Sunteți pe pagina 1din 10

EVOLUTIA SISTEMULUI BANCAR

'' Istoria sistemului bancar îsi gãseste originile în trecutul îndepãrtat,


existând mãrturii foarte vechi ce atestã practica unor activitãti care, într-o
formã mai mult sau mai putin evoluatã, se pot constitui ca primii pasi pe
tãrâmuri bancare.

Existã diferite pãreri cu privire la originea bãncilor. Unii cercetãtori


apreciazã cã primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani,
moment asociat aparitiei si circulatiei monedei metalice.

Dupã alti cercetãtori, notiunea de bancã este asociatã momentului


în care un grup de persoane a avut ideea sã primeascã disponibilitãti
bãnesti, sub formã de depuneri de la cei ce doreau sã facã economii si în
baza acestor depozite, sã ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de
fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activitãti bancare se regãsesc în Orientul


Apropiat si Egiptul Antic. În acea perioadã, templele erau deopotrivã, loc
de rugãciune si loc de pãstrare a banilor si tezaurelor. Au fost descoperite
mãrturii scrise privind activitatea de depuneri si împrumuturi efectuate de
temple. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea
monetarã, asemãnãtor bãncilor de mai târziu.

Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda perceputã si


rambursarea creditelor se regãsesc deja în Codul lui Hamurabi, descoperit
de Susa, în anul 1901.

În secolul VI Î.H., orasele - stat si templele din Grecia Anticã au


început sã emitã monede proprii. Datoritã faptului cã, fiecare oras - stat îsi
avea moneda proprie, a apãrut necesitatea schimbãrii unei monede cu
alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare.

În aceeasi perioadã, preotii ofereau împrumuturi tãranilor, iar unele


persoane specializate în '' negotul cu bani '', ofereau aceleasi servicii altor
categorii sociale. În timp, acesti '' creditori '', cunoscuti sub denumirea de
trapeziti, au început sã perceapã dobânzi foarte ridicate, creând multe
nemultumiri în rândul populatiei.

Drept urmare, unele cetãti grecesti, au decis sã creeze bãnci


publice. Aceste institutii erau conduse si conrtrolate de agenti publici, în
baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementãri statale cu privire
la activitatea bãncilor.

În perioada timpurie a dezvoltãrii Imperiului Roman, romanii nu s-au


arãtat interesati în activitãti specifice bãncilor, însã, pe mãsurã ce au
cucerit teritoriile grecesti si au vãzut cum functionau bãncilor, au înteles
importanta lor. Foarte curând, dupã aceea, în întreg Imperiu Roman au
apãrut atât bãnci de stat cât si private.
Pentru facilitãtile de împrumut acordate, aceste bãnci 23123f524x
aveau permisiunea sã solicite plata unei taxe al cãrei nivel nu era limitat.
Exceptie fãceau bãncile din Roma, unde, pentru aceste taxe, a fost fixatã
o limitã superioarã. Este interesant de remarcat faptul cã aceste bãnci nu
puteau sã perceapã dobânzi, dar aveau permisiunea sã perceapã
comisioane pentru serviciile acordate. Totodatã, bãncile furnizau clientilor
situatii ale conturilor pentru operatiunile efectuate. Din aceste informatii
se observã cã serviciile oferite clientilor erau în proces de diversificare.

În timp ce în Roma anticã se desfãsurau astfel de activitãti, trupele


romane luptau si cucereau noi teritorii. Un grup foarte întreprinzãtor de
persoane, comercianti de bani, însotea trupele oferind servicii de schimb
valutar si credite pe termen scurt.

În secolul VI D.H., în Imperiul Bizantin, Justinian preia uzanta romanã


privind activitatea bancarã, completând-o cu precizãri suplimentare, cum
ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.

În Evul Mediu, mânãstirile ca si templele din Egiptul Antic sau Grecia


Anticã, au continuat sã joace un rol important în efectuarea unor activitãti
specific bancare. Desi, oficial, nu aveau voie sã perceapã dobânzi,
foloseau alte metode pentru a obtine profit. Acesta lua forma veniturilor
din ipoteci, a comisioanelor pentru creditele bancare.

La sfârsitul secolului al XI-lea, activitãtile în acest domeniu s-au


restrâns datoritã cruciadelor si pãtrunderii în spatiul european a
popoarelor migratoare.

Primele institutii de tip bancar efectuau preponderent operatiuni de


transfer ( ceea ce azi se cunoaste sub denumirea de casã de
compensare ), astfel încât sistemul de plãti sã devinã mai eficient. Prima
bancã de acest tip a fost Banca Venetiei, creatã în 1171 si recunoscutã
oficial, în 1587, ca Banca di Rialto. În secolele urmãtoare au apãrut bãnci
similare si în alte centre comerciale: Geneva ( 1407 ), Amsterdam
( 1609 ), Hamburg ( 1619 ), si Rotterdam ( 1635 ).

Dezvoltarea comertului si a bãncilor a condus la necesitatea


existentei unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis
la Anvers prima piatã financiarã, cunoscutã ca bursã de valori si, imediat
dupã aceea, a apãrut si Bursa din Londra. În perioada aceea, exista o
diferentã remarcabilã între operatiunile de pe pietele financiare si cele
efectuate de bãnci.

În acest timp, activitatea bancarã a continuat sã se dezvolte atât


prin diversitatea si îmbunãtãtirea serviciilor oferite, cât si prin acoperirea
nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.

În secolele XVII si XVIII, activitatea bancarã se dezvoltã în toate


formatiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam ( 1609 ) si Banca
Angliei ( 1694 ) au devenit modelul pe care s-au bazat structurile bancare
create ulterior.

Dezvoltarea comertului si a transporturilor, în special a celor


maritime, a determinat implicit, sporirea activitãtilor bancare. Drept
urmare, numãrul bãncilor a început sã creascã si din ce în ce mai multi
oameni au început sã le foloseascã serviciile. Tot în acest interval de timp,
a început si specializarea bãncilor, iar cambia a început sã fie utilizatã si în
comertul maritim.

Pe mãsurã ce comertul între orasele unei tãri, precum si cel


international, a continuat sã se dezvolte, bãncile au început sã rãspundã
noilor cerinte ale comerciantilor. Au fost stabilite relatii, între bãnci, prin
care sã se asigure finantarea dezvoltãrii afacerilor si a comertului. Dupã
revolutia industrialã din Anglia, sistemele de transport s-au îmbunãtãtit
substantial, asigurând astfel, servicii eficiente. Acesta a fost unul dintre
factorii care au impulsionat activitatea bancarã, atât pe plan national, cât
si international, schimbãri ce au determinat necesitatea supravegherii si
reglementãrii guvernamentale. Drept urmare, în aceastã perioadã au
apãrut si bãncile care îndeplineau functiile care astãzi pot fi echivalate cu
acelea ale bãncilor centrale.

În S.U.A., în 1791, Congresul a autorizat crearea si functionarea


''Primei Bãnci a S.U.A.'' - '' The First Bank of the United States '' - care a
imbinat rolul unei bãnci centrale cu operatiuni specifice bãncilor
comerciale. În Franta, în 1776, dupã mai multe încercãri de creare a bãncii
centrale, a apãrut prima casã de scont. În 1800 a fost creatã Banca
Frantei.

Pânã în secolulal XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei


domenii specifice:

* bãncile de emisiune, care detineau monopolul emiterii de bancnote


nationale;

* bãncile comerciale, care activau ca institutii de intermedierie financiarã,

* institutii financiare specifice, ca, de exemplu, casele de economii si


cooperativele de credit.'' [1]

3.1. Momente din istoria sistemuli bancar românesc

'' Desi în 1989 existau numai patru bãnci în România: Banca


Nationalã a României, Banca Românã de Comert Exterior, Banca de
Investitii si Banca Agricolã, la care se adaugã C.E.C.-ul, sistemul bancar
dateazã, totusi, de mult timp.

Primele dovezi ale desfãsurãrii unei activitãti bancare pe teritoriul


României au fost descoperite între anii 1786 - 1855 si reprezintã 55 de
plãci de piatrã, gãsite într-o zonã de mine aurifere. Aceste mine datau din
perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plãci pãstrate pânã în prezent,
a XIII-a contine detalii referitoare la contractul privind înfiintarea unei
institutii bancare. Contractul era datat 28 martie 167 Î.H. si fusese semnat
de Deusara. Clauzele principale se refereau la faptul cã bãncile acordau
credite pe termen scurt, iar profitul se obtinea din dobânda perceputã la
împrumuturile respective.

În perioada modernã, primele încercãri de creare a unei bãnci au


avut la începutul sec. al XIX-lea. Desi au existat si anterior preocupãri în
acest sens, abia în 1856 a fost creatã Banca Nationalã a Moldovei, cu
sediul la Iasi, care a fost astfel prima institutie bancarã ce-si desfãsura
activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creatã ca urmare a
demersurilor unui bancher prusac si a fost concesionatã acestuia.

În anul urmãtor, banca a dat faliment, datoritã lipsei de fonduri,


recurgerii la credite din strãinãtate, precum si datoritã faptului cã, din
capitalul subscris, a fost vãrsatã doar o micã parte.

Dupã unirea Tãrii Românesti cu Moldova, în 1859, au început sã


functioneze si alte bãnci. Ca urmare a legii adoptatã la 24.11.1864, a fost
fondatã Casa de Depuneri si Consemnatiuni. aceastã institutie, în 1880, a
avut un rol foarte important, întrucât a fost principala bancã de emisiune
pe teritoriul Principatelor Unite.

În 1865 a apãrut la Bucuresti, sub denumirea de Banca România, o


bancã care initial a avut atributii de bancã de emisiune si de scont.
Ulterior, ca urmare a modificãrii statutului sãa, a pierdut aceste privilegii,
desfãsurând apoi o activitate pur comercialã. Activitatea acestei bãnci a
continuat pânã la nationalizarea sistemului bancar din România. în iunie
1948.

În aceeasi perioadã au apãrut si alte bãnci: Banca Albina, prima


bancã cu capital integrla românesc, care si-a început activitatea în 1872,
la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apãrut în 1873, ca si Banca
Aurora, din Nãsãud. în urmãtorul an, a fost creat Creditul Financiar Urban
si Rural.

Cea mai importantã bancã înfiintatã în aceastã perioada a fost


Banca Nationalã, care din punct de vedere organizatoric, a fost conceputã
dupã modelul Bãncii Nationale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltãrii
unui sistem bancar nou si modern. Înfiintarea Bãncii Nationale a României
a creat premisele pentru aparitia si a altor bãnci si pentru dezvoltarea
sistemului bancar românesc.

Crearea bãncii centrale în România a suscitat multe discutii


referitoare la structura capitalului bãncii si proportia capitalului strãin
maxim permis. În final, s-a decis ca majorarea capitalului sã fie constituit
din surse românesti, astfel încât sã se asigure controlul asupra economiei
nationale si, totodatã, sã nu existe posibilitatea ca sistemul sãu bancar sã
fie supus dominatiei strãine.

Statutul prin care s-a creat Banca Nationalã a fost aprobat de


Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880, Banca Nationalã s-a
constituit ca importantã institutie destiantã creditãrii activitãtilor
economice si comerciale, scontãrii cambiilor si operatiunilor cu alte
instrumente financiare. Ulterior, Banca Nationalã a acordat un sprijin
semnificativ modernizãrii sectorului agricol. Au devenit evidente efectele
benefice ale asistentei acordate de banca centralã dezvoltãrii pietei, prin
intermediul creditelor. Rapid, au apãrut si alte bãnci noi. Banca centralã,
prin emisiuni monetare, a ajutat noile bãnci comerciale sã sustinã
dezvoltarea economicã.

Corespunzãtor dezvoltãrii economice a tãrii, la început, activitatea


bãncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor
particulare. Odatã cu industrializarea si, implicit, cu dezvoltarea fortelor de
productie, a apãrut necesitatea concentrãrii sumelor disponibile, pentru a
satisface proiectele concepute de proprietarii de pãmânt, de comercianti si
de marii industriasi. Procesul de creare a noilor institutii de credit a fost
accelerat prin aportul de capital autohton, apartinând reprezentantilor
burgheziei si mosierimii române, dar si prin infuzia de capital strãin.

În noul context, în 1881, la Bucuresti, a fost înfiintatã Bursa de valori


si apoi Bursa de mãrfuri.

La sfârsitul secolului al XIX-lea a început sã se facã simtitã o


puternicã centralizare a capitalului bancar în România. În aceastã
perioadã, unele case bancare sau asociatii bancare, apãrute anterior, dar
care în noul context nu dispuneau de suficient potential financiar, si-au
schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

Dupã 1880, a crescut numãrul si importanta bãncilor românesti, de


la numai 5 bãnci existente între 1880 - 1890, la aproape 200 de bãnci,
înainte de primul rãzboi mondial. Patru dintre principalele bãnci din
aceastã vreme (Banca Generalã Românã, Marmorosch Blak & Co, Banca
de Credit Român, Banca Comercialã Românã) erau finantate si prin capital
strãin. Alte patru bãnci importante - Banca Agricolã (1894),Banca de
Scont (1898 ), Banca Comertului din Craiova (1898) si Banca Româneascã
(1911) - au fost create cu capital autohton participând apoi la formarea
capitalului altor bãnci, întreprinderi industriale si firme comerciale. Astfel,
capitalul autohton cãuta sã câstige teren în concurentã cu capitalul strãin,
urmãrind, în acest mod, dobândirea unei pozitii avantajoase pe piata
financiarã româneascã.

În perioada primului rãzboi mondial s-a intensificat activitatea


bancarã în România. Ca rezultat al neutralitãtii României, în aceastã
perioadã au apãrut oportunitãti noi de comert cu toate pãrtile implicate în
conflict. Nivelul ridicat al comertului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat rãzboiului au adus o încetinire dramaticã
a activitãtii economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europã, specula si
inflatia atingând, în aceastã perioadã, niveluri record.

Treptat, tãrile din Europa au început sã-si refacã economia, fenomen


resimtit si în România. rezultatele acestui proces s-au regãsit imediat, si în
sistemul bancar. Bãncile au atras importante fonduri disponibile de pe
piatã si prin intermediul creditelor acordate de cãtre Banca Nationalã - au
reusit sã rambuseze sumele, în bani devalorizati.

Dupã primul rãzboi mondial, numãrul bãncilor din România a continuat sã


creascã pânã la criza economicã din perioada 1929-1933. Aceastã
depresiune a determinat falimentul multor bãnci sau fuzionarea pentru a
supravietui.

Ca si guvernele tãrilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul


României a trebuit sã intervinã pentru a contracara efectele crizei
economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere
si control, în vederea acordãrii ajutorului necesar revigorãrii sistemului
bancar. În 1934, a fost înfiintat Consiliul Superior Bancar, al cãrui
presedinte era guvernatorul Bãncii Nationale. Au fost adoptate mai multe
legi, atât pentru a ajuta economia cât si pentru a îmbunãtãtii sistemul
bancar.

Cele mai importante reglementãri, cu incidentã asupra activitãtii


bancare, au fost:

* legea pentru lichidarea datoriilor agricole si urbane ( 7 aprilie 1934 );

* legea pentru înlesnirea si refacerea creditului ( 20 aprilie 1935 );

* legea pentru organizarea si reglementarea creditului ( 8 mai 1934 ).

Aceste legi au contribuit la salvarea bãncilor mai mari, dar cca. 600
de bãnci au fost lichidate sau au fuzionat. Astfel, dacã la aparitia legii
pentru organizarea si reglementarea comertului de bancã ( 1934 ) existau
1204 bãnci, în 1940 mai erau operationale doar 446 de bãnci.

În anii ' 40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bãnci principale:
Banca Româneascã, Banca de Credit român, Banca Comercialã Românã,
Banca comercialã Italianã si Românã si Societatea Bancarã Românã.
Aceste bãnci realizau peste 50 % din totalitatea operatiunilor bancare din
România.

Pânã în 1947, sistemul bancar român cunoscuse o dezvoltare


remarcabilã. Bãncile detineau resurse importante si functionau conform
standardelor internationale, iar personalul bancar era format din specialisti
pregãtiti în conditii de concurentã si standarde profesionale ridicate, asa
cum erau stabilite de Banca Nationalã.
Dupã 1947, sistemul bancar a fost restrâns datoritã trecerii la
economia de comandã si intrãrii României în zona de influentã sovieticã.

La 28 decembrie 1946, Banca Nationalã a fost etatizatã devenind


Banca Republicii Populare Române.Odatã cu introducerea metodelor de
conducere centralizatã în economie,

s-a redus numãrul bãncilor.

Prin decretul 197/1948 s-a prevãzut ca toate bãncile, private sau de


stat, sã fie lichidate sau dizolvate. Singurele exceptii au fost: Banca de
Credit pentru Investitii ( Societatea Nationalã de Credit
Industrial ), Casa de Economii, Cecuri si Consemnatiuni care, în octombrie
1949 , a primit denumirea de Casã de Economii si Consemnatiuni. Aceastã
institutie a detinut monopolul în domeniul depunerilor populatiei pânã la
sfârsitul anului 1989.

În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investitii a devenit


Banca de Investitii.

Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operatiunile bancare au fost


concentrate la nivelul unei singure institutii - Banca de Stat ( fosta Bancã
Nationalã ) care functiona ca centru de încasãri si control al numerarului.
Aceastã metodã de distribuire planificatã a banilor a permis Guvernului sã
instituie propriul sãu sistem de conducere centralizatã, supraveghere si
control al economiei nationale.

Sistemul a functionat pânã în 1967 când au apãrut bãnci noi. A fost


creatã Banca pentru Agriculturã si Industrie Alimentarã si Banca Românã
pentru Comert Exterior, iar Banca Nationalã a fost reorganizatã. Aceste
schimbãri au fost însotite de un grad de deschidere, dar conducerea
centralizatã a continuat sã functioneze în acelasi mod.

Prin reglementãrile Bãncii Nationale, rolul si functiile bãncilor au fost


strict limitate si priveau, în principal, atragerea disponibilitãtilor de la
populatie si din economie si distribuirea acestora, conform planului de
credite, unor întreprinderi sau uonor persoane. Însã, bãncile trebuiau sã
respecte anumite reglementãri stricte, de exemplu, aveau voie sã
transfere fonduri cãtre întreprinderi, numai în conformitate cu planul
national unic. Ele functionau ca parte pasivã a afacerilor si erau, în
principal, unitãti administrative.

Sistemul centralizat elimina orice formã de concurentã între bãnci,


întrucât functionau si actionau numai în cadrul unor linii directoare foarte
stricte.'' [2]

'' Sistemul bancar în perioada anterioarã anului 1990 era format


dintr-un numãr redus de bãnci, toate fiind institutii de stat. În afarã de
Banca Nationalã, mai functionau, asa cum am vãzut, Banca românã de
Comert Exterior, Banca pentru Agriculturã si Industrie Alimentarã, Banca
de Investitii si Casa de Economii si Consemnatiuni, fiecare desfãsurând o
activitate deosebit de specializatã, pe sectoare economice. Aceasta
conduce la concluzia cã sistemul bancar din acea perioadã se caracteriza
printr-o sectorizare accentuatã:

* Banca Românã de Comert Exterior derula operatiuni bancare pentru


comertul exterior;

* Banca pentru Agriculturã si Industrie Alimentarã deservea, din punct de


vedere bancar, domeniul productiei si prelucrãrii produselor agricole;

* Banca de Investitii îsi desfãsura activitatea în strânsã legãturã cu


finantarea si creditarea investitiilor;

* Casa de Economii si Consemanatiuni opera în sfera atragerii economiilor


populatiei si acorda anumite împrumuturi persoanelor
particulare. Banca Nationalã desfãsura o
activitate specificã unei bãnci centrale, dar, în acelasi timp, derula si
operatiuni specifice unei bãnci comerciale. Pe lângã functia de unicã
bancã de emisiune a tãrii, asigura îndeplinirea politicii statului si al
creditului.

Bãncile specializate detineau, fiecare, monopolul activitãtii bancare


pentru un anumit sector economic, sectorul '' clienti particulari '' nefiind
inclus în activitatea bancarã. Singura institutie ce opera în acest domeniu
era C.E.C.'' [3]

'' Pânã la sfârsitul anului 1989, sistemul bancar a fost supus unui
intens proces de restructurare, în vederea sustinerii tranzitiei la economia
de piatã. Restructurarea si dezvoltarea sistemului bancar rom'nesc este un
proces amplu si complex desfãsurat, în principal, pe douã laturi: cea
institutionalã si cea functionalã.

Restructurarea institutionalã a sistemului bancar a cuprins, pe de-o


parte reorganizarea Bãncii Nationale si transformarea acesteia într-o
adevãratã bancã centralã iar pe de altã parte, dezvoltarea unei retele de
bãnci comerciale. Acest lucru s-a realizat atât prin modernizarea si
dezvoltarea bãncilor existente, cât si prin dezvoltarea bãncilor existente,
cât si prin înfiintarea de bãnci noi cu capital de stat, privat sau mixt, dar si
cu participare de capital strãin.

Reforma sistemului bancar a început în 1990/1991, prin elaborarea


si adoptarea unei noi legislatii bancare si a bãncilor comerciale. Noua
legislatie bancarã se referã, în principiu, la Legea privind activitatea
bancarã ( nr. 34/1991 ) si Legea privind Statutul Bãncii Nationale ( nr.
31/1991 ). De asemenea, o importantã deosebitã o detine Legea
societãtilor comerciale ( nr. 31/1990 ) datoritã faptului cã bãncile sunt, la
rândul lor, organizate ca societãti comerciale, în plus fiind necesarã
autorizarea acordatã de Banca Nationalã pe baza criteriilor stabilite prin
reglementãri si norme speciale. În acelasi timp, au început sã aparã noi
bãnci, finantate prin aport de capital privat. Aceste reglementãri oferã
servicii atât statului, cât si agentilor economici privati.

Aceste reglementãri degreva Banca Nationalã de toate activitãtile


specifice bãncilor comerciale, acestea fiind preluate de o bancã nou
înfiintatã - Banca Comercialã Românã.

Conform legislatiei, celelalte bãnci sunt constituite ca societãti


comerciale a cãror activitate are ca obiective principalele atragerea de
fonduri de la public si agenti economici, acordarea de credite si efectuarea
unei game largi de servicii bancare.

Desi legislatia a deschis portile competitiei pentru sistemul financiar


si a pus bazele unui sistem bancar orientat spre cerintele, pozitia detinutã
de bãncile cu traditie continuã sã fie dominantã.

Aceste reglementãri au fost concepute pentru a acorda flexibilitate


economiei de piatã si pentru a încuraja initiativa privatã. În vederea
sustinerii bãncilor în realizarea obiectivelor mentionate si asigurãrii
realizãrii standardelor internationale bancare, Ronmânia a primit sprijinul
tãrilor cu sisteme bancare dezvoltate. România a primit sprijinul tãrilor cu
sisteme bancare dezvoltate. România si-a îmbunãtãtit practica bancarã cu
noi tehnici si instrumente, obiectivul principal al acestor îmbunãtãtiri este
de a constitui o retea de bãnci comerciale eficiente si viabile, care sã ofere
o gamã largã de servicii bancare necesare sustinerii cresterii economice
într-o economie de piatã.'' [4]

În anul 1998, întreaga evolutie a sistemului bancar românesc s-a


derulat pe fundalul adoptãrii legislatiei specifice în domeniu si anume:
Legea bancarã ( nr.58/1998 ), Statutul Bãncii Nationale ( nr.101/1998 ) si
Legea falimentului bancar ( nr. 83/1998 ).

Sistemul bancar românesc a suportat si în acest an socurile unei


piete volatile si extrem de frãmântate. Degradarea situatiei financiare a
multor agenti economici s-a rãsfrânt direct asupra bãncilor creditoare, prin
cresterea volumului creditelor neperformante si a dobânzilor neîncasate.
Un element extrem de important îl constituie decizia de privatizare a
Bãncii Române pentru Dezvoltare si Banc Post, proces aflat deja în faza
finalã.

În 1998, mediul economic si financiar international si intern a fost


caracterizat de sincope, contradictii, de lipsa unui program guvernamental
cu prioritãti duse la îndeplinire, ceea ce a determinat difersificarea
nevoilor clientilor si accentuarea concurentei pe piata bancarã.
Pentru bãncile care îsi desfãsoarã activitatea în România, anul 1998
a însemnat confruntarea cu o serie de mãsuri restrictive care au constituit
tot atâtea probleme de rezolvat. Apoi problemele cu care se confruntã
diferitele sectoare din economie se rãsfrâng si asupra bãncilor. Consider
cã un punct important care rãmâne de realizat este o concurentã
adevãratã între bãncile de stat si cele cu capital privat. Probabil cã
demararea în acest an a procesului de privatizare în domeniul bancar este
un pas hotãrâtor în acest sens.

Este cunoscut faptul cã bãncile au accentuat indicele de


prudentialitate în aplicarea propriilor politici de creditare, luând în calcul
dificultãtile reale si potentiale pe care agentii economici pot sã le
înregistreze în returnarea creditelor acordate si a dobânzilor aferente
acestora.

În prezent, sistemul bancar românesc este puternic afectat de


situatia financiarã a partenerilor sãi de afaceri - agenti economici si
populatie - în ambele ipoteze, de furnizor de resurse si beneficiar al
acestora. Ca atare, o ameliorare semnificativã a sistemului bancar nu se
va putea obtine decât pe fondul unei restructurãri a sectorului real.