Atunci când vine vorba despre emoții, în general nu știm cum să ne poziționăm corect față

de ele, ce să facem cu ele iar în unele cazuri nu știm nici cum să le recunoaștem sau cum să le
numim. Diverse evenimente din trecut ne pot face să avem trei tipuri de atitudini nesănătoase față
de ele, iată care sunt acestea și ce le caracterizează:

1. Neafișarea emoțiilor. Emoțiile există, palpită în interior dar când să ajungă la

suprafață și să fie exprimate prin mimică, prin cuvinte, prin posturi corporale li se pune o
barieră. În interior există fierbere dar în exterior nu se arată nimic din acest tumult. Are
legătură cu credințe adânc întipărite despre pierderea controlului și vulnerabilitate.

Când ne permitem să ne afișăm emoțiile suntem vulnerabili, ceilalți știu ce simțim și astfel
ne pot răni. Când afișăm emoțiile înseamnă că nu le mai putem controla, aici intervenind o
proastă înțelegere despre ce înseamnă controlul emoțiilor și care este valorizată de către
societate (acel keeping cool). Când nu le mai putem controla și le manifestăm devenim
iraționali și putem comite acțiuni pe care le vom regreta.

Toate aceste credințe se bazează pe supoziții eronate. De fapt o persoană care își afișează
emoțiile e mai puternică pentru că nu mai este înfricoșată de ele, a ajuns să le cunoască și s-a
împrietenit cu ele. Avem aici ca exemple actorii și sportivii, oameni admirați tocmai pentru
că și-au dat voie să manifeste emoțiile.

Ca efecte secundare, nelasând energia unui anumit tip de emoție să curgă liber prin noi, acea
energie se acumulează și la un moment dat o picătură de furie sau de tristețe vor face ca
întreg paharul să se verse, generând o reacție disproporționată. În plus, în cazuri extreme, se
creează astfel mediul propice pentru anumite afecțiuni fizice.

2. Mimarea emoțiilor. Emoțiile există însă din frică și din lipsă de încredere dăm mai
multă atenție emoțiilor celorlalți decât propriilor emoții. Apoi, pentru a ne integra ajungem
să le mimăm pe ale celorlalți și pentru că mimarea exterioară nu funcționează dacă nu este
dublată de trăirea lor, ajungem să le trăim pe ale celorlalți.

Ce se întâmplă apoi este că se produce o deconectare de la propriile emoții și centrul atenției

se mută din interior, către exterior. Propria personalitate ajunge să se estompeze apoi până la
dispariție. În solitudine, se va instala un vid emoțional. Un bun exemplu găsim în filmul lui
Woody Allen – Zelig: omul cameleon.

3. Blocarea emoțiilor. Emoțiile există acolo însă nu le mai simțim. Viața este trăită
exclusiv la nivel intelectual, senzația pe care o oferă o astfel de persoană este că are capul
separat de corp. O astfel de deconectare apare în general în urma unei traume puternice care
a generat extrem de multă durere. Deconectarea s-a produs fie inconștient, fie decizia a fost
conștientizată și într-un fel raționalizată ca fiind un act de voință.

Nu se mai simte frica și tristețe dar nici furie sau bucurie. Efectele acestui blocaj sunt că în
timp, viața devine fadă și lipsit de aportul hrănitor al emoțiilor omul respectiv începe să
ofilească. Șamanii ar spune că i-a plecat sufletul.

Dovada că nu a fost un act de voință este că atunci când dorește să simtă din nou nu o mai
poate face la o simplă comandă. O modalitate de a elimina acest blocaj – care a avut un rol
esențial în supraviețuirea psihică – este de a retrăi durerea respectivă. Ce face diferența este
că în prezent stau la dispoziție alte resurse decât în momentul producerii traumei iar
suferința poate fi trăită fără a mai deveni copleșitoare.