ANALIZATORI

Disciplina : ANALIZĂ SENZORIALĂ

Nume student: ICHIM ROXANA-ANDREEA
Specializare : CEPA
An : III
Grupa : 8LF741
Profesor coordonator : NECULA VALENTIN
INTRODUCERE

Un analizator este alcatuit din trei segmente:

Segmentul periferic: cuprinde receptorul si corespunde organului de simt;

are rol de a receptiona excitantul specific a-l transforma in excitatii 
Segmentul de conducere: reprezentat de calea nervoasa respectiva; are rol
de a conduce excitatia de la organul de simt la segmentul central 
Segmentul central este reprezentat de o anumita parte a scoartei cerebrale,
numita centru senzorial, care face analiza finala a excitatiei primite si
o transforma in senzatie. 
Fiecare analizator are un centru nervos in scoarta cerebrala, iar
functionarea sa este conditionata de integritatea anatomica si
functionala a fiecarui segment.  Analizatorul este pus in functiune de
un anumit excitant specific, care provoaca excitarea numai daca are o
anumita intensitate, numita pragul excitatiei. 
In timpul receptionarii unei anumite excitatii, sensibilitatea unui
analizator nu este constanta, ci se modifica cu intensitatea si durata
actiunii excitantului; aceasta variatie se numeste acomodare.

1. ANALIZATORUL VIZUAL ŞI PROCESELE SENZORIALE

Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate
senzoriale, el având un rol essenţial în orientarea şi deplasarea în spaţiu şi
în perceperea de la distanţă a obiectelor. Stimulul specific, în raport cu
acţiunea căruia s-a desfăsurat acest process, a fost lumina, ca segment al
spectrului electromagnetic, cuprins între lungimile de undă (380 -390)
m si (780-790) m .
Senzaţia subiectivă de lumină, în delimitarea ei se ia ca reper percepţia
umană. Aceasta a creat accepţiunea psihofizică şi psihofiziologică a
termenului de lumină, el desemnând aceea porţiune a razelor spectrale care
este efectiv receptată de organul vizual al omului şi a carei acţiune
determină senzaţii specifice.
Senzaţia de culoarea este rezultatul impresiei produse asupra ochiului
de către diferite radiaţii luminoase, în ultima analiză o entitate psihică.
Deci culoarea este o senzaţie! Dar ea nu reprezintă o stare psihică
absolută.
Senzaţia de culoare nu este un produs al activităţii spontane,
independente, a analizatorului vizual, ci rezultatul reflectării
transformărilor fascicolului de unde electromagnetice la suprafaţa
diferitelor corpuri materiale pe care le luminează direct sau indirect.
Astfel, în plan comportamental, culoarea ne orientează nu în raport
cu lumea noastră internă, ci cu cea externă, şi de aceea îi conferim statut
de proprietate reală, obiectivă şi spunem că o percepem ca pe o
determinare intrinsecă, specifică a obiectelor.(31).
Aşadar, senzaţia culorii depinde de trei factori: constituţia obiectului
şi cu deosebire cea a suprafeţelor sale, ce absorb sau reflectă, în mai mare
sau mai mică măsură, unele sau altele din radiaţiile spectrului; apoi felul
şi calităţile razelor luminoase ce izbesc obiectul şi se reflectă spre privitor
şi în sfârşit, ochiul care percepe mesajul să-l transmite creierului.(14)
Cel ce a emis ipoteza după care energia luminoasă nu este emisă şi
absorbită ca o rază continuă, ci în porţiuni izolate, a fost abia Max Planck,
autorul teoriei quantelor. Iar ceva mai târziu Albert Einstein a demonstrat
că ea este un fel de „atom al energiei strălucitoare”.
Dar din marea scală a radiaţiilor electromagnetice – sau a spectrului
energiei radiante – ce se întinde de la razele cosmice, până la cele de radio-
emisie, ochiul omenesc percepe un sector relativ restrâns: situat între
segmentul razelor ultraviolete, având unde scurte şi cel al infraroşiilor, cu
unde lungi.
Deci lumina este doar acea parte a radiaţiilor electromagnetice care
este perceptibilă de ochiul omenesc. Descompunând, printr-o prismă de
cristal; lumina albă în cele şapte culori ale curcubeului, Newton a
demonstrat calitatea calitativă a acestor radiaţii, pe care fizica de azi le
situează cam între 400 milimicroni (mμ) pentru violet şi 700 mμ pentru
roşu, lungime de undă.
 Frecvenţa oscilaţiilor energiei electromagnetice pe secundă se află
într-un raport invers proporţional cu lungimea de undă (μ), exprimată în
milimicroni.(14)
Frecventa unei unde este data de numarul complet de unde care trec
printr-un punct in fiecare secunda si se masoara in cicli pe secunda.

Tabelul 1 .Raportul dintre lungimea de undă si tonul cromatic

Lungimea Lăţimea
Nr. Denumirea de undă în fâşiei care
culorii milimicroni determină
tonul în
milimicroni
1 Violet 390 – 450 60
2 Indigo 450 – 480 30
3 Albastru 480 – 510 30
4 Albastru- 480 – 490 10
verzui
5 Verde- 490 – 510 20
albăstrui
6 Verde 550 – 575 25
7 Galben 575 – 590 15
8 Portocaliu 590 – 620 30
9 Roşu 620 – 800 180
2.ANALIZATORUL OLFACTIV

Miros = “senzatie creata de unele substante volatile, perceputa via

organul olfactiv situat in cavitatea nazala “ (BRITISH STANDARD
INSTITUTE)

1. SEGMENTUL DE RECEPTIE  este situat intr-o mica arie, de 2-

3 cm2 numita mucoasa olfactiva, situata sub lama ciuruita a
etmoidului, pe plafonul fiecarei fose nazale. Receptorii din aceasta
mucoasa sunt celule senzoriale, reprezentand in acelasi timp si
neuronii bipolari – primul neuron pe calea olfactiva situat printre
celule de sustinere. Acesti primi neuroni au polul apical prevazut
cu o umflatura care prezinta cili dispusi spre interiorul foselor
nazale. Polul lor bazal se continua formand axonii acestor neuroni
bipolari, ce alcatuiesc in ansamblu nervul olfactiv - nervul I
cranian. Acest nerv strabate sub forma de grupuri axonice orificiile
lamei ciuruite ale etmoidului pentru a face sinapsa endocranian
(deasupra lamei ciuruite) cu neuronii din bulbul olfactiv.

Analizorul olfactiv este, ca şi cel gustativ, un analizator chimic de

contact, chemoreceptor.
 Suprafaţa epiteliului olfactiv este îmbrăcată de un strat de mucus
produs de glandele subepiteliale. Îngropate în acest strat de mucus
se găsesc terminaţiile subţiri ca firul de păr ale celulelor olfactive –
cilii. Receptorii mirosului sunt celulele olfactive, locul unde are
loc recepţia fiind localizată pe cilii. Celula olfactivă - o celulă
nervoasă bipolară care este în legătură directă cu cerebelul.
Datorită acestei legături ea funcţionează nu numai ca un receptor,
dar şi ca un transmiţător al informaţiei privind natura şi puterea
stimulului olfactiv exercitat asupra individului. Segmentul
intermediar sau calea de conducere (calea olfactiva) este alcatuita
din axonii celulelor olfactive care formeaza nervii olfactivi.
Segmentul central sau de perceptie este alcatuit din ariile corticale
olfactive din lobul olfactiv. 10 Rolul fiziologic al analizatorului
olfactiv: prevenirea patrunderii in corp, pe calea aerului, a
substantelor vatamatoare ,aprecierea calitatii substantelor
alimentare , declansarea secretiilor digestive. Excitantii sau
stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt reprezentati de unele
substante gazoase sau particule materiale foarte fine prezente in
aer. Orice substanta care excita receptorii olfactivi se numeste
substanta mirositoare, iar senzatia olfactiva produsa de aceasta
poarta numele de miros. Excitatiile ajung la receptorii din mucoasa
olfactiva prin intermediul coloanei de aer care patrunde prin nari in
timpul inspiratiei. Ele actioneaza asupra receptorilor numai dupa o
prealabila dizolvare in pelicula de lichid situata la suprafata
mucoasei olfactive. Receptorii olfactivi au o sensibilitate deosebita
pentru stimularea lor fiind nevoie doar de un numar redus de
molecule dizolvate in acest mucus. Pragul de excitatie variaza mult
de la o substanta la alta.
CONDIŢII NECESARE PENTRU STIMULAREA
RECEPTORILOR OLFACTIVI
VOLATILITATE - condiţionează posibilitatea de pătrundere a
amestecului odorant în zona olfactiva.
SOLUBILITATEA ÎN APĂ ŞI LIPIDE– substanţele solubile
numai în apă sau numai în lipide au miros slab sau sunt inodore iar
cele care sunt solubile atât în apă cât şi în lipide au un miros
puternic.
VITEZA DE DIFUZIUNE – creşte o dată cu volatilitatea
substanţei.
ADSORBŢIA – cu cât capacitatea substanţelor de a fi adsorbite
este mai mare, concentraţia în receptori este mai mare şi
intensitatea senzaţiei va fi mai accentuată. Mirosurile de bază
propuse de Henning: FLORAL FRUCTAT PUTRID RASINOS
ARS
Stimulii olfactivi Astfel, după Zwaardemaker, substanţele odorante
sunt clasificate în: -stimuli cu miros de eteri : eter metilic, etilic,
eteri ai acizilor oleic, izovalerianic, caprilic, caproic, acetonă,
cloroform;
-stimuli cu miros aromat: de camfor, de condimente, de lămâie, de
migdale;
-Stimuli cu miros balsamic: de flori de crin, de vanilie;
-stimuli cu miros de ambra, de mosc;
-stimuli cu miros de ceapă şi usturoi;
-stimuli cu miros de prăjit : cafea prăjită, pâine prăjită, guaiacol;
- stimuli cu miros caprilic: miros de brânzeturi, de unt rânced; 
stimuli cu miros urât etc.
Teoriile recente asupra olfacţiei arată existenţa a peste 150
mirosuri de bază.
Fenomene care intervin în timpul formării senzaţiilor olfactive
Fenomenele întâlnite în timpul formării senzaţiilor olfactive sunt
similare cu cele care au loc la formarea senzaţiilor gustative, şi
anume:
- adaptare de moment, în care caz, la un contact prelungit cu un
stimul olfactiv, senzaţia olfactivă dispare însă receptorii sunt
capabili să reacţioneze prompt la un nou stimul. Perioada de
adaptare depinde de la o substanţă la alta şi de la o persoană la alta.
De exemplu, pentru uleiul eteric de citrice adaptarea este de ~ 3
min iar pentru cumarină ~2 min;
-adaptarea permanentă are loc la expunerea receptorului la un
stimul de miros oarecare, în care caz se ajunge la scăderea
sensibilităţii persoanei în cauză faţă de mirosul respectiv pentru o
perioadă mai lungă de timp; 16 •fenomenul de concurenţă, care are
loc la contactul receptorilor olfactivi cu un amestec de diferiţi
stimuli.
Şi în acest caz concurenţa se manifestă prin:
-mascare, când în amestecul de doi stimuli cu concentraţii diferite,
mirosul mai puternic tinde să-l acopere pe cel mai slab;
-compensaţie, care apare când există perechi de mirosuri care,
amestecate în concentraţii apropiate, îşi diminuează reciproc
mirosul (perechi antagoniste) cum sunt : amoniacul – acid acetic;
iodoformul – balsamul de Peru; moscul – migdale amare.
Mirosurile pot să se anuleze şi reciproc (perechi neutralizante):
camfor – apă de colonie; ceară de albine – balsam de Tolo;
- fenomenul de armonie, care apare în cazul în care concentraţiile
componenţilor din amestec sunt relativ egale, mirosul perceput
reprezintă rezultanta componentelor din amestec. De exemplu,
uleiul de trandafir este perceput ca un tot unitar, deşi este un
complex de componente cu mirosuri diferite (geraniol, nerol, ulei
de lămâie, eugenol, alcool fenil-etilic, citronelol, aldehidă nonilică
şi citral).

Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv:

prevenirea patrunderii in corp, pe calea aerului, a

substantelor
vatamatoare
aprecierea calitatii substantelor alimentare
declansarea secretiilor digestive.

Excitantii sau stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt

reprezentati de unele substante gazoase sau particule materiale
foarte fine prezente in aer.
Orice substanta care excita receptorii olfactivi se numeste
substanta mirositoare, iar senzatia olfactiva produsa de aceasta
poarta numele de miros.
Excitatiile ajung la receptorii din mucoasa olfactiva prin
intermediul coloanei de aer care patrunde prin nari in timpul
inspiratiei. Ele actioneaza asupra receptorilor numai dupa o
prealabila dizolvare in pelicula de lichid situata la suprafata
mucoasei olfactive. Receptorii olfactivi au o sensibilitate deosebita
pentru stimularea lor fiind nevoie doar de un numar redus de
molecule dizolvate
10 in acest mucus. Pragul de excitatie variaza mult de la o
substanta la alta.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ SENSIBILITATEA

OLFACTIVĂ

VARSTA
GENUL
STAREA FIZIOLOGICĂ A ORGANISMULUI
FACTORI EXTERNI (UMIDITATE,TEMPERATURA)
ADAPTAREA – SCĂDEREA SENSIBILITĂŢII
OLFACTIVE PENTRU SUBSTANŢE
ACŢIUNEA A DOUĂ SAU MAI MULTE SUBSTANŢE
ODORANTE ÎN AMESTEC.
 3.ANALIZATORUL GUSTATIV
Simtul gustului asigură aprecierea calitatilor sapide ale alimentelor şi
substantelor solvite in saliva. Functia gustativă este asigurată de:
receptorii specifici din cavitatea bucală, caile gustative de conducere si
segmentul central cortical al analizatorului gustativ.

1. Receptorii gustativi sunt de tip chemoreceptori, localizati în papilele

gustative, au forma ovoidă .Papilele gustative sunt de patru forme:
– calciforme, mari, 8-12 dispuse in "V" lingual, la baza limbii
– fungiforme, situate la varful şi in 2/3 anterioare ale limbii;
– foliate, situate pe marginea limbii, in numar de 150;
– filiforme, numeroase, pe faţa dorsală a limbii (fig. 16).
Receptorii gustativi sunt reprezentaţi de mugurii gustativi (din papilele
gustative), contin 5-40 celule gustative, alungite ce prezintă la
extremitatea apicală microvilozitati (cili gustativi), care ajung prin porul
gustativ la suprafata limbii (fig. 17). Microvilozitatile vin in contact cu
substantele dizolvate în saliva. Polul bazal al celulelor gustative este
inconjurat de fibre nervoase ale nervilor cranieni VII, IX. X, ce care
realizează sinapse. De esemenea, mugurele gustativ conţine celule de
sustinere, plate şi celule bazale, bogate in mitocondrii, celule ce
înlocuiesc după 10 zile celulele senzoriale.

Fig. 16. Distributia mugurilor si papilelor gustative pe limba

Substantele sărate, depolarizează probabil celulele receptoare pentru
gustul sărat, printr-un influx pasiv de Na+ prin canale apicale. Acizii,
depolarizează celulele receptoare prin H+ blocând canalele apicale de
K+ ce determină gustul dulce, se leaga de receptorii membranari cuplaţi
cu proteina Gs, activand adenilat ciclaza şi rezultând creşterea AMPc.
AMPc actionează prin intermediul unei proteinkinaze A care
fosforilează canalele de K+ de pe membrana bazo-laterală, determinand
reducerea conductanţei pentru depolarizarea membranei.
Substanţele ce determină gustul amar acţionează pe calea receptorilor
cuplaţi cu proteina Gq şi fosfolipaza C care hidrolizează fosfatidil
inozitol difosfatul (PIP2) în inozitol trifosfat (IP3) şi diacilglicerol.
Inozitol trifosfatul (IP3) declanşează eliberarea de Ca+2 din reticulul
endoplasmatic. Hidroliza PIP2 se asociază cu deschiderea de canale
cationice.
Recent s-a izolat o nouă subunitate a proteinei G numită a - gusducin
care se găseşte în mugurii gustativi.
α - gusducin se aseamănă cu transducina (proteina Gti), care inactivează
GMPc în receptorii retinieni. GMPc acţionează direct pe canalele de
Na+ menţinându-le în poziţie deschisă.
Scăderea GMPc determină închiderea canalelor şi hiperpolarizarea
receptorilor retinieni.
In timpul alimentării sunt stimulaţi mai mulţi receptori (olfactivi, tactili,
termici, proprioceptori), însă informaţia specifică cea mai mare este
adusă de la receptorii gustativi. Se percep 4 gusturi fundamentale (dulce,
acru, amar, sărat) iar prin combinarea gusturilor fundamentale se
realizează o mare varietate de senzaţii gustative.
Gustul dulce se percepe cu vârful limbii, este dependent de grupările
chimice OH-, COO-, de prezenţa ionilor metalelor grele (plumb, beriliu)
şi de o anumită conformaţie spaţială a substanţei.
Gustul acru este produs de acizi, iar intensitatea senzaţiei este
aproximativ proporţională cu logaritmul concentraţiei de H+ . Totuşi
acizii organici sunt mai acri comparativ cu cei minerali.
Gustul sărat este dat în special de cationii sărurilor ionizabile: Na+,
NH4+, Ca++, Li++, K+.
Gustul amar este dat de unii alcaloizi (morfina, stricnina, chinina), de
glicozizi, de săruri de Mg++, Ca++, de săruri biliare (gustul amar din
icter rezultat în urma difuziunii sărurilor biliare sanguine la nivelul
mugurilor gustativi).
Prin excitaţia receptorilor gustativi cu un stimul neadecvat (curent
electric) se pot obţine senzaţii gustative nespecifice.

Pragul sensibilităţii gustative reprezintă concentraţia minimă de soluţie

necesară pentru a genera senzaţii gustative. Pragul sensibilităţii gustative
depinde de temperatură, lumină, suprafaţa de aplicare, durata aplicării,
graviditate, prezenţa senzaţiei de foame, modificări ale compoziţiei
sângelui, factori de ordin psihofiziologic. Pragul sensibilităţii gustative
este pentru NaCl 0,01 M, HCl 0,0009 M, zaharoza 0,01 M, chinina
0,000008 M. Senzaţia de foame creşte acuitatea gustativă dar când nu
este satisfăcută scade pentru dulce, sărat şi creşte pentru amar.

Adaptarea gustativă - sub acţiunea prelungită a unui stimul diminua până

la dispariţie senzaţia gustativă, (fenomen ce apare mai rapid pentru
substanţele sărate şi dulci). Adaptarea gustativă este proporţională cu
intensitatea stimulului; Adaptarea este urmată de procesul invers, de
restabilirea sensibilităţii. Cel mai repede se restabileşte gustul sărat, iar
cel mai încet gustul amar.
La conştientizarea gustului participă şi sensibilitatea olfactivă, tactilă,
termică, dureroasă a regiunii faciale ca şi sensibilitatea proprioceptivă a
muşchilor masticatori. Aceasta se datorează stimulării receptorilor
respectivi din regiunea căilor reflexe gustative de la nivelul tractului
solitar bulbar, cât şi din proiecţia gustativă corticală alăturată
sensibilităţii respective, arătând relaţiile de reciprocitate dintre ele.
4. ANALIZATORUL TACTIL

Pielea este un imens camp receptor datorita numeroaselor si

variatelor terminatii ale analizatorului cutanat, care informeaza
centrii nervosi superiori asupra proprietatii obiectelor si
fenomenelor cu care organismul vine in contact. Simţul atingerii –
poate fi împărţit în două componente:
 SOMESTEZIE – simţul tactil, modul în care simte pielea (skin
feel)
 KINESTEZIE – totalitatea senzaţiilor de mişcare pe care le
percepem (kinein – a se mişca; aestesis – senzaţie).

ANALIZATORUL TACTIL – analizator fizic de contact, se află la

nivelul pielii şi mucoaselor.
Pielea este alcatuita din trei straturi principale: epidermul, dermul
si hipodermul.
 Epidermul, stratul superficial al pielii, avand grosime variabila,
este un epiteliu stratificat de tip cornos. Epidermul este strabatut de
fire de par, canale excretoare ale glandelor sudoripare si terminatii
nervoase receptoare.
Dermul, este situat sub epiderm, este format din tesut conjunctiv
dens. In derm se gasesc glande sebacee, canale de excretie ale
glandelor sudoripare, foliculi pilosi, muschii firului de par, reteaua
vasculara si receptori nervosi.
Hipodermul – stratul profund al pielii – este format din tesut
conjunctiv lax, bogat in celule adipoase, constituind un depozit de
lipide al organismului si, in acelasi timp, contribuie la termoreglare
prin limitarea termolizei.
SENSIBILITATE Prin numeroasele si variatele tipuri de receptori,
pielea deserveste mai multe sensibilitati: sensibilitate tactila,
termica si dureroasa.
•SENSIBILITATEA TACTILĂ – foarte mare pe suprafaţa limbii,
a buzelor şi în varful degetelor. Este percepută prin pipăit şi
masticaţie. •Sensibilitatea tactila – terminatiile nervoase libere,
raspandite atat in epiderm cat si in derm, sunt receptori ai tactului
si presiunii, dar si ai durerii. Corpusculii Meissner sunt prezenti in
numar mare in derm, in special in regiunile caracterizate printr-o
capacitate crescuta de a diferentia caracterele spatiale ale
obiectelor (degete, buze), in schimb sunt rari in pielea trunchiului
si absenti in tegumentul cu par. Deoarece se adapteaza foarte rapid,
se presupune ca sunt sensibili in special la atingeri foarte fine si
vibratii cu frecventa joasa.

•SENSIBILITATEA TERMICĂ – Sensibilitatea termica percepe

temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald si
rece); deci este declansata de grade diferite de caldura, deoarece
frigul nu este o forma de energie. Repartitia receptorilor termici
este variabila, acestia fiind mai numerosi la nivelul tegumentelor
mainii si fetei si mai putin la membrele inferioare.
•SENSIBILITATEA DUREROASĂ – strâns legată de
sensibilitatea tactilă. Sensibilitatea dureroasa, spre deosebire de
celelalte sensibilitati, nu are un stimul adecvat, durerea putand fi
declansata de orice stimul foarte puternic care produce leziuni
celulare. Senzatia de durere are uneori o importanta deosebita,
deoarece semnalizeaza prezenta unor boli si ajuta la diagnosticarea
lor. Receptorii durerii sunt terminatiile nervoase libere, prezente in
tegumente si in alte structuri (tendoane, muschi, submucoasa
viscerelor etc.). La nivelul tegumentului, densitatea acestor
terminatii este mai mare decat in viscere, ceea ce explica
posibilitatea localizarii precise a durerii cutanate si ca-racterul vag
al durerii viscerale.

CARACTERISTICI TACTILE ALE PRODUSELOR

ALIMENTARE

TEXTURA ŞI CONSISTENŢ

SENZAŢII TACTILE PERCEPUTE PRIN PIPĂIT:

FERMITATEA (se percepe prin apăsare)
MOLICIUNEA (prin compresiune)
SUCULENŢA (presarea între degete a probei)

SENZAŢII TACTILE PERCEPUTE PRIN DEGUSTARE:

CAPACITATEA DE MESTECARE (rezistenţa opusă
de produs la
compresiunea şi forfecarea exercitată de dinţi);
FĂINOZITATEA (senzatia de prezenta a amidonului sau
produse similare);
LIPICIOZITATEA (senzaţia creată de alimentele cu proprietăţi
adezive);
ULEIOZITATEA (senzaţia creată de alimentele uleioase si
unsuroase);
SENZAŢIA DE PARTICULE TARI (prezenţa unor particule
mici, dure).