Unul dintre strămoșii mei, departe în trecutul mort, a știut la vremea lui un secret răsărit din chiar pomul

cunoașterii. O sămânță scuipată de Eva cu pletele în vânt a prins rod și a crescut înalt copacul și frumos
și făcea mistere. A știut că pentru ca un zeu să se nască din sămânța ta de om, trebuie să știi că acesta va
lua trup la multe generații distanță de tine, din ceea ce verși pe pământul străbun, împreunându-te cu
ea, cu mama Gaia. Bunicul și-a asumat sufletul pentru ca neamu-i să fie desăvârșit și și-a lăsat sămânța la
cheremul stihiilor, în pustiu.

Apare zeul zicând: iată-mă, eu port tot greul înaintașilor și ceva mai multă ființă, de pe la vânt, apă, foc și
pământ priință, cuvinte șoptite de ele mi-au modelat mintea din lut simplu în lut cu minune ori cu
sclipire.

El continuă: Eu știu în calitatea mea de zeu, și asta doar ceilalți zei o pot confirma, zei din pământ
desigur. Eu știu a-mi înfăptui în apropierea mea cadrele potrivite pentru a fi înțeles și interpretat după
cum poftesc. Astfel oricine va spune în mintea lui proastă despre mine exact ce-mi doresc eu să spună.
Zeul este un sufleor al Ființei. Zeii sunt expresii ale jocului și se joacă mereu în lume și toată lumea îi
acceptă din bun-simț așa cum sunt. Un zeu poate călări o fată pe stradă pentru că ea a crezut
independentă, cu tăria unei pălinci, că vrea să se ofere acestui june orbitor dacă acesta i-ar propune-o,
doar acestuia, în public sau peste mări că o dată trăiești ce dreacu.

Din mare iubire de femei, pe stradă sau în mare, a apărut Priapus, amicul meu, acest zeu desfrânat.

Eu nu am nume, zeu al înțelepciunii. Am izvorât cu susur prelung din creierul acelei ființe. Eu m-am
descoperit cu zodia, scorpionul, observându-mi mereu dureros conștiința. Singura mea putere e să-i
atrag spre creier, să le arăt adevărul, der nici cel mai zelos nu-l primește pe tot. Omul e înrădăcinat în
existență, cât să poată stea în creier? I se face dor curând de viață.

„Cât să stea în creer”. Un rând care ar putea fi versul de final dintr-un poem genial, care ar fi avut pe
undeva ceva ca o legendă, ca un îndrumar de interpretare a textului în colțul unei file scofâlcite pe care
ar fi odihnit acel poem, în lumea cărții lui. Privim colțul paginii neregulate în formă care îndrumă cititorii
în direcții potrivite, la întâlnirea cu geniul, cu duhul din lampă, la confluența minților în lume. „Stea” din
ultimul vers se va referi poate, în parte, la efectivul corp ceresc. Ceva evident, atât de ascuns încât e
îmbuibat de mister.

Cum să adâncesc misterul, sap o fântână până în adâncul meu și las zeul să se adape din ea.

În jurul fântânii e o grădină de flori și copaci dătători de umbră (aceasta e chiar fructul lor) în care se mai
află și o măsuță din lemn înmiresmat de brad pe care autorul nostru scrie, mai mereu în stare de
ebrietate de la vinul roșu parfumat, făcut cu apă din acea fântână săpată în sine însuși. Nu se îmbată el
chiar mereu, totuși...

- Ce e frumosul?

- Este iubirea.

- Ce e iubirea?
Îl lăsam înainte pe zeul nenumit să vorbească în mine, dar eu sunt judecătorul zeilor, în procesul inimii
cu creierul. De multe ori inima și Priapus au câștig de cauză, dar eu îl eliberez atunci pe nenumit să se
justifice în fața Ființei Divine, a tatălui și mamei, care e chiar dincolo de mine, cel care judec zeii.

Ce bine au vorbit alții despre iubire și despre iubirea lucrurilor când au sens, pe unde să o apuc? În fața
mea e un drum foarte devenit, iar eu sunt un nedevenit.

Tocmai de asta aș scrie o carte și aș numi-o în grabă „Fenomenologie străluminată asupra evenimentelor
exterioare Existenței”, nu-i așa? Dar cu toate astea, vorbind despre nimicurile acestea nu mi-aș permite
să concep Nimicul din exteriorul existenței, cel care înghite tot felul de povești neterminate, de gânduri
gândite pe jumătate și alte asemenea păcate, nu mi-aș permite să-l gândesc că este tot Existență, ca și
cum totul ar fi o înșiruire nedefinită de sfere ale existenței. Nu știu ce m-a apucat, dar nu admit. Tot ce
este infinitul, acela care nu apucă sa cadă în gura nimicitoare a uitării, nu are alt loc să fie decât în
momentul secundei, acea secundă dintre mine și tine. E greșit, filosofilor, să vă rupeți de secundă și să
vă uitați după sfere acolo unde nu sunt, abstracților logicieni.

Ce consider eu că este infinit și adevărat este într-un loc cât se poate de finit, sufletul meu, sau între ale
noastre. Nici măcar nu știu cu cine mă cert, dar aceia să știe că eu nu mă rup de viață ca să o gândesc din
exterior în statistici, ci eu caut să gândesc viața din locul potrivit. Astfel eu, ca om cu zei în mine, îmi caut
locul. Omul își caută locul său în lume, singurul loc de unde să poată să se gândească și el la viață liniștit.
Omul este cel care își caută locul său de locuit în lume. Voi încă ați rămas la începutul peregrinării, vă
căutați locul în lume, ca și mine, locul mântuirii, al nuntirii cine știe, prescris de Dumnezeu în Proiectul
său din vechime.

Locul unde se învârt cel mai tare spiralele ființei umane are o adiere de portal, de pod trainic către
Altceva, un pod rupt și în destrămare peste care trebuie sărit, ca într-o prăpastie ca să se refacă, și care
salt anume trebuie să fie cu credință. Pașii pe această punte dintre om și Dumnezeu, pe care omul o are
în el destrămatâ dar cu putința restaurării, între lume și locul propriu al omului, locul rezervat lui – acești
pași sunt încărcați de suferință. În fiecare pas din înaintarea noastră prin viață se închid ca niște petale
de flori nenumărate alte ...