Sunteți pe pagina 1din 52

Managementul schimbării

Suport de curs realizat în cadrul proiectului de înfrăţire


instituţională RO03/IB/OT/01
“Întărirea capacităţii UCRAP şi a reţelei naţionale
de modernizatori”

Unitatea Centrală pentru Reforma


Administraţiei Publice
Această broşură este una dintre cele 6 realizate în cadrul Componentei 1 din
proiectul de înfrăţire instituţională RO03/IB/OT/01 privind „Întărirea capacităţii
UCRAP şi a reţelei naţionale de modernizatori”.

Au mai fost realizate broşuri pe următoarele teme:


- Principiile generale ale administraţiei publice
- Comunicare
- Planificare strategică
- Tehnici de negociere
- Afaceri Europene – Fonduri Structurale

Echipa care a realizat broşura pe tema „Managementul schimbării” este formată


din membrii Reţelei Naţionale de Modernizatori care au participat la formările de
formatori din cadrul Componentei 1 din proiectul sus-menţionat.

Ministerul Administraţiei şi Internelor


Unitatea pentru Reforma Administraţiei Publice
Piaţa Revoluţiei nr. 1A, etaj 7
Sectorul 1, Bucureşti
Tel. 021 3037080
Fax. 021 3105362
ucrap@mai.gov.ro
http://modernizare.mai.gov.ro
Cuvânt înainte

Administraţia publică trebuie să asigure servicii publice, la acelaşi nivel de calitate,


în toate zonele şi localităţile ţării.

Membrii societăţii devin responsabili pentru soarta lor şi a comunităţii din care fac
parte, numai după ce li se asigură cadrul legal de participare activă la deciziile
care privesc viaţa lor. Ca partener al comunităţii, administraţia publică trebuie să
asigure o deplină transparenţă a deciziilor.

De aceea, consider că este necesar un parteneriat tot mai strâns al Guvernului cu


reprezentanţii societăţii civile, cu formatorii de opinie.
Avem nevoie de ajutorul dat de cetăţeni, dar şi de cel al membrilor organizaţiilor
non-guvernamentale specializate în sfera afacerilor europene, pentru a aduce mai
multă Europă în România, pentru a vorbi mai mult despre Uniunea Europeană,
despre drepturile şi îndatoririle unui cetăţean european şi, de ce nu, despre cum
va fi viaţa noastră în casa comună europeană.

Personal, consider că administraţia publică românească cunoaşte un important şi


cursiv proces de modernizare, astfel încât aceasta să se adapteze la realităţile
economice şi sociale ale ţării noastre, pregătind în continuare structurile
administrative pentru aderarea în anul 2007 la Uniunea Europeană.

Dezvoltarea economică locală se înscrie în logica generală a procesului de


descentralizare, conferind substanţă autonomiei locale, fiindcă nu putem să dăm
la nivel local doar obligaţia asigurării activităţilor de administrare, păstrând
pârghiile economice la centru.

LIVIU RADU
Secretar de Stat
CUPRINS

Introducere .............................................................................................................. 7
1. Managementul schimbării .................................................................................. 8
1.1. Niveluri ale reformei ................................................................................... 8
1.1.1. Reforma statului................................................................................. 9
1.1.2. Reforma sectorului public ................................................................10
1.1.3. Dezvoltare organizaţională ..............................................................15
1.1.4. Competenţa individuale ...................................................................16

2. Strategiile în procesul schimbării ...................................................................16


2.1. Definirea factorilor care generează schimbarea ......................................17
2.2. Recunoaşterea şi înţelegerea nevoii de schimbare.................................19
2.3. Etapele schimbării....................................................................................19
2.4. Diagnosticarea problemelor care implică schimbarea.............................20
2.5. Stabilirea metodelor de implementare a schimbării.................................21
2.6. Rezistenţa la schimbare...........................................................................22
2.6.1.Modalităţi de reducere a rezistenţei la schimbare............................23
2.7. Implementarea schimbării........................................................................26
2.8. Evaluarea rezultatelor implementării schimbării ......................................26
2.8.1. Matricea schimbărilor organizaţionale ale lui Nadler.......................27

3. Dezvoltarea organizaţională.............................................................................30
3.1. Teoria lui Mintzberg asupra structurilor organizaţionale..........................31
3.2. Crearea şi evaluarea unei structuri ..........................................................33
3.3. Stilul de management ..............................................................................36
3.4. Strategii de schimbare .............................................................................39
3.4.1. Strategii de acţiune acţiune: modele şi cercetare ...........................39
3.4.2. Procedee specifice analizei câmpului de forţe ................................41
3.5. Aspecte ale planificării organizaţionale....................................................42
3.6. Sisteme, cultura (valori) ...........................................................................45
3.7. Etica schimbării ........................................................................................48

4.Competenţe individuale.....................................................................................50

Bibliografie.............................................................................................................51

Datele de contact ale formatorilor .......................................................................52


Managementul schimbării

INTRODUCERE
Misiunile UCRAP şi ale administraţiei publice în general se înscriu într-un context
complex de schimbare care evoluează foarte rapid, din punct de vedere politic,
economic, social şi tehnologic.
Elementele luate în considerare la elaborarea acestui suport de curs pe tema
managementului schimbării sunt legate de următoarele observaţii:
ƒ Necesitatea introducerii unei culturi comune la toate nivelurile privind tipurile de
strategii ale schimbării în vederea implementării schimbării
ƒ Învingerea rezistenţei la schimbare în vederea implementării şi coordonării
schimbării şi ulterior evaluarea rezultatelor implementării schimbării

Scopul
Formarea participanţilor pe subiectul privind Managementul schimbării în vederea
dezvoltării abilităţilor de gestiune a schimbării şi a deprinderilor de „agenţi ai
schimbării” pentru a contribui la procesul de reformă şi accesul la structurile
Uniunii Europene

Obiectiv general
Realizarea unei reforme profunde a administraţiei publice româneşti pentru a
răspunde în mod eficient şi eficace necesităţilor şi cerinţelor economice şi sociale
din România în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Obiective specifice
• Dobândirea instrumentelor şi metodelor de formator pentru formarea viitoare a
specialiştilor din administraţia publică centrală şi locală pentru creşterea
competenţelor într-un cadru eficient,
• Crearea unei « truse de unelte », concretă şi operaţională, în care funcţionarii
din administraţie să poată găsi instrumentele necesare gestionării activităţilor
curente şi care să le permită o mai mare eficienţă în realizarea proiectelor
viitoare,
• Perceperea clară şi profundă a nevoii de schimbare de către managerii
organizaţiilor, indispensabilă procesului de schimbare,
• Contribuirea funcţionariilor din administraţia publică la: tranziţia spre economia
de piaţă, transformarea sistemelor informaţionale pentru a deveni eficace şi la
îndemâna tuturor, participarea la luarea deciziilor folosindu-se metodele şi
tehnicile moderne de management.

Rezultat
Îmbunătăţirea capacităţii membrilor reţelei naţionale de modernizatori şi a
membrilor Unităţii Centrale pentru Reforma Administraţiei Publice in a coordona,
monitoriza şi evalua implementarea măsurilor de reformă specifice domeniilor de
activitate.

7
Managementul schimbării

1. MANANGEMENTUL SCHIMBĂRII

În cele ce urmează vom reda, cele trei definiţii ale managementului schimbării:

Definiţia 1 – gestionarea schimbării - se referă la adoptarea schimbărilor într-o


manieră planificată, structurată,organizată.
În centrul managementului schimbării stă problema schimbării, care este studiul la
care vom ajunge în viitor plecând de la stadiul actual şi procesul structurat şi
organizat care ne va permite tranziţia de la un stadiu la altul.
Problema schimbării este exprimată sub forma de întrebării de genul: cum?, ce?,
de ce?. Ex. Cum reuşim să facem această problemă să devină mai inovativă, mai
competitivă sau mai productivă? Ce schimbări sunt necesare? Ce indicatori vor
semnala succesul? Ce standarde vom aplica? Ce măsuri de performanţă
încercăm să adoptăm? De ce oamenii au nevoie să fie mai creativi? De ce trebuie
să crească profitul?
Definiţia 2 – practica profesională – se referă la reacţia, răspunsul la schimbările
pe care organizaţia nu le controlează sau o face într-o mică măsură (ex.
schimbările legislative, schimbarea climatului social sau politic)
Definiţia 3 – expertiza - se referă la acele metode, modele, tehnici şi alte
instrumente folosite ca şi conţinut sau subiect al materiei managementului
schimbării; Acesta este trasat de sociologie, psihologie, economie, inginerie
industrială, ingineria sistemelor, studierea comportamentelor.

O definiţie pe care o considerăm generală şi care este esenţa managementului


schimbării este un set de abilităţi, tehnici şi discipline prin care complexitatea şi
specializarea sunt transformate în acţiuni şi rezultate, prin intermediul organizării.
Adoptarea metodelor managementului schimbării este un proces dificil, dar
necesar, de aceea continuă în pofida dificultăţilor.

1.1 Niveluri ale reformei

Procesele de reformă se caracterizează cu schimbări la 4 NIVELURI


Cele 4 niveluri ale reformei sunt:
1. reforma statului – noi responsabilităţi
2. reforma sectorului public se poate realiza, de exemplu, prin
descentralizare, înfiinţarea de noi ministere sau comasarea celor
existente;
3. dezvoltarea organizaţională – presupune dezvoltarea de noi proceduri,
crearea de noi departamente;
4. dezvoltarea de noi competenţe la nivel individual pentru funcţionarii
publici

8
Managementul schimbării

1.1.1 Reforma statului


Un aspect al reformei statului îl reprezintă responsabilităţile noi la nivelul
Guvernului sau organelor de specialitate din administraţia publică care să permită
dezvoltarea sectorului economic cu participarea societăţii civile.

Legendă:
• Lideri – puterea politică, Primul Ministru, partidul la putere
• „Inima sectorului public” – ministere sau agenţii de specialitate care
gestionează resursele
• Departamente şi Agenţii din sectorul public – agenţii ale statului care
furnizează servicii
• Cetăţeni/Societate – beneficiari ai serviciilor publice
• Resurse: fonduri, personal, bunuri, informaţii, autoritate
• Input-uri: resursele împărţite şi distribuite managerilor
• Output-uri: serviciile furnizate activitate, rezultate
• “Voturi”: toate formele de răspuns (feedback) către politicieni, nu doar
voturile
Un alt aspect al reformei statului îl constituie încercarea de a implementa
principiile bunei guvernări care presupun:
- transparenţă – trebuie să fie clar cum funcţionează Guvernul şi care sunt
motivele deciziilor luate;
- responsabilitate - trebuie să fie clar pentru cetăţeni cine a luat decizia,
cine a elaborat-o şi de ce; se specifică în acest sens în lucrările întocmite
de funcţionari, coordonatele acestora: numele, funcţia, nr. telefon şi adresa
de e–mail; acest principiu are o mare importanţă în contextul politicilor
Uniunii Europene;

9
Managementul schimbării

- coerenţa – este importantă nu numai coerenţa între ministere ci şi coerenţa


între un guvern şi cel care urmează. Buna guvernare nu înseamnă că se
renunţă la vechile politici. Acesta se asigură printr-un Parlament puternic şi
printr-o mentalitate matură şi înţeleaptă a membrilor Parlamentului (nu se
poate porni totul de la zero, trebuie asigurată continuitatea politicilor
publice);
- eficacitatea – societatea civilă nu este pasivă; participă la dezbateri
publice;
- participarea – opinia publică (a societăţii civile, a sindicatelor etc.)
contează foarte mult în deciziile luate de Guvern şi Parlament.

În primele etape ale transformării unei administraţii, de la un comportament


tradiţional la o abordare modernă, orientată spre rezultate, probabil că cea mai
bună soluţie este ca liderii politici să se oprească asupra proceselor de
repartizare a autorităţii şi bugetului.
Mai târziu, pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat şi mai prompt iar
managementul general al administraţiei trece de la rezultatele strategice
(outputs) la impactul politicilor (outcomes), accentul poate fi pus pe personal
şi buget sau chiar personal şi informaţii.
Aceste alegeri strategice sunt determinate într-o anumită măsură şi de factori
culturali, de specificitatea naţională şi reflecţia asupra lor necesită o combinaţie
între analiza şi logica abstractă, dezbaterea practică şi ceea ce se potriveşte unei
anumite societăţi într-un anumit moment. Nu există un singur răspuns clar care să
poată fi „dat jos din raft” şi aplicat oriunde în lume.

Exerciţiul 1:
A. Porniţi de la modelul prezentat. Cine răspunde în faţa cui şi pentru ce?
B. Unde se încadrează Preşedintele în această figură?
C. Porniţi de la modelul prezentat. Care dintre relaţii sunt guvernate de:
• lege?
• acord? (contract)
• înţelegere? (contract social)
D. Cum poate fi impulsionat acest sistem? De unde provine energia care îl face
dinamic?

1.1.2 Reforma sectorului public


Noul sistem de management public care se concentrează pe serviciile acordate
cetăţenilor şi presupune coexistenţa şi interacţiunea coerentă a 3 domenii:
administraţie publică, sectorul economic şi societatea civilă.

10
Managementul schimbării

Sectorul public

Sectorul privat Societatea civilă

Peste tot în lume, sectorul public începe să preia tehnicile şi practicile


managementului modern utilizate în sectorul privat. Însă acest proces, transferul
tehnicilor din sfera privată în cea publică, nu este uşor nicăieri. Uneori, acest lucru
înseamnă schimbarea unor structuri şi metode consacrate în timp şi întotdeauna
există argumentul că firmele private trebuie să treacă testul pieţei (profitul) în timp
ce testul sectorului public este o problemă mai complicată. Şi sectorul public
trebuie să treacă un fel de „test al pieţei”, care ia forma disputei politice pentru
putere, exprimată parţial prin voturile câştigate datorită realizărilor Guvernului. Nu
este totuşi acelaşi lucru. Diferenţa apare clar când vorbim despre răspundere şi
despre formele diferite ale acesteia, aplicabile organizaţiilor private şi celor
publice.
Administraţia clasică, guvernată de un set de acte normative specifice nu mai este
adecvată pentru acest scop.
Funcţionarea unei administraţii publice moderne, flexibile şi eficiente constituie o
condiţie esenţială a transformării structurale a societăţii româneşti, a realizării unei
reforme profunde în toate domeniile vieţii social-economice, a creşterii rolului
cetăţeanului în luarea deciziilor.
De asemenea, realizarea acestor schimbări profunde trebuie să se înscrie pe
coordonatele impuse de procesul de integrare în Uniunea Europeană, ceea ce
presupune atingerea – la termenele stabilite – a unor standarde de funcţionare
caracteristice statelor membre.
Administraţia publică trebuie să fie capabilă să facă faţă provocărilor pe care le are
de înfruntat. Societatea civilă şi sectorul privat, pentru a se dezvolta, trebuie să
găsească în administraţie un partener care să faciliteze comunicarea, să ofere
pârghiile şi instrumentele pentru ca acestea să se poată exprima şi dezvolta. O
administraţie rigidă, constrânsă de propriile resurse, norme şi regulamente nu
poate oferi cel mai prompt răspuns la nevoile societăţii, constituindu-se astfel într-
o bariera, deseori greu de trecut.

Exerciţiul 2:

Germania este preocupată de combaterea şomajului


Hugh Williamson face o analiză a modului în care această ţară îşi desfăşoară
unul dintre cele mai ample proiecte de reformă a sectorului public de după război
Reinhard Muller a fost copleşit de muncă în ultimele luni. De când Germania a
introdus în luna ianuarie controversatele schimbări ale beneficiilor acordate

11
Managementul schimbării

şomerilor pe termen lung, directorul unuia din centrele de stat pentru ocupare a
locurilor de muncă s-a aflat într-o permanentă situaţie de criză.
A organizat plata noilor beneficii către miile de şomeri, a depăşit câteva pene de
calculator, şi-a mutat centrul într-un sediu nou şi a format sute de noi angajaţi –
toate acestea pe lângă sarcina sa principală, aceea de a ajuta pe cele 38.000 de
persoane în căutarea unui loc de muncă din districtul său.
„Aceasta a fost cu siguranţă una din experienţele care m-au pus cel mai mult la
încercare” declară oficialul încărunţit, care lucrează de 30 de ani la
Bundesagentur-fur Arbeit (BA), serviciul federal de ocupare a locurilor de muncă.
Deşi pot părea dramatice, astfel de experienţe sunt tipice pentru mii de alţi
angajaţi ai serviciilor de ocupare a forţei de muncă în întreaga ţară, deoarece
Germania a demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de reformă a
sectorului public de după război. Sarcina: transformarea serviciului de ocupare a
forţei de muncă, cea mai mare autoritate publică din Germania, cu o reputaţie de
structură greoaie şi birocratică, limitată la litera legii şi cu un rol preponderent de
administrator al beneficiilor pentru şomeri, intr-o agenţie mai eficace, orientată pe
promovarea locurilor de muncă, pentru a-i readuce pe şomeri pe piaţa muncii.
Aşa cum admitea şi preşedintele BA, Frank-Jurgen Weisse la o conferinţă ce a
avut loc recent la Berlin, „dimensiunea schimbării nu a mai fost văzută” în serviciile
publice din Germania.
Şi, ca şi cum provocările manageriale de reorganizare a unei instituţii cu 90 000 de
angajaţi şi cu un buget anual de peste 50 de miliarde de euro (62 mld de dolari) nu
ar fi suficiente, succesul sau lipsa acestuia în reformarea BA se află şi în vizorul
presei şi a politicienilor germani.
După ultimele cifre apărute săptămâna aceasta, care arată că numărul şomerilor
se ridică la 4,8 milioane, lipsa locurilor de muncă va reprezenta una din temele
dominante ale alegerilor din toamnă, concentrând atenţia reformelor către
serviciile de ocupare a forţei de muncă.
În plus, noile beneficii introduse în ianuarie au stat la baza „Hartz IV”, disputata
lege a pieţei muncii, care a provocat în ultimul an largi proteste, în unele cazuri
chiar şi în afara birourilor BA.
Reforma BA – lansată în 2002 după un scandal legat de datele statistice despre
şomaj – şi considerată ca venind foarte târziu de către mulţi experţi în piaţa
muncii, a intrat în faza sa principală în anul acesta, prin deschiderea a 300 de noi
Centre de ocupare o forţei de muncă, adresate celor care se află în şomaj de
peste un an.
Acesta este un moment critic pentru Germania, declară Dan Finn, profesor de
politici sociale la Universitatea Portsmouth şi consilier pe probleme de ocupare a
forţei de muncă a guvernului laburist britanic. Comparaţia sa recentă între
serviciile de ocupare a forţei de muncă din Marea Britanie şi Germania sugerează
că felul în care sunt conduse aceste servicii poate să aibă un puternic impact
asupra şomajului. „Dacă misiunea unui serviciu de ocupare a forţei de muncă nu
este aceea de a găsi oamenilor un loc de muncă, atunci nu este deloc surprinzător
atunci când clienţii acestuia nu îşi găsesc un loc de muncă”, a spus acesta recent
la un seminar organizat la Berlin.

12
Managementul schimbării

În birourile BA tradiţionale, şomerii aşteptau uneori ore în şir înainte ca cineva să


se ocupe de ei, iar consilierea în legătură cu posibilităţile de a obţine un loc de
muncă nu reprezenta adesea o prioritate.
Cel puţin în teorie, lucrurile stau diferit în cazul Centrelor de ocupare a forţei de
muncă, care sunt organizate după modelul birourilor Jobcentre Plus din Marea
Britanie – produsul reformei radicale a serviciului britanic de ocupare a forţei de
muncă din ultimele două decenii. În noile
Centre de ocupare a forţei de muncă din Germania angajaţilor li se acordă mai
mult timp pentru discuţii individuale cu şomerii, pentru a le acorda prin aceasta
posibilitatea să îşi evalueze potenţialul de muncă şi posibilităţile.
Pe lângă acestea, au fost introduse zone de primire în scopul de a reduce timpul
de aşteptare şi pentru a direcţiona mai eficient şomerii către consilierii cei mai în
măsură să le dea un răspuns. Noi centre de asistenţă telefonică au fost create
pentru a facilita acordarea de informaţii prin telefon, reducându-se numărul
deplasărilor la birourile de şomaj. Cele 180 de birouri BA, cunoscute ca Agenţii de
angajare, care se ocupă de şomerii de scurtă durată au fost remodelate după
principii similare.
Managementul de vârf încearcă de asemenea o mini revoluţie culturală prin
modernizarea şi repoziţionarea imaginii publice a BA (de exemplu, schimbarea
numelui din „instituţie” în „serviciu”). Personalul este încurajat prin cursuri de
formare şi alte mijloace de motivare pentru a acorda prioritate găsirii de locuri de
muncă şi nu altor sarcini cum ar fi administrarea beneficiilor. Şi, în Centrele de
ocupare a forţei de muncă, funcţiile serviciului de angajare sunt unite cu
departamentele serviciilor sociale ale autorităţilor locale.
Această ultimă schimbare – apărută în urma schimbării ajutorului de şomaj, care
include acum ajutorul social provenit de la autorităţile locale – s-a dovedit a fi una
din cele mai mari provocări, datorită diferenţei imense de experienţă şi expertiză
între BA şi personalul autorităţilor locale.
Olaf Moler, purtătorul de cuvânt al BA, notează că, pe când BA este o structură
birocratică supra centralizată concentrată pe forţa de muncă, departamentele
serviciilor sociale locale lucrează autonom şi se ocupă de probleme de protecţie
socială cum ar fi locuinţele, abuzul de droguri şi problemele legate de familie.
„Acestea sunt lumi diferite şi va dura până se vor putea uni” declară acesta.
Acest prces, printre altele, reprezintă una din principalele preocupări ale lui
Reinhard Muller, directorul Centrului de ocupare a forţei de muncă. În Marzahn-
Hellersdorf, districtul din Berlinul de est unde este localizat centrul său, rata
şomajului depăşeşte 20% şi, în ciuda celor mai bune planuri ale celor de la BA,
mulţi şomeri aşteaptă încă pe coridoare pentru a obţine informaţii şi consiliere.
Ca în multe alte Centre de ocupare a forţei de muncă, reforma este întârziată şi
problemele cu noile beneficii sociale – cum ar fi subestimarea de către guvern a
numărului de persoane care o vor solicita – au cauzat alte costuri ridicate şi noi
dureri de cap.
Cu toate acestea, Muller este încrezător că după mutarea sa şi a celor 300 de
angajaţi într-un alt sediu, lucrurile se vor înbunătăţi. „Atunci vom deschide spaţiul
de primire proiectat, centrul de asistenţă telefonică va fi gata în curând, iar în
momentul acela chiar se va putea observa diferenţa.

13
Managementul schimbării

Christina Eckhart, o fostă angajată a autorităţilor locale şi membră a Centrului de


ocupare a forţei de muncă responsabilă de şomerii care au iniţiala numelui între A-
G, spune că „experienţa complet nouă” de a lucra alături de personalul BA a avut
părţi bune şi rele, dar neînţelegerile iniţiale au fost depăşite.
Ea mai declară că atât ea cât şi clienţii ei au avut de câştigat din sporirea timpului
alocat întrevederilor individuale. Se simte mai motivată, iar „şomerii chiar simt că
cineva este preocupat de problemele lor”.
Atâta vreme cât o reducere a numărului locurilor de muncă datorită economiei
slabe a Germaniei înseamnă că nu vom asista la o reducere drastică a şomajului
în viitorul apropiat, cel puţin noua abordare a ocupării locurilor de muncă va putea
în scurt timp să facă diferenţa, susţine ea. „Există anumite posibilităţi pe piaţa
muncii pentru aceia care îşi doresc cu adevărat să muncească”.
Experţii germani în materie de piaţa muncii susţin că, deşi reforma se confruntă
încă cu probleme imense şi vor mai trece încă ani până să aibă efecte, este
crucial ca piaţa muncii să devină mai flexibilă.
Prefesorul Finn este de acord. Acesta spune că serviciul de ocupare a forţei de
muncă britanic are propriile probleme, dar atitudinea pozitivă a angajaţilor ar putea
fi de folos Germaniei.
Finn respinge opinia, încă larg răspândită în Germania, că o economie slabă
înseamnă că nu se poate face mare lucru pentru şomeri. Chiar şi într-o economie
în declin există „în fiecare an câteva milioane oferte de locuri de muncă” datorită
mobilităţii pieţei muncii. Serviciul de ocupare a forţei de muncă trebuie să se
concentreze pe găsirea acestora.

Exerciţiul 3:
Ministerul Sănătăţii din România în aşteptarea Raportului de ţară, Sursa:
BBC
În aşteptarea scrisorilor de avertizare din partea Comisiei Europene, scrisori
ce urmează sa detalieze chestiunile ce nu merg tocmai bine cuprinse în
raportul de tara, unii miniştri au deja pe birouri recomandări si critici cu
antetul Bruxelles-ului.
Ministerul sănătăţii urmează să reanalizeze cel puţin una dintre cele 14 legi de
reforma a sistemului sanitar pentru care guvernul vrea să-şi asume răspunderea
în parlament.
Ministrul sănătăţii, Eugen Nicolaescu a confirmat pentru BBC că în urmă cu câteva
zile Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti a exprimat printr-o scrisoare
anumite rezerve în privinţa legii farmaciei, parte a pachetului de legi privind
reforma sistemului sanitar. Care este conţinutul scrisorii?
Ministrul Eugen Nicolaescu: "Ni se transmite să avem grijă să nu introducem
restricţii care să altereze concurenţa pe piaţă. Sigur, noi avem mai multe
argumente şi vom discuta pe ele. Uniunea Europeană este şi ea plină de restricţii,
mai ales la ceea ce înseamnă autorizarea şi funcţionarea farmaciilor. Vom încerca
să vedem cum de acolo este permis acest lucru şi pe ce bază. Toate aceste
analize ne vor conduce la o decizie înţeleaptă care să reflecte cu adevărat
legislaţia Uniunii Europene."

14
Managementul schimbării

Proiectul promovat de ministerul sănătăţii prevede limitarea numărului de farmacii


ce ţin de aceiaşi companie la patru pentru 400 de mii de locuitori şi stipulează şi
distanţa minimală la care pot fi amplasate aceste farmacii. Potrivit Asociaţiei
Patronilor de Farmacii, proiectul ar relua prevederile constrângătoare impuse
printr-un ordin al ministrului în vremea guvernului PSD. Ordinul respectiv a fost
retras atunci în urma insistenţelor Consiliului Concurenţei şi a organismelor
europene.
Consiliul Concurenţei a lansat avertismente, alături de Comisia Europeană şi în
alte privinţe. Preşedintele Consiliului Concurentei, Mihai Berindei declara imediat
după publicarea săptămâna trecută a raportului de ţară că stabilirea unor preţuri
minime nu este o practică în acord cu regulile concurenţei.
Consilierul în probleme economice al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti,
Dragoş Negrescu, intervievat de un cotidian central, a declarat şi mai aplicat că
Bruxelles-ul nu agreează ideea unui preţ minim pentru ţigarete. Propunerea apare
în proiectul de modificare a Codului Fiscal.
Până la această oră, ministerul de finanţe nu a exprimat o poziţie oficială în
această privinţă. Totuşi unul dintre consilierii ministrului Sebastian Vlădescu a
accentuat că impunerea unui preţ minim la ţigarete este numai un proiect la care
s-ar putea renunţa dacă argumentele contra se dovedesc mai puternice.

1.1.3 Dezvoltare organizaţională


Fiecare organizaţie are o anumită cultură, în funcţie de care trebuie făcute anumite
schimbări. Organizaţiile sunt ierarhice prin natura lor şi au 4 niveluri strategice,
tactice, operaţionale şi de execuţie.

1. Nivel strategic
Idei – Obiective – Politici
2. Nivel tactic
Planuri buget
3. Nivelul operaţional
Reguli Ordine curente
4. Nivelul executiv
Strategii, Planuri de acţiune
Exemplu:
Olanda, a introdus în urmă cu doi ani „Programul FORS” (F = Flexibil, O =
orientare către societate, R = orientare spre rezultate, S = orientare spre
cooperare), pentru administraţia publică, pentru schimbare din punct de vedere
cultural, dar încă nu are rezultate concrete, timpul de implementare fiind scurt.
Implementarea acestui program se face pas cu pas, lăsând ca această schimbare
culturală să înceapă de la bază, de la nivelul funcţionarilor publici.

15
Managementul schimbării

1.1.4 Competenţe individuale


Guvernele trebuie să facă faţă unei complexităţi din ce în ce mai mari şi unei nevoi
tot mai acute de specializare a personalului pentru a gestiona şi rezolva probleme
noi. Administraţia clasică, guvernată de un set de acte normative specifice nu mai
este adecvată pentru acest scop. Însă, aşa cum vom vedea, nu este nici
redundantă, depăşită.

2. STRATEGIILE IN PROCESUL SCHIMBĂRII

Charles Darwin ne arată că nu supravieţuiesc cei mai frumoşi, cei mai deştepţi
sau cei mai puternici; viitorul este al celor care se adaptează cel mai bine la
schimbare.
Rarele genii ale lumii afacerilor creează nevoi consumatorilor şi le satisfac imediat
– atunci când Sony a lansat pe piaţă compact disc-ul, piaţa era suprasaturată de
viniluri şi casete audio şi nu părea că vrea altceva; CD-ul a însemnat înalta calitate
a audiţiei, posibilitate de acces rapid la piesele preferate, conservare pe termen
lung, flexibilitate şi diversitate în programele radio s.a. Sony nu a văzut piaţa, ci
potenţialul ei – e una din lecţiile majore în designul schimbării!
De unde ştim când e nevoie de schimbare şi cum facem ca să nu fie nevoie să
schimbăm?! E simplu: când îţi curge nasul ştii că eşti răcit şi ai nevoie de aspirină.
Din păcate, deja ai răcit – eşti în mijlocul fenomenului şi trebuie să îl depăşeşti cât
mai repede, cu costuri cât mai mici şi urmări cât mai puţin grave. Este însă
important să afli ce a generat disfuncţia pentru ca data viitoare să eviţi, de pildă,
statul în curent. Fără să fie de dorit, uneori se întâmplă ca un banal nas care curge
să fie semnul unei maladii mai vechi, cronicizate, a unei disfuncţii profunde a
organismului, iar curentul să nu fi fost decât un element favorizant.
Schimbarea este, în opinia autorilor McCalman şi Paton, “un proces continuu de
confruntare, identificare, evaluare şi acţiune “.
Chestiunea schimbării reprezintă o preocupare cvasi-obsesivă în sociologia
organizaţiilor, poate din pricina importanţei acordate lentorii şi rigidităţii birocratice,
sau a problemelor concrete cu care se confruntă fără încetare, atât conducătorii
de întreprinderi, cât şi responsabilii reformelor administrative.
Ce vom discuta?
A. Identificarea factorilor care declanşează schimbarea;
B. Recunoaşterea nevoii de schimbare;
C. Etapele schimbării;
D. Diagnosticarea problemei;
E. Identificarea metodelor şi alternativelor prin care se va efectua
schimbarea;Strategii ale schimbării
F. Învingerea rezistenţei la schimbare;
G. Implementarea şi coordonarea schimbării;
H. Evaluarea rezultatelor implementării schimbării.

16
Managementul schimbării

2.1 Definirea factorilor care generează schimbarea


Kurt Lewin consideră schimbarea ca un echilibru dinamic al unor forţe care, pe de
o parte, fac presiuni asupra schimbării, iar pe de altă parte, determină o rezistenţă
la schimbare.

Echilibrul forţelor schimbării după K. Lewin

Elemente care determină Echilibru Elemente care frânează


schimbarea schimbarea

Presiuni pentru schimbare Rezistenţa la schimbare

• Schimbarea tehnologică • Mentalităţi învechite


• Explozia cunoaşterii • Blocaje mentale
• Învechirea produselor • Dezinteresul
• Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă • Frica fată de nou
• Teama de eşec
• Gradul redus de profesionalism
• Schimbarea structurii forţei de
muncă

Există două categorii de factori care influenţează schimbarea în cadrul


organizaţiei:
• Factori externi care pot fi controlaţi în mai mică măsură de către
manageri.
Exemple:
o Managerii firmelor trebuie să răspundă la schimbările care au loc
pe piaţă: noile produse introduse de competitori, amplificarea
publicităţii produselor noi, reducerile de preţuri la diferite categorii
de produse ori îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor care
doresc să cumpere produse mai ieftine şi de o calitate mai bună.
o Schimbările în tehnologie, prin introducerea computerelor şi
roboţilor industriali, care permit soluţionarea rapidă a unor
probleme complexe de producţie şi de management, contribuind
la reducerea costurilor şi îmbunătăţirea calităţii, reflectate pozitiv
sub aspect financiar.
o Creşterea complexităţii vieţii generează sisteme de comunicaţie
complexe, precum şi mutaţii în plan social.
o Factori externi specifici: organizaţiile internaţionale (Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană).

17
Managementul schimbării

• Factori interni prin care acţionează schimbările în cadrul organizaţiei.


Sunt procesele de luare a deciziilor, de comunicare, relaţiile
interpersonale, leadership, stil de conducere etc.
Pe lângă factorii enumeraţi, există şi o multitudine de elemente, care prin natura
conţinutului lor, generează schimbarea.

Dar mai există şi alţi factori care stau la baza schimbărilor. Toţi aceşti factori pot fi
grupaţi în patru mari grupe :
A. factori politici;
B. factori economici;
C. factori socio-culturali;
D. factori tehnologici.

Factori politici Factori economici

Legislaţia politică Competiţia


Ideologia politică Furnizorii, respectiv
Legile/reglementările colaboratorii
internaţionale Reţelele de schimb valutar
Drepturile universale Rata şomajului
Războaiele Ratele salariale
Reglementările locale Politica economică a guvernului
Sistemul de impozite şi taxe Politica economică a altor ţări
Activitatea grupurilor Politicile de acordare a împrumuturilor
sindicale Schimbări de statut (de la
stat la privat) – gradul de
autonomie.

Factori tehnologici Factori socio-culturali

Tehnologiile informaţionale (internetul) Tendinţele demografice (angajaţi,


Noi procese de producţie contribuabili)
Schimbări ale stilului de viaţă
Computerizarea proceselor
Schimbări în tehnologia de transport. Atitudinea faţa de munca
Atitudinea faţa de grupurile minoritare
Probleme legate de sex
Grija pentru mediu
Etica de afaceri.

18
Managementul schimbării

2.2 Recunoaşterea şi înţelegerea nevoii de schimbare


Perceperea clară şi profundă a nevoii de schimbare de către managerii
organizaţiei este indispensabilă procesului schimbării. Perceperea schimbării este
importantă, dar nu suficientă şi de aceea trebuie susţinută de un complex de
activităţi efective din partea managerilor.
Prin urmare, unul dintre cele mai importante aspecte este înţelegerea de către
personalul organizaţiei, manageri şi subordonaţi, a nevoii de schimbare.
Personalul organizaţiei trebuie ajutat să înţeleagă că actuala structură
organizatorică trebuie adaptată la noile cerinţe pe care le presupune tranziţia spre
economia de piaţă, că actualul sistem informaţional trebuie schimbat şi
transformat într-un instrument eficace la îndemâna managerilor, iar deciziile
acestora au nevoie de o fundamentare participativă, folosindu-se metodele şi
tehnicile moderne de management.
Această etapă, esenţială, pentru că presupune, de fapt, crearea convingerii
resurselor umane din organizaţie, că actualul sistem de management şi actuala
politică de personal nu sunt compatibile cu cerinţele pieţei.
Înţelegerea nevoii de schimbare presupun, de altfel, cunoaşterea faptului că o
continuare a proceselor de management şi de execuţie cu structurile mai vechi în
noile condiţii conduce, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la situaţii
critice pentru organizaţia respectivă.

2.3 Etapele schimbării

În viziunea lui Kurt Levin, procesul schimbării în cadrul organizaţiei trebuie să


parcurgă următoarele etape:
• deschiderea sau dezgheţul – în această etapă se încearcă
schimbarea echilibrului între situaţia dorită care determină schimbarea
şi cea efectiva.
• schimbarea sau transformarea – în care se introduc transformările
care permit trecerea la situaţia dorită.
• Închiderea sau îngheţarea – etapă în care se urmăreşte realizarea
noului echilibru al sistemului. Această etapă poate fi făcută prin
apelarea la reglementări, la cultura organizaţiei, la structura
organizatorică.
Managementul schimbării presupune o succesiune sistematică de procese însoţită
de un feed-back permanent. Implementarea managementului schimbărilor implică,
în viziunea autoarei, următoarele etape:
• definirea factorilor care generează schimbarea;
• recunoaşterea, înţelegerea nevoii de schimbare;
• diagnosticarea problemelor care implică schimbarea;
• identificarea metodelor prin care să se efectueze schimbarea;
• stabilirea modalităţilor de implementare a schimbării;

19
Managementul schimbării

• învingerea rezistenţei la schimbare;


• implementarea schimbării;
• evaluarea rezultatelor implementării schimbării.

2.4 Diagnosticarea problemelor care implică schimbarea

Pentru a acţiona, managerul trebuie să cunoască foarte bine situaţia problemă


care implică schimbarea. Pentru aceasta este necesară parcurgerea unei etape
care presupune o diagnosticare a problemelor. Principalele faze ale diagnosticării
sunt:
• Identificarea tipului de problemă. Presupune, în esenţă, descoperirea
tuturor problemelor cu care se confruntă managerii organizaţiei şi care,
de fapt, determină schimbarea. Se pot folosi (pentru cunoaşterea
problemelor) o serie de metode şi tehnici: lista de probleme, cutia cu
idei, etc. pentru început, se recomandă identificarea ariei de cuprindere
a schimbării şi tipului acesteia, respectiv dacă va fi totală sau parţială,
rapidă sau lentă. Însă, cu siguranţă complexitatea problemelor şi
posibilităţile organizaţiei sunt cele care influenţează de fapt procesul de
implementare a schimbărilor.
• Formularea simptomelor pozitive şi negative pe care le generează
problema. Fără îndoială, orice problemă, identificată sau nu, generează
direct sau indirect simptoame pozitive şi negative. În această fază
trebuie structurate clar atât simptomele pozitive, cât şi cele negative pe
care problemele actuale le generează, lucru posibil datorită analizei
efectuate în faza precedentă.
• Stabilirea cauzelor care generează problema şi a efectelor pe care
situaţiile de fapt le au sau le pot avea pentru fiecare tip de problemă.
Esenţială în această fază este înţelegerea naturii cauzelor care au
generat simptoamele pozitive şi negative. Cauzele pot fi directe,
indirecte, principale/secundare. Efectele pot fi imediate, pe termen
mediu sau lung.
• Precizarea modalităţilor prin care problemele pot fi soluţionate, precum
şi a resurselor pe care le implică acest proces. Principalele modalităţi
de acţiune vor conduce în acest fel la diminuarea/amplificarea influenţei
cauzelor care au generat simptoamele negative, în primul rând, dar şi
cel pozitive. Apoi se stabilesc resursele necesare pe care le implică
modalităţile de acţiune respective şi procesul de implementare a
schimbărilor.
• Estimarea rezultatelor la care se ajunge prin rezolvarea schimbării. În
ultima fază se urmăreşte anticiparea aspectelor de eficienţă
cuantificabilă şi necuantificabilă, care vor apărea ca urmare a rezolvării
problemelor schimbării.

20
Managementul schimbării

2.5 Stabilirea metodelor de implementarea a schimbării

Se precizează şi se prezintă metoda sau grupul de metode care vor fi folosite, atât
pentru analiza problemelor, cât şi pentru implementarea schimbării. Cele mai
eficiente modalităţi vor fi selectate pentru a efectua schimbarea.
Schimbările majore în organizaţie nu au loc pur şi simplu. Înfăptuirea schimbării
presupune derularea unui adevărat proces complex în care se confruntă forţele
care exercită presiuni pentru schimbare şi forţele care se opun schimbării. Acest
proces cunoaşte mai multe etape şi anume:
• conştientizarea nevoii de schimbare şi trezirea interesului pentru
iniţierea schimbării în rândul managerilor organizaţiei;
• diagnosticarea situaţiei pe baza informaţiilor culese şi analizate;
• identificarea tuturor forţelor, care sprijină schimbarea, ca şi a acelora
care se opun schimbării;
• elaborarea unor variante de schimbare, alegerea variantei optime (sau
a celei mai convenabile);
• schimbarea propriu-zisă, respectiv aplicarea variantei alese cu toate
măsurile care se impun;
• depistarea unor eventuale neajunsuri şi eliminarea acestora;
• consolidarea noilor valori comportamentale care susţin schimbările
efectuate.

Evenimentele care declanşează orientarea spre o ideologie a schimbării în cultură


şi structura organizaţională pot fi:
• oportunităţi sau disfuncţionalităţi majore în contextul firmei (criza
economică, boom economic, apariţia unei noi generaţii de tehnologii).
• mutaţii în proprietatea şi/sau managementul firmei (fuziunea cu altă
firmă, realizarea unei societăţi mixte, schimbarea managementului
superior al organizaţiei etc.).
Americanul Gibb Dyer concepe un model parţial diferit faţă de precedentul,
îndeosebi prin aceea că pune un mare accent pe elementele de putere şi
autoritate în cadrul firmei.

Ca urmare, consideră că apare o fază critică în care are loc lupta dintre noile şi
vechile convingeri. Dacă noile convingeri se impun, puterea în organizaţie este
preluată de o nouă echipă managerială, care treptat instituie o nouă simbolistică
organizaţională şi dezvoltă o nouă cultură organizaţională.

Exista 4 tipuri de strategii pentru implementarea schimbării

21
Managementul schimbării

1 2 3 4

Strategia Strategia Strategia Strategia


puterii planificării negocierii interactivă

Actori Conducere de la Iniţiativa Mai mulţi Grupuri


vârf conducerii participanţi interactive

Orientare Scop Plan Problema Viitor

Putere Ierarhia Expertul Poziţia Imaginaţia

Contribuţii Departamentelor Consultanţilor Stakeholder- Tuturor


de control ilor
ale

Motor Putere Raţionalitate Rezultatele Dialog şi


negociate conflict

Rezistenţă Ignorare Convinge Renegociere Apreciere


pentru a reuşi

2.6 Rezistenţa la schimbare

Este principalul obstacol pe care îl întâmpină schimbarea. Motive care generează


rezistenţa la schimbare:
• interese personale;
• neînţelegerea fundamentelor schimbării;
• toleranţa la schimbare (dezinteres);
• teama de consecinţele schimbării;
• tendinţa de autolimitare a efortului;
Pentru a minimiza însă acest fenomen de rezistenţă la schimbare, managerii ar
putea iniţia un set de activităţi, cum ar fi:
• pregătirea momentului schimbării prin discuţii cu cei implicaţi în acest
proces;
• sprijinirea şi încurajarea celor implicaţi în procesul schimbării prin
participarea efectivă la acesta;
• organizarea de dezbateri pe problematica schimbării;
• influenţa interpersonală;
• exercitarea de presiuni – poate genera şi resentimente şi ostilitate;
Schimbarea înseamnă în esenţă o transformare sau o modificare a status-quo-
ului, o trecere de la o stare de lucruri la alta, de la un set de condiţii la altul.

22
Managementul schimbării

Schimbarea înseamnă, pentru mulţi oameni, nesiguranţa sau lipsa de securitate


cu privire la propriul viitor, la locul de muncă, la relaţiile cu ceilalţi. De aceea este
foarte posibil ca această teamă sau anxietate a oamenilor cu privire la schimbare,
să-i conducă la încercarea de a bloca, de a rezista introducerii ei.
Într-un sens, rezistenţa la schimbare este un fenomen pozitiv deoarece ea
dovedeşte existenţa unui anumit grad de stabilitate şi permite predicţia
comportamentului organizaţional. Efectele rezistenţei la schimbare sunt însă, în
principal negative: ea poate genera conflicte în interiorul organizaţiei, dar mai ales
este o piedică în calea progresului.
2.6.1 Modalităţi de reducere a rezistenţei la schimbare
Cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor ce determină rezistenţă la schimbare sunt
esenţiale pentru găsirea mijloacelor cele mai adecvate de reducere sau chiar
înfrângere a acestei rezistenţe.
Una din modalităţile cele mai importante de reducere a rezistenţei oamenilor la
schimbare este aceea de implicare a lor în planificarea schimbării prin
centrarea acestora asupra propriilor sentimente, asupra propriilor nesiguranţe,
asupra propriei rezistenţe. Când oamenii se confruntă deschis unii cu alţii, când au
informaţii în loc de nesiguranţă, ei pot să participe la schimbare mai curând decât
să reziste schimbării. Oamenilor trebuie să li se ofere şansa de a discuta şi a
înţelege natura schimbării şi a propriilor temeri declanşate de aceasta.
O altă modalitate de reducere a rezistenţei oamenilor la schimbare se adresează
anxietăţii create de schimbare. Trebuie ca accentul să fie pus pe găsirea surselor
de disconfort a oamenilor ce se tem de schimbare şi nu pe folosirea sancţiunilor
sau ameninţărilor ca mijloace de a convinge oamenii să se implice în schimbare.
Într-un proces de schimbare, având în vedere ca obiceiurile, rutinele reprezintă
surse ale rezistenţei la schimbare, nu trebuie ignorate modelele comportamentale
de muncă ce au fost deja statuate sau “instituţionalizate”.
Comunicarea este una din modalităţile de reducere a rezistenţei la schimbare.
Rezistenţa poate fi redusă prin comunicarea cu angajaţii, ajutându-i să înţeleagă
necesitatea schimbării. Această metodă este eficientă atunci când principala
cauză a rezistenţei este lipsa de informaţii a indivizilor în legătură cu procesul de
schimbare. Timpul şi efortul implicate de aceasta tactică sunt principalele
dezavantaje ale ei, mai ales când schimbarea afectează un număr mare de
oameni.
Manipularea este o altă modalitate de a reduce rezistenţa la schimbare.
Deformând faptele şi făcându-le astfel să pară mai atractive, ascunzând anumite
informaţii neplăcute sau răspândind zvonuri false pentru a determina angajaţii să
accepte schimbarea sunt exemple de manipulare. Această modalitate este puţin
costisitoare, dar riscantă dacă oamenii vor afla că au fost păcăliţi, credibilitatea
agentului de schimbare reducându-se la zero în acest caz.
Primul pas în iniţierea unui proces de schimbare îl constituie diagnosticarea, adică
găsirea unor răspunsuri la întrebări de tipul “Ce schimbări sunt necesare în
organizaţie, pentru a asigura o funcţionare mai eficace?” Asistăm adesea la
schimbări de care nu are nimeni nevoie. Se întâmplă de multe ori să înţelegem, de
abia după ce s-a efectuat o schimbare, că n-a răspuns, problemelor reale?

23
Managementul schimbării

Adaptare model Nadler-Tushman – diagnosticare nevoi de schimbare


Organizaţia este implicată într-un proces de interacţiuni neîntrerupte cu mediul
său. În acest mediu, pe lângă organizaţie, există şi alte sisteme – furnizorii, clienţii
sau utilizatorii finali – care influenţează organizaţia şi, la rândul lor, sunt influenţaţi
de ea.
În interiorul său, organizaţia poate fi percepută ca având patru componente aflate
în interacţiune: sarcinile, structurile şi sistemele organizaţionale, cultura şi oamenii
– membrii organizaţiei:
• Sarcinile formează componenta primară a sistemului organizaţional.
Ele cuprind activităţile care trebuie îndeplinite, caracteristicile acestor
activităţi, cantitatea şi calitatea serviciilor sau produselor oferite de
organizaţie
• Structurile şi sistemele organizaţionale cuprind: responsabilităţile şi
liniile de subordonare, sistemele informaţionale, mecanismele de
monitorizare şi control, fişele de post, sistemele formale de retribuire şi
premiere, structurile şedinţelor, procedurile de funcţionare etc. Chiar
dacă aceste trăsături ale organizaţiei sunt relativ uşor de descris, ele
ajung adesea să fie depăşite, incapabile cu lumea în schimbare.
• Cultura organizaţională se referă la valorile, ritualurile, sursele de
putere, normele şi loialităţile din organizaţie, precum şi la sistemul non-
formal de recompensare sau penalizare, care determină felul în care se
acţionează în respectiva organizaţie.
• Oamenii vin cu diferitele lor aptitudini, cunoştinţe, experienţe,
personalităţi, valori, atitudini şi comportamente.
Este necesar ca organizaţia să adopte schimbări pentru a putea supravieţui într-un
mediu din ce în ce mai imprevizibil. Organizaţia trebuie să considere schimbarea o
ocazie favorabilă, deoarece o ajută să se dezvolte şi să prospere.
Schimbările fac parte din viaţa managerială şi organizaţională. Ele pot fi
importante, se produc din ce în ce mai frecvent şi pot fi decisive pentru
supravieţuirea organizaţiei.
Schimbările pot oferi persoanelor implicate diferite oportunităţi: creşterea
satisfacţiei profesionale, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, ameliorarea
practicilor adoptate, sporirea eficienţei etc.
Presiunile externe favorabile schimbării se pot datora unor factori politici,
economici, sociologici şi tehnologici (PEST) exercitaţi de mediul extern în care se
află organizaţia. Alte presiuni externe decurg din cerinţele şi ofertele pieţei,

24
Managementul schimbării

condiţiile de concurenţă şi schimbările de condiţii. Presiunile externe favorabile


schimbării se situează mai presus de controlul organizaţiei.
Presiunile interne favorabile schimbării sunt legate adesea de cele externe. Printre
acestea se numără: nevoia de a creşte productivitatea, de a îmbunătăţi nivelurile
de calitate, de a spori volumul vânzărilor, de a îmbunătăţi serviciile, de a spori
nivelul de motivare a personalului şi de a-l păstra în organizaţie. Presiunile interne
favorabile schimbării se află sub controlul organizaţiei.
Există trei abordări uzuale pentru generarea presiunilor interne favorabile
schimbării:
• abordarea de sus în jos;
• abordarea de jos în sus;
• abordarea bazată pe serviciile unui expert;
fiecare dintre ele având diferite avantaje şi dezavantaje.
Pentru a înţelege starea prezentă în care se află organizaţia şi pentru a o descrie
pe cea prefigurată pentru viitor, se poate utiliza modelul de diagnosticare al lui
Nadler şi Tushman. Componentele esenţiale ale acestui model sunt sarcinile
îndeplinite de organizaţie, structurile şi sistemele organizaţionale, cultura acesteia
şi oamenii care lucrează în cadrul ei. În afară de acestea, modelul scoate în
evidenţă necesitatea identificării viziunii colective împărtăşite în cadrul organizaţiei
şi persoanele (sau grupurile) care pot facilita schimbarea.
Precizând care este nivelul schimbării, putem face o estimare a duratei
implementării acesteia şi a complexităţii şi dificultăţii procesului. Este nevoie
totodată, să ne analizăm propriile reacţii faţă de schimbare şi să stabilim care este
influenţa atitudinii pe care o avem faţă de schimbare asupra capacităţii noastre de
a o dirija. Avem, aşadar, o cale de a analiza forţele care se manifestă şi care pot
favoriza sau împiedica o schimbare propusă. Astfel, aflăm ce forţe care impun
schimbarea trebuie consolidate şi ce forţe de respingere trebuie slăbite. Opoziţia
la schimbare este una dintre forţele de respingere obişnuite. Pentru reducerea sau
înlăturarea ei, există mai multe abordări posibile.
O schimbare poate avea loc la unul sau mai multe dintre nivelurile enumerate de
mai jos:
A. individual;
B. de echipă;
C. de grup/divizie;
D. organizaţional.
Durata şi dificultatea implementării unei schimbări depind direct de nivelul la care
are loc aceasta. Diagrama câmpului de forţe (Lewin) este un instrument analitic
care poate fi utilizat pentru identificarea forţelor care se opun şi care impun
schimbarea, a mărimii lor relative şi a eventualelor elemente în favoarea
schimbării, care ar putea fi atrase de partea forţelor care impun schimbarea.
Printre cauzele uzuale ale opoziţiei faţă de schimbare se numără:
• interesul personal îngust
• înţelegerea eronată şi lipsa de încredere;

25
Managementul schimbării

• deosebirile în evaluarea situaţiei;


• toleranţa scăzută fată de schimbare;
• presiunile exercitate de grupurile de colegi;
• teama de stresul asociat schimbării;
• experienţele negative legate de schimbările trecute
Printre abordările care pot fi adoptate pentru reducerea opoziţiei se numără:
• instruirea şi comunicarea;
• participarea şi implicarea;
• facilitarea şi sprijinul;
• negocierea şi acordul;
• manipularea şi cooptarea;
• coerciţia explicită şi implicită.
Peters şi Waterman, în cartea lor “In Search of Excellence” (1982) au atras atenţia
asupra a opt caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească orice organizaţie
care este deschisă schimbării, inovatoare :
• orientare spre acţiune;
• apropiere faţă de client;
• autonomie;
• productivitate printr-o bună administrare a resurselor umane ;
• structuri simple;
• centralizarea problemelor esenţiale;
• descentralizarea acţiunilor/implementării şi controlului zilnic;
• concentrarea pe puncte forte.
În esenţă, accentul trebuie pus pe acordarea unei autonomii cât mai mari
managementului mijlociu.

2.7 Implementarea schimbării

În condiţiile în care rezistenţa la schimbare a fost învinsă urmează implementarea


propriu-zisă a schimbării şi feed-back-ul permanent generat de modulaţiile
factorilor care o declanşează de fapt.
În această etapă se elaborează un plan de acţiune, care trebuie să cuprindă
modalităţile clare de implementare a schimbării. Ele trebuie adaptate la specificul
realităţilor din interiorul organizaţiei şi să faciliteze derularea tuturor acţiunilor pe
care schimbarea le atrage.

2.8 Evaluarea rezultatelor implementării schimbări


Cunoaşterea influenţelor pe care schimbarea le-a avut asupra eficienţei este un
aspect social pentru continuarea implementări schimbării. Managerii care

26
Managementul schimbării

declanşează un astfel de proces complex cunosc foarte bine faptul că schimbarea


poate presupune un interval de timp după care rezultatele încep să apară. Ei de
asemenea ştiu că pe parcursul implementării apar şi alte probleme care nu au fost
anticipate, care trebuie rezolvate în timp util, altfel derularea procesului în sine
este pusă sub semnul întrebării.
Totuşi, echipa de specialişti care se ocupă de implementarea schimbării poate
întocmi evaluări parţiale, periodice pentru a se întări convingerea angajaţilor că
modul de acţiune aste unul bun, dar că procesul implementării este complex şi de
durată Ca răspuns la aceste cerinţe s-a conturat a doua generaţie a dezvoltării
organizaţionale, denumită transformarea organizaţională, diferită substanţial de
precedenta.
Transformarea organizaţională implică schimbări la trei niveluri. Un prim nivel îl
reprezintă schimbarea de atitudini şi comportamente ale salariaţilor firmei.
Nivelul al doilea de schimbare se referă la sistemul managerial în ansamblul
sau, iar ultimul vizează straturile profunde ale organizaţiei, ale sistemelor de
valori, credinţelor, afectivităţii comunităţii de salariaţi, De reţinut că ultimul nivel
constituie baza primelor două. O altă trăsătură a transformării organizaţionale
rezidă în faptul că schimbările nu se rezumă la simpla întreţinere a funcţionarii
organizaţiei, ci ele vizează reînnoirea organizaţiei în ansamblul său.

2.8.1 Matricea schimbărilor organizaţionale ale lui Nadler

TIPURILE SCHIMBĂRII AMELIORATIVE STRATEGICE

REACTIVE Armonizare Reorientare


ANTICIPATE Adaptare Reconcepere

La baza matricei schimbărilor organizaţionale a lui Nadler se află următoarele


aspecte:
• din punct de vedere al conţinutului, schimbările organizaţionale pot fi
de îmbunătăţire, sau ameliorative şi strategice. Schimbările de
îmbunătăţire vizează ameliorări ale funcţionalităţii organizaţiei în cadrul
concepţiei şi coordonatelor strategice existente. Schimbările strategice
vizează elementele de bază ale firmei şi/sau ale sistemului de putere.
• din punct de vedere temporal, schimbările organizaţionale pot fi :
o reactive, atunci când se oferă soluţii la evenimente exogene
firmei;
o anticipate, în situaţia în care sunt programate în funcţie de
evoluţiile prevăzute ale mediului şi firmei în cauză.
Din intersecţia acestor coordonate rezulta cele patru tipuri de schimbări în cultura
organizaţională şi sistemul organizatoric:
• de armonizare, adică îmbunătăţiri ce au în vedere evenimente viitoare
anticipate;

27
Managementul schimbării

• de adaptare, ce constau în îmbunătăţiri realizate ca răspuns la


producerea unor evenimente externe neanticipate;
• de reorientare, de natură strategică, realizate în funcţie de perioada şi
locul producerii anumitor evenimente strategice anticipate;
• de reconcepere a organizaţiei sau a unor componente ale acesteia
generate, de regulă, de apariţia unor evenimente în contextul firmei
care îi ameninţă existenţa. În aceasta situaţie sunt necesare schimbări
radicale în organizaţie, ce vizează cultura organizaţională, strategia
managerială, sistemul managerial etc.
Transformarea organizaţională înseamnă deci schimbări profunde ce au în vedere
concomitent armonizările, adaptările şi reorientările organizaţionale. Frecvent,
transformarea organizaţională implică reconceperea organizaţiei în ansamblul său.
Operaţionalizarea transformării organizaţionale este condiţionată, după opinia mai
multor specialişti, de existenţa unui set de precondiţii:
• managementul firmei trebuie să se dedice schimbărilor;
• fiecare salariat este necesar să fie capabil să vizualizeze cum arată o
organizaţie bună şi pe ce valori se bazează;
• să existe anumite condiţii exogene în mediul firmei încât problemele cu
care se confruntă să nu poată fi abordate şi soluţionate utilizând
precedentele modalităţi;
• persoanele cheie din firmă să sprijine realizarea schimbărilor
organizaţionale;
• managerii şi specialiştii ce realizează schimbarea să fie pregătiţi şi
dedicaţi unui proces de lungă durată;
• realizatorii schimbării să fie conştienţi de la început că vor fi confruntaţi
cu “opoziţia” la schimbări;
• pe parcursul schimbărilor trebuie să existe disponibilitatea de a învăţa
la un mare număr de persoane;
• majoritatea personalului organizaţiei să fie convins de necesitatea de a
efectua schimbările preconizate;
• organizaţia să fie gata să facă apel la orice asistenţă şi/sau contribuţie
disponibilă şi utilă schimbării din cadrul şi din afara firmei;
• asigurarea accesului la informaţiile implicate în toate fazele schimbării
organizaţionale.

Vă invităm să meditaţi asupra următoarei întâmplări.


Într-o companie având ca obiect de activitate producerea şi comercializarea de
bunuri de larg consum, în cadrul departamentului de Resurse Umane, vine un nou
angajat într-o funcţie managerială. Firma are două locaţii distincte – una pentru birouri,
alta aparţinând unităţii de producţie, aflată la circa 45 de minute de mers cu automobilul.
În responsabilitatea noului manager intră administrarea sistemelor de evaluare şi
dezvoltare a personalului şi planificarea strategică pe termen mediu a resurselor umane
ale organizaţiei. Pentru că departamentului său îi revin o altă sumedenie de sarcini
administrative, iar presiunea actuală în organizaţie este reducerea costurilor, directorul îi

28
Managementul schimbării

cere noului subaltern o evaluare rapidă a domeniilor în care acest demers ar fi posibil, la
numai o zi după angajare; pentru a beneficia de "privirea proaspată" a recrutului,
directorul îl sfătuieşte să se bazeze doar pe observaţii "de suprafaţă", fără a face
investigaţii de durată. Imediat primeşte un raport în care noul angajat punctează, ca
centre de reducere a costurilor, următoarele elemente:
Maşinile directorilor. Flota cu care se deplasa top-managementul era alcătuită din 7
autovehicule 4*4 pe benzina. Managerul argumenta că pentru a călători, fie şi
săptămânal, la o locaţie aflată l 80 de kilometri pe autostrada nu e nevoie de astfel de
vehicule, ale căror costuri de achiziţionare şi întreţinere sunt semnificative.
Şoferii directorilor. Fiecare din cei 7 membri ai top-managementului beneficia de câte un
şofer cu un salariu mult peste cel mediu pe economie, pe care îl utiliza zilnic, mai ales
pentru a ajunge şi a pleca de la birou, foarte rar pentru întâlniri în exterior. Ineficienţa era
evidentă, susţinea noul manager în raport şi propunea ca directorii să-şi conducă singuri
maşinile.
Departamentul special de cursuri pentru personalul din vânzări. Acesta era
subordonat directorului de vânzări, era alcătuit din 8 persoane, toate dotate cu telefoane
mobile şi automobile ale căror costuri integrale reveneau companiei şi era menit să ofere
de trei ori pe an noi tehnici de vânzare agenţilor din teren. Managerului cel nou i se părea
ineficientă existenţa acestei structuri: ea dubla, practic, munca managerilor de zonă şi a
departamentului de resurse umane, care livra sistematic programe de pregătire întregului
personal din companie. Raportul lui propunea desfiinţarea.
Activităţile de team-building. La venirea în companie, noul manager parcursese toate
departamentele din clădirea de birouri pentru a fi prezentat colegilor. I se spusese că 10
dintre managerii din departamentul de marketing lipsesc pentru că sunt plecaţi de
dimineaţă, la o întâlnire cu agenţia de publicitate, pentru o activitate de team-building, la
una dintre terasele din apropiere – local elegant şi cu facilităţi! Costurile reveneau
companiei. Noul manager remarca în raport pericolul acestor practici şi propunea
desfiinţarea lor.
Feedback-ul pe care l-a primit a fost următorul:
Maşinile directorilor constituie investiţie strategică şi de imagine; nu se poate renunţa la
ele.
Şoferii sunt vitali pentru ca directorul să se poată concentra nu pe condusul
automobilului, ci pe eficienţa întâlnirii care urmează; nu se poate renunţa la ei.
Pregătirea pentru vânzări are un specific cu totul deosebit, iar acest departament este, de
fapt, cel care aduce banii companiei, motiv pentru care oamenii trebuie să fie în
permanenţă bine antrenaţi; nici vorbă să se renunţe la el!
Team-building-ul între departamentul de marketing şi agenţia cu care lucrează în mod
tradiţional este o practică tradiţională a companiei, menită să cimenteze legături eficiente
pe termen lung. Închiderea lor în birouri le-ar diminua creativitatea, iar costurile ar fi mai
mari decât nişte banale note de plată, e adevărat semnificative, dar pe care compania se
obişnuise sa le achite fără crampe ulterioare.
Noul manager propunea un set de schimbări, unele precise, imediat aplicabile, altele care
afectau comportamente deja asimilate profund de organizaţie şi a căror implementare ar fi
cerut timp şi oarecare efort, dar ar fi adus, indiscutabil, dorita eficienţă organizaţională.
Totuşi, la felul în care a analizat lucrurile şi la propunerile făcute publice, puteţi lesne
prevedea viitorul său sumbru în firmă. Motivul?

A IGNORAT COMPLET PARTEA NEVAZUTA A VIETII ORGANIZATIONALE.

29
Managementul schimbării

3. DEZVOLTARE ORGANIZAŢIONALĂ

Organizaţia este implicată într-un proces de interacţiuni neîntrerupte cu mediul


său. În acest mediu, pe lângă organizaţie, există şi alte sisteme – furnizorii, clienţii
sau utilizatorii finali – care influenţează organizaţia şi, la rândul lor, sunt influenţaţi
de ea.
Este necesar ca organizaţia să adopte schimbări pentru a putea supravieţui într-un
mediu din ce în ce mai imprevizibil. Organizaţia trebuie să considere schimbarea o
ocazie favorabilă, deoarece o ajută să se dezvolte şi să prospere.
Dezvoltarea organizaţională este procesul de îmbunătăţire a eficacităţii
organizaţiei şi a bunăstării (well-being) membrilor acesteia prin intervenţii
planificate. Aceasta înseamnă:
• creşterea eficacităţii - realizarea scopurilor şi obiectivelor organizaţiei
• bunăstarea membrilor - satisfacţia angajaţilor cu munca şi cu mediul de
lucru
• intervenţii planificate - seturi de activităţi structurate în care grupuri sau
indivizi selectate(i) sunt angajate(i) în sarcini ce sunt legate direct sau
indirect de îmbunătăţirea organizaţională.
La modul cel mai general, scopul dezvoltării organizaţionale este realizarea cu
succes a schimbării organizaţionale. Din acesta pot deriva diferite obiective
specifice:
• dezvoltarea unor planuri de îmbunătăţire organizaţională
• reproiectarea structurii organizaţiei
• realizarea de schimbări culturale
• creşterea eficacităţii comunicării interne
• clarificarea rolurilor si responsabilităţilor
• stimularea creativităţii şi inovării
• creşterea eficacităţii proceselor de decizie etc.
Teoriile dezvoltării organizaţionale au sorgintea în ştiinţele comportamentale (în
special sociologia şi psihologia) şi în management. Acestea pot fi împărţite în două
mari categorii:
• teorii ale schimbării - încearcă să explice dinamica prin care au loc
schimbarea şi îmbunătăţirea organizaţională
• teorii ale implementării - sunt centrate pe strategiile de intervenţie
specifice având ca scop inducerea schimbării organizaţionale
Schimbările fac parte din viaţa managerială şi organizaţională. Ele pot fi
importante, se produc din ce în ce mai frecvent şi pot fi decisive pentru
supravieţuirea organizaţiei.

30
Managementul schimbării

Schimbările pot oferi persoanelor implicate diferite oportunităţi: creşterea


satisfacţiei profesionale, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, ameliorarea
practicilor adoptate, sporirea eficienţei etc.
În interiorul său, organizaţia poate fi percepută ca având 7 componente (scenarii),
regăsite în modelul 7S al lui Peters şi Waterman, aflate în interdependenţă:
strategie, structură, sisteme, stilul de management, abilităţi, personal, valori sau
cultură organizaţională.
O perspectivă interesantă asupra scenariilor apare în publicaţiile consultanţilor de
management americani Thomas Peters şi Robert Waterman şi este prezentată în
modelul următor:

Structură

Strategie Sisteme
Valori
împărtăşite

Abilităţi Stil

Personal

Structura este unul dintre scenariile unei organizaţii şi trebuie să fie în contradicţie
cu celelalte 6 scenarii.

3.1 Teoria lui Mintzberg asupra structurilor organizaţionale

În cartea „Structurarea organizaţiilor” specialistul în organizaţii canadian, Henry


Mintzberg a elaborat conceptul de structură organizaţională, mai în detaliu. Teoria
sa poate fi rezumată în trei ipoteze:

31
Managementul schimbării

Ipoteza congruenţei
O structurare eficace necesită o bună potrivire între factorii existenţi şi parametrii
de design ai unei organizaţii.

Ipoteza configuraţiei
Structurarea eficace necesită o consistenţă internă între parametrii de design ai
unei organizaţii.

Ipoteza existenţei
Se pare că toate mecanismele de coordonare, parametrii de design şi factorii
existenţiali formează grupări şi configuraţii naturale.
Elementele menţionate în cele trei ipoteze pot fi rezumate după cum urmează:

Mecanisme de coordonare

1. Ajustarea mutuală realizează coordonarea muncii prin simplul proces de


comunicare informală.
2. Supervizarea directă realizează coordonarea prin intermediul unui individ
care îşi asumă responsabilitatea pentru ceilalţi.
3. Standardizarea proceselor de lucru
Procesele de lucru sunt standardizate când conţinutul muncii este specificat
sau programat.
4. Standardizarea rezultatelor
Rezultatele sunt standardizate atunci când rezultatele muncii, de exemplu
dimensiunile produsului sau ale performanţei, sunt specificate.
5. Standardizarea abilităţilor
Abilităţile (şi cunoştinţele) sunt standardizate atunci când tipul de formare
necesar pentru a realiza activitatea este specificat.

32
Managementul schimbării

Parametrii de design

Design-ul poziţiilor: Specializarea în muncă


Formalizarea comportamentului
Formare şi îndoctrinare

Design-ul superstructurii: Gruparea unităţilor


Mărimea unităţilor

Design-ul legăturilor laterale: Planificarea şi controlul sistemelor


Instrumente de legătură

Design-ul luării deciziei Descentralizarea verticală


Descentralizarea orizontală

Factori de existenţă Vârstă


Mărime
Sistem tehnologic
Mediu
Distribuţia puterii

Configurări Structura simplă


Birocraţia maşinilor
Birocraţia profesională
Forma divizionalizată

3.2 Crearea şi evaluarea unei structuri

Pentru a crea o structură organizaţională, următorii paşi trebuie urmaţi în mod


sistematic:
1. Pasul 1
Precizarea problemei
Ce formă de organizaţie trebuie restructurată (doar un departament, întreaga
structură administrativă şi legislativă, etc.)?
• Specificaţi criteriile unei bune funcţionări a unei organizaţii din
punctul de vedere al responsabilului cu procesul de restructurare.

33
Managementul schimbării

Criteriile pot fi:


• mai eficiente
• angajaţii să lucreze cu mai multă plăcere
• o mai bună reputaţie în ochii cetăţenilor
• o mai bună calitate tehnică
• etc.
Nu este posibil să îndeplineşti toate criteriile în acelaşi timp. De ex. O organizaţie
foarte flexibilă nu este şi una complet eficientă. Plăcerea cu care îşi desfăşoară
angajaţii activitatea nu are întotdeauna ca rezultat cea mai bună calitate tehnică.

2. Pasul 2
Analiza organizării existente şi a mediului acesteia
• realizarea unui inventar a organizării existente care acţionează
asupra organizaţiei
• găsirea celor 2 sau 3 probleme principale de performanţă a unei
organizaţii
• realizarea unei organigrame a organizaţiei (găsirea de informaţii în
legătură cu diviziunea muncii în acest moment)
• descrierea felului în care se realizează coordonarea (prin proceduri,
prin supervizare, prin înţelegere reciprocă, prin formarea de abilităţi).

3. Pasul 3
Discuţii şi confruntarea
Discutarea rezultatelor analizei cu directorul şi confruntarea rezultatelor analizei cu
criteriile de bună funcţionare.
Confruntarea problemelor principale cu felul în care sarcinile sunt distribuite acum.
Confruntarea problemelor principale cu modalităţile de coordonare propuse.

4. Pasul 4
Crearea structurii primare (transformarea activităţilor în sarcini)
Faceţi o propunere de împărţire a sarcinilor de lucru pentru viitor.
Criteriile principale sunt:
• funcţionale (persoanele care desfăşoară acelaşi tip de activitate într-
un departament)
• orientate în funcţie de client (persoanele care lucrează pentru acelaşi
grup de cetăţeni, de ex. persoane cu handicap sau persoane în
vârstă, într-un departament)
• regionale (persoane care lucrează în aceeaşi zonă într-un
departament).

34
Managementul schimbării

• centralizarea sau descentralizarea responsabilităţilor şi a autorităţii în


cadrul organizaţiei.
• numele departamentelor şi numărul de persoane care lucrează în
fiecare departament.
Anticipaţi efectul noii structuri primare asupra principalelor probleme din cadrul
organizaţiei. Anticipaţi punctele slabe ale noii structuri primare.

5 Pasul 5
Coordonarea
Faceţi o propunere pentru relaţiile de coordonare a sarcinilor de lucru, aşa cum
rezultă din noua structură primară.
Mecanismele standard de coordonare sunt:
• standardizarea proceselor prin instrucţiuni de lucru, proceduri, etc.
• standardizarea produselor cerute din partea organizaţiei
• standardizarea prin aptitudinile angajaţilor
• supravegherea directă a nivelului ierarhic imediat următor
• sugestii reciproce între angajaţi şi manageri privind îmbunătăţirea
modului de lucru din cadrul organizaţiei.

6 Pasul 6
Specificaţi mecanisme adiţionale de coordonare.
Pentru majoritatea organizaţiilor, mecanismele standard de coordonare, aşa cum
sunt specificate la pasul 5, nu sunt suficiente. Prin urmare, trebuie să introducem
mecanisme adiţionale de coordonare:
• sisteme de schimb al informaţiei
• coordonatori
• grupuri de lucru pe teme specifice
• grupuri de lucru permanente
• grupuri de proiect
Pentru fiecare mecanism adiţional de coordonare, trebuie specificate
responsabilităţile şi autorităţile.

7 Pasul 7
Evaluarea designului noii structuri
Înainte de a începe sa implementaţi noua structură, trebuie evaluat designul
acesteia.

35
Managementul schimbării

Pentru evaluare putem folosi următoarele criterii:


o eficacitate (reuşim să atingem performanţa aşteptată de la
organizaţie)
o flexibilitate (putem reacţiona la schimbări in mediu)
o eficienţă (sunt costurile de producţie cât de scăzute cu putinţă)
o satisfacţie angajaţilor este suficientă
o acceptabilitatea noi structuri pentru stakeholder-ii externi.
Numai când evaluarea noii structuri este pozitivă se poate declanşa
implementarea.

3.3 Stilul de management

Stilul de management este modul în care managerul alege să-i influenţeze pe


angajaţi.
Aici trebuie spus că managerii de la toate nivelurile au propriul lor stil de
management; unii aleg să delege şi să sprijine subordonaţii, alţii aleg stilul
autoritar. Dar managerii eficace trebuie să fie capabili nu numai să aleagă un stil
de management, dar să-l şi aplice în mod corect. Nu există un singur stil de
management care caracterizează un manager: în funcţie de situaţie fiecare
manager poate adopta un stil sau altul
Robert Tannenbaum şi Warren Schmidt au scris unul dintre cele mai revoluţionare
articole în Harvard Business Review in 1957, arătând că stilul de management
este OPŢIUNEA managerului.
Ei şi-au bazat teoria pe 2 aspecte: orientarea către relaţii inter-umane, care
defineşte stilul democratic de management şi orientarea pe obţinerea de rezultate,
care defineşte stilul autoritar de management.

Astfel, au identificat 7 nivele ale stilului de management:

1. Managerul permite subordonaţilor să funcţioneze fără limite definite de el


2. Managerul defineşte limitele dar lasă grupul să ia decizia
3. Managerul prezintă problema, cere sugestii grupului şi apoi ia el însuşi
decizia
4. Managerul prezintă decizia tentativa grupului. Decizia poate fi schimbata de
către grup
5. Managerul prezintă ideile şi apoi invită grupul să pună întrebări
6. Managerul ia decizia şi apoi convinge grupul că decizia luata este cea
corecta
7. Managerul ia decizia şi o anunţă apoi grupului

36
Managementul schimbării

Multe dintre teoriile sau modelele cunoscute ale comportamentului managerial


cuprind în enunţ condiţii de disparitate. Toate modelele de disparitate se bazează
pe presupunerea că o strategie de schimbare trebuie să creeze recunoaşterea
diferenţei dintre obiectivul sau idealul unui individ şi ceea ce face, gândeşte sau
realizează el de fapt. Când un model prezintă o stare sau un stil managerial ideal
care este prezentat explicit sau implicit ca obiectiv, cei care examinează modelul
îşi vor compara propria stare sau propriul stil cu acest ideal. Dacă performanţa
actuală este percepută ca fiind inferioară în comparaţie cu acest ideal, apare prin
urmare, o condiţie de disparitate care inspiră îmbunătăţirea acesteia. Tabelul de
mai jos prezintă mai multe teorii manageriale împreună cu condiţiile lor minimale şi
maximale. Toate aceste modele afişează o condiţie de disparitate. Toţi managerii
se situează între tipul înalt (ideal) şi cel jos şi de aceea sunt motivaţi să-şi
îmbunătăţească performanţele.
Poziţii minimale şi maximale în teoriile manageriale alese

Teoreticianul Poziţia minimă Poziţia maximă

Teoria X: oamenilor nu le place Teoria Y: oamenilor le place


Douglas munca. Ei doresc securitate şi să fie să muncească, sunt auto-
McGregor îndrumaţi/direcţionaţi în activităţile motivaţi şi acceptă
lor. Trebuie să existe coerciţie. responsabilităţile.

Sistemul IV: grup participativ.


Sistemul I: stil de conducere
Managerul le permite
Rensis Likert exploatator, autoritar. Control înalt al
salariaţilor să participe la
angajaţilor de către manager.
problemele organizaţionale.

Stilul 9,9: preocupare ridicată


Stilul 1,1: preocupare scăzută faţă
Robert Blake şi atât pentru producţie, cât şi
de nevoile de producţie sau faţă de
Jane Mouton pentru rezultate bune şi
rezultate.
oameni.

Managerii care se auto-


Conducerea este preocupată doar
Abraham realizează lucrează cu
de nevoile fiziologice sau de
Maslow oameni care se auto-
siguranţă.
realizează.

Programele de dezvoltare managerială bazate pe una sau mai multe dintre teoriile
de mai sus încearcă de obicei, printr-o varietate de metode, să îi determine pe
manageri să se considere într-un punct situat între poziţia de sus şi cea de jos şi
apoi, să încerce să ajungă cât mai aproape de nivelul ideal. De obicei, sunt
folosite mai multe metode pentru a crea conştiinţa disparităţii/diferenţei între
condiţiile ideale şi cele reale, precum:
• sondare cognitivă. Cele mai multe prelegeri, materiale scrise şi filme
utilizate în programele de instruire folosesc orientarea către disparitate
pentru a-l direcţiona pe ascultător, cititor sau privitor să se implice în analiza
personală şi către schimbare spre direcţia preferată (sondare cognitivă).
Managerii, prin dialogul lor interior, se auto-analizează şi se consideră
situaţi undeva sub nivelul ideal. Prezentarea informaţiilor nu poate asigura o
viziune de sine precisă, putând crea o disparitate care nu este conformă cu

37
Managementul schimbării

realitatea. Faptul că un director executiv citeşte despre un nou instrument


managerial (de exemplu, crearea de echipe, îmbogăţirea postului sau
managementul prin obiective) se reflectă de obicei într-un program de
îmbunătăţire a performanţelor de care organizaţia poate să nu aibă cu
adevărat nevoie;
• feedback interpersonal. O altă metodă de creare a disparităţii este aceea
de a asigura ca o persoană să obţină feedback direct, imediat, precis şi util
despre stilul sau performanţele sale manageriale din partea celor cu care a
interacţionat (feedback interpersonal). Schimbul deschis de feedback verbal
este în mod normal privit drept modelul cel mai personal dintre modelele de
disparitate şi are unul dintre cele mai puternice impacturi. Presupoziţia este
fie că persoana care primeşte feedback nu este conştientă de impactul pe
care îl are asupra celorlalţi, fie că percepţia asupra propriei persoane este
diferită de realitate. În orice caz, feedback-ul ar trebui să releve suficientă
disparitate astfel încât să îl orienteze pe individ către schimbare;
• instrumente de supraveghere sau de culegere a datelor. În practică, se
întâlnesc mai multe instrumente de culegere a informaţiilor care oferă
managerilor date precise despre stilul lor de conducere, performanţele şi
impactul pe care îl au asupra performanţelor şi atitudinilor celorlalţi membri
ai organizaţiei. Aceste instrumente sunt puse la dispoziţia colegilor. Apoi,
informaţiile culese sunt catalogate, sintetizate şi înapoiate subiectului
pornindu-se de la presupunerea că acestea vor da la iveală o disparitate şi
vor impune nevoia de schimbare. Sondajele sunt utilizate şi pentru a culege
informaţii despre organizaţie – descoperirea faptului că, condiţiile nu sunt
optime poate crea nevoia de schimbare la nivel organizaţional.
• rapoartele. Cele mai multe sisteme de raportare presupun o orientare spre
disparitate. Dacă un raport arată că performanţele au un nivel mai scăzut
decât în trimestrul anterior sau sunt mai scăzute decât s-a prevăzut,
disparitatea va crea energia necesară schimbării.
Cea mai critică funcţie a unui manager trebuie exercitată atunci când obiectivele
organizaţionale nu sunt îndeplinite şi se impune o schimbare. Uneori, poate să
apară o condiţie care impune o modificare sau o îmbunătăţire a situaţiei datorită
faptului că obiectivele organizaţionale nu sunt atinse. Dezvoltarea organizaţională
este termenul folosit pentru a descrie acţiunea sistematică menită să elimine
aceste condiţii care reduc eficacitatea angajaţilor dintr-o organizaţie.
Managerul poate fi interesat în a modifica fie performanţele realizate de o anumită
persoană, fie nivelul mediu al performanţelor înregistrate de un grup de oameni.
Dacă un individ reprezintă ţinta schimbării, efortul pe care îl presupune
schimbarea poate fi diferit faţă de cel de care este nevoie pentru schimbarea
colectivă. În încercarea de a schimba comportamentul unei anumite persoane,
este necesar să se cunoască anumite lucruri despre individul respectiv, iar planul
de schimbare trebuie adaptat în concordanţă cu nevoile, valorile, trecutul şi
interesele sale. Dacă ţinta schimbării o reprezintă însă performanţele grupului
(rezultatele zilnice ale activităţii desfăşurate, prezenţa, rata absenţelor şi a
renunţării la muncă, veniturile obţinute), strategia se orientează spre schimbarea
colectivă a unui număr de oameni.

38
Managementul schimbării

3.4 Strategii de schimbare

Strategiile de schimbare, aplicate la nivel individual sau la nivel colectiv, sunt


întotdeauna adaptate oamenilor. Atunci când intervine o schimbare, acest lucru se
întâmplă datorită faptului că nivelul de performanţe al oamenilor a scăzut. Uneori,
oamenii vorbesc şi scriu ca şi când “organizaţia” este o entitate tangibilă diferită de
oamenii care o compun. În acest sens, este des întâlnită formularea “organizaţia a
suferit o scădere a nivelului vânzărilor sau a producţiei”. Dar, organizaţia este o
abstracţie – organizaţiile nu îşi schimbă comportamentul, deşi o schimbare a
structurii organizaţiei sau a proceselor acesteia pot avea un impact asupra
comportamentului organizaţional. De fapt, ceea ce apare este un colectiv de
oameni care împărtăşesc în mod conştient sau inconştient aceleaşi orientări
comune şi hotărăsc să-şi schimbe comportamentul. O strategie de producere a
schimbării este întotdeauna orientată spre influenţarea comportamentului uman.
În analiza referitoare la comportamentul colectiv, este importantă operarea unei
distincţii între un colectiv de oameni care sunt legaţi interactiv într-un sistem
denumit “grup” şi un colectiv de oameni care împărtăşesc anumite valori comune,
dar nu au legături sau interacţiuni specifice grupului (colectivitate). Angajaţii care
lucrează împreună pentru realizarea unui produs, care vorbesc, planifică şi iau
decizii împreună, fie ele formale sau informale, formează un grup. Milioanele de
oameni care îşi conduc maşinile în zilele de sărbătoare sunt parte a unei
colectivităţi, dar nu constituie o parte a unui grup. Strategiile de schimbare
aplicabile unui grup pot fi imposibil de aplicat în cazul unei colectivităţi generale.
De exemplu, membrii unui grup pot discuta o problemă şi se pot influenţa unii pe
alţii, dar asupra colectivităţii nu se poate obţine un impact decât prin diferite
procese de influenţare cum ar fi mass media (televiziune, radio, ziare etc.).
O dată cu elaborarea studiilor Hawthorne (1930), s-a descoperit că grupurile pot şi
de obicei chiar influenţează judecăţile, deciziile şi acţiunile indivizilor prin modul în
care membrii grupului se manifestă ca indivizi. Deşi un grup poate reprezenta o
forţă puternică în producerea schimbării, nu este întotdeauna posibil ca
schimbarea unui anumit membru al grupului să fie prevăzută, iar presiunea de
grup este o metodă care nu poate fi folosită într-o colectivitate interconectată. De
aceea, strategia schimbării depinde de ţinta schimbării – individul, grupul sau o
colectivitate generală de oameni.

3.4.1 Strategii de acţiune: modele şi cercetare


Studiile Hawthorne nu reprezintă programe de schimbare planificată, ci eforturi ale
cercetătorilor de a determina forţele care influenţează performanţele salariaţilor.
Aceste studii de pionierat au arătat că schimbările asupra performanţei salariatului
nu pot fi prevăzute cu precizie prin modificarea stimulilor externi cum ar fi:
iluminatul la locul de muncă, perioadele de odihnă sau recompensa bănească. Un
factor cheie a fost ceea ce simţea grupul de angajaţi faţă de schimbări şi deciziile
cu a căror implementare erau de acord. Aceste studii au demonstrat că
performanţele muncitorilor pot fi îmbunătăţite dacă lor li se acordă libertatea de a-
şi controla munca, dacă sunt trataţi cu respect şi dacă pot institui sprijinul de grup.

39
Managementul schimbării

În urma efectuării unei cercetări, profesorul K. Lewin de la Universitatea din Iowa,


a descoperit că diferenţele dintre rezultatele şedinţelor de grup şi rezultatele
prelegerilor în care erau implicaţi subiecţii studiului se datorau:
1) gradului de implicare al oamenilor în discuţie;
2) motivaţiei de a fi parte în adoptarea deciziei;
3) influenţei şi sprijinului grupului în reîntărirea acestei decizii.
În urma realizării mai multor studii, Lewin a dezvoltat un model pentru analizarea
procesului de schimbare planificată. El a prevăzut condiţiile existente ca o stare de
echilibru (cu anumite fluctuaţii) între următoarele două seturi de forţe:
• forţe de restrângere, care menţin status quo-ul;
• forţe conducătoare, care se orientează către schimbare.
El a denumit acest model de forţe opuse (ilustrat în figura de mai jos) analiza
câmpului de forţe.

Analiza câmpului de forţe


Modelul câmpului de forţe furnizează trei strategii fundamentale de schimbare,
după cum urmează:
1. creşterea forţelor conducătoare;
2. reducerea forţelor de constrângere;
3. creşterea forţelor conducătoare şi reducerea forţelor de constrângere.
Dovezi ample ale cercetării sugerează că simpla creştere a forţelor conducătoare
conduce la un nivel crescut al rezistenţei, iar schimbarea nu poate fi menţinută
decât în cazul în care este aplicată o presiune constantă. Potrivit lui Lewin,
schimbarea survine atunci când situaţia existentă este “dezgheţată”, mutată la un
alt nivel, şi apoi “reîngheţată” în noua poziţie. Simpla creştere a presiunii nu pare
a fi potrivită pentru reîngheţarea schimbării la noul nivel.
Mai potrivită este strategia reducerii sau eliminării constrângerilor sau chiar
convertirea forţelor de constrângere în forţe conducătoare.
Chiar şi cei care sunt entuziasmaţi de schimbare au nevoie de şansa de a renunţa
la trecut. Instituţiile, ritualurile şi tradiţiile care îi ajută pe angajaţi să accepte
schimbarea merită cele câteva ore de care este nevoie pentru a-i face pe aceştia
să depăşească pragul schimbării organizaţionale. Probabil că nici o abilitate nu va
fi mai importantă pentru manageri în viitor decât aceea de a-i ajuta pe oameni să
se obişnuiască cu schimbarea.

40
Managementul schimbării

3.4.2 Procedee specifice analizei câmpului de forţe


Metode de depăşire a rezistenţei la schimbare
În lucrările sale, R. M. Kanter a ajuns la concluzia că există următoarele motive
datorită cărora managerii se confruntă cu rezistenţa la schimbare şi a arătat, ceea
ce este şi mai important, ce trebuie făcut pentru a o micşora:
• pierderea controlului. Schimbarea produce entuziasm atunci când noi
suntem autorii ei, şi ne pare ameninţătoare atunci când noi suntem subiecţii
ei. Cu cât este mai mare numărul de posibilităţi de a alege pe care un
manager le poate oferi angajaţilor, cu atât ei se vor simţi mai stăpâni pe
situaţie, şi cu atât se vor opune mai puţin schimbării.
• nesiguranţa în exces. Simplul fapt de a nu şti care este următorul pas face
imposibilă senzaţia de confort. Împărtăşirea cât mai multor informaţii
posibile, etapizarea schimbării astfel încât să poată fi condusă, împărtăşirea
unei viziuni asupra schimbării şi a unui angajament faţă de schimbare
reprezintă modalităţi de reducere a rezistenţei cauzate de nesiguranţă.
• surpriza. Oamenii sunt cu uşurinţă şocaţi de deciziile sau cerinţele care le
sunt impuse pe nepregătite. De exemplu, un manager executiv poate veni
la lucru într-o zi şi poate găsi o listă cu oamenii pe care trebuie să îi anunţe
imediat că posturile lor vor fi transformate sau eliminate. De aceea, este
importantă alegerea momentului potrivit pentru oferirea de informaţii cu
privire la schimbare.
• diferenţa. Schimbarea le cere oamenilor să o conştientizeze şi să pună sub
semnul întrebării rutine şi obiceiuri familiare. Minimalizarea diferenţelor într-
o situaţie supusă schimbării reprezintă o modalitate de reducere a acestui
efect. Invocarea tradiţiei, şi nu a naturii revoluţionare a schimbării, ca şi
menţinerea cât mai multor rutine familiare sunt importante.
• pierderea imaginii. Dacă acceptarea schimbării înseamnă că modul în care
erau făcute lucrurile în trecut era greşit, oamenii vor manifesta cu siguranţă
reticenţă. În schimb, dacă se recunoaşte că acţiunile trecute se potriveau
momentului în care erau desfăşurate, dar nu mai sunt potrivite pentru viitor,
oamenii nu vor percepe schimbarea ca pe o alterare a imaginii lor, ci o vor
adopta cu mai multă flexibilitate.
• preocupări cu privire la competenţa viitoare. Îndoielile angajaţilor cu privire
la capacitatea de a face faţă noilor condiţii pot fi depăşite prin reîntărirea
pozitivă, prin instruire şi prin acordarea şansei de a deprinde noi abilităţi.
• efectele ondulatorii. Acestea reprezintă schimbările anticipate în afara
postului, în viaţa personală sau de familie a angajatului. Introducerea
schimbării cu suficientă flexibilitate, ţinându-se cont de efectele ondulatorii,
îi poate ajuta pe salariaţi să depăşească perioada tranzitorie şi să se simtă
implicaţi, şi nu reticenţi, faţă de schimbare.
• mai multă muncă. Efortul necesar pentru rezolvarea problemelor în condiţii
de rutină este multiplicat atunci când lucrurile se schimbă. Oferirea de
recunoaştere şi de recompense – de la prime până la aniversări speciale –
şi de suport – cum ar fi informarea tuturor familiilor asupra efortului depus –
fac ca munca suplimentară realizată să merite efortul făcut.

41
Managementul schimbării

• resentimentele trecute. Oamenii doresc adesea să fie răsplătiţi pentru


acceptarea schimbării, şi de multe ori a merge înainte înseamnă a merge
înapoi, adică a da ascultare unor vechi resentimente şi a repara unele vechi
rupturi.
• ameninţarea este reală. Schimbarea poate naşte învingători şi învinşi.
Trebuie evitate promisiunile false. Dacă unii oameni vor pierde ceva, ar
trebui să ştie acest lucru din vreme, şi nu să se îngrijoreze şi să îi afecteze
şi pe ceilalţi cu neliniştea lor. Dacă oamenilor li se va permite să se îndrepte
spre alte direcţii, e mai uman să se facă cât mai repede acest lucru.

3.5 Aspecte ale planificării organizaţionale

Acest aspect se referă la numărul de subordonaţi pentru care un manager trebuie


să fie direct responsabil. Unii teoreticieni consideră că aria de control optimă
pentru un manager este de şase până la opt oameni, deoarece în condiţiile
depăşirii acestui număr managerul nu ar avea timp să stabilească relaţii cu fiecare
în parte, iar în condiţiile conducerii unui număr mai mic de oameni, managerul
poate deveni prea autoritar.
Aria de control a unui manager variază însă de la o situaţie la alta; în unele situaţii
este mai potrivită îngustarea ariei de control, iar în altele, lărgirea acesteia. În
determinarea ariei de control trebuie luaţi în considerare o serie de factori, printre
care:
• Complexitatea sarcinilor. Unele activităţi mai complexe pot necesita
implicarea directă a managerului într-o măsură mai mare decât activităţile
simple de rutină. Aria de control trebuie diminuată în cazul activităţilor mai
complexe.
• Experienţa şi capacităţile celor conduşi. Angajaţii cu experienţă sau
capacităţi mai reduse au nevoie mai mare de contactul direct cu managerul,
cel puţin până la dezvoltarea acestora, motiv pentru care aria iniţială de
control poate fi redusă iniţial, şi apoi extinsă pe parcurs.
• Filozofia conducerii organizaţiei. Acest factor poate determina diferite
dimensiuni ale ariei de control într-o organizaţie în funcţie de orientarea
spre centralizare (arie de control redusă) sau descentralizare (arie de
control extinsă).
• Capacităţile şi experienţa managerului. Managerul poate fi lipsit de
experienţă sau de capacităţi, motiv pentru care aria sa de control poate fi
mai mică. Este important să nu se considere că toţi managerii de la acelaşi
nivel ierarhic trebuie să aibă aceeaşi arie de control.
• Cererea pentru produsul sau serviciul oferit. Unele domenii pot avea nevoie
de o arie de control mai largă datorită cererii mari pentru produsele sau
serviciile oferite. De exemplu, într-o universitate mare, rectorul poate avea
20 de facultăţi în subordine, în timp ce în una de dimensiuni reduse numai
două sau trei.
Un alt aspect legat de aria de control îl reprezintă dimensiunile ierarhiei (numărul
de nivele ierarhice) organizaţiei. Unele organizaţii sunt relativ plate (au relativ

42
Managementul schimbării

puţine nivele ierarhice), în timp ce altele au mai multe nivele ierarhice (organizaţii
puternic ierarhizate). În general, organizaţiile cu arii de control mai largi au mai
puţine nivele şi pot fi considerate plate.
Iată câteva dintre diferenţele dintre organizaţiile plate şi cele puternic ierarhizate:

ORGANIZAŢIE PUTERNIC ORGANIZAŢIE PLATĂ


IERARHIZATĂ
1. Arie de control îngustă. 1. Arie de control largă.
2. Creşterea lungimii liniilor de 2. Linii de comunicare mai scurte.
comunicare.
3. Subalternii sunt mai puţini numeroşi şi 3. Subalternii sunt prea numeroşi
pot fi conduşi mai îndeaproape. şi nu pot fi conduşi îndeaproape.
4. Împărţirea autorităţii între managerii de 4. Autoritatea este localizată pe
pe mai multe nivele. mai puţine nivele.
5. Delegarea nu este la fel de importantă 5. Delegarea este esenţială.
ca supravegherea directă.

Liniile de comunicare sunt mai lungi şi posibilitatea apariţiei de blocaje


informaţionale este mai mare în organizaţiile puternic ierarhizate. De asemenea, în
organizaţiile mai plate managerii apelează de obicei la delegare şi acordă mai
multă autonomie subalternilor.
Afacerile moderne au tendinţa de a trece la forme de organizare aplatizate pentru
a îmbunătăţi comunicarea, pentru a introduce practica delegării şi pentru a creşte
responsabilitatea fiecărui angajat, în condiţiile eliminării nivelelor manageriale
inutile. Printre dezavantajele aplatizării organizaţiilor se numără şi nemulţumirea
managerilor de pe nivele ierarhice inferioare care, văzându-şi eliminate
posibilităţile de avansare, îşi caută alte locuri de muncă. Pentru a funcţiona
eficient, acest tip de organizare are nevoie de manageri talentaţi.

Factorii esenţiali în proiectarea unei organizaţii sunt următorii:


Sarcinile individuale. Unitatea de bază în orice organizaţie o reprezintă sarcina
individuală. Sarcinile sunt determinate în urma analizării funcţiilor necesare
operării afacerii. O sarcină este de obicei îndeplinită de un individ, dar unele
organizaţii privesc sarcinile ca responsabilitate a unei echipe.
În organizaţiile tradiţionale sarcinile individuale sunt îndeplinite de indivizi, care
formează o echipă, o secţie sau un departament.
Departamentele. Pe măsură ce o organizaţie se dezvoltă, sarcinile individuale
sunt grupate în subunităţi sau departamente. Stabilirea numărului de
departamente reprezintă o decizie organizaţională importantă.
În unele organizaţii există posibilitatea organizării departamentelor în jurul unor
elemente comune. Diferitele sarcini individuale pot fi împărţite după funcţie, după
locaţie, după produs, după consumator sau după alte dimensiuni. Departamentele
pot fi create de asemenea în funcţie de o dimensiune centrală (de exemplu, după

43
Managementul schimbării

funcţie) şi apoi să se structureze celelalte unităţi după o altă dimensiune (produs,


locaţie sau consumator).
Ideea centrală este aceea că structura creată trebuie să repartizeze oamenii şi
sarcinile în aşa fel încât să fie asigurate comunicarea, cooperarea, îndeplinirea
sarcinilor, distribuirea resurselor şi luarea de decizii în modul cel mai eficace cu
putinţă.
Plecând de la ideea că organizaţiile care realizează produse diferite sunt
organizate şi conduse în mod diferit, P.R. Lawrence şi J.W. Lorsch au creat
modelul diferenţiere-integrare al organizaţiilor. Ei au observat că nu numai
companiile care realizează produse diferite trebuie să fie organizate în mod diferit,
ci chiar subunităţile sau departamentele din cadrul aceleiaşi companii au sarcini,
obiective, oameni şi termene diferite şi trebuie deci să fie organizate şi conduse în
moduri diferite. Diferenţierea dintr-o organizaţie trebuie să fie planificată. Aceste
unităţi diferite au însă caracteristici unice, şi ar trebui să fie integrate pentru a
coopera în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale.
Este o provocare pentru organizaţie să permită diferenţierea necesară în condiţiile
integrării. Unele organizaţii creează comitete responsabile cu asigurarea integrării
departamentelor, care sunt alcătuite din reprezentanţi ai fiecărui departament, în
timp ce alte organizaţii angajează o persoană responsabilă cu coordonarea, şi
care trebuie să contacteze diferitele unităţi şi să creeze legături între ele.
Uneori modul în care o organizaţie a fost proiectată nu mai este adecvat, adică nu
permite rezolvarea unor probleme neprevăzute, motiv pentru care sunt create
unităţi sau mecanisme cu caracter temporar. Cel mai des sunt utilizate echipele
dedicate unei sarcini (task force) şi comitetul, termeni confundaţi adesea. Echipele
dedicate unei sarcini se referă la un număr de oameni cărora li se atribuie
îndeplinirea unei sarcini pe o anumită perioadă de timp. Un comitet poate fi creat
pe o perioadă mai lungă de timp pentru a se ocupa de probleme recurente. Unele
organizaţii au comitete permanente a căror responsabilitate este rezolvarea unor
probleme care apar în mod obişnuit.
Există organizaţii în care structurile cu caracter temporar pot deveni chiar o regulă
în structurarea afacerii. Este cazul organizării pe proiecte. Echipele de proiect
sunt constituite şi funcţionează doar pe durata realizării proiectului. Totuşi, în
multe cazuri, experienţa astfel dobândită conduce la utilizarea echipei şi în cadrul
altor proiecte similare următoare. Este cazul activităţii de construcţii, proiectare şi
cercetare, consultanţă etc. în care lucrul pe proiecte constituie regula.
Proiectele sunt “întreprinderi” cu durată de acţiune limitată care vizează realizarea
unui produs sau serviciu cu caracter de unicat, presupun realizarea unor activităţi
de natură nestandardizată şi vizează încadrarea într-un termen de execuţie, buget
şi specificaţii de calitate stricte şi prestabilite.
Există de asemenea cercul de calitate (iniţial numit cercul de control al calităţii),
care reprezintă un grup de oameni, de obicei din diferite unităţi ale aceleiaşi
organizaţii, întrunit pentru examinarea şi furnizarea de recomandări cu privire la
îmbunătăţirea muncii în organizaţie şi care poate funcţiona chiar şi câţiva ani.
În anumite condiţii poate deveni evident că unele dintre structurile existente nu
reprezintă cel mai bun mod de a proiecta organizaţia. Pentru eficientizarea
activităţii, este uneori necesară restructurarea sau reproiectarea organizaţiei sau a
unor părţi ale sale.

44
Managementul schimbării

Îmbogăţirea postului. Unul dintre modurile de reproiectare a organizaţiei îl


reprezintă restructurarea sarcinilor individuale, astfel încât oamenii să efectueze
sarcini complete, iar nu părţi dintr-o sarcină. Această remodelare a proiectării
postului se numeşte îmbogăţirea postului iar importanţa sa a fost subliniată de
Frederick Herzberg. El a susţinut faptul că oamenii sunt demotivaţi atunci când
simt că munca lor le oferă slabe şanse de autodepăşire, puţină recunoaştere şi un
slab sentiment că au o contribuţie importantă. Modul prin care poate fi determinată
o creştere a motivării îl reprezintă restructurarea sarcinilor de bază.
Creşterea motivării este obţinută atunci când sarcinile sunt combinate în aşa fel
încât oamenii simt că fac un lucru important şi că aduc o contribuţie reală la
succesul organizaţiei. Muncitorii se simt satisfăcuţi la îndeplinirea unei sarcini
complete, care le aduce în plus senzaţia că învaţă lucruri noi. Toate acestea
semnifică îmbogăţirea postului – mai multă autonomie, varietate şi şansa creşterii
contactelor interpersonale.
Lărgirea postului. O abordare apropiată de îmbogăţirea postului o reprezintă
lărgirea postului, care reprezintă creşterea întinderii postului adică mărirea
cantităţii sarcinii de executat. Un post poate fi lărgit fără a fi îmbogăţit. De
exemplu, o persoană care se ocupă de întreţinerea birourilor, poate beneficia de o
lărgire a postului care constă în responsabilitatea de a se ocupa de 6 birouri în loc
de 4. Aceasta îl va forţa să îşi planifice mai bine timpul şi să realizeze mai multe
pentru companie cu acelaşi salariu. Acest fapt nu conduce la evoluţie personală
sau profesională dar poate fi eficace în condiţiile în care persoana respectivă se
plictiseşte pentru că nu are suficient de lucru.
Un alt mod de a reproiecta o organizaţie îl reprezintă descentralizarea sa prin
mutarea autorităţii şi responsabilităţii către baza organizaţiei, în aşa fel încât
activităţile desfăşurate de ocupanţii posturilor de conducere să fie mai aproape de
nivelele operaţionale.
Pe măsură ce o companie creşte, anumite funcţii sau sarcini pot fi în continuare
responsabilitatea managerilor de vârf sau a fondatorilor, dar trebuie luată o decizie
în legătură cu numărul de activităţi care trebuie descentralizate şi numărul de
activităţi a căror centralizare trebuie păstrată.
De exemplu, în cazul unui lanţ de standuri cu răcoritoare aflat în creştere,
managementul poate decide să păstreze centralizate activităţile de contabilitate,
resurse umane, aprovizionare, verificarea calităţii produselor şi curăţeniei sau
poate descentraliza la nivelul standurilor activităţile de control a veniturilor şi
cheltuielilor, angajarea şi concedierea oamenilor, aprovizionarea pentru a diminua
încărcarea cu activităţi a managerilor de pe nivelele ierarhice superioare, a reduce
costurile la nivelul departamentelor centrale şi a asigura creşterea implicării
angajaţilor de la nivelele ierarhice inferioare în operarea afacerii.

3.6 Sisteme, cultura (valori)

Experţii în managementul schimbării sunt preocupaţi să cerceteze dacă se


încearcă schimbarea culturii organizaţionale sau doar a unor părţi ale sistemului.
Orientarea încercării de a schimba un aspect al sistemului sau un aspect al culturii
nu reprezintă un punct de interes doar pentru teoreticieni, ci şi pentru practicieni.

45
Managementul schimbării

Dacă un nou director executiv numit pe un post influent simte că unele lucruri sunt
greşite în organizaţie – oamenii nu sunt loiali organizaţiei, există o slabă
preocupare faţă de calitate, oamenii se manipulează unii pe alţii pentru a obţine
avantaje personale sau departamentale, iar mijloacelor de comunicare în masă le
sunt oferite doar jumătăţi de adevăr, care să asigure o imagine publică pozitivă –
şi dacă el doreşte să modifice aceste valori şi credinţe fundamentale, va trebui să
se preocupe de aspectul dificil al schimbării culturale. O schimbare a sistemelor
sau o schimbare a structurii organizaţionale reprezintă un aspect diferit de cel al
schimbării culturale. De exemplu, o firmă poate iniţia reproiectarea structurii sale
organizaţionale în scopul exploatării mai eficiente a oportunităţilor pieţei pe care
acţionează.
Există o întrepătrundere a conceptelor cultură şi sistem. Procesul de rezolvare a
problemelor în colaborare combină atât elemente culturale, cât şi de sistem.
Organizaţia în mod formal deţine valoarea culturală a colaborării, în timp ce
utilizează un număr de programe, care sunt schimbări de sistem, pentru atingerea
rezultatului. Din punct de vedere conceptual, cultura şi sistemul nu au fost suficient
de bine analizate astfel încât să facă posibilă operarea unor distincţii clare, după
cum urmează:
a) sistemele reflectă cultura. Numeroase aspecte ale sistemelor organizaţiei
(social, tehnic şi administrativ) reflectă convingerile culturale mai adânci;
b) schimbările culturale afectează sistemele. Dacă un manager care nu ţine
şedinţe şi ia, mai ales, decizii autoritare învaţă printr-un anumit proces
intuitiv cum să conducă şedinţele şi să îşi implice subalternii în planificarea
şi adoptarea de decizii în grup, se va schimba sistemul social sau cultura?
Poate amândouă – s-ar putea ca managerul să aibă o idee personală
despre valoarea oamenilor şi despre nevoia implicării şi dezvoltării lor, dar
să nu ştie cum să o pună în practică. Programul de instruire managerială
referitor la conducerea şedinţelor îi poate permite acestui manager să
schimbe sistemul social şi să îşi exprime credinţele sale fundamentale.
Managerul îşi poate modifica o credinţă fundamentală despre oameni,
schimbându-şi apoi modul în care desfăşoară şedinţele. prin urmare, o
schimbare a culturii poate determina astfel o modificare a sistemului social.
Majoritatea schimbărilor organizaţionale curente reprezintă schimbări de sistem şi
nu schimbări ale culturii. Numeroase intervenţii de schimbare izvorăsc din
problemele observate datorită unor disfuncţionalităţi ale sistemului. Ciclul în şapte
paşi al schimbării reprezintă încă un model potrivit de schimbare a sistemelor
organizaţionale.
Culegerea şi analiza informaţiilor permit managerului să identifice momentul în
care subsistemele funcţionează în mod necorespunzător şi să înceapă să
sugereze tipul de acţiune care trebuie urmat. Schimbarea culturii presupune
implicarea într-o acţiune care vizează schimbarea credinţelor, valorilor şi
perspectivelor fundamentale.
Nu este clar dacă schimbarea culturii organizaţionale este un drum cu două
sensuri. Nu se ştie dacă credinţele fundamentale dintr-o organizaţie pot fi
modificate pornind de la schimbări ale sistemului şi trecând apoi la schimbarea
culturii. Cercetările întreprinse arată că dacă fundamentele culturii organizaţionale
sunt schimbate, se vor schimba şi aspectele externe, dar nu este clar dacă prin
schimbarea sistemelor externe poate fi modificată esenţa culturii. Cea mai bună

46
Managementul schimbării

dovadă a schimbării culturii o reprezintă schimbarea semnificativă a liderilor cheie


ai organizaţiei.
Un studiu efectuat asupra schimbării culturii a evidenţiat principalele condiţii în
care are loc această schimbare (W. G. Dryer şi G. Dyer). Figura de mai jos
prezintă cei şase paşi ai ciclului evoluţiei culturale. Acest model de schimbare
culturală sugerează că schimbările culturii unei organizaţii în timpul unei crize apar
în legătură cu subminarea bazei de putere a leadership-ului organizaţional. Noul
leadership încearcă să rezolve criza şi, după o perioadă de conflict, devine noua
elită culturală a organizaţiei după ce şi-a demonstrat abilitatea de a rezolva criza.
De regulă, “vechea gardă” este epurată în timpul procesului schimbării. Noii lideri
trebuie să întărească această nouă cultură cu simboluri, credinţe şi structuri care
să le sprijină sistemul de valori.

Fig. Ciclul evoluţiei culturale


În timp ce ciclul schimbării organizaţionale evidenţiază o serie de paşi ce pot fi
urmaţi pentru a produce schimbarea, paşii ciclului schimbării culturale nu sunt uşor
de controlat de către manager, deoarece procesul este de obicei unul revoluţionar,
fiind caracterizat de conflicte.
Schimbări majore în cultura organizaţională apar adesea pentru a face organizaţia
mai adaptabilă la noile condiţii ale mediului său. Asemenea schimbări
revoluţionare nu sunt însă uşor de programat, iar rezultatele finale sunt greu de
determinat. Deşi selecţia unor noi lideri este o etapă a ciclului care poate fi
“condusă”, procesul este plin de incertitudine.
Există o serie de diferenţe semnificative între schimbarea culturală şi schimbarea
sistemului. Dintre acestea merită evidenţiate următoarele:
a) Schimbare de sistem
1) orientată spre problemă;
2) mai uşor de controlat;
3) implicată în schimbări progresive ale sistemelor;
4) orientată spre îmbunătăţirea rezultatelor măsurabile ale organizaţiei;

47
Managementul schimbării

5) diagnosticarea implică descoperirea “nepotrivirilor” existente între sisteme;


6) schimbarea leadership-ului nu este esenţială.
b) Schimbarea culturii
1) orientată către valori;
2) în mare măsură necontrolabilă;
3) preocupată de transformarea credinţelor fundamentale;
4) orientată spre calitatea vieţii dintr-o organizaţie; progresul este greu de
măsurat;
5) diagnosticul implică preocuparea pentru examinarea efectelor
disfuncţionale ale credinţelor fundamentale;
6) schimbarea leadership-ului este esenţială.
Schimbarea sistemului urmăreşte diagnosticarea problemelor care rezultă din
disfuncţionalităţile existente din şi între sisteme. După diagnosticarea problemei,
sunt urmaţi o serie de paşi progresivi pentru alinierea sistemelor şi rezolvarea
problemei. În general, schimbarea leadership-ului nu este necesară în această
abordare sistemică.
Schimbarea culturii este însă orientată către valori – efortul de schimbare este
orientat către socializarea indivizilor pentru a-i determina să adopte noile valori şi
concepţii în aşa fel încât să se comporte în mod corespunzător, îmbunătăţind
astfel calitatea vieţii în cadrul organizaţiei. Asemenea schimbări sunt considerate
necesare atunci când actualele credinţe fundamentale conduc la efecte negative.
Procesul de schimbare implică crize şi conflicte majore şi de obicei nu este
previzibil. Schimbarea leadership-ului nu este direcţionată doar spre îmbunătăţirea
rezultatelor, ci şi spre a-i determina pe oameni să se comporte în concordanţă cu
perspectivele, valorile şi convingerile considerate “corecte”.
Studiile efectuate asupra schimbării culturii descriu crizele, tranziţiile leadership-
ului şi luptele pentru putere care însoţesc această schimbare. Ele subliniază
caracterul revoluţionar al procesului de schimbare culturală şi dificultatea
controlului său.

3.7 Etica schimbării

Înainte de a încerca să îi determine pe alţii să îşi modifice comportamentul sau


performanţele, managerul ar trebui să analizeze câteva aspecte etice. Probabil
întrebarea fundamentală cu privire la etică este următoarea: “Are cineva dreptul să
încerce să schimbe comportamentul unei alte persoane?”. În trecut sindicatele
erau refractare faţă de eforturile depuse de manageri pentru a îmbunătăţi
rezultatele muncitorilor, dacă aceştia din urmă nu aveau nici un câştig în urma
acestei schimbări. Aspectul moral implică analiza drepturilor în relaţia dintre
conducere şi muncitori. Are conducerea dreptul de a crea condiţii care să conducă
la creşterea productivităţii muncitorilor? Au muncitorii dreptul de a se opune
eforturilor menite să îi facă mai productivi? Această problemă a “drepturilor” se
află în centrul disputelor muncitori-conducere de multă vreme şi nu s-a ajuns încă
la un rezultat universal acceptat.

48
Managementul schimbării

În general, cei care au încercat să îmbunătăţească performanţele muncitorilor au


căzut de acord că dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, conducerea are
dreptul etic de a încerca şi de a obţine o modificare a performanţelor:
1) oamenii implicaţi în schimbare înţeleg ceea ce li se cere şi sunt liberi să
aleagă între a participa sau nu la planul de schimbare;
2) toate informaţiile relevante despre deciziile şi acţiunile specifice planului de
schimbare sunt împărtăşite tuturor celor interesaţi;
3) persoanele implicate în procesul schimbării care descoperă că planul nu
funcţionează aşa cum se dorea au dreptul de a renunţa să mai depună
eforturi pentru schimbare.
Trebuie subliniat faptul că anumite tipuri de schimbare sunt acceptate de toată
lumea. Dacă muncitorilor le este impusă o politică restrictivă care le afectează în
mod negativ munca şi conducerea schimbă această politică, nimeni nu se va
împotrivi acestei schimbări. O schimbare care are toate şansele să nu fie
acceptată este aceea care vizează creşterea productivităţii muncitorilor cu 10%,
fără a oferi nici un tip de recompense muncitorilor.
Manipularea are de obicei o conotaţie negativă, imorală. De obicei, atunci când
oamenii se simt manipulaţi acesta este rezultatul punerii lor într-o situaţie în care
acţionează fără a primi toate informaţiile şi află ulterior acest lucru.
De exemplu, dacă se doreşte ca angajaţii să lucreze în schimburi de zece ore,
patru zile pe săptămână şi li se descriu doar consecinţele pozitive ale unei astfel
de schimbări, fără a li se prezenta efectele negative, aceştia se vor simţi
manipulaţi. În general, manipularea reprezintă folosirea informaţiilor de către una
dintre părţile implicate, în propriul interes. Dacă managerii ascund informaţii sau le
distorsionează în aşa fel încât angajaţii adoptă decizii pe baza unor informaţii
incomplete sau greşite, aceştia din urmă se vor simţi manipulaţi. Conducerea
poate evita să fie etichetată ca manipulativă prin împărtăşirea de informaţii precise
angajaţilor, acordând şi celorlalţi dreptul de a participa la luarea deciziilor care îi
afectează.

49
Managementul schimbării

4. COMPETENŢE INDIVIDUALE

Socializarea organizaţională:
• este “procesul prin care individul dobândeşte cunoştinţele şi abilităţile
sociale necesare pentru a-si asuma un rol organizaţional” (Van
Maanen&Schein, 1979)este procesul de adaptare la organizaţie.
Rezultatul acestui proces este acela că individul, considerat iniţial un outsider,
este transformat într-un insider productiv si acceptat, lucru valabil nu numai pentru
noii angajaţi, dar şi în cazul transferurilor interne şi promovărilor.Feldman (1981)
spune că socializarea organizaţională consta în trei procese de învăţare
simultane, fiecare având un conţinut diferit:
• însuşirea unui set de comportamente adecvate rolului
• deprinderea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare job-ului
• adaptarea la normele şi valorile grupului

Scala invăţării
1. Cunoştinţe – înţelegere, informare/conştientizare
2. Abilităţi
- Judecarea şi corectarea altora
- analiza problemelor şi luarea deciziilor
- aplicarea în situaţii diferite
- repetarea unei proceduri
3. Atitudini şi valori

50
Bibliografie selectivă

- Adirondack, S.: Managementul pur şi simplu? Bucureşti, Editura


Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, 1999
- Bennis, W. G., Benne, K. D., Chin, R (eds.): The planning of change,
New York, Holt Rinehart and Winston, 1969
- Băcanu, B. : Management strategic, Bucureşti, Editura Teora, 1998
- Hinţea, C., Mora, C.: Management public vol. 1 şi vol. 2, Cluj Napoca,
Editura Accent, 2000
- Ionescu, Gh. Gh.: Dimensiunile culturale ale managementului,
Bucureşti, Editura Economică, 1996
- Mariş, M. (ed.): Administraţie publică, Accent, Cluj, 2002
- Thompson, J. D.: Organizations in Action, New York, McGraw Hill,
1967

51
Datele de contact ale formatorilor:

1. Maria Ursuleţu, consilier superior 5. Neagu Iuliana Florinela, consilier


Ministerul Administraţiei şi superior
Internelor, Direcţia Politici Instituţia Prefectului, Judeţul
Fiscale Bugetare şi Investiţii Brăila
Locale 810210, Brăila
Bucureşti, sector 1 Piaţa Independenţei nr. 1
Piaţa Victoriei nr. 1 Tel. 0239 693941
Tel. 021 3192089 Fax. 0239 626505
Fax. 021 3192087 E-mail: integrare@braila.astral.ro
E-mail: maria.ursuletu@gov.ro
6. Cotun Camelia Mirela, director
2. Adriana Racu, expert superior Instituţia Prefectului, Judeţul
Ministerul Administraţiei şi Vrancea
Internelor, Direcţia Generală 620098, Focşani
Dezvoltarea Capacităţii Str. Dimitrie Cantemir nr. 1
Administrative Tel. 0237 234000
010086, Bucureşti Fax. 0237 615919
Piaţa Revoluţiei, nr. 1A E-mail: prefectura@vrancea.info
Tel. 021 3037080
Fax. 021 3103562 7. Georgescu Liliana, consilier
E-mail: adriana.racu@mai.gov.ro superior
Instituţia Prefectului, Judeţul
3. Neacşu Alina Nicoleta, consilier Argeş
superior 110053, Piteşti
Consiliul Judeţean Sibiu Piaţa Vasile Milea nr. 1
550185, Sibiu Tel. 0248 213045
Str. Gen. Magheru nr. 14 Fax. 0248 216463
Tel: 0269 216368 E-mail:
Fax: 0269 218159 prefectura_arges@yahoo.com
E-mail: programe@cjsibiu.ro

4. Orlea Adriana Sanda, consilier


superior
Direcţia Generală pentru
Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Sibiu
550179, Sibiu
Str. Mitropoliei nr. 2
Tel: 0269 232066
Fax: 0269 232575
E-mail: adinasanda@gmail.com

52