 290 rot/min, întreg ansamblul fiind imersat
într-o cuvă cu uleiul pentru testare (60 ml). Mărirea progresivă a sarcinii se
realizează printr-un sistem roată dinţată-clichet [268, 435].
Fig. 8.12 - Tribomodelul şi componentele principale ale maşinii Falex.
Ruperea filmului de ungere se pune în evidenţă prin forfecarea ştiftului

calibrat care fixează axul cuplei pe axul motorului, datorată sudurii blocurilor în
formă de V cu axul, producerea concomitentă a unui zgomot anormal şi scăderea
sarcinii la contorul indicator.
Testările permit evaluarea atât a performanţelor antiuzură, cât şi EP; prin
calcul se poate determina şi valoarea coeficientului de frecare.
Metode testare standardizate, care utilizează tribometrul tip Falex sunt în:
(ASTM D2670-95(2004) Standard Test Method for Measuring Wear Properties of
Fluid Lubricants (Falex Pin and Vee Block Method), ASTM D3233-93(2003)
299
Standard Test Methods for Measurement of Extreme Pressure Properties of Fluid

Lubricants (Falex Pin and Vee Block Methods).
8.1.5. Instalaţia cu role.

Acest tip de instalaţie, spre deosebire de cele precedente, permite realizarea
concomitentă a mişcării de alunecare şi de rostogolire. Prezenţa ambelor tipuri de
mişcare este caracteristică celor mai multe tipuri de angrenaje, excepţie făcând
unele tipuri speciale cum ar fi angrenajul melc-roată melcată. Alegând în mod
corespunzător diametrele rolelor, sarcina şi vitezele celor două role se pot realiza
condiţiile de funcţionare corespunzătoare oricărui punct de pe flancul dintelui.
Bineînţeles că spre deosebire de cazul angrenajului, aceste condiţii se menţin
constante. Acest fapt, considerat uneori o piedică în reproducerea condiţiilor reale
existente în angrenaje, constituie un avantaj când este vorba de cercetări
fundamentale. În plus, acest tip de instalaţie permite, datorită simplităţii geometrice
a elementelor cuplei, realizarea unei precizii dimensionale sporite, a unui grad de
finisare şi tratament superficial bine controlat.
Fig.8.13 - Instalaţie cu role.
Considerând numai elementele esenţiale, o instalaţie cu role se compune

din două role din care una are axul mobil pentru a putea realiza forţa normală (1 şi
2, fig. 8.13). Rolele sunt antrenate în sens contrar cu viteze diferite de sistemul de
antrenare (3). Dispozitivul de încărcare, realizat în cazul de faţă cu două pârghii
articulate independent (4), apasă rola (1) mobilă pe rola (2), contactul având loc
după generatoare. O condiţie importantă pentru buna funcţionare a instalaţiei este
paralelismul axelor celor două role. Soluţia constructivă aleasă trebuie să asigure la
orice sarcină şi viteză contactul pe întreaga generatoare; o mică înclinare mică a
axelor determină o creştere importantă a presiunii în zona de contact.
300
Dacă urmează a fi folosită pentru studii de lubrifiere în regim EHD,

instalaţia poate fi prevăzută cu posibilitatea măsurării presiunii în zona de contact
precum şi a grosimii peliculei de lubrifiant.
Determinarea capacităţii portante a unui lubrifiant pe o instalaţie cu role tip
SAE, exprimată ca sarcina maximă la care nu apare griparea, a fost acceptată ca
procedeu standardizat [435]. După o funcţionare de 30 sarcina este crescută
continuu până la apariţia gripării.
8.1.6. Instalaţii cu angrenaje.

Complexitatea procesului de lubrifiere a angrenajelor a determinat pe unii
specialişti să prefere instalaţiile de încercare în care cupla este chiar un angrenaj.
Se poate studia în acest caz şi influenţa altor parametri cum ar fi geometria
danturii, precizia de prelucrare, gradul de finisare, tratamentul de suprafaţă, etc.
Între aceste mărimi şi proprietăţile lubrifiantului există o interdependenţă
complicată care nu poate fi totdeauna reprodusă pe o instalaţie simplă.
Fig. 8.14 - Instalaţie cu angrenaje în circuit închis (maşina FZG):

a - Schema de principiu; b - marcarea pinioanelor de testare;
1 - angrenaje de testare; 2 - axul de încărcare (2 640 rot/min); 3 - axul motor (1760
rot/min); 4 - dispozitiv de torsionare a axului de încărcare; 5 - pârghie de încărcare;
6 - greutăţi; 7 - element de încălzire a uleiului.
301
Din această cauză acest tip de instalaţie ar reprezenta etapa intermediară

între încercările de laborator şi cele pe angrenaje reale. Pe de altă parte însă,
datorită geometriei complicate a angrenajelor, aceste instalaţii fac dificilă
măsurarea mărimilor esenţiale ale proceselor care au loc pe flancul dintelui. De
obicei în instalaţiile folosite curent se măsoară numai uzura şi sarcina de gripare.
Schematic, o astfel de instalaţie (cu circuit închis al forţei) se compune din
angrenajul de lucru (fig. 8.14) şi angrenajul motor, cuplate între ele prin doi arbori.
Solicitarea angrenajului de lucru se face prin torsionarea unuia din arbori.
În acest fel motorul de antrenare nu trebuie să compenseze decât pierderile prin
frecare din angrenaje şi lagăre.
Ca dezavantaje principale ale acestui sistem de testare se pot enumera
necesitatea opririi instalaţiei pentru modificarea sarcinii, dacă instalaţia nu posedă
dispozitive suplimentare pentru încărcare continuă, faptul că elementul elastic al
arborelui de cuplaj poate determina apariţia vibraţiilor în întreg ansamblul.
Parametrii funcţionali ai standului cu roţi dinţate FZG (DIN 51354).

Tabelul 8.2
Momentul Forţa Presiunea Lucrul Lucrul Deformaţia
Treapta de normală hertziană mecanic mecanic specifică a
de torsiune la pe dinte, în polul transmis total arborelui
sarcină pinion, Fn, angrenării pe treaptă, Lt, conducător,
Mt1, N p H, Li, kW h ,
Nm N/mm2 kW h %
1 3,3 99,0 146 0,1874 0,1487 285,81
2 13,7 407,0 295 0,77829 0,96569 1 186,57
3 35,3 1 044,0 474 2,005 2,96 3 057,3
4 60,8 1 800 621 3,454 6,41 5 265,9
5 94,1 2 786 773 5,345 11,755 8 150,1
6 135,3 4 007 927 7,866 19,44 10 718,5
7 183,4 5 435 1 080 10,418 29,85 15 884,5
8 239,3 7 080 1 232 13,594 43,44 20 726,1
9 302,0 8 949 1 386 17,155 60,59 26 156,6
10 372,6 11 029 1 538 21,167 81,75 32 271,4
11 450,1 13 342 1 691 25,57 102,32 38 983,8
12 534,5 15 826 1 841 30,31 137,68 46 293,8
Li [kW  h] = 0,05681 ; M t  N  m  ; Lt   Li ;  = 86,61158 M t1 ;
pH  N / mm 2   14,775 Fn  N  .
 
302
Cele mai cunoscute standuri cu roţi dinţate sunt FZG, IAE şi SAE. Pe
lângă acestea, mai există şi alte standuri cu angrenaje (Wadd, Ryder, Borsoff), dar
care sunt mai puţin acceptate în specificaţiile de lubrifianţi ale producătorilor de
utilaje care includ angrenaje [268].
Rezultatele testării uleiurilor pe aceste standuri se exprimă prin sarcina
maximă la care se produce distrugerea flancului danturii, uzura specifică sau
apariţia fenomenului de pitting, galling sau scoring (ciupituri, exfolieri sau rizuri).
Cel mai larg utilizat a început să fie testul FZG (DIN 51354-78). Parame-
trii de testare permit utilizarea standului după mai multe metodologii, la tempera-
turi, sarcini, turaţii etc. diferite. Rezultatele se exprimă prin numărul de trepte de
încărcare la care rezistă uleiul (de la 1 la 12) şi uzura specifică în mg/kWh. Nivelul
de încărcare corespunzător pentru treptele 1-12 este dat în tabelul 8.2.
Caracteristicile angrenajelor folosite in instalaţiile FZG, IAE şi Ryder.

Tabelul 8.3
Dimen- FZG
siunea A C IAE Ryder
Distanţa între axe mm 91,5 91,5 82,55 88,9
Lăţimea efectivă a mm 20 20 4,77 6,35
dintelui
Modulul mm 4,5 4,5 5,08 3,175
Numărul de dinţi: -
- pinion, 16 16 15 28
- roată condusă 24 24 16 28
Coeficientul de corecţie 0,8635 + 0,1817 0,375 0
-0,5 + 0,1817 0,494
Unghiul de angrenare
normal 20 20 20 22,5
Unghiul de angrenare
după corecţie 22,5 22,5 26,317 22,5
Viteza pe cercul de m/s -0,00383 n1 0,00417 n1 0,00465 n1
rostogolire (p)
Viteza de alunecare m/s
maximă
- pinion, 0,67 v 0,44 v 0,46 v 0,28 v
- roată condusă 0,15 v 0,44 v 0,46 v 0,28 v
Solicitare la vârful daN/mm2
dintelui
- pinion,
5,96 P 4,89 P 10,2 P 8,9 P
- roată condusă 4,96 P 6,96 P 10,6 P 8,9 P

Forschungstelle furZahnrader und Getrebebau (Germania).
303
În tabelele 8.3 şi 8.4 sunt daţi parametrii angrenajelor şi condiţiile de lucru

pentru cele mai folosite instalaţii cu încărcare în circuit închis: FZG, IAE şi Ryder,
care au fost incluse şi în standardele pentru încercarea lubrifianţilor de angrenaje în
ţările în are au fost create [129, 140, 229, 239].
În metoda FZG de încercare normală, notată cu A/8,3/90 se foloseşte o
dantură cu caracteristicile din tabelul 8.3, o viteză pe cercul de rostogolire de 8,3
m/s şi o temperatură iniţială a lubrifiantului de 90°C. Sarcina se aplică progresiv,
timpul de funcţionare fiind pentru fiecare sarcină de aproximativ 15 minute, ceea
ce corespunde la 21.700 rotaţii ale arborelui motor.
După fiecare treaptă de sarcină roţile dinţate sunt demontate şi cântărite
pentru determinarea uzurii. Sarcina este crescută până la treapta 12 de sarcină sau
până la apariţia uzării intense ca urmare a procesului de gripare.
Date importante ale metodelor FZG, IAE şi Ryder. Tabelul 8.4

FZG IAE Ryder
Turaţia pinionului, n1 (rot/min) 2250 (4500) 2000/4000/6000 10000(5000, 2000)

Ungere prin imersare cu jet cu jet
Temperatura uleiului, °C iniţiala 90 60/70/110 74
Debitul de ulei (l/min) cantitatea de 0,285/0,57 0,27
ulei: 21
Timpul de funcţionare pentru 15 5 10
fiecare sarcină (min)
Sarcina normală pe dinte la treapta 5 82,0 66,0
1 de încărcare (daN/cm)
Creşterea sarcinii normale pe dinte 14,5...115 41 66
pentru o treaptă (daN/cm)
zgârieturi sau 1) zgârieturi sau suprafaţa
gripare şi gripare la capul deteriorată: 22,5%
Sarcina limită definită prin trecerea la dintelui din suprafaţa
uzură intensă 2) zgârieturi sau flancului
gripare la piciorul
dintelui
De remarcat că, chiar după apariţia gripării se completează numărul de ture

până la 21.700 rotaţii. Cu valorile uzurii angrenajului de lucru se trasează o curbă
de uzură în funcţie de treptele de sarcină sau de energia transmisă (fig. 8.15). Se
consideră că angrenajul a trecut în domeniul uzurilor intense când uzura totală este
mai mare de 10 mg pentru o treaptă de sarcină (punctul V în fig. 8.15). Momentul
maxim admisibil Mi determinat prin metoda descrisă, moment caracteristic
lubrifiantului încercat, poate fi folosit la calculul la gripare pentru angrenaje şi
condiţii de funcţionare diferite.
304
Concomitent cu determinarea curbei de uzură şi a momentului de gripare,

metoda FZG recomandă observarea şi descrierea modificărilor apărute pe
flancurile dinţilor cum ar fi zgârieturi, efectul de aplatizare, colorări etc.
Fig.8.15 - Reprezentarea rezultatelor prin metoda F.Z.G. de încercare a

lubrifianţilor:
m1 - uzura roţii 1 (pinion); m2 - uzura roţii 2; ms – uzura sumă (angrenajului);
ms = m1+ m2.
În România determinarea rezistenţei la presiune ridicată, pe stand cu roţi

dinţate este reglementată prin STAS 12590-87 (Uleiuri minerale. Determinarea
rezistenţei la presiuni ridicate, pe stand cu roţi dinţate) şi STAS 12942-91 (Unsori
lubrifiante. Determinarea rezistenţei la presiuni ridicate pe stand cu roţi dinţate).
8.1.7. Eficacitatea fluidelor de ungere-răcire în procesul de tăiere a

metalelor (Tapping Tester - Research Appliance Company).
Cu acest stand (fig. 8.16) se determină rapid eficacitatea în procesul de
tăiere a metalelor prin găurire, strunjire, frezare, rabotare, a fluidelor de ungere-
răcire, eficacitate dependentă de aditivii EP utilizaţi la realizarea fluidului de
ungere-răcire.
Se efectuează 60 găuri pe o bandă de oţel SAE 1020 laminat la cald, cu
grosimea de 9,5 mm şi duritatea 110...130 HB, cu cinci burghie cu diametrul de 6,3
mm. Primele 30 sunt realizate în prezenţa unui fluid de ungere-răcire de referinţă,
câte 6 găuri cu fiecare burghiu, iar restul de 30 de găuri, de asemenea câte 6 găuri
cu fiecare burghiu, se realizează în prezenţa fluidului de testare.
În timpul testării se măsoară momentul rezistent pentru fiecare din cele 60
de găuri. Raportul dintre media momentului rezistent pentru primele 30 de găuri şi
305
cea pentru restul de 30 de găuri, multiplicat cu 100, exprimă cifra de eficacitate a

găuririi, în %, în prezenţa fluidului testat. Aceasta trebuie să fie cât mai apropiată
de 100%.
Fig. 8.16 - Maşina de testat prin găurire:

1 - dispozitiv de fixare a burghiului; 2 - robinet pentru reglarea debitului de ulei;
3 - dispozitiv pentru măsurarea momentului de torsiune; 4 - vas pentru colectarea uleiului;
5 - pompă; 6 - motor electric; 7 - burghiu; 8 - materialul supus găuririi.
8.1.8. Standul Vickers.

Standul (fig. 8.17) utilizează ca element standard de testare pentru
evaluarea uzurii mecanice, o pompă Vickers V 105 C (cu vane sau palete radiale)
având un debit de 30 l/min, presiunea de 140 daN la turaţia de 60 rot/min.
Fig. 8.17 - Standul Vickers pentru evaluarea uzurii mecanice:

1 - manometru; 2 - robinet; 3 - debitmetru; 4 - rezervor de ulei; 5 - sistem de răcire;
6 - filtru; 7 - pompa cu palete radiale (Vickers tip 104-E).
306
O metodă de testare cu această instalaţie este prezentată şi în DIN 51389-1

(Determination of lubricants; mechanical testing of hydraulic fluids in the vane-
cell-pump; general working principles (1982)).
Această pompă este montată într-un circuit de recirculare a 57 litri de ulei
compus din rezervor de ulei, încălzitor electric pentru ulei (63,6°C sau 79,5°C
pentru uleiuri mai vâscoase), regulatori de presiune, filtru etc. Durata testării este
de 100 ore.
Rezultatele se raportează prin:
a) pierderea de masă (în grame) a pieselor din pompă, care sunt expuse
uzurii mecanice;
b) debitul final de ulei;
c) existenţa uzurii sub formă de zgârieturi sau gripare, de depuneri
cărbunoase sau de coroziune şi degradare a garniturilor de etanşare ale pompei.
Testul serveşte la evaluarea eficacităţii aditivilor antiuzură, încorporaţi în
uleiuri hidraulice. Uleiurile hidraulice de calitate superioară nu depăşesc, prin acest
test, o uzură totală în pompă de 50 mg, în timp ce la uleiurile minerale simple se
atinge, în acelaşi condiţii, valori de 1000 mg.
8.1.9. Maşina pentru testare la stick-slip.

Aceasta serveşte la testarea proprietăţilor de frecare ale uleiurilor pentru
glisiere de maşini unelte de mare precizie. Principiul testării constă în deplasarea,
cu viteză mică şi mişcare alternativă, a unei plăci de oţel, sub un bloc de oţel asupra
căruia se exercită o sarcină centrică controlată. Între suprafeţele de frecare,
prelucrate cu un anumit grad de finisare, se introduce prin recirculare cu pompa,
uleiul de studiat. Tendinţa de antrenare în mişcare a blocului superior de către placa
mobilă, care glisează alternativ sub acesta, este măsurată cu ajutorul unor
comparatoare montate pe braţele punţii care tensionează blocul. Dacă mişcarea
celor două piese care constituie cupla de frecare se realizează fără stick-slip, uleiul
de ungere este considerat satisfăcător.
Standul permite măsurarea coeficienţilor de frecare cinetic (Kk) şi static
(Ks). Efectul de stick-slip apare când raportul Kk/Ks este supraunitar. Raportul Kk/Ks
este notat cifra de „stick-slip” şi nu trebuie să depăşească valoarea de 0,85. Această
valoare se corelează cu condiţiile de lucru întâlnite la maşinile unelte cu glisiere şi
mişcări cu sensuri variabile şi cu viteze de peste 2,5 mm/s.
În standurile de mai sus regimul de frecare „la limită” se realizează în mod
ideal şi simplificat. Rezultatele obţinute pe aceste standuri, nu pot fi corelate în
evaluarea aditivilor. În prezent fiecare dintre aceste standuri au utilitate
preferenţială, pentru anumite categorii de uleiuri aditivate şi caracteristici de
performanţă, cum ar fi:
a) uleiuri hidraulice: standuri tip FZG, Vickers;
b) uleiuri EP pentru turbine de nave: standuri tip FZG;
c) uleiuri de angrenaje: standuri tip Falex, Timken, FZG;
d) uleiuri de glisiere: maşina cu 4 bile, (tribo)tester pentru stick-slip;
307
e) uleiuri pentru perforatoare pneumatice: maşina cu 4 bile, Falex;

f) uleiuri pentru tăierea metalelor: maşina cu 4 bile (uzură, gripare),
standuri tip Falex, Timken, topping tester.
8.2. EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR DE STABILITATE LA

OXIDARE ŞI DEGRADARE TERMICĂ.
Stabilitatea la oxidare şi cea termică influenţează menţinerea celorlalte
proprietăţi şi determină, implicit, durata de utilizare a uleiului şi costul întreţinerii
şi al ungerii. După cum este cunoscut, stabilitatea termică şi la oxidare, fiind în
general, în discordanţă cu proprietăţile antiuzură şi EP. Acestea din urmă depind de
reacţia chimică la interfaţa cuplei de frecare-lubrifiant, în timp ce stabilitatea la
oxidare şi cea termică depind de gradul de inhibare al reacţiilor chimice în masa de
ulei. Utilizate timp îndelungat la temperaturi cuprinse între 30° şi 150°C, în uleiuri
apar condiţii favorabile reacţiilor de oxidare. Consecinţele imediate sunt
producerea de şlam, depuneri, acizi organici, compuşi corosivi, creşterea
vâscozităţii [132, 251, 413].
Testările de stabilitate la degradare termică au drept scop evaluarea
tendinţei uleiurilor de a forma depuneri cărbunoase la contactul cu suprafeţele
metalice supraîncălzite sau prin simpla încălzire la diferite temperaturi.
Testul tipic pentru stabilitatea la oxidare a uleiurilor de angrenaje
industriale este prezentat în ASTM D2893-04 (Standard Test Method for Oxidation
Characteristics of Extreme-Pressure Lubrication Oils), care constă în barbotarea cu
aer, timp de 316 ore, la temperatură de 95 0C sau 121 0C, în funcţie de nivelul
aditivare. Se urmăreşte creşterea vâscozităţii, care pentru uleiurile cu aditivi pe
bază de sulf şi plumb, ajunge până la maxim 6%.
Pentru uleiurile destinate ungerii angrenajelor auto se foloseşte testul com-
binat pentru stabilitate termică şi la oxidare (TOST), care constituie, de fapt, o tes-
tare a stabilităţii lubrifiantului într-un angrenaj încălzit şi cu barbotare de aer în
ulei. Scopul acestui test constă în a depista uleiurile cu tendinţă de formare de
depuneri, şlam sau cu tendinţa de a se solidifica în timpul serviciului. Testul constă
în barbotarea de aer în uleiul încălzit la 157°C, în prezenţa unui catalizator de
cupru, timp de 50 ore, şi determinarea creşterii vâscozităţii şi a conţinutului de
substanţe insolubile în benzen şi n-pentan. O metodă standardizată pentru evalua-
rea stabilităţii la oxidare a uleiurilor este prezentată în ISO 4263-1:2003 (Petroleum
and related products - Determination of the ageing behaviour of inhibited oils and
fluids - TOST test - Part 1: Procedure for mineral oils); este recomandată pentru
determinarea comportării la îmbătrânire a uleiurilor minerale cu densitate mai mică
decât cea a apei şi care conţin inhibitori ai ruginii şi oxidării, folosite ca uleiuri
pentru turbine (categoriile TSA, TGA, TSE, TGE din ISO 6743-5), uleiuri
hidraulice (categoriile HL, HM, HR, HV, HG din ISO 6743-4), şi uleiuri de
recirculare (categoria CKB din ISO 6743-6). Uleiurile cu constituenţi sintetici pot
fi testate urmând această procedură dar nu este disponibilă informaţia care să îi
ateste precizia. Din cauza numărului foarte mare de aplicaţii reale, corelarea între
308
rezultatele acestui test şi performanţele în serviciu ale lubrifianţilor poate fi greu

realizată.
Specificaţia de calitate CS 3000 A şi B (Marea Britanie) evidenţiază
stabilitatea termică prin urmărirea evoluţiei pierderilor prin evaporare, a cantităţii
de substanţe insolubile în heptan şi prin modificarea vâscozităţii.
Progresele obţinute în tehnologiile avansate de fabricare a aditivilor
polifuncţionali şi cerinţele pentru noi uleiuri de angrenaje au stimulat apariţia
uleiurilor de tipul multigrad, în concordanţă cu specificaţiile MIL-L-2105 B şi C.
În ultimii ani se manifestă tendinţa de a nu se mai folosi fracţii petroliere
foarte grele (de exemplu, bright-stock), locul acestora fiind luat de îngroşători de
tipul polimerilor, cu funcţiunea de amelioratori ai indicelui de vâscozitate. Aceştia
au stabilitate termooxidantă superioară faţă de fracţiile de uleiuri grele [81, 434].
La majoritatea tipurilor de uleiuri pentru tractoare, nivelul stabilităţii la
oxidare este asigurat prin testul General Motors Beaker Test, care constă în
încălzirea uleiului (200 ml), în condiţii statice, la 150°C, timp de 100 de ore, fără
catalizatori. Se urmăreşte modificarea volatilităţii, a vâscozităţii şi apariţia de
depuneri (şlam, produse de descompunere – degradare) etc.
8.3. EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR DE STABILITATE STRUC-

TURALĂ ŞI SEPARARE A COMPONENŢILOR ŞI DE REZISTENŢĂ LA
FORFECARE.
8.3.1. Stabilitatea structurală.

După fabricare, lubrifianţii sunt stocaţi în rezervoare, cisterne, butoaie sau
bidoane. Perioada de depozitare garantată poate fi de la o lună la un an. În această
perioadă, lubrifianţii vin în contact cu suprafeţe metalice, supuse la variaţii de
temperatură şi contaminare cu urme de apă din atmosferă, datorită „respiraţiei”
cauzate de variaţiile de temperatură ale mediului.
O caracteristică importantă a uleiurilor din această gamă o constituie stabi-
litatea structurală. Având în vedere faptul că din punctul de vedere al compoziţiei
acestea sunt foarte diversificate şi conţin de la 2 la 10 componenţi (proporţii de la
0,005 până la 50% părţi în greutate), cu funcţii de aditivi şi componenţi ai uleiurilor
de bază, condiţia esenţială este solubilizarea totală a acestora, pentru evitarea
efectelor adverse (separare, depuneri, reacţii secundare).
Testarea stabilităţii structurale se efectuează prin mai multe metode.
Principiul acestora constă, în general, în verificarea periodică a stabilităţii ameste-
cului sau a unor caracteristici de performanţă, după ce mostra de ulei prelevată a
fost încălzită şi/sau răcită.
8.3.2. Stabilitatea la separare a componenţilor lubrifianţilor.

Lubrifianţii pot fi depozitate în exterior sau în spaţii interioare. Fenomene
ca ruginirea ambalajelor, scurgeri de produse datorate flotaţiei şi contracţiei, efectul
de „respiraţie” provocat de variaţiile de temperatură fac posibilă pătrunderea apei
309
în ulei şi a prafului din mediul înconjurător. Testarea simplă a stabilităţii la

separare se efectuează în condiţiile metodei FTMS nr. 3455 şi constă în depozitarea
la loc întunecos 30 zile a 100 ml ulei într-o fiolă de centrifugă. După acest timp,
mostra se centrifughează 5 min şi se observă dacă s-au produs depuneri sau
separări de componenţi. Uleiurile corespunzătoare sunt acelea care nu produc
fenomene de depunere sau separare.
Inhibitorii de coroziune şi ruginire, în contact îndelungat cu suprafeţele
metalice, sau în prezenţa urmelor de
apă, se pot descompune, concentraţia
acestora nemaifiind suficientă pentru
asigurarea protecţiei antirugină sau
anticorosivă.
Aditivii antiuzură şi EP pot pro-
duce şi depuneri (separări) la o depozi-
tare mai mare de 6 luni. În prezenţa
umidităţii pot avea loc fenomene de
hidroliză, lubrifiantul pierzându-şi efica-
citatea funcţională. În fig. 8.18 se
prezintă un caz tipic de hidroliză a unui
ulei pentru angrenaje auto.
Caracteristica de spumare se
modifică la uleiurile care sunt depozitate Fig. 8.18 - Evoluţia proprietăţilor EP la un
timp îndelungat. În majoritatea cazuri- ulei de angrenaje la testul de hidroliză.
lor, aditivii antispumanţi sunt de tipul
polimeri siliconici, insolubili, dispersaţi
în ulei. În timpul unei depozitări înde-
lungate în bidoane metalice şi dacă adi-
tivul este dispersat corespunzător are loc
o adsorbţie preferenţială a acestuia pe
suprafeţele metalice şi deci separarea
acestuia din amestec. Consecinţa este
creşterea tendinţei de spumare excesivă
(fig. 8.19) a uleiului B de la 70 ml iniţial
la cea 550 ml după 6 luni depozitare.
Folosirea unui antispumant solubil în
uleiul A înlătură dezavantajul menţionat.
La depozitare îndelungată a acestuia,
creşterea tendinţei de spumare este Fig. 8.19 - Evoluţia tendinţei de spumare
neînsemnată. la uleiuri de angrenaje.
Se impune, deci, ca după o peri- Ulei A – ulei cu aditiv antispumant solubil în
oadă de depozitare îndelungată a uleiu- ulei; ulei B – ulei cu aditiv antispumant
rilor, să se verifice menţinerea proprietă- insolubil în ulei.
310
ţilor iniţiale de spumare, iar decizia pentru utilizare să se ia exclusiv pentru loturile
de lubrifianţi care răspund acestei cerinţe.
8.3.3. Rezistenţa la forfecare.

Ungerea eficientă impune ca uleiul să aibă o vâscozitate optimă într-un
interval larg de temperatură. După cum este cunoscut, economiile de combustibil
sunt în strictă corelaţie cu pierderile prin frecare. Acestea sunt influenţate de
vâscozitate, şi anume cu cât aceasta este mai mică, cu atât pierderile de energie
sunt mai mici. Pe acest considerent şi pentru acoperirea folosirii în mai multe
anotimpuri, s-au impus uleiurile cu indice de vâscozitate ridicat, denumite
multigrade (tabelul 8.5). După cum rezultă din fig. 8.20, indicele de vâscozitate a
crescut de-a lungul timpului prin aditivare cu amelioratori ai indicelui de
vâscozitate şi folosirea de uleiuri de bază sintetice cu indice de vâscozitate mare.
Fig. 8.20 - Evoluţia indicelui de vâscozitate pentru uleiuri cu destinaţii

diferite:
1 - angrenaje auto; 2 - angrenaje pentru instalaţii industriale; 3 - tractoare (ulei
universal); 4 - transmisii automate.
Compoziţia unor uleiuri multigrad pentru angrenaje. Tabelul 8.5

Compoziţia Angrenaje Angrenaje Angrenaje Transmisii
auto industriale de tractoare automate
Uleiul de bază mineral, %
greutate 88...39 96,5...94 87,5...79 93,1...89,5
Ameliorator al indicelui
de vâscozitate, % greutate 0,5...5 0,5...1 2...7 3...5
Depresant al punctului de
curgere, % greutate 0,5...1 0,5...1 0,5...1 0,1...0,5
Aditiv polifuncţional, %
greutate 6,5...10 2...5 10...14 3...5
Indice de vâscozitate (IV) 100...150 90...100 100...140 100...200
311
Aditivii amelioratori ai indicelui de vâscozitate se utilizează pentru efectul

lor de mărire a vâscozităţii uleiului la temperaturi ridicate. Exigenţele constructive
şi regimul actual de exploatare a cutiilor de viteze, transmisiilor mecanice ale
autovehiculelor şi tractoarelor impun parametri severi de exploatare şi regimuri
termice în masa de ulei de peste 100 0C. Uleiul trebuie să asigure o rezistenţă
corespunzătoare a filmului de ungere, chiar când vâscozitatea scade cu creşterea
temperaturii.
Uleiurile cu indici de vâscozitate mai mari de 100 se obţin, în majoritatea
cazurilor, prin adaos de polimeri, care trebuie să fie uşor solubili în uleiul de bază,
să aibă o eficacitate maximă la un adaos minim, şi rezistenţă la forfecarea mecanică
la care sunt expuşi în timpul funcţionării transmisiilor mecanice.
Metodele utilizate pentru aprecierea calităţii unui ulei din punct de vedere
al variaţiei indicelui de vâscozitate în funcţionare, respectiv a stabilităţii la
forfecare, au la bază măsurarea vâscozităţii înainte şi după supunerea uleiului unor
condiţii favorizante ruperilor lanţurilor polimerice de aditiv. Obţinerea fracturării
lanţurilor polimerice se face prin mijloace mecanice, fiind folosite trei metode:
- trecerea fluidului prin orificii înguste la presiuni înalte;
- forfecarea mecanică a uleiului cu corpuri de rostogolire cilindrice;
- inducerea cavitaţiei în masa de fluid cu ajutorul ultrasunetelor.
Prin calcularea raportului indicilor de vâscozitate măsuraţi înainte şi după
testare, se poate verifica conformitatea uleiului din punct de vedere al stabilităţii la
forfecare, adică dacă acest raport se încadrează sau nu în anumite limite prestabilite
sau dorite de utilizator.
Pentru uleiurile de motoare termice sau hidraulice polimerii acceptaţi sunt
cei cu tendinţă de scădere a vâscozităţii de maxim 15% la 100°C, determinată prin
metodele uzuale de testare. Aceştia însă nu sunt acceptaţi pentru angrenaje, datorită
greutăţii moleculare foarte mari.
Evaluarea stabilităţii la forfecare a polimerilor din lubrifianţi,

pe stand B.M. O'Connor [239]. Tabelul 8.6
Concentraţia Greutatea Vâscozitatea
aditivului molecularii a Vâscozitatea uleiului testat Indicele de
polifuncţional polimerului, uleiului, la forfecare, forfecare,
în uleiul de x103 kg/kmol v0, vf , PSSI
bază, % cSt cSt
31 PBU-1 * 10 30,6 2,7 0,85
5,7 + PBU-2 100 31,0 13,8 0,31
38 PMA-1 10 29,3 25,2 0,82
18 PMA-1 10 14,7 14,4 0,95
9,5 PBU-3 10-20 14,6 13 0,81
22 PMA-1 10 15,1 14,2 0,90
30 PMA-2 5 14,7 14,4 0,96
* PBU – polibutenă, PMA – polimetacrilat
312
La uleiurile multigrade se folosesc diferite metode de evaluare a stabilităţii

la forfecare a polimerilor, ca de exemplu testul FZG DIN 51354 modificat sau
metoda B.M.O'Connor. Rezultatele testării prin această ultimă metodă sunt
prezentate în tabelul 8.6 şi conduc la concluzia că indicele de stabilitate la forfecare
este dependent de tipul şi concentraţia aditivului. Cei mai buni amelioratori sunt cei
cu greutatea moleculară mai mică, de tipul polibutenă, copolimerul butandienstiren
sau chiar unii polimetacrilaţi.
Parametrul care reflectă stabilitatea de forfecare este numit indice de
stabilitate la forfecare (permanent shear stability index - PSSI) este definit ca
procentul în care vâscozitatea lubrifiantului aditivat este pierdută din cauza
forfecării şi se calculează cu relaţia:
 i - f
PSSIT =  100 %  (8.7)
 i - o
în care:
T - este temperatura la care se măsoară vâscozităţile implicate în formula
(8.7);
 o - este vâscozitatea cinematică a uleiului de bază (incluzând toţi aditivii
cu excepţia celor de îmbunătăţite a indicelui de vâscozitate), înainte de forfecare;
 i - vâscozitatea cinematică iniţială a uleiului;
 f vâscozitatea cinematică finală (după procedura de forfecare).
Vâscozităţile cinematice sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură (de
obicei cSt). SSIT se calculează pentru un singur component din lubrifiant şi poate
fi utilizat pentru estimarea efectelor acelui component asupra lubrifiantului
(considerat ca un amestec de ulei de bază şi aditivi). Metoda de determinare este
dată în ASTM D6022-01 Standard Practice for Calculation of Permanent Shear
Stability Index, iar formula de calcul este prezentată în formă generală tocmai
pentru a nu restricţiona utilizarea acesteia.
Tot pentru evaluarea stabilităţii la forfecare, specialiştii sunt interesaţi de
stabilitatea temporară a amelioratorilor indicelui de vâscozitate (temporary shear
stabilitz of IV improvers - TSSIT ), definit ca procentul de pierdere a vâscozităţii
după un interval de timp de solicitare a fluidului t:
 i t - f t
TSSIT =  100 %  (8.7a)
 i t - o
în care:
 it - este vâscozitatea cinematică a uleiului aditivat, după un timp t,
 ft - vâscozitatea cinematică a uleiului aditivat după un interval de timp t
şi o solicitare spcificată la forfecare,
 o - este vâscozitatea cinematică a uleiului de bază (incluzând toţi aditivii
cu excepţia celor de îmbunătăţite a indicelui de vâscozitate), înainte de forfecare,
313
Rezultatele experimentale pe autovehicule au condus la concluzia că

amelioratorii de IV (indice de vâscozitate) cu stabilitate bună la forfecare sunt cei
de tipul polimetacrilat şi polibutenă, cu greutate moleculară în domeniul 10 000
până la 20 000 kg/kmol [239].
O metodă de determinarea stabilităţii la forfecare a uleiurilor conţinând
polimeri prin utilizarea unui injector pentru motor diesel este reglementată prin
standardul SR EN ISO 20844:2004 (Ţiţei şi produse înrudite. Determinarea
stabilităţii la forfecare a uleiurilor conţinând polimeri utilizând un injector pentru
motor diesel) 450. Tensiunile de forfecare necesare ruperii lanţurilor polimerice
sunt obţinute prin trecerea fluidului printr-un injector diesel, la o presiune înaltă.
Vâscozitatea fluidului este măsurată înainte şi după un număr prestabilit de treceri
prin injector, stabilitatea la forfecare apreciindu-se funcţie de modificarea indicelui
de vâscozitate datorată degradării polimerului.
Deşi nu s-a stabilit nici o corelaţie formală între pierderea vâscozităţii, sau
absenţa pierderii vâscozităţii, obţinută folosind procedurile descrise în acest
standard şi cea a uleiurilor în exploatare reală, aceasta asigură condiţii
standardizate pentru evaluarea stabilităţii polimerului – ameliorator al indicelui de
vâscozitate, sub solicitări termice şi oxidative minime. Este utilizată atât de
producătorii de fluide şi aditivi, cât şi de utilizatori, ca un mijloc de ierarhizare şi
apreciere a calităţilor uleiurilor.
Calculul stabilităţii la forfecare SS a unui ulei lubrifiant se efectuează pe
baza formulei:
 0  f
SS   100  F %  (8.8)
0
în care:
 0 - vâscozitatea cinematică, măsurată la 40C, înainte de forfecare;
 f - vâscozitatea cinematică, măsurată la 40C, după forfecare;
F - factorul de calibrare a instalaţiei.
O valoare scăzută a rezultatului ecuaţiei (8.8) indică o stabilitate ridicată la
forfecare a fluidului testat.
Fig. 8.21 prezintă instalaţia pentru forfecarea lanţurilor polimerice (con-
form SR EN ISO 20844:2004). Injectorul (1) Bosh DN8S2 este montat pe un
suport dotat cu un filtru cu sită metalică. Camera de pulverizare (2), montată pe
suportul (3), împiedică formarea spumei de fluid la ieşirea din orificiul injectorului
şi are două orificii conectate prin conducte la restul instalaţiei, unul pentru golire
iar celălalt pentru recircularea fluidului. Placa de distribuţie (4) distribuie fluidul
evacuat din camera de pulverizare, uniform pe suprafaţa interioară a vasului de
răcire. O placă similară (cu orificiu pentru fixarea termometrului) este utilizată în
acelaşi scop la rezervorul de fluid. Vasul de răcire (5) cu pereţi dubli, permite
circulaţia apei de răcire şi menţinerea constantă a temperaturii fluidului testat între
30...35C. Robinetul cu trei căi (6) dirijează fluidul testat în direcţiile corespun-
zătoare (pompa, recirculare, evacuare). Rezervorul de fluid (7) are capacitatea de
314
250 ml. Suportul (8), fixat pe placa de bază, susţine componentele instalaţiei.
Racordul de pompă (9) face legătura între rezervorul de fluid şi pompa de injecţie
(11) tip Bosh PE2A90C300/32266, cu doi cilindri, dotată cu sisteme de reglaj al
debitului şi de aerisire, prin şuruburile de reglare 10 şi 14. Instalaţia este acţionată
de un motor electric trifazat (12) cu turaţia de 92525rot/min şi puterea de 1,1kW.
Numărătorul electronic de cicluri (13) este programabil şi opreşte motorul după
efectuarea numărului dorit de treceri ale fluidului prin injector. Conducta de înaltă
presiune (15) face legătura între pompa de injecţie şi injector. Conducta de prea-
plin (16) asigură scurgerea fluidului în exces. Manometrul (17) monitorizează
presiunea de injecţie, în domeniul 0...250 bar, fiind amortizat cu glicerol iar
termometrul (18) măsoară temperatura fluidului testat în domeniul -10C...100C.
Fig. 8.21- Instalaţie pentru supunerea la forfecare a fluidelor aditivate cu

polimeri.
1 - injector diesel, 2 - cameră de pulverizare, 3 - suport cameră de pulverizare, 4 - placă
de distribuţie, 5 - vas de răcire, 6 - robinet cu trei căi, 7 - rezervor de fluid, 8 – suport,
9 - racord pompă, 10 - şurub reglaj debit pompă, 11 - pompă de injecţie, 12 - motor
electric, 13 - numărător de cicluri, 14 - şurub aerisire pompă, 15 - conductă de înaltă
presiune, 16 - conductă de prea-plin, 17 - manometru, 18 – termometru.
315
8.4. EVALUAREA COMPATIBILITĂŢII CU MATERIALELE DIN

SISTEM.
În serviciu, lubrifiantul vine în contact direct cu materialul cuplelor de
frecare şi cu materialele elementelor sistemului de ungere (rezervoare, conducte,
filtre, racorduri, etanşări). Lubrifiantul nu trebuie să producă nici un fel de reacţie
cu aceste materiale, iar selecţionarea tipurilor de aditivi trebuie să se facă ţinând
seama în primul rând de compatibilitatea cu materialele cu care vine în contact.
Caracteristicile care se testează în acest scop sunt: coroziunea pe lama de
cupru (Proceduri de testare standardaizate sunt cuprinse în ISO 2160:1998
(Petroleum products - Corrosiveness to copper - Copper strip test) şi ASTM D130-
04e1 Standard Test Method for Corrosiveness to Copper from Petroleum Products
by Copper Strip Test) şi compatibilitatea cu elastomerii (testul  FTMS 791a,
metoda 3603-3). Efectul anticorosiv al uleiurilor faţă de cupru este precizat prin
standarde şi specificaţii de calitate pe domenii de utilizare. Astfel, pentru uleiurile
de angrenaje auto se admite un efect de coroziune de maxim clasa 2c; pentru
angrenaje de instalaţii industriale, maxim clasa 1b; pentru tractoare, maxim clasa
1b; pentru uleiuri de transmisii automate, maxim clasa 1b. Dacă în timpul utilizării
efectul de coroziune avansează la clasa 4, este obligatorie înlocuirea uleiului,
determinarea şi eliminarea cauzelor care au condus la acest proces.
Compatibilitatea cu elastomerii constituie un test de mare importanţă.
Evaluarea în laborator a acestei proprietăţi se practică uneori indirect, prin testarea
temperaturii de dizolvare a uleiului în anilină care trebuie să fie de minimum
100°C, aşa cum se recomandă şi în procedurile din ISO 2977:1997 (Petroleum
products and hydrocarbon solvents. Determination of aniline point and mixed
aniline point) şi ASTM D611-04 (Standard Test Methods for Aniline Point and
Mixed Aniline Point of Petroleum Products and Hydrocarbon Solvents). Alte
metode specificate de diferite firme producătoare de articole de cauciuc testează
epruvetele de elastomeri prin imersarea acestora în ulei cald, pe o durată
determinată şi notarea modificărilor proprietăţilor şi dimensiunilor materialelor
supuse testării.
Compatibilitatea uleiurilor pentru transmisii automate se efectuează prin
diferite metode, care în general vizează modificarea volumului şi durităţii unor
eşantioane de cauciuc, imersate în ulei.
8.5. EVALUAREA PROPRIETĂŢILOR TENSIOACTIVE.

Proprietăţile tensioactive ale uleiurilor se datorează componenţilor pe care
îi conţin. De cele mai multe ori, aditivii din ulei sunt compuşi chimici polari care
au tensiunea superficială mult mai mică decât a uleiului de bază. Aceştia se
concentrează la suprafaţa lichidului, iar la contactul acestuia cu un produs
nemiscibil (metale, apă), componentul mai tensioactiv se adsoarbe rapid pe

Federal Test Method Standards (SUA)
316
suprafeţele de contact. Acest principiu stă la baza acţiunii unor aditivi cu funcţii
antirugină, anticorosivi, detergenţi şi dispersanţi.
8.5.1. Emulsionarea.
Prezenţa apei în uleiurile destinate ungerii angrenajelor industriale,
autovehiculelor şi transmisiilor automate are efecte nedorite în exploatare, şi
anume: întreruperea filmului de ungere şi favorizarea diferitelor forme de uzură
mecanică, ruginirea componentelor din oţel, formarea şi stabilizarea spumei şi
precipitarea unor mâluri.
În carcasele cutiilor de viteze, ale punţilor motoare şi ale transmisiilor
automate pătrunderea apei este posibilă numai accidental. La reductoarele în care
se recirculă un stoc mare de ulei este posibilă pătrunderea unei cantităţi apreciabile
de apă din aerul „respirat” în rezervoare, datorită variaţiilor de nivel ale uleiului.
Uleiurile destinate angrenajelor industriale au condiţie de dezemulsionare -
separare a apei prin norma de calitate, uneori impusă chiar în specificaţiile de
calitate ale unor firme producătorilor de utilaje.
8.5.2. Detergenţa şi dispersanţa.

Acestea sunt proprietăţi care au ca efect menţinerea în suspensie a
materialelor insolubile provenite din degradarea termo - oxidativă a uleiului.
Mecanismul acţiunii aditivilor detergent - dispersanţi constă în adsorbţia
moleculelor acestora pe suprafaţa particulelor insolubile ale produşilor de oxidare;
se formează micele care rămân în suspensie fină în ulei. Gruparea polară din aditiv
se adsoarbe pe particula insolubilă, iar grupa alchilică oleofilă dispersează în ulei
complexul format.
Uleiurile pentru transmisii automate, datorită condiţiilor de utilizare
caracterizate prin dezvoltare intensă de căldură în masa de ulei şi forfecarea
polimerilor, sunt expuse la formarea de produşi secundari, care trebuie menţinuţi în
suspensie, fără să se depună şi fără să formeze lacuri şi mâluri. Aditivarea acestor
uleiuri cu aditivi detergenţi - dispersanţi măreşte perioada de utilizare şi evită
opririle accidentale pentru curăţirea sistemului de depuneri [81, 95, 268].
În specificaţiile de calitate pentru uleiuri de transmisii automate sunt
incluse metode specifice pentru caracterizarea uleiului din acest punct de vedere
(vezi tabelul 8.1).
În ultimii 5 - 8 ani, uleiurile pentru angrenaje auto de tipul multigrad, cu o
durată mai lungă de utilizare, au în compoziţie şi aditivi detergent-dispersanţi,
deoarece sunt expuse la supraîncălziri timp îndelungat.
Punerea în evidenţă a proprietăţilor detergent - dispersante ale uleiurilor
pentru angrenaje se face prin metoda FTMS 791a, nr. 3462: uleiul testat este
recirculat timp de 30 minute peste o plăcuţă de aluminiu, încălzită la 260°C şi după
terminarea testului se evaluarea depunerilor. În tabelul 8.7 sunt prezentate
rezultatele testării mai multor uleiuri pentru angrenaje auto prin metoda
317
menţionată, evidenţiindu-se faptul că prezenţa aditivilor detergenţi-dispersanţi

conduce la eliminarea depunerilor.
Uleiuri pentru angrenaje auto. Proprietăţile de detergenţă - dispersanţă

evaluate prin metoda nr. 3462 FTMS 791 a (260°C, 30 min). Tabelul 8.7
Tipul de ulei Depuneri, Aspectul plăcuţei
mg de aluminiu
SAE 90 (MIL-L-2105 B, cu S-P, Cl, Zn) 220 Cu depuneri
Idem (MIL-L-2105 B, cu S-P) 60 Uşoare depuneri
Idem (MIL-L-2105 B, cu S-P) 40 Uşoare depuneri
Idem (MIL-L-2105 B, cu S-P şi detergent Fără depuneri Fără depuneri
dispersant)
Datorită severităţii condiţiilor de exploatare ale autovehiculelor apare ca

necesară formularea uleiurilor de angrenaje şi cu aditivi detergent-dispersanţi, date
fiind avantajele menţionate.
8.6. EVALUAREA COMPORTĂRII LUBRIFIANŢILOR LA

TEMPERATURI SCĂZUTE ŞI RIDICATE.
În timpul utilizării lor, uleiurile sunt expuse la variaţii mari de temperatură,
mai ales cele pentru transmisii auto. Comportarea uleiurilor se pune în evidenţă
prin punctul de curgere, care este influenţat de natura uleiului de bază. Prin
deparafinarea uleiurilor de bază se obţin valori scăzute ale punctului de curgere, iar
dacă sunt necesare valori mai scăzute, se folosesc aditivi depresanţi.
Pentru uleiurile destinate angrenajelor auto din clasele de vâscozitate SAE
75W, 80W, 85W, în specificaţiile actuale de calitate, s-au impus condiţii de
temperatură minimă la care uleiurile trebuie să aibă o vâscozitate de maximum
150000 mPa·s, valoare a vâscozităţii aparente considerată ca fiind limita la care
uleiul nu este solidificat şi poate asigura ungerea.
Uleiuri pentru angrenaje industriale - temperatura corespunzătoare

vâscozităţii limită de utilizare. Tabelul 8.8
Clasa de Temperatura la care uleiul Punctul
vâscozitate are vâscozitatea de de curgere,°C
ISO-VG 3200 mm2s-1, C
VG 68 -15 -25
VG 100 -4 -23
VG 150 +4 -18
VG 220 +10 -18
VG 320 +15 -7
VG 460 +20 -7
Producătorii de angrenaje industriale limitează vâscozitatea uleiurilor la

valoarea de 3200 mm2s-1 pentru cazul extrem de punere în funcţiune a
318
reductoarelor la temperaturi scăzute ale mediului ambiant. În tabelul 8.8 sunt

prezentate temperaturile minime de curgere ale uleiurilor pentru acest domeniu de
aplicaţie.
Limitarea utilizării uleiurilor la temperaturi ridicate este determinată de
degradarea termică a uleiului sau de descompunerea aditivilor. De asemenea,
punctul de inflamabilitate al uleiului trebuie să fie mai ridicat cu 50 - 100°C decât
temperatura de funcţionare.
Nivelul actual de aditivare a uleiurilor pentru angrenaje industriale pe bază
de compuşi cu sulf şi fosfor permite utilizarea acestora la temperaturi de 110 – 120
°C în masa de ulei, fără să se producă degradări termooxidante.
Testările de selecţionare a aditivilor corespunzători din acest punct de
vedere au condus la concluzia că cei pe bază de sulf şi fosfor, combinaţi cu cei
detergent-dispersanţi răspund exigenţelor actuale ale constructorilor de
autovehicule. Aditivii pe bază de clor, sulf şi fosfor, care se descompun la
temperaturi de peste 100°C, cu formarea de produşi corosivi, sunt din ce în ce mai
puţin utilizaţi în compoziţia uleiurilor [81, 251].
La alte domenii de utilizare, de exemplu în aeronautică sau în tehnica
spaţială, la care prin proiectare se prevede existenţa în reductoare a unor
temperaturi excesive, de exemplu de peste 300 C, se recomandă utilizarea de
lubrifianţi sintetici sau chiar solizi [434].
În ceea de priveşte unsorile, intervalul de temperatură în care aceasta poate
fi folosită depinde mult de tipul uleiului de bază, de agentul de îngroşare şi de
aditivi, fiind definite următoarele:
- limita inferioară de temperatura (LTL), adică cea mai joasă
temperatură la care unsoarea va permite ca lagărul să fie pornit fără dificultate este
determinată în mare de tipul uleiului de bază şi de vâscozitatea lui;
- limita superioară de temperatură (HTL) este determinată de tipul de
agent de îngroşare şi pentru unsori pe bază de săpunuri este dată de punctul de
curgere care indică temperatura la care unsoarea îşi pierde consistenţa şi devine un
fluid.
Este evident că funcţionarea sub limita inferioară de temperatură şi peste
cea superioară nu este de dorit. Deşi furnizorii de unsori indică valorile specifice
pentru limita inferioară şi superioară în informaţia despre produsul lor, temperaturi
cu adevărat importante pentru o funcţionare fiabilă sunt date şi de 440:
– limita inferioară de temperatură care asigură performanţa (LTPL) şi
– limita superioară de temperatură care asigură performanţa (HTPL).
Cum definiţia limitelor de temperatură pentru performanţă nu este
standardizată internaţional, datele furnizate de producătorii de unsoare trebuie
interpretate cu atenţie.
La temperaturi peste limita de performanţă (HTPL), unsoare va îmbătrâni
şi oxida rapid şi produsele de reacţie ale oxidării vor avea un efect în detrimentul
lubrifierii. Deci, temperaturile între limita de performanţă şi limita maximă admisă
ar trebui să apară doar pentru scurte perioade de timp.
319
O zonă intermediară există şi pentru temperaturi joase. Cu descreşterea

temperaturii, tendinţa unsorii să se separe descreşte şi consistenţa unsorii creşte. În
final acest lucru va duce la o insuficientă aprovizionare cu lubrifiant a zonei de
contact dintre corpurile de rostogolire şi căile de rulare.
Valorile pentru limita inferioară de performanţă depind, de exemplu, şi de
tipul rulmenţilor: deoarece cei cu bile sunt mai uşor de lubrifiat decât cei cu role,
limita inferioară de performanţă este mai puţin importantă pentru rulmenţii cu bile.
Pentru cei cu role totuşi, vor rezulta distrugeri semnificative când rulmenţii
ar funcţiona sub această limită. Scurte perioade de funcţionare în această zonă
(cum ar fi la pornire la rece), nu sunt dăunătoare pentru că generarea căldurii din
cauza frecării va aduce temperatura lagărului în intervalul admis.
8.7. EVALUAREA CARACTERISTICILOR DE INFLAMABILITA-

TE A LUBRIFIANŢILOR.
8.7.1 Noţiuni şi teste care implică focul sau aprinderea fluidelor.

Focul şi incendiile provocate de el sunt un pericol serios pentru multe
ramuri industriale unde există temperaturi suficient de ridicate în funcţionare încât
să fie o sursă de aprindere şi de întreţinere a arderii. Aceste surse de aprindere pot
rezulta din temperaturile necesare pe durata procesului tehnologic, incluzând aici
producerea oţelului şi a sticlei, rafinarea ţiţeiului, turnarea şi forjarea, sau ca
rezultat al frecării generate în echipament, ca un sub-produs (inevitabil) al
funcţionării normale. Tendinţele recente în industrie pot creşte probabilitatea
producerii accidentale a unui foc şi/sau a unui incendiu. De aici necesitatea
evaluării rezistenţei la foc a fluidelor, inclusiv a lubrifianţilor
Măsurarea rezistenţei la foc este un subiect foarte complicat, care face
obiectul multor publicaţii şi a metodelor de testare. Deşi sunt necesari doar trei
factori pentru ardere, adică aerul sau oxigenul, combustibilul şi o sursă de
aprindere, există o multitudine de factori secundari care afectează principalele
aspecte ale combustiei lichidelor, uşurinţa aprinderii sau capacitatea de aprindere şi
persistenţa arderii sau a propagării flăcării. De exemplu, forma fizică a substanţei
(solidă, lichidă sau gazoasă) şi, dacă este lichidă, cum este (în picături mari sau
mici sau în volume mari), volatilitatea ei şi stabilitatea la oxidare, temperatura şi
dacă procesul de reacţii chimice este endoterm sau exoterm. Similar şi efectele
sursei de aprindere sunt variate, funcţie de energia sau temperatura emisă, timpul
de contact şi prezenţa radicalilor liberi care pot cataliza procesul de oxidare. Din
cauza numărului mare de variabile implicate în aprindere sau/şi ardere, cea mai
uşoară şi frecventă soluţie a fost să se simuleze un set specific de condiţii care sunt
reprezentative pentru pericolul luat în considerare.
Principalele pericole asociate cu fluidele industriale sunt aprinderea
fluidului ejectat sub presiune sau scurgerea din sistem şi venirea lui în contact, fie
cu o flacără deschisă, fie cu o suprafaţă caldă. Atunci nu este deloc surprinzător că
pe aceste condiţii s-a focalizat dezvoltarea metodelor de testare de mulţi ani [409,
320
437-439]. În plus a fost şi este necesar să se evalueze performanţele fluidelor când

sunt absorbite într-un substrat, simulându-se efectul scurgerii fluidului pe izolaţie
sau alte materiale absorbante cum ar fi praful de cărbune 438. În asemenea
condiţii componentele volatile, cum ar fi apa, pot fi pierdute şi inflamabilitatea
fluidului se modifică dramatic în timp. Procedura cu fitil îmbibat implică în mod
normal măsurarea persistenţei arderii şi propagarea flăcării.
Varietatea mare de metode de testare a produs o varietate de definiţii
pentru termenul rezistent la foc. Zinc [409] a propus destul de recent că un fluid
rezistent la foc va avea următoarele proprietăţi:
1. fluidul trebuie să reziste la aprindere;
2. fluidul ar trebui să aibă capacitatea de a aspira flacăra şi de a o
împiedica să se propage când sursa de aprindere este prezentă;
3. fluidul ar trebui să se auto-stingă când sursa de flacără este îndepărtată.
Este important de subliniat că rezistent la foc nu înseamnă că nu poate arde
deloc, deoarece aproape orice fluid poate arde în anumite condiţii.
Nu există o singură proprietate sau test pentru un fluid, care să cuantifice
calitativ rezistenţa lui relativă la foc. Aceasta a dus la abordarea tip „incident
simulat” prin care testele sunt proiectate în aşa fel încât să fie o replică a celui mai
rău scenariu posibil în aplicaţiile tipice în care un fluid este utilizat lângă un
potenţial pericol de foc. Fluidele trec sau nu trec aceste teste şi cele care le trec sunt
incluse în ghiduri de aprobări (sau recomandări) sau într-o listă de fluide
„calificate”.
În general testele pentru stabilirea proprietăţilor privind rezistenţa la foc
sunt de două feluri:
- teste care se ocupă de aprinderea ca atare;
- teste utilizate pentru a cuantifica consecinţele fluidului care arde.
Numărul mare de teste care sunt disponibile în literatură pot fi clasificate în
general după patru criterii:
1. proprietatea de rezistenţă la foc care este măsurată;
2. sursa de aprindere utilizată în test;
3. starea fluidului în timpul testului;
4. testul fie că simulează o condiţie a unui accident, fie că măsoară o
proprietate intrinsecă a fluidului.
Dezvoltarea fluidelor industriale rezistenţe la foc necesită identificarea
metodelor de testare care pot diferenţia în mod reproductibil, fluidele rezistente la
foc într-o manieră care le-ar putea corela cu condiţiile reale din lumea industrială.
FM Global, în Approved Standard for Flammability Classification of
Industrial Fluids 6930:2002 437 au cerut ca fluidele hidraulice să treacă teste de
inflamabilitate la pulverizare şi testul cu un tunel fierbinte de aprindere dar fără
nici o evaluare a absorbţiei fluidului într-un substrat. Aparatul FMRC pentru
inflamabilitatea la pulverizare este ilustrat schematic în figura 8.22.
321
Fig. 8.22 - Testul FMRC la inflamabilitate prin pulverizare [301b, 437].
Această metodă de testare necesită o flacără care se roteşte prin fluidul

preîncălzit la 40 C şi pulverizat printr-un ajutaj la 6,9 MPa. Dacă jetul pulverizat de
fluid continuă să ardă 5 secunde după înlăturarea flăcării din contactul cu fluidul,
se consideră că testul nu a fost trecut. Pentru a trece testul, fluidul trebuie să nu
întreţină arderea după înlăturarea flăcării pentru 10 rotaţii consecutive ale flăcării
prin fluidul pulverizat [395, 437.
Fig. 8.23 - Testul FMRC cu aprindere pe canal fierbinte.
Testul FMRC de aprindere pe canal fierbinte (fig. 8.23) [2, 25] necesită ca
fluidul testat să fie pulverizat pe suprafaţa fierbinte de oţel, înclinată la 300 şi
menţinută la 704 0C. Fluidul este pulverizat pe canalul fierbinte de la o înălţime de
15,25 cm pentru 60 secunde. Pentru a „trece” testul, flacăra nu trebuie să se
propage şi nu trebuie să urmărească sursa de pulverizare [2].
Una din cele mai comune metode de testare folosite în industrie şi în
standardele naţionale pentru a evalua rezistenţa relativă la foc a fluidelor hidraulice
a fost testul de inflamabilitate prin pulverizare, care măsura abilitatea fluidului
hidraulic testat să întreţină arderea după ce sursa de aprindere era înlăturată din
322
contactul cu fluidul. Lipsa reproductibilităţii şi inabilitatea de a diferenţia tipurile

de fluide hidraulice au fost două critici reale ale testelor de inflamabilitate prin
pulverizare.
8.7.2 Teste privind aprinderea fluidelor prin pulverizare.

Există 3 metode de testare, toate implicând încercarea de a aprinde un jet
pulverizat de fluid, în condiţii bine definite şi care se folosesc pentru a estima
pericolul la foc provocat de aprinderea jetului pulverizat de fluid. Toate sunt date în
detaliu în al 7-lea Raport Luxemburg [78] ca metodele 3.1.1, 3.1.2 şi 3.1.3. Metoda
3.1.2 este identică cu ISO 15029-1:1999 – Determination of sray ignition
characteristics of fire-resistant fluids. Part 1: Spray flame persistence – Hollow
cone nozzle method, Part 1 iar metoda 3.1.3 este identică cu ISO 15029-2
Determination of spray ignition characteristics of fire-resistant fluids. Part 2.
Stabilised flame heat release method. Fluidele care trec unul din teste, nu îl trec
neapărat şi pe celălalte.
Al treilea test din al 7-lea Raport Luxemburg [78] este „testul de degajare
de căldură cu flacără stabilizată” care a fost evaluat pentru a încerca să armonizeze
rezultatele de la celelalte teste descrise mai sus. În acest test o cantitate de căldură
furnizată de o flacără de la un arzător – pilot este folosită pentru a aprinde un jet
pulverizat bine definit, de fluid, dar în acest caz capacitatea de aprindere a fluidului
este măsurată prin cantitatea de căldură pe care o degajă. Diferenţele de
temperatură între aerul de intrare în incinta de testare şi gazele de ieşire, se
măsoară:
- fără descărcarea fluidului prin ajutaj, şi
- cu pulverizarea fluidului prin ajutaj.
Diferenţa de temperatură este o măsură a căldurii degajate. Se calculează
un factor de aprindere RI pe baza relaţiei dintre diferenţele de temperatură, adică a
căldurii degajate:
a) când este aprins doar arzătorul, şi
b) când jetul de fluid este aprins de arzător.
Măsurătorile sunt făcute când flacăra produsă de arderea jetului pulverizat
este stabilizată. În plus se poate măsura producţia de fum şi lungimea flăcării. În
contrast cu alte metode, testul de degajare de căldură cu flacără stabilizată
cuantifică pericolul de foc, dând utilizatorului posibilitatea să folosească informaţia
generată printr-o procedură de estimare a riscului şi să aleagă un nivel potrivit de
rezistenţă la foc pentru aplicaţia lui. Performanţele obţinute prin acest test nu sunt
neapărat legate de performanţele obţinute în celelalte două teste.
Conform criteriilor analizate în introducerea acestui capitol, testul de
aprindere prin pulverizare de la Factory Mutual poate fi descries pe scurt astfel:
- caracteristica: autostingerea şi propagarea flăcării;
- sursa de aprindere: flacără şi suprafaţă fierbinte;
- starea fludului: spray;
- condiţiile: simularea unui accident.
323
Factory Mutual Research este o divizie a FM Global [79], o societate mare

de asigurări în domeniul industrial. De mulţi ani, FM a aprobat fluidele hidraulice
ca fiind „de risc mai redus” în beneficiul clienţilor asiguraţi şi a inginerilor de
prevenire a pagubelor. Metoda de testare utilizată în această aprobare a simulat o
scurgere mică de fluid de înaltă presiune în vecinătatea unei surse de aprindere.
Fluidul a fost încălzit şi pulverizat printr-o duză de pulverizare pentru a simula
scurgerea. Jetul pulverizat a fost apoi aprins fie cu o flacără, fie pe un jgheab din
metal încălzit la roşu. Testul a evaluat capacitatea fluidului de autostingere a
flăcării când sursa de aprindere a fost înlăturată. De asemenea, testul a evaluat
rezistenţa fluidului la propagarea flăcării înapoi de-a lungul spray-ului către duză.
Acum vechiul test cu pulverizare de la Factory Mutual a fost înlocuit la FM
de un test nou, care introduce parametrul de inflamabilitate la pulverizare, care va
fi discutat mai târziu.
8.7.3 Teste privind aprinderea materialelor îmbibate cu fluid.

EN ISO 14935:1999 Determination of wick flame persistence of fire-
resistant fluids (testul cu fitil) s-a considerat adecvat să măsoare rezistenţa la foc a
fluidelor atunci când sunt absorbite (înmuiate) în materiale absorbante sau
inflamabile şi măsura în care fluidul va propaga focul. Testul este descris în
secţiunea 3.2.1 al celei de-al 7-lea Raport Luxemburg [78] dar şi în specificaţiile
britanice pentru minerit (cărbune) – Britsh Coal Specifications) nr. 570. Iniţial,
acest test a fost efectuat utilizându-se fitile de azbest, dar acesta a fost înlocuit cu
benzi de alumino-silicat. În acest test o flacără este aplicată pe un fitil care a fost
înmuiat în fluidul de testat, în condiţii bine definite şi se măsoară persistenţa arderii
după înlăturarea flăcării.
Testul descris în secţiunea 3.2.2 al celui de-al 7-lea Raport Luxemburg
[78], „Determinarea propagării flăcării într-un amestec fluid + praf de cărbune” a
fost şi el folosit pentru estimarea acestui risc. În acest test, un volum de fluid de
testat de 37,5 cm3 este amestecat cu 75 g de praf de cărbune bine specificat,
amestecul este pus într-un recipient adecvat pentru a forma o piesă de testat lungă
de 150 mm, amestecul este aprins şi se măsoară lungimea de propagare.
Corelaţia dintre testul cu fitil şi cel cu praf de cărbune este bună, dar
trecerea unuia nu indică invariabil trecerea celuilalt.
Conform criteriilor analizate în introducerea acestui capitol, testul FM cu
fitil impregnat cu fluid poate fi descries pe scurt astfel:
 caracteristica: autostingerea şi propagarea flăcării;
 sursa de aprindere: flacără;
 starea fludului: substrat îmbibat;
 condiţiile: simularea unui accident.
Câteva teste ale FM implică îmbibarea unui substrat în fluid şi aplicarea
unei surse de aprindere. Un tip general este numit testul cu fitil şi care este larg
utilizat în Europa ca metodă de testare SR EN ISO 14935:2003 (Produse petroliere
şi înrudite. Determinarea persistenţei unei flăcări pe un fitil imersat într-un fluid
324
rezistent la foc). Metoda ISO constă în îmbibarea unei benzi ceramice ignifuge în
fluidul de testat; o flacără pilot este aplicată fitilului şi apoi înlăturată. Propagarea
flăcării de-a lungul fitilului şi timpul necesar pentru autostingere sunt raportate ca
rezultate ale testului. Testul ISO cu fitil imersat este un element important al
procedurii de testare cerută în al 7-lea Raport Luxemburg [78].
Una dintre cerinţele de bază impuse fluidelor de lucru este siguranţa
privind incendiile, care înseamnă că ele trebuie să aibă rezistenţă maximă la
aprindere şi tendinţă minimă în a întreţine arderea [16]. În general, metodele
utilizate furnizează numai evaluări comparative ale inflamabilităţii şi
combustibilităţii diferitelor fluide pe baza unuia sau a câtorva indici, cum ar fi
punctul de inflamabilitate al vaporilor, temperaturile de aprindere şi autoaprindere,
perioada de amorsare a aprinderii când obiecte necombustibile sunt umezite cu
fluide sunt introduse într-o flacără etc. Toţi aceşti indici definesc în mod primar
rezistenţa fluidului la aprindere, fără a da nici o
descriere adecvată a combustibilităţii fluidelor.
1 O metodă de interes a fost evaluarea
combustibilităţii fluidelor pe baza indicelui de
oxigen, care a intrat în utilizare în anii recenţi la
2 evaluarea combustibilităţii materialelor din
polimeri destinate diferitelor utilizări. În esenţă,
3 această metodă constă în determinarea
4 concentraţiei minime de oxigen care va întreţine
o ardere stabilă a materialului.
5 Kruglov [188 b] a determinat indicele
de oxigen într-o instalaţie prezentată schematic
în fig. 8.24. Camera de lucru 2 are 100 mm în
diametru şi este confecţionată din sticlă
rezistentă la căldură. Un şnur din azbest calcinat
3, cu o lungime de 5...6 mm şi cu diametrul de 5
mm, este impregnat cu fluidul de testat şi fixat
6 în suportul 1. Cu ajutorul supapelor de reducţie
7 şi a debitmetrelor 6, un amestec de azot şi
oxigen cu o compoziţie cunoscută alimentează
SR SR
camera de lucru prin capul 5, care este proiectat
7 să asigure amestecarea completă a gazelor şi
uniformitatea curgerii. În această lucrare, viteza
Fig. 8.24 - Schema instalaţiei de curgere a gazului în camera de lucru a fost de
pentru determinarea indicelui de 3 cm/s. Această viteză a fost stabilită
oxigen [188 b]. experimental, considerentul fiind ca această
curgere să fie suficientă pentru a înlătura
continuu produsele de combustie gazoase din zona de ardere pe durata testului, dar
să nu fie aşa de puternică ca să stingă flacăra atunci când arderea este slabă.
Aprinderea şnurului de azbest îmbibat în lichid a fost realizată cu ajutorul unei
325
bobine alimentate cu curent electric 4 la capătul de sus al şnurului, în aşa fel încât
flacără să se poată propaga spre curentul de gaz care vine din partea de jos.
Indicele de oxigen (OI – oxygen index) a fost definit ca fiind concentraţia
minimă de oxigen (în %) care ar asigura o ardere stabilă a lichidului şi propagarea
flăcării de-a lungul şnurului.
Pe baza valorilor obţinute pentru indicele de oxigen, fluidele testate pot fi
divizate în trei grupe:
- grupul I (OI = 16.8…17.4) este compus din fluide bazate pe hidrocarburi
minerale şi sintetice şi esteri ai acidului carboxilic;
- grupul II (OI = 18.9…20) este compus din fluide pe bază de polisiloxan;
- grupul III (OI = 23.2…26) este compus din fluide pe bază de fosfaţi.
Deoarece aerul la presiunea atmosferică conţine aproximativ 21% oxigen,
fluidele cu OI = 21 nu vor întreţine arderea în condiţii atmosferice normale şi nu
vor propaga flacăra când ele sunt împrăştiate. Astfel de fluide sunt clasate în grupul
III. Datele indică faptul că indicele de oxigen poate fi utilizat pentru a stabili
dependenţa combustibilităţii în funcţie de natura chimică şi de structura moleculară
a fluidului.
Se poate afirma că utilizarea metodei pentru determinarea OI, când este
utilizată pentru a suplimenta metodele actuale pentru determinarea inflamabilităţii
fluidelor, promite o evaluare mai cuprinzătoare şi mai obiectivă a pericolului de
incendiu al acestor fluide cu ajutorul testelor de laborator.
8.7.4. Teste privind aprinderea vaporilor inflamabili (punctul de

aprindere)
Uşurinţa cu care vaporii de deasupra unui fluid se pot aprinde, se măsoară
cu „punctul de aprindere”. Punctul de aprindere este cea mai joasă temperatură la
care aplicând o flacără de testare direcţionată spre un recipient care conţine fluidul,
provoacă aprinderea vaporilor de deasupra fluidului. Indirect este o măsură atât a
volatilităţii fluidului cât şi a inflamabilităţii substanţelor volatile conţinute în el.
Punctul de aprindere este folosit şi pentru a clasifica fluidele ca:
- inflamabile;
- foarte inflamabile;
- extrem de inflamabile.
Se folosesc câteva metode pentru determinarea punctelor de aprindere ale
diferitelor produse pe bază de petrol, incluzând:
 punctul de aprindere cu aparatul Abel (IP 33 şi IP 170, Abel automatic
flash point tester);
 punctul de aprindere cu testerul închis Setaflash – IP 303;
 punctul de aprindere determinat cu aparatul închis Pensky – Martens –
ISO 2719:2002 (Determination of flash point - Pensky-Martens closed cup method)
şi IP 34;
326
 punctele de aprindere şi de ardere cu ajutorul recipientului deschis

Cleveland – ISO 2592:2000 (Determination of flash and fire points - Cleveland
open cup method, recomandată şi în [438];
Trebuie avut grijă să nu se creeze confuzie în privinţa metodei utilizate
pentru determinarea punctului de aprindere deoarece testele diferite (tabelul 8.9)
nu dau neapărat aceleaşi rezultate.
Atât testele în vase deschise cât şi testele în vase închise implică încălzirea
unei probe într-un vas mic la o temperatură stabilită. Flacăra pilot este introdusă la
suprafaţa probei şi se observă dacă apare aprinderea sau nu. În timpul testului
pentru determinarea punctului de inflamabilitate într-un vas deschis, mai multe
componente volatile ale unui amestec se pot pierde înainte de aplicarea sursei de
aprindere.
Compararea metodelor de testare pentru determinarea

punctului de inflamabilitate după Kong [174b]. Tabelul 8.9
vasul de testare
Metoda de Diame- Adân- Volu- Metoda de încălzire
testare trul, cimea, mula,
cm cm l
ASTM D92 6,4 3,4 0,11 Temperatura probei creşte cu 5…6°C/min
vas deschis 1,0a 0,032
Cleveland
ASTM D93 5,085 5,6 0,11 Pentru lichidele obişnuite, temperatura
vas închis probei creşte cu 5 – 6°C/min
Pensky– 2,184a 0,043 Pentru lichidele cu suspensii solide,
Martens temperatura probei creşte cu 1–1,5°C/min
Pentru puncte de inflamabilitate sub
60°C, temperatura probei creşte cu viteza
ASTM D56
de 1°C/min ± 6 s
vas închis 5,4 2,94a 0,067
Pentru puncte de inflamabilitate peste
Tag
60°C, temperatura probei creşte cu viteza
de 1°C/min ± 6 s
ASTM D3278 Vasul este încălzit sau răcit electric, iar
vas închis 5,0 1,0 0,02 temperatura probei este menţinută
Setaflash constantă
ASTM Vasul este încălzit sau răcit electric, iar
D3828 vas temperatura pro-bei este menţinută
5,0 1,0 0,02
închis constantă
Setaflash
Vasul este plasat într-o incintă cu
ASTM E1232 22,2 ~30,5 5,0
temperatură controlată
Vas (bombă) Vasul este plasat într-o baie de lichid
închis de 6,7 12,2 0,43 izotermală sau într-un cuptor cu
echilibru temperatură controlată
a
Volumul dintre capac şi suprafaţa probei.
327
În consecinţă, metodele cu vas deschis pot supraestima punctul de

inflamabilitate al unei probe care conţine mai mulţi componenţi. Cu toate acestea,
testele în vas deschis pot furniza date
reprezentative privind punctul de
inflamabilitate pentru vase deschise şi
scurgeri. În contrast, tehnicile de testare
în vase închise previn pierderea
componenţilor volatili prin menţinerea
probei în formă închisă până când este
introdusă sursa de aprindere. În plus,
echilibrul dintre lichid şi vapori poate fi
stabilit în aparatul de testare, asigurând
faptul că viteza de creştere a
temperaturii este mică. De aceea, datele
privind punctul de inflamabilitate
determinat în vas închis sunt mai
conservative decât cele obţinute în vas
deschis şi în general mai preferate.
Există câteva limitări în testele
standard cu vas închis:
- unele vase închise nu sunt
suficient de etanşe. De aceea, atmosfera
oxidantă din testere este dificil de
menţinut, ceea ce afectează precizia.
- imediat ce flacăra pilot este Fig. 8.25 - Aparat tip “bombă închisă de
introdusă în vasul închis, unele porţiuni echilibru” [13] :
1 – robinet de admisie a gazului; 2 – robinet
din vaporii inflamabili sunt expuse de admisie a fluidului de testat; 3 – traductor
aerului înconjurător, afectând din nou de presiune; 4 – robinet de evacuare;
precizia de măsurare. 5 – termocuplu pentru spaţiul superior al
- când se utilizează vase închise recipientului; 6 – termocuplu pentru spaţiul
standard, gazul oxidant poate scăpa inferior al recipientului;
formând o atmosferă bogată în oxidanţi 7 – agitatoare; 8 – recipient închis.
în jurul instalaţiei. Aceasta poate
conduce la un mediu de lucru mai periculos în laborator, în special când este
implicat un gaz toxic.
Aparatul de testare ECB (fig. 8.25) este un vas cilindric din oţel inoxidabil
cu diametrul interior de 67 mm şi cu o adâncime de 122 mm, având volumul intern
al aparatului de ~ 430 ml. Aparatul este plasat într-o baie lichidă de încălzire/răcire
cu control automat al temperaturii. Trei termocuple tip K sunt utilizate pentru a
măsura temperatura băii de lichid, a spaţiului de deasupra lichidului din bombă şi,
respectiv, a probei de lichid. Un arc electric continuu produs de o sursă de curent
continuu de 10 kV şi 2,5 mA este utilizat ca sursă de aprindere.
328
Când se efectuează un test pentru determinarea punctului de

inflamabilitate, temperatura băii de lchid este stabilizată la temperatura dorită.
Bomba este purjată în totalitate cu gaz oxidant (aer uscat sau oxigen), iar presiunea
internă este ajustată să fie uşor sub o atmosferă. Apoi, o cantitate de lichid este
injectată în bombă formând astfel un strat de lichid la fundul bombei. Este lăsată o
perioadă suficientă de timp pentru a permite ca sistemul lichid–vapori să ajungă la
echilibru. Pe măsură ce temperatura probei de lichid se stabilizează, presiunea în
aparat poate ajunde uşor mai ridicată decât o atmosferă. De aceea, o supapă de
evacuare este deschisă atunci când este nevoie pentru a ajusta presiunea din vas.
Este menţinută o presiune uşor pozitivă pentru a preveni intrarea aerului în aparat.
Apoi, sursa de aprindere este activată. Dacă nu este observată nici o aprindere, se
încearcă o a doua aprindere. Intervalul dintre cele două încercări este de 30…40
secunde. Dacă nu se observă nici o aprindere la a doua încercare, atunci, de regulă,
temperatura este mărită cu 1…2°C, iar încercările de aprindere sunt repetate la
noua temperatură. Dacă apare aprinderea, temperatura lichidului este considerată
ca fiind punctul de inflamabilitate măsurat. Efectul presiunii asupra punctului de
inflamabilitate măsurat este corectat la condiţiile presiunii atmosferice normale
(760 mmHg), utilizând următoarea ecuaţie:
T f cor  T f mas  0,033( p  760 ) (8.9)
unde:
T f mas şi T f cor , ambele în °C, sunt punctul de inflamabilitate măsurat şi
respectiv, punctul de inflamabilitate corectat la 1 atm (760 mmHg), iar p este
presiunea atmosferică la care s-a făcut determinarea punctului de inflamabilitate.
8.7.5. Teste pentru determinarea caracteristicilor de inflamabiliate a

fluidelor pe suprafeţe calde.
Cuantificarea calitativă şi cantitativă a rezistenţei la foc a fluidelor tehnice
nu se poate face cu ajutorul unei singure proprietăţi şi aspectele diverse ale
rezistenţei la foc trebuie evidenţiate prin teste diferite, inclusiv acelea care
simulează la scară mică (de laborator) cel mai rău scenariu care se poate întâmpla
atunci când se utilizează fluide tehnice.
O particularitate a multor teste este că rezultatul este de tip “trece” sau “nu
trece”. Fluidul care a trecut unele teste sunt incluse în recomandări sau aprobări la
nivel naţional sau internaţional.
Preocupările pentru siguranţă legate de scurgerea fluidelor inflamabile
(combustibili, fluide hidraulice, lubrifianţi) pe suprafeţe calde au stat la baza unor
linii directoare stricte privitoare la limite admisibile de temperatură pentru
asemenea fluide; aceste recomandări se bazează şi pe parametrii fluidului cum ar fi
temperatura de autoaprindere şi temperatura minimă a suprafeţei calde la
aprinderea lui.
329
Fig. 8.26 - Instalaţie de testat aprinderea unui jet de fluid pe o suprafaţă caldă
[127b].
Hamins, Borthwick şi Preser [127 b] prezintă o metodologie de testare pe

suprafaţă caldă dar cu jet de fluid orientat spre un disc de metal a cărui temperatură
este strict controlată (fig. 8.26). Experimentele au avut ca scop să determine
cantitatea de agent necesar pentru înăbuşirea aprinderii unui flăcări pulverizate de
JP8. Au existat dificultăţi în obţinerea rezultatelor cu o anumită repetabilitate. În
unele teste s-a înlocuit debitul gazos de propan cu un jet lichid pulverizat.
Utilizarea unui combustibil gazos reprezintă cazul cel mai periculos. Pentru
măsurarea temperaturii la suprafaţa discului metalic s-a folosit un pirometru optic:
Hamins consideră că s-a obţinut o temperatură suficient de uniformă (± 30°C) pe o
anumită suprafaţă a discului: În timp s-a constatat că temperatură discului devine
mai puţin uniformă şi discul de metal trebuie înlocuit destul de des.
Aparatul de testat folosit pentru determinarea rezistenţei relative la foc a
fluidelor hidraulice în concordanţă cu testul cu „degajarea căldurii cu flacără
stabilizată” din al 7-lea Raport Luxemburg (fig. 8.27) poate fi utilizat pentru o
metodă de testare este cunoscută mai mult ca „testul Buxton” (un set de teste făcute
în galerie de către Safety in Mines Research Station at Buxton, Anglia; testele sunt
făcute pentru a se determina limitele la care va apare o explozie a gazului sau
prafului de cărbune). Într-o cameră de ardere cu circulaţie de aer, un jet pulverizat
din fluidul de testat şi aer sub presiune este expus unei flăcări bine definite de
arzător cu propan. În camera de testare sunt măsurate temperaturile aerului
proaspăt şi a gazelor de ardere în timp ce arzătorul este aprins, atât cu, cât şi fără
fluid ieşind prin ajutaj.
330
Fig. 8.27 - Aparatul de pulverizare pentru testul cu degajare de

căldură cu flacără stabilizată [301b, 439].
Wright, Mowery şi LePera [395] au prezentat o abordare a problematicii

fluidelor hidraulice în situaţii critice în care supravieţuirea depinde de proprietăţile
de rezistenţă la foc a acestor fluide, în special legată de echipamente militare. Pe
lângă teste cu aprindere la pulverizare, este prezentat şi testul de aprindere pe
suprafaţă caldă Federal Test method 791, method 6053.1. Acest test determină
înflamabilitatea relativă a unui fluid în contact cu o suprafaţă caldă. fiind cel mai
apropiat din punct de vedere al metodei, procedurii şi cuantificării rezultatelor cu
ISO 20823:2003. O comparaţie între cele două teste este dată în tabelul 8.10.
Se observă din tabelul 8.10 că deşi dispozitivele de testare sunt foarte
similare, (fig. 8.28 şi 8.29), evaluarea comportării fluidului diferă, existând pentru
norma americană varianta ca fluidul să se aprindă doar după scurgere, ceea ce în
standardul ISO EN nu este inclus ca posibilitate de reacţie a fluidului. În această
situaţie, când fluidul nu arde pe tub dar arde în tava de colectare, rezultatul acesta
este inclus în categoria „I(D)”.
Două din cele mai recunoscute standarde din lume referitor la certificarea
fluidelor rezistente la foc pentru aplicaţii industriale generale sunt şi vor fi [301b,
409]: Raportul Luxemburg [439] şi FM Approvals 6930 [437].
FM Global şi European Economic Community (EEC) sunt organizaţii
responsabile pentru două din cele mai recunoscute standarde de clasificare a
fluidelor hidraulice rezistente la foc, cele mai cunoscute în lume; Ediţia a 7-a a
Raportului Luxemburg [439] şi FM Global Approval Standard for Flammability
Classification of Industrial Fluids CN 6930 [437].
În ultimii 10 ani, ambele au introdus noi standarde în care o nouă cerinţă
este un test cu pulverizare cu degajare de căldură este o îmbunătăţire în diferenţiere
şi reproductibilitate a metodelor vechi de testare a inflamabilităţii prin pulverizare.
331
Comparaţie între două metode standardizate de testare a

caracteristicilor de inflamabilitate pe suprafeţe calde. Tabelul 8.10
EN ISO 20823:2003 Petroleum and related Manifold Ignition Test (Federal Test
products - Determination of the Method 791, Method 6053.1)395
flammability characteristics of fluids in
contact with hot surfaces - Manifold
ignition test 447
Parametrii testului
Tubul care simulează piesa este încălzit până piesa simulată este încălzită la 704°C
la o temperatură de 700°C, temperatură măsu- (1300°F), temperatura se măsoară doar
rată în trei puncte, volumul de fluid de 10 ml în zona centrală a piesei încălzite, fluid
este picurat în 40...60 s; temperatura fluidului volume rate: 10 ml în 40...60 s.
se acceptă 20...25°C, vârful picurătorului este cutie metalică: 300x300x460 (mm).
la 300mm deasupra punctului probabil de
impact al picăturilor, incinta pentru tempera-
turi ridicate 300x300x450 (mm) din oţel
rezistent la coroziune
Evaluarea testului
„I(T)” când fluidul se aprinde sau arde pe tub, a. (fluidul) se aprinde şi arde pe piesa
dar nu continuă să ardă când este colectat în dar nu arde după scurgerea de pe piesa
tava de dedesubt, simulată;
„I(D)” când fluidul se aprinde şi arde pe tub, b. (fluidul) nu se aprinde şi nu arde pe
şi continuă să ardă când este colectat în tava de piesa simulată dar arde după scurgerea
dedesubt, de pe piesa simulată;
„N” când fluidul nu se aprinde sau nu arde în c. fluidul nu se aprinde şi nu arde pe
nici un moment. piesă şi nici după scurgerea după piesa
simulată.
Dimensiuni în mm
Fig. 8.28 - Dispozitivul de testare cu tubul

care simulează piesa 447:
1 – cutie metalică 300x300x450; Fig. 8.29 - Dispozitivul de testare
2 – termocuplu; 3 – tub din oţel rezistent la cu tubul care simulează piesa [437,
coroziune: diametrul exterior 75x1 grosimea 395]:
peretelui, lungimea 500; 4 – tijă (bară) din oţel 1 – cutie metalică; 2 – piesa simulată;
rezistent la coroziune: diametrul 3x250. 3 – tub încălzit; 4 – termocuplu.
332
Fig. 8. 30 - Imagine obţinută în secunda 39 a unui test de inflamabilitate pe

suprafeţe calde pentru uleiul SPORTI TXI 20W-50, procedură conform EN ISO
20823:2003 (într-un laborator de tribologie al Universităţii „Dunărea de Jos” din
Galaţi).
Este important de observat că specialiştii 301 b, 395, 399 a, 399 b, 409

subliniază că nici un test nu poate oferi o caracterizare completă a rezistenţei la foc
a unui fluid şi trebuie luate în considerare un set de teste care sunt potrivite
pericolelor sesizate pentru o aplicaţie particulară.
333
Termeni şi acronime legate de lubrifianţi

ACEA – Association des Constructeurs Européens d’Automobiles (Asociaţia
Constructorilor Europeni de Automobile )
AFOA – American Fats and Oils Association (Asociaţia Americană a
Unsorilor şi Uleiurilor)
AFNOR – Association Française de Normalisation (Asociaţia Franceză de
Standardizare)
AGMA – American Gear Manufacturers Association (Asociaţia Americană a
Producătorilor de Angrenaje – organizaţie pentru stabilirea şi
promovarea standardelor lubrifianţilor angrenajelor industriale).
ANSI – American National Standard Institute (Institutul American al
Standardelor Naţionale)
APE – Association of Petroleum Engineers (Asociaţia Inginerilor
Petrolişti)
API – American Petroleum Institute (Institutul American al Petrolului –
societate organizată pentru promovarea intereselor în industria
petrolului)
ASLE – American Society of Lubrication Engineers (acum STLE)
(Societatea Americana a Inginerilor specialişti în probleme de
lubrifiere)
ASM – American Society for Materials (Societatea Americană a
Materialelor)
ASME – American Society of Mechanical Engineering (Societatea
Americană de Inginerie Mecanică)
ASTM – American Society for Testing and Materials (Societatea Americană
pentru Încercări şi Materiale)
ATF – Automatic Transmission Fluid (Fluid pentru Transmisii
Automatice)
BSI – British Standards Institutions (Institutul Standardelor Engleze)
B1 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor speciale pentru motoare Diesel cu
nivel redus HTHS* (High Temperature High Shear – temperatură
ridicată, forfecare ridicată), pentru reducerea consumului de
combustibil, care nu sunt aprobate de toţi constructorii.
334
B2 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoare Diesel cu solicitări

normale.
B3 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoare Diesel pentru
reducerea consumului de combustibil, realizate după tehnologii de
ultimă oră, pentru solicitări foarte severe, pentru care standardele
prevăd cerinţe strânse pentru stabilitatea la forfecare (rămânerea în
clasa de viscozitate) şi pierderile prin evaporare.
B4 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor de înaltă calitate pentru motoare
Diesel cu injecţie directă şi turbocompresoare, care echipează
autoturismele.
B5 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor speciale pentru motoare Diesel cu
nivel redus HTHS* şi proprietăţi de performanţă ridicate în
comparaţie cu ACEA B1. Aceste uleiuri nu sunt aprobate de toţi
constructorii.
C-3 – specificaţiile introduse de Divizia Allison de la General Motors
pentru domeniul transmisiilor.
C-4 – specificaţiile revizuite de Divizia Allison de la General Motors
pentru domeniul transmisiilor.
CA (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel care
funcţionează în condiţii uşoare până la moderate, cu combustibil de
calitate ridicată; ocazional a fost utilizat pentru motoare pe benzină în
regim uşor de funcţionare. Uleiurile din această categorie asigură
protecţia împotriva coroziunii lagărelor şi a depunerilor în canalele
segmenţilor în motoare Diesel cu aspiraţie naturală atunci când se
utilizează un combustibil de o astfel de calitate încât nu sunt impuse
cerinţe neobişnuite pentru protecţia împotriva depunerilor şi uzurii.
Acestea au fost larg utilizate în anii 1940 şi 1950 dar nu ar trebui
utilizate în orice motor decât dacă este recomandat în mod special de
producătorul de echipament.
CAT – Total Acid Number (Cifra de aciditate totală)
CB (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel care
funcţionează în condiţii moderate sau uşoare de solicitare, dar au
calitatea combustibilului slabă, ceea ce necesită mai multă protecţie
împotriva uzurii şi depunerilor. Ocazional au fost utilizate şi pentru
motoarele pe benzină în cu regim de exploatare moderată. Uleiurile
din această categorie au fost introduse în 1949. Acestea asigură
protecţia necesară împotriva coroziunii lagărelor, depunerilor la
temperaturi înalte pentru motoarele diesel cu aspiraţie naturală şi
utilizând combustibili cu conţinut mare de sulf.
CBT – Total Base Number (Cifra de bazicitate totală)
CC – Cifra cetanică a motorinelor.
CC (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel cu
aspiraţie naturală, forţată sau superforţată care funcţionează în
condiţii de exploatare moderate până la grele, dar şi pentru unele
motoare pe benzină cu regim de exploatare severe. Uleiurile din
această categorie asigură protecţia împotriva coroziunii lagărelor, a
ruginirii, coroziunii şi împotriva formării depunerilor la temperaturi
335
înalte şi joase. Acestea au fost introduse în 1961.

CD (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel cu
admisie normală, forţată sau superforţată când este vital un foarte
eficace control al uzurii şi depunerilor, sau când se folosesc
combustibili având un interval mare de calitate (inclusiv cele cu
conţinut mare de sulf). Uleiurile formulate pentru această funcţionare
au fost introduse în 1955 şi asigură protecţia împotriva depunerilor la
temperatură ridicată şi împotriva corodării lagărelor în motoarele
Diesel.
CD II (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel în doi
timpi, cu sarcină grea care cere un control foarte eficace a uzurii şi a
depunerilor. Uleiurile destinate pentru această funcţionare îndeplinesc
şi cerinţele de performanţă ale categoriei API CD
CE (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel puternic
solicitate, cu alimentare forţată sau superforţată cu turbocompresor,
produse din 1983 şi care funcţionează atât la viteze mici, sarcini mari
cât şi la viteze mari şi condiţii grele de încărcare. Uleiurile formulate
pentru această funcţionare pot fi folosite când se recomandă categoria
API CD.
CEC – Coordinating European Council (Consiliul de Coordonare European
– organizaţie pentru elaborarea încercărilor de stabilire a
performanţelor combustibililor şi lubrifianţilor pentru motoare)
CF-4 (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel în patru
timpi, de mare viteză fabricate după 1990. Uleiurile API CF-4
îndeplinesc (depăşesc) cerinţele pentru categoria API CE, asigurând
un control îmbunătăţit al consumului de ulei şi al depunerilor pe
piston. Aceste uleiuri ar trebui să fie utilizate în locul uleiurilor API
CE. Sunt adecvate pentru motoarele de la camioanele grele care
circulă pe autostrăzi. Când se combină cu categoria S, ele pot fi
folosite şi la motoarele pentru autovehiculele personale, pe benzină
sau motorină, autovehicule de pasageri, camioane uşoare şi furgonete
atunci când sunt recomandate de producătorul de autovehicule sau
cel de motoare.
CF (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoare Diesel cu injecţie
indirectă cu aspiraţie naturală, forţată sau superforţată sau alte
motoare Diesel care folosesc o gamă largă de combustibili, inclusiv
cele care folosesc combustibil cu conţinut ridicat de sulf, peste 0,5%.
Controlul eficace al depunerilor pe pistoane, uzurii şi coroziunii
lagărelor care conţin cupru, este esenţial pentru aceste motoare.
Uleiurile formulate pentru această funcţionare sunt în utilizare din
1994 şi pot fi utilizate atunci când se recomandă categoria CD.
CF-2 (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel în doi
timpi, cu solicitare severă care necesită un control eficace asupra
cilindrului, asupra depunerilor şi scuffingului pe suprafeţele active ale
segmenţilor. Uleiurile formulate pentru această funcţionare există din
1994 şi pot fi folosite când se recomandă categoria API CD-II. Aceste
uleiuri nu îndeplinesc neapărat cerinţele pentru categoriile CF sau CF-
336
4 decât dacă trec cerinţele de testare pentru aceste categorii.

CG-4 (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel fabricate
după 1994, cu turaţii ridicate şi regim de exploatare sever, cu nivel
scăzut al emisiilor şi cerinţe crescute în ceea ce priveşte uzura,
protecţia anticorosivă, stabilitate la oxidare şi reducerea funinginii.
Această clasă descrie uleiurile pentru utilizarea în motoarele diesel în
patru timpi folosite atât în aplicaţii cu sarcină grea pe autostrăzi (cu
combustibil cu sulf 0,05%) cât şi în afara autostrăzilor (cu
combustibil cu mai puţin de 0,5% sulf. Uleiurile CG-4 asigură un
control eficace pentru depunerile pe piston, produse la temperaturi
mari, pentru uzură, coroziune, spumare, stabilitate la oxidare şi
acumularea calaminei. Aceste uleiuri sunt în special eficace în
motoare diesel proiectate să respecte cerinţele standard din 1994
privind emisia gazelor de ardere şi mai pot fi folosite în motoare care
cer categoriile API CD, CE şi CF-4. Uleiurile formulate pentru
această funcţionare sunt în exploatare din 1994.
CH-4 (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele Diesel în patru
timpi, fabricate după 1994, cu turaţii ridicate, care îndeplinesc cele
mai severe cerinţe cuprinse în standardele referitoare la emisiile
poluante. Uleiurile corespunzătoare acestui regim CH-4 sunt
superioare în performanţe celor care îndeplinesc cerinţele API CD,
CE, CF-4, CG-4 şi pot lubrifia şi motoarele care necesită aceste
categorii de uleiuri. Aceste uleiuri sunt adecvate pentru motoare
diesel în patru timpi, de mare viteză proiectate să îndeplinească
standardele referitoare la gazele de ardere din 1998 şi sunt astfel
formulate încât să fie utilizate pentru combustibili diesel cu un
conţinut de sulf până la 0,05%.
CI-4 (API) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele de tipul CH-4,
dar care pot fi folosite şi în cazul combustibililor cu conţinut de sulf
mai mare de 0,5 %. Cerinţele de performanţă CI-4 caracterizează
uleiurile utilizate în motoarele Diesel în patru timpi de mare viteză, cu
regimuri de exploatare severe, care să îndeplinească standardele din
2004 cu privire la gazele de ardere, care au fost implementate în
octombrie 2002. Aceste uleiuri sunt aditivate pentru utilizarea în toate
aplicaţiile cu combustibili diesel care au conţinutul de sulf până la
0,05%. Aceste uleiuri sunt eficace în asigurarea durabilităţii
motoarelor, când sunt utilizate componente pentru recircularea
gazelor de ardere EGR (Exhaust Gas Recirculation) sau alte
componente pentru emisia gazelor de ardere. Se asigură protecţia
optimă pentru controlul tendinţelor de uzură şi de formare a
depunerilor, a stabilităţii la temperaturi joase şi înalte, proprietăţi de
îndepărtare a calaminei, controlul depunerilor pe piston, uzura
supapelor, îngroşarea oxidativă, spumarea şi pierderea vâscozităţii din
cauza forfecării. Uleiurile CI-4 sunt superioare ca performanţe celor
care îndeplinesc cerinţele API CH-4, CG-4 şi CF-4 şi pot lubrifia
eficace motoarele care cer aceste categorii de uleiuri.
DGMK – Deutsche Gesellschaft fur Mineralölwissenschaft und Kohlechemie
337
(Societatea germană pentru ştiinţa uleiurilor minerale şi chimia

cărbunelui)
DIN - Deutsche Industrie Normen (Norme Industriale Germane).
E1 (ACEA) – clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoare Diesel pentru
camioane şi utilaje grele cu solicitări reduse (exclus după anul
2000)
camioane şi utilaje grele cu solicitări normale, fără intervale
prelungite de schimbare a uleiului, îmbunătăţite substanţial prin
aditivare.
camioane şi utilaje grele cu solicitări severe, cu intervale prelungite
de schimbare a uleiului, în concordanţă cu specificaţiile
constructorului.
camioane şi utilaje grele cu solicitări foarte severe, cu intervale
prelungite de schimbare a uleiului, în concordanţă cu specificaţiile
constructorului, pentru autovehicule care îndeplinesc cerinţele
EURO 2 în ceea ce priveşte emisiile poluante.
camioane şi utilaje grele cu solicitări foarte severe, cu intervale
prelungite de schimbare a uleiului, în concordanţă cu specificaţiile
constructorului, pentru autovehicule care îndeplinesc cerinţele
EURO 3 în ceea ce priveşte emisiile poluante. Condiţii severe în
testele pe motoare.
ECE – Economic Commission for Europe (Comisia Economică pentru
Europa)
ELGI – European Lubricating Grease Institute (Institutul European al
Unsorilor de Lubrifiere)
EP – Extreme pressure (Extremă presiune)
EPA – Environmental Protection Agency (Agenţia de Protecţie a Mediului
Înconjurător)
ETLP – Engine Tests of Lubricants Panel (IP)
EU – European Union (Uniunea Europeană)
Four Ball Test – Testul pe maşina cu patru bile.
FTMS – Federal Testing Method Standard (Standard Federal pentru Metode
de Încercare în SUA)
FTP – Federal Test Procedure (Metoda de Testare Federală)
FZG – Forschungstelle für Zahnräder und Getriebebau (Institutul de
cercetare a transmisiilor cu roţi dinţate şi construcţia transmisiilor).
GM – General Motors (Motoare Generale)
GOST – Gosudarstvennîi Obscesoiuznîi Standard (Standardul de Stat din
Uniunea Sovietică)
IAE – Institution of Automotive Engineers (Institutul inginerilor de
Automobile - Anglia)
IEA – International Energy Agency (Agenţia Internaţională a Energiei)
338
IFP – Institut Français du Pétrole (Institutul Francez al Petrolului)

IGL – Investigation Group Lubricants (CEC) (Grupul de Investigare a
Lubrifianţilor)
IP – Institute of Petroleum (Institutul Petrolului - Anglia)
JALOS – Japanese Lubricating Oil Society (Societatea Japoneză a Uleiurilor
Lubrifiante)
JAMA – Japan Automobile Manufacturers Association (Asociaţia
Producătorilor Japonezi de Automobile)
JARI – Japan Automotive Research Institute (Institutul Japonez de
Cercetare în Industria de Automobile)
JASIC – Japan Automobile Standards Internationalization Centre (Centru de
Internaţionalizare a Standardelor Automobilelor Japoneze)
JASO – Japan Automotive Standards Organization (Organizaţia Japoneză a
Standardelor Japoneze)
JAST – Japan Society of Tribologists (Societatea Japoneză a Tribologilor)
JATA – Japan Automobile Transport Technology Association (Asociaţia
Japoneză a Tehnologiei de transport Auto).
JIS – Japan Industrial Standard (Standardul Industrial Japonez)
JPI – Japan Petroleum Institute (Institutul Japonez al Petrolului)
JSAE – Japan Society of Automotive Engineers (Societatea Japoneză a
Inginerilor constructori de Automobile)
KV – Kinematic viscosity (Vâscozitate cinematică)
LSC – Lubricant Standards Committee (Comitetul Standardelor de
Lubrifiere)
m.a.c. – motor cu aprindere prin comprimare
m.a.i. – motor cu aprindere internă
m.a.s. – motor cu aprindere prin scânteie
MAN – Maschinen Fabrik Augsburg - Nürenberg (Uzina de Maşini din
Augsburg – Nürenberg - Germania).
MIL – Military Specification (Specificaţii Militare referitoare la lubrifianţi
- SUA)
MIL-L-2104F – ultimul dintr-o serie de lubrifianţi folosiţi la motoarele Diesel care
funcţionează în condiţii dure proiectate pentru Armata SUA.
MIL-L-2105C – specificaţiile Armatei SUA pentru lubrifianţii folosiţi la roţile
dinţate din cadrul echipamentelor mobile.
MIL-L-2105 D – specificaţiile Armatei U.S. pentru lubrifianţii folosiţi la roţile dinţate
din cadrul echipamentelor mobile, active din 1995
MIL-PRF- – specificaţiile Armatei U.S. pentru roţile dinţate, publicate în 22
2105 E August, 1995
MP – Mase (materiale) plastice
MPA – Mase (materiale) plastice armate
NEL – National Engineering Laboratory (Laboratorul Naţional al Ingineriei
– U.K.)
NLGI – Nation Lubricating Grease Institute (Institutul Naţional pentru
unsori consistente din SUA)
NPA – National Petroleum Association (Asociaţia Naţională a Petrolului –
339
U.S.)
PCV – Policlorură de vinil
PTFE – Politetrafluoretilena- teflon
SAE – Society of Automotive Engineers (Societatea Inginerilor de
Automobile - SUA)
SAIT – South African Institute of Tribologists (Institutul Sud - African al
Tribologilor)
SA (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină vechi
care funcţionează în condiţii uşoare astfel încât utilizarea uleiurilor
aditivate nu este impusă. Această categorie nu are cerinţe de
performanţă. Uleiurile din această categorie pot fi utilizate în orice
motor dacă nu există recomandări speciale, făcute de către
producătorul de echipament.
SB (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină cu
sarcină minimă. Categoria SB denotă funcţionarea tipică a motoarelor
vechi care funcţionează în condiţii uşoare încât este dorită doar
protecţia minimă oferită de uleiurile aditivate. Uleiurile desemnate
pentru această funcţionare s-au folosit încă din anii 1930 şi asigură o
capacitate mică antiscuffing şi rezistenţa uleiului la oxidarea lui şi la
oxidarea lagărului. Acestea nu ar trebui utilizate în orice motor decât
dacă producătorul echipamentului le recomandă în mod special.
SC (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină din
anii 1964 până în anii 1967, pentru modelele autovehiculelor de
pasageri şi unele camioane, care funcţionează sub garanţia
producătorului pe durata acelei perioade menţionate mai sus. Uleiurile
formulate pentru acest tip de funcţionare asigură controlul depunerilor
la temperaturi joase şi înalte, a uzurii, a ruginii şi a coroziunii în
motoarele pe benzină.
SD (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină din
anii 1968 şi până în 1970. Categoria SD reflectă funcţionarea tipică a
motoarelor pe benzină, de la modelele de autoturisme şi unele
camioane, din 1968 şi până în 1970, funcţionând sub garanţia
producătorilor din acea perioadă. Această categorie se poate aplica şi
unor modele din 1971 sau mai târziu, aşa cum era specificat (sau
recomandat) în manualele de utilizare. Uleiurile formulate pentru
această funcţionare asigură mai multă protecţie împotriva depunerilor
cauzate de temperaturile joase şi înalte, a uzurii, ruginii şi coroziunii
în motoarele pe benzină comparativ cu uleiurile care sunt
satisfăcătoare pentru categoria SC din clasificarea API şi pot fi
utilizate atunci când este recomandată categoria SC.
SE (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină de la
autovehiculele pentru pasageri şi unele camioane începând din 1972
şi unele modele din 1971 până în 1979 care au funcţionat sub garanţia
producătorilor. Uleiurile formulate pentru această funcţionare asigură
mai multă protecţie împotriva oxidării uleiului, a depunerilor la
temperaturi înalte, ruginire şi coroziune în motoarele pe benzină,
comparativ cu uleiurile care sunt satisfăcătoare pentru categoria SD şi
340
SC şi pot fi folosite atunci când se recomandă una din aceste

categorii.
SF (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 1980 de la autovehiculele de pasageri, camionete şi
camioane uşoare care funcţionează în condiţii de întreţinere aşa cum
sunt recomandate de producători. (Unii producători de motoare pe
benzină cer uleiuri care îndeplinesc şi condiţiile categoriei CD pentru
motoare diesel rapide). Uleiurile formulate pentru această funcţionare
asigură un control îmbunătăţit al depunerilor, al oxidării uleiului şi al
uzurii motorului comparativ cu uleiurile formulate în categoriile
anterioare. Aceste uleiuri asigură protecţia împotriva ruginirii şi
coroziunii. Uleiurile care îndeplinesc condiţiile categoriei SF pot fi
utilizate când sunt recomandate categoriile SE, SF/CC sau SE/CC.
SG (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 1989. Categoria SF este tipică funcţionării motoarelor
pe benzină pentru autovehiculele de pasageri, furgonete şi camioane
uşoare care funcţionează sub procedurile de mentenanţă recomandate
de producători. Uleiurile din categoria SG includ proprietăţile de
performanţă ale categoriei API CC. (unii producători de motoare pe
benzină cer uleiuri care îndeplinesc şi condiţiile categoriei CD pentru
motoarele diesel mai mari). Uleiurile formulate pentru această
funcţionare asigură un control îmbunătăţit al depunerilor în motor, al
oxidării uleiului şi al uzurii motorului comparativ cu uleiurile
fabricate pentru categoriile anterioare. Aceste uleiuri asigură protecţia
împotriva ruginirii şi coroziunii. Uleiurile care îndeplinesc condiţiile
categoriei API SG pot fi utilizate când sunt recomandate categoriile
API SF, SE, SF/CC sau SE/CC.
SH (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 1994. Categoria SH a fost adoptată în 1992 pentru a
caracteriza uleiul de motor care a fost prima oară comercializat în
1993. Acesta este uleiul tipic utilizat în prezent în exploatarea
motoarelor pe benzină pentru autovehiculele de pasageri, furgonete şi
camioane uşoare care funcţionează sub procedurile de mentenanţă
recomandate de producători. Uleiurile de motoare formulate pentru
această categorie asigură performanţe care depăşesc cerinţele minime
ale categoriei API SG, pe care intenţionează să o înlocuiască, în ceea
ce priveşte controlul depunerilor, oxidarea uleiului, uzura, ruginirea şi
coroziunea. Uleiurile care îndeplinesc cerinţele API SH au fost testate
în concordanţă cu American Chemistry Council (ACC) Product
Approval Code of Practice şi pot utiliza interschimbabilitatea API
pentru uleiul de bază (API Base Oil Interchange) şi recomandările
gradelor de vâscozitate pentru testarea motoarelor (Viscosity Grade
Engine Testing Guidelines). Acestea pot fi utilizate când se
recomandă categoria API SG sau altele anterioare.
SJ (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 1997. Categoria SJ a fost adoptată în 1996 pentru a
caracteriza uleiurile produse pentru prima dată în 1997. Se folosesc în
341
funcţionarea tipică a motoarelor pe benzină pentru autovehiculele de

pasageri, furgonete şi camioane uşoare care lucrează în condiţii de
mentenanţă recomandată de producători. Uleiurile care îndeplinesc
cerinţele API SJ au fost testate în concordanţă cu American
Chemistry Council (ACC), Product Approval Code of Practice şi pot
utiliza interschimbabilitatea API pentru uleiul de bază (API Base Oil
Interchange) şi recomandările gradelor de vâscozitate pentru testarea
motoarelor (Viscosity Grade Engine Testing Guidelines). Acestea pot
fi utilizate când sunt cerute uleiuri din categoria API SH sau din alte
categorii anterioare.
SL (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 2001. Categoria SL a fost adoptată pentru a caracteriza
uleiurile de motor utilizate din 2001. Se folosesc în funcţionarea
tipică a motoarelor pe benzină pentru autovehiculele de pasageri,
vehicule cu utilizare sportivă, furgonete şi camioane uşoare care
funcţionează în condiţii de mentenanţă recomandate de producători.
Uleiurile care îndeplinesc cerinţele API SH au fost testate în
concordanţă cu American Chemistry Council (ACC), Product
Approval Code of Practice şi pot utiliza interschimbabilitatea API
pentru uleiul de bază (API Base Oil Interchange) şi recomandările
gradelor de vâscozitate pentru testarea motoarelor (Viscosity Grade
Engine Testing Guidelines). Acestea pot fi utilizate când sunt cerute
uleiuri din categoria API SH sau din alte categorii anterioare.
SM (API) – Clasa de performanţă a uleiurilor pentru motoarele pe benzină
fabricate după 2004. Clasa SM a fost introdusă la 30 noiembrie 2004.
Uleiurile din categoria SM sunt formulate pentru a asigura o
rezistenţă îmbunătăţită la oxidare, protecţie îmbunătăţită împotriva
depunerilor, protecţie mai bună împotriva uzurii şi performanţe mai
bune la temperaturi joase pe toată durata de viaţă a uleiului. Unele
uleiuri SM îndeplinesc şi ultimele specificaţii ILSAC şi/sau au
calitatea de a economisi energie. Acestea pot fi utilizate când sunt
recomandate categoriile anterioare API SJ şi SL.
SIA – Société des Ingénieurs de l’Automobile (Societatea Inginerilor
Specialişti în Automobile)
STAS – Standard de Stat în România
STLE – Society of Tribologists and Lubrication Engineers (Societatea
Tribologilor şi Inginerilor Specialişti în Lubrifiere)
TAN – Total acid number (cifra de aciditate totală – o măsură a acidităţii
unui lubrifiant)
TBN – Total base number (cifra de bazicitate totală – o măsură a
proprietăţii unui ulei de lubrifiere de neutralizare a acidului)
TEP – Tetraetil - plumb
THD – Transmisie Hidrodinamică
TMC – ASTM Test Monitoring Centre (Centrul de Monitorizarea a Testelor
ASTM)
TMP – Tetrametil - plumb
TÜV – Technischer Uberwachungs Verein
342
UEIL – Union Européen des Indépendants en Lubrifiants (Uniunea

Europeană a Producătorilor Independenţi de Lubrifianţi)
VDI – Verein Deutscher Ingenieure (Asociaţia inginerilor din Germania)
ZF – Zahnradfabrik Friedrichshafen A.G., producător german al
transmisiilor cu roţi dinţate.
343
BIBLIOGRAFIE
1. Alliston-Greiner, A.F., Test methods in tribology, Proc. of First World Tribology Congress, London, 1997,
p. 85-93.
2. Antonescu, N.N., Florea, F., A formula for greases Yield stress calculation, Proc. 10 th Colloguium
Tribology TA Esslingen, 1996, p.2191-2195.
3. Antonescu, N.N., Florea, F., Shear rate in roller and worker tests, Proc. 10th Colloguium Tribology TA
Esslingen, 1996, p.2197-2201.
4. Arnell, R.D., Davies, P.B., Halling J., Whomes, T.L., Tribology – Principles and design applications,
MacMillan Education Ltd., London, 1991.
5. Arnsek, A., Vizintin, J., Lubrication properties of rapeseed-based oils, Lubr. Sc., Vol.16(4), 2000,
p. 281-296.
6. Arnsek, A., Vizintin, J., Pitting Resistance of rapeseed-based oils, Proc. of the 12th Int. Coll.
Tribology, TAE, 2000, p. 143-148.
7. Avram, M., ş.a., Spectroscopia în infraroşu – aplicaţii în chimia organică, Ed.Tehnică, Bucureşti,
1966.
8. Balekics, M., Tribologia, Universitatea Tehnică Timişoara, 1991.
9. Bălan, M., Implicaţiile tensiunii limită de forfecare în lubrificaţie, Teză de doctorat, Universitatea ’’Ştefan
cel Mare’’ Suceava, 2003.
10. Barceló, R.J., Otero, C., A Spectrophotometric Method for Studing the Oxidation of Lubricating
Oils, Journal of the Institute of Petroleum, Volume 50, Number 481 – January 1964, p. 15-21.
11. Bartz, W.J. ş.a., Zur Bedeutung der rheologischen von Schmierstoff und Schmierstelle bei der
Schmierung, Erdol Erdgas Zeitschrift, Austria, 85, Nr. 12, December, 1969, p. 516-526.
12. Bartz, W.J., Oppelt, J., Lubricating Effectiveness of Oil-Soluble Additives and Molybdenum
Disulfide Dispersed in Mineral Oil, Lubrication Engineering, Vol. 36, 1980, p. 579-585.
13. Bartz, W.J., Handbuch der Tribologie und Schmierungstechnik, Band 1, Zur Geschiche der Tribologie,
Expert Verlag, 1988.
14. Bartz, W.J., Handbuch der Tribologie und Schmierungstechnik, Band 2, Energieeinsparung durh
tribologische Maβnahmen, Expert Verlag, 1988.
15. Bartz, W.J., Lubricants and environment, Proc. of First World Tribology Congress, London, 1997, p. 103-
119.
16. Bartz, W.J., Histrory of tribology – the bridge between the classical antiquity and the 21st century, Proc. of
2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-00-01-001- on CD.
17. Bayer, R.G., Mechanical wear prediction and prevention, Marcel Decker, Inc., New York, 1994, p. 280-
291.
18. Beerbower, A., Estimating the Solubility of Gases in Petroleum and Synthetic Lubricants, ASLE
Transactions, Vol. 23, 1980, p. 335-342.
19. Becker, R., Knorr, A., Antioxidanten für pflanzliche Öle, Tribologie und Schmierungstechnik, 42
Jahrgang, nr. 5, 1995, p. 272-276.
20. Bercea, I.I., Olaru, N.D., Tribologia sistemelor mecanice, Ed. Universităţii Tehnice Gh. Asachi, Iaşi, 1998.
344
21. Bercea, I., Nelias, D., Bercea, M., Tribological and rheological behaviour of lubricating oils additived with
polymers, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-22-
P52-204-on CD.
22. Bertalanffy, L.V., Generalsystems theory, London, 1971.
23. Berthe, D., Flamand, L., Lubrification et deterioration de surface, Congres Mondial des Engrenages, Paris,
1977.
24. Beynon, J. H., Garham, J. E., Sawley, K.J., Rolling contact fatigue of three pearlitic rail steels, Wear, 193,
1996, p. 94-111.
25. Bhushan, B., Principles and Applications of Tribology, Ed. John Wileg & Sons, New York, 1999.
26. Bhushan, B., Gupta, B.K., Handbook of Tribology – Materials, Coatings, and Surface Treatments, Krieger
Publishing Company – Malabar, Florida, 1997.
27. Bhushan, B., Tribology and Mechanics of Magnetic Storage Devices, Second ed., Springer-Verlag, 1996.
28. Blau, P.J., Design and validation of laboratory-scale simulations for selecting tribomaterials and surface
treatments, Proc. of First World Tribology Congress, London, 1997, p. 177-190.
29. Blau, P.J., Budinski, K.G., Development and use of ASTM standards for wear testing, Wear 225-229,
1999, p. 1159-1170.
30. Booser, E.R. CRC Handbook of Lubrication, Volume I and II, CRC Press, Boca Raton, Florida,
1984.
31. Borruto, A., Tarasachi, I., Wear dependence on some factors characterizing the surface state: the hardness,
the roughness and the surface degreasing, Wear 184 (2), 1995, p. 119-124.
32. Bos, J., Moes, H., Frictional Heating of Tribological Contacts, J. of Tribology, vol. 117, 1995, p. 171-177.
33. Bowden, F.P., Tabor, D., Friction and Lubrication, London, 1956.
34. Bowden, F.P., Tabor, D., The Friction and Lubrication of Solid, PI-II, Oxford at the Clarendon Press, 1964.
35. Bratcu, O., Contribuţii la studiul tribosistemelor de alunecare de fricţiune şi antifricţiune, teză de doctorat,
Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 1997.
36. Bruno, T.J., Svorornos, P.D.N., CRC Handbook of Basic Tables for Chemical Analysis, CRC
Press, Boca Raton, FL, 1989, p. 367-390.
37. Buyanovsky, I.A., Izraelovich, M.Ya., Fooks, I.G., Bagdasarov, L.N., Sisenda, W.W., Analisis of
lubricationand reological characteristics of mineral, plant and polyglycol oils mixtures, Proc. of 2nd
World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-21-20-116 on CD.
38. Cameron, A. The Principles of Lubrication, Longmans Green and Co. Ltd., 1966.
39. Cameron, A., Basic Lubrication Theory, Longman Group Limited, London, 1973.
40. Cameron, A. Basic Lubrication Theory, Ellis Horwood Limited, 1981.
41. Cann, P.M.E., Thin-Film Grease Lubrication, Proc. of Inst. Mech. Eng., Part J, Journal of
Engineering Tribology, Vol. 213, 1999, p. 405-416.
42. Căpitanu, L., Tribologia materialelor termoplastice compozite, Ed. BREN, Bucureşti, 2003.
43. Cartier, M., Tribologie des fluides à faible pouvoir lubrifiant (Aplication au frottement en eaux), Matériaux
et Technique, 1992.
44. Caubet, J.J., Theorie et practique industrielle du frottement, Paris, Technip Dunot, 1964.
45. Chang, L. ş.a., A Study of Asperity Interactions in EHL Line Contacts, Tribology Transactions, Vol. 36, no.
4, 1993.
46. Chu, P.S.Y., Cameron, A., Pressure Viscosity Characteristics of Lubricating Oils, Journal of the
Institute of Petroleum, Vol. 48, 1962, p. 147-155.
47. Cincu, E., Indrumător pentru utilizarea lubrifianţilor şi combustibililor la locomotive şi autovehicule, Ed.
Porto-Franco, Galaţi, 1991.
48. Cioc, V., Metodă de diagnosticare a uleiurilor tehnice folosind fenomenul de extrudare a peliculei de
lubrifiant (Squeeze-film), Teză de doctorat, Universitatea “Transilvania” din Braşov, 2003.
49. Constantinescu, V.N., Nica, Al., Pascovici, M.D., Ceptureanu, Gh., Nedelcu, Ş., Lagăre de alunecare,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.
50. Cornet, A., Inginerie des surfaces, Ecole nationale superieure des arts et industries de Strasbourg, Ed.
11 /1993.
51. Creţu, S., Popescu, G., An Improved Numerical Model for the Elastic - Plastic Contact Pressure
Distribution, Proc. of The 3th Inter. Conf. of Tribology, Balkantrib’99, vol.III, 1999, p. 57-62.
345
Bibliografie
52. Crouch, R.F. and Cameron, A., Viscosity-Temperature Equations for Lubricants, Journal of the
Institute of Petroleum, Vol. 47, 1961, p. 307-313.
53. Crudu, I., Constantin, V., Ştefănescu, I., Palaghian, L., Alegerea şi determinarea consumului de
lubrifianţi la mecanismele de transmisie, Al II-lea Simpozion tehnic ”Utilizarea raţională a
lubrifianţilor în producţie", Universitatea ”Dunărea de jos” din Galaţi, 27-28.04.1976, Lito. Univ.
Galaţi, p. 1-27.
54. Crudu, I., Ştefănescu, I., Popescu, D., Influenţa vâscozităţii unor uleiuri minerale asupra
distrugerii prin pitting a contactelor punctiforme, Lucrările Conferinţei Naţionale
TRIBOTEHNICA’80, Hunedoara, 16-17 mai 1980, vol.I, p. 127-132.
55. Crudu, I., Jâşcanu, M., Bologa, O., Ştefănescu, I., Asupra posibilităţii modelării încercărilor la
uzură şi a programării pe calculator, Construcţia de maşini, nr.11, 1980, p. 547-550.
56. Crudu, I. Ştefănescu, I., Neculăiasa, V., Crăciun, V., Cercetări privind influenţa procesului de
măcinare a bisulfurii de molibden indigene asupra durabilităţii peliculelor de ungere, Buletinul
I.P.Iaşi, Tom. XXVI(XXX) fasc. 3-4, 1980, secţia IV Mecanică Tehnică, p. 83-87.
57. Crudu, I., Ştefănescu, I., Nedelcu, N., Vasilcan, A., Jâşcanu, E., Asupra posibilităţilor de utilizare
a uleiului de ricin indigen ca material de ungere, Lucrările Conferinţei Naţionale
TRIBOTEHNICA’82, Ploieşti, 22-24 oct. 1992, vol.II, p.49-55.
58. Crudu, I., Ştefănescu, I., Posibilities of increasing pitting wear resistance of bearing steels by
thermomagnetic treatment, 2-nd International Congress on Heat Treatment of Materials,
Florence, Italy, sept. 20-24, 1982, p. 589-596.
59. Crudu, I., Ştefănescu, I., Preocupări, realizări şi perspective în domeniul tribosistemelor de rosto-
golire, TCMM Nr. 1 (Tehnologii, calitate, maşini, materiale), Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987, p.
151-157.
60. Crudu, I., Ştefănescu, I., Palade, V., Levcovici, D., Axinte, C., Unele rezultate experimentale
privind comportarea tribologică a unor materiale nemetalice in condiţii de ungere cu apă,
Lucrările Sesiunii Ştiinţifice ”45 de ani de învăţământ Superior la Galaţi 1948- 1993”, secţia
Tribosistem, Tribomodel, Strat superficial în procese tribologice, 1993, p. 1-5.
61. Crudu, I., On the concept of tribosystem and tribomodelling criterion, Proc. of 4 th, European Tribology
Congress, Eurotrib 85, Lyon, 1985, Vol IV.
62. Crudu I., Palaghian L., Structural Modification in the Superficial Layer of Metallic Material in Wear and
Fatigue Process, Japan Intern. Tribology Conf., Nagoya, Japan, 1990, p. 209-214.
63. Crudu, I, Rîpă, M., A tribosystematization of rolling contacts, Proc.of 6 th Conference of EHD Lubrication
and traction, Suceava, 1992, p. 227-232.
64. Crudu, I., Bratcu O., On the Concept of State in Studying Sliding Tribosystem Materials, Proc. of the 8th
Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB’98, 1998, p. 71-78.
65. Crudu I., ş.a., A tribosystematic approach to refractory lining destruction in blast furnaces, Wear 216
(1998), p. 251-261.
66. Crudu, I., A principle of Tribosystematization and Tribomodelling, The Annals of “Dunărea de Jos”
University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, 1999, p. 5-10.
67. Crudu, I., Bazele proiectării în organe de maşini, Editura Alma, Galaţi, 2000.
68. Crudu, I., Superficial layer as basis for tribological processes modelling, The Annals of “Dunărea de Jos”
University, Fascicle VIII, Tribology, Proc. of Conf. ROTRIB’03, 2003, p. 48-52.
69. Crudu, I., Fiabilitatea şi calitatea sistemelor mecanice, F&F Intern., Gheorghieni, 2003.
70. Czichos, H., Systemanalyse und Physik tribologischer Vorgänge, Schmierungstechnik und Tribologie, Vol.
22 (6), 1975, p. 126-130.
71. Czichos, H., Tribology – A System Approach to the Science and Technology of Friction, Lubrication and
Wear, Elsevier Scientific Publishing Company, New-York, 1978.
72. D’Agostino, V., Fondamenti di tribologia, vol. I, CUEN, Napoli, 2002.
73. D’Agostino, V., Guida, D., Fondamenti di tribologia, vol. II, CUEN, Napoli, 1997.
74. Davis, G.H.B., Lapeyrouse G.M. and Dean, E.W. Applying Viscosity Index to Solution of
Lubricating Problems, Journal of Oil and Gas, Vol. 30, 1932, p. 92-93.
75. Dean, E.W. and Davis, G.H.B., Viscosity Variations of Oils With Temperature, Chem. and Met.
Eng., Vol. 36, 1929, p. 618-619.
346
76. Dellacorte, C., Sliney H., Tribological Properties of PM212. A High Temperature, Self-Lubricating
Powder Metallurgy Composite, Lubricating Engineering, vol. 47, no. 4, 1991, p. 292-303.
77. Deuchtmann, A.D., Michels W.J., Wilson C.E., Machine-Design. Theory and Practice, Macmillan
Publishing Co. Inc., London, 1977.
78. Diaconescu, E., Forfecarea plastică izotermă a lubrifiantului în patina plană, Rotrib’ 96 TCMM-
18, p. 70-79.
79. Diaconu, N., Studiul influenţei mediului de lucru asupra comportării unor unsori şi al proceselor din
stratul superficial la tribosisteme de rostogolire şi rostogolire cu alunecare, Teză de doctorat,
Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi, 2002.
80. Diaconu, N., Palade, V., Buciumeanu, M., Bîrsan, I.G., Panţuru, D., Dorin, S., Stancu, N., Bazele
reologiei, Ed. Evrika, Brăila, 2003.
81. Dobrescu, C., ş.a., Lubrifianţi pentru angrenaje, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984.
82. Dodoc, P., Metode şi mijloace de măsurare moderne în mecanica fină şi construcţia de maşini, Ed.Tehnică,
Bucureşti, 1978.
83. Dorinson, A., Ludema, K.C., Mechanics and Chemistry in Lubrication, Elsevier, Amsterdam,
1985, p. 472-500.
84. Dowson, D., Higginson, G. R., Elasto-Hydrodynamic Lubrication, Pergamon Press, Oxford, New York,
Toronto, Sidney, Paris, 1977.
85. Dowson, D., Progress in tribology: a historical perspective, Proc. of First World Tribology Congress,
London, 1997, p. 3-19.
86. Drozdov, Yu, N., ş.a. Trenie i iznos v experimentalinâh usloviah, Iz. Maşinostroenie, Moskva, 1986.
87. Druet, K., Lubinski, T., Lubinski, J.I., Reciprocating motion tribometer, Proc. of 2nd World Tribology
Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-68-04-313 on CD.
88. Ehlert, J., Ein Beitrag zur Klärung der Schmierstoffeiflusses auf den Verlauf von Drück, Temperatur und
Spalthöhe im elastohydrodynamischen Kontakt, Dissertation, TU Hannover, 1975.
89. Evans, D.C., Lancaster, J.K., The Wear of Polymers, Treatise on Materials Science and Technology,
editor: Scott D., vol. 13, Wear, Academic Press Inc., New York, 1979.
90. Filip, I., Tribologia straturilor subţiri formate prin transfer selectiv, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002.
91. Flamand, L., Recherche en Tribologie: Le laboratoire de mecanique des contacts, Proc. of the 6th
Conference on EHD Lubrication and Traction, VAREHD’92, Suceava, 1992.
92. Flamand, L., Fonctionnement du contact elastohydrodinamique rugueux, These docteur d'etat es science,
INSA Lyon, 1989.
93. Florea, F., Antonescu, N.N., Greases material functions determination, Proc. 10 th Colloguium Tribology
TA Esslingen, 1996, p. 2169-2173.
94. Florea, F., Cercetări pentru stabilirea proprietăţilor lubrifiante limită ale unsorilor consistente, Teză de
doctorat, Universitatea Petrol şi Gaze, Ploieşti, 1997
95. Florea, F., Tribotehnica, Ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 2000.
96. Florea, O., Luca M., Constantinescu A., Florescu D., The influence of the lubricating fluid type on the
properties of biodegradable greases, Proc. 2nd World TRIBOLOGY Congress, WTC 2001, 03-07
sept.2001, Vienna, paper M-23-P54-480 on CD.
97. Fodor, J., Gatai, T., Janosi, L., Environment friendly vegetable lubrication oil, Proc. of 2nd World Tribology
98. Frêne, J., Tribologie, Universite de Poitiers, 1995.
99. Frêne, J., La tribologie de l’antiquité à nos jours, The Annals of “Dunărea de Jos” University, Fascicle
VIII, Tribology, Proc. of Conf. ROTRIB’03, 2003, p. 15-32.
100. Fruhauf, J., Problems of contour measuring on microstructures using a surface profiler, Measurement
Science & Technology 9, (3) March 1998, p. 293-296.
101. Fuhrmann, D., Wöll, Ch., The microscopic origins of sliding friction: a spectroscopic approach, New
Journal of Physics 1 (1998), p. 1.1 – 1.9
102. Gafiţanu, M., ş.a., Organe de maşini, Vol I, II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981, 1983.
103. Gafiţanu, M., ş.a., Rulmenţi, Vol I, II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984, 1985.
104. Gao, N., Effects of surface defects on rolling contact fatigue of 60/40 brass, Wear, 225(2), 1999, p. 983-
994.
347
Bibliografie
105. Gardos, M.N., The problem-solving role of basic science in solid lubrication, Proc. of First World
Tribology Congress, London, 1997, p. 229-248.
106. Georges, J-M., Some surface science aspects of tribology, Proc. of First World Tribology Congress,
London, 1997, p. 67-82.
107. Georgescu, Al., ş.a., Practica lubrifierii în industrie, vol.1 şi 2, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1985.
108. Georgescu, Al., Năsui, V., Duţu, Gh., Îndrumar pentru utilizarea unsorilor în industrie, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1987.
109. Gerbig, F.A., Helmann B., Gerbig, Y., Haefke, H., A comparative study of the tribological properties of
vegetable oils, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper A-21-
08-159 on CD.
110. Gheorghieş, C., Gheorghieş, L., Crudu, I. Ştefănescu, I., Nondestructive Methods for Residual
Stress Measurement, Proc. of The 3-rd International Conference of Tribology, Balkantrib’99,
Sinaia, Romania, June 2-4, vol. III, 1999, p. 315-321.
111. Gheorghieş, C., Ştefănescu, I., Gheorghieş, L., Doniga, A., A Correlation Between Crystallogra-
phic Texture and Some Properties of Thin Iron Sheet Used in Engineering, Proc. of The 3-rd
Intern. Conf. of Tribology, Balkantrib’99, Sinaia, Romania, June 2-4, vol. III, 1999, p. 267-273.
112. Gheorghieş, C., Analysis of the superficial lazer by X-rays diffraction, The Annals of “Dunărea de Jos”
University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Proc. of Conf. ROTRIB’03, vol. I, 2003, p. 303-311.
113. Gimondo, P., ş.a., 2001, Neural Networks for Predicting Tribological Experimental Results, Proc. 2nd
World TRIBOLOGY Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-81-12-903 on CD.
114. Glavati, O., Glavati L., Lubricating Oils of Plant Origin, Tribologie und Schmierungstechnik, 42
Jahrgang, nr. 1, 2000, p. 17-18.
115. Godet, M., Berthier, Y., Lancaster, J., Vincent, L., Wear modelling: using fundamental understanding or
practical experience?, Wear, 149, 1991, p. 325-340.
116. Godet, M., ş.a., Mechanisms, first and third-bodies in tribology, Acta Tribologica, vol. 1, 1992, p. 71-75.
117. Gohar, R., Elastohydrodynamics, Ellis Horwood Limited, 1988.
118. Gold, P.W., Basics of Tribology (Lectures Notes), Institut für Maschinenelmente (IME) der RWTH-
Aachen, 2002.
119. Goryacheva, G., Dobychin, M.N., Multiple contact model in the problems of tribomechanics, Trib.
Intern., 24, 1991, p. 29-36.
120. Goyan, R.L., Melley, R. E., Wissmer, P. A., Ong, W. C., Biodegradable Lubricants, J. of the STLE, July,
1998, p. 10-17.
121. Göttner, G.H., Tribology – Begriff, Weswn und Bedeutung, Schmierungstechnik und Tribologie, Vol.
17(6),1970, p. 285-289.
122. Green, G.R.M., Laboratory viscometry – a review, Pigment & Resin Technology, vol.26, Nr.6, 1997, p.
357-362.
123. Greenwood J. A., Contact pressure fluctuation, Proc. I Mech E , part. J, J. of Eng. Tribology, 210, 1996,
p. 281-284.
124. Grigoraş, P., Lubrifianţi plastici – fabricare şi utilizare, SC Tipocart Braşovia SA, Braşov, 1993
125. Gulin, E.I., Somov, V.A., Ceciot, I.M., Sprovocinik po goriuce-smazocinâm materialam v sudovoi
tehnike, Iz. Sudostroenie, Leningrad, 1981.
126. Günter, J., u.a., Schmierstoffe und ihre Prüfung im Labor, VEB Deutscher Verlag für Grundstoffindustrie,
Leipzig, 1984.
127a. Halling, J., Principles of Tribology, The MacMillan Press, 1975.
127b. Hamins A., Borthwick P., Presser C., Supression of ignition over a heated metal surface, Int.
Conf. on Fire Research and Engineering, September 10-15, 1995, Orlando, SUA.
128. Hayashi, H., Recent studies on fluid film lubrication with non-Newtonian lubricants, JSME
International Journal, vol. 31, No. 1, 1991, p. 1-11.
129. Hebda, M., i.d., Sprovocinik po tribotehnike, Tom 1, 2, 3, Iz. Maşinostroenie, Moskva,1989, 1990.
130. Heinicke, G., Tribohimia, Iz. Mir, Moskva, 1987.
131. Herdan, J.M., Tendinţe noi în sinteza şi utilizarea aditivilor antiuzură şi de extremă presiune, În
Tribotehnica , 84, Iaşi, p. 293-299.
348
132. Herdan, J.M., The Lubricant Additives and the Environment, S. C. Lubrifin S. A., Ploieşti, 2000 p. 375-
379.
133. Hills, D.A. et al., Mechanics of Elastic Contacts, Butterworth - Heinemann Ltd., Oxford, 1993.
134. Holmberg, K., Reliability aspects of tribology, Tribology International, 34 (5), 2001, p. 801-808.
135. Holmberg, K., Tribology in reliability engineering, Proc. 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-
07 sept.2001, Vienna, paper M-00-02-676 on CD.
136. Hooke, C.J., Surface roughness modification in elastohydrodynamic line contacts operating in the elastic
piezoviscous regime, J. of Engineering Tribology, 212 (2), 1998, p. 145-162.
137. Hooke, C.J., The behaviour of low-amplitude surface roughness under line contacts, J. of Engineering
Tribology, 213 (4), 1999, p. 275-286.
138. Houpert, L, Lendeers, P., A theoretical and experimental investigations in to rolling bearing friction, Proc.
Of the Eurotrib Conference, 1985, Vol. I, Session III, Paper 2.8.
139. Houpert, L., New Results of Traction Force Calculation in EHD Contacts, Transactions ASME,
Journal of Lubrication Technology, Vol. 107, 1985, p. 241-248.
140. Höhn, B.R., Michaelis, K., Reibungsverhalten biologisch leicht abbauares Schmierstoffe,
Tribologie & Schmierungstechnik, 42, Jahrgang, nr. 3, 1993, p. 153-157.
141. Hubmann, A., Chemie pflanzlicher Öle, Proc. of the 9th Int. Coll. Ecological and Economic
Aspects of Tribology, TAE, 1994.
142. Hunt, J., Hjelmervik, S., Light-Scattering Laser Sensors for Liquid, Product Note, Met One Inc.,
Grants Pass, OR, 1991.
143. Hunt, T.M., Handbook of Wear Debris Analysis and Particle Detection in Liquids, Elsevier
Applied Science, London, 1993.
144. Hsu, S.M., Ku, C.S., Pei, P.T., Oxidative Degradation Mechanisms of Lubricants, Aspects of
Lubricant Oxidation, Editors, W.H. Stadtmiller and A.N. Smith, ASTM Tech. Publ. 916, ASTM
Committee D-2 Symposium on Petroleum Products and Lubricants, Miami, Florida, 5 December
1983, p. 27-48.
145. Igartua, A., et.al., Ecological lubricants for forming and cutting applications, Proc. of 2nd World
Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-29-13-751 on CD.
146. Iliuc, I., Tribologia straturilor subţiri, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1974.
147. Iliuc, I., Tribology of Thin Layers, Elsevier Scientific Publishing Co., Amsterdam, Oxford, New-York,
1980.
148. Ishizuka, S., Fundamental Studies in dry friction, Proceedings of the ISLE Internationl Tribology
Conference, iulie 8-10, 1987, Tokyo, Japan, p. 135-140.
149. Ispas, Şt., Nica, Al., Pârvulescu, I., Sisteme de lubrificaţie, alimentare cu carburant şi fluide hidraulice
pentru construcţiile aerospaţiale, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976.
150. Jacobson, B., At the boundary between lubrication and wear, Proc. of First World Tribology Congress,
London, 1997, p. 291-299.
151. Janecki, J., Drabik, J., Pawelec, E., Ecological Greases, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC
2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper A-23-02-389 on CD.
152. Jang, S., Tichy, J., Rheological Models of Thin Film EHL Contacts, Trans. of the ASME, J. of Tribology,
vol. 117, January, 1995, p. 22-28.
153. Jinescu, V.V., Proprietăţile fizice şi termomecanice ale materialelor plastice, Vol.I şi II. Ed.mTehnică,
Bucureşti, 1979.
154. Johnson, K.L., Contact Mechanics, Cambridge University Press, Cambridge, 1985.
155. Johnson, K.L., Aspects of contacts mechanics, Proc. Inter. Conf. ,,Tribology - Friction, Lubrification and
Wear, Fifty Years on“, IMechE 5, 1987, p. 919-932.
156. Johnson, K.L., Contact mechanics and the wear of metals, Wear 190 (2), p. 162-170, 1995.
157. Johnson, K.L., Spence D.I, Determination of gear tooth friction by disc machine. Trib. Intern., 24 (5),
1991, p. 269-275.
158. Jones, S.P., Jansen, R., Fusaro, R.L., Preliminary investigation of neural network techniques to predict
tribological properties, Tribology Transactions, 40 (2), 1997, p. 312-320.
159. Jones, M.H. and Scott, D., Industrial Tribology, The Practical Aspects of Friction, Lubrication
and Wear, Elsevier, 1983.
349
Bibliografie
160. Jonkisz, W., Krzeminski-Freda, H., The Properties of Elastohydrodynamic Grease Films, Wear,
Vol. 77, 1982, p. 277-285.
161. Kaidas, C., et al., Enciclopedy of Tribology, Elsevier, Amsterdam, 1990.
162. Karkoub, M., Elkamel, A., Modelling pressure distribution in a rectangular gas bearing using neural
networks, Trib. Intern., 30 (2), 1997, p. 139-150.
163. Kato, K., Wear mechanisms, Proc. of First World Tribology Congress, London, 1997, p. 39-55.
164. Kelly, C., Brown, R., Rea, D., Scott, W., Hargreaves, D., A comparison of mineral and biodegradable
marine two-stroke lubricants, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept. 2001,
Vienna, paper M-26-09-712 on CD.
165. Kennedy, F., Thermal and thermodynamical effects in dry sliding, Wear, vol. 100, 1984, p. 453-476.
166. Khonsari, M.M., Jang, J.Z., Fillon, M., On the Generalization of Thermohydrodynamic Analysis for
Journal Bearings, Trans. of the ASME, vol. 118, no.7, 1996, p. 571-579.
167. Khonsari, M.M., Booser, E.R., Aplied Tribology. Bearing Design and Lubrication, John Wiley & Sons,
Inc., New York, 2001
168. Kimura, Y., Okada, K., Lubricating Properties of Oil-in-Water Emulsions, Tribology Trans., vol. 32, no.
4, 1989, p. 357-365.
169. Kimura, Y., Tribology as a maintenance tool, Proc. of First World Tribology Congress, London, 1997, p.
299-307.
170. Klaffke, D., Fundamentals of tribotesting, Proc. of the 8th Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB’98, p.
1-14.
171. Klamann, D. Lubricants and Related Products, Publ. Verlag Chemie, Weinheim, 1984.
172. Kodnir, D.S., Kontaktnaia ghidrodinamica smazki detalei maşin, Iz. Maşinostroenie, Moskva, 1978.
173. Kodali, D.R., Nivens, S., Biodegradable high performance lubricants derived from natural oils, Proc. of
2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper A-21-13-705 on CD.
174.a. Komvopoulus, K., Saka, N., Suh, N.P., The Mechanism of Friction in Boundary Lubrication, Trans. Of
ASME, Journal of Tribology, vol. 107, oct. 1985, p. 452-462.
174b. Kong, D. et al., Determination of flash point in air and pure oxygen using an equilibrium
closed bomb apparatus, J. of Hazardous Materials A102, 2003, p. 155–165.
175. Kopalinsky, E.M., Oxley, P.L.B., Investigation of the Deformation and Damage Sustained by a Wearing
Surface in Sliding Metallic Friction, J. of Tribology, vol. 117, 1995, p. 315.
176. Korcek, S., Johnson, M.D., Jensen, R.K., Chemistry of engine oil – an important design parameter, Proc.
of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-21-28-735 on CD.
177. Koronka, K., ş.a., Tribologie cu exemple de calcul, Lito. Universitatea din Petroşani, 1997.
178. Kosteski, B.I., The structural-energetic concept in the theory of friction and wear (synergism and self-
organization), Wear 159, 1992, p. 1-15.
179. Kostetskaia, N.B., Dinamika dvuhstupenchatoi prirabotki trushchihchia capriajenyi mashin, Trenie i
iznos (1), 1993, p. 112-120.
180. Kostetski, B.I., Nosowki, I., Iznosostoikosti i antifriktzionosti detali mashin, Izd. Tehnika, Kiew, 1965.
181. Kraghelski, I.V., Trenie I iznos, Iz. Maşghiz, Moskva, 1962.
182. Kraghelskii, I.V., Alisin, V.V., Friction, Wear, Lubrication, Tribology Handbook, vol. I, II, III, Mir
Publishers, Moskow, 1981, 1982.
183. Kraghelskii, I.V., Dodykin, M.N., Kombalov, V.S., Wear Calculation Methods, Pergamon Press, Oxford,
1983.
184. Kraghelskii, I.V., i.d., Osnovî rascetov na trenie I iznos, Iz. Maşinostroenie, Moskva, 1977.
185. Kraghelskii, I.V., Mihin, N.M., Uzlî trenia maşin, Iz. Maşinostroenie, Moskva, 1984.
186. Kral, P., Pausch, S., Possibilities of Measuring Wear, Proc. 2nd World Tribology Congress, WTC 2001,
03-07 sept.2001, Vienna, paper M-69-P52-346 on CD.
187. Krause, H., Lehna, H., Investigation of tribological characteristics of rolling-sliding friction systems by
means of systematic wear experiments under well-defined conditions, Wear, 119 (2), 1987, p. 153-174.
188. Krzezmski-Freda, H., Pietrzak, A., The influence of Surface Roughness on Friction Conditions in EHD
Contact. EHD and related Topics, Proc. of the 5th Leeds-Lyon Symp. of Tribology, London, 1979.
188b. Kruglov, G.A., Raskin, Yu.E., Evaluation of hydraulic combustibility on the basis of oxygen
index, translated from Khimiya i Tekhnologiya Topliv i Masel, No. 2, pp. 58-60, 1977, 149-151.
350
189. Kuhn, E., Energetical model for friction and degradation process of lubricating greases, Proc. of 2nd
190. Kunst, H. et. al., Verschleiß metallischer Werkstoffe und seine Verminderung durch Oberflächen-
schichten., Expert Verlag, 1982.
191. Lansdown, A.R. Lubrication, A Practical Guide to Lubricant Selection, Pergamon Press, 1982.
192. Laurian, T., Contribuţii privind studiul proceselor tribologice din protezele de şold, Teză de doctorat,
Universitatea Politahnica Bucureşti, 2004.
193. Lavielle, L., Polymer-polymer friction: relation with adhesion, Wear, 151, 1991, p. 63-75.
194. Lee, S.C., Cheng, H.S., On the Relation of Load to Average Gap in the Contact Between Surfaces with
Longitudinal Roughness, Tribology Transactions, Vol. 35, no. 3, 1992.
195. Levcovici, M.S. (coord.) et al., Ingineria suprafeţelor. Vol. I, Ed. Did. şi Ped, Bucureşti, 2003.
196. Li, K.Y., Hooke, C.J., The Effect of Transverse Roughness on the Pressures and Stresses in EHL Line
contacts, Proc. 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper no. A-83-52-
846 on CD.
197. Liljenberg, T., Hjortstam, O., Volponi, S., Nanotechnology - from small dimensions to big business, ABB
Review 2/2003, 2003, p. 49-53.
198. Lim, S.C., Recent developments in wear-mechanism maps, Proc. of First World Tribology Congress,
London, 1997. p. 309-320.
199. Liu, X., Yang, P., Analysis of the thermal elastohydrodynamic lubrication of a finite line contact,
Tribology International 35, 2002, p. 137-144.
200. Lukas, A., Anderson, D. ., Machine and lubricant condition monitoring for extended equipment
lifetimes and predictive maintenance, Int. Symp. Mining, September 15 to 17, 1992, Pretoria,
Sout Africa.
201. Majzner, M., Kajdas, C., Triboreactions of faty acids under boundary lubrication conditions studied by
infrared microspectroscopy, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001,
Vienna, paper M-26-15-114 on CD.
202. Manea, Gh., Organe de maşini, Vol I, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970.
203. Mann, J.B., Farris T.N., Chandrasekar S., Effects of friction on contact of transverse ground surfaces,
Trans. ASME-F, J. of Tribology, vol. 116, 1994, p. 430-438.
204. Mao, K., Roberts P., Parkin-Moore D., Simulation of Non-linear Surface Contact Behavior and Fatigue,
Proc. 2nd World TRIBOLOGY Congress, WTC 2001, 03-07 sept. 2001, Vienna, paper A-67-02-239 on
CD.
205. Marincaş, D., Negruş, E., Combustibili, lubrifianţi şi materiale speciale pentru automobile, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
206. Marx, S., Janghans, R., Friction and wear of highly stressed thermoplastic bearings under dry sliding
conditions, Wear, 193, 1996, p. 253-260.
207. McDowell, D.L., An approximate algorithm for elastic-plastic two-dimensional rolling/sliding contact,
Wear, 211(2), 1997, p. 237-246.
208. Mehregany, M., Gabriel, K.J., Trimmer W.S.N., Integrated fabrication of Polysilicon Mechanisms, IEEE,
Trans. Electron Devices, 35, 1988, p. 719-723.
209. Mesarovici, M.D., Views on general systems theory, New York, 1964.
210. Michalczewski, R., Piekoszewski, W., Szczereck, M., Wisniewski, M., The Influence of Contact
Geometry on Friction and Wear Characteristics, Proc. of the 8th Intern. Conf. on Tribology,
NORDTRIB’98, 1998, p. 55-62.
211. Mihailidis, A., Bakolas, V., Drivakos, N., Subsurface stress field of a dry line contact, Wear 249 (7),
2001, p. 546-556.
212. Mihailidis, A., et al., Calculation of Friction Coefficient and Temperature Field of Line Contacts
Lubricated with a Non-Newtonian Fluid, Proc. of the 8th International Conf. on Tribology,
NORDTRIB’98, 1998, p. 343-350.
213. Mirici, K., Boran, S., Luca, P., Boiangiu, V., New citric esters whith aromatic content and a complex
structure considered as tribological fluids, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07
sept. 2001, Vienna, paper M-21-16-237 on CD.
351
Bibliografie
214. Mitelea, I., Lugscheider, E., Tillmann, W., Ştiinţa materialelor în construcţia de maşini, Ed. Sudura,
Timişoara, 1999.
215. Mizumachi, H., Adhesion-Related Tribology, Japanese J. of Tribology, vol. 36, no. 6, , 1994, p. 625-631.
216. Mocanu, D.R., Atanasiu, C., Canta, T., Caracostea, A., Crudu, I., Drăgan, I. şi alţii, Încercarea
materialelor, vol I, p. 351-358, Editura Tehnică, Bucureşti, 1982.
217. Moore, D.F., Principles and Applications of Tribology, Pergamon Press, Oxford, 1975.
218. Morgan, J., Deformation in heavily loaded rolling contacts, Conference The Running-in Process in
Tribology, Lyon, 1981.
219. Murakami, Y. et al., Elastic-Plastic Analysis of Subsurface Layer Under Cyclic Rolling-Sliding Contact
Loading, Proc. of Japan Internat. Tribology Conference Nagoya, 1990.
220. Murrenhoff, H., Schmidt, M., van Bebber, D., Combined development of ecologically acceptable
hydraulic fluids and coatings for fluidpower applications, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC
2001, 03-07 sept. 2001, Vienna, paper M-69-08-319 on CD.
221. Mychalczewski, R. et al., The Influence of Contact Geometry on Friction and Wear Characteristics, Proc.
NORDTRIB'98, 1998, p. 55-62.
222. Myshkin, N.K. et al., Classification of wear debris using a neural network, Wear, vol. 203-204, 1997, p.
658-662.
223. Nadkarni, R.A., A review of modern instrumental methods of elemental analysis of petroleum
related material, Modern Instrumental Methods of Elemental Analysis of Petroleum Products
and Lubricants, ASTM STP 1109, American Society of Testing and Materials, Philadelphia, PA,
1991.
224. Nakahara, T., Developments in Mixed Lubrication Theory, Japanese J. of Tribology, vol. 39, no.3, 1994,
p. 335-349.
225. Nakahara, T., Makino T., Kyogoku K., Observations of Liquid Droplet Behaviour and Oil Film
Formation in O/W Type Emulsion Lubrication, Trans. of the ASME, J. of Tribology, vol. 111, no. 4,
1988, p. 348-353.
226. Nakajima, A., Effects of coating thickness and slip ratio on durability of thermally sprayed WC cermet
coating in rolling/sliding contact, Wear 241, 2000, p. 166-173.
227. Năsui, V., Pompabilitatea unsorilor lubrifiante, Lucrările Conf. Naţionale TRIBOTEHNICA’84,
Iaşi, 22-24 oct. 1984, vol. II, p. 173-178.
228. Năsui, G.V., Contribuţii asupra proprietăţilor reologice ale unsorilor lubrifiante utilizate în instalaţiile de
ungere centralizate, Teză de doctorat, Universitatea Politehnica Bucureşti, 1998.
229. Neale, M.J., Gee M., Guide to Wear problems and testing for Industry, professional Engineering
Publishing Limited, London and St. Edmunds, UK, 2000.
230. Neale, M. J., Tribology and the needs of industry, Proc. of First World Tribology Congress, London,
1997, p. 57-65.
231. Neale, M.J., Tribology Handbook, Butterworths, London, 1973
232. Neculăiasa, V., ş.a., Bazele cercetării experimentale a maşinilor şi instalaţiilor din agricultură şi industria
alimentară (cercetări tribologice), Universitatea Tehnică Gh.Asachi, Iaşi, 1996.
233. Nehl, E., Wear Test for Bulk Metal Forming using a radionuclide technique, Wear, 107, 1986.
234. Neville, A., Kollia, V., Surface/lubricant interactions between the metals and cermets for engine
applications. In The Mission of Tribology Research – 7, Ind. Lubr. and Tribology, 51(4), 1999, p. 25.
235. Nica, Al., Sisteme de lubrificaţie, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1967.
236. Nica, Al., ş.a., Alegerea şi utilizarea lubrifianţilor şi combustibililor pentru motoare termice, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1978.
237. Nonaka, T., Saeki, Sh., Matsuo, K., Kubo, A., Effect of Pressure- Viscosity Coeficient on
Traction Coeficient in EHL Contact, Japan International Tribology Conference, Nagaya, 1990, p.
397-402.
238. Novotny-Farkas, F., Kotal, P., Bohme, W., Condition monitoring of biodegradable lubricants, Proc. 2nd
239. O’Connor, J.J., Boyd, J., Avallone, E.A. Standard Handbook of Lubrication Engineering,
McGraw-Hill Book Company, 1968.
352
240. Oden, J.T. et al., Computational micro- and macroscopic models of contact and friction: formulation,
approach and applications, Wear 220 (2), 1998, p. 113-140.
241. Ohmae, N., Micromachines and Microtribology, http://www.mmc.or.jp/no.10/Microtribology.html
(12.12.2003).
242. Okada, K., Adsorption and Sliding Friction, Japanese J. of Tribology, vol. 36, nr. 5, 1994, p. 529-539.
243. Olaru, D.N., Cercetări pentru creşterea turaţiei la rulmenţi radiali-axiali cu bile, Teză de
doctorat, Institutul Politehnic “Gh. Asachi”, Iaşi, 1992.
244. Olaru, D., Tribologie – Elemente de bază asupra frecării, uzării şi ungerii, Institutul Politehnic Iaşi, 1993.
245. Olaru, D., Fundamente de lubrificaţie, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi, 2002.
246. Palade, V., Contribuţii la studiul unor materiale nemetalice folosite la lagăre de laminoare, Teză de
doctorat, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 1996.
247. Pandey, R.K., Ghosh M.K., Thermal effects on film thickness and traction in rolling/sliding EHL line
contacts-an accurate inlet zone analysis, Wear, 192, 1996, p. 118-127.
248. Pandey, R.K., Temperature rise due to sliding in rolling/sliding elastohydrodynamic lubrication line
contacts: an efficient numerical analysis for contact zone temperatures, Trib. Intern., 31(12), 1998, p.
745-752.
249. Pandey, R.K., Ghosh M. K., A thermal analysis of traction in elastohydrodynamic rolling/sliding
contacts, Wear 216, 1998, p. 104-114.
250. Panţuru, D., Bîrsan, I.G., Lubrifianţi şi sisteme de ungere a utilajelor din industria morăritului şi
panificaţiei, Galaţi, 1994.
251. Papay, A.G., Oil-Soluble Friction Reducers, Theory and Application, Lubrication Engineering,
Vol. 39, 1983, p. 419-426.
252. Pascovici, M.D., Vladu F., Aspecte ale proiectării moderne ale lagărelor radiale hidrodinamice,
Tribotehnica80, Hunedoara, 1980, p. 213-218.
253. Pascovici, M.D., Lubrificaţia – present şi perspective, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1985.
254. Pascovici, M. D., Cicone, T., Elemente de tribologie, Ed. BREN, Bucureşti, 2001.
255. Pavelescu, D., Concepţii noi, calcul şi aplicaţii în frecarea şi uzarea solidelor deformabile, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1971.
256. Pavelescu, D., Muşat, M., Tudor, A., Tribologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
257. Pavelescu, D., Tribotehnica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1983
258. Pavelescu, D., Aspecte ale contactelor partial EHD, VAREHD’86, Ed.a 4-a, Suceava, 1986.
259. Pavelescu, D., Tudor, A., The sliding friction coefficient, its evolution and usefulness, Wear, no. 120,
1987.
260. Pavelescu, D., The Romanian tribology evolution in the 1950 – 2003 period, The Annals of “Dunărea de
Jos” Univ. of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Proc. Conf. ROTRIB’03, vol. I, 2003, p. 11-14.
261. Perez, J.M., Duda, J., Oxidative Stability and Antiwear Properties of High Oleic Vegetable Oils, J. of the
Society of Tribologists and Lubrication Engineers, December, 1996, p. 877-881.
262. Pettersson, A., Larsson, R., Norrby, T., Andersson, O., Properties of base fluids for environmentally
adapted lubricants, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper
M-21-14-540 on CD.
263. Piekoszewski, W., et al., Effect of Surrounding Medium Humidity on Friction and Wear Characteristics,
Proc. of the 8th Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB’98, 1998, p. 39-46.
264. Podra, P., Finite element analysis wear simulation of a conical spinning contact considering surface
topography, Wear, 224(1), 1999, p. 13-21.
265. Pogosian, A.K., Wear mechanism and transfer Film of polymers, Eurotrib’85, Ecully, France, 1985.
266. Polycarpou, A.A., Soom, A., Boundary and Mixed Friction in the Presence of Dynamic Normal Loads
(Part I), Trans. of the ASME, J. of Tribology, vol. 117, no.4, 1995, p. 255-260.
267. Poon, C.Y., Bhushan, B., Nano-asperity contact analysis and surface optimization for magnetic head
slider/disk contact, Wear, 202, 1996, p. 83-98.
268. Popa, St., ş.a., Uleiuri minerale pentru utilaje şi procese industriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.
269. Popescu-Pietriş, V., Socoliuc, S., Materiale sintetice fluorurate, copolimeri ai tetrafluoretilenei, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994.
353
Bibliografie
270. Popinceanu, N. (coord.), Probleme fundamentale ale contactului cu rostogolire, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985.
271. Porter, R.S., Johnson, J.F. Viscosity Performance of Lubricating Base Oils at Shears Developed
in Machine Elements, Wear, Vol. 4, 1961, p. 32-40.
272. Potorac, A., Flamand, L., Influence of Surface Texture on Traction in Partial EHD Contacts, Proc. of the
6-th Conference on EHD Lubrication and Traction, VAREHD’92, Suceava, 1992, p. 55-61.
273. Pratt, G. C., Materials for Plain Bearings, Glacier Catalogue, 1973.
274. Prodan, Gh., Influenţa ungerii asupra capacităţii portante a angrenajelor cilindrice cu dantura cementat-
călită, Teză de doctorat, I. P. Bucureşti, 1989.
275. Rabinowicz, E., Friction and Wear of Materials, New York, J. Willey, 1965.
276. Rădulescu, A.G., Petre, I., Uleiuri şi ungerea autovehiculelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1973.
277. Rădulescu, A.G., Ilea, M., Fizico-chimia şi tehnologia uleiurilor lubrifiante, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982.
278. Rădulescu, A.G., Petre, I., Combustibili, uleiuri şi exploatera autovehiculelor, Ed.Tehnică, Bucureşti,
1986.
279. Remmele, E., Widmann, B., Hydraulic Fluids based on rapeseed oil in agricultural machinery –
suitability and environmental impact during use, Proc. 11th Int. Coll. Industrial and Automotive
Lubrication, TAE, 1998, p. 179-187.
280. Rhee, S. H., Ludema K. C.,Transfer films and severe wear of polymers, Proc. of the 3rd Leeds-Lyon
Symposium on Tribology, Mechanical Publications Limited, 1976, p. 11-17.
281. Rhine, W.E., Saba, C.S., Kaufmann, R.E., Metal particle detection capabilities of rotating disc
emission spectrometers, Lubr. Eng., 42(12), 755, 1986.
282. Roberts, S., Surface Engineering. Lectures, http://users.ox.ac.uk/-roberts/sgrgroop/, (24.10.2003).
283. Rîpă, M., Crudu, I., Studies of Rolling-Sliding Tribosystems – Methodology and Preliminary Tests, The
Annals of “Dunărea de Jos”University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, 1999, p. 16-20.
284. Rîpă, M. et al., Surface Profilometry Studies în Rolling/Sliding Wear Tests, WTC 2001, 03-07 sept.2001,
Vienna, paper no. M-81-18-930 on CD.
285. Rîpă, M., Spânu, C., Stoica, V., Determinarea condiţiilor optime de eşantionare în măsurarea
microtopografiei suprafeţelor, Proc. VAREHD 10, Suceava, România, 2000, p. 321-330.
286. Rîpă, M., Studiul pe tribomodel al tribostratului în procesul de uzură specific roţilor dinţate, Teză de
doctorat, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 2002.
287. Rîpă, M., Tomescu, L., et al. Tribological characterization of surface topography using Abbott-Firestone
curve, The Annals of “Dunărea de Jos” University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Proc. of Conf.
ROTRIB’03, vol. I, 2003, p. 208-212.
288. Rîpă M., Tomescu, L., Elemente de tribologie, Ed. Fundaţiei Universitare “Dunărea de jos’’din Galaţi,
2004.
289. Roelands, C.J.A., Correlational Aspect of Viscosity-Temperature-Pressure Relationships of
Lubricating Oils, PhD thesis, Delft University of Technology, The Netherlands, 1966.
290. Row, C. N., Amstrong, E. L., Lubricant Effects in Rolling-Contact Fatigue, Lubrication Engineering, vol.
38, 1982, p. 23-39.
291. Rudnick, L.R., Lubricant additives. Chemistry and applications, Marcel Dekker, Inc., New York, Basel,
2003.
292. Sacerdotti, F. et al., The variability of functional and amplitude three-dimensional roughness parameters
for electron-beam and electro-discharged textured surfaces, Meas. Sci. Technol., 11, 2000, p. 171–177.
293. Sainsot, P., Flamand, L., Effects de la microgeometrie des surfaces sur les contraintes dans les massifs
des contacts hertziens, Acta Tribologica, vol. 1, 1992, p. 77-82.
294. Saito, T., Imada, Y., Sugita, K., Honda, F., Tribological Study of Chemical States of protective Oxide Film
Formed on Steel after Sliding in Humid Atmosphere and in Aqueous Solutions, Trans. of the ASME, J. of
Tribology, vol. 119, October, 1997, p. 613-618.
295. Sayles, R.S., Basic principles of rough surface contact analysis using numerical methods, Trib. Intern.,
29(8), 1996, p. 639-650.
296. Scherge, M., Scale Dependence of Friction, In: Tribology 2001. Scientific Achievements, Industrial
Applications, Future Challenges, Eds. Franek F, Bartz W.J., Pauschitz A., OTG, Wien, 2001.
354
297. Schmid, S.R., Wilson, W.R.D., Lubrication of Aluminium Rolling by oil-in-Water Emulsion, Transaction
of ASME, J. of Tribology, vol. 38, no. 2, 1995, p. 452-458
298. Schmidt, H.G., Komplexester aus pflanzlichen Ölen, Tribologie und Schmierungstechnik, 41, Jahrgang,
nr. 1, 1994, p. 14-23.
299. Schramm, R., Analysis additivies in lubricants using polarised X – rays, Proc. of 2nd World Tribology
300. Seiciu, P.L., Pavelescu, D., Rheologic Behaviour of a Lubricated Hertzian Line contact, Proc. 2nd World
TRIBOLOGY Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M21-10-752 on CD.
301. Serrington, I., Mercer, S., The use of Topography Based Parameters for the assessment and prediction of
Surface Wear, Proc. of the 8th Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB’98, 1998, p 149-156.
301b Shermann J.V., Current Standards for Certification of Fire-Resistant Hydraulic Fluids Used in
General Industrial Applications, Fluid Power J., November-December, 2005, p. 2-9, disponibil
on-line (12.12.2006): http://www.fluidpowerjournal.com/06Editorial/FPJJF06_BASF.pdf.
302. Shi, F., Wang, J.Q., A Mixed-TEHD Model for Journal-Bearing Conformal Contacts – Part I: Model
Formulation and Approximation of Heat Transfer Considering Asperity Contact, Trans. of the ASME, J.
of Tribology, vol. 120, 1998, p. 198-205.
303. Sieber, J.R., Salmon, S.G., Elemental analysis of lubricating oils and greases, Lubrication, Vol.
80. No. 1, 1994.
304. Sinha, A.N., Mukherjee, P.S., De, A., Assessment of useful life of lubricants using artificial neural
network, Ind. Lubric. and Tribology, 52 (3), 2000, p. 105-109.
305. Sliney, H.E.The Use of Silver in Self-Lubricating Coatings for Extreme Temperatures, ASLE
Transactions, Vol. 29, 1986, p. 370-376.
306. Sommer, H.T., Oil condition - a multi parameter quantity, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC
2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-21-29-724 on CD.
307. Sorab, J., ş.a., A corelation for the Pressure and Temperature Dependence of Viscosity, Tribology
Transaction, 1991.
308. Spânu, C. Studii şi cercetări pe tribomodel privind deformaţiile plastice în stratul superficial la
rostogolire şi alunecare, Teză de doctorat, Universitatea ’’Dunărea de jos’’ din Galaţi, 2002.
309. Spikes, H.A., Advances in the study of thin lubricant films, Proc. of First World Tribology Congress,
London, 1997, p. 355-369.
310. Spikes H.A., Wear and Fatigue Problems in Connection with Water-based Hydraulic Fluids, J. of
Synthetic Lubrication, vol. 4, no. 2, 1987.
311. Spikes, H.A., 2001, Tribology research in the twenty-first century, Trib. Intern. 34, (5), 2001, p. 789–799.
312. Stachowiak, G.W., Batchelor A.W., Engineering tribology, Elsevier, Amsterdam, 1993.
313. Stachowiak, G.W., Batchelor, A.W., Engineering tribology, Butterworth-Heinemann, Team Lrn,
2005.
314. Stock, A.J., Lubrifianţi pentru funcţionarea la temperaturi înalte, Frecare, ungere, uzură, lubrifianţi,
INID, Nr.1, Bucureşti, 1972.
315. Stott, F. H., The influence of oxidation on wear of metals and alloys, Proc. of First World Tribology
Congress, London, 1997, p. 391-401.
316. Sraj, R., Vizintin, J., Svoljsak, M., Feldin, M., Rapidly biodegradable hydraulic fluids on the
basis of rapeseed oil, Lubr. Eng. Vol. 56(4), 2000, p. 34-39.
317. Sviridenok, A.I., i.d., Acusticeskie i electriceskie metodî v tribotehnike, Iz. Nauka i tahnica,
Minsk,1987.
318. Szántó, J., Tribológia, Tankönyvkiadó, Budapest, 1991.
319. Szczerek, M., Pytko, S., Wisniewski, M., Test methods-problems of repeatability and reproduc-
tibility, Proc. of 2nd World Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept. 2001, Vienna, paper M-68-01-
646 on CD.
320. Szczerek, M., Tuszynski, W., A method for assessing performance of automotive gear oils, Proc. of 2nd
321. Şerban, I.R, Tribologie. Privire de ansamblu. Frecarea., Ed. Gh.Asachi, Iaşi, 1997.
355
Bibliografie
322. Ştefănescu, I., Popescu, D., Determinarea grosimii peliculei de lubrifiant in cazul ungerii EHL
la contacte punctiforme, Lucrările Conferinţei Naţionale TRIBOTEHNICA’8o, Hunedoara, 16-
17 mai 1980, vol. I, p. 95-99.
323. Ştefănescu, I., Coroamă, S., Influenţa tratamentului termomagnetic asupra modificărilor
structurale ale contactelor punctiforme cu rostogolire, Lucrările Conferinţei Naţionale
TRIBOTEHNICA’82, Ploieşti, 22-24 oct. 1992, vol. II p. 169-172.
324. Ştefănescu, I., Cercetări privind posibilitatea folosirii tratamentului termomagnetic în industria
de rulmenţi, Lucrările Conferinţei Naţionale TRIBOTEHNICA’82, Ploieşti, 22-24 oct. 1992, vol.
II, p. 173-178.
325. Ştefănescu, I., Gheorghieş, C., Nedelcu, N., Bujoreanu, V., Cercetări privind modificarea
onctuozităţii unor uleiuri minerale utilizate în tribosistemele locomotivelor Diesel-electrice şi
Diesel-hidraulice, Lucrările Conf. Naţionale ”TRIBOTEHNICA ’87”, Bucureşti, 24-26 Sept.
1987, Vol. V, p.278-283.
326. Ştefănescu, I., Ciortan, S., Tomescu, L., Unele consideraţii privind alegerea lubrifianţilor pentru
angrenaje, Lucrările Simp. Naţional ”Mecanisme şi transmisii mecanice” MTM’82, Timişoara,
26-30 oct., 1992.
327. Ştefănescu, I., Versuchsergebnisse zum Einfluss des Schmierungsparameters auf die Lebens-
dauer puncktförmiger Kontakte, Tribologie und Schmierungstechnik, Nr.5, 1993, p.289-294.
328. Ştefănescu, I., Ciortan, S., Determinarea grosimii filmului de ulei în cazul contactelor elasto-
hidrodinamice prin metoda interferometriei optice, Lucrările Sesiunii Ştiinţifice ”45 de ani de
învăţământ Superior la Galaţi 1948-1993”, secţia Tribosistem, Tribomodel, Strat superficial în
procese tribologice, 1993, p. 232-235.
329. Ştefănescu, I., Gheorghieş, C., The Influence of Thermo-Magnetic Treatment Applied to the
Rolling- Bearing Steel, 7th Conference on EHD Lubrication and Traction, University of Suceava,
2-nd – 4-th June, 1994, Acta Tribologica, volume 2, 2,1994, p. 137-146.
330. Ştefănescu, I., Consideraţii privind parametri reologici ai lubrifiantului în cazul ungerii EHD,
Lucrările Sesiunii de Comunicări şi note ştiinţifice, Secţia I - Tribomodelare, Tribostrat,
Tribotehnică, 27-28 oct.1995, Universitatea ”Dunărea de jos” Galaţi, p. 209-214.
331. Ştefănescu, I., Consideraţii privind ungerea lagărelor cu rulmenţi, TCMM Nr. 14 (Tehnologii,
Calitate, Maşini, Materiale), Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 151-172.
332. Ştefănescu, I., Ciortan, S., Câmpean, V., Grigorescu, Fl., Klein, C., Unele rezultate
experimentale privind durabilitatea elementelor în contact cu rostogolire din materiale
ceramice, Lucrările ştiinţifice prezentate la a 7-a Conf. intern. de Tribologie, ROTRIB’96,
Bucureşti, 10-12 sept. 1996 (TCMM Nr.17, Ed. Tehnică, p. 152-157).
333. Ştefănescu, I., Gheorghieş, C., Possibilities of increasing the durabulity of bearing steels,
Journal of the Balkan Tribological Association, Vol. 3, No. 2, 1997, p. 76-82.
334. Ştefănescu, I., Gheorghieş, C., Structural and dimensional instabilities in rolling-bearing steels,
Proc. of the 9th Intern. Metallurgical and Materials Congress, 11-15 June 1997, Istambul-
Turkey, p. 1445-1450.
335. Ştefănescu, I., Tomescu, L., Ciortan, S., Materiale utilizate în construcţia de maşini. Caracterizare,
simboluri, domenii de utilizare, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, vol. I (1994), II (1997).
336. Ştefănescu, I., Gherghies, C., Spânu, C., Strat, S., Study on the Tribomodel of ceramic rolling
contacts durability, Proc. of the 8th Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB' 98, 7-10 June 1998,
Ebeltoft, Denmark, p. 539-545.
337. Ştefănescu, I., Ciortan, S., Evaluating Alumina's Capacity for Using in Hertzian Contact, Proc.
of the Intern. Conf. of Tribology, BALKANTRIB ' 99, Sinaia, Romania, June 2-4, 1999, vol. II,
p. 87-93.
338. Ştefănescu, I., Georgescu, L.P., Tomescu, L., Testing the Tribological properties of Rape-Seed Oil, Proc.
of the Intern. Conf. of Tribology, BALKANTRIB’99, 1999, Sinaia, Romania, vol. III, p. 323-328.
339. Ştefănescu, I. et al., Evaluation of tribological properties of rape seed oil, The Annals of
University ,,Dunărea de Jos” of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, 1999, p. 60-62.
340. Ştefănescu I., Gheorghies C., Diffractometric Study of the Structural Instabilities in Rolling-
Bearing Steels, Buletinul Institutului Politehnic Iasi, Tomul XLVI(L), Fasc, 3-4, 2000, p. 1-5.
356
341. Ştefănescu, I., Calomir, C, Chiriţă, G., On The Future Of Biodegradable Vegetable Lubricants
Used For Industrial Tribosystems, The Annals of “Dunărea de Jos” University of Galaţi, Fascicle VIII,
Tribology, 2002, p. 94-98.
342. Ştefănescu, I., Calomir, C., Spânu, C., Studies concerning the vegetable oils viscosity used as
biodegradable lubricant, The Annals of “Dunărea de Jos” University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology,
Proc. of Conf. ROTRIB’03, vol. I, 2003, p. 237-242.
343. Ştefănescu, I., Chiriţă, G , Considerations regarding self-lubricating composite coatings, The Annals of
“Dunărea de Jos” University of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Proc. of Conf. ROTRIB’03, 2003, vol. I,
p. 129-132.
344. Ştefănescu, I., Dima, S., Vintila, I., Calomir, C., Milea, F., Unele cercetări experimentale privind
lubrifianţii ecologici pe bază de uleiuri vegetale, Construcţia de maşini 1-2, Anul 56, 2004,
Bucureşti, p. 73-77.
345. Ştefănescu, I., Calomir, C., Dima, S., Spanu, C., Deleanu, L., Geana, C., Garleanu., The
oxidation resistance of sunflower oil used as possible lubricant in industrial tribosystems, The
Annals of ”Dunărea de jos” University of Galaţi, Fascicle VIII Tribologie, 2004, p. 121-126
346. Ştefănescu, I., Calomir, C., Gheorghieş, C, Spânu, C., The behavior of some vegetable oils during the
friction process , 5-th International Conference – Research and Development in Mechanical Industry –
RaDMI 2005, Vrnjačka Banja, Serbia and Muntenegro, 2005, p. 353-358
347. Ştefănescu I., Calomir C., Gheorghieş, C, Spânu, C., The Annals of ”Dunărea de jos” University of
Galaţi, Fascicle VIII Tribology, 2005, p. 3-7.
348. Tamm, P., Ulms, W., Schneider, G. , Schmierpraxis, VEB Verlag Technik Berlin, 1971.
349. Tansel, I.N. et al., Tool wear estimation in micro-machining. - Part I: tool usage-cutting force
relationship, Interval. J. Mach. Tools Manufact., 40 (4), 2000, p. 599-608.
350. Tansel, I. N. et al., Tool wear estimation in micro-machining. - Part II: neural-network-based periodic
inspector for non-metals, Int. J. Mach. Tools Manufact., 40 (4), 2000, p. 609-620.
351. Tao, Q., Lee, H.P., Lim, S.P., Contact mechanics of surfaces with various models of roughness
descriptions, Wear 249 (7), 2001, p. 539-545.
352. Tessmann, R.K., Hong, I.T., Fitch, E.C., The Selection of Hydraulic Fluids, Lubrication Engineering, nr.
9, 1993.
353. Tian, X., Keneddy, F., Maximum and Average Flash temperature in Sliding Contacts, J. of Tribology,
vol. 116, 1994, p. 167-174.
354. Tokarzeweski, L., Zakrewski, J., Wachowicz, J., Szczenaniak, S., Wear, vol. 50, no. 2, 1978, p. 258-297.
355. Tomescu, L., Contribuţii la studiul stratului superficial al compozitelor cu matrice de politetrafluor-
etilenă, pe tribomodele de alunecare, Teză de doctorat, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 1999.
356. Tomescu, L., Rîpă, M., Vasilescu, E., Georgescu, C., Surface Profiles of Composites with PTFE Matrix,
J. of Material Processing Technology, 143-144, Elsevier, 2003, p. 384-389.
357. Toms, A.M., A Preliminary Report on the Evaluation of FTIR for Lubricant Condition and
Contamination Determination in Support of Machinery Condition Monitoring in Synthetic
Lubricants, Department of Defense, Joint Oil Analysis Program, Pensacola, FL, 1994.
358. Tsubouchi, T., Hata, H., Yoshida, Y., Optimization of molecular structure for traction fluid, Proc. of 2nd
359. Tudor, A., ş.a., Îndrumar de calcul. Tribologie, Lito.,I.P.Bucureşti, 1985.
360. Tudor, A., Durabilitatea şi fiabilitatea transmisiilor mecanice, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988.
361. Tudor, A., Contactul real al suprafeţelor de frecare, Ed. Academiei Române, 1990.
362. Tudor, A., Năsui, V., Influenţa prezenţei unor polimeri în unsoarea consistentă asupra mărimii
coeficientului de frecare, Tribotehnica 1990, Vol. I, Cluj Napoca, 27-29.09, 1990.
363. Tudor, A., Pascale, A., Pravă, I., Performanţe tribologice ale unor lichide de ungere şi răcire
biodegradabile, Conferinţă ştiinţifică de Tribologie, Rotrib ’96. .
364. Tudor, A., Frecarea şi uzarea materialelor, Ed. Bren, 2002.
365. Tudor, D., Ştefănescu, I., Tudor, C., Posibilităţi de tribomodelare a influenţei sulfului din
combustibilii grei asupra uzurii tribosistemului P.S.C, Revista "Uzura" Vol. 1, Nr. 2, iulie-
decembrie 1997, p. 27-36.
366. Tudor, I, Tribologie, Ed. Universităţii “Petrol şi gaze”, Ploieşti, 2001.
357
Bibliografie
367.a. Tudor, I. et al., Uzura în apă sărată şi ulei a straturilor subţiri de TiN, Ti(C,N) şi TiC/TiN, T.C.M.M. 16,
Proc. ROTRIB’96, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996.
367.b. Toy N., Nenmeri V.R., Bai X., Disimile P.J., Surface ignition on a heated horizontal flat plate,
4th International Aircraft & Cabin Safety Research Conference, 2004
368. Tyagi, M. R., Sethuramiah, A., Asperity level conformity in partial EHL, Part I: its characterization,
Wear, 197, 1996, p. 89-97.
369. Tyfour, W.R., Beynon, J. H., Kapoor, A., Deterioration of rolling contact fatigue life of pearlitic rail steel
due to dry-wet rolling-sliding line contact, Wear, 197, 1996, p. 255-265.
370. Uchiyama, Y., Survey of polymer tribology, Japanese J. of Tribology, 37, 1996, p. 657-665.
371. Umeda, Sugimura, J., Yamamoto, Y., 1998, Characterization of wear particles and their relations with
sliding conditions, Wear, 216 (2), 1998, p. 220-228.
372. Vasilca, Gh., ş.a., Procese de lubrificaţie, frecare şi uzură la suprafeţele metalice, Ed. AcademieiRSR,
Bucureşti, 1967.
373. van Rooyen, J., Performance Fluids for Modern Cars, South Africa, 1998.
374. Wedeven, L.D., Sistematic tribology – the link to design and performance testing, Proc. of 2nd World
Tribology Congress, WTC 2001, 03-07 sept. 2001, Vienna, paper M-68-14-710 on CD.
375. Velten, K., Reinicke, R., Friedrich, K., Neuronale Netze zur Vorhersage und Analyse des
Verschleissverhaltens polymerer Gleitwerkstoffe, Mat.-wiss. u. Werkstofftech., vol. 31, 2000, p. 712-714.
376. Velten, K., Reinicke, R., Friedrich, K., Wear volume prediction with artificial neural networks, Trib.
Intern., 33 (10), 2000, p. 731-736.
377. Vergne, Ph., Contribution a l'etude du contact EHD.Deformation des surfaces.Caracterisation haute
pression des lubrifiants, These doc.-ing., INSA Lyon, 1985.
378. Viswanath, N., Below, D. G., Development of an equation for the wear of polymers, Wear, 181-183,
1995, p. 42-49.
379. Vižintin J., Kržan B., Tribological properties of vegetable based universal tractor transmission oil, The
Annals of “Dunărea de Jos” Univ. of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Proc. Conf. ROTRIB’03, vol. I,
2003, p. 221-227.
380. Voinea, R., Voiculescu, D., Simion, F.P., Introducere în mecanica solidului cu aplicaţii în inginerie, Ed.
Academiei, 1989.
381. Vorburger, T.V., Raja, J., Surface Finish Metrology Tutorial, NISTIR 89-4088, Gaithersburg, MD, USA,
1990.
382. Voumard, P., Savan, A., Pflüger, E., Advances in Solid Lubrication by MoS2 Multilayered Coatings, Proc.
of the 8th Intern. Conf. on Tribology, NORDTRIB’98, 1998, p. 395-402.
383. Waller, E.D.Jr., Perez, M., A study of the Effect of Chemical Structure on Friction and wear: Part 1 – Ve-
getable Oils and Esters, J. of the Society of Tribologists and Lubrication Enginners, May 2001, p. 20-25.
384. Warne, T.M. Oxidation Test Method Development by ASTM, Subcommittee D02. 09. ASTM
Technical Publication 916, editors W.H. Stadtmiller and A.N. Smith, ASTM Committee D-2,
Symposium on Petroleum Products and Lubricants, Miami, Florida USA, 5 December 1983.
385. Wan, G.T.Y., Kenny P., Spikes H.A., Elastohydrodynamic Properties of Water-Based Fire Resistant
Hydraulic Fluids, Tribol. Intern., vol. 17, no. 6, 1984, p. 309.
386. Wang, J., Li, B., The effects of rheological characteristics of lubricant and surface roughness on the load
capacity of a hydrodynamic slider bearing, Wear, 146, 1991, p. 165-177.
387. Wang, J.Q., Shi, F., A Mixed-TEHD Model for Journal-Bearing Conformal Contacts – Part II: Contact,
Film Thickness and Performance Analysis, Trans. of the ASME, J. of Tribology, vol. 120, 1998, p. 206-
213.
388. Wang, S. H., Al-Sharif, A., Rajagopal, K. R., Szeri, A. Z., Lubrication with Binary Mixtures: Liquid-
Liquid Emulsion in an EHL Conjunction, Trans. of the ASME, journal of Tribology, vol. 115, no. 7,
1993, p. 523-531.
389. Watanabe, M., Wear mechanism of PTFE composites in aqueous environment, Wear, 158, 1992, p. 79-
86.
390. Wen, S., Yang, P., New Results to the Minimum Film Thickness and the Traction Behavior of Non-
Newtonian Traction TEHL Line Contact, Proc. of the Japan Intern. Tribology Conf., Nagoya, 1990, p.
623-628.
358
391. Williams, J.A., Engineering Tribology, Oxford University Press, Oxford, 1994
392. Wilson, W.R.D., Sakaguchi, Y., Schmid, R., A Mixt Flow Model for Lubrication with Emulsions,
Tribology Transactions, vol. 37, no. 3, 1994, p. 543-551.
393. Wilson, W.R.D., Sakaguchi, Y., Schmid, R., A Dynamic Concentration Model with Oil-in-Water
Emulsions, Wear, vol. 161, 1993, p. 207-212.
394. Williamson, I.B.P., Hunt, B.T., The Microfotography of Solid Surfaces, Burudy Res.Rep. 59, ian., 1968,
p.1-7.
395. Wright B.R., Mowery R.B., LePera M.E., Survivability? It could be a matter of hydraulic fluid!,
on-line (12.12.2006): http://72.14.221.104/search?q=cache:W2gqxY9bhB4J:www.dtic.mil/ndia
11ground/mowery.pdf+Survivability%3F+It+could+be+a+matter+of+hydraulic+fluid!&hl=ro&
gl=ro&ct=clnk&cd=1
396. Xu, G., Saghedi, F., Thermal EHL Analysis of Cicular Contacts with Measured Surface Roughness,
Journal of Tribology, July, vol. 118, 1996, p. 473-463.
397. Yan, F., Xue, Q., Yang, S., Debris formation process of PTFE and its composites, J. of Applied Polymer
Science, 61, 1996, p. 1223-1229.
398. Yang, A., Ayala, J., Bell, A., Effects of filler particles on abrasive wear of elastomer-based composites,
Wear, 146, 1991, p. 349-386.
399a. Yule, A.J. & Moodie, K., A method for testing the flammability of sprays of hydraulic fluid. Fire
Safety Journal, 18, 1992, p. 273-302.
399b. Yuan L., Ignition of hydraulic fluid sprays by open flame and hot surfaces, on-line
(12.12.2006): http://72.14.221.104/search?q=cache:iMHKlmqfzaoJ:0- niosh/mining/pubs/pdfs/
iohfs.pdf+The+Relative+Ignitability+of+Hydraulic+Fluids&hl=ro&gl=ro&ct=clnk&cd=2
400. Zhang, S.W., State of the art of polymer tribology, Proc. of First World Tribology Congress, London,
1997, p. 469-481.
401. Zhang, S.W., Wang Dego, Zin Weihua, Investigation of abrasive erosion of polymers, J. of Material
Science, 30, 1995, p. 4561-4566.
402. Zhang, S.W., Wet abrasion of polymers, Wear, 158, 1992, p. 1-13.
403. Zhang, Z.Z., Shen, W.C., Liu, W.M., Xue, Q.J., Li, T.S., Tribological properties of polytetrafluor-
ethylene - based composite in different lubricant media, Wear, 193, 1996, p. 163-168.
404. Zhang, Z. et al., Wear Prediction of Polymer Composites using Artificial Neural Networks, in Proc.
CMSE/1, 2001, p. 203-206.
405. Zhao, J., Sadeghi, F., Nixon, H. M., A Finite Element Analysis of Surface Pocket Effects in Hertzian Line
contact, J. of Tribology 122(1), 2000, p. 47- 54.
406. Zhu, D., Biresaw, G., Clark, S.J., Kasun, T.J., Elatohydrodynamic Lubrication with O/W Emulsions,
Trans. of the ASME, J. of Tribology, vol. 116, April 1994, p. 310-320.
407. Zhu, D., Effect of Surface Roughness on Mixed EHD Lubrication Characteristics, Proc. 2nd World
TRIBOLOGY Congress, WTC 2001, 03-07 sept.2001, Vienna, paper M-22-09-318 on CD.
408. Zinenco, S.A., Mathemathical modelling of self-organization in tribosystems. I. Macroscopic states and
time structures, Wear, 156, 1992, p. 351-363.
409. Zinc D.M., Fire Resistant Hydraulic Fluids: Shifting Definitions and Standards, NCFP 105-8.3,
on-line (12.12.2006) la adresa: http://www.quintolubric.com/faqs/FR_testing.pdf.
410. ****** Experimental Methods in Tribology, Simp. Inst. Mech. Eng., London, 1968.
411. ****** SKF – Rulmenţi. Manual de întreţinere, publ. 4100 E, 1997.
412. ****** Roller Bearing Service Damage and Cuses, The Torrington Company, Indiana, SUA, 1985.
413. ****** Investigation of lubricant properties, Institut für Maschinenelemente und Maschinengestaltung
of the RWTH - Aachen, http://www.ime.RWTH-Aachen.de/Mitarbeiter/Dominik_Daners/broschuere
E/index. html (1.11.2003).
414. ****** PECO – Catalog de produse petroliere, 1993.
415. ****** Manuel industriel de l’usure et de grippage, Ed. CETIM, 1973.
416. ****** Standard Handbook of Lubrication Engineering, Mc Graw Hill Co., New York, 1968.
417. ****** Utilizarea şi regenerarea lubrifianţilor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1954.
418. ****** Tribotehnica ` 78, Universitatea din Galaţi, 1978.
419. ****** Tribotehnica ` 80, Institutul de Petrol şi Gaze Ploieşti, 1980.
359
Bibliografie
420. ****** Tribotehnica ` 82, Institutul de Mine Petroşani, 1982.

421. ****** Tribotehnica ` 84, Institutul Politehnic Iaşi, 1984.
422. ****** Tribotehnica ` 87, Institutul Politehnic Bucureşti, 1987.
423. ****** Tribotehnica ` 90, Institutul Politehnic Cluj Napoca, 1990.
424. ****** Rotrib ` 96, Bucureşti, 1996.
425 ****** Lucrările Conferinţei Internaţionale Rotrib ` 99, Sinaia, 1999.
426 ****** Lucrările Conferinţei naţionale cu participare internaţională, Rotrib`03, publicate în The
Annals of University Dunarea de Jos of Galaţi, Fascicle VIII, Tribology, Galaţi, 2003.
427. ****** Tribology of composite materials, Proceedings of a Conference, Oak Ridge, Tennessee, 1-3
May, 1990.
428. ****** Quick Lubrication Guide, 2003, Published by Motor Information Systems, a division of Hearst
Business Publishing, Inc.
429. ****** Standard Practice for Calculating Viscosity Index From Kinematic Viscosity at 40 and
100°C, ASTM D2270 - 86, 1986.
430. ****** SAE Standard, Engine Viscosity Classification, SAE J300, June 1989.
431. ****** SAE Standard, Axle and Manual Transmission Lubricant Viscosity Classification,
SAE J306, March 1985.
432. ****** International Standard, Industrial Liquid Lubricants, ISO Viscosity Classification, ISO
3448, 1975.
433. ****** SAE Standard, Automotive Lubricating Greases, SAE J310, August 1987.
434. ****** Gear Lubrication, a Mobil Technical Book, 1990.
435. ****** Friction and Wear Testing Source Book of Selected References from ASTM Standards and
ASM Handbooks, 1997.
436. ******* Standard Terminology Relating to Wear and Erosion, ASTM Designation G 40-95.
437. ****** Approval Standard for Flammability Classification of Industrial Fluids (Class 6930),
January 2002, Factory Mutual Global.
438. ****** HSE Approved specifications for fire resistance and hygiene of the hydraulic fluids for
use in machinery and equipment in mine, reference HSE (M) File L11.6/3, October 1999,
disponibil on-line la adresa http://213.212.77.20/mining/frfluid.pdf
439. ****** The 7th Luxembourg Report, March 3, 1994, Doc. No. 4746/10/91, Requirements and
Test Applicable to Fire-Resistant Hydraulic Fluids used for Power Transmission and Control; 7th
Edition Published By: Safety and health Commission for the Mining and other Extractive
Industries. L-2920m, Luxembourg, Commission of the European Economic Communities
DG\E\4.
440 ****** Grease lubrication. Temperature range. SKF traffic light concept, on-line (10.01.2005):
http://www.skf.com/portal/skf/home/products?lang=en&maincatalogue=1&newlink=1_0_106
441. ****** ASTM D2783-03: Standard Test Method for Wear Preventive Characteristics of
Lubricating Fluid (Four-Ball Method).
442. ****** ASTM D4172-94(2004)e1: Standard Test Method for Wear Preventive Characteristics
of Lubricating Fluid (Four-Ball Method).
443. ****** ASTM D5275-03 Test method for fuel injector shear stability test for polymer
containing fluids
444. ****** ASTM D6278-02 Shear stability of polymer containing fluids using a european Diesel
injector apparatus;
445. ****** CEC-L-14-A-93 - Evaluation of the mechanical shear stability of lubricant oils
containing polymers
446. ****** EN ISO 20623:2003 Petroleum and related products - Determination of the extreme-
pressure and anti-wear properties of fluids - Four ball method (European conditions)
(20623:2003).
447. ****** SR EN ISO 20823:2004, Ţiţei şi produse înrudite. Determinarea caracteristicilor de
inflamabilitate a fluidelor în contact cu suprafeţe calde. Încercarea de inflamabilitate pe metal
cald
360
448. ****** SR ISO 3105:1998 Vâscozimetre cinematice cu capilară de sticlă. Specificaţii şi

instrucţiuni de operare
449. ****** STAS 8618_79 Uleiuri minerale: Determinarea rezistenţei la presiuni ridicate pe maşina
cu patru bile (in Romanian) (Mineral oils: extreme pressure on the four ball machine).
450.****** SR EN ISO 20844:2004 Ţiţei şi produse înrudite. Determinarea stabilităţii la forfecarea
uleiurilor conţinând polimeri utilizând un injector pentru motor Diesel;
451. ****** SR ISO 3104:1996 Produse Petroliere – Lichide opace şi transparente. Determinarea
vâscozităţii cinematice şi calculul vâscozităţii dinamice.

Lubrifiere Si Lubrifianti PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lubrifiere Si Lubrifianti PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7

Editura EUROPLUS, Galaţi

Copyright © Editura EUROPLUS GALAŢI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

3.4.1. Modele de generare a peliculei portante ………………………. 61

CAPITOLUL 5. ADITIVI PENTRU LUBRIFIANŢI ..………………… 197

7.2. Stabilitatea mecanică ………………………………………………... 278

Lubrifierea, proces absolut necesar oricărei maşini sau construcţii

Selectarea corectă a unui lubrifiant este o acţiune complexă, datorită unor

1.1. TRIBOLOGIA. CONSIDERAŢII GENERALE.

Fig. 1.1 - Obiectivele practice ale tribologiei.

În termeni simpli, obiectivul practic al tribologiei este de a minimaliza cele

1.1.1. De la nanotribologie la teratribologie.

pe vârfurile suprafeţelor în contact. Fenomene ca ruperea sau fisurarea, deformarea

Fig. 1.2 - Domeniile de studiu ale tribologiei, funcţie de intervalul dimensional

Macrotribologia sau tribologia contactului a fost în centrul atenţiei în

Tribologia universală sau teratribologia este cea mai largă perspectivă la

1.1.2. Importanţa ştiinţifică a tribologiei.

Fig. 1.3 - Ramurile tribologiei.

Importanţa ştiinţifică a tribologiei constă în aceea că prin această ştiinţă se

1.1.3. Importanţa economică a tribologiei.

potenţial economisite cu îngrijirea cailor reprezentau aproximativ un milion de lire

1.2. FENOMENE ŞI PROCESE TRIBOLOGICE. CONSIDERAŢII

Fig. 1.4 - Zona de contact între două

de solidificare a fluidului, şi ca urmare a acestui fapt, uleiul, în mod practic, nu

1.4. ADSORBŢIA LUBRIFIANTULUI LA SUPRAFEŢELE

Fig. 1.5 - Straturi mono-moleculare cu frecare redusă, ale moleculelor

Stratul adsorbit are o valoare mică pentru limita de curgere la forfecare şi

fizisorbţie şi chemosorbţie în orice aplicaţie practică. Există cazuri când tipul

Fig.1.6 - Schematizarea procesului de fizisorbţie.

Fig.1.7 - Topirea peliculelor adsorbite.

Un strat ordonat al adsorbitului este ideal pentru eficacitatea lubrifierii prin

Fig. 1.8 - Mecanismul chemisorbţiei.

Frecarea unor materiale cu reactivităţi diferite, lubrifiate cu acidul lauric

Din tabelul 1.1 se observă că zincul, cadmiul, cuprul şi magneziul sunt

1.4.3. Influenţa structurii moleculare a lubrifiantului asupra lubrifierii

să fie polare) pentru atracţia la o suprafaţă metalică, forma moleculei trebuie să

Fig. 1.9 - Lungimea minimă eficientă pentru procesul de adsorbţie a lanţului

S-a constatat că această lungime minimă necesară este n  9 pentru acidul

Fig. 1.11 - Efectul concentraţiei acidului stearic şi izostearic în uleiul parafinic,

Diferenţa dintre formele moleculare ale acidului stearic şi cel izostearic

Forma ramificată a lanţului molecular are două efecte dăunătoare:

Fig.1.13 - Structura unui monostrat silanic adsorbit, rezultat dintr-un lubrifiant, şi

Au fost testate şi hidrocarburile care conţin grupări cu siliciu şi oxigen.

denumire poate fi confundată cu un întreg grup de componenţi). S-a constatat că

Fig.1.14 - Structura unui acid gras (a) şi a unei substanţe

S-a descoperit că un grup hidroxil, adiţionat lanţului acidului gras, creează

1.5. TENSIUNEA SUPERFICIALĂ.

sub suprafaţa liberă a fluidului. Această coeziune formează la suprafaţa lichidului o

punctul de vedere al frecării şi ungerii, tensiunea superficială cea mai interesantă

1.6. UDAREA SUPRAFEŢEI.

a) Forţele care acţionează asupra suprafeţei

1.7. ONCTUOZITATEA SAU PUTEREA DE UNGERE.

În frecarea fluidă, influenţa calităţii suprafeţelor metalice dispare aproape

1.7.1. Substanţele active.

1.7.2. Sferele polare de lubrifiant.

În acest caz, micşorarea frecării s-ar datora uşurinţei de alunecare a moleculelor

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE.

reale de contact, în prezenţa mişcării relative sau doar a tendinţei de mişcare

Pe suprafeţele comune de contact ale cuplelor de frecare, în funcţie de

2.2. REGIMURI DE FRECARE.

2.3. MĂRIMI CARACTERISTICE ALE FRECĂRII.

Fig. 2.2 - Condiţii de contact între triboelemente: