Modulul 1

MODULUL 1.
LIMBAJUL CERCETARII STIINTIFICE
Unitatea de învăţare 1.1. Curs introductiv. Despre cunoasterea stiintifica si

limbajul ei
1.1.1. Cunoasterea stiintifica
1.1.2. Discursul stiintific – un discurs construit
1.1.3. Obiectivele stiintei
1.1.4. Tipuri de cunoastere stiintifica : stiintele naturii vs stiintele sociale
1.1.5. Metoda stiintifica si metode de cercetare
1.1.6. Tehnici de cercetare
1.1.7. Etapele procesului de cercetare
1.1.8. Proiect de cercetare si raport de cercetare
Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare veti înţelege:
- ce este cunoasterea stiintifica, ce este o analiza (discurs) stiintifica, care sint
obiectivele stiintei;
- care sint principalel tipuri de cunoastere stiintifica;
- ce este metoda stiintifica, care sint metodele de cercetare, care sint principalele
tehnici de cercetare;
- ce este un proiect stiintific, ce este un raport de cercetare.
1.1.1. Cunoasterea stiintifica
Stiinta este un ansamblu coerent de cunostinte relative la anumite categorii de fenomene sau obiecte
produs cu ajutorul unei metode specifice si a unui demers special adica prin cercetare. Stiinta este o
activitate care produce cunoastere cu ajutorul metodei stiintifice.
O disciplina stiintifica nu atinge statutul de stiinta autonoma decit respectind urmatoarele criterii : un
obiect de studiu propriu ; stiintificitatea demersului - teorii si paradigme, metode de analiza; un
ansmabu de autori de referinta ; o infrastructura academica – o comunitate stiintifica dar si locuri
specifice de invatamint si de publicare -lucrari, reviste specialitate -, adica este o activitatea
institutionalizata.
Cercetarea stiintifica este tipul de activitate care consta in procesul de colectare si analiza a datelor in
scopul rezolvarii unei anumite probleme de cercetare
Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin dezvoltarea ei. Fie ca se prezinta ca o acumulare infinita
de cunostinte sau ca o succesiune de revolutii stiintifice (Kuhn), cunoasterea stiintifica progreseaza
neintrerupt. De altfel, nici un cercetator nu reincepe de la zero, ca si cum nimic nu a fost facut pina la
el. El cunoaste teoriile si descoperirile precedente, le utilizeaza fie pentru a le a dezvolta, fie pentru a
le contesta. Intr-un fel sau altul, traditia stiintifica nu este niciodata ignorata si noi interpretari sint
propuse in mod constant. Stiinta, incepind cu dezvoltarea sa in secolul al XIX-lea, se imbogateste
continuu cu cunostinte produse de comunitatile stiintifice. Aceasta dezvoltare nu este niciodata
incheiata, intrucit realitatea este inepuizabila.
In concluzie, stiinta este un tip de cunoastere axata pe analiza faptelor. Intreprindere in continua
evolutie, stiinta este o activitate si nu un simplu ansamblu, o suma de cunostinte. Activitatea stiintifica,
5

orientata catre producerea de cunoastere, se caracterizeaza deci printr-un mod de organizare specific si
un mare dinamism.
Intrebare
Ce este cunoasterea stiintifica ? care sint criteriile (elementele) de definire a unui domeniu
(disciplina) stiintific ?
A desfasura o activitate stiintifica inseamna in primul rind, si in mare masura, invatarea limbajului
stiintific. Unul din scopurile acestei lucrari este de prezenta o parte din vocabularul propriu procesuui
de cercetare. Stiinta nu se distinge printr-un limbaj ermetic, ci prin utilizarea unor termeni din care
multi apartin limbajului curent. Ea da acestor notiuni un caracter formal special pentru ca ea cauta
univocitatea. Altfel spus, fiecare termen utilizat nu trebuie sa aiba decit un singur sens si trebuie
interpretat de toti in acelasi fel. In acelasi fel, raporturile dintre termenii utilizati trebuie sa fie stabilite
intr-o logica simpla si clara. Daca vorbim, de exemplu, de relatie de cauzalitate, trebuie ca toti sa
intelegem ca exista cel putin doua fenomene si ca unul il produce pe celalalt primul fiind cauza si al
doilea efectul. Folosim termenul de cauzalizate numai pentru acest tip de relatie intre fenomene.
Limbajul stiintific stabileste astfel o coerenta, adica un raport logic intre termenii utilizati.
In plus, in cercetarea stiintifica, nu utilizam concepte fara sa le definim cit mai exact posibil si in mod
explicit pentru a evita ca ele sa fie confundate cu acceptiunea lui curenta. Precizia este astfel o alta
calitate a limbajului stiintific. Aceasta definire a termenilor reprezinta o parte esentiala a muncii de
elaborare stiintifica.
Toate aceste operatii (univocitate, coerenta, precizie) vizeaza sa dea claritate limbajului utilizat pentru
ca el sa fie inteles si interpretat in acelasi fel. Plecind de la definitia termenilor si a relatiilor dintre ei,
cercetatorul poate construi o serie de enunturi referitoare la un fenomen sau un obiect de studiu. Acest
ansamblu de propozitii care surprind esenta realitatii constituie o teorie, adica un ansamblu de
concepte, de definitii si propozitii, in relatie unele cu altele, si care propune o viziune sistematica a
unui fenomen, in scopul descrierii sau expicarii manifestarilor sale. Teoria joaca un rol major in stiinta
deoarece, prin totalitatea enunturilor ei, permite unificarea si intelegerea a ceea ce afirmam despre
realitatea studiata. Mai mult, ea da coerenta unui domeniu de cunoastere propunind una sau mai multe
explicatii care sint supuse unei analize.
Anumite teorii permit formularea de legi si un astfel de ansamblu de legi este adesea prezentat ca fiind
teoria unui anumit domeniu de studiu. O lege intr-o teorie este enuntul uner relatii constante intre
fenomene. De exempu, in economie legea cererii si a ofertei.
Teoria este ghidul indispensabil in alegerea de catre cercetator al cailor de urmat, ea permite ordonarea
observatiior, ea justifica tehnicile de analiza, pe scurt ea orienteaza cercetarea. O teorie, odata
verificata, devine sursa de informatii, permitind noi formulari, explicatii noi si mai profunde.
Intrebare
Care sint particularitatile limbajului stiintific ?
Spiritul stiintific
Stiinta nu este numai un ansamblu de cunostinte, activitatii stiintifice ii sint proprii si o anumita
atitudine si dispozitii mentale care trebuie sa caracterizeze orice om de stiinta si orice demers stiintific.
Acesta este spiritul stiintific.
6

Calitatile spiritului stiintific sint : simtul observatiei, curiozitatea (interogatia stiintifica),
rationamentul, metoda, deschiderea si obiectivitatea. Impreuna, ele definesc dispozitiile mentale pe
care trebuie sa le demonstreze un cercetator care intreprinde o activitate stiintifica.
a) Observatia
Observatia este activitatea de examinare a unui fenomen. Orice stiinta este orientata catre verificarea
supozitiilor; observarea realitatii este in centrul demersului stiintific. A ne limita la speculatii, fara a
tine cont de concordanta cu experienta concreta, este contrar spiritului stiintific. Acesta vizeaza
cunoasterea si transformarea realitatii; el este deci preocupat continuu de necesitatea de a verifica, de a
testa in realitate ceea ce a fost conceput mental. Observarea realului este astfel indispensabila oricarui
demers care se vrea bazat pe principii stiintifice. Observatia este, pentru orice cercetator, o preocupare
esentiala.
b) Interogatia stiintifica
Interogatia este actiunea de a-si pune intrebari asupra unui fenomen. Chiar daca practicam o observatie
atenta, este imposibil sa vedem totul in a celasi timp sau sa acordam importanta egala fiecarei situatii
observate. Astfel, intrebarile pe care le punem inainte sau in timpul observatiei sint cele care
orienteaza privirea. Altfel spus, intrebarile permit operarea unei selectii a diferitelor fenomene sau
situatii si determina aspectul asupra caruia ne vom concentra.
Cunoasterea stiintifica decurge din interogatie, care constituie cheia indispensabila cunoasterii. Orice
cunoastere este raspunsul la o intrebare. Daca nu exista intrebare, nu poate exista cunoastere stiintifica.
Interogatia este punctul de plecare al cercetarii, pentru ca faptele nu vorbesc prin ele insele.
c) Rationamentul
Rationamentul este actiunea de a concepe in mod mental. Gindirea, ratiunea, specific umane, sint
instrumentele intelectuale necesare pentru a sonda, punind intrebari, natura finntelelor si lucrurilor.
Capacitatea de abstractie este facultatea de a concepe ceea ce nu se impune imediat prin perceptie. A
abstrage inseamna izolarea prin gindire anumite elemente ale unui fenomen. Rationam prin notiuni
(concepte) cu care construim propozitii, adica enunturi care exprima, prin cuvinte si simboluri, relatii
intre fenomene.
Rationamentul, conducind la abstractie, este un demers esential in stiinta. De fapt, nu putem avansa
catre descoperirea stiintifica decit formulind propozitii pentru a interoga realitatea observata, aceste
propozitii fiind abstractii in raport cu realul concret. Rationamentul permite astfel analiza si
interpretarea realitatii.
d) Metoda
Daca in cunoasterea stiintifica ne punem intrebari cu ajutorul rationamentului, observarea realitatii in

vederea analizarii ei trebuie facuta in mod riguros, adica metodic. Metoda este definita ca un ansamblu
de proceduri, demersuri precise pentru a ajunge la un rezultat. In stiinta, metoda este primordiala, si
procedeele utilizate intr-o cercetare determina rezultatele acesteia.
Astfel, orice cercetator trebuie sa respecte un demers, o maniera de a proceda, precisa si exacta,
ordonata dupa o anumita logica. Attfel spus, pentru a produce rezultate fiabile, demersul stiintific cere
rigoare, adica o metoda, anumite etape care trebuie urmate in mod sistematic.
e) Obiectivitatea
7

Obiectivitatea, adesea sinonima cu impartialitatea, neutralitatea, este in primul rind o calitatea care
reda fidel un obiect, un fenomen, adica ceea ce da o reprezentare conforma realitatii. Obiectivitatea
este un ideal niciodata atins. Chiar daca vrem sa redam fidel ceea ce vedem sau auzim, o facem nu
numai cu ratiunea, dar si cu sentimente, senzatii, experiente, prejudecati, cunoastere anterioara.
Subiectivitatea
Chiar si in stiinta, domeniu al obiectivitatii, elementul subiectiv intervine inca de la inceput: este
interesul pentru un anumit fenomen sau anumite aspecte ale unei fenomen. Cercetarea stiintifica cere
multa energie, este o provocare dificila daca nu sintem interesati. Interesul furnizeaza de asemenea
motivatia pentru a duce la bun sfirsit un proiect de cercetare. Cu alte cuvinte, nu sintem niciodata
neutri in fata realitatii, si a fi constienti de aceasta este un prim pas catre obiectivitate. In acest sens,
cercetatorul tinde sa depaseasca propriile presupozitii si foloseste toate mijloacele pe care le are la
dispozitie pentru a evita ca rezultatele sa nu fie influentate de o manipulare indoielnica a datelor.
A fi obiectiv nu inseamna negarea subiectivitatii. Spunem ca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate.
Aceasta preocupare constanta face parte din disciplina personala a cercetatorului, este indispensabila
oricui se dedica muncii stiintifice.
In acelasi timp, chiar daca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate, nimic nu garanteaza ca se vor
respecta criteriile obiectivitatii. Impartialitatea, perspicacitatea sau luciditatea, necesare cunoasterii, nu
sint date de la sine. Din aceasta cauza, cercetatorul, pentru a asigura obiectivitatea studiului, trebuie sa
accepte critica celor exercita activitati in acelasi domeniu. In mediul stiintific este recunoscut ca
schimbul de critici este esential mentinerii standardeor de obiectivitate. Criticile comunitatii stiintifice
dau notorietate anumitor membrii ai acestei comunitati, adica acesti cercetatori au trecut testul
recunoasterii stiintifice.
f) Deschiderea de spirit
Deschiderea de spirit consta in a admite ca realitatea nu coincide mereu cu ideile existente. Este
atitudinea care permite acceptarea unor noi feluri de a gindi. Aceasta deschidere, primordiala in stiinta,
catre tot ceea ce modifica primele impresii necesita o permanenta grija de a abandona prejudecatile, de
a fi capabili de a accepta concluziile care contrazic prejudecatile si simtul comun.
Distantarea in raport cu credintele, felurile obisnuite de a gindi si a face, este necesara deoarece
aparentele, ideile si conceptiile prestiintifice, certitudinile prealabile, risca sa ascunda dimensiuni noi
ale fenomenului observat.
Deschiderea de spirit nu trebuie sa se manifeste doar inceputul cercetarii, ci pe tot parsursul ei, in
sensul respingerii propozitiilor initiale. Aceasta respingere nu trebuie sa fie considerata un esec,
intrucit cercetarea nu-si pierde din interes nici din valoare. Nu este vorba in acest sens de a respinge
cunostintele stiintifice anterioare ci de a nu le admite in mod necritic.
Imaginatia este in mod natural legata de deschiderea de spirit. In fata unei probleme de ordin
metodologic sau teoretic cu care ne confruntam in timpul cercetarii, omul de stiinta trebuie sa gaseasca
solutii care adesea fac apel la imaginatia sa, adica la capacitatea de a concepe noi de investigatie si idei
noi.
Munca stiintifica fiind o munca de creatie, imaginatia este indispensabila. Bine canalizata, ea intervine
in orice moment al analizei. Descoperirile, inventia unor noi instrumente de masurare, cer imaginatie
din partea cercetatorilor.
In concluzie, spiritul stiintific este o dispozitie mentala speciala care se dobindeste prin practica.
Astfel, prin munca de cercetare, prin dezvoltarea calitatilor proprii spiritului stiintific, activitatile sint
nu numai interesante dar si posibile.
8

Test de autoevaluare
Specificati si comentati elementele (calitatile) esentiale desfasurarii unei activitati de
cercetare stiintifica.
1.1.2. Discursul stiintific – un discurs construit
Discurul analitic este un discurs construit. Analiza este o descompunere a realitatii observate, ea
functioneza prin fragmentarea componentelor pentru a intelege o dimensiune a realitatii. Sinteza este,
dimpotriva, o recompunere pentru o vedere de ansamblu.
Obstacolele cunoasterii stiintifice sint sensul sau opinia comuna, adica ideile profane, aparentele,
conceptiile prestiintifice. Acestea constituie o problema in special in stiintele sociale, relativ tinere,
deoarece oricine are o idee despre societate, despre economie sau guvernare. Dar o analiza stiintifica a
faptelor si fenomenelor sociale nu poate pleca de la aceste notiuni prestiintifice.
Cunoasterea stiintifica pune in prezenta doua componenete distincte : subiectul (observatorul,

analistul) si obiectul (entitatea observata, concreta sau abstracta). Analiza pleaca de la subiect care
construieste, decupeaza, realitatea pe care vrea sa o observe pentru a o explica (raspunzind la
intrebarea „de ce”) sau a o intelege (intrebarea „cum”).
Cunoasterea stiintifica este interesata de aspectul universal al fenomenelor si de singularitatea

lucrurilor. Analistul nu se poate limita la simpla descriere a realitatii, diversa in manifestarile ei. El
vizeaza generalizarea plecind de la anumite trasaturi comune unei categorii de obiecte. De exemplu,
economistii studiaza aspectul de schimb al raporturilor sociale, analiza lor retine doar o dimensiune,
un fragment al realitatii raporturilor sociale.
Aceasta reducere este o constructie a sipiritului, o munca de abstractie. Pentru aceasta constructie
abstracta economistii folosesc conceptul de piata cu care desemneaza o retea de schimb. De exemplu,
piata automobilelor este o decupare a realitatii, fara sa fie concreta – nici nu o putem vedea nici simti,
nici atinge, dar care permite sa sesizam, prin gindire, un fenomen – acela de schimb al unui produs.
Decuparea unui obiect este stadiul critic al unei analize, deoarece din acest „construit” deriva felul in
care angajam demonstratia. Demersul este de la subiect catre obiect – prin ratiune – care determina
felul in care vom face investigatia, ce intrebari ne vom pune referitor la realitatea observata.
Analiza stiintifica pune in relatie entitati concrete sau abstracte. Cunoasterea stiintifica vizeaza relatii
si nu concepte considerate in singularitatea lor. Dar aceasta punere in relatie este abstracta – de
exemplu, legea atractiei corpurilor in fizica mecanica nu exista decit in abstract : ea prevede, ca o
constanta, ca corpurile se atrag dupa produsul dintre masa lor divizat la patratul distantei dintre ele.
Conceptele de masa si distanta nu spun nimic in sine – ci doar relatia dintre ele.
Si Weber spunea ca baza delimitarii domeniilor muncii stiintifice este data de relatiile conceptuale
dintre lucruri. Un concept desemneaza, prin pura conventie, o entitate concreta sau abstracta. O
„vigilenta epistemologica” particulara cer termenii care, impusi intr-o disciplina, sint preluati de altele,
deoarece tentatia este sa ne raportam la definitia initiala. Termenii trebuie redefiniti, precizati, in
functie de domeniul de analiza. De exemplu, in economie lucram cu notiunile de oferta, cerere,
utilitate. Dar, astazi, in stiinta politica, in studiul administratiei, utilizam acesti termeni, dar si altii -
entreprenor, performanta, investitie - initial consacrati in economie.
Conceptele organizeaza perceptia, surprind anumite proprietati, particularitati constante ale

fenomenelor. Dar ele nu sint realitea insasi, nu sint decit o constuctie mentala. Conceptele nu au sens
analitic decit in raport unele cu altele, ele constituie o structura. Un concept nu este interesant in sine,
9

nici fecund (stiintifc), ci relatia lui cu altele este interesanta. Acesta este obiectivul discursului
stiintific, acela de a pune conceptele in relatie pentru a rapunde la o intrebare de cercetare.
Gindirea stiintifca este diferita de mistica, de gindirea filozofica (speculatie), de ideologie. Limbajul
profetului, al inteleptului, al politicianului – asupra destinului umanitatii, al unei natiuni, nu tine de
gindirea stiintifica. Stiinta nu are rolul de inflama multimile, ca un discurs politic, ea nu ofera decit o
viziune fragmentata a lumii pe care incearca sa o inteleaga.
Ultime consideratii : Aceaste punere in evidenta a particularitatilor discursului stiintific nu este

inocenta, ea corespunde unei anumite viziuni asupra stiintei in general, a stiintelor sociale in
particular, a cunoasterii. Ea are la baza un parti-pris cit priveste aptitudinea ratiunii de a cunoaste
realitatea care ne inconjoara. Altfel spus, postulam capacitatea subiectului de a gestiona raporturile cu
realul (concret sau abstract) urmind regulile observatiei. Cunoasterea stiintifica nu este normativa,
adica nu se raporteaza la judecati de valoare (bine, rau, corect, just, etc). Ea se raporteaza la fapte.
Chiar daca vrem sa remediem o situatie judecata ca inacceptabila (ceea ce este obiectul stiintelor
sociale aplicate), analiza conditiilor sociale pentru a intelege cauzele acelei situatii trebuie sa fie
obiectiva si condusa dupa metoda stiintifica, fara consideratii normative.
De ce discursul stiintific este un discurs „construit”? Cum construieste subiectul realitatea
analizata ?
1.1.3. Obiectivele stiintei
O cercetare stiintifica poate avea trei obiective : descrierea, explicatia, interpretarea.
Descriere consta in identificarea caracteristicilor (elementelor) obiectului sau fenomenului studiat. Ea

este reprezentarea, fidela si detailata, a unui obiect sau fenomen.
Descrierea ajuta la clasificare (stabilirea de tipologii), pe baza unor criterii alese pentru pertinenta lor.
Astfel, obiectele si fenomenele pot fi regrupate pe baza asemanarii sau inrudirii: criteriile de regrupare
variaza in functie de obiectivele cercetarii. De exemplu, clasificarea societatilor in functie de nivelul
de dezvoltare, sau clasificarea weberiana a tipurilor de legitimitate in functie de tipurile de dominatie.
Explicatia este un alt obiectiv, cel mai important, al cunoasterii stiintifice. Explicatia consta in
descoperirea de relatii intre fenomene, in stabilirea de raporturi de cauzalitate. Explicatia este
raspunsul la intrebarea „de ce ?” se produce un anumit fenomen.
Comprehensiunea (intelegerea, interpretarea) este obiectivul cercetarii atunci cind studiem fiinte
umane. Ea consta in descoperirea resorturilor actiunilor si comportamentelor indivizilor, a sensului, si
semnificatiei pe care ei o atribuie gesturilor si faptelor lor.
In stiintele aplicate, scopul cercetarii este transformarea realitatii. In aceste domenii de cunoastere,
stiinta nu se opreste la analiza, la cunoasterea teoretica a fenomenelor, modificarea starii de fapt este
un scop esential al demersului stiintific.
Intrebare
Care sint obiectivele cunoasterii stiintifice ?
10

1.1.4. Tipuri de cunoastere stiintifica : stiintele naturii vs stiintele sociale
Stiintele naturii sint discipline care au ca obiect de studiu universul fizic si viu, natura fiind tot ceea
ce exista si se produce fara interventie umana. Fizica, chimia, biologia, astronomia, geologia,
biochimia, astrofizica sint astfel de domenii de studiu. Numite fie stiinte naturale, exacte, pure, sau
stiinte pur si simplu, astazi sint stiinte ale naturii. In general cind ne referim la savanti sau la oameni
de stiinta ne gindim la cei ce studiaza aceste discipline.
Stiinte umane (sociale) au ca obiect de studiu individul si societatea. Numite anterior stiinte al omului
sau umane, si astazi, in special in lumea anglo-saxona, stiinte sociale, aceste discipline studiaza fiinta
umana sub diferite aspecte. Scopul lor este explicarea si intelegerea comportamentului uman si a
semnificatiei actelor sale. De exemplu, psihologia studiaza fenomenele psihice, istoria studiaza
evolutia sociatatii; raporturile politice, economice, administrative sint studiate de stiinta politica,
stiinta economica, respectiv de stiintele administrative.
Desi nu exista o definitie clara si universal acceptata a tuturor disciplinelor cuprinse in sectorul
stiintelor sociale, se considera ca fac parte : antropologia, criminologia, demografia, economia,
etnologie, geografia, psihologia, psihologia sociala, stiinta politica, stiintele administrative, stiintele
educatiei, stiinta religiei, stiinte juridice, sociologia, istoria.
Modul de functionare
Stiintele naturii si stiintele sociale au moduri de functionare diferite deoarece au obiecte de studiu
diferite.
Astfel, stiintele naturii incearca sa descopere relatiile dintre fenomenele sau obiectele materiale.
Obiectul de studiu este reproductibil, este masurabil, se preteaza la explicatia cauzala, nu este
compatibil cu analiza comprehensiva
Stiintele naturii utilizeaza un instrumentar avansat pentru observarea lumii materiale (de exemplu
microscopul, audiometrul) care a permis dezvoltarea experimentului, adica recurgerea sistematica la
experienta, analiza prin experienta fiind considerata adevarata metoda stiintifica. Experimentul consta
in reproducerea in laborator a unui fenomen in scopul studierii lui. Prin experiment se provoaca un
fenomen in scopul studierii lui, se creaza conditiile producerii acestui fenomen manipulind elementele
lui. Materie, instrumente, experiment, sint elementele modelului de cercetare in stiintele naturii care
ofera conditii ideale pentru repetarea experientelor.
Stiintele sociale functioneaza in alt mod. Obiectul de studiu il constituie fiintele umane si fenomenele
sociale. Obiectul de studiu are constiinta existentei sale, da un sens actelor sale, este complex,
nereproductibil, se preteaza la analiza explicativa dar si la analiza comprehensiva
Stiinta pozitiva vs stiinta comprehensiva ; explicatie vs interpretare
Ca definitie generala, stiinta pozitiva este un mod de investigatie care vizeaza elaborarea de legi de
cauzalitate plecind de la observarea unor regularitati care se manifesta in natura sau in experiment.
Definita ca o „teoretizare” a cunoasterii obiective, viziunea pozitivista este proprie stiintelor naturale.
Stiinta pozitiva isi defineste obiectul de studiu (realul) ca o realitate exterioara subiectivitatii umane.
Viziunea pozitivista privilegiaza verificarea, calitatea unei teorii fiind aceea de a prevede situatii
precise de observatie.
Teoriile pozitiviste elaborate prin metode obiective de achizitie de cunostinte au la baza investigatia
empirica. Altfel spus, stabilirea stiintifica a raporturilor de cauzalitate, adica a unor raporturi constante
intre doua evenimente sau fenomene, care sint la baza adevarului legilor universale, se face prin
observatie empirica.
11

Sintetizind, cunoasterea pozitivista este o cunoastere obiectiva, este un model explicativ (cauzal) de
cercetare, este o cunoastere care face apel la metode cantitative de analiza si la metoda experimentala.
Stiintele sociale pozitiviste
Inspirat de rezultatele din stiintele naturale, mai ales de cele din bologie, Auguste Comte (fondator al
pozitivismului), si mai ales Durkheim, au urmarit sa adopte metoda stiintifica pozitivista la analiza
problemelor sociale pentru a stabili o stiinta sociala „obiectiva”. Durkheim a tradus metoda pozitivista
care caracteriza stiinta naturala empirica intr-o serie de „Reguli ale metodei sociologice” : obiectul
sociologic este lumea sociala ca fiind independenta de indivizii care o compun. Sistemul social este
format din ansamblul „faptelor sociale”, structuri constringatoare care formeaza realitatea sociala
„obiectiva”. Fiind o realitate „in sine”, faptele sociale sint cuantificabile, adica pot fi definite in mod
„obiectiv”, explicate prin legi si verificate empiric. Eliminind constiinta sociala a actorilor di definitia
pe care o da realtiilor sociale, Durkheim este unul din fondatorii structuralismului, acest ansmablu de
teorii stiintifice care atribuie structurilor sociale o logica inerenta si independenta de actiunea umana.
Stiinta interpretativa
Cercetarea de tip comprehensiv consta in intelegerea actiunii sociale plecind de la interpretarea

sensului acesteia, care nu poate fi atribuit decit motivatiilor actorilor individuali. Interpretarea este un
mijloc de cunoastere subiectiva. Spre deosebire de stiinta pozitiva, explicarea faptelor sociale este de
fapt intelegerea sensului lor, si acesta nu exista decit in functie de valoarile la care se raporteaza.
Cunoasterea stiintiifca interpretativa consta deci in degajarea ideilor si motivatiilor subiective care
ghideaza actiunea. Din punct de vedere comprehensiv, lumea sociala este locul intersubiectivitatii,
produsul unei interactiuni organice si necesare intre individ si spatiul caruia ii apartine. In aceasta
perspectiva, societatea ca entitate istorica si subiectiva, dar de asemenea observabila in manifestarile ei
individuale si structurale, se defineste mereu prin intelegerea individuala, particulara, pe care o au
actorii sociali despre ea. Cunoasterea realitatii sociale se face prin interpretare, singura care permite
sesizarea semnificatiilor sensului, semnificatiei pe care actorii o dau actiunii lor. Or, problema
semnificatiei este cea a calitatii.
Contrar pozitivismului care vizeaza enuntarea de „legi” ultime ale lumii sociale, metoda interpretativa
este in primul rind un mijloc de cunoastere „obiectiva”. Daca cunoasterea pozitiva raspunde la
intrebarea „de ce”, vizind despoperirea cauzei existentei sau producerii unui fenomen,
comprehensiunea raspunde la intrebarea „cum”, adica intelegerea resorturilor existentei si producerii
actiunii sociale.
Este metoda interpretarii propusa de Weber, aproximarea ideal-tipica. Prin acest mijloc euristic,
Weber incearca sa asigure „obiectivitatea” unei cunoasteri care ramine in acelasi timp mereu
subiectiva.
Care este specificitatea (obiect de studiu, obiectivul cunoasterii, metode) stiintelor naturii,
respectiv sociale ? Ce sint stiintele pozitive, respectiv interpretative, si acre sint
particularitatile lor ?
12

Tipuri de cercetari in stiintele sociale
In functie de diferite criterii (intentia cercetarii, obiectiv, tipul de date, perioada de timp) exista
urmatoarele tipuri de cercetari:
1) scopul cercetarii :
- cercetare fundamentala – vizeaza formularea de teorii, de principii de baza, are ca obiectiv

dezvoltarea cunosterii intr-un domeniu fara a se preocupa de implicatiile practice ale
cunoasterii
- cercetare aplicata – vizeaza precizari asupra unei probleme in scopul unor aplicatii practice
2) dupa obiective
- cercetare descriptiva – vizeaza reprezentarea in detaliu a unui obiect (de studiu)

- cercetare tipologica – clasificarea unor fenomene dupa unul sau mai multe criterii
- cercetare explicativa – pune in relatie fenomene (relatie cauzala)
- comprehensiva – vizeaza descifrarea semnificatiei data de individ actiunilor sale
3) dupa specialitate:
- cercetare disciplinara – este cercetarea realizata intr-o singura disciplina

- cercetare pluridisciplinara – cercetare facuta separat de mai multi cercetatori din doua sau mai
multe discipline asupra aceluiasi subiect
- cercetare interdisciplinara – cercetare realizata de cercetatori din doua sau mai multe
discipline in mod conjugat asupra aceluisi subiect
- cercetarea transdisciplinara – urmareste stabilirea un limbaj stiintific comun mai multor
discipline
4) dupa modul de prelevare a datelor:
- cercetare cantitativa – impica procesul de colectarea de date cu caracter masurabil

- cercetare calitativa – foloseste date cu carcater nemasurabil
5) dupa timp:
- cercetare sincronica – cercetare in care obiectul este studiat la un singur moment

- cercetare diacronica – studiaza evolutia in timp a obiectului de studiu
6) dupa elementele selectionate :
- cercetare globala – studiaza toata populatia vizata

- cercetare esantionata – studiaza o parte din populatia vizata
- cercetare monografica – analizeaza o singura unitate a populatiei
7) dupa loc :
- cercetare pe teren – cercetatorul este aproape de populatia studiata

- in laborator – cercetare desfasurata intr-un spatiu si cu instrumente specifice
- cercetare documentara – consta in culegerea de informatii din documente
8) dupa spatiu :
- cercetare locala, regionala, nationala, internationala, mondiala –

- cercetarea omparativa – studiaza un grup de unitati pentru a le compara
13

9) in functie de strategia de cercetare :
Exista doua mari tipuri de cercetari – experimentala si non-experimentala (ex-post) carora li se adauga
un tip hibrid – strategia quasi-experimentala. Ultimele doua sint specifice cercetarii in stiintele sociale.
Cercetarea experimentala – este proprie stiintelor naturii si stiintelor pure. In investigatia

experimentala, cercetatorul stapineste factorii care influenteaza sau pot influenta obiectul de studiu. Ea
permite (cu exceptia astronomiei) reproducerea in laborator a conditiilor realitatii observabile. In
stiintele sociale, se utilizeaza in psihologie experimentala, ocazional in sociologie sau stiinta politica.
Cercetarea experimentala vizeaza stabilirea unui raport de cauza – efect intre fenomene si variabile. Ea
este un studiu de cauzalitate. Pentru a stabili un astfel de raport, se face o experienta in care se
manipuleaza variabila independenta, apoi se observa efectul acestei variatii asupra variabilei
dependente (care suporta actiunea). Proprii acestui tip de cercetare sint metodele cantitative.
Cercetarea non-experimentala (ex-post) este specifica stiintelor sociale, cind cercetatorul nu stapineste
factorii care pot influenta obiectul de studiu fiind obligat sa studieze comportamente sau fapte care s-
au produs deja (ex-post).
Cercetarea quasi-experimentala este strategia in care cercetatorul nu verifica conditiile de interventie a

variabilei independente, deci nu stapineste deloc variabila dependenta, multumindu-se sa observe
reactiile acesteia la stimuli provocati de variabila independenta. Cercetatorul nu manipuleaza toate
variabilele in cauza, ci incearca sa reproduca cit mai fidel posibil logica de baza a strategiei
experimentale. In stiintele sociale se utilizeaza acest tip de cercetare in lucrari de simulare, in special
al simularii pe calculator, in realizarea de modele econometrice.
Intrebare
Care sint principalele tipuri de cercetare din stiintele sociale si prin ce se particularizeaza ?
1.1.5. Metoda stiintifica si metode de cercetare
Metoda stiintifica si metode de cercetare
Demersul stiintific presupune o metodologie, adica un ansamblu de metode si tehnici care orienteaza
elaborarea unei cercetari si care ghideaza procesul stiintific. Termenul metoda nu este un termen
univoc. Utilizarea sa se insoteste de obicei de un adjectiv care specifica despre ce fel de metoda este
vorba: metoda stiintifica, metode cantitative, calitative, experimentala, istorica, sau altele.
Metoda stiintifica
Metoda stiintifica este demersul utilizat in orice domeniu al stiintei. Aceasta inseamna ca dincolo de
metodele particulare de cercetare proprii disciplinei, exista un demers comun propriu cercetarii
stiintifice. Acest demers are acelasi obiectiv : aprofundarea cunoasterii realitatii. In acest scop, fiecare
membru al comunitatii stiintifice se angajeaza sa respecte aceleasi reguli si procedee, adica acelasi tip
– stiintific – de metoda. Fundamentele metoda stiintifice sint conceptualizarea si experimentul, altfel
spus ea implica observarea obiectiva a realitatii, rationament si verificarea.
14

Metode cantitative si calitative
Pe planul procedurilor, distingem, in cadrul cercetarii in stiintele sociale, procedurile care vizeaza
masurarea fenomenelor de cele care permit prelevarea de date necantitative sau putin masurabile.
Metodele cantitative vizeaza masurarea fenomenului studiat. Masurile pot fi ordinale, de genul „ „mai
mare decit”, „mai mic decit”, sau numerice care utilizeaza calcule. Cea mai mare parte a stiintelor
sociale utilizeaza masuri : indici, rate, medii, in general instrumente statistice, date cifrate. De exempu,
daca vrem sa cunoastem evoutia preturilor de consum in ultimii zece ani, intentiile de vot la viitoarele
alegeri, legatura dintre gradul de scolaritate si consumul de droguri, facem apel la metode cantitative.
Metodele calitative sint ansamblul de proceduri utilizate pentru a califica un fenomen. Ele vizeaza
intelegerea realitatii, a sensului unor fapte, comportamente, a unor declaratii. Daca vrem sa cunoastem
sadiile de intelegere ale unui copil, faptele marcante ale unui deceniu, conceptiile religioase in diferite
tari, facem apel la metodele calitative. In general aceste metode sint asociate studiului de caz sau
analizei unui numar mic de indivizi.
Oiectivele urmarite si materialele disponibile determina gradul de cuantificare sau demersul mai
degraba calitativ care va fi adoptat. Cifrele nu inseamna nimic in sine, oricit de exacte sint, cind vrem
sa masuram calitatea unui fenomen si invers, o descriere calitativa oricit de detaliata este inutila daca
datele cifrate sint mai semnificative. Ceeea ce este important este de a alege mijloacele cele mai
pertinente pentru a aprofunda analiza obiectului de studiu si a cerceta toate dimensiunile lui.
Intrebare
Ce este metoda stiintifica ? Ce intelegem prin metode cantitative si calitative si care sint
particularitatile acestora ?
1.1.6. Tehnici de cercetare
Tehnica de cercetare este un ansamblu de proceduri si instrumente de investigatie utilizate metodic.

Sint mijloace concrete utilizate pentru culegerea datelor din realitatea sociala. Daca metodele sint
orientari generale cit priveste felul de a aborda un obiect de studiu, tehnicile indica cum putem accede
la informatiile pe care acest obiect este susceptibil sa le furnizeze.
Pot fi clasate in functie de anumite criterii : contactul sau absenta de contact cu cei care furnizeaza
informatia (tehnici directe si indirecte) ; tipul de contact (observare, interogatie sau experiment) ;
forma produselor (documente sau obiecte) ; sursa informatiilor (indivizi sau grupuri) ; gradul de
libertate al celor ce fuznizeaza informatia (tehnici directive, non-directive sau semi-directive) ;
continutul documentelor (cifrice sau non-cifrice) si tipul de prelevare (cantitativa sau calitativa).
Principalele tehnici de cercetare in stiintele sociale, definite sumar, dar asupra lor vom reveni cu
prezentarea in detaliu intr-un capitol subsecvent, sint :.
 Observatia documentara care consta in consultarea de documente din care se extrag fapte
brute, opinii, concluzii stiintifice, necesare analizei
 Observarea in situatie este o tehnica directa care vizeaza observarea, de obicei a unui grup, in
mod directiv, pentru o prelevare calitativa.
 Interviul de cercetare este o tehnica directa care vizeaza chestionarea citorva indivizi, in mod
semi-directiv, pentru a face o prelevare calitativa.
 Chestionarul sau sontajul sint tehnici directe care vizeaza chestionarea unui numar mare de
indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.
15

 Experimentul este o tehnica directa care vizeaza realizarea unei experiente, impicind de obicei
citiva indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.
 Analiza de continut este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documente cu caracter
necifric, provenind de la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa sau
calitativa.
 Analiza statistica este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documete cu continut cifric,
referitor la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa.
Intrebare
Care sint principalele tehnici de cercetare utilizate in stiintele sociale ? care sint criteriile de
clasificare a acestora ? Care sint tehnicile directe ? dar cele indirecte ?
Etica cercetarii stiintifice
Este ansamblul de principii sau responsabilitati morale referitoare la desfasurarea unei activitati de
cercetare. Aceasta inseamna ca cercetatorul nu poate sa faca, fara respectarea unor conditii, orice
doreste, cum doreste sau la cererea unor terti. Orice cercetare cere o anumita onestitate si, fara
probitate, cercetarea isi pierde orice credibilitate.
Exista deci anumite regului care trebuie respectate care formeaza o etica proprie muncii stiintifice si
care trebuie respectate in toate etapele demersului de cercetare. Acestea sint coduri deontologice care
imbraca forma unor reglementari scrise. Exista astfel comitete deontologice in institutii unde se
efectueaza cercetari. Aceste comitete de supraveghere nu accepta decit cercetarile care respecta
regulile etice stabilite. Principiile etice se refera la : subiectele cercetarii, adica indivizii, in cazul
stiintelor sociale (respectarea integritatii persoanelor, respectarea vietii private) ; ceilalti savanti
apartinind aceleiasi comunitati stiintifice, carora cercetatorul trebuie sa le puna la dispozitie rezultatele
analizelor sale pentru a permite schimbul generalizat de critici care este garantia obiectivitatii, dar si
responsabiitatea de a evalua studiile colegilor; publicul care are dreptul sa cunoasca, chiar global,
principalele rezultate ale cercetarilor.
1.1.7. Etapele procesului de cercetare
Etapele procesului de cercetare
O cercetare stiintifica este un proces organizat pe etape care formeaza un tot distinct si care cuprinde 3
mari faze : definirea problemei cercetarii, constructia tehnica, prelevarea datelor si analiza si
interpretarea rezultatelor. Aceste faze se descompun la rindul lor in mai multe momente.
Etapele cercetarii sint transdisciplinare, in sensul ca ele se armonizeaza cu toate cercetarile din
stiintele sociale, oricare ar fi obiectul sau disciplina considerata. Chiar daca vocabularul variaza
adesea, de la o disciplina la alta, regasim si respectam totusi aceleasi etape principale.
Etapa formularii problemei de cercetare
Prima etapa a unei cercetari este definirea problemei. In cercetare, numim problema ceea ce ridica un
semn de intrebare, ceea ce pare pertinent sa fie studiat. Aceasta etapa include formuarea problemei de
cercetare. Este vorba sa identificam problema, s-o definim, sa precizam pentru a-i deflimita conturul si
de a o situa in demersul de reflectie. Formalarea problemei conduce la enuntarea unei intrebari
referitaore la o realitate pe care vrem sa o cunoastem.
16

Apoi, deoarece orice cercetare vizeaza verificarea ulterioara, trebuie sa procedam la operationalizarea
problemei. Operationalizarea este definirea problemei in termeni care permit investigatia empirica,
adica analiza concreta. Conceptualizarea este fundamentu oricarei cercetari. In consecinta, termenii si
conceptele utilizate trebuie sa fie definite in asa fel incit sa poata fi concretizati, adica pina la nivelul
in care pot fi tradusi in fapte observabile in realitate.
Etapa constructiei tehnice
Aceasta etapa vizeaza realizarea constructiei tehnice a cercetarii. Odata problema definita, trebuie sa
decidem cum vom colecta informatiile referitoare la fenomenul studiat. Exista diferite tehnici de
cercetare sau de prelevare a datelor, fiecare din ele prezentind avantaje si dezavantaje. Alegem de
obicei una dintre ele, in functie de definirea problemei si contextul in care lucram.
Dupa familiarizarea cu tehnica retinuta, incepem contruirea instrumentului cel mai pertinent in raport
cu problematica cercetarii. De exemplu, daca optam pentru tehnica documentarii, construim un cadru
operatoriu ; daca ne-am decis sa procem prin chestionare sau sondaj, construim un formular de
intrebari, si asa mai departe.
Etapa prelevarii de date
Colectarea datelor propriu zise este etapa in care intram in mod concret in contact cu realitatea. Dar
inainte trebuie sa determinam cu precizie unitatile de analiza, adica persoanele sau elementele de la
care sau despre care vrem sa obtinem informatii. Aceasta selectie a unitatilor este determinata de
definirea problemei de cercetare stabilita in prima etapa. Selectia se realizeaza in mod obisnuit prin
esantionare si exista diferite proceduri pentru a o realiza. Odata esantionul constituit, nu ne ramine
decit sa culegem datele cu ajutorul instrumentelor de cercetare stabilite in etapa precedenta. O buna
utiizare a tehnicii de cercetare este foarte importanta, deoarece, cu cit abordam realitatea pe care vrem
sa o studiem in mod adecvat, cu atit informatiile obtinute vor fi mai valide si fiabile.
Etapa de analiza a datelor si de interpretare a rezultatelor
Aceasta etapa consta in examinarea datelor prelevate si a sensului pe care il dam rezultatelor analizei.
Colectarea a furnizat informatii brute si dispersate care nu se preteaza unei analize imediate. Pentru a
fi analizabile, aceste date trebuie sa fie organizate. Fara o ordonare prealabila, datele nu au nici o
utilitate. Procedam deci la o pregatire a dateor, adica le sintetizam pentru a putea, ulterior, degaja
concuziile.
Dupa pregatirea datelor, sintem in masura sa incepem analiza si interpretarea, pe care le vom prezenta
apoi intr-un raport de cercetare.
Fiecare din aceste etape este distincta de celelalte, dar necesare una alteia. Sint etape ordonate,
indispensabile realizarii unei cercetari. Pentru a ne asigura ca nu ne angajam intr-o etapa fara a o fi
completat pe precedenta, se poate redacta, dupa fiecare etapa, un raport de etapa.Acest raport permite
evaluarea solliditatii etapei parcurse si trecerea la etapa urmatoare. In plus, aceste rapoarte de etapa
servesc raportului de cercetare final deoarece descriu o parte din traseul urmat.
Intrebare
Care sint etapele unui proces de cercetare in stiintele sociale ?
17

1.1.8. Proiect de cercetare si raport de cercetare
Proiect de cercetare
Unii autori folosesc expresia „cadru de referinta”, deviz de cercetare, demers metodologic. Cel mai
exact este „ proiect de cercetare”, aceasta denumire aratind ce vrem sa intreprindem si cu ce metoda.
Proiectul de cercetare cuprinde etapele preliminare ale cercetarii. Cu proiectul de cercetare trasam
parametrii studiului pe care il vom intreprinde.
Proiectul de cercetare este etapa preliminara a cercetarii, prin care stabilim obiectul de studiu si
precizam felul in care realizam fiecare din etapele procesului de cercetare. Nu este un plan de lucru
sau tabla de materii, ci un document scris de 10-50 pagini. Exista mai multe tipuri de proiecte, dar
toate trebuie sa respecte regulile, fundamentele metodei stiintifice: conceptualizarea si verificarea
(experimentarea)
Proiectul de cercetare fiind construit in functie de metoda stiintifica, inseamna ca orice proiect poate fi
utilizat pentru realizarea oricarei tip de cercetare (mai putin in cazul cercetarilor-actiune si a
observatiei – participative).
De ce e necesar un proiect de cercetare ?
Proiectul de cercetare este un instrument de lucru care permite precizarea etapelor muncii de cercetare,
este un instrument de organizare a gindirii care ajuta la structurarea logica a obiectului de studiu si
ajuta sa facem o analiza eficace. Un bun proiect evita sa facem o demonstratie confuza sau incompleta.
Bine facut, reprezinta jumatate din efortul global.
Deci are 3 functii esentiale : ajuta sa precizam obiectul de studiu, permite planificarea etapelor
cercetarii ; ajuta la selectionarea strategiilor si tehnicilor de cercetare cele mai potrivite tinind cont de
ce vrem sa demonstram.
Retinem
Partile componenete ale proiectului de cercetare sint marile etape ale procesului de cercetare pe
care le-am prezentat :
 formularea problemei
 enuntarea ipotetei
 construirea cadrului operatoriu
 alegerea strategiei generale de verificare
 alegerea tehnicilor de colectare a informatiei
 tehnici de analiza a datelor
 prezentarea concluziilor anticipate
 bibliogafia PC
Raport de cercetare
Raportul de cercetare este un document scris care prezinta rezultatele cercetarii odata ce aceasta este
terminata. El reia anumite elemente ale proiectului de cercetare (si ale cercetarii), dar roul lui este de a
prezenta rezultatele analizei ale carei etape si proceduri au fost anuntate in proiect.
Raportul de cercetare cuprinde o parte introductiva cind se reia formularea problematicii, enuntarea
chestiunii de la care s-a plecat, ipoteze, prezentarea cadrului operatoriu si al demersului. Partea
centrala a raportului este prezentarea si discutarea concluziilor si a rezultatelor cercetarii – se insista pe
verificarea ipotezei, critica metodei utilizate si indica noi piste de cercetare
18

Retinem
Sintetic, raportul de cercetare cuprinde :
 parte introductiva – pe scurt cele 7 etape din PC
 parte centrala - prezentarea si discutarea principalelor rezultate ale analizei
 concluzii – discutarea rezultatelor in raport cu ipoteza – intoarcere critica supra metodei
utilizate si propuneri de noi piste eventuale de cercetare
 bibliografie
Ce este un proiect de cercetare ? Care este utilitatea lui ? Ce este un raport de cercetare? Care
este diferenta dintre un proiect de cercetare si un raport de cercetare?
Unitatea de învăţare 1.2. Tipuri de cercetari (moduri de analiza)
1.2.1 Analiza idiografica

1.2.2. Analiza nomotetica
1.2.3. Analiza de teorii
1.2.4. Calitatile unei lucrari stiintifice
- Care sint tipurile de analize ce pot fi realizate in domeniul stiintelor sociale;
- Ce este analiza de tip idiografic, nomotetic, sau analiza de teorii;
- Care este tipul de cunoastere pe care il vizeaza si care sint particularitatile lor
respective;
- Care sint criteriile de evaluare ale unei lucrari stiintifice.
Intr-o cercetare, prima etapa consta in a stabili ce fel de analiza (studiu) vrem sa realizam. In
acest curs vom prezenta tipurile de analize ce pot fi realizate in stiintele sociale : analiza idiografica,
nomotetica, analiza de teorii.
1.1.1. Analiza idiografica
Acest tip de cercetare vizeaza studierea unui obiect in singularitatea lui. Originea cuvintului ne trimite
la grecescul „idios” care inseamna particular, propriu cuiva (sau a ceva).
Obiectul de cercetare este o entitate - tara, un oras, un partid sau alta organizatie (administrativa,
firma), un fenomen istoric (revolutia franceza, americana, bolsevica sau romana din 1989, criza
economica din 1929) sau alte procese si evenimente.
19

Cercetarea idiografica tine de descriere si naratiune, intentia fiind de a intelege un fenomen si nu de a-l
explica. Raspunde la intrebarea „cum” s-a produs, cum exista un fenomen si nu „de ce” s-a produs. De
exemplu, analizind descentralizarea structurilor administrative, o cercetare de tip idiografic se axeaza
pe definirea structurilor, a componentelor, pe modul de realizare, si nu pe cauza, pe necesitatea
schimbarii.
Acest tip de cercetare este proprie sintezelor (care nu au nimic analitic) si monografiilor.
Sinteza vizeaza sensul global al unui fenomen sau eveniment (de exemplu Revolutia din 89, Primul
razboi mondial). Analiza propriu-zisa este absenta daca nu incercam sa comparam fenomenul cu un
altul de acelasi tip.
Monografia este o descriere exhaustiva, mai exact aprofundata, a obiectului cercetarii, deoarece nicio
descriere nu poate fi total exhaustiva. O buna descriere trebuie sa fie organizata, structurata, deci
orientata, altfel ea nu este decit un amestec de informatii sau date inutile. Cercetarea trebuie sa aiba un
fir conductor, asa incit observatia sa retina fapte semnificative. Analistul trebuie sa aiba o idee
prealabila despre studiul pe care il va realiza. Cu alte cuvinte, si cea mai clasica monografie trebuie sa
fie sustinuta de o intrebare – de ce ne intereseaza fenomenul respectiv, ce aspecte sau dimensiuni ne
intereseaza la fenomenul observat.
Cind folosim date cantitative (statistice), descrierea este si mai selectiva si cere comparatia. De
exemplu, daca analizam administratia in Romania, evolutia ei, atunci facem o comparatie in timp.
Daca vrem sa o prezentam in raport cu administratia din alte tari, realizam o comparatie in spatiu, dar
si in acest caz tot descriere, adica analiza idiografica, este. Lucrarile bazate pe prezentarea de statistici
(somaj, cheltuieli guvernamentale etc) sint de asemenea descrieri.
Descrierea poate declansa o cercetare comparata care poate duce la o explicatie. Prin compararea unor
fenomene (fapte, entitati) similare putem realiza tipologii, clasificari (stabilirea de clase de fenomene)
care depasesc simpla descriere si sint un inceput de explicatie.
Cercetarea idiografica serveste de multe ori pentru a interveni imediat si concret in organizarea
sociala. Obiectivul este in acest caz mai putin cunoasterea care este proprie stiintei, ci, in special,
remedierea unei situatii nesatisfacatoare, imorale, condamnabila. Acestea sint studii „comandate” (de
guvern, de un partid) si vizeaza corectarea unei stari de fapt. Rezultatul practic este mai important
decit analiza.
Ce este analiza idiografica ? Care sint particularitatile ei (obiect de studiu, obiectivul
cercetarii, mod de realizare) ? Care sint tipurile de analiza idiografica ? dati exemple de
problematici care pot fi studiate in maniera idiografica.
1.2.2. Analiza nomotetica
Este opusul analizei idiografice. Vine din grecescul „nomos” care inseamna lege si „ thesis” care
inseamna actiune ce trebuie facuta.
Analiza nomotetica se refera la o clasa de fenomene si nu la un fenomen singular. Ea raspunde unui

imperativ de cunoastere mai ambitioasa, adica vizeaza generalizarea dintr-o anumita perspectiva.
Aristotel facea deja distinctia intre „a sti ca, a sti ceva”, care tine de descriere si raspunde la intrebarea
„ce, cum ?” si a sti „de ce”, care tine de explicatie. Este un lucru sa stim ca planetele graviteaza in
jurul unei stele fixe, altceva sa stim „de ce”, iar raspunsul in acest caz sint legile fizicii (nomosul grec).
20

Stim ca in Romania este coruptie (ce este, de cite feluri, amploare), dar sa stim de ce ea exista este
altceva. Stim ca administratia este ineficienta, corupta, dar alta este sa stim de ce.
Analiza de tip nomotetic vizeaza deci explicatia fenomenelor urmind legi, reguli sau conditii de
aparitie. Ea cere un discurs teoretic care sa justifice un raport de cauzalitate sau de probabilitate.
Analiza nomotetica recurge la doua moduri de rationament : inductia si deductia. Daca inductia pleaca
de la cazuri particulare pentru a formula o regula generala, deductia pleaca de la general si abstract
catre particular si concret.
Intrebare
Ce vizeaza analiza de tip nomotetic ? Ce tip de cunoastere realizam recurgind la analiza
nomotetica ?
Exista deci doua tipuri de analiza nomotetica, inductiva si deductiva. Una nu o exclude pe cealalta, dar
fiecare corespunde unui moment al cercetarii (cunoasterii). Sint forme de rationament, adica operatii
mentale, proprii subiectului (cercetatorului, observatorului) si nu modifica obiectul (realitatea
observata).
Intrebare
Care sint tipurile de analiza nomotetica in functie de tipurile de rationament ?
Inductia se bazeaza pe experienta empirica, concreta, pe identificarea faptelor, a datelor pentru a

degaja o generalizare. Analiza prin inductie pleaca de la acumularea metodica de constatari identice in
raport cu un fenomen dat si se formuleaza astfel : de fiecare data cind fenomenul X apare, apare si
fenomenul Y (cind X exista, exista si Y). Nu inseamna ca este o relatie de cauzalitate, ea poate sa fie,
sau poate sa fie o concomitenta (simultaneitate), cauza putind fi alta.
De exemplu, observatia inductiva ne facem sa concluzionam, dupa mai multe absente a profesorului
cind ploua, ca aceasta este cauza absentei acestuia. Intr-un alt registru, tot prin inductie, s-a observat ca
scrutinul uninominal intr-un tur conduce in general la o distorsiune semnificativa intre numarul de
voturi si numarul de locuri obtinute, cistigatorul profitind de o marja apreciabila de locuri in raport cu
scorul exprimat in numarul de voturi. Mai apoi, s-a putut intelege, mai abstract, aceasta distorsiune,
logica putind sa o explice mai bine.
Rationamentul inductiv pleaca de la singular, de la nivel concret, pentru a ajunge la consideratii

abstracte susceptibile sa produca o regula de recurenta. Astfel, acest mod de demonstratie depaseste
simpla afirmatie, descrierea sau chiar comparatia. Ea comporta o suita de constatari identice
referitoare la un aspect al realului care conduce la o concluzie, la o generalizare.
In filozofia stiintei s-a privilegiat mult timp inductia ca instrument de descoperire, considerindu-se ca
teoria se construieste plecind de la experienta imediata. Cunoasterea este piramidala, adica se
complexifica progresiv, in etape. Plecind de la date cantitative si calitative luate pe teren (ca in
etnografie), se elaboreaza o teorie prin generalizari empirice.
Acest fel de a concepe cunoasterea – prin inductie - este proprie stiintelor sociale aplicate care vizeaza
rezolvarea, amelioararea, unor probleme sociale. De asemenea, probabilitatile statistice tin de inductie
(estimarea somajului, a ratei de crestere, rata mortalitatii infantile), Rationamentul inductiv permite sa
prevedem in functie de experienta anterioara ca un fenomen se va produce. De exemplu, putem, prin
inductie, adica pe baza datelor din anii trecuti, sa prevedem ca si din promotia din acest an x% din
absolventi vor gasi un loc de munca.
21

Ce este inductia ? Ce tip de cunoastere vizeaza ? Care sint particularitatile rationamentului de
tip inductiv ? Dati exemple de problematici de cercetare care pot fi studiate prin acest tip de
analiza.
Deductia, spre deosebire de inductie, care este legata de empiric, de experienta, face recurs la ratiune,
la abstractie. Ea vizeaza explicarea unui fenomen, isi propune descoperirea cauzelor realului.
Rationamentul deductiv Se poate derula in doua forme : modul formal si ipotetic-deductiv.
a) Rationamentul formal
Este un rationament pur logic care se bazeaza pe axiome sau postulate. Axioma este o propozitie
evidenta si nedemonstrabila. Axioma este un adevar logic nedemonstrabil. Rationamentul derulat prin
axiome este o teorema. Teorema este o demonstratie pur formala, nu are nimic cu verificarea
experimentala, empirica. Nu este nevoie, este inutila. Exemple de axiome : doua cantitati egale cu a
treia sint egale intre ele ; intregul este mai mare decit partea ; geometria euclidiana (invatata la scoala)
este elaborata pe baza axiomelor - una din axiomele lui Euclid : printr-un punct exterior unei drepte nu
se poate duce decit o singura paralele la acea dreapta.
In stiintele sociale, micro-economia a elaborat modele care functioneaza dupa aceiasi logica deductiv-
formala. Este postulatul rationalitatii si al actorului rational. Actorul rational este un actor – homo
economicus – care vizeaza maximizarea beneficiilor (interes, preferinte, utilitate) cu costul cel mai
mic. Rationalitatea actorului este un postulat, o presupunere, o conventie acceptata. Este o constructie
mentala, o abstractie, un model referitor la un tip de comportament. Noi presupunem, adica admitem
de la inceput, ca un actor vizeaza intotdeauna maximizarea preferintelor, utilitatilor sale, sau, cu alte
cuvinte, ca el este rational, iar demonstratia urmeaza metoda axiomatica.
Din teoriile economice, acest postulat a devenit principiu explicativ in studiile decizionale, strategice.
Teoria rationalitatii derivata din economie si-a gasit o larga aplicatie in analiza politicilor publice si in
acest caz vorbim de teoria alegerii publice (public choice). Succesul paradigmei alegerilor rationale in
acest domeniu se explica prin faptul ca analiza politicilor publice nu a constituit monopolul
politologilor ci a fost de asemenea un domeniu privilegiat de investigatie al economistilor. Nu e deci
surprinzator ca instrumentele si modurile de rationament predominante in stiinta economica au fost
larg utilizate mai intii de economisti si apoi de politologi. Acest « economism » este departe de a face
unanimitate, inclusiv in rindul economistilor insisi. Totusi, numerosi economisti s-au aventurat in
analiza comportamentului politic sau de politici publice.
La rindul lor, numerosi politologi au utilizat acest demers deductiv plecind de la axiomele stiintei
economice. Unul din exemplele cele mai cunoscute de aplicare a teoriei economice la analiza
actiunilor umane este cel al lui Mancur Olson in Logica actiunii colective. Fenomenul « pasagerului
clandestin» (free rider) analizat de Olson este un comportament ipotetic de tip axiomatic bazat pe
postulatul rationalitatii individului.
Lectura – important
Logica actiunii colective
Modelul actiunii colective elaborat de Olson, construit pe paradigma individualist- utilitarista bazata pe postulatul
rationalitatii individuale, este o explicatie logica si teoretica a comportamentului grupurilor si organizatiilor. Olson
identifica paradoxul actiunii colective, adica contradictia dintre interesul individual si interesul colectiv : marile grupuri
sociale, cele compuse din indivizi rationali, nu actioneaza in interesul grupurilor. Daca bunurile colective sint disponibile
pentru anumiti indivizi din grup, ele devin accesibile tuturor, incluviv celor care nu au contribuit la crearea lor. Motivat de
calculul interesului, orice individ rational va prefera sa profite fara sa plateasca costul. Este un « pasagerul clandestin »
(calatorul fara bilet, free rider). Deci, conform logicii actiunii colective, cea mai mare parte a actiunilor colective sint fie
non-logice (dat fiind postulatul rationalitatii), fie ne-colective (individul rational nu se angajeaza in actiuni colective,
22

conform aceluiasi postulat al rationalitatii). Olson aplica modelul sau de analiza pentru a explica o serie de
fenomene sociale : organizarea si functionarea sindicatelor, a grupurilor de interes, a claselor sociale, a partidelor politice,
a Statului, ca actori sociali producatori si distribuitori de bunuri colective si deci supusi paradoxului actiunii colective. Cu
ajutorul teoriei sale, Olson a reinterpretat anumite analize clasice, ca de exemplu teoria marxista a luptei de clasa. Clasele
sociale sint, in viziunea lui Olson, grupuri a caror actiune este supusa acestui paradox al actiunii colective : ele sint
fundamental incapabile sa intreprinda o actiune colectiva (lupta de clasa) care vizeaza promovarea interesului comun,
Aceasta explica de ce lupta proletariatului nu s-a dezvoltat si raspindit, asa cum Marx a prezis-o.
Sursa : Olson, M., La logique de l’action collective, PUF, Paris, 1978.
Si teoria jocurilor adopta demersul deductiv formal. Teoria jocurilor pune in evidenta importanta
structurarii cimpului de actiune asupra comportamentului politic. In aceasta viziune, actori
independenti care urmaresc interese comune si care sint inspirati de aceiasi logica rationala adopta
comportamente care fac imposibila cooperarea optimala intre ei. Modelul cel mai cunoscut in aceasta
perspectiva este cel al « dilemei prisonierului ».
Important
Dilema prizonierului
Inventat de doi teoreticieni ai jocului de la cunoscutul think tank (grup de reflectie) Rand Corporation. Melvin Dresher si
Merril Flood in 1950, acest joc a devenit exemplul paradigmatic al problemei cooperarii pentru teoria alegerii rationale.
« Dilema prizonierului » poate fi rezumata astfel : Doi prizonieri, acuzati de aceiasi crima pentru care politia nu dispune de
dovezi si care sint izolati unul de altul, nu au decit doua strategii pentru a scapa : fie sa nege faptele, fie sa arunce
responsabilitatea asupra celuilalt. In primul caz, politia nu ii poate condamna. In al doilea, fie unul il denunta pe celalalt
care va fi astfel condamnat, fie cei doi se acuza multual si amindoi vor fi in mod egal pedepsiti in calitate de complici.
Prima strategie este cea buna, a cooperarii, pe care le-o ofera politia, dar din cauza structurarii problemei si a ignorarii
strategiei celuilalt din cauza izolarii lor si neavind posibilitatea sa adopte o strategie comuna, « rationalitatea » (cea a
interesului lor personal) consta in a-si denunta complicele. Primul isi spune ca daca celalalt marturiseste, e avatajos pentru
el sa faca celasi lucru, si daca nu marturiseste, are totusi avantaj sa coopereze cu politia. Celalalt face acelasi rationament.
Astfel, fiecare primeste 10 ani inchisoare, in timp ce n-ar fi facut decit doi ani daca ar fi adoptat o strategie comuna.
b) Rationamentul ipotetic-deductiv
Rationamentul ipotetic-deductiv, sau nomologic-deductiv (desi unii autori fac distinctie), se

deosebeste de rationamentul formal prin raportarea la empiric (la concret, la realitate). El se deruleaza
3 timpi : a) se enunta o regula, o lege (presupune deci un suport teoretic, o teorie) b) din aceasta regula
(teorie) se emite o ipoteza 3) verificarea ipotezei. Acestia sint pasii unei cercetari deductive.
Ce este rationamentul deductiv ? Ce tip de cunoastere vizeaza ? Care sint formele analizei de
tip deductiv ? Dati exemple de problematici de cercetare din domeniul stiintelor sociale care
pot fi studiate cu acest mod de analiza.
1.2.3. Analiza de teorii
Analiza teoretica, mai exact de teorii, se refera la evaluarea teoriilor existente intr-un domeniu de
cunoastere. Ea corespunde a ceea ce numim „starea chestiunii” sau „starea cunoasterii”. Orice teza de
doctorat sau cercetare in disciplinele stiintifice trebuie sa cuprinda obligatoriu o critica a cercetarilor, a
studiilor, care au analizat deja fenomenul respectiv, pentru a arata pertinenta cercetarii propuse. Este o
modalitate de a recunoste meritul si contributia colegilor, dar si de a justifica propria analiza si
sublinia aportul la cunoasterea unei realitati.
Acest tip de analiza poate sa dea nastere la lucrari care se consacra excusiv evaluarii de teorii sau
lucrari intr-o disciplina data, sau pe o tema data. In acest caz este o inventariere critica a ceea ce s-a
facut. De exemplu, se pot evalua teoriile democratizarii sau o scoala de gindire (scoala alegerilor
publice sau scoala monetarista in economie de exemplu). Aceste studii nu au ipoteze, sint un fel de
sinteze al caror obiect de studiu sint teoriile si nu fenomenele.
23

Retinem ca exista trei moduri de demonstratie : idiografic, nomotetic, teoretic. Cercetatorul trebuie sa
stabileasca carui tip de cercetare apartine analiza propusa. Asa cum in studii literare stabilim genul
operei (roman, nuvela, povestire), la fel, in stiintele sociale trebuie sa stabilim carui gen apartine
studiul. O aceiasi cercetare, in functie de problematica si obiectul cercetarii, poate cuprinde cele trei
tipuri de discurs analitic.
1.2.4. Calitatile unei lucrari stiintifice

Calitatea unei cercetari este apreciata in functie de 7 criterii : originalitate, simplitate, coerenta,
pertinenta, fecunditate, verificabilitate, predictibilitate
Originalitate : Este scopul esential al unei cercetari. O lucrare neoriginala nu prezinta interes. O
cercetare poate, de exemplu, sa reia problematici si analize mai vechi pe care le recicleaza. Nu este un
fapt deplorabil in sine, atita timp cit nu este vorba de plagiat, dar numai o lucrare originala este cea
care-si aduce aportul la dezvoltarea cunoasterii.
Simplitate : Aceasta calitate se refera la amenajarea economica a lucrarii. Simplicitatea opereaza o

reducere a realului pentru a face mai inteligibile anumite aspecte, altfel spus, cercetarea retine un
numar scazut de parametri. Simplitatea nu are nimic de-a face cu stilul simplu pe care il utilizeaza
autorul. Dimpotriva, ea poate sa fie semnul unui grad inalt de abstractie. In acest caz vorbim de analiza
eleganta, de genul „Logicii actiunii colective” a lui Olson.
Efectele de stil, in numele unui anumit estetism, cultiva obscuritatea, echivocul sau paradoxul, pentru
a seduce sau impresiona. Claritatea este o calitate redutabila pentru autor pentru ca il face vulnerabil la
critica, in timp ce ermetismul – care este o pozitie de slabiciune – garanteaza contra oricarui atac.
Autorul obscur poate oricind sa-si apere ermetismul prin replici de aceiasi natura.
Coerenta : De la simplitate trecem usor la coerenta, simplitatea fiind de cele mai multe ori garantia
coerentei. O lucrare este incoerenta cind se ocupa de prea multe aspecte (variabile) sau cind se pierde
in descrieri inutile, fara legatura cu analiza propriu-zisa si aceasta frapeaza de la prima privire.
Pertinenta : Este raportul cu realitatea. Pertinenta nu este o calitate usor de determinat si poate da
nastere la neintelegeri. Pertinenta unei lucrari se refera la aptitudinea acesteia de a explica un fenomen.
Conteaza deci cum a fost decupat obiectul. O analiza poate sa nu fie pertineneta daca obiectul de
studiu este nesemnificativ, lipsit de interes. Anumite modele in economie nu au decit o pertinenta
limitata datorita conditiilor impuse pentru a fi aplicabile.
Fecunditatea : Se refera la aptitudinea unei cercetari, a unei structuri de explicatie, de a putea fi

aplicata studiului diverselor realitati in aparenta diferite. Prin fecunditate, o cercetare depaseste
frontierele disciplinei. In acest sens, sociologia este o cunoastere fecunda. La fel, economia, datorita
conceptului „homo economicus” este un domeniu de cunoastere fecund. Destinat mai intii studiilor
economice, acest concept s-a extins si la alte domenii de analiza (studii politice, strategice, studii
decizionale), facind din individul rational, specific explicatiei economice, un produs stiintific
„exportabil”.
Verificabilitatea si predictibilitatea : Verificabilitatea se refera la aptitudinea unei cercetari de a

enunta teorii care genereaza ipoteze (analize) a caror conformitate cu realul se poate verifica.
Predictibilitatea este calitatea unei cercetari a carei verificabilitatea poate fi proiectata in viitor. De
exemplu, teoria lui Darwin este verificabila, dar nu este predictiva (nu permite nici o predictie cit
priveste evolutia speciilor). In schimb, teoria lui Marx, avind ambitia sa explice stiintific istoria, se
vroia atit verificabila cit si predictiva.
Intrebare
Care sint principalele criterii de evaluare ale unei lucrari stiintifice ?
24

Unitatea de învăţare 1.3. Demersuri teoretice (perspective de analiza)
1.3.1. Ce este o perspectiva de analiza
1.3.2. Perspectiva individualista
1.3.3. Perspectiva globalista (holista) : structuralism, functionalism, sistemism, analiza
istorica, analiza culturalista
1.3.4. Perspectiva institutionalista
- ce este o perspectiva de analiza;
- in ce consta perspectiva individualista (atomista) de analiza;
- ce este si care sint variantele perspectivei globaliste (holiste) ;
- ce este institutionalismul si care sint variantele lui.
1.3.1. Ce este o perspectiva de analiza
Obiectul de studiu nu este dat a priori cercetatorului. Pe de-o parte, discursul stiintific este un discurs
construit, care implica decuparea obiectului de studiu, in al doilea rind, pentru a realiza o cercetare,
este nevoie de o grila teoretica care permite cercetatorului sa dea coerenta analizei sale. Acest curs isi
propune prezentarea diferitelor perspective de analiza care sint utilizate in stiintele sociale. Fiecare din
aceste demersuri teoretice propune explicatii diferite ale fenomenelor, proceselor si actiunilor sociale.
Un acelasi fenomen poate fi analizat din perspective diferite, adica, plecind de la premise diferite,
diferite studii pun accentul in explicatie pe variabile specifice : structuri, actori, institutii. Aceste tipuri
de demersuri teoretice sau perspective de analiza corespund marilor traditii sau scoli de cercetare.
Perspective de analiza in stiintele sociale

Orice analiza in stiinte sociale implica o conceptie ontologica a unitatilor de referinta care sint in
general individul, societatea, statul, natiunea. Reflectia ontologica isi pune intrebarea: la ce realitate se
refera analiza? care este natura obiectului analizat ? care este unitatea de analiza a studiului ?
Exista din acest punct de vedere doua pozitii epistemologice fundamentale si opuse : perspectiva
individualista (atomista) sau microanaliza si perspectiva globalista (holista) sau macroanaliza. O a
treia perspectiva – institutionalista - incearca concilierea, acomodarea, celor doua nivele – micro si
macro de analiza. Pozitia individualista estimeaza, ca postulat initial, ca individul este referinta de
baza. In conformitate cu acest demers, societatea este reprezentata ca o suma de indivizi, structurile
sint produsul actinuii indivizilor. Pozitia concurenta, perspectiva globalista, considera, dimpotriva, ca
societatea este referinta primara in analiza sociala. In aceasta viziune societatea este o totalitate care nu
se reduce la indivizii care o compun. Acest tip de analiza pune in evidenta efectele structurilor
(produse de societate) asupra indivizilor. De remarcat ca in general autorii « scolii individualiste »
utilizeza pentru a desemna individul termenul de « actor », in timp ce paradigmele globaliste utilizeaza
notiunea de « agent ».
Cu timpul, modelele de explicatie s-au rafinat si este general admis ca actorul rational evolueza intr-un
cadru, in interiorul unor institutii care impun reguli de joc, formale si informale. Institutionalismul,
adesea discreditat in anii 50, in versiunea clasica, reapare transformat in anii 80, fiind astazi demersul
predominant (neo-institutionalism). Datorita neo-institutionalismului, actori, structuri, procese, norme
si practici pot fi analizate in interactiune.
Intrebare
Ce este o perspectiva de analiza ? Care sint marile perspective de analiza utilizate in stiintele
sociale ? Care este unitatea lor de analiza, care este natura obiectului lor de studiu ?
25

1.3.2. Perspectiva individualista
Aceasta perspectiva abordeaza individul din mai multe puncte de vedere care corespund unor scoli
diferite : unele pun accent pe aspectul intentional al actiunii actorului, altele pe aspectul mecanic al
jocului intre actori, altele sint centrate pe comportamentul individului (behavioralism).
1. Perspectiva rationalista.
Perspectiva rationalista, foarte utilizata in stiintele sociale contemporane, este imprumutata din stiinta
economica. Ea are in centru individul numit rational, adica individul care, plecind de la preferinte bine
stabilite, cauta maximizarea satisfacerii lor si minimizarea costurilor pentru a le atinge. Acesta este
conceptul de actor calculator, utilitarist, rational.
Pentru aceasta perspectiva care are la baza postulatul rationalitatii se foloseste in mod curent
denumirea de individualism metodologic care este baza comuna tuturor studiilor strategice.
Individualismul metodologic
Este un concept distinct de alte forme de individualism – romantic, juridic, etic, sociologic, si este
diferit de conceptia politica a individualismului – sensul de comportamente individualiste. Este o
pozitie epistemologica, adica un fel de a concepe realitatea. Viziune de cercetare, este proprie
cercetatorului si nu obiectului studiat Individualismul este un instrument de explicare a fenomenelor
colective plecind de la comportamentele si strategiile individuale.
In aceasta viziune, fenomenele sint rezultatul agregarii comportamentelor individuale. Pentru

explicarea unor fenomene sau procese colective, sociale, politice, economice, trebuie cunoscute
motivatiile indivizilor, ratiunile individuale ale actiunii actorilor.
Important
Individualism metodologic
Pierre Birbaum si Jean Leca definesc astfel individualismul metodologic : este « o problematica si un fel de a concepe
raspunsurile la intrebarile de cercetare (…), un atribut al cercetatorului si al obietului : el nu caracterizeaza procesul
studiat, ci metoda studierii sale ». Individualismul metodologic vizeaza sa « explice fenomene colective « macroscopice »
plecind de la comportamente si strategii individuale (« microscopice »). La rindul sau, Raymond Boudon, in aceiasi lucrare
il defineste astfel : « Principiul individualismului metodologic enunta ca, pentru a explica orice fenomen social – fie din
sfera demografiei, a stiintei politice, sociologiei, sau oricare alta stiinta sociala – este indispensabil sa reconstruim
motivatiile indivizilor implicati in fenomenul respectiv, si sa consideram acest fenomen ca fiind rezultatul agregarii
comportamentelor individuale dictate de aceste motivatii »
Sursa : Birbaum, B. si Leca, J., Sur l’individualisme, Paris, Presses de la FNSP, 1986, pp.13-14, 46.
Exista doua puncte de ruptura in raport cu structuralismul : In primul rind, demersul individualist
presupune refuzul conceptiei globaliste, colective, a individului care face din acesta un simplu agent
purtator de norme sociale. In al doilea rind, individualismul respinge ideea comportamentului prescris,
care face din actori simpli purtatori de comportamente socialmente inscrise in ei si refuzindu-le alta
libertate decit cea de a-si realiza un destin predeterminat.
Demersul alegerii rationale si traditia economista
Teoria alegerii tarionale este o perspectiva de individualism metodologic mai consecventa, intru-cit
introduce conceptul de rationalitate ca premisa a actiunii individului. Adeptii acestei scoli postuleaza
ca indivizii care actioneaza sint fundamentali rationali. Acest postulat este imprumutat din micro-
economie care il utilizeaza pentru a explica comporttamentul indivizilor fata de tendintele pietii, in
special legea cererii si ofertei.
26

Lectura – facultativ
Cele trei optiuni ale consumatorului dupa Albert Hirschman
Albert Hirschman a avut o influenta importanta in stiintele sociale dupa ce a dezvoltat ideea ca intr-o situatie de schimbare
contextuala, trei tipuri de optiuni se prezinta indivizilor angajati in acest context. Acestia pot sa aleaga intre « abandon »,
« luarea cuvintului » sau « loialitatea » (exit, voice, loyalty).Hirschman viza sa inteleaga alegerile de care dispun clientii
unei intreprinderi atunci cind performantele acesteia se deterioreaza. Aceasta situatie produce deceptie consumatorilor.
Abandonarea (adica indreptarea catre o alta intreprindere) si luarea cuvintului (manifestarea nemultumirii) sint, pentru
Hirschman, doua tipuri de reactie a consumatorului in fata acestei deceptii, dar loialitatea (continuarea atasamentului fata
de intreprindere, in ciuda deceptiei) este a treia optiune. Aceasta schema de explicatie se poate aplica, si a fost aplicata,
analizei fenomenelor care implica alegere intr-un context.
Sursa : Hirschman, A., Bonheur privé, action publique, Paris, Fayard, 1982.
Acest postulat al rationalitatii decurge de asemenea din sociologia comprehensiva a lui Max Weber.
Lucrarile sale centrate pe rationalitatea actiunii actorilor, in special conceptul de « actiune rationala
prin finalitate », sau rationalitate instrumentala, vizeaza individul care isi orienteza activitatea dupa
scopuri, mijloace si consecinte subsidiare si care in acelasi timp compara in mod rational mijloacele cu
scopurile, scopurile cu consecintele, si diversele scopuri posibile intre ele. 1
Rationalitatea actorului, postulatul de baza al teoriilor alegerii rationale
In modelul rationalitatii absolute, secventa de activitati este foarte structurata : La inceput exista un
actor care, confuntat cu o problema, se afla in situatie de alegere. El are preferinte definite, isi fixeaza
obiective, fixeaza valori, selectioneaza utilitati. Apoi cauta alternativele care sint disponibile pentru a
raspunde problemei, face inventarul exhaustif al alternativelor identificind efectele si meritele
specifice. Dupa care adopta un criteriu de alegere cit mai obiectiv posibil, adica care permite
detectarea celui mai bun raport intre avantaje si dezavantaje (inconvenient) al fiecarei alternative.
Stocul de alternative disponibile va fi in sfirsit analizat cu ajutorul criteriului si va rezulta solutia.
Retinem
Teoria alegerii rationale se bazeaza astfel pe urmatoarele postulate :
 exista in orice circumstanta un criteriu obiectiv care e accesibil decidentului si asupra valorii
caruia toata lumea, daca e ratioanla (rezonabila) e de acord.
 preferintele sint stabile, explicite, non-ambiguë.
 toate alternativele posibile se pot cunoaste si sint cunoscute de decident
 Individul se comporta ca un intelect pur, ca o masina inteligenta. Nimic altceva nu-l mobilizeaza
ca continutul problemei pe care o gestioneaza
Un model explicativ se impune apropape automat, cel al decidentului rational : a decide consta in a
maximiza sau optimiza rezultatele in raport cu costurile, avantajele in raport cu inconvenientele.
Consecinta e ca facind asta, solutia care va fi retinuta va fi necesar cea mai buna din alternativele
considerate. Bref, decidentul rational adopta un comportament in care adevarul, stiinta, inteligenta sint
cele care conteaza si numai ele, ca motoare ale procesului de activitati.
Reducind procesul de decizie la regulile formale ale rationalitatii instrumentale, teoria alegerii
rationale erijeaza in principiu explicativ si universal modelul individului calculator care se
conformeaza unui tip unic de rationalitate (absoluta). Este o schema abstracta care atribuie indivizilor
o rationalitate si libertate de decizie in realitate irationala.2
De aceea, in stiinte sociale operam cu modelul bazat pe conceptul de rationalitate limitata, pe linia
trasata de Simon si March.

1
Celelalte trei tipuri de actiune identificate de Weber sint actiunea traditionala, actiunea afectiva, actiunea
rationala prin valori. A se vedea Max Weber, Economie et société I, Paris, Plon, 1971.
2
Green D., Shapiro, I., Pathologies of Rational Choice Theory, New Haven, Yale University Press, 1994.
27

Rationalitatea limitata
Este aportul capital al lui Simon, economist, expert al psihologiei cunoasterii si unul din fondatorii
inteligentei artificiale. El a demonstrat ca aceasta teorie a rationalitatii absolute e irealista. A incercat
sa o aplice la luarea deciziei in marile intreprinderi. Or, si-a dat seama ca postulatele sint false. In
realitatea actiunii, decidentul se loveste de constringeri majore care tin de factori diferiti : informatia
lipseste si costa ; criteriile de alegere sint rare ; capacitatea de a gestiona o stare exhaustiva a
alternativelor variaza ; situatia de alegere declanseaza o tensiune psihologica.
Astfel, rationalitatea absoluta nu are sens, decit daca admitem ca ea acopera de situatii in care
decidentul se comporta ca o masina programata de catre sarcina de rezolvat. Or, nu acesta este cazul.
Constringerile exerseaza o tiranie puternica asupra procesului, asupra situatiei. Subiectivul, sectorialul,
non-consensul sau non-reproductibilitatea de catre terti, constituie un parametru esential. Exista,
desigur, rationalitate, dar ea e limitata.
Modelul rationalitatii limitate propus de Simon este centrat pe comportamnetul unui decident care
gereaza un compromis intre o problema si constringerile situatiei sale. El face tot ce poate mai bine
acolo unde se afla. Activitatea decidentului consta in a formula si elimina un mic numar de alternative,
cele de care el dispune, pe care le stie sau care-i par acceptabile lui si tertilor. El minimizeaza cautarea
si analiza alternativelor. Apoi adopta un criteriu de apreciere rezonabil, amestec de rationalitate si
intuitie. In sfirsit, se opreste la prima solutie care, in stocul de alternative considerate, ii apare
satisfacatoare lui si altora. El nu cauta optimul sau ce e mai bine, ci se multumeste sa evite ce a mai
rau sau ce a mai putin derezonabil.
Important
Rationalitatea limitata
Fiinta umana este incapabila sa optimizeze. Libertatea si informatia sa sint prea limitate pentru a lua o decizie rationala.
Intr-un context de rationalitate limitata, el decide in mod secvential si alege pentru fiecare problema pe care trebuie s-o
rezolve prima solutie care corespunde pentru el unui prag minimal de satisfactie. (…) toti actorii nu au decit o libertate
restrinsa si nu sint capabili in consecinta decit de o rationalitate limitata.
Sursa : March, J. C. si Simon, H., Organizations, New York, Wiley, 1958.
Intrebare
Ce este rationalitatea limitata ? prin ce se diferentiaza de modelul rationalitatii absolute ?
Originile teoriei alegerii rationale
Dupa unii autori, originile acestei teorii pot fi reperate in viziunea lui Thomas Hobbes despre
motivatiile humane, crude si rgoiste. Insa, teoria moderna a alegerii rationale este o creatie a anilor
1950, datorata publicarii a doua texte fundamentale : lucrarea lui Kenneth Arrow, Social Choice and
Individualism Values, publicata in 1950, in care dezvolta argumentul cunoscut sub numele de
« paradoxul lui Arrow ». dupa care actiunea colectiva nu produce in mod necesar un bun colectiv, si
lucrarea lui Anthony Downs, Economic Theory of Democracy, publicata in 1957, care a inspirat
generatii intregi de lucrari analizind comportamente politice.
In 1965, Mancur Olson publica Logica actiunii colective. Desi ramine in cadrul teoriei alegrii
rationale, el este unul din primii care au aratat dificultatile mobilizarii indivizilor in scopul unei actiuni
care vizeaza obiective colective.
Analiza strategica
Studiile strategice, in masura in care are la baza postulatul rationalitatii individuale, considerind
actorul si actiunile lor ca variabile explicative principale, este un tip de analize apartinind teoriilor
alegerii rationale.
28

Analizele strategice postuleaza existenta indivizilor rationali, care elaboreaza strategii pentru atingerea
scopurilor lor intr-un context caracterizat prin existenta unor constringeri. Ele postuleaza de asemenea
ca inainte de a lua decizii, indivizii incearca sa anticipeze deciziile pe carele vor lua ceilalti actori.
Deci, desi bazate pe individualismul metodologic, accentul nu este pus pe alegerile individuale, ci pe
consecintele agregarii alegerilor colective. Cu alte cuvinte, teoria alegerii rationale pune in lumina
strategiile care determina macro-procese (actiuni colective).
Teoriile alegerii publice (public choice)
Teoria alegerii rationale si-a gasit o larga aplicatie in analiza politicilor publice si in acest caz vorbim
de teoria alegerii publice. Scoala alegerilor publice este interesata in principal de problema
fundamentala a alocarii resurselor care, prin definitie, sint limitate. Aceasta explica de ce numeroase
studii inspirate din aceasta perspective se preocupa de forma si structura guvernulul, de structurile
organizationale si mai ales de procesul de decizie, care contribuie la modelarea comportamentului
indivizilor. Incercind sa-si maximizeze avantajele si beneficiile, indivizii utilizeaza in scopul
intereselor lor diferite forme de structuri disponibile.3
Teoria alegrii publice este astazi paradigma dominanata. Aproape jumatate din articolele din revistele
importante de economie, politica, politici publice, utilizeaza acest demers teoretic dezvoltat de stiinta
politica americana. Este noul « credo stiintific ». Printre cauzele acestei emulatii 4:
 prestigiul de care sebucura economia in cultura politica anglo-americana contemporana

 in occidentul contemporan si in special in societatea anglo-saxona, acreditarea economiei – un
sine qua non pentru acceptarea ca analist de autoritate – a devenit o ideologie
 dupa acesti analisti, acest demers permite o abordare stiintifica a analizei politice – singurul care
poate genera cunoastere stiintifica
 economistii sint stiintifici pentru ca anumite relatii din modelele lor pot fi asimilate unor ecuatii
sau alte forme matematice (din limbajul matematic)
 ca o ilustratie a acestei practici, pagini intregi reviste de specialitate din domeniul analizei politice
sint pline cu ecuatii complicate.
In concluzie, teoria alegerii rationale cuprinde o varietate de perspective care analizeaza o varietate de
subiecte. Toate aceste analize bazate pe paradigma rationalitatii – care include evident teoriile de
micro-economie si teoria jocurilor, au in comun presupunerea ca structurile sociale (sau economice,
politice), deciziile colective, alte procese sociale (ca de exemplu miscarile sociale), nu sint decit
efectul actiunii actorilor in cautarea satisfacerii utilitatii inidviduale.
Exemple de lucrari care pot utiliza demersul alegerii rationale : statul si impozitarea, comert
international, relatii in cadrul guvernului – procesul de decizie – interactiunea actorilor in decizie,
tranzitii democratice, in analiza politicilor publice.
Lectura facultativa
Teoria jocurilor si neocorporatismul
Incercind sa inteleaga emergenta si declinul coorodnarii intre actori pe plan macroeconomic in Europa occidentala,
Scharpf analizeaza relatia dintre guvern, sindicate si banca centrala. Concret, descrie manevrele de pozitionare intre acesti
actori arata cum tentativele de solutionare sint aplicate in mod secvential si intr-un mod neanticipat. Actorii si preferintele
lor ramin relativ constante in timp – bancile cauta stabilitatea preturilor si sindicatele cea a salariilor de exemplu –,
alegerile strategice sint suple, actorii pot sa invete in timpul procesului. Actorii incep jocul cu o strategie aleasa pe baza
unor informatii incomplete, apoi, actionind la rezultate conditionate de context si la strategiile expuse de catre adversarii
lor, ei isi ajusteaza alegerea, producind rezultate neprevazute initial.

3
A se vedea Tullok, G., Private Wants, Public Means : an Economic Analysys of the Desirable Scope of
Government, New York, Basic Books, 1970; Buchanan, G.M., Tollison, R. D., Theory of Public Choice,
Political Applications of Economics, The University of Michigan Press, Ann Arbor, 1972)
4
Richardson, J.L., Economics : Hegemonic Discourse, Quadrant, Melbourne, March, 1997.
29

Sursa : Scharpf, F., Games Real Actors Could Play, New York, 1997.
Incheiem acesta prezentare a perspectivei individualiste mentionind ca acestui demers mai apratine si
scoala care privilegiaza in explicarea comportamentului si actiunii caracterul emotiv sau irational al
indivizilor. Aceasta perspectiva se foloseste in analiza relatiilor internationale (teoriile realiste si neo-
realiste) care transpun statelor atribute ale indivizilor (forma de atropomorfism). In aceste studii,
statele – concepute ca actori – sint in competitie unele cu altele pentru impunerea hegemoniei.
In aceiasi perspectiva individualist intentionala se deruleaza analizele care propun o explicatie a

socialului plecind de la psihologia actorului, constienta sau nu. In acest caz, intentia este efectul
inconstientului.
Definiti conceptul de « actor rational ». Dati exemple de teorii din stiintele sociale, respectiv
administrative, care au la baza postulatul rationalitatii.
2. Behavioralismul (studii comportamentale) si traditia statistica
Este de asemenea o perspectiva individualista care este insa orientata pe comportamentul individului,
adica pe felul in care actorul se comporta si mai ales actioneaza. Ea nu trebuie confundata cu
behaviorismul din psihologie, dar a fost inspirata de aceste teorii psihologice si care au la origine
lucrarile lui Pavlov.
Behavioralismul considera comportamentul ca un fapt social observabil (de exemplu votul,

participarea in cadrul grupurilor sau in cadrul partidelor politice, comportamentul birocratic) pe care
putem, in mod empiric, sa-l verificam. Pentru aceasta, analistul preleva date care pot fi cuantificate,
sistematizte si verificate, si care pot conduce la testarea de ipoteze. Aceste ipoteze sint la rindul lor
susceptibile sa explice functionarea reala a institutiilor (administrative, politice).
Cind perspectiva behavioralista se aplica analizei comportamentului grupurilor, atunci, in acest tip de
analiza grupurile sint considerate ca unitati de decizie (analiza grupurilor de interese, analiza elitelor).
Studiul opiniei publice, de exemplu, face parte din studiile behavioraliste, constind in inregistrarea
intentiilor exprimate in mod real de catre indivizi (chiar daca este vorba de atitudini, adica de
dispozitii si nu de comportamente, obiectivul analitic este acelasi).
Aceasta scoala, foarte populara si influenta in SUA anii 50-60 a contribuit in mod cert la evolutia
stiintelor sociale catre mai multa rigoare. Dar acest demers, mai ales metodologic, sufera de o oarecare
confuzie teoretica. In timp ce behaviorismul psihologic este experimental si individualist,
behavioralismul este descriptiv (sau quasi-experimental) si ambiguu cit priveste nivelul de analiza. El
incearca sa identifice in mod pozitivist cauzele comportamenentului actorilor prin observarea
regularitatilor actelor obirctic masurabile. Facind suma actelor individuale, metoda belavioralista
incearca sa identifice cauza comportamentelor individuale in media sumei sau sa deduca structurile
sociale ca produs al sumei.
Pentru a rezuma, analiza behavioralista conduce la o descriere utila, prin precizarile pe care le aduce, a
comportamentelor care sint corelate cu un ansamblu de variabile sociologice, ca de exemplu clasa
sociala de aparteneneta, practica religioasa, si, intr-o masura mai mica, cu sexul, virsta sau nivelul de
instructie (sociologie statistica).
Intrebare
Ce este behavioralismul ? Ce studiaza ? care este pertinenta acestui demers in analiza
realitatii sociale ?
30

1.3.3. Perspectiva globalista (holista) : structuralism, functionalism, sistemism, analiza
istorica, analiza culturalista
In aceasta viziune, societatea este elementul prioritar in interpretarea sau explicarea realitatii, a
comportamentelor si reprezentarilor sociale. Societatea este conceputa ca un ansamblu care are
caracteristici proprii, este o totalitate disctincta de suma partilor. Deci prioritatea logica este acordata
socialului.
Ca si conceptia individualista, perspectiva globalista are mai multe variante : structuralista,

functionalista, sistemica, historica, genetica, culturalista.
Analizele structuraliste, functionaliste si sistemiste sint inrudite. Structura, functie, sistem sint
concepte globaliste. Cind ne referim la functia unui sistem ne referim aproape obligatoriu la sistemul
la care se raporteaza structura respectiva. La fel, conceptul de sistem desemneaza o totalitate in care
partile (structuri) sint interdependente si fiecare indeplineste o functie. Intre partile unui sistem se
stablilesc relatii functionale care dau identitate sistemului.
Intrebare
Cum este conceputa societatea in viziunea holista ? Care sint variantele acestei
perspective analitice ?
Sistemismul
Analiza sistemica este un tip de macroanaliza care concepe societatea ca fiind un sistem constituit
dintr-un ansamblu de sub-sisteme distincte (economic, politic, social, cultural, administrativ), fiecare
asigurind functii sociale specifice. Trebuie sa remarcam ca notiunea de sistem, ca si cea de functie,
este preluata din biologie. Altfel spus, perspectiva sistemica implica o viziune organicista a socialului,
concepind faptele sociale dupa modelul faptelor biologice, considerindu-le in raport cu intregul
(organismul) la fel cum organele, in interdependenta lor, constituie organismul.
Notiunea de sistem este un termen analitic, ea nu serveste la desemnarea unui obiect concret : sistemul
social nu trebuie niciodata confundat cu societatea, nici sistemul international cu intreaga lume, nici
sistemul administrativ cu administratia.
Cercetarea sistemica este o maniera de a vedea realitatea punind accentul pe componentele sale in
relatie cu totalitatea sociala (societatea) si cu contextul. Principiul explicativ consta in analiza
dependentelor functionale intre sub-sisteme si macrosistemul social. Cu alte cuvinte, sistemul are o
dinamica interna, dar si externa, pentru ca, nefiind izolat, el se situeaza intr-un context in care trebuie
sa se adapteze. Aceasta viziune este comuna tuturor orientarilor din cercetarea sistemica, in ciuda
diversitatii lor determinata in principal de modul de a conceptul de « sistem ».
In analiza sistemica, numerosi autori au facut apel la cibernetica si la teoria informatiei. Aceste studii
trateaza faptele sociale din punct de vedere al esentei lor exprimata ca o dependenta functionala pentru
a explica cum sistemul se organizeaza pentru a exista si a putea sa se mentina in mediul sau. Prin
mecanismul de feedback sau retroactiune, sistemul se mentine in echilibru in mediul in care
functioneaza, dar, prin acest proces, el poate evolua sau schimba, in asa fel incit, reproducindu-se, el
se transforma prin aceste schimburi cu mediul.
O teorie sistemica postuleaza astfel ca institutiile de luare a deciziei conteaza mai putin decit relatia lor
cu societatea pe care politicile o gestioneaza. O astfel de teorie plaseaza, fara sa le distinga, institutii si
procese de luare a deciziei intr-o « cutie neagra » : ajunge sa cunoastrem intrarile (cererile), iesirile
din sistem (politici publice), si efectele asupra societatii sau asupra noilor cereri, pentru a asigura si
intelege functionarea sistemului.
31

Cu acest model putem analiza stabilitatea si eficacitatea sistemului si a sub-sistemelor (economic,
politic, administrativ) prin echilibrul elementelor lor constitutive. In aceasta logica mecanica,
disfunctionarea sistemului decurge dintr-o supraincarcare a sistemului, adica o crestere a cererilor, a
presiunii asupra sistemului in raport cu capacitatea sa de a produce politici.
Cele mai importante critici care au fost aduse sistemismului vizeaza conceptia socialului ca model de
echilibru, ceea ce traduce o imagine prea optimista, chiar irealista, a societatii. Ideile centrale ale
sistemismului, adica continuitatea si durabilitatea, legate de universalitatea functiilor concepute ca
roluri sociale, trimit la o conceptie conservatoare a ordinii sociale. Consecinta a principiilor si
fundamentelor sale, sistemismul ramine la un nivel limitat al explicatiei : el explica de ce fenomenele
persista, dar nu explica de ce ele se schimba. In ciuda valorii operationale, schema sistemica ramine un
model a-istoric, static, incapabil, datorita ignorarii formelor diverse si particularitatilor contextelor in
care evolueaza fenomenele sociale si politice, sa surprinda devenirea lor in timp in cadrul aceluisi
context, sau evolutia diferita a acelorasi feneomene in contexte diferite la acelasi moment.
Ce este analiza sistemica ? Ce este un sistem social ? care sint meritele si limiteleacestui
demers in studierea fenomenelo sociale ? Dati exemple de teorii din stiintele sociale care au
la baza aceasta perspectiva de analiza. Dati exemple de problematici din domeniul stiintelor
administrative a caror analiza poate recurge la aceasta pozitie epistemologica.
Functionalismul
Analiza sistemica solicita aproape natural analiza functionalista. Desi distincte, cele doua demersuri
sint compatibile, chiar complementare. Atunci cind sint asociate, putem spune ca functia raspunde
unor nevoi ale sistemului (in limbajul biologiei), fie ca ea satisface anumite conditii necesare
existentei sistemului, fie ca ea contribuie la mentinerea acestuia.
Conceptul de functie are din punct de vedere semnatic mai multe conotatii, dar legate intre ele : cea de
nevoie, de conditii sau de contributie (influenta). Perspectiva functionalista explica cauza prin efect
sau prin consecinta. De exemplu, in fiziologie putem explica prezenta glandelor sudoripare prin
functia lor (mentinerea unei temperaturi stabile). Deci, functia explica cauza prin scopul urmarit (prin
efect). La fel, in domeniul social, functionalismul interpreteaza realitatea punind accent pe functia pe
care elementele constitutive o indeplinesc. Astfel, conceptul primar este cel de functie (nevoie sociala)
si postulatul de baza este cel al necesitatii functionale.
Notiunea de functie implica deci o finalitate. Viziunea functionalista este un demers teleologic, fiind
bazat pe ideea unei intentionalitati, a unui proiect. Transpus la analiza faptelor sociale, functionalismul
incearca sa stabileasca un raport intre fenomenul observat si intregul, adica cu sistemul social sau
societatea. Ca si analiza sistemica, se deruleaza dupa principiul « cutiei negre » : stim care sint
intrarile si iesirile, dar nu stim ce se petrece in interiorul cutiei.
Functionalismul a aparut in anii 50 in SUA intr-un anumit context intelectual si stiintific. El s-a
dezvoltata ca reactie la empirismul care domina stiintele sociale americane si din dorinta de a rezolva
« criza explicatiei » in stiintele sociale, dar si ca mod « pragmatic » de a solutiona probleme sociale
majore cu care se confrunta societatea americana (social engineering).
Studiile functionaliste sint in general analize care pun in evidenta rolul (functia) unor structuri (grupuri
de interese, partide politice), adica in general roluri sociale. Comportamentele sint determinate de
sistem (de exemplu sistemul administrativ, sau politic, sau economic), ele nu sint o rezultanta a
procesului (administrativ, respectiv poltic sau economic). Aceasta este o consecinta a
functionalismului care pune accent pe structuri / sistem si nu pe proces, altfel spus, favorizeaza
aspectul sincronic si nu diacronic al schimbarii;
32

In studiile politice, unitatea de analiza este sistemul politic, in studiile administrative, unitatea de
analiza este sistemul administrativ. Comportamentul actorilor, decizia, sint analizate « in functie » de
sistem, conceput ca o “cutie neagra”. Acest demers se utilizeaza in analiza retelelor (conceptul de
retele functionale), a raporturilor dintre actori, in general de cooperare, functionalismul fiind o viziune
consensualista asupra realitatii. Temele socializarii, a integrarii sociale, sint functionaliste. Teoria si
temele stratificarii sociale, apartin scolii functionaliste. Diferentierea, integrarea sociala, stratificarea,
sint particularitati si imperative functionale care asigura mentinerea ecghilibrului si stabilitatea
sistemului social. In studiul politicilor publice, incrementalismul (decizie incrementala) este
functionalist.
Atunci cind organizatiile sint concepute ca structuri, teoria organizationala este functionalista.
Organizatiile indeplinesc functii, prin rutine si proceduri pre-stabilite, ele asigura functionarea
sistemului. Organizatiile este o structura de conformism, rutina este expresia unui consens.
Organizatia este o structura ierarhica in care fiecare nivel, indeplinind un rol, are functia de a sigura
supravietuirea sistemului (organizatiei). Este mecanismul prin care Weber explica rezistenta
structurilor birocratice la schimbare.
Functionalismul original este o viziune consensuala si conservatoare prin definitie. Dar exista si un
functionalism diacronic, centrat pe ideea de schimbare. Este functionalismul marxist, conflictual,
dinamic : schimbarea sistemului este declasata de dis-functiile lui.
Contributia functionalismului la dezvoltarea stiintelor sociale a fost importanta : a reprezentat, pe plan
teoretic, tendinta de a elebora o conceptie globala a faptelor sociale si politice, marcind ruptura de
descriptivismul care domina pina atunci aceaste discipline. De aici caracterul sau normativ si
prescriptiv. Legat de aceasta noua orientarea teoretica, functionalismul a favorizat recurgerea la
metode cantitative de analiza.
Critica functionalismului vizeaza caracterul static, fixist asupra ordinii sociale, accentul pus pe
permanenta si nu pe emergenta, sau schimbarea, unui fenomen. De asemenea, consacrarea
functionalismului producindu-se in SUA, acesta a fost mult timp, si ramine, o expresie a mentalului
american, al sistemului de valori american. Insasi aparitia si dezvoltarea functionalismului in SUA nu
este intimplatoare. Exista multe afinitati intre acesta paradigma si modelul de societate american (si al
sistemului politic american). Exemplu clasic de societate consensuala, pluralista si conservatoare,
contextul american este prin trasaturile sale generale (inclinatia catre pragmatism si eficienta)
functionalist.
Alte critici vizeaza : caracterul prescriptiv si normativ; caracterul a-explicativ, functionalismul
implicind un rationament prin corelare si nu in termeni de relatie cauza / efect; carcarterul a-istoric,
functionalismul ignorind, in virtutea ambitiilor sale universaliste, particularitatile contextuale, istorice,
ale fenomenelor si actiunilor sociale.
Ce este functionalismul ? Ce fel de demrs este ? Care este aportul acestui tip de analiza la dezvoltarea
stiintelor sociale ? dati exemple de teorii care adopta viziunea functionalista. Cum putem aplica
fucntionalismul in analiza unor fenomene sau problematici din domeniul administratiei?
Structuralismul
Termenul de structura este unul dintre cele mai ambigue in stiintele sociale, in sensul ca ne referim la
ea tot timpul dar fara ca in general s-o defini. De exemplu, structura sociala este o metafora utila
pentru a descrie anumite relatii concrete sau abstracte susceptibile de la observate sau analizate.
Numeroase discipline recurg la conceptul de structura : matematicile, chimia, biologia, etc.
Conceptul de « structura sociala » este o constructie a spiritului care evoca un fel de morfologie a
societatii. Folosim aceasta notiune pentru a identifica aspectele de stabilitate, de regularitate in relatiile
sociale. Aplicind cu rigoare metoda pozitivista, Durkheim a devenit unul din fondatorii
33

structuralismului in stiintele sociale. Definitia pe care a dat-o el societatii este viziunea intregii scoli
structuraliste : societatea nu este simpla suma a indivizilor care o compun, ci un sistem format prin
asocierea acestora, o entitate specifica care poseda propriile ei calitati
Structuralismul este o familie de teorii stiintifice care atribuie structurilor sociale o logica
independenta de actiunea umana. Conceptul de « structura sociala » este o constructie a spiritului care
evoca un fel de morfologie a societatii. Folosim aceasta notiune pentru a identifica aspectele de
stabilitate, de regularitate in relatiile sociale. Acest demers teoretic se caracterizeaza prin faptul ca,
eliminind constiinta actorilor sociali, negind deci libertatea de actiune individuala, explica actiunea,
comportamentul acestora, in functie de pozitia lor in sinul relatiilor sociale obiectiv observabile.
Demersul istoric
Concepe ansamblurile sociale, totalitatile, in miscare (evolutie), este analiza schimbarii sociale. Este o
viziune dinamica a societatii, care isi propune sa arate cum functioneaza societatile si cum se
transforma.
Acest perspectiva are o lunga traditie in stiintele sociale – Tocqueville, Marx, Weber, apartin acestei
scoli – fiind utilizata in analiza macro-fenomenelor (feudalism, capitalism, fenomene de tranzitie in
istorie, dezvoltarea, industrializarea, formarea statelor, democratie, revolutie, razboaie). Sint lucrari de
sociologie istorica si politica. Obiectele de studiu sint macro-istorice, se studiaza secvente istorice,
derularea proceselor in timp si spatiu.
Din anii 80, 90 ai secolului trecut, s-a produs o renastere a perspectivei istorice ca reactie la studiile
structuro-functionaliste dominante in cercetare, a-istorice, statice, adica neluind in consideratie
dimensiunea istorica a fenomenelor studiate.
Inca din anii 70, o noua generatie de universitari americani incepe sa conteste ordinea existenta bazata
pe ideea suprematiei capitalismului si modelului american. Cercetarea schimba problematicile
abordate, statul, revolutiile, clasele sociale, decolonizarea, dar si alte macro-procese si macro-structuri
istorice devin obiecte de studiu privilegiate.
O serie de teme ca : analiza sistemelor de protectie sociala, analiza revolutiilor contemporane,

democratizarea, mondializarea, analiza unor structuri post-nationale (Uniunea europeana), si in
general analiza de mari procese istorice si a rezultatelor lor, pot fi abordate in aceasta viziune.
Acest tip de analize nu se confunda cu studiile istoice, idiografice, narative, ele propun o explicatie a
existentei si schimbarii in dezvoltarea istorica, sociala, politica, punind accentul pe structuri si nu pe
rolul actorilor in istorie.
Istoricism
Este perspective care vizeaza explicarea evolutiei prin legi. Numim historicism aceasta ambitie de a
explica schimbarea sociala prin cunoasterea legilor istoriei. In aceasta viziune, istoria are un sens, se
supune legilor si va avea un sfirsit care poate fi cunoscut si inteles. Schimbarea nu este alegere, se
face dupa legi istorice care pot fi cunoscute. Acest tip de analize interpreteaza trecutul pentru a explica
evolutia viitoare. Daca istoria are un sens, viitorul este determinat de trecut. Neaga libertatea si rolul
indivizilor in astorie, acestia se supune legilor de evolutie. Este o viziune determinista si evolutionista
a istoriei.
Iata definitia pe care Karl Popper o da istoricismului : « ...inteleg prin istoricism un demers al stiintelor
sociale care face din predictia istorica scopul lor principal, si care ne invata ca acest scop poate atins
care descoperim « ritmuri » sau « modele », « legi » sau « tendinte generale » care sustin dezvoltarile
istorice ».
34

Platon, Hegel, si mai ales Marx ale carui lucrari centrate pe identificarea sensului istoriei plecind de la
legile economiei capitaliste (materialismul istoric) sint un exemplu de astfel de analiza, sint principalii
filozofi istoricisti.
Analiza genetica
Este de asemenea istoricista, dar mult mai reductionista. Asa cum termenul o arata, acest tip de demers
incearca sa gaseasca cauza unei fenomen intr-un eveniment marcant sau intr-o structura de valori care
s-ar afla la originea unei caracteristici sau amsamblu de caracteristici ale unei colectivitati date. Este
vorba de un fapt marcant, cel mai adesea de un traumatism colectiv, identificat ca fiind cauza
explicativa a atitudinilor si comportamentelor colective ulterioare. De exemplu, revolutia din 1989 din
tarile atunci comuniste, sau revolutia din 1789 din Franta, sau cucerirea in istoria tarilor coloniale.
Perspectiva culturalista
Este inspirata de antropologie. Ideea de baza este aceea ca in spatele institutiilor (birocratice, politice,
economice) aparent universale se afla diferente nationale sau de grup.
Definim cultura ca fiind sistemul de semnificatii si valori comune pe care oamenii le utilizeaza in
activitati cotidiene (economica, politica), altfel spus, valori in circulatie, socialmente achizitionate.
Valorile pot fi valori religioase, politice, sociale, estetice, care sint considerate in legatura cu o miscare
de ansamblu si nu ca simpla agregare de preferinte individuale. Cultura se refera si la identitati, la felul
cum indivizii se definesc si cum actioneaza in situatii diferite, cultura fiind aceea care permite crearea
unui sentiment de apartenenta (noi si ceilalti). Este definitia data de Weber culturii – « o pinza de
semnificatii ».
In viziune culturalista consideram ca institutiile, structurile, comportamentele, sint cultural construite,
adica implica coduri de semnificatii impartasite de membrii unei societati. Semnificatia democratiei, a
bunului public, a coruptiei, a felului in care indivizii (ca societate) inteleg aceste fenomene sint diferite
in Romania, Canada, Burkina Faso sau Japonia. Valorile influenteaza felul in care administratia, sau
coruptia, este conceputa, sau influenteaza interesele de grup. Conceptia asupra bogatiei si competitiei,
a increderii in destin, increderea in semeni, conceptia asupra muncii, sint influentate de valorile
culturale ale unei societati.
De ce aceleasi structuri birocratice, strict identice, sint eficace intr-o tara si ineficace in alta? Strategia
Bancii Mondiale de a promova capitalul social (raporturi de incredere in sinul comunitatilor locale)
poate incuraja dezvoltarea in tarile unde este aplicata ? Iata exemple de problematici care pot fi
analizate si in perspective culturalista. Analiza culturalista a acestor fenomene este diferita de studiile
care se concentreaza pe fundamentele materiale si economice ale actiunii, ca in studiile strategice sau
in cele de economie politica.
Vedem ca analizele culturaliste sint extrem de diferite, avind obiecte de studiu foarte diverse. Unele
studii, inspirate de analiza lui Robert Putnam, s-au centrat pe conceptul de « capital social ». In spiritul
acestei analize, se propune decidentilor de politici sa promoveze retele de capital social, factor care are
influenta asupra dezvoltarii, a bunei guvernante. Este exact tipul de politici pe care Banca Mondiala le
incurajeaza si le pune in practica actualmente.
Capitalul social si performanta institutiilor dupa Robert Putnam
“Aceste guverne erau teoretic investite cu aceleasi puteri, pareau fundamental indentic si dispuneau de resurse substantiale
(…). Cercetarea vizeaza o intrebare destul de simpla : de ce aceste institutii, genetic identice, s-au dezvoltata in medii
diferite ? Timp de douzeci de ani, eu si colegii mei am observat performanta acestor guverne, analizind bugetele lor,
dispozitiile administrative si eficacitatea gestiunii lor (…). Am constatat ca unel din aceste guverne erau si sint foarte
eficace, in timp ce altele au fost si continua sa fie esecuri complete (…). De ce anumite guverne sint mai eficace decit
altele ? care este cheia reusitei lor ? Aveam multe idei, multe ipoteze, dar in fapt, cei mai buni indicatori ai performantei
guvernamentale sint …corurile si cluburile de fotbal, cluburile « rotary », cercurile de lectura, etc. Altfel spus, anumite
colectivitati aveau retele dezvoltate de activitati comunitare (…) Ele aveau un tesut de viata civila ; legaturile dintre vecini
si vitalitatea organismelor comunitare faceau parte din cutume si traditii. Ele erau in acelsi timp mai bogate, mai avansate
35

economic. Mult timp, am crezut ca guvernele aveau succes pentru ca bogatia influenteaza angajamentul comunitar si
furnizeaza un teren favorabil coralelor de amatori (…). Este exact contrariu. In cazul Italiei, cel putin, nu bogatia a dus la
dezvoltarea de activitati sociale, ci aceste activitati au produs bogatia. Altfel spus, din doua regiuni la fel de putin
dezvoltate acum o suta de ani, cea care avea o traditie de anagajament colectiv s-a imbogatit mai mult ».
Sursa : Putnam, R.D., « Le déclin du capital social aux Etats-Unis », Lien social et Politiques – RIAC, 1999,
p.13-14.
In cadrul analizelor culturaliste, studiul ideilor este de un mare interes. Accentul se pune pe impactul
pe care semnificatia pe care o dau indivizii fenomenelor il are asupra institutiilor etatice si sociale. In
studierea politicilor publice, toate perspectivele axate pe ideea de « invatare sociala », pe studiul
« retelelor » sau cele care analizeaza cum schimbarea de paradigma in felul in care abordam
problemele economice sau politice, reflecta ideea ca inainte de a putea actiona actorii trebuie sa aiba o
reprezentare a situatiei lor. Alte analize, centrate pe conceptul de « referential », isi propun sa arate
importanta ideilor in alegerea politicilor si in determinarea rezultator acestora.
Importanta referentialului dupa Bruno Jobert si Pierre Muller
Nici o politica publica nu este pur « tehnica » sau « neutra », niciuna nu exprima un raport pur de dominatie. In realitate,
orice politica combina o dimensiune care tine de integrarea sistemului si o dimensiune legata de legitimitate (integrare
sociala).Conceptul de « referential » este relevant pentru aceasta dubla determinare a unei politici. Referentialul unei
politici este reprezentarea pe care o avem despre sectorul respectiv, despre locul si rolul lui in societate. Referentialul unei
politici publice, inteles ca reprezentare a raportului global / sectorial, a deci ca efect structurarea cimpului unei politici. El
determina extensiunea sociala si ierarhizeaza obiectivele. De exemplu, nu putem intelege politica de educatie a unei
societati, la un moment dat, fara sa facem referinta la ideea pe care aceasta societate o are despre locul si rolul educatiei.
Sursa : Bruno, J. si Muller, P., L’Etat en action : politiques publiques et corporatismes, Paris, PUF,
1987.
Demersul culturalist este utilizat in general pentru a analiza fenomene de permanenta si mai putin de
schimbare, cultura (traditii, valori) fiind considerata un factor de inertie, de rezistenta la transformare,
sau factor favorzant al transformarii. Multe din studiile clasice ale modernizarii din anii 50, 60, dar si
cele mai recente axate pe schimbarea post-comunista, au analizat aceasta legatura dintre
caracteristicile culturale si dezvoltarea economica sau politica (democratizare).
Contributia acestui demers la cunoastere : pune accent pe importanta diferentelor sau particularitatilor
culturale ; explica de ce legi si institutii au efecte diferite atunci cind functioneaza in contexte diferite,
aratind ca putine actiuni umane sint coerente atunci cind sint scoase din contextul lor cultural.
Demersul este in acelasi timp si obiect al multor rezerve, legate de limitele intrinseci ale perspectivei,
mai ales in variantele extreme (cultura este cea care face diferenta); analiza culturaliste conduce la o
cunoastere singulara, individualizanta ; poate conduce la un culturalism reductor si stereotipat (cultura
in termeni de mostenire sociala imuabila care condamna o societate sa-si perpetueze institutiile si
comportamentele).
Acest tip de studii a fost discreditat de o serie de analize din anii 50, 60, ale cercetatorilor americani
care, influentati de psihologie si antropologie, au incercat sa explice diferentele culturale ale
institutiilor punind accent pe personalitatea popoarelor (comportamente si transmiterea valorilor
culturale prin institutii (socializare), tragindu-se concluzie existentei, de exemplu, a unui individualism
propriu americanilor, un militarism propriu japonezilor, totalitarism propriu rusilor.
Critica acestui demers se refera in principal la nestiintificitatea lui, valorile fiind greu cuantificabile.
Un alt risc propriu studiilor culturaliste este etnocentrismul, adica tendinta de a impune in domeniul
cercetarii si al stiintelor, un model particular de intelegere si interpretare a altor realitati dupa criterii
corespunzind unei context particular – in general occidental (etnooccidentalism). Etnocentrismul
implica judecati de valoare, el pleaca de la postulatul superioritatii unui tip de cultura. De aceea se
prefera in cercetare date mai concrete si mai usor de observat ca de exemplu descrierea de constitutii si
institutii, structuri economice, si mai putin explicatii implicind valori.
36

1.3.4. Perspectiva institutionalista
Demersul institutionalist este cel mai vechi si, cit priveste stiinta administrativa, dar si stiinta politica,
de exemplu, predominant in studiile de traditie europeana (franceza), datorita influentei dreptului si
autonomiei tardive a stiintelor sociale. Perspectiva institutionalista este specifica studiilor de drept,
care a marcat evolutia stiintelor sociale europene pina la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut. In
SUA, institutionalismul, echivalentul studiilor constitutionale franceze, dupa o perioada de eclipsare,
in timpul « revolutiei behavioralista », reapare in anii 80, insa transformat. Astfel, cind vorbim de
institutionalism, este necesar sa consideram cele doua variante : vechiul si noul institutionalism. Nu
inseamna ca noul institutionalism a inlocuit pe cel clasic, cele doua forme coexista, ambele sint
pertienete pentru cercetarea diferitelor fenomene sociale.
1. Institutionalismul traditional
Este institutionalismul original, clasic, formal, juridic, care apare in ultimele trei decenii ale secolului
al XIXlea si care este perspectiva dominanta pina la mijlocul secolului al XX-lea. Daca ne referim la
studiul administratiei, dar si la alte stiinte sociale, de exemplu stiinta politica, si dreptul bineinteles,
institutionalismul formal se confunda cu disciplina. Datorita slabei traditii etatice, istoria
institutionalismului este usor diferita in SUA, existind o traditie juridica in sens europena. Astazi,
adeptii acestui demers care este dominant in drept si inca folosit in numeroase cercetari in alte stiinte
sociale, adopta o perspectiva foarte apropiata de cea a dreptului constitutional.
In institutionalismul clasic, institutia trimite la stat, la structurile formale, legi, regulamente, norme,
proceduri. Este o analiza juridica, concentrata pe structuri si norme constitutionale care sint obiective
si oficiale (adica institutite prin texte). Institutionalismul a permis cunoasterea constitutionalismului, a
tehnicilor juridice, a tehnicilor parlamentare, a proceselor guvernamentale, a administratiilor publice.
El este formal cit priveste obiectele de studiu, este descriptiv ca demers. Continua sa fie pertinent
pentru analize care implica aceste aspecte si evident in drept, dar nu poate explica fenomene extra-
institutionale. In stiinta administrativa, in stiinta politica, analizele sint axate pe efectele institutiilor si
aranjamentelor institutionale asupra fenomenelor studiate de disciplinele respective.
Alte critici :
 este o viziune etnocentrista : ideal-tipurile institutionale sint modelele
occidentale, care considerate universale, sint exportate in alte tari ;
 dar critica cea mai severa este de natura epistemologica : ea vizeaza
formalismul si caracterul descriptiv al acestor studii si puterea lor
scazuta, chiar absenta, de explicatie, aceste studii nepermitind
enunatrea de ipoteze sau verificarea lor ; natura lor pur descriptiva nu
permite elaborari conceptuale si teoretice ;
 aceasta conceptie nu ia in consideratie aspecte institutionale ne-
formale (de exemplu economia), oculteaza rolul societatii, impactul
comportamentelor individuale si colective, forta ideologiei ;
 din aceasta cauza, in anii 50 se impune in SUA behavioralismul si
studiile functionaliste care au inlocuit in stiintele sociale
institutionalismul ;
 aceasta declasare a institutionalismului a fost mai putin pronuntat in
Franta de exmeplu, unde exista o puternica traditie a cercetarilor
institutionaliste si unde “nevoia de un nou-institutionalism » nu s-a
facut simtita ca in SUA. In Franta, si in general in Europa,
institutionalismul nu a “imbatrinit” niciodata asa ca in SUA in timpul
“revolutiei behavioraliste”.
Intrebare
Ce este institutionalismul clasic ? Ce studiaza, care este obiectul de analiza ? Care sint
particularitatile acestei perspective teoretice ?
37

2. Neo- institutionalism
Diferenta fata de institutionalism nu este superficiala. Cele doua variante difera atit cit priveste
definitia data institutiei cit si obiectele studiate. Neo-institutionalismul nu se limiteaza la studiul
Statului (cea mai importanta institutie – pe care se centreaza institutionalismul), ci integreaza in
analiza variabila institutionala pentru a explica impactul institutiilor asupra diferitelor fenomene,
administrative, politice, a procesului de elaborare a politicilor publice etc.
Definitia institutiilor
Daca vechiul institutionalism pune accent pe institutiile etatice formale, legale, pe descrierea lor intr-
un context national, in neo-institutionalism exista definitii diferite in functie de tipul de neo-
institutionalism : istoric, sociologic si rationalist (de alegere rationala). Aceste variante difera nu
numai in functie de definitia data institutiilor, dar si in functie de modul de a concepe originea si
schimbarea institutionala, de rolul institutiilor in dezvoltarea sociala. Astfel :
Conform institutionalismului istoric, institutiile sint proceduri, norme, conventii oficiale proprii
structurilor organizationale (administrative, politice, economice). Definitia institutiilor cuprinde atit
reguli de ordin constitutional sau proceduri de functionare ale unei administratii, cit si conventii care
guverneaza comportamentul sindicatelor sau relatiile intre banci si intreprinderi.
Institutionalismul sociologic propune o definitia culturala a institutiilor care este mai larga : ia in
considerare nu numai reguli, proceduri sau norme formale, dar si sisteme de simboluri, scheme
cognitive, modele morale care furnizeaza « cadrul de semnificatii » care ghideaza actiunea umana.
In viziunea institutionalismului rationalist, institutiile sint parametrii ai actiunii produse de actori.

Metodologic, asta inseamna ca analizam cum institutiile influenteaza interactiunea dintre actori,
alegerile disponibile pentru fiecare actor si interesele pe care le urmaresc indivizii si grupurile.
Aceasta multiplicitate a definitiilor si slabul consens asupra lor, dovada a confuziei cit priveste
specificitatea neo-institutionalismului, a condus la numeroase critici la adresa acestei perspective, care
insa nu-i anuleaza forta si contributia la analiza si explicarea fenomenelor sociale si politice.
Astfel, neo-institutionalismul combate insuficientele holismului, inerent structuralismului si mai ales

functionalismului, dar si individualismul metodologic. Aparitia lui a fost in primul rind un raspuns la
dominatia functionalismului, care neglijeaza rolul statului ca actor autonom, dar si pentru a compensa
tendinta behavioralista de a analiza societatea civila, activitatea actorilor ne-politici sau nebirocratici.
Neo-institutionalismul, spre deosebire de institutionalismul original care se limteaza la descrierea
similitudinilor sau diferentelor – in spatiu si timp – institutionale, vizeaza intelegerea acestor variatii si
a configuratiilor institutionale care explica aceasta variatie. Ca sa intelegem mai bine contributia neo-
institutionalismului, sa ne amintim ca pentru functionalisti, de exemplu, fiecare fenomen se explica
prin functia pe care o indeplineste, prin consecintele pe care le produce. In aceasta perspectiva,
prezenta unui dispozitiv institutional in statul modern se explica prin contributia sa la functionarea
eficienta a sistemului social. Pentru asta, un functionalist se multumeste, de exemplu, sa repereze un
numar limitat de institutii pe baza functiilor lor (de legitimare sau reprezentare a intereselor).
Variatii si convergente in analiza neo-institutionalista
Plecind de la definitii diferite date institutiilor, neo-institutionalismul nu este o perspectiva unitara nici
cit priveste temele abordate. In raport cu institutionalismul clasic, neo-institutionalismul analizeza
tematici mai variate si complexe, care se refera atit la stat si institutii formale, ca vechiul
institutionalism, dar si la o varietate de procese politice (ca de exemplu democratizarea), rolul
grupurior de interese, al marilor intreprinderi, politici publice, problematica Statului-providenta.
Fiecare din perspectivele neo-institutionaliste aborda aceste problematici cu un aparat conceptual

relativ diferit si elaboreaza explicatii diferite. Aceste diferenta se explica prin istoria si evolutia
38

fiecarei perspective, adica isi au originea fie in istorie, sociologie, sau economie. In ciuda
divergentelor, exista puncte de convergenta intre aceste diferite tipuri de neo-institutionalism, pentru
ca toate vizeaza sa analizeze rolul jucat de institutii in determinarea rezultatelor sociale si politice.
Toate aceste perspective plaseaza institutiile in centrul analizei, ca variabile dependente (fenomene de
trebuie explicate), dar mai ales ca variabile independente (institutiile ca factor explicativ). Concret,
cercetatorii neo-institutionalisti sint interesati de locul pe care institutiile il ocupa in cadrul procesului
analizat (social, politic, economic, administrativ), intr-un demers dialectic.
Pe de-o parte, ei incearca sa explice procesul de creare a institutiilor si felul in care acestea sint
influentate de diferitele schimbari sociale si politice. Aceasta problematica vizeaza analiza
fenomenului de aparitie, modificare sau mentinere a institutiilor. Cu alte cuvinte, cum apar institutiile,
de ce si cum dureaza.
Pe de alta parte, acesti analisti cauta sa explice cum institutiile structureaza procesele sociale, politice,
economice, sau cum provoaca schimbari. Altfel spus, analiza se centreaza pe cauzele pentru care,
odata create, institutiile devin obiective, ordoneaza contextul, structureaza alegerile actorilor, fac
posibile anumite scenarii si traiectorii de dezvoltare. Cu un cuvint sint variabile independente.
In acest fel, plecind de la definitii diferite ale institutiilor, aceste perspective neo-institutionaliste aduc
raspunsuri diferite unor problematici diferite de ceercetare.
Vom vedea, pe scut, particularitatile acestor tipuri de analize, marile teme pe care se centreaza, modul
de explicatie propus.
Neo-institutionalismul istoric pune accent pe continuitatea institutiilor, pe felul cum vechile institutii
influenteaza pe cele prezente. Atent la structuri, este o conceptie structuranta a institutiilor : institutiile
sint cele care structureaza confruntarea de interese. Aceasta perspectiva ia in consideratie timingul si
secventa evenimentelor. Institutiile sint create in anumite conjuncturi favorabile, deci depind de
context. Perioadele de inovatie sint urmate de perioade de consolidare, de imobilism sau inchidere.
Cind se produc noi socuri externe, se produce o noua inovatie institutionala. De aceea acest tip de
studii sint in general utilizate pentru a analiza schimbari sau reforme institutionale urmare a unor
momente cruciale (crize, razboaie, revolutii).
Dar cu aceasta viziune putem analiza si stabilitatea institutionala – conceptul de dependenta de santier
(de traiectorie), « path dependency » - : institutiile dureaza pentru ca odata create se consolideaza si
intretin conditiile propriei lor existente, ele devin solide si greu de modificat, ele structureaza regulile
jocului, moduri de gindire si de actiune.
Lectura – important
Dependenta de santier dupa Paul Pierson
In lucrarea « Dismantling the Welfare State », Pierson a analizat politicile realizate de in timpul a doi leaderi neoliberali,
Margaret Thatcher in Marea Britanie si Ronald Reagan in SUA la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut. Acestia au fost
primii care au angajat politici de retragere a statului, in special in domeniul social. Pierson remarca ca angajamentele lor
electorale de dezmembrare a Statului providenta au produs rezultate mai degraba slabe in raport cu obiectivele urmarite.
Acest esec relativ este explicat prin conceptul de « path dependency ». Institutiile sociale (pensii, asigurare somaj, sisteme
de sanatate si altele) care au fost adoptate deceniile precedente au favorizat emergenta unor grupuri interesate in protectia
drepturilor sociale cistigate. Era cazul, in special, de Asociatia americana a pensionarilor, creata pentru a revendica noi
drepturi, si care a avut un oarecare succes. Apoi, asociatia a denenit un lobby care a realizat actiuni de mobilizare masiva
atunci cind Reagan a vrut sa diminueze pensiile. Institutia statului providenta este cea care a structurat viziunea acestui
grup si a altora care au devenit, cu timpul, actori inconturnabili. Institutia a creat astfel conditiile permanentei sale prin
intermediul acestor actori care s-au opus politicilor de dezmembrare a statului de bunastare si care puneau in pericol
interesele lor.
Sursa : Pierson, P., Dismantling the Welfare State, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.
39

Alte analize sint centrate pe continuitatea institutionala, mai exact pe « sedimentarea » institutionala
prin schimbari intra-institutionale : noile institutii create se adauga celor existente. Exista astfel
inovatie, dar ea este afectata de formele existente. De exemplu, crearea sistemului de pensii private se
suprapune peste sistemul institutional public.
Lectura facultativa
Efectele sedimentarii institutionale dupa Kathleen Thelen
In aceasta lucrare, autoarea propune o explicatie a schimbarii diferita de cea a dependentei de santier. Analizind de
asemenea sistemele de pensii, ea accepta ideea ca sistemele de pensii sint supuse efectului de dependenta, acesta fiind un
factor de blocaj in tentativele de dezmembrare a institutiilor sociale proprii statului providenta. Cu toate acestea, in loc de
a alege varianta desfiintarii sistemului de pensii existent, oamenii politici pot sa aleaga crearea unui sistem paralel de
pensii private. Aceasta suprapunere a unui sistem privat peste cel public poate schimba interesele actorilor cheie. Cetatenii
cu venituri mari, capabili sa investeasca in sistemul privat pot, de exemplu, sa manifeste mai putin atasament fata de
sistemul public si sa-si investeasca energia politica pentru a-si proteja propriile interese in sistemul de pensii private. In
aceasta perspectiva, grupurile care apara sistemul public vor fi afectate de aceasta pierdere a sprijinului, sau chiar sa intre
in conflict cu prima categorie, adepta sistemului privat.
Sursa : Thelen, K., “How Institutiona Evoleve : Insights from Comparative Historical Analysis”, in Mahoney,
J., si Rueschemeyer, D., Comparative Historical Analysis in the Social Science, New York, Cambridge
University Press, 2003.
Neo-institutionalimul rationalist (sau al alegerii rationale)
Aceasta bransa de neo-institutionalism incearca sa identifice felul cum constringerile organizationale

intra in calculul costurilor si beneficiilor in functie de care actorul rational ia o decizie. De asemenea,
acest demers vizeaza sa demonstreze cum institutiile sint rezultatul intelegerilor incheiate in mod
rational de catre actorii politci strategici, sau cum regulile si procedurile determina deciziile politice si
cum ele modifica comportamentul actorilor.
Spre deosebire de institutionalismul istoric, pentru care grupurile sint actorii principali (mai exact
colectivitati care partajeaza norme si reguli stabilite prin legi), in paradigma institutionalismului
rational, individul este actorul principal si preferintele sale sint o supozitie. Demersul rationalist face
appel la concepte din economie, in special din noua economie a organizatiilor : tema costurilor de
tranzactie, notiunea de « efect de proximitate » (sau de aglomerare) care, transpuse in analiza
diferitelor fenomene semnifica tendinta de a importa (sau de a imita) idei sau solutii pentru a reduce
incertitudinea.
Pentru anumiti autori exista chiar un institutionalism de tip organizational distinct. Este vorba tot de o
analiza in termeni de teorie a organozatiilor bazata pe postulatul rationalitatii limitate.
Comportamentul actorilor nu exprima preferintele lor (ca in institutionalismul rationalist), ci
comportamentul individual este o rutina determinata de obiectivele organizatiei (ratiunea sa de a fi),
rutina fiind un mijloc de a depasi limitele si incertitudinea (efecte perverse, disfunctiuni) care
afecteaza eficacitatea si performanta sistemului. Model esentialmente functionalist, institutionalismul
orgnaizational se aplica analizei fenomenelor si mecanismelor birocratice.
Bazindu-se pe diferite presupozitii, diferitele demersuri neoinstitutionaliste de tip rationalist au in

comun citeva trasaturi : Comportamentul utilitarist al actorilor este o supozitie acceptata ; fenomenele
se prezinta ca o serie de dileme de actiune colectiva ; institutiile structureaza strategiile actorilor, ele
sint contextul strategic al alegerii ; institutiile impun actorilor diferite constringeri care urmareasc
maximizarea intereselor, altfel spus, normele si procedurile sint explicate prin functia de cistig (sau
beneficiu) pentru actori ; dezvoltarea institutiilor se explica, la rindul ei, prin eficacitatea prin care
acestea servesc finalitatile materiale ale indivizilor ; viziune mai degraba statica a realitatii, acest tip de
analize explica in primul rind permanenta institutiilor (in special in context de echilibru) si mai putin
schimbarea institutionala.
40

Lectura facultativa
O analiza institutionalista de alegeri publice
In lucraea « Of Rule and Revenue », Margaret Levi cinsidera ca obiectivul guvernantilor este sa maximizeze resursele
Statului. Plecind de la acest postulat, ea demonstreaza ca guvernantii vor schimba regulile de impozitare pentru a raspunde
schimbarilor intervenite in exigentele bugetare, in costul colectarii sau de aplicare a anumitor taxe, dar si in marja de
manevra a contribuabililor potentiali. Astfel, noi impozite nu sint instituite daca costurile nu sint suficient de scazute pentru
a face initiativa rentabila. Aceasta presupune, de exemplu, mai degraba un numar ridicat de locuri de munca salariate decit
lucratori independenti, angajatori mari si nu mici, si un sistem informatic care sa evite frauda fiscala. Fara aceste conditii,
guvernele vor alege sa propune taxe pe activitatile comerciale, ceea ce va conduce, ca o consecinta, la tentative de frauda
sau de contrabanda.
Sursa : Levi, M., Of Rule and Revenue, Berkeley, University of California Press, 1998.
Neo-institutionalism sociologic
A aparut in cadrul teoriilor organizatiior cind sociologii au contestat distinctia traditionala intre sfera
sociala (reflectind o rationalitate abstracta de tip birocratic) si cultura. Plecind de la constatarea ca
multe proceduri institutionale nu sint adoptate pentru ca sint mai eficace ci pentru ca sint practici
culturale sau fac parte din repertorii culturale, adeptii acestui demers incearca sa explice de ce
organizatiile integreaza anumite norme, proceduri sau practici si nu altele.
Caracteristici :
 institutiile sint definite global ca reguli si proceduri dar si ca simboluri si modele morale ;
 relatia dintre institutii si actiunea individuala se realizeaza printr-un demers culturalist. De
exemplu, in cadrul procesului de socializare, institutii si indivizi se conditioneaza mutual :
indivizii utilizeaza modele disponibile pe care insa le modeleaza in acelasi timp, asa incit
actiunea rationala este construita in mod obiectiv si social ;
 cit priveste originea si modificarea institutiilor, noile practici institutionale sint adoptate de
organizatii pentru a intari legitimitatea sociala, altfel spus, indivizii creaza institutii inspirindu-
se din cele existente. In acest sens, sintem in fata unei explicatii care, privilegiind aspectul
macrosociologic, este mai degraba centrata pe o actiune fara actori ;
 arata ca un actor, chiar rational, puternic utilitarist, isi alege strategiile in repertorii culturale,
institutiile sint un prealabil necesar actiunii instrumentale ;
 studiile sint axate pe explicatii culturale ale originii, sensului sau naturii institutiilor.
Institutiile se incarneaza in sisteme de simboluri sau modele morale social legitime. Este deci
un demers sociologic : institutiile sint traducerea normelor sociale si modelelor dominante ;
 persistenta institutiilor in timp se explica prin conformitatea lor cu contextul social
 studiile centrate pe « invatare sociala » apartin acestui tip de analize
De retinut
In loc de concluzii, o remarca : diviziunile intre aceste scoli, teorii sau perspective de cercetare, nu se
reduc la o dezbatere intre individualisti, institutionalisti, structuralisti sau behavioralisti. Diviziunea
intre scoli este in principal expresia dezbaterii cit priveste metoda de cercetare, dar aceasta diviziune
metodologica este completata de o alta tot atit de importanta, daca nu determinanata : diviziunea
ideologica.
Perspectivele de analiza traduc viziuni asupra lumii si schimbarii sociale : liberalismul favorizeaza
conceptia individualista si consensuala asupra realitatii, deci perspectiva rationalist-individualista este
predominanata in mod logic. Dimpotriva, o filozofie sau ideologie care privilegiaza colectivitatea,
socialul, si mai putin individul, favorizeaza in mod logic o adordare holista, globaliste, conflictuala.
Exista, altfel spus, o afinitate epistemologica intre viziunea asupra realitatii, perspectiva de analiza,
teoriile si conceptele care structureaza analiza.
41

Ce este neo-institutionalismul ? Care sint variantele neo-institutionalismului si prin ce se

diferentiaza ? Dati exemple de studii pentru fiecare tip de astfel de analize din domeniul
stiintelor sociale. Propuneti citeva problematici de cercetare din domeniul stiintelor
administrative care potfi abordate cu fiecare din aceste demersuri neo-institutionaliste.
Unitatea de învăţare 1.4. Cercetarea in stiintele administrative.

1.4.1. Studiul administratiei publice – un tip particular de cunoastere
1.4.2. Clarificari conceptuale
1.4.3. Stiinta administrativa vs stiinte administrative
1.4.4. Particularitatile stiintelor administrative
1.4.5. Evolutia studiului administratiei publice occidentale
1.4.6. Tipuri de cercetari
1.4.7. Principalele metode utilizate in studiul administratiei publice
- Care este specificitatea cunoasterii in domeniul stiintelor administrative;
- Cum a evoluat cercetarea in acest domeniu, care sint domeniile principale de
cercetare care au influentat studiile administrative;
- Care sint tipurile principale de cercetare utilizate in stiintele administrative;
- Care sint principalele metode utilizate in studiul administratiei publice.
1.4.1. Studiul administratiei publice – un tip particular de cunoastere
Stiinta sau stiintele administrative studiaza administratia publica, adica fenomenele administrative si
orice alte fapte sociale legate de administratie.
Problematica studierii administratiei publice, este, contrar aparentelor, departe de a fi simpla. Incepind
in special din anii 60 exista o dezbatere in mediul academic cit priveste statutul acestui tip de
cunoastere. Cunoasterea fenomenului administrativ constituie o stiinta autonoma sau acest tip de
cercetare este un ansmablu de cunostinte despre un obiect cu mai multe fatete ? Alte puncte de
controversa vizeaza alte particularitati ale acestor studii. De exemplu, statutul acestui tip de cunoastere
aplicata si normativa ridica problema compatibilitatii intre exigentele pragmatice si cele explicative si
critice.
Expresia „stiinta administrativa” s-a impus in secolul al XIX-lea, dar disciplina de studiu este in
acelasi timp mai veche, dar si mai recenta, evolutia acestui tip de cunoastere fiins determinata de
factori institutionali, ideologici, intelectuali (evolutia cunoasterii insasi). Este o cunoastere veche, in
42

sensul ca au existat preocupari in acest domeniu inca din secolul al XVIII-lea (de exemplu stiinta
politiei in Franta, esential pragmatica). Este in acelasi timp recenta, in sensul ca studiul administratiei
si-a cistigat mai tirziu statutul de domeniu autonom de cercetare. Mult timp, cunoasterea
administrativa a fost conceputa ca o cunoastere practica, concreta, utila celui care exercita meseria de
administrator, pentru a face aceasta profesie mai eficienta. In aceasta viziune, stiinta admnistrativa era
conceputa ca arta sau meserie de a administra bine. Spre deosebire de aceasta conceptie, cunoasterea
teoretica, stiintifica, a administratiei a aparut recent, dar continua sa fie marcata de perspectiva
pragmatica. Astfel, si astazi se mentine o oarecare confuzie cit priveste obiectul de studiu, metodele de
investigatie. Cu alte cuvinte, procesul de maturizare a acestei discipline nu a fost incheiat.
Studiul administratiei – dezbatere
Definirea acestui domeniu de cercetare ridica probleme si controverse. Autorii nu cad de acord nici cit
priveste natura obiectului de studiu, nici asupra locului in cadrul stiintelor sociale.
Care este obiectul de studiu, care sint metodele de analiza ? Exista un obiect unic de studiu, propiru
acestui domeniu de cunoastere, sau aceasta disciplina imparte acest obiect de studiu cu alte stiinte ?
Are o metodologie proprie, sau utilizeaza metode de analiza comune mai multor domenii ? Chiar daca
exista consens asupra faptului ca obiectul de studiu este administratia si fenomenele administrative,
totusi, ce are in comun discursul juristilor asupra fenomenelor birocratice cu cel al sociologilor asupra
birocratiei sau cu analizele managerilor cit priveste eficienta si performanta, chiar daca fiecare dinter
aceste perspective contribuie la cunoasterea fenomenului administrativ.
Unii autori vorbesc de stiinta administrativa – la singular, altii de stiinte administrative – la plural.
Daca pentru primii stiinta administrativa este un domeniu autonom de cunoastere, un ansamblu
coerent de cunoastinte referitoare la fenomenul specific al administratiei, pentru ceilalti, studiul
administratiei nu este un proiect global articulat in jurul unei problematici coerente, ci un ansamblu de
discursuri (cunostinte) dispersate, constituite in timp si suprapuse in spatiu..
Intrebare
Care este specificul studiului administratiei ? In ce consta si care sint liniile dezbaterii
referitoare la acest domeniu de cunoastere ?
1.4.2. Clarificari conceptuale
Pentru a descifra specificitatea acestui domeniu de cunoastre si a intelege complexitatea lui incepem
prin citeva clarificari conceptuale si precizari terminologice.
Administratia publica este un actor, o activitate, un proces care incepe acolo unde se termina
activitatea guvernamentala si legislativa. Prin faptele ei (ale administratiei) statul se manifesta concret.
Administratie publica mai inseamna un ansamblu de institutii sau persoane insarcinate cu
administratia. De asemenea, contine si ideea de cunostinte necesare administratiei dar si putere
administrativa.
Deci, conceptul de administratie publice desemneaza unul din aspectele si conceptele urmatoare :
 ansamblul de institutii si organisme, legi si agenti care implementeaza si controleaza

contractul social ; corespunde sectorului public;
 atingerea scopurilor sociale printr-o varietate de moduri de interventie mai mult sau mai putin
active si directe ale statului ; administratia implementeaza politicile publice;
 disciplina care face obiectul unor activitati de invatamint si cercetare si care integreaza alte
discipline (drept, istorie, sociologie, management, stiinta politica, etc);
43

 practica profesionala.
Aceste componente ale administratiei constituie obiectul de studiu in analizele administrative. Astfel:
Activitatile sint legate de continutul politicilor publice si procesul lor de aplicare. Administratia
publica se specializeaza in ceea ce face Statul, cum si cu ce rezultate. Cimpul activitatilor publice este
imens : impozitarea (taxe), in schimbul lor bunuri si servicii colective produse si furnizate, ca de
exemplu prestatiile sociale, indemnizatia de somaj, de accidente de munca. Administrarea acestor
programe este o sarcina imensa care revine administratiei publice.
Procesele administrative sint comune tuturor politicilor (agricole, de sanatate etc.). De exemplu,
procesul bugetar care se refera la resursele financiare de care dispun serviciile administrative.
Institutiile administrative fac parte din institutiile politice (sau aparatele statului) la fel ca si institutiile
legislative, juridiciare, militare. In acest sens, administratia publica este un ansamblu de actori
institutionali in relatie cu ministri, deputati, judecatori, grupuri de interes. Multe aspecte legate de
sistemul politic sint legate si de administratie (sistem centralizat / descentralizat; ce fel de putere au
functionarii : putere birocratica sau tehnocratica ; drepturile cetatenilor in raport cu administratia)
Administratia publica este si un ansamblu de persoane care constituie functia publica. Exista doua
nivele ale personalului administrativ : nivelul superior, elita administrativa, consilieri ministeriali si
gestionari de mari programe guvernamentale. Putem studia diferite aspecte referitoare la elitele
administrative : care este originea lor sociala si geografica ? Cum au fost alese ? Care este formatia
lor profesionala ? Care este profilul de cariera ? Care este reprezentarea etnica, religioasa ? Un al
doilea nivel cuprinde salariatii : profesionisti, tehnicieni, functionari, lucratori. Ne putem pune
intrebari referitoare la originea lor, la cursurile urmate, la apartenenta sociala, etnica etc. De asemenea,
putem studia fenomenul de sindicalizare (relatii de munca, actiuni greviste, relatiile sindicatelor cu
partidele).
In sfirsit, administratia publica este o arta si o stiinta, un ansamblu de cunostinte aplicabile la

intelegerea si buna utilizare a institutiilor, proceselor si personalului administrativ.
Alte precizari terminologice
Termenii de management si gestiune sint adesea utilizati cu referire la fenomenul administrativ. De

multe ori, autorii isi intituleaza lucrarile utilizind la intimplare termenii de administratie, gestiune sau
management, dar exista totusi diferente fundamentale intre aceste concepte si activitati.
Conceptul de management, de origine anglo-saxona, se refera la aplicarea mijloacelor umane si

materiale necesare functionarii serviciilor publice. Ca activitate, managementul este apropiat de
administratie, dar este un demers mai modern, dmai inamic, folosit de cei care sustin ideea unei
separari nete intre domeniul politic si administrativ, si in acest sens este domeniul specialistilor.
Conceptul de gestiune se refera in general la aspecte legate de incadrarea functionarilor pentru

utilizarea optimala a resurselor.
In raport cu managementul si gestiunea, administratia este actiunea de a aplica norme legale,

reglementare, politici si programe in scopul luarii deciziei, este o actiune stereotipa si repetitiva, are
putina marja de discretie, se aplica la baza piramidei ierarhice. Cu cit ne ridicam in ierarhie, cu atit
timpul destinat actelor administrative scade.
In limba franceza, si in general in limbile de origine latina, se poate evita confuzia, termenul de
„gestionar” desemnind un agent de incadrare, dar si cadrele superioare de la toate nivelurile care au
44

sarcina de a atinge obiectivele prin utilizarea optimala a resurselor. Gestionarul calculeaza,
optimizeaza, el are o marja discretionara care creste pe masura ce urcam in piramida ierarhica.
In engleza, termenul „manager” se refera la conducatori si cadre intermediare (notiune corespunzind

termenului „gestionar” din franceza). In franceza, insa, notiunea „manager” se refera la cei mai inalti
functionari ai unei organizatii. Managerul se ocupa de aspectul „creativ” si „inovativ” al organizatiei,
el imagineaza solutii, rezolva probleme, anticipeaza, este judecat dupa rezultat si nu dupa efort.
De fapt, fiecare cadru al piramidei indeplineste in acelasi timp un rol de manger, de gestionar si de administrator, dar in
proportie diferita (ca efort, timp), dimensiunea manageriala crescind catre virful piramidei. De exemplu, in medie, se
apreciaza ca un sub-ministru (manager) isi dedica 70% din timp pentru componementele „managementului”, 25% din timp
celor de gestiune (optimizarea structurii organizationale) si 5% actelor administrative. La baza piramidei, profesionistii,
functionarii, dedica 85% din timp pentru administrarea de programe si politici, adica activitati de rutina, 10% din timp
gestioneaza si 5% din timp controleaza (manageriaza) activitatile la nivelul lor de activitate si competenta.5
In engleza este in acelasi timp mai simplu, dar si mai complicat. Mai simplu, deoarece nu exista un
termen specific echivalent al „gestionarului” din franceza (si romana). Mai complex, deoarece
termenul „management” are sensuri diferite. Daca conceptul de „administratie” semnifica guvernare
(vorbim de administratia Obama sau Clinton), adica ansamblul birocratiei americane, in general
traducem termenul „administratie”, in sensul francez al cuvintului, prin „bureaucracy” sau „civil
service”, concepte care desemneza, ca in franceza, organizarea si aplicarea unei legi, politici sau
procedura. Termenul „management” (si manager) se refera, in limba engleza, la o disciplina
intelectuala (ca termenul administratie), dar si la sarcinile a doua tipuri de conducatori : sefi executivi
si administrativi, dar si cadre superioare si maistri (cei care se ocupa de un parc de stationare sau de o
sala de biliard).
Dincolo de „disputa” terminiologica, trebuie sa vizualizam fiecare nivel ierarhic si contributia lui la
performanta organizatiei. Astfel, in virful ierarhiei, activitatile sint de identificare, luare si asumare a
deciziei, adica activitati strategice; in centrul ierarhiei, domina deciziile tactice, iar la baza ierarhiei -
deciziile operationale.
Retinem ca domeniul adiministrtaiei publice cuprinde activitati, institutii, persoane si cunostinte

implicate in pregatirea si aplicarea deciziilor autoritatilor publice competente.
In afara componentelor administratiei, studiile administrative analizeaza si contextul administratiei

publice.
Orice administratie publica trebuie inteleasa in cadrul propriu de existenta si functionare, adica in
context istoric, politic, social, economic, deoarece institutiile administrative fac parte din institutiile
statului, functionarii fac parte dintr-o societate, administratia este influentata de orice schimbare
economica, culturala, tehnologica.
a) Contextul istoric
Evolutia administratiei nu poate fi inteleasa independent de procesul istoric. De exemplu, birocratia
moderna a emers odata cu capitalismul si corespunde dezvoltarii statului capitalist (Weber). Dar stim
ca au existat birocratii si in China antica, in Egiptul antic, in Imperiul roman. In evul mediu, in afara
bisericii (care este un tip de birocratie), celelalte forme de birocratie dispar, din cauza descentralizarii
proprii feudalismului. In timpul monarhiilor absolute, carcaterizate prin centralizarea puterii, are loc
restaurarea birocartiei ca structura permanenta si specializata.
Apoi, intr-o alta epoca istorica, revolutia franceza democratizeaza recrutarea functionarilor si acorda
functionarilor civili statutul de servitori ai statului (si nu ai regelui).

5
Mintzberg, H., Bourgault, J., Manager en public, Institut de l’administration publique du Canada, Toronto,
2000, p.5-6.
45

La rindul ei, dezvoltarea Statului in epoca industrializarii conduce, prin multiplicarea interventiilor, la
proliferarea institutiilor administrative, la cresterea bugetelor si efectivelor.
Iata citeva exemple care ilustreaza faptul ca dezvoltarea istorica este un factor care influenteaza
evolutia institutiilor administrative, dar si cariera functionarilor, a raporturile dintre functionari si
autoritati politice, etc. Istoria birocratiei ne ajuta, de exemplu, sa aflam cauzele persistentei si
schimbarii ei, sau ne permite sa evaluam, sa caracterizam o administratie. Daca urmarim, de exemplu,
sa stim daca ea este eficace, democratica, centralizata sau descentralizata, arbitrara sau respectuoasa a
legalitatii, putem utiliza doua tipuri de analize: sa comparam prezentul cu trecutul sau doua contexte
etatice. Sau, daca ne propunem sa analizam daca, si in ce masura, un stat intervine in economie, putem
consulta coduri nationale pe o baza istorica sau comparata, analizam cheltuielile la diferite niveluri
(national, municipal) in domeniul economic. Pentru studii la nivel international, putem consulta datele
nationale in perspectiva comparata.
In alte contexte, de exemplu in SUA, traiectoria istorica particulara a impus o viziune a administratiei
diferita de conceptia europeana. Concret, stiinta si practica administrativa au fost profund influentate
de ideologia afacerilor, de concepte din managementul intreprinderii, natura privata a administratiei
publice rezultind din similitudinile cu gestiunea afacerilor private. Aceste influente explica inclinatia
administratiei de a aborda totul sub unghiul elementelor tehnice si de a pune accentul pe expertiza,
rentabilitate, productivitate, randament, totul pe fondul filozofiei politice dominante in acest context,
aceea a mentinerii echilibrului democratic si a libertatilor individuale.
b) Contextul social si cultural

Administratia publica prezinta variatii chiar in tari cu regim politic comparabil. Michel Crozier
analizeaza de exemplu marea varietate de comportamente birocratice in tarile occidentale. Preferinta
francezilor pentru o birocratie rigida este atribuita egalitarismului lor pronuntat, functionarul francez
preferind sa fie guvernat de reguli formale, prea detaliate pentru a fi realiste, decit sa fie supus
ordinelor unui sef cu puteri substantiale. 6 Nu numai ca administratia este marcata de contextul
cultural, de valorile societatii, dar la rindul ei influenteaza cutumele si modelele culturale si de valori
societale.
c) Contextul imediat al administratiei

Contextul imediat se poate referi, de exemplu, la diferentele dintre sectorul public si cel privat : ca
misiune si obiective, cele doua sectoare sint, prin comparatie, diferite. Statul are ca misiune
satisfacerea interesul public (producerea si furnizarea de bunuri si servicii publice), asa cum este
definit de constitutie si legi, sectorul privat vizeaza obtinerea profitului. Criteriile de eficacitate aplicat
celor doua sectoare sint diferite, controlul este diferit, sarcina cadrelor superioare din administratia
publica este mai compelxa decit a celor din sectorul privat. Modul de finantare este de asemenea
diferit, majoritatea fondurilor administratiei provenind din taxe, redevente, drepturi platite de indivizi
si corporatii.
Retinem ca analiza administratiei publice trebuie situata in context istoric, in context politic, in raport
cu alte sisteme administrative. Cultura administrativa este in raport cu valorile societatii, rolul si
functiile administratiei publice sint in relatie cu cele ale administratiei sectorului mixt si privat.
Intrebare
Ce desemneaza conceptul „admnistratie publica”? Ce componente ale administratiei si ce
fenomene studiaza stiintele administrative ?

6
Crozier, M., La société bloquée, Paris, Le Seuil 1970.
46

1.4.3. Stiinta administrativa vs stiinte administrative
Cele mai multe stiinte sociale – sociologie, istorie, drept – au studiat direct sau indirect un actor sau o
institutie administrativa (organizatie, birocratie, stat). Ele au produs un ansamblu diversificat de
cunostinte specifice asupra fenomenului administrativ. In anii 60, studiile din domeniul administrativ
au fost un teren de confruntare in special intre sociologie si drept, fiecare din aceste discipline
incercind sa si le anexeze. Dar si alte domenii au avut un rol important in dezvoltarea stiintei
administrative : economia, filozofia, psihologia. Toate aceste cunostinte produse de diferite stiinte
sociale asupra fenomenelor administrative ridica o problema de fond – daca exista o stiinta a
administratiei sau nu sint decit cunostinte partiale, fractionate, ale unor stiinte eterogene ?
Altfel spus, exista doua perspective de a concepe studiul administratiei, doua viziuni asupra
specificitatii si statutului acestui domeniu de cunoastere: o viziune unitara, integrata, in ciuda
demersurilor eteroclite (stiinta administrativa) si o viziune fragmentata, pluralista (stiinte
administrative).
1) Stiinta administrativa
Aceasta abordare considera stiinta administrativa ca fiind o stiinta de sine statatoare, ca stiinta sociala
autonoma in intelesul deplin al termenului. Stiinta administrativa este o disciplina stiintifica, un tip de
cunoastere integrata, un ansamblu coerent de cunostinte referitoare la anumite categorii de fenomene,
fapte sau obiecte si produse cu metodele si demersurile specifice cercetarii stiintifice.
Stiinta administrativa are un obiect propriu de studiu care este insa analizat din perspective diferite.
Avind un obiect de studiu specific, stiinta administrativa se distinge de stiintele sociale apropiate.
Obiectul de studiu este administratia insasi. Cercetatorii studiaza geneza ei, influentele carora ea le
este supusa, mediul care o modeleaza, functiile pe care le indeplineste in cadrul societatii.
Administratia exista pentru ca o putem distinge de alte fenomene sociale. Dreptul a contribuit la
aceasta definitie, dar o stiinta administrativa nu poate fi edificata pe obiecte de studiu preconstruite de
catre drept sau istorie. Obiectul „administratie” asa cum este el construit de stiinta administrativa este
specific, nu se confunda cu definitiile din drept sau din discursul politic.
Daca vorbim de stiinta administrativa, inseamna ca analiza stiintifica a fenomenului administrativ

(care este obiectul de studiu) implica combinarea mai multor perspective de analiza, abordari diferite
ale fenomenului. Astfel, stiinta administrativa inglobeaza diferite puncte de vedere stiintifice cu care
produce o cunoastere specifica noua asupra administratiei, trecind peste frontierele dintre discipline.
Stiinta administrative nu este nici numai juridica, nici numai sociologica, ea este si juridica si
sociologica in acelasi timp. Din punct de vedere al stiintei administrative, nu exista o „sociologie
administrativa”, un „drept administrativ” sau o „istorie administrativa”, ci o perspectiva, o abordare,
istorica, juridica, sociologica, a fenomenului administrativ. Aceste abordari se intrepatrund, stiinta
administrativa este interdisciplinara.
Alti autori vorbesc de stiinte administrative. In viziunea acestora, nu exista una, ci mai multe stiinte
administrative, cite tipuri de perspective, sau demersuri, de analize sau discipline, care se ocupa de
studiul fapteleor si fenomenelor administrative. Studiul administratiei este un domeniu de studiu
fragmentat din punct de vedere stiintific, este un ansamblu dispersat de cunostinte.
Cum este studiata administratia publica de catre „stiinta administrativa”, repectiv de
„stiintele administrative” ? Este o diferenta de forma sau de fond ? Comentati
47

1.4.4. Particularitatile stiintelor administrative
Cunoasterea administratiei publice este :
 un domeniu de cunoastere vechi

 este o stiinta teoretica vizind explicarea si intelegerea fenomenelor sociale fara sa le orienteze,
 dar este si o stiinta aplicata, adica vizeaza ameliorarea organizatiei si functionarea
administratiei
 este o stiinta normativa
 este o stiinta fragmentata istoric si geografic
1) Este o stiinta veche
Studiul administratiei este un domeniu de studiu foarte vechi. In toate marile imperii ale antichitatii,
Egipt, China, au existat functionari instruiti (scribi, respectivi mandarini) care pregateau si executau
deciziile. In afara faptului ca erau capabili sa citeasca si sa scrie – competente rare si pretioase in acel
timp – acestia cunosteau anumite elemente de organizare, finante, comert, drept, dar si ritualuri si
cutume. Gasim astfel scoli de administratie in Egipt, India, China, si la Roma. In afara cunostintelor,
aceste scoli transmiteau principii, regului de conduita si valori.
Sistemul din China este cel care a exersat cea mai mare influenta. Principiul de selectie al
functionarilor prin examen scris dateaza aproximativ din anul 200 i.e.n. si aceasta metoda, desi
perfectionata in timp, va fi utilizata pina la revolutia lui Sun Yatsen, adica pina in 1911. In China
antica au aparut primele enciclopedii al caror scop era sa permita elitelor tinere sa se pregateasca
pentru examenele care aveau loc la fiecare trei ani.
In Marea Britanie, Compania Indiilor Orientale s-a inspirat din modelul chinezesc si a creat o scoala
de formare a functionarilor la Haileybury, in 1806, unde s-a instituit sistemul de examene scrise pentru
admitere. Acest exemplu va fi util atunci cind guvernul britanic va incerca sa reformeze functia
publica, in sensul cresterii competentei si eficacitatii, 50 de ani mai tirziu. Astfel, prima mare reforma
a unei functii publice din epoca moderna s-a inspirat din sistemul chinezesc vechi de mii de ani.
Trebuie de asemenea mentionata existenta, in tarile germanice, a unei alte traditii, cea a
cameralismului, care dateaza din secolul al XVIII-lea. Stiintele camerale, aparute in Prusia si Austria,
sint compuse din reguli practice pentru administratia economica si financiara a statului absolutist. Ele
au disparut treptat odata cu aparitia si dezvoltarea dreptului administrativ in Germania si in Franta in
secolul al XIX-lea, dar din ele va ramine o dispozitie care va facilita patrunderea stiintei administrative
americane in Germania in anii 1960.
2) Este o disciplina aplicata si normativa
Studiul administratiei este o disciplina al carei obiect este constituit din judecati de valoare si care
stabileste reguli si precepte. Daca stiinta administrativa este in primul rind practica, adica o stiinta
sociala aplicata, atunci ea trebuie sa adopte valorile sistemului politic a carui parte integranta este.
Orice recomandare reflecta valorile care permit alegerea intre mai multe tipuri de actiuni sau proiecte
care urmeaza sa fie realizate.
Aceasta particularitate are consecinte importante pentru studiul administratiei publice, in sensul ca o
disciplina normativa trebuie sa aiba in general pretentii modeste :
- in primul rind pentru ca in cursul actiunii pot sa intervina situatii noi, sau informatiile sa fie
incomplete, astfel incit cei mai multi practicieni ai administratiei publice considera ca aceasta
este nu numai o stiinta dar si o arta;
48

- in al doilea rind, pentru ca o stiinta care trebuie sa fie utila este limitata cit priveste
investigatiile si nu-i putem pretinde observatii dezinteresate ca in cazul stiintelor pure sau
fundamentale.
Unii autori acorda acestei contradictii suficienta importanta pentru a refuza titlul de stiinta stiintelor
normative si deci si stiintei administrative. Totusi, din punct de vedere al normativitatii, cit priveste
studiul administratiei, aceasta distinctie nu este un obstacol major, dar este esential sa nu o ignoram.
Pentru moment, trebuie sa retinem ca atunci cind realizam sau analizam un studiu de administratie
publica este important sa stim daca este de natura practica (normativa) sau stiintifica. Criteriile de
apreciere vor fi diferite in functie de genul caruia ii apartine lucrarea. Multe carti, texte, articole,
rapoarte, isi fixeaza un obiectiv practic, astfel incit, pentru a le aprecia, trebuie sa fim atenti la
postulatele lor normative si ideologice. Fara a ignora total aceste aspecte, in cazul altor lucrari vor
prevala criteriile de evaluare ale metodologiei si rationamentului teoretic proprii stiintelor sociale.
Intrebare
In ce consta caracterul normativ si aplicat al disciplinei ?
3) Studiul administratiei este o disciplina fragmentata din punct de vedere istoric si geografic
Intrucit evolutia administratiei este influentata de dezvoltarea istorica, politica, sociala, si studiul ei
este fragmentat istoric si geografic. Aceasta diversitate a cunoasterii fenomenului administrativ fiind
impusa de istoria politica si institutionala a fiecarei tari, disciplina a evoluat si este studiata diferit in
diferite tari.
Dincolo de particularitatile nationale, exista doua mari modele de cercetari in domeniul administratiei :
modelul european si modelul american. Daca in Europa cercetarea este axata pe studiul administratiei
publice si predominanta demersului juridic in analiza fenomenelor administrative, in SUA conceptia
este mai integrativa, fiind inspirata in principal de studiile organizationale
a) Studiul administratiei in Europa
Dominatia conceptiei juridice in studiul administratiei se explica prin evolutia particulara, istorica si
politica a acestui context, marcat de traditia etatica si administrativa. Aici a aparut Statul-natiune
sinonim cu intarirea puterii etatice si crearea unei administratii puternice, aici au aparut monarhiile
absolutiste puternic structurate, aici a aparut Statul liberal centralizat, si aici a aparut, dupa cel de-al
doilea razboi mondial, Statul providenta interventionist. Aceasta traiectorie istorica europeana a
marcat in mod esential conceptia asupra administratiei si studierea acestui fenomen.
Astfel, un interes real pentru studierea acestui domeniu apare odata cu statul absolutist puternic
institutionalizat si centralizat, cind se dezvolta o stiinta aplicata a administratiei publice. In Franta, de
exemplu, in secolele XVII-XVIII, apare stiinta politiei, un embrion al stiintei administrative, care
vizeaza obiective tehnice si pragmatice. Tot in aceasta perioada, in Germania, apar studiile camerale
centrate pe studiul acestor institutii administrative prusace.
Aparitia Statului liberal (Statul de drept) determina dezvoltarea dreptului administrativ. Teoreticienii
sint in special juristi concentrati apropape exclusiv pe aspectele juridice si contencioase ale
functionarii administratiei. Totusi, in prima parte a secolului al XIX-lea, se dezvolta in Europa si o
reflectie non-juridica asupra administratiei, dreptul administrativ si stiintele administrative avind o
evolutie separata dar paralela. Coexistenta celor doua discipline se estompeaza la mijlocul secolului al
XIX-lea, cind se impune viziunea juridica si contencioasa a fenomenelor administrative, perioada
considerata „epoca de aur” a jurisprudentei administrative.
La mijlocul secolului al XX-lea, aparitia Statul providenta, cu dominanta interventionista, sinonim cu

complexificarea aparatului administrativ, face ca recurgerea la drept sa nu mai fie suficienta. Are loc o
49

reinnoire a studiului administratiei pe baze noi, cu accent pe preocuparile pragmatice. Unii analisti
continua traditia juridica, alti cercetatori pun accent pe probleme de organizare si gestiune.
b) Viziunea americana
La inceput, fenomenul administratiei nu a atras atentia, nu a produs controverse teoretice. Intr-o tara
noua, in plina transformare economica si sociala, accentul era pus pe probleme imediate, concrete, de
organizare. Studiul administratiei publice s-a dezvoltat mai tirziu, cind s-a produs trecerea de la statul
rural la cel urban industrializat care cerea structuri administrative, agenti competenti, gestiune
moderna.
SUA au cunoscut o serie de reforme administrative succesive pina la al doilea razboi mondial, reforme
care au influentat si studiul fenomenului administrativ. O contributie importanta a reflectiei asupra
administratiei a avut-o Woodrow Wilson care in 1887 a pus bazele unei stiinte pragmatice a
administratiei inspirata de metodele din sectorul privat al afacerilor.
Si in SUA exista o disciplina a administratiei publice dar care difera de cea europeana prin obiective
utilitare si pragmatice. Alte particularitati vizeaza : valorizarea experientei; aversiune fata de doctrine ;
loc minim acordat dimensiunii juridice a fenomenelor administrative in absenta unui drept
administrativ coerent ; paralelism constant intre administratia etatica si cea privata (a intreprinderii);
paralelism intre stiinta administratiei publice si stiinta gestiunii intreprinderii, intre aceste doua
discipline neexistind frontiere nete, ambele fuzionind in teoria organizatiilor.
Intr-adevar, studiul organizatiilor este un domeniu de studiu specific american. Stiinta organizatiei s-a
dezvoltata mai devreme si mai usor in SUA deoarece, spre deosebire de contextul european, aceasta
este o tara cu slabe traditii administrativ-etatice, adiministratia fiind considerata o forma de
organizatie, printre altele. In consecinta, studiul ei a fost integrat acestui tip de analize.
Cu toate acestea, premisele stiintei organizatiilor apar in Europa. Este vorba de studiul organizatiilor
politice (Marx si Engels), de analizele sociologice ale lui Weber si Michels, de studiile realizate in
perspectiva practica la cei preocupati de gestiunea intreprinderii si mai rar a Statului (rationalizarea
metodelor si cresterea eficientei).
Desi premisele teoretice ale stiintei organizatiilor apar in Europa, totusi dezvoltarea lor are loc in SUA
sub influenta contextului economic si social. Taylorismul si organizarea stiintifica a muncii, scoala
relatiilor umane si dezvoltarea perspectivei sociologice a organizatiilor, au condus mai tirziu la
aparitia, in anii 50-60, a unei noi discipline, a teoriei organizatiilor, centrata pe o perspectiva
pluridisciplinara (sociologica, psihologica, stiinta politica, economie, management).
Aceasta disciplina studiaza organizatiile de orice tip, administrative, intreprinderi, spitale, biserci,
partide, inchisori, scoli, etc. Studiaza aspectul formal / informal al organizatiilor, aspectul tehnic,
procesul de integrare, de adaptare, in cadrul acestor entitati si rolul lor in atingerea unor obiective
specifice. Teoria organizatiilor propune deci o alta viziune a administratiei considerata o forma
particulara de organizatie. Aceasta conceptie asupra administratiei care pune accent pe aspectul
organizational, pe resurse si atingerea scopului, pe eficienta si performanta, altfel spus pe aspectul
pragmatic al administratiei, corespunde culturii americane si valorilor acestei societati, esentialmente
pragmatica si utilitarista.
In Europa, aceasta perspectiva organizationala de tip anglo-saxon s-a aclimatizat mai greu. Contextul
european, caracterizat de alte traditii ideologice, intelectuale, alte valori, este mai putin centrat pe
pragmatism si eficienta.
In Europa, aceasta viziune a fost adoptata mai intii in tarile socialiste. Doctrina comunista insemnind
disparitia treptata a statului, deci a administratiei, punea accent pe problemele de organizare a
intreprinderii, a societatii. Societatea comunista, societate centralizata, necesita o organizare eficienta.
50

In plus, fiind o societate in curs de industrializare intensiva, era un teren favorabil de aplicare a
principiilor tayloriste de organizare a muncii.
In tarile capitaliste din Europa se dezvolta, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Statul interventionist
(asistential, de buna-stare), ceea ce a dus la cresterea interesului pentru studiul metodelor de
organizare eficienta, rationalitatea devenind cuvintul de ordine in sectorul public. In functionarea
acestuia se imprumuta anumite metode de organizare din sectorul privat, are loc dezvoltarea
tehnocratiei.
Retinem ca in studiul administratiei dreptul administrativ ramine materia privilegiata in cea mai mare
parte a tarilor pentru ca este formatia preferata in Europa, America latina si Japonia.
Totusi, in Franta, o combinatie de studii in drept urmate de o diploma de studii superioare in stiinta
politica este calea dominanta de acces la Scoala nationala de administratie si, eventual, in cariera de
inalt functionar. In Europa occidentala, Marea Britanie face exceptie, deoarece administratia ei acorda
o preferinta neta licentiatilor in litere si umanitati in recrutarea si selectia viitoarelor cadre superioare.
In SUA, in loc sa se recruteze o elita administrativa la sfirsitul studiilor universitare, se prefera

angajarea de specialisti din diferite discipline (inginer, contabil etc.) de un nivel intermediar. Acestia
sint supusi unor probe, in acest caz fiind utilizat un proces de selectie prin promovare. Deci, inainte de
a accede in posturile superioare ale functiei publice, functionarii trebuie sa posede cunostinte de
specialitate.
Asa cum am spus, si in SUA exista o stiinta a administratiei publice ca disciplina de studiu. Exista
urmatoarele diferente principale fata de Europa : in primul rind, continutul disciplinei predate este mai
practic, mai aproape de cel al stiintelor gestiunii afacerilor ; aceasta este predata in scoli de
administratie publica sau in cadrul departamentelor de stiinte politice si licentiatii acestor scoli pot
aspira la posturi de nivel intermediar in cadrul functiei publice ; stiinta administrativa poate constitui
de asemenea baza unor cursuri de perfectionare oferite functionarilor in vederea pregatirii lor pentru
posturi superioare ; pentru licentiati nu exista un corp specific de functionari care sa le fie rezervat;
apoi, toti absolventii de universitate, inclusiv licentiatii in administratie, trebuie sa parcurga toate
esaloanele inainte de a accede la posturi de elita.
Studiul administratiei este o disciplina fragmentata geografic si istoric. Cum se explica
diferentele dintre viziunea europena si cea americana asupra fenomenelor
administrative ?
1.4.5. Evolutia studiului administratiei publice occidentale
Pentru a intelege mai bine contributia diferitelor perspective si discipline la constituirea administratie
publice ca domeniu de studiu vom prezenta o schema care traseaza evolutia acestei discipline.
Schema a fost initial conceputa de Howard McCurdy pentru evolutia disciplinei in SUA. Ea a fost
adaptata de Gow prin adaugarea dreptului administrativ, absent in traditia americana, astfel incit
tabloul sintetizeaza evolutia globala a stiintei administrative occidentale. 7
Dreptul administrativ este singurul care are o traiectorie liniara, coborind in linie directa incepind din
secolul al XIX-lea pina astazi, fara sa se scindeze sau sa se ramifice. Obiectul sau de studiu este clar,
chiar daca miscarea ideilor a modificat din cind in cind continutul sau.

7
Gow, I.J., Barette, M., Dion, S., Fortman, M., Introduction à l’administration publique,Gaetan Morin,
Montréal, 1987, p.31.
51

Celelalte aporturi sint mai complexe si intrepatrunse. Astfel, o ramura a acestei genealogii coboara din
Max Weber, marele sociolog german. Plecind de la studiile istorice comparate, Weber a analizat
fundamentele legitimitatii intr-o societate si rolul birocratiei in societatea moderna (a se vedea
Economie si societate, cap 7), tema birocratiei fiind inca foarte studiata. In plus, aceasta tema a
alimentat studiul administratiei comparate, desi aceasta are si alte componenete. Cealalta directie de
cercetare care coboara din Weber este teoria organizatiilor sau sociologia organizatiilor.
Cind teoria organizatiilor apartine liniei weberiene, ea se situeaza intr-o perspectiva de stiinta sociala
fundamentala. Cu toate aceastea, trebuie sa tinemn cont ca aceasta teorie a evoluat in relatie strinsa cu
teoria normativa corespondenta, adica cea care deriva din Taylor. Acest inginer american a dezvoltat,
la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, o metoda numita „organizatia
stiintifica a muncii”, o aplicare a conceptului weberian al rationalitatii in domeniul organizarii muncii.
Convins ca muncitorii din industrie sint neproductivi pentru ca nu erau instruiti cum sa-si realizeze
sarcinile, Taylor, prin observarea atenta a procesului de munca, a conceput cel mai eficient mijloc de
realizare a unei operatii dupa principiul „timp si miscare” (cronometrarea activitatii). Aceasta metoda
este inca prezenta in stiintele practice ale gestiunii, chiar daca a devenit mai sofisticata.
Taylorismul a dat nastere unui curent de opozitie critica repetitivitatea si monotonia, ritmul foarte
accelerat impus procesului de munca. Aceste studii ale lui Mayo au pus bazele, in anii 30 ai secolului
trecut, scolii de relatii umane. Aceste studii sint centrate pe motivatiile angajatilor, pe satisfactia si
angajamentul lor fata de organizatie. Este un curent minoritar in stiinta gestiunii, dar a stimulat
cercetari asupra comportamentului in sinul organizatiei, curentul fiind legat de studiile behavioraliste
din stiinta politica.
Inca din timpul lui Weber si Taylor, o alta perspectiva este initiata de Woodrow Wilson, si anume
abordarea politica a fenomenului administrativ.
Lectura
Woodrow Wilson (1856-1924)
Presedinte al Statelor Unite din 1913 pina in 1921, fondator al Societatii Natiunilor (1920), premiu Nobel pentru pace
(1919), Wilson a fost, din 1871, profesor de stiinte politice la Princeton University. A jucat un rol crucial in dezvoltarea
gindirii economice si politice americane, fiind de asemenea la originea unei noi conceptii asupra rolului universitatii si a
misiunii cunoasterii in societatea moderna. Wilson a contribuit astfel la dezvoltarea unei noi teorii politice (teoriile
constitutionale) care a stat la baza reformelor institutionale a sistemului politic american si a formulat relatia dintre
fenomenele politice (practica guvernamentala) si activitatea de cercetare. Studiile sale politice asupra organizarii
constitutionale sint un exemplu al acestei noi viziuni asupra cercetarii in serviciul puterii publice. In lumina acestor
principii, Wilson a reorganizat universitatea Princeton : rolul universitatii ar trebui sa fie acela de loc de educatie a elitelor
politice definite nu prin origine sociala ci prin nevoile guvernarii. In contrast cu filozofia academica engleza si germana,
conform careia rolul esential al scolii superioare este de a prezerva cultura si de a stimula eruditia, Wilson considera ca
misiunea universitatii moderne trebuie sa consiste in a oferi solutii celor mai importante probleme, adica, in viziunea lui,
probleme de guvernare eficace si de pregatire a unei clase politice care sa fie formata atit din profesionisti, administratori
cit si din savanti (cadre academice, universitari).
Continind contributia lui Wilson la dezvoltarea stiintei administrative, lucrarea „Studiul

administratiei” apare in 1887, cind acesta era profesor de stiinte politice la Princeton. In acelasi timp,
acest studiu, propunind introducerea de metode de administratie stiintifica in cadrul administratiei
publice, a stat la baza reformei administratiei americane. Alte obiective ale reformei vizau intre altele,
critica patronajului, expresie a coruptiei din sistemul american, care afecta calitatea si eficienta
administratiei, prin separarea administratiei de politica.
Acest text este considerat prima reflectie teoretica americana asupra stiintei administrative. In aceasta
analiza, Wilson a elaborat in mod stiintific trasaturile esentiale si principiile directoare ale viitoarei
stiinte administrative. Scopul acestei lucrari a fost sa demonstreze ca reforma in curs a functiei publice
este o conditie, sau un mijloc, pentru ameliorarea organizarii administratiei si a metodelor sale.
Originalitatea analizei consta in faptul ca a subliniat necesitatea unei stiinte administrative pragmatice,
al carei obiectiv principal trebuie sa fie „descoperirea” a ceea ce guvernul poate sa faca in mod corect
52

si cu succes. Al doilea obiectiv viza mijloacele prin care guvernul isi poate realiza scopurile in modul
cel mai eficace posibil si cu cel mai mic cost posibil, atit financiar cit si de energie. Aceasta stiinta era
cu atit mai necesara cu cit functia publica era in expansiune. Fenomenul de dezvoltare a functiei
publice cerea o noua conceptie asupra rolului Statului, care trebuia sa-si intareasca controlul asupra
activitatii celor mai importante firme (de comunicatii, feroviare).
Viziunea lui Wilson este de fapt o viziune a practicii administrative dupa modelul european pe care el
a incercat sa-l adapteze caracterului federal al Statului american si democratiei americane. Intr-adevar,
Wilson a fost influentat de realizarile stiintei europene, dar a fost constient de necesitatea
„americanizarii” acestei stiinte, care trebuia sa devina independenta de originile ei franco-germane. In
conceptia lui Wilson, pentru ca functiile administratiei sa fie utile si eficace, aceasta trebuie sa fie
independenta de regimul politic. Se enunta astfel principiul autonomiei administratiei fata de politic,
care va deveni dihotomia clasica administratie / politica.
Intrebare
Care este conceptia lui Wilson asupra administratiei si care a fost semnificatia acestei
reflectii pentru studiul administratiei si practica administrativa
Mai tirziu, s-a produs o jonctiune intre viziunea wilsoniana, de reformare a vietii politice, si miscarea
organizarii stiintifice a muncii, aceasta conceptie integrata fiind aplicata la nivelul administratiei
municipale (management municipal).
In concluzie, „stiinta administratiei publice” din SUA urca pina la Wilson si a fost influentata de
stiinta de gestiune a afacerilor. In SUA studiul administratiei este legat de departamentul de stiinte
politice, dar in ultimul timp s-au infiintat scoli autonome de administratie publice. In plus, in studiul
administratiei se manifesta influenta facultatilor de management, scolile de administratie publica
facind sinteza intre abordarea politica si manageriala.
In Europa, pozitia dominanta a dreptului administrativ a impiedicat sectorul public sa beneficieze de

progresele stiintei de gestiune a afacerilor si aceasta viziune juridica este preponderenta in studiile
administrative. Si in Romania, daca observam programele academice, remarcam ca sint prezente toate
cele patru branse ale arborelui genealogic : dreptul administrativ care face parte din dreptul public
studiat in facultatile de drept si de administratie publica ; perspectiva manageriala si de gestiune
predata in scoli de administratie publica; demersul sociologic axat pe teoria organizatiilor si a
birocratiei ; adordarea politica (wilsoniana) in departamentele de stiinte politice si in scolile de
administratie publice.
Realizati o schema a evolutiei stiintelor admnistrative care sa puna in evidenta aporturile
principale si ramificatiile lor si care sa puna in evidenta contributia fiecarui tip de analiza.
4) Fragmentarea teoretica si disciplinara a studiului administratiei
Observam din prezentarea acestei perspective largi asupra constituirii si evolutiei cunoasterii
fenomenului administrativ ca mai multe domenii fundamentale sint interesate si implicate in analiza
administratiei. Studiul administratiei este profund diferentiat in functie de diferitele perspectivele si
demersuri stiintifice si disciplinare. :
 dreptul, in ceea ce priveste institutiile administrative si regulile lor de functionare, raporturile

dintre cetateni si Stat, si controlul juridic al administratiei;
 stiinta economica, cit priveste oferta, cererea, costul si randamentul serviciilor publice,
politica industriala, reglementarea industriei si comertului etc;
 sociologia organizatiilor, sociologia birocratiei, a elitei administrative, a claselor sociale, ale
profesiilor ;
53

 psihologia, care studiaza comportamentul, motivatia si rationalitatea, ca si masurarea
abilitatilor si competentelor angajatilor in momentul recrutarii sau avansarii ;
 istoria sistemelor politice, economice si sociale;
 stiinta politica, cit priveste controlul si responsabilitatea puterii administrative, analiza
sistemelor politice sau teoria Statului; analiza politicilor publice.
Putem adauga acestei liste mai multe stiinte aplicate care studiaza administratia publica :
 scolile si facultatile de administratie publica sau de management care formeaza studentii

pentru cariera atit in sectorul public cit si in domeniul afacerilor ;
 relatii industriale care acorda o atentie deosebita negocierilor colective, grevelor, avantajelor
sociale si gestiunii de personal in sectorul public ;
 discipline sectoriale care tin de sectorul public: administratie scolara sau de spital, servicii
sociale, criminologie etc.
Desi fiecare demers are problematica si metodologia sa, unele din aceste discipline au pretentia ca
furnizeaza un cadru de analiza capabil sa surprinda toate dimensiunile administratiei publice.
Cele mai importante tipuri de analiza sint perspectiva juridica, cu institutia ca obiect de studiu
privilegiat, sociologia care studiaza organizatiile de toate tipurile si gestiunea care pune in relief
procesele de management.
Intrebare
Care sint disciplinele care si-au adus contributia la cunoasterea fenomenelor administrative ?
Exemplificati.
1.4.5. Tipuri de cercetari
Fie ca le consideram demesuri (perspective de analiza) in cadrul unei stiintei administrative fie ca le
consideram discipline stiintifice autonome care analizeaza fenomene administrative, cunoasterea
administratiei publice se realizeaza in principal prin urmatoarele tipuri de cercetari :
a) Perspectiva juridico-politica
Asa cum am vazut, aceast demers este cel mai vechi, si el este centrat pe studiul structurilor si
functionarii administratiei etatice. Impregnata de doctrina traditionala a dreptului public, aceasta
viziune concepe administratia publica ca fiind subordonata politicului : administratia prepara si
executa decizia politica. Administratia este o institutie specifica care, urmarind satisfacerea interesului
general, este investita cu prerogative specifice. Studiul ei este o prelungire a dreptului administrativ,
asa cum institutiile politice prelungesc dreptul constitutional.
Conceputa astfel, administratia publica este domeniul de studiu al juristilor si al anumitor politologi.
Desi dorinta este de a face din studiul administratiei o stiinta pozitiva distincta de dreptul administrativ
(disciplina normativa), analistii ramin tributari schemelor si teoriilor formulate pentru analiza juridica.
Aceasta tendinta se traduce prin importanta acordata mecanismelor juridice pentru cunoasterea si
intelegerea functionarii administratiei, prin utilizarea unor concepte imprumutate din dreptul
administrativ, prin problemele abordate : structuri, actiune, control, care sint cele din tratatele de drept
administrativ. Metodele de cercetare sint de asemenea cele din domeniul juridic, adica tendinta catre
descriere, fara interes pentru explicarea cauzei fenomenelor.
Intrebare
In ce consta abordarea juridico-politica a administratiei ? Dati exemple de fenomene si
problematici care pot fi analizate in aceasta perspectiva.
54

b) Perspectiva manageriala
Aceasta viziune, care asimileaza administratia gestiunii, isi propune sa construiasca o disciplina noua
in jurul acestui obiect specific. Chiar daca imbraca mai multe forme, aceasta disciplina este conceputa
ca o stiinta a managementului, a organizarii rationale a mijloacelor materiale si umane pentru a atinge
un obiectiv precis.
In acest sens, ea este o prelungire a reflectiei lui Taylor si Fayol care viza in principal amelioararea
metodelor de munca in intreprindere. Efortul de teoretizare este totusi mai sistematic, se bazeza pe
formularea de teze mai nunatate si abstracte. De exemplu, notiunea de profit aplicata intreprinderii este
inlocuita cu cea de eficienta. Astfel, teoriile managementului aplicate sectorului privat capata aparenta
unei cunoasteri stiintifice, ceea ce permite aplicarea lor in sectorul public. Studiul administratiei
dezoltat in aceasta perspectiva este asimilat „managementului public” si vizeaza eficacitatea
administrativa.
Intrebare
In ce consta perspectiva manageriala de analiza a administratiei ? dati exemeple de
problematici care pot fi abordate cu acest demers.
a) Perspective sociologice
Acesta perspectiva cuprinde o varietate de cercetari. Vorbim in primul rind de sociologia politica si de
stiinta politica care studiaza : dimensiunea politica a administratiei ; administratia ca fenomen de
putere, adica implicarea administratiei in exercitul puterii ; interdependenta dintre politica si
administratie (sistemul politic-administrativ); analizeaza puterea birocratica, fenomenul tehnocratic;
elaborarea de politici publice, in general procesul decizional.
In general politologii considera studiul administratiei ca subordonat stiintei politice (in virtutea
principiului subordonarii administratiei fata de politic), negindu-i autonomia ca stiinta. Dar chiar daca
domeniile se intrepatrund, viziunea este diferita : stiinta politica studiaza sistemul politic
(administratia fiind o componenta a acestuia), stiintele administrative studiaza administratia ca
fenomen specific.
Cit priveste sociologia organizatiilor, centrata pe analiza oricarui tip de organizatie, aceasta aplica
studiului administratiei publice metodele de analiza folosite pentru studiul marilor intreprinderi, cu
accent pe raporturile dintre indivizi si grupuri.
Asa cum am vazut, sociologia organizatiilor s-a dezvoltat sub influenta a doua tipuri de analize : a)
analiza teoretica a lui Weber asupra birocratiei avind la baza teoria weberiana a rationalitatii (raporturi
impersonale) si b) studiile psihosociologice asupra relatiilor umane in firme industriale (raporturi
interpersonale).
Reamintim principalele postulate ale sociologiei organizatiilor :
 functionarea unei organizatii nu depinde numai de reguli explicite, ci si de motivatiile,

comportamentele si strategiile actorilor ;
 organizatiile sint entitati sociale complexe formate din indivizi si grupuri cu interese diferite
care pot intra in conflict pentru atingerea scopurilor ;
 organizatiile sint un sistem : ele evolueaza intr-un context cu care intra in relatie, contextul
influenteaza structura interna si functionarea organizatiei;
 analiza organizatiilor combina viziunea sistemica (cu accent pe functionarea si mentinerea
organizatiei-sistem) cu viziune individualista (analize strategice care pun accentul pe
schimbarea organizatiei)
55

Cele doua tipuri de cercetari sociologice (politice si organizationale) au in comun principii
epistemologice analoge: prin anchete empirice incearca sa depaseasca simpla descriere a fenomenelor
avind ambitii explicative.
Studiul, in perspectiva sociologica, a administratiei publice, vizeaza analiza functionarii organizatiilor

administrative, decizia in administratie, administratie si schimbare, analiza raporturilor dintre
organizatiile administrative, a relatiilor dintre administratia centrala si cea locala.
Intrebare
Care este specificitatea demersului sociologic in cadrul disciplinei ? Care sint teoriile
sociologice utilizate in studiul fenomenelor administrative ? dati exemple de
problematici care pot fi studiate in aceasta perspectiva.
1.4.7. Principalele metode utilizate in studiul administrateie publice
Studiul administratiei publice nu a inventat nimic in materie de metode de cercetare. Ca si alte stiinte
sociale, ea utilizeaza analiza documentara si statistica, sondajele, interviurile si observatia directa.
Metodele sint dictate de demersul disciplinar si stiintific al autorilor, dar si de circumstantele si

obiectivele analizei. Astfel, istoricul va analiza documentele publice si private, arhive si memorii si,
pentru istoria recenta, va face interviuri. Cei care fac analiza politicilor publice vor utiliza metode de
calcul de tip economic pentru a evalua costurile si avantajele diferitelor politici (analize de impact).
Juristul lucreaza cu documente publice (legi, regulamente, decizii judiciare). Sociologul poate analiza
date documentare despre caracteristicile sociale ale elitelor administrative, sau, prin sondaj sau
interviu, poate studia atitudini si optiuni. Politologul poate utiliza mai multe metode : un studiu de caz
poate cere o analiza de documente publice pertinente, interviuri cu personalul politic sau administrativ,
cu reprezentantii grupurilor sau cu indivizi exteriori care sint implicati. De asemenea, el poate recurge
la documente din publicatii specializate sau de informatii generale.
De asemenea, exista diferite tipuri de anchete-participare in care cercetatorul cauta sa influenteze

derularea evenimentului si rezultatul final. In administratia publica este cazul tipic al unui consultant
care face o ancheta si care trebuie sa faca o recomandare pentru solutionarea unei probleme
identificata de directia unei unitati administrative.
Mai mult decit metodele, in studiul administratei publice, sursele sint speciale :
 sint documente publice guvernamentale ; acestea sint de mai multe feluri : rapoarte anuale ale
ministerelor si diferitelor organisme, documente bugetare, conturi publice ; diferite documente
parlamentare (legi, regulamente)
 alte documente sint anuarele administrative utile pentru a cunoaste structuri, efective ale
functiei publice, finante publice si anumite elemente ale marilor politici guvernamentale
 studiile statistice sint alte tipuri de documente; aceastea contin serii asupra finantelor si
personalului guvernamental, municipal.
Intrebare
Care sint metodele cele mai utilizate in studiul administratiei ?
Exigentele cercetarii
La un prim nivel, cercetatorul trebuie sa fie critic, sa nu accepte integral discursul documentelor
oficiale, deoarece in general acestea sint facute pentru a explica si apara pozitiile si actiunile
administratiilor care le realizeaza. Aceste documente trebuie confruntate cu datele altor guverne, cu
date ale opozitiei politice, cu date obtinute de la clienti sau jurnalisti, dar si acestea analizate cu acelasi
spirit critic.
56

La un al doilea nivel, cercetatorul trebuie sa tina cont de specificul unei cunoasteri normative sau
aplicate asa cum este studiul administratiei. Cercetarile in gestiune sint in general motivate de dorinta
de a fi imediat utile, de a produce rezultate care amelioreaza performanta si eficacitatea organizatiei.
Juristii sint solicitati sa dea sfaturi practice guvernelor sau administratiilor, iar politologii pot fi
solicitati sa colaboreze cu autoritatile publice cu ocazia unor reforme a legilor sau structurilor, sau cind
se examineaza politicile publice. Pentru cercetator, demersul critic inseamna mai ales respingerea
aprosului normativ pentru a putea alege liber obiectul si metodele de analiza.
Retinem - Concluzii
Retinem la finalul acestei prezentari a starii actuale a studiului administratiei si fenomenelor
administrative, caracterul compartimentat (existenta unor curente diferite de analiza care abordeaza
studiul administratiei din puncte de vedere diferite) si compus (eterogenitatea aporturilor succesive) al
acestui domeniu de cunoastere.
Disciplina este fragmentata, aceasta particularitate fiind accentuata de diversitatea contextelor

nationale in care studiul administratiei s-a dezvoltat. Aceasta disciplina evolueaza si este studiata
diferit in Europa si SUA. Daca in context european predomina aprosul juridic al fenomenelor
administrative axat pe studiul administratiei publice, in context americam conceptia este mai
integrativa, fiind inspirata de studiile organizationale.
Cu toate acestea este eronat sa opunem in mod net o disciplina administrativa eurpeana si una
americana. Desi la nivel epistemologic dezbaterile continua cit priveste obiectul de studiu si demersul
privilegiat, exista influente reciproce si imprumuturi intre aceste viziuni, distanta care le separa se
estompeaza tot mai mult.
Unitatea de învăţare 1.5. Analiza de politici publice

1.5.1. Analiza de politici publice – directie de analiza in cadrul stiintelor administrative
1.5.2. Procesul de elaborare a politicilor publice (policy process)
1.5.3. Tipuri de analiza a politicilor publice
1.5.4. Evaluarea de programme
1.5.5. Metode empirice si analiza de politici
- Importanta analizei de politici publice in cadrul stiintelor administrative;
- In ce consta pe scurt procesul de politici publice ;
- Care sint tipurile principale de analiza in acest domeniu;
- In ce consta evaluarea politicilor publice ca cercetare de tip specific;
- Rolul metodelor empirice in analiza de politici publice.

1.5.1. Analiza de politici publice – directie de analiza in cadrul stiintelor administrative
Aparitia si dezvoltarea in anii 1980 a unei noi paradigme, cea a politicilor publice, a dat un nou imbold
stiintelor administrative. Aceasta directie de analiza se inscrie pe linia abordarii politice a
administratiei publice initiata, asa cum am vazut, de Wilson. In aceasta perspectiva, analiza se
deplaseaza de la organizare la actiune. Se studiaza mai putin ce este administratia, cit mai ales ce face
57

ea. Aceasta deplasare a determinat o reinnoire a interesului pentru studiul administratiei publice,
analizele fiind centrate pe rolul si influenta exercitata de adminsitratie in implementarea alegerilor
colective. Astfel, managementul public a cunoscut noi dimensiuni cu aplicarea sa la politicile publice.
Mai multe curente importante ale analizei politicilor publice – de exemplu „analiza de politici ca
ajutor in luarea deciziei” sau curentul „evaluarii” sint legate de management in masura in care ele
incearca sa amelioreze fie conditiile de luare a deciziei, fie eficacitatea alegerilor colective. Depasind
cadrul strins al organizatiei, caruia la inceput i se aplica demersul managerial, este vorba de o
perspectiva integrata a actiunii politico-administrative care este centrata pe efectele reale ale politicii.
Analiza politicilor publice este o sub-disciplina a stiintei politice care foloseste metode si instrumente
de analiza proprii stiintelor sociale. Tipurile de cercetari realizate difera fata de alte studii sociale, in
primul rind prin subiectul sau obiectul analizei, dar si prin demersurile privilegiate.
In ultimele decade a crescut interesul si numarul cercetarilor centrate pe cauzele, continutul si

consecintele actiunii guvernamentale. Acest tip de cercetare si-a dezvoltat trasaturi suficient de
specifice (distincte) pentru ca o noua sub-disciplina, sau demers, sa se constituie: analiza de politici
publice.
Important
Termenul „politica” are mai multe sensuri. Unul dintre ele desemenaza lupta pentru putere, concurenta dintre fortele
politice (partide, grupuri de interes), lupta pentru exercitarea influentei si ocuparea functiilor de autoritate in sinul unei
comunitati, al unei tari, pe piata electorala sau in procesul de decizie. In engleza acest sens corespunde termenului „politics”.
O alta semnificatie a termenului „politica” este cea care corespunde in engleza cuvintului „policy” si se refera la cadrul
de orientare pentru actiune, la un program sau o perspectiva de activitate. Astfel, spunem ca un guvern are o politica
economica, sau industriala, sau culturala, adica el opereaza un ansamblu de interventii, alege (decide) sa faca sau sa nu faca
anumite alegeri intr-un domeniu specific, in aceste cazuri in domeniile economic, industrial sau cultural. In acest sens,
vorbim de politici publice, adica de acte angajate de autoritatea publica pentru a rezolva o problema sau intr-un sector care
tine de resortul ei.
Deci, fenomenul politic are doua dimensiuni: a) lupta pentru putere, concurenta intre fortele politice, aceasta
dimensiune se deruleaza in cadrul sistemului politic; b) actiune publica (politici publice sau guvernamentale).
Pentru a evita confuziile folosim expresia „analize de politici” sau „proces de politici” sau „procesul politicilor”
(traducere a conceptelor de „policy analysis”, respectiv „policy process”) si nu „analiza politica” sau „proces politic”,
termeni utilizati in analiza fenomenului de putere.
In plus, agentiile guvernamentale au inceput sa foloseasca, la toate nivelurile, metode ale stiintelor
sociale pentru a elabora programe publice si sa faca apel la cercetari din acest domeniu pentru a
dezvolta tehnici specifice de analiza. Ca rezultat, un demers stiintific distinct s-a dezvoltat in cadrul
domeniului de analiza a politicilor publice si anume evaluarea programelor.
Numarul crescut de publicatii si cursuri universitare sint axate pe analiza de politici si evaluarea
programelor si multi dintre analistii din domeniul studiului administratiei se specializeaza in acest tip
de cercetare. Consideram astfel ca aceasta introducere in studiul stiintelor administrative nu ar fi
completa fara o discutie a analizei de politici publice si a tehnicilor metodologice specifice acestui
domeniu de cercetare.
Acest capitol contine o prezentare a acestei sub-discipline, sau perspectiva politica in studiul
administratiei publice, si a particularitatilor analizei de evaluare a programelor. Nu vom insista pe
procesul de policy in sine ci vom arata cum metodelele de cercetare prezentate in celelalte capitole
sint utilizate in studiul procesului de policy.
Am vazut ca metodele variate ale colectarii de date si de analiza prezentate in capitolele precedente
implica un numar limitat de activitati specifice. Cind ne referim la analiza de continut, de exemplu, ne
referim la procedura de cercetare pe care o folosim. Prin contrast, policy analysis (analiza de politici
publice) se refera la un set larg de activitati si proceduri.
58

Desi policy analysis nu este clar definita, ea contine o varietate de activitati, metode si demersuri de
analiza emiprica care au in comun faptul ca descriu, explica sau evalueaza politici publice.8
Cercetarile din acest domeniu pot sa utilizeze orice tip de cercetare, tehnici de prelevare a datelor sau
metode de analiza a datelor pe care le-am discutat in aceasta lucrare. Metodele pe care le aleg
cercetatorii din acest domeniu de analiza depind de politica publica, sau de aspectul unei politici, pe
care le investigheaza.
In ciuda diversitatii cercetarilor de analiza de policy, se pot identifica trasaturi comune ale acestor
cercetari si in functie de aceste trasaturi comune putem identifica tipuri de analize de politici publice.
Fiecare tip de cercetare in domeniul politicilor publice corespunde diferitelor stadii ale procesului
politicilor (policy process).
Vom prezenta in continuare pe scurt ce este o politica publica si ce este un proces de formluare si
elaborare a politicilor publice.
Care este importanta analizei de politici publice pentru cercetarea si practica din domeniul
administratiei ? Cum se explica interesul si dezvoltarea acestei paradigme in ultimele decenii ? Pe
baza cunostintelor dobindite in cadrul altor discipline, cum apreciati interesul acordat in sistemul
politic-administrativ din Romania acestui domeniu de activitate si cercetare?
1.5.2. Procesul de elaborare al politicilor publice (policy process)
Exista o varietate de definitii ale politicii publice. Numitorul comun al acestor definitii este ideea ca
politica publica este actiunea sau inactiunea guvernului intr-un domeniu de activitate. Orice politica
publica este un fenomen complex compus din actiuni ale autoritatilor publice (de la nivel central sau
local), ea implica o multitudine de actori si actiuni.
Continutul unei politici publice este determinat, cit priveste scopul analizei, de felul in care se
operationalizeaza conceptul in studii specifice. De exemplu, pentru Heclo, o politica publica este o
categorie analitica cu care opereaza analistul si nu un decident (policy-maker).9 O politica este un
proces (o actiune sau inactiune in curs) si nu o decizie specifica sau o anumita actiune si acest proces
este obiectul de studiu al unui analist de politici.
Procesul unei politici publice este un ansamblu de evenimente, de actiuni pe care le efectueaza un
guvern si care au efecte asupra conditiilor societale. Astfel, el poate fi analitic decupat, descompus, in
secvente de activitati, incepind cu emergenta politicii pina la terminarea ei, de la problema la rezultat.
O schita simplificata a celor cinci faze principale care compun un proces al politicilor publice se
prezinta astfel10 :
- Identificarea unei problema: o problema este idetificata de catre sistemul politic ca cerind o
rezolvare si ea este inscrisa pe agenda unei autoritati publice.
- Formularea de solutii : sint elaborate, studiate si negociate diferite solutii pentru a stabili o
actiune publica
- Luarea deciziei : decidentul guvernamental alege o solutie particulara care devine astfel o
politica legitima
- Punerea in practica a programului : o politica este implementata si administrata pe teren
- Evaluarea rezultatelor : terminarea actiunii prin rezolvarea problemei

8
Pal, L.A., Public Policy Analysis : An Introduction, Second Edition, Nelson Canada, 1999.
9
Heclo, H., “Review Article: Policy Analysis”, British Journal of Political Science, vol. 2, 1972.
10
Aceasta grila analitica, care constituie pina astazi o referinta in studiul politicilor publice, ii apartine lui Jones.
A se vedea Joones, Ch.O., An Introduction to the Study of Public Policy, Belmont, Duxbury Press, 1970.
59

Aceasta schema pune in evidenta etapele importante ale unui proces al politicilor (de la elaborare pina
la implementarea unei politici. Este o schema teoretica secventiala. In realitate, procesul nu este atit de
organizat. In cazul anumitor politici sint importante anumite etape. Schema o putem reprezenta
circular, aratind prin aceasta ca o politica nu are un inceput si un sfirsit clar delimitate. Faptul ca un
guvern adopta si implementaeza o politica nu inseamna ca procesul s-a incheiat – o politica creaza
cereri pentru alte politici. Procesul de policy este practic continuu.
Cu exceptia analizei de proces, o analiza de politici publice exploreaza in general numai una sau citeva
etape ale procesului.
Intrebare
Ce este o politica publica ? Cati exemple de politici publice. Care sint fazele unui proces de
politici publice ?
1.5.3. Tipuri de analize de politici publice
Exista mai multe clasificari ale analizelor de politici. Aici vom prezenta o tipologie care clasifica
analizele de politici in 6 tipuri. Aceasta clasificare nu este completa (in sensul ca exista si sub-
domenii de analiza de politici care nu sint prezentate in aceast suport de curs) si nici perfecta. Ea a fost
realizata in functie de perspectivele de analiza pe care le-am prezentat intr-un capitol anterior. Se
adauga acestei clasificari studii de evaluare a programelor
1) Analiza de corelatii
Acest demers considera continutul unei politici publice ca fiind variabila dependenta. Analiza de
corelatii incearca sa explice de ce diferite unitati politice (stat, municipalitate) au politici diferite, prin
analizarea relatiei dintre aceste politici si caracteristicile politice, economice, sociale ale acestor
entitati. De exemplu, vizeaza sa explice de ce anumite state cheltuie mult, sau mai mult decit altele,
pentru educatia superioara sau pentru bunastarea publica. In acest exemplu, explicatia are la baza
relatia statistica intre nivelul cheltuielilor si nivelul de urbanizare sau industrializare (variabile
independente), sau statutul socio-economic al cetatenilor, sau felul in care este orgaizata guvernarea.
Aceste analize incearca sa descopere ce caracteristici ale unitatilor politice pot influenta adoptarea
diferitelor tipuri de politici. Daca ne referim la ansamblul procesului politicilor accentul este pus pe
etapa alegerii politicii (etapa deciziei).
Acest tip de studii nu ne spune nimic despre cum schimba politicile conditiile sociale sau cum au fost
adoptate politicile respective, dar ele furnizeaza o baza pentru prezicerea adoptarii anumitor tipuri de
politici plecind de la cunoasterea caracteristicilor unitatilor politice.
Analiza de corelatii nu stabileste relatii cauzale si utilizeaza in general date agregate si analiza
incrucisata.
2) Analiza comportamentala (analiza behavioralista)
Anumite studii isi propun sa determine ce rol joaca factorul uman in producerea anumitor tipuri de
politica. Acest tip de cercetare pune accent pe atitutdini, perceptii, valori, motivatii si modele de
interactiune (variabile independente) pentru a explica variatii ale politicilor publice (variabila
dependenta).
Studiile behavioraliste incearca sa explice de exemplu adoptarea unei anumite legislatii prin orientarea
legislatorilor, prin perceptia pe care acestia o au despre cererile publice si inflenta acestor perceptii
asupra alegerilor facute de legislatori. Alte analize de acest tip incearca sa determine in ce fel agentiile
60

publice influenteaza interpretarea si implementarea politicilor sau cum diferentele de credinte sau
valori ale cetatenilor pot influenta diferitele tipuri de politici adoptate.
In general, datele provin direct din observatie sau din interviuri cu elitele. Studiile behavioraliste pun
accent in general pe policy choice (alegerea politicii adica procesul decizional sau pe strategia
implementarii). Ele ne ajuta sa intelegem de ce sint luate anumite decizii dar ne spun putine (sau
nimic) despre cum sint determinate optiunile sau ce impact are politica respectiva asupra societatii.
3) Analiza institutionala
Procesul de politici este modelat de institutiile politice ale societatii respective. Institutiile politice
reprezinta un set de reguli de luare a deciziei, procedee si mecanisme pentru implementarea lor.
Analiza institutionala investigheaza rolul pe care institutiile politice il joaca in determinarea tipului de
politici care sint adoptate si a felului in care sint implementate. Sint analize empirice care isi propun sa
descopere daca si cum institutiile, prin reguli formale, favorizeaza anumite tipuri de politici. De
exemplu, procedurile influenteaza felul in care e luata o decizie, formele parlamentare fiind institutii
care determina felul in care se alege executivul. Un alt exemplu sint agentiile administrative care sint
institutii ce afecteaza implementarea legislatiei. Alte analize isi pot propune sa afle ce efecte are
sistemul federal (sau unitar) asupra politicilor redistributive.
Studiile institutionale folosesc o multitudine de date si diferite modalitati de cercetare, dar sint analize
similare cit priveste schema explicativa : aranjamentul institutional reprezinta variabila independenta.
Daca ne referim la procesul de politici, aceste analize pun, in general, accentul pe crearea agendei, pe
alegerea politicii si pe etapa implementarii.
4) Analiza de proces
Este un tip de studii care descrie procesul prin care anumite politici sint formulate si adoptate, dar si
elementele implicate in proces (activitati, actori).
Include studii de caz care analizeaza cum sint generate cererile, cum grupurile de interes infuenteaza
aceste cereri, cum se definesc optiunile de politica, cum negocierile influenteaza alegerea unei optiuni,
cum varianta aleasa este implementata. Alte cercetari isi propun sa analizeze cine influenteaza decizia,
sau cui foloseste o anumita alegere. Alte analize de proces pun accentul pe impactul pe care il are
ignorarea anumitor optiuni asupra conditiilor societale.
Ele se pot centra pe oricare din stadiile procesului de policy. Sint studii analitice ca logica dar sint
analize empirice riguroase. Sint mai putin centrate pe testarea de ipoteze si mai mult pe descrieri
aprofundate. Deci ele nu opereaza cu schema standard a unei relatii intre variabile dependente si
independente si nu se identifica cu o metoda empirica specifica.
5) Analiza decizionala
Responsabilii oficiali ai politicilor publice iau decizia in urma unei analize de politica. Altfel spus,
analiza precede decizia. Aceasta analiza are ca scop identificarea problemei cu care un guvern se
confrunta, sa defineasca raspunsuri alternative, sa stabileasca costurile si beneficiile asociate fiecarei
alternative.
De exemplu, un analist anticipeaza ce efecte are politica de impozitare (de exemplu cresterea cu 1% a
impozitului sau a TVA) asupra consumului, a modelelor de consum a diferitelor grupuri socio-
economice, asupra inflatiei, asupra vinzarilor si calculeaza costurile actiunii guvernamentale de
implementare a acestei taxe. Rezultatele acestor analize vor fi utilizate de decidenti. Decizia va fi luata
in urma analizei efectelor pozitive (beneficii) si efectelor negative (costurile) ale actiunii.
61

Analiza decizionala isi poate propune de asemenea sa identifice cit mai exact natura si cauzele unor
probleme pe care guvernul le poate rezolva, cit si alternativele de politici propuse.
Acest tip de analiza utilizeaza date empirice, dar pentru ca este centrata in principal pe anticiparea
efectelor unor politici care inca nu s-au implementat, ea foloseste cu precadere modele, teorii ale
jocului, simularea.
Daca ne referim la procesul de politici, acest tip de cercetare este centrata in principal, asa cum se si
numeste, pe etapa deciziei (alegerea politicii, policy choice) dar si pe secventa formarii cererii. Altfel
spus, analizeaza conditiile care produc cereri de actiune guvernamentala pentru a arata cum politicile
publice vor afecta aceste conditii.
6) Analiza de impact
Obiectivul politicilor publice este de a schimba sau conserva anumiti parametri ai societatii. Deoarece
politicile publice au inevitabil un anumit efect, nu putem sti dinainte daca efectul real este cel
anticipat. Analiza de impact este cea care descopera ce efecte are o politica.
Sa luam ca exemplu analiza de impact al politicii de construire de autostrazi. Cercetatorul va analiza

cum aceste autostrazi vor afecta viteza si costul transportului, cum influenteaza dezvoltarea urbana,
cum afecteaza mediul, cum afecteaza anumite grupuri de cetateni, cum va contribui la declinul
transportului feroviar sau probleme legate de energie (cum o posibila criza a petrolului poate afecta
acest transport) si cum vor actiona grupurile de interes asupra actiunii guvernamentale.
Studiul de impact analizeaza impactul politicii, cererea de actiune, agregarea si articularea intereselor.
Deoarece incearca stabilirea relatiilor cauza / efect, acest tip de analiza cere o cercetare riguroasa
bazata pe modelul cauzal. Politica, sau anumite aspecte ale ei, este variabila dependenta iar conditiile
sociale – variabila independenta, obiectivul analizei fiind de a determina diferenta pe care politica o
induce intr-o stare de fapt
Metodele de colectare si analiza a datelor sint determinate de natura politicii studiate, oricare din
metodele cunoascute putind fi utilizata.
Intrebare
Care sint principalele tipuri de studii utilizate in analiza de politici publice ? Prezentati-le pe scurt si
exemplificati modul de aplicare.
1.5.4. Evaluarea de programe
Este un tip de cercetare specifica :
1) este realizata de agentii guvernamentale, in timp ce analizele precedente sint initiate si

realizate de cercetatori universitari
2) evauarea de program pune accent pe programe specifice care fac parte dintr-o politica, in timp
ce analizele de policy sint in general (desi nu mereu) axate pe politicile din care programele
fac parte
3) in timp ce analiza de politici foloseste metode de cercetare din stiintele sociale, evaluarea de
program si-a dezvoltat tehnici proprii sau a adaptat metode din alte domenii (ca de exemplu
stiinta managementului din domeniul afacerilor)
Obiectivul fundamental al evaluarii de program este de a determina daca un program specific si-a atins
sau nu obiectivele, iar daca nu, sa identifice cauzele esecului.
62

De exemplu, departamentul agriculturii vrea sa stie daca programul de incurajare a fermierilor de a
cultiva mai mult porumb pentru a produce biocombustibil are efectele dorite. Daca fermierii au
cultivat mai mult porumb, evaluatorii vor sa stie daca acestia au facut-o din cauza programului sau din
alte cauze. Daca fermierii nu au cultivat mai mult porumb, evaluatorii vor sa stie daca aceasta este
pentru ca ei nu au cunoscut programul sau pentru ca incitativele oferite de program au fost prea mici,
sau din alte cauze.
In afara intrebarilor referitoare la eficacitatea programului, cercetatorii din domeniul evaluarii isi pun
intrebari asupra eficientei programului. Altfel spus, analizeaza daca beneficiile produse de program
depasesc costurile. In caz contrar, adica al unor beneficii mai mici decit costurile, programul este
ineficient. In exemplul dat, evaluatorii pot descoperi ca programul a dus la cresterea productiei de
porumb, dar descopera in acelasi timp ca economia facuta ca urmare a reducerii importurilor de petrol
este mai mica decit costurile implicate de programul de incurajare a culturii porumbului (subventiile
acordate fermierilor si alte cheltuieli legate de program).
Tehnica utilizata este analiza cost / beneficiu. Aceasta este o proceduta tehnica destinata cuantificarii
cheltuielilor (costurilor) actiunii guvernamentale prin analize derivate din economie.
In afara faptului ca aceasta analiza ne arata daca un program este sau nu eficient, ea poate fi utilizata
pentru a aprecia cit de mult cistiga societatea din beneficiile respective.
Care este specificul evaluarii de programe ca tip de analiza ? Care este obiectivul cercetarii, ce tehnici
se utilizeaza ? Dati exemple de astfel de cercetari.
1.5.5. Metode empirice si analiza de politici
Discutarea analizei cost / beneficiu este un aspect important al analizei de politici. Aceasta analiza cost
/ beneficiu poate fi realizata fara mari dificultati (ca in exemplul dat, sau in alte cazuri) daca preturile
sint identificabile. Dar daca un program isi propune de exemplu sa reduca mortalitatea prin cancer prin
cresterea finantarii cercetarii sau prin incurajarea controalelor regulate este mai greu de aplicat aceasta
metoda. Cum se poate stabili pretul unei vieti umane ? sau cum putem cuantifica egalitatea
oprtunitatilor intr-o politica care isi fixeaza acest obiectiv ?
Acestea sint doar doua exemple, dar foarte adesea politicile publice sint directionate catre obiective
care nu sint usor masurabile si cuntificabile. In afara faptului ca vizeaza scopuri care nu sint usor
cunatificabile, politicile publice sint centrate pe probleme complexe care au mai multe cauze si au in
general mai mute obiective si deci mai multe efecte.
Aceasta particularitate ridica probleme pentru analiza empirica. Altfel spus, inseamna ca analistii
trebuie sa fie creativi in operationalizare, ca se confrunta cu dificultati in proiectarea cercetarii, ca
trebuie sa formuleze ipoteze rivale alternative. Din cauza acestor caracteristici, evaluarea de program
si analiza de politici furnizeaza excelente exemple ale importantei proiectului de cercetare, sau a
importantei etapei de colectare si analiza a datelor.
Deoarece poiticile publice sint raspunsuri la probleme sociale importante si afecteaza un numar mare
de indivizi in moduri diferite, cercetatorii sint rareori capabili sa controleze adoptarea unei forme de
politica prin metoda experimentala si pot rareori sa controleze cine este si cine nu este afectat de
politica. De asemenea, adesea analistul de politici este solicitat sa evalueze efectele politicii dupa ce
aceasta a fost implementata, alteori nu poate masura variabila dependenta. Ei trebuie sa realizeze un
experiment fara pretest.
63

Desi este o practica neuzuala, este posibil ca in analiza de politici sa se realizeze un experiment daca
guvernul vrea sa coopereze cu cercetatorii. Au fost realizate astfel de experimente in legatura cu
politici noi – politici de reformare a bunastarii pubice, politici de crestere a nivelui de trai in zone
rurale, etc. Aceasta inseamna ca analistii de politici publice si in general analistii din stiintele sociale
trebuie sa fie experti in utilizarea metodei quasi-experimentale si in utilizarea analizei de date pentru a
realiza controlul experimental.
Deoarece politicile publice se aplica unor intregi comunitati, analiza comparata este importanta in
acest tip de cercetare. Adesea, cea mai buna cale de a realiza un control experimental este de a
compara diferite unitati politice similare care au avut politici diferite, pentru a vedea daca politica
respectiva a avut efecte asupra conditiilor societale.
Cit priveste colectarea de date, data fiind complexitatea politicilor publice si a efectelor produse, este
nevoie de metode de masurare a conceptelor. Cind avem de-a face cu astfel de variabile complexe este
important sa avem o varietate de operationalizari pentru a fi siguri ca masurile (indicatorii) reflecta
complexitatea fenomenului pe care il reprezinta. Mai mult, trebuie sa fim capabili sa testam si sa
demonstram validitatea indicatorilor.
Exista diferite metode de colectare a datelor cerute de analiza de politici. Daca politica vizeaza
schimbarea anumitor comportamente (de exemplu fumat), este necesar sa folosim ancheta pentru a
determina daca un comportament s-a schimbat sau nu, si daca politica este sau nu cauza schimbarii
observate. Daca politicile vizeaza alte tipuri de comportamente (de exemplu chetuieli de consum,
comportamente legate de somaj) se poate folosi metoda agregarii datelor.
Deoarece orice politica publica are mai multe obiective, un studiu poate folosi mai multe metode de
prelevare a datelor. Altfel spus, pentru fiecare variabila dependenta se poate folosi o metoda specifica.
In cazul unor politici deosebit de complexe (de exemplu in relatii internationale), cind datele diecte
sint greu disponibile, analistul poate recurge la simulare si teoria jocurilor pentru a vedea cum o
politica poate afecta comportamente.
In cele din urma, in analiza de politici publice cercetatorii trebuie sa faca fata unor dificultati cu care
alti analisti nu se confrunta : este presiunea acomodarii cercetarii cu nevoile institutiei care comanda si
sponsorizeaza cercetarea.
Analiza de politici si in special evaluarea de program sint in general cerute si platite de agentii
guvernamentale care sint interesate de anumite informatii pentru anumite obiective, in termen scurt si
cu buget limitat. Aceste conditii nu ridica probleme atita timp cit cercetatorul accepta limitele impuse.
Probleme pot sa apara daca agentia-sponsor vrea sa se asigure ca cercetarea arata ca politica este
eficienta / ineficienta, sau ca are anumite efecte dorite. Altfel spus, li se cere analistilor sa utilizeze
metode stiintifice neadecvate sau sa ajunga la anumite concluzii prestabilite. In acest caz, rezultalele
cercetarii, nerespectind criteriul obiectivitatii, servesc interesele unor actori politici importanti sau ale
agentiei-sponsor. Faptul ca agentiile publice si grupuri de interese politice sau economice incearca sa
influenteze rezultatele cercetarii in sensul intereselor lor ridica problema eticii cercetarii.
Ce metode (strategii de cercetare) se pot aplica in analiza de politici publice ? Ce tehnici (instrumente
de prelevare a datelor) pot fi utilizate ? Care sint avantajele / inconvenientele utilizarii acestor
strategii si tehnici domeniul analizei de politici publice ? Exemplificati.
64

Modulul 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modulul 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MODULUL 1.

LIMBAJUL CERCETARII STIINTIFICE

Unitatea de învăţare 1.1. Curs introductiv. Despre cunoasterea stiintifica si

1.1.1. Cunoasterea stiintifica

Daca in cunoasterea stiintifica ne punem intrebari cu ajutorul rationamentului, observarea realitatii in

1.1.2. Discursul stiintific – un discurs construit

Cunoasterea stiintifica pune in prezenta doua componenete distincte : subiectul (observatorul,

Cunoasterea stiintifica este interesata de aspectul universal al fenomenelor si de singularitatea

Conceptele organizeaza perceptia, surprind anumite proprietati, particularitati constante ale

Ultime consideratii : Aceaste punere in evidenta a particularitatilor discursului stiintific nu este

1.1.3. Obiectivele stiintei

O cercetare stiintifica poate avea trei obiective : descrierea, explicatia, interpretarea.

Descriere consta in identificarea caracteristicilor (elementelor) obiectului sau fenomenului studiat. Ea

Stiinta pozitiva vs stiinta comprehensiva ; explicatie vs interpretare

Stiintele sociale pozitiviste

Cercetarea de tip comprehensiv consta in intelegerea actiunii sociale plecind de la interpretarea

- cercetare fundamentala – vizeaza formularea de teorii, de principii de baza, are ca obiectiv

- cercetare descriptiva – vizeaza reprezentarea in detaliu a unui obiect (de studiu)

- cercetare disciplinara – este cercetarea realizata intr-o singura disciplina

4) dupa modul de prelevare a datelor:

- cercetare cantitativa – impica procesul de colectarea de date cu caracter masurabil

- cercetare sincronica – cercetare in care obiectul este studiat la un singur moment

6) dupa elementele selectionate :

- cercetare globala – studiaza toata populatia vizata

- cercetare pe teren – cercetatorul este aproape de populatia studiata

- cercetare locala, regionala, nationala, internationala, mondiala –

Cercetarea experimentala – este proprie stiintelor naturii si stiintelor pure. In investigatia

Cercetarea quasi-experimentala este strategia in care cercetatorul nu verifica conditiile de interventie a

1.1.5. Metoda stiintifica si metode de cercetare

Metoda stiintifica si metode de cercetare

1.1.6. Tehnici de cercetare

Tehnica de cercetare este un ansamblu de proceduri si instrumente de investigatie utilizate metodic.

Etica cercetarii stiintifice

1.1.7. Etapele procesului de cercetare

Etapele procesului de cercetare

Etapa formularii problemei de cercetare

Etapa constructiei tehnice

Etapa prelevarii de date

Etapa de analiza a datelor si de interpretare a rezultatelor

De ce e necesar un proiect de cercetare ?

Unitatea de învăţare 1.2. Tipuri de cercetari (moduri de analiza)

1.2.1 Analiza idiografica

1.1.1. Analiza idiografica

1.2.2. Analiza nomotetica

Analiza nomotetica se refera la o clasa de fenomene si nu la un fenomen singular. Ea raspunde unui

Inductia se bazeaza pe experienta empirica, concreta, pe identificarea faptelor, a datelor pentru a

Rationamentul inductiv pleaca de la singular, de la nivel concret, pentru a ajunge la consideratii

Rationamentul deductiv Se poate derula in doua forme : modul formal si ipotetic-deductiv.

Rationamentul ipotetic-deductiv, sau nomologic-deductiv (desi unii autori fac distinctie), se

1.2.3. Analiza de teorii

1.2.4. Calitatile unei lucrari stiintifice

Simplitate : Aceasta calitate se refera la amenajarea economica a lucrarii. Simplicitatea opereaza o

Fecunditatea : Se refera la aptitudinea unei cercetari, a unei structuri de explicatie, de a putea fi

Verificabilitatea si predictibilitatea : Verificabilitatea se refera la aptitudinea unei cercetari de a

1.3.1. Ce este o perspectiva de analiza

Perspective de analiza in stiintele sociale

In aceasta viziune, fenomenele sint rezultatul agregarii comportamentelor individuale. Pentru

Demersul alegerii rationale si traditia economista

Rationalitatea actorului, postulatul de baza al teoriilor alegerii rationale

Originile teoriei alegerii rationale

Teoriile alegerii publice (public choice)

 prestigiul de care sebucura economia in cultura politica anglo-americana contemporana

In aceiasi perspectiva individualist intentionala se deruleaza analizele care propun o explicatie a

2. Behavioralismul (studii comportamentale) si traditia statistica