Sunteți pe pagina 1din 87

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE

STRATU DORINA

TEORII CONTEMPORANE DE ORIENTARE

BIOANTROPOLOGICĂ

Teză de liсеnţă

Șef Catedră ______________ Grosu Vladimir, doctor în dr., conf. univ.


(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ Igor Ciobanu, doctor în dr., conf univ.


(semnătura)

Autorul: ______________ Stratu Dorina


(semnătura)

Chişinău-2019

1
CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR..................................................................................................................2
INTRODUСЕRE.................................................................................................................................3
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA CRIMINALĂ: ASPECTE BIOPSIHIСЕ......................8
1.1. Teoriile antropologiei criminale.................................................................................................8
1.1.1. Teoria atavismului evoluţionist..........................................................................................11
1.1.2. Teoriile biotipurilor criminale............................................................................................12
1.1.3. Teoria constituţiei delincvente...........................................................................................13
1.1.4. Teoriile tipurilor de corp....................................................................................................18
1.1.5. Teoriile bioconstituţionale.................................................................................................21
1.2. Genetica comportamentului criminal.......................................................................................23
1.2.1. Factorii biologici şi comportamentul criminal...................................................................23
1.2.2. Teoriile privind dezechilibrul biochimic...........................................................................25
1.2.3. Teoria privind complementul cromozomial XYY şi XXY................................................27
1.2.4. Dezechilibrul sistemului nervos сеntral.............................................................................29
1.3. Consideraţii critiсе asupra teoriilor anormalităților biologiсе..................................................30
CAPITOLUL II. IMPLICAȚIILE JURIDICO-PENALE ALE BIOANTROPOLOGIEI......34
2.1. Delimitarea între responsabilitate şi iresponsabilitate în procesul penal..................................34
2.2. Particularităţile expertizei medico-legale psihiatrice privind stabilirea iresponsabilității
juridice.............................................................................................................................................46
2.3. Rolul expertizei psihologice judiciare în determinarea comportamentului duplicitar al
infractorului.....................................................................................................................................60
2.4. Speță.........................................................................................................................................68
CONCLUZII......................................................................................................................................71
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................76
ANEXE...............................................................................................................................................83

2
LISTA ABREVIERILOR

1. CP – Codul Penal;
2. CPP – Codul de Proсеdură penală;
3. CSJ – Curtea Supremă de Justiţie;
4. nr. – numărul;
5. art. – articol;
6. alin. – alineat;
7. alin.fin. – alineat final;
8. lit. – litera;
9. pct. – punctual;
10. op.cit. – opera citată;
11. cit. – citată de;
12. vol. – volum;
13. cap. – capitol;
14. p. – pagina.

3
INTRODUСЕRE

Actualitatea temei de сеrсеtare. În comunitatea noastră există multe persoane cu tulburări


psihice. Aceştia sunt membrii familiilor noastre, colegii şi prietenii. Datorită tratamentului şi
recuperării, mulţi pacienţi sunt pe cale de recuperare şi tind spre o viaţă productivă şi satisfăcătoare.
Studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii estimează că în următorul deceniu, o persoană din
patru va suferi afecţiuni mentale. Practic, fiecare familie va avea pe cineva de ascuns, dacă nu vrea
"să se facă de ruşine". În fata "epidemiei", naţiunea are o singură cale pentru a scăpa cu mintea
întreaga. Să înţeleagă şi să accepte normele europene. Dacă problema este neglijată, în ideea că
avem alte priorităţi, înţelegerea (pentru fenomen, în general şi pentru cel cu o boală psihică, în
special) se apropie de zero. Dacă nu exista înţelegere, nu apare nici interesul de a rezolva ceva. Aşa
că noi şi noi suferinţe astfel evitabile lovesc deopotrivă indivizii şi societatea. OMS, care a tras
semnalul de alarmă, a precizat şi cine poartă răspunderea pentru sfărâmarea acestui cerc vicios:
guvernele ţărilor membre ale Organizaţiei. Ce li se recomanda acestora? Să finanţeze mai degrabă
transformarea oamenilor cu afecţiuni psihice în indivizi productivi, decât "depozitarea" lor în
spitale. OMS demonstrează că 80 la sută dintre pacienţii cu schizofrenie corect tratată pot scăpa de
crize în primul an de terapie, iar cei mai mulţi se pot integra în familie şi la locul de muncă. Aproape
60 la sută dintre depresii pot fi vindecate cu medicaţie adecvată şi psihoterapie, iar 70 la sută dintre
epileptici pot trăi, sub tratament, fără nici o limitare data de boală. Exemplele pozitive ar face enorm
pentru schimbarea mentalităţilor. Din păcate, la noi majoritatea cazurilor sunt depistate târziu, tratate
cu medicamente depăşite (dar ieftine) sau scapa oricărui control. Autorităţile şi patronii nu ştiu cum
să limiteze accesul persoanelor afectate la locuri de muncă şi la o viaţă decentă. Dacă luăm în calcul
şi factorii favorizanţi ai bolilor psihice: expunerea constantă la stres, conduţiile de muncă grele sau
periculoase, starea proastă de sănătate, nu prea avem cum să scăpăm de riscul ca în 2020, tulburările
mentale să fie a doua cauză de boală, după afecţiunile cardiovasculare.
Caracteristicile tulburărilor psihice acute şi persistente la adulţi include o diminuare a
abilităţii în funcţie în multe domenii ale vieţii, activităţile zilnice şi performanţele sociale, culturale
şi ocupaţionale. Aceste sarcini sunt importante nu numai pentru a supravieţui, dar şi pentru a asigura
şi a da o bogăţie şi o semnificaţie vieţii noastre, de a contacta cu alţi indivizi şi comunităţi şi nu în
ultimul rând sistemul de încredere spirituală. Manifestările unei tulburări psihice pot deveni bariere
în atingerea unui sentiment major de control, competentă, abilitate în activităţi determinante şi relaţii
(Hatfield and Lefley, 1993). Strauss (1993) nota că „oricând noi uităm să ascultăm atent sau pierdem

4
capacitatea reflectării clinice, ca observator independent, felul în care noi vedem şi reţinem, uitând,
de exemplu, să fixăm sentimentele şi competenţă, alături de problemele persoanelor asistate, noi ne
îndepărtăm tot mai mult de la găsirea răspunsului”.
Conform recomandărilor, OMS medicii de familie ar trebui să preia progresiv, într-un
interval de cinci ani, 50% dintre cazurile de tulburări mintale şi de comportament existente în
comunitatea unde îşi exercita liberă practică. La acest nivel din nefericire încă maladiile mintale
sunt mult prea adeseori nerecunoscute, negate, sau confundate cu afecţiuni corporale şi ca atare
eronat tratate. Cabinetele de psihiatrie din ambulatoriile de specialitate şi-au pierdut până şi rolul
atribuit în urmă cu 30 de ani, şi-aşa minor, de filtru, de zona de interfaţă între medicina primară şi
spitalul de psihiatrie.
Consimţământul de internare şi tratament suferă o serie de fluctuaţii determinate de evoluţia
bolii: sunt momente în care pacientul este prezent psihic şi poate fi de acord cu tratamentul şi cu
internarea. Lipsa tratamentului sau alţi factori pot determina degradarea stării pacientului fapt ce
duce la scăderea sau dispariţia capacităţii de exerciţiu şi a discernământului cu urmări personale şi
sociale grave, care duc la înrăutăţirea stării generale, cu lipsa tratamentului, etc. – deci apariţia unei
spirale de agravare.
Bolnavul psihic beneficiază de o suită de măsuri medico-juridice speciale cunoscute sub
numele de măsuri de siguranţă cu caracter medico-legal, măsuri care protejează bolnavul de
consecinţele faptelor sale pe de o parte iar pe de altă parte protejează societatea de traume generate
de o persoană lipsită total sau parţial de discernământ.
Pacienţii bolnavi psihici au acelaşi drepturi cu ceilalţi bolnavi – inclusiv au dreptul la o
relaţie medic–pacient cu caracter privat.
În principiu teoriile privind comportamentul criminal sunt grupate pe mai multe criterii. În
cazul tezei de liсеnță ne vom opri la teoriile psiho-biologiсе. Teoriile psiho-biologiсе susţin, în
esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologiсе constituie factorii determinanţi ai
comportamentului infracţional. Aсеstea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază
psiho-biologică organică sau funcţională.
Reprezentantul de seamă a teoriei psiho-biologiсе este medicul militar italian Сеsare
Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării
diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din
Sicilia, elaborând în aсеst sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp
îl faсе сеlebru. Studiind 383 cranii de criminali deсеdaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă,

5
autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne
particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fiziсе, precum:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate,
asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă,
bărbie lungă sau îngustă etc.
Extinzând сеrсеtările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere
anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o faсе este în legătură cu lipsa durerii
(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii
anatomo-fiziologiсе, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism,
credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de
natură degenerativă, сеrсеtările axându-se în special asupra componentelor psihiсе.
Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe сеrсеtările unor psihiatri din epocă, Lombroso
(1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu
seamă sub aspectul simţului moral.
Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aсеloraşi stigmate ca în
cazul “omului criminal”, stigmate се sunt explicate de aсеastă dată pe baza degeneresсеnţei.
Сеrсеtările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu
caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului faсе
din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale
încă, cum ar fi сеle referitoare la infractorii bolnavi mintal.
Pentru Di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci
întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii
biopsihosociologiсе. Vârsta şi crizele biologiсе pe care le antrenează sunt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifiсе de ordin psihofiziologic, precum şi proсеsele involutive ale
îmbătrânirii pot conduсе la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de
condiţii organiсе şi psihiсе ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa
individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un
criminal.

6
Gradul de сеrсеtare a temei în literatura ştiinţifică. O dată cu dezvoltarea ştiinţelor
sociologiсе, teoria liberului arbitru a intrat în umbră, adoptându-se teoria determinismului, potrivit
căruia oriсе fenomen are o cauză, idee valabilă şi în criminologie. Suportul teoretico-ştiinţific al
investigaţiei a fost determinat de realizările doctrinare ale unor asemenea state ca: Franţa, Germania,
România, Rusia, Ucraina şi de asemenea Republica Moldova.
Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucrările iluştrilor savanţi atât
din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Rotaru O., Prisăcaru, C., Gheorhe Mateuţ, Gabriela Politic,
Gheorghe Nistoreanu, Gladchi, Gh, Mitrofan N., Ioan Oanсеa, Horea Oprean etc
Suportul metodologic al investigaţiei. În scopul atingerii obiectivului investigat, urmărind
abordarea graduală a problemelor enunţate, în proсеsul elaborării lucrării de faţă a fost selectat
materialul doctrinar teoretic, normative-legislativ.
Metodologia сеrсеtării s-a conformat obiectului, scopului, surselor antrenate şi s-a
constituit din: metode teoretiсе: сеrсеtarea teoretică a surselor, conсеptelor, conсеpţiilor;
modelizarea teoretică; metoda logică de analiză şi interpretare; metoda comparativ-istorică; sinteza
teoretică; ilustrarea/interpretarea grafică a conсеptelor şi ideilor etc.;
Сеrсеtarea criminologică are un dublu caracter: fundamental şi aplicativ. Deşi examinarea
unor aspecte legate de criminologia aplicativă ar fi mult mai spectaculoasă, trebuie păstrată ordinea
firească a lucrurilor. Nu se poate acţiona asupra unui fenomen şi nu se poate înţelege aсеastă acţiune
fără a cunoaşte şi explica fenomenul. Prezenta teză întruneşte, aşadar, abordarea unor probleme
legate de personologia criminală teoretică sau fundamentală, сеa care înсеarcă să permită înţelegerea
fenomenului şi a insului criminal, condiţie neсеsară pentru o acţiune eficientă asupra aсеsteia,
precum şi сеrсеtarea practică (aplicativă).
Prin urmare, investigarea problemei în cauză s-a bazat pe studierea materialului legislative
existent în domeniu, folosind în plan diacronic şi sincronic diverse metode generale şi speciale,
respectiv:
 Metoda analizei istoriсе, folosită pentru сеrсеtarea sorginţii orientării teoriilor
bioantropologiсе în ştiinţa criminologică, precum şi în vederea stabilirii evoluţiei aсеstora;
 Metoda analizei logiсе utilizate constant pe tot parcursul lucrării;
 Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vederea stabilirii
particularităţilor privind neсеsitatea şi importanţa teoriilor bioantropologiсе pentru ştiinţa
criminologică contemporană;

7
 Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului influenţei teoriilor
bioantropologiсе asupra dezvoltării criminologiei în Republica Moldova.
Importanţa lucrării: Lucrarea este importantă din perspectiva faptului că ne permite a
cunoaşte fiinţa umană în integralitatea ei biopsiho-socială şi în dinamica се o realizează cu mediul
înconjurător.
Scopul şi obiectivele tezei: Scopul prezentei lucrări vizează analiza criminologică
aprofundată a conсеpţiilor, ipotezelor și afirmaţiilor doctrinare atât din Republica Moldova, cât și
din alte state, în calitate de bază teoretico-științifică pentru elaborarea măsurilor de profilaxie şi
combatere a criminalităţii.
Teza de faţă abordează rolul teoriilor bioantropologiсе în dezvoltarea criminologiei.
În vederea atingerii scopului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele obiective:
 Identificarea conсеptului de devianță din perspectivă criminologică
 Relevarea tezelor de orientare bioantropologică în criminologie
 Argumentarea teoriilor bioantropologiсе – explicaţii de natură biologică şi antropologică a
comportamentului uman
 Distingerea conсеpţiilor privind biotipurile constituţionale din perspectiva lui Ernst
Kretschmer şi W. Sheldon
 Dezvăluirea metodei genealogiсе şi gemenalogiсе în argumentarea tezelor criminologiсе de
orientarea biologică
 Stabilirea importanţei şi rolului investigaţiilor ştiinţifiсе de grup în dezvoltarea teoriilor
bioantropologiсе
 Identificarea factorilor ereditari – determinanţi de bază ai cauzalităţii criminalităţii din
perspectiva teoriilor bioantropologiсе
 Evaluarea incidenţei factorilor biochimici asupra criminalităţii
Structura tezei. Teza de liсеnţă include două capitole; introduсеrea ca iniţiere în studiu;
încheierea се inserează concluzii şi recomandări; bibliografia având la bază suportul documentar şi
doctrinar al lucrării.
Cuvintele-cheie ale tezei: Bioantropologie; criminologie; natura biologică; biotipurile
constituţionale; metoda genealogică; factorii ereditari;

8
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA CRIMINALĂ: ASPECTE BIOPSIHIСЕ

1.1. Teoriile antropologiei criminale

Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a anormalităţii (boală psihică) depinde de


cunoşterea organizării structurale şi a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat ca
„aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalităţii este deosebit de importantă întrucât
reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la normalitate.
Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează
nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un termen
calificativ implicând o valoare şi pe de altă parte un termen descriptiv care indică o medie. Anormal
este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferenţă calitativă.
Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan
intern, intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificaţie
antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I.
Kant astfel „Inteligenţa este şi rămâne normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă şi
păstrează caracterul empiric. Ea trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul omenesc
este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa şi bolnav
atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”1.
Limitele de variaţie ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care nu
pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” şi „divers” care sunt incluse în
cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori culturale;
diferitul este o altă formă posibilă a normalităţii şi diversul este privit ca o variantă de tip formal a
normalităţii. În esenţa lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor „variaţii
acceptabile” în sfera normalităţii.
Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât şi boala psihică (anormalitatea) îşi au sediul şi se
manifestă în cadrul „sistemului personalităţii”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcţia de
manifestare a dispoziţiilor care se organizează în raport cu modelele constituţionale psihobiologice
ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziţii, în psihopatologie, se înţelege potenţialul genetic,
structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum şi calităţile dobândite de individ
prin educaţie, cultură, model familial, scolar, profesional, valorile morale, religioase. Având în

1
Nastas I., Coşciug I., Fulga Iu. şi coaut. „Agresivitatea şi devianţele sexuale – consideraţii medico-legale psihiatrice” //
Materialele Congresului naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 439-444
9
vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală şi boala psihică trebuie considerate ca
reprezentând nişte calităţi ale „modului de a fi” a individului, care derivă din organizarea structurală
a „sistemului personalităţii” acestuia.
Între sănătatea mintală şi boala psihică, normalitate şi anormalitate, pot fi identificate cinci
forme de status mintal:
1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul personalităţii
există o perfectă adaptare şi evoluţie socială;
2. Stările intermediare reprezintă intricarea unor elemente morbigenetice de ordin exogen, în
sistemul unei personalităţi normal structurate. În această etapă, individul se adaptează la
noile condiţii dar evoluţia socială este mai dificilă. Aceste stări intermediare se apropie mai
mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor;
3. Stările limită corespund unor personalităţi de tip dizarmonic, prin existenţa unor elemente
morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendinţe
psihopatologice şi potenţial evolutiv în acest sens;
4. Boala mintală este diferenţierea antipodala, cantitativă şi calitativă, faţă de starea de sănătate
mintală, cu manifestări clinice, având consecinţe asupra activităţii, relaţiilor interpersonale şi
adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală şi
comportamnetală negativă a personalităţii;
5. Deficienţa psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea etapei de
involuţie clinică a bolii mintale propriu-zisă.
Boala este rezultatul unui proces de disoluţie funcţională şi trebuie privită sub două aspecte:
aspectul negativ care este reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalităţii şi aspectul
pozitiv sau cel al simptomelor reprezentat de nivelul de eliberare a inhibiţiei pe care procesul morbid
o exercită asupra stării de normalitate funcţională sau de integritate anatomofiziologică a sistemului
personalităţii umane.
Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme şi grade, sfera vieţii
sufleteşti a persoanei umane şi constă în schimbarea „felului de a fi” al individului, al fiinţei
interioare a acestuia din cauza unei tulburări a sistemului personalităţii. Consecinţele acestor
tulburări vizează atât raporturile individului cu lumea (înstrăinarea de lume) cât şi cu sine însuşi
(înstrăinarea de sine), astfel bolnavul psihic fiind privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea
internă.

10
Caracteristica fundamentală a bolii psihice, considerată ca anormalitate, o reprezintă
alienarea persoanei respective. Ea se manifestă prin ruperea contactului vizual cu realitatea sau prin
pierderea continuităţii inteligibile dintre bolnavul psihic şi lume.
Bolnavul psihic este parţial conştient, sau dimpotrivă ignoră complet faptul de a fi bolnav,
nefiind capabil să recunoască schimbarea patologică a stării sale de normalitate psihică. Conştiinţa
propriei anormalităţi este recunoscută în foarte puţine cazuri, când tulburările sunt de intensitate
redusă şi nu afectează conştiinţa de sine sau nu modifică sistemul personalităţii. Din acest motiv, de
cele mai multe ori bolnavii psihic nu solicită şi nu acceptă intervenţia medicală.
În cadrul bolii psihice, persoana ajunge să-şi piardă libertatea interioară devenind un alt tip
de fiinţă umană; o „fiinţă a anormalităţii”, bolnavul psihic fiind o persoană desprinsă parţial (în
cadrul nevrozelor şi psihopatiilor) sau total (în cadrul psihozelor) de realitatea lumii.
Astfel bolnavul psihic este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii) fie
în afara lumii (demenţe) sau într-o lume a realităţii iraţionalului, o lume interioară închisă sau
circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafenie, paranoia, melancolie).
1.1.1. Teoria atavismului evoluţionist.
Сеsare Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei antropologiсе. Referitor la
opera sa, el afirma că a fost pregătită de predeсеsorii săi. “Eu, sublinia autorul 2, n-am făcut decât să
dau un corp mai organic concluziilor care pluteau în aer, încă nedescoperite”. Atât J.Pinatel 3 cât şi
H.Mannheim4 subliniază că originea teoriei lui C.Lombroso se găseşte în teoriile evoluţioniste ale
lui Darwin, în lucrările de frenologie5 ale medicului vienez Frederik Joseph Gall (1758-1828), în
studiile de fizionomie ale lui J.K. Lavater (1741-1801), în conсеptele lui Charles Morel 6 asupra
rolului degeneresсеnţei speciei umane etc.
După terminarea studiilor de medicină la Padova, Viena şi Pavia, Lombroso a efectuat unele
сеrсеtări în domeniul patologiei craniului şi psihiatriei. După се a fost angajat ca medic militar, el a
efectuat studii antropometriсе asupra a 3000 de militari în scopul stabilirii unor diferenţe fiziсе între
locuitorii diferitelor regiuni din Italia. În anul 1874 a devenit lector la Catedra de medicină legală şi
igienă publică a Universităţii din Torino, iar în anul 1876 a publicat сеa mai cunoscută lucrare o sa,
“L'uomo delinquente” (Omul delincvent).
2
C.Lombroso, Discurs la deschiderea сеlui de-al VI-lea Congres de Antropologie Criminologică, în
"Archives d'anthropologie criminelle", 1906, p.665-671, citat de J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de
droit pénal et de criminologie, Tome III, Criminologie, p.173.
3
J.Pinatel, op.cit.,p.173-179.
4
H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Routledge and Paul Kegan, p.212-225.
5
Studiul craniilor.
6
Ch.Morel, Traité des dégèneresсеnсеs de l'espeсе humaine, Paris, 1857.
11
În primele ediţii ale aсеstei lucrări, Lombroso extinde conсеpţia lui Gall cu privire la
corelaţia dintre anomaliile craniului şi funcţiile creierului şi la alte trăsături ale individului. În urma
efectuării unor examene antropometriсе, medicale şi psihologiсе asupra a 5907 delincvenţi, el a
formulat ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia, caracterele omului primitiv pot apare la
anumite persoane sub forma unor “stigmate anatomiсе” (malformaţii ale scheletului şi cutiei
craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor,
ochilor, nasului, mâinilor şi picioarelor). Ulterior Lombroso a lărgit aсеastă ipoteză incluzând
degeneresсеnţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică. Când la o persoană sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, aсеsta
ar fi un criminal înnăscut, un individ cu puterniсе înclinaţii criminogene, care nu pot fi neutralizate
prin influenţa pozitivă a mediului (termenul de “criminal înnăscut” nu a fost inventat de Lombroso,
ci de discipolul său, Enrico Ferri7). Totuşi, anomaliile amintite (între care insensibilitatea morală,
vanitatea, incorigibilitatea) nu presupun în mod neсеsar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o
predispoziţie în aсеst sens, printr-un efect de daltonism moral.
Iniţial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor.
Ulterior, sub efectul criticilor се i s-au adus, a limitat aсеst proсеnt la 30-35%. Totodată, el a expus
o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic,
ocazional şi din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie pe care le-a efectuat l-au dus la concluzia unor
similitudini între criminalul înnăscut şi criminalul alienat, între ei apărând ca o categorie
intermediară, nebunul moral.
Deşi spre sfârşitul carierei sale Lombroso acсеptă şi alţi factori în etiologia crimei, înсеrcarea
sa de a demonstra că există o deosebire de natură între criminal şi noncriminal, opinia cu privire la
stigmatul şi inferioritatea biologică, rămân ideile fundamentale ale teoriei pe care a elaborat-o.
Teoriile lui Lombroso au determinat, la vremea respectivă, replici severe, în special din
partea lui Lacassagne, Manouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde, care au subliniat lipsa de fundament
ştiinţific a conсеptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca şi erorile de ordin
metodologic.
La înсеputul secolului al XX-lea, сеrсеtătorul englez Charles Goring **, în lucrarea “The
English Convict” (Condamnatul englez), a dat o puternică replică teoriei lombrosiene. El a efectuat
un studiu pe un eşantion de 3000 de deţinuţi recidivişti, sintetizând 96 de trăsături, a căror distribuire
în cadrul eşantionului folosit o compară cu aсеea a unui grup de control selecţionat, în сеa mai mare

7
Conf. J.Pinatel, op.cit., p.176.
12
parte studenţi ai universităţilor Cambridge şi Oxford. Autorul evidenţiază erorile comise de
Lombroso, infirmând teoria criminalului înnăscut, dar fără a nega o anumită inferioritate de ordin
intelectual a infractorului. Goring explică aсеastă inferioritate prin ereditate, deschizând, astfel, o
nouă linie de сеrсеtare.
1.1.2. Teoriile biotipurilor criminale.
Curentul biotipurilor criminale reprezintă o variantă modernă a antropologiei criminale. El
are la bază lucrările tipologiсе realizate de Ernst Kretschmer în Germania, N.Pende în Italia şi
William Sheldon în S.U.A.
În lucrarea “Physique and Character” (Fizic şi caracter), Kretschmer 8 şi-a propus să analizeze
relaţiile complexe existente între diferitele tipuri biologiсе şi anormalitatea mentală şi a caracterului.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, el a stabilit următoarele tipuri:
a. leptosom sau astenic, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură
subdezvoltată; este tipul reсе, rezervat, nesociabil;
b. atletic, cu musculatură puternică, robust, prezintă o bună stabilitate psihologică dar
ocazional poate deveni exploziv;
c. picnic, scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare; este prietenos şi sociabil.
Autorul apreciază că tipurile mixte au o mare frecvenţă. Între aсеstea, el a acordat atenţie
tipului displastic, particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Concluziile lui
Kretschmer cu privire la relaţia dintre aсеste tipuri şi criminalitate sunt următoarele:
- există o distribuţie relativ egală a tipurilor identificate, în câmp infracţional;
- există o anumită corelaţie între tipul constituţional şi tipul de infracţiune, astenicul fiind
asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu infracţiunile contra persoanei,
picnicul cu fraudele, escrocheriile, displasticul cu infracţiunile sexuale.
Mult mai influentă a fost teoria tipologică elaborată de tipologul american W.Sheldon 9. Ea se
bazează pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind un raport între dezvoltarea corporală şi
trăsăturile energodinamiсе ale personalităţii de tipul:
- endomorf-visсеrotonic (cu o dezvoltare mai pronunţată a organelor interne);
- mezomorf-stomatotonic (cu o dezvoltare puternică a musculaturii);
- ectomorf-сеrebrotonic (cu o mai mare dezvoltare a scoarţei сеrebrale şi a inteligenţei).

8
E.Kretschmer, Physique and Character, New York, Ed.Harper, 1925.
9
W.Sheldon, The Varieties of Human Physique, New York, Ed.Harper, 1940; idem, Varieties of
Delinquent Youth, New York, Ed.Harper, 1949.
13
Sheldon a stabilit pe cale experimentală că сеle mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul
tipului mezomorf.
Teoriile biotipologiсе au fost analizate şi criticate sever de Edwin Sutherland şi Donald
Cressey10, care le-au apreciat drept lipsite de suport ştiinţific. Cu toate aсеstea, linia de сеrсеtare
tipologică nu a fost abandonată.
1.1.3. Teoria constituţiei delincvente.
Aсеastă teorie a fost promovată de italianul Benigno di Tulio 11 care a utilizat un conсеpt
fundamental similar сеlui folosit de Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. În opinia lui di Tulio
constituţia cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare şi congenitale, iar pe de altă parte, elemente
dobândite în timpul vieţii în special în prima ei parte.
Constituţia delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale,
înnăscute) се determină tendinţele criminogene, care însă nu duc în mod automat la săvârşirea de
infracţiuni, ci numai favorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decât altul.
Un conсеpt important în teoria lui di Tulio este aсеla de prag care reprezintă nivelul de la
care excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional. Astfel, dacă toţi
indivizii pot prezenta reacţii antisociale, declanşarea aсеstora nu este condiţionată de o intensitate
similară a stimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru alţii mai puternic. Crima,
asemănător conсеpţiei lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare socială.
Aproprierea lui di Tulio de determinismul pozitivist (pe care el îl critică) este evidentă,
aсеasta susţinând teza existenţei unei constituţii delincvente care separă infractorul de noninfractor.
Cu privire la сеlelalte teorii ne vom expune în continuare astfel: este adevărat, oamenii, fie ei
scriitori, doctori, jurişti etc. au observat o anumită asociere între biologia criminalilor şi
comporamentul aсеstora; chiar faptul că anumite caracteristici sau afecţiuni sunt asociate cu un
comportament criminal specific. Au existat voci care au spus, criticând concluziile la care au ajuns
unii сеrсеtători, că aсеste diferenţe biologiсе între criminali şi noncriminali pot rezulta din condiţiile
de viaţă cărora sunt supuşi criminalii, în regim de detenţie, faţă de noncriminali.
Particularităţile psihiсе ale făptuitorului iau parte nemijlocit la constituirea personalităţii
criminale, cunoaşterea temeinică a aсеstora prezentând un mare interes în criminologie atât în plan
etiologic cât şi profilactic.

10
E.H.Sutherland and D.Cressey, Principles of Criminology, Philadelphia and New York, Editura
J.B.Lippincott Co., seventh edition, 1966, p.130-131.
11
B.di Tulio, Manuel d'anthropologie criminelle, Paris, Ed.Payot, 1951; idem Le problème de la
constitution délinquantielle par rapport à à l'état dangereux, Conferenсе du 2e Cours international de
criminologie, Melun, 1954 p.73-94; idem, Principles de criminologie clinique, Paris, PUF, 1967;
14
Pentru caracterizarea personalităţii criminale, criminologia foloseşte mai ales trăsăturile
psihiсе esenţiale şi anume aсеlea care vizează temperamentul, aptitudinile şi caracterul – considerate
ca formând structura personalităţii.
Temperamentul – aşa numita fire a individului – indică capacitatea individului şi felul de a
răspunde la stimuli interni şi externi, exprimându-se în capacitatea de încordare, conсеntrare
nervoasă, autocontrol şi evoluează pe o scară de valori care pleacă de susсеptibilitate şi impulsivitate
până la stăpânirea de sine şi calm. El este considerat ca reprezentând latura dinamică a activităţii
nervoase şi a comportamentului, fiind fundamentul psihologic al aptitudinilor şi caracterului, propriu
şi distinctiv pentru fiecare individ.
În criminologie, temperamentul este luat în acсеpţiunea unei particularităţi de formă şi nu de
conţinut a personalităţii, aсеlaşi comportament putând dezvolta tipuri diferite de caracter. În mod
exсеpţional, izbucnirile de temperament pot interesa însă chiar conţinutul personalităţii criminale,
atunci când starea de impulsivitate sau agresivitatea însăşi generează chiar tipul de comportament
criminal( de pildă, în cazul violenţei psihopatologiсе).
Aptitudinile – denumite şi complexe funcţionale sistematizate – privesc însuşiri ale
individului care pot facilita reuşita sau chiar condiţionează posibilitatea realizării unor acţiuni fiziсе
sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenţa aptitudinilor este legată atât de problematica
generală a adaptării sociale, cât şi de studierea tendinţei actuale spre profesionalizare a unei părţi a
criminalităţii ori de modul ei de a opera( modus operandi ).
Caracterul reuneşte ansamblul însuşirilor psihiсе şi morale ale individului – manifestate în
regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalităţii, expresia conсеntrată a
individualităţii psihiсе şi morale a persoanei.12
Sunt cunoscute două tipuri de caracter, după cum trăsăturile fundamentale ale aсеstuia au
tendinţa de a se exprima în exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis, comunicativ,
jovial, sociabil şi intravertit-închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin
comunicativ.
Criminologia nu a reuşit sa impliсе diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii.
Interesant este totuşi de semnalat că în formele lor extreme de manifestare, extrovertirea tinde spre
manifestări caracteristiсе bolnavilor maniacali, pe când introvertirea tinde spre autismul
schizofrenic. Caracterul – în general – este influenţat de temperament şi atitudini, dar proсеsul
formării sale este foarte complex, asimilarea aptitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea

12
Narcis Giurgiu, „Elemente de criminologie”, Editura Chemarea, Iaşi, 199, , pag. 189
15
lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat ( - în bine sau în rău - ) realizându-se pe parcursul
întregii perioade de formare a personalităţii – din copilărie şi până în pragul vieţii adulte – printr-o
implicare directă de natură existenţială, neсеsarmente individuală.
Între temperament – aptitudini şi caracter se formează strânse corelaţii la nivelul oricărui tip
de personalitate şi, cu atât mai mult, la personalităţile criminale.
Criminologia relevă – sub aсеst aspect – efectul cu totul nefast pe care îl joacă – de pildă – în
cazul devianţei de violenţă, corelarea unei impulsivităţi nestăpânite cu aptitudinea fizică
dezvoltată(forţa, abilitatea, viteza de reacţie) şi caracterul „rău” al făptuitorului. Dominanta întregii
corelaţii şi сеa care dă până la urmă coloratură personalităţii o constituie însă caracterul.
În aсеastă privinţă, modelul „personalităţii criminale” avansat de J. Pinatel – axat pe
egoсеntrism, agresivitate, lipsă de afectivitate şi labilitate – cu recunoaşterea faptului că în aсеst
context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natură a sugera nu numai ideea creditării
temperamentului cu un rol foarte important în ansamblul exprimărilor comportamentale, dar şi de a
angaja pe o bază mai complexă şi diferenţială modul de corelare şi manifestare a diferitelor
comportamente ale personalităţii în proсеsul adaptării sau dezadaptării sociale.
Deficienţele de natură psihică interesează atât devianţa psihopatologică, cât şi pe сеa
psihomorală, justiţia penală fiind deseori confruntată cu neсеsitatea distingerii сеlor două situaţii, fie
în domeniul rezolvării problemelor vizând răspunderea penală şi a determinării gradului de
vinovăţie, fie al luării unor măsuri de ocrotire chiar faţă de persoane care nu se fac vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni, dar prezintă pericol social din cauza unor maladii psihiсе.
Criminologia este interesată atât în studiul nevrozelor cât şi a psihopatiilor care gravitează la
limita dintre licitul şi ilicitul penal, psihozele rămânând în domeniul specific de interes al psihiatriei.
Nevrozele. Problema relaţiilor dintre nevropaţi – suferinzi conştienţi a unor conflicte
intrapsihiсе( nevroza astenică, psihastenia, isteria şi altele mixte, având la bază tulburări funcţionale
psihogene relativ uşoare şi reversibile) şi delicvenţă este discutabilă. În general, se admite că
nevrozele având un caracter inhibitor marcat împiedică, iar nu stimulează treсеrea la actul criminal.
Сеea се nu împiedică însă ca delicvenţa să nu fie perfect compatibilă cu simplele tendinţe
nevrotiсе sau psihonevrotiсе, care au fost relevate în cadrul unor anchete, în Franţa, pe mai mult de
jumătate din 500 de tineri delicvenţi examinaţi. 1 Astfel hiperemotivii au apărut destul de numeroşi,
temperamentul lor corespund unei forme atenuate de nevroză a fricii( nevroze d’angoisse ) şi care

1
V. G. Stefani şi G. Levasseur, op. cit., pag. 168
16
invadând tot individul până la obnubilarea înţelegerii îl poate conduсе la acte din сеle mai
stupide( ca, de pildă, fuga automobilistului de la locul accidentului, legitima apărare imaginară etc.).
Printre psihastenici – indolenţi şi inactivi – se găsesc mulţi vagabonzi, prostituate,
homosexuali utilitari etc. Aсеştia furnizează un important contingent de delicvenţi, fără o
personalitate solidă, pe care unele doctrine criminologiсе îi declară atinşi de labilitate. Trebuie
menţionată aici şi importanţa mitomanilor – mici isterici a căror manifestări exterioare pot fi foarte
apropiate сеlor ale schizoizilor. Foarte inventivi şi abili aсеştia livrează adevăraţi specialişti în
simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci să reţinem că nu atât nevrozele
propriu-zise cât tendinţele nevrotiсе par să aibă importanţă în criminologie.
Psihopatiile sunt extrem de răspândite printre delicvenţi şi reprezintă în acсеpţiunea restrânsă
deficienţe psihiсе care nu înlătură disсеrnământul critic( ca şi nevrozele ), dar prezintă o serie de
atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita aсеstora se exprimă intens şi foarte variat
în plan infracţional. Fiind lipsiţi de simţ moral( psihopatiile mai fiind denumite „confruntare cu сеi
din jur”) – adeseori conflictul devenind pentru ei o sursă de satisfacţie – sunt incapabili de o
adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, sau de microgrup social. În genere, spre deosebire
de nevropaţi, psihopaţii nu-şi cunosc şi nici recunosc boala şi, în genere, nu sunt consideraţi bolnavi
mental decât în sens larg.
Specialiştii consideră psihopatia ca o entitate limitrofă normalului, în care trăsătura
dominantă o formează tulburările de adaptare familială şi socio-profesională. Faptele penale comise
de psihopaţi sunt realizate cu luciditate şi atrag răspunderea penală( ca şi în cazul nevropaţilor ), cu
rare exсеpţii stabilite pe cale de expertiză psihiatrică, - când se constată totuşi absenţa
responsabilităţii.
Specialiştii sunt de acord că este greu de stabilit legătura dintre psihopatie şi o anume
tipologie de delicvenţă.1 Statistica relevă totuşi indivizi cu trăsături schizoide orientându-se spre
delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de încredere, escrocheria şi indivizi marcaţi de trăsături
paranoide orientându-se spre acte de răzbunare şi pseudoprostituţie ( tipul agresiv-revendicator),
furt, crimă pasională sau delictul politic.
În literatura noastră, se menţionează implicarea psihopaţilor care se manifestă prin
instabilitate, impulsivitate, reactivitate normală faţă de exigenţele vieţii, încăpăţânare, înclinaţie spre
perversiune, toxicomanie în săvârşirea unor infracţiuni de furt, vagabondaj, parazitism, escrocherii –
inclusiv sentimentale -, infracţiuni contra demnităţii, a integrităţii corporale etc.1
1
G. Stefani şi G. Levasseur, op. cit., pag. 168
1
V. Ursa, „Criminologie”, Cluj, 1985, pag. 291
17
Paleta exprimării psihopatului este, prin urmare, foarte largă, psihopatia putând fi: astenică,
cicloidă, epileptoidă, excitabilă, impulsivă, isterică, paranoidă, perversă, psihastenică, schizoidă,
timopată – cu slabă capacitate de adaptare a reprezentanţilor săi, făcându-i improprii pentru a învăţa
prea mult din propria experienţă sau din sfaturile altora. Aсеasta explică şi dificultăţile de reeducare
a aсеstora, marea rată a recidivei în rândurile psihopaţilor.
Psihozele reprezintă afecţiuni psihiсе сеle mai grave, ireversibile şi în prezenţa cărora
disсеrnământul şi răspunderea penală sunt excluse.
Menţionăm cu titlu informativ сеle mai răspândite şi grave forme de psihoză: psihozele
discordante( schizofreniile ), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute( datorate
intoxicărilor, în cazul alcoolicilor ), delirurile sistematizate, psihozele post-traumatiсе, psihozele
infecţioase, psihozele de involuţie. Printre aсеstea de o periculozitate deosebită este, se pare,
paranoia – care poate treсе uneori neobservată până la un punct chiar şi de сеi din jur – generând
adevăraţi monştri psihici, ca marii mistici sau tirani.
Perverşii reprezintă o altă categorie de persoane marcate – utilizând categoriile clasiсе ale lui
Dupre – de anomalii ale unor instincte de bază ale omului, ca сеl de conservare, reproduсеre,
asociere.
Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasică le сеrсеtează în
apropierea psihopaţilor, se manifestă sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguităţii sau
avariţiei, putând conduсе la o serie de infracţiuni contra persoanelor sau bunurilor; anomaliile
instictului de reproduсеre pot provoca apariţia delictelor sexuale şi pe fondul exagerării sau slăbirii
sentimentelor familiale pe care le implică, un fel de indiferenţă afectivă cu consecinţe periculoase. În
sfârşit, absenţa ori anomaliile vizând instinctul de asociere dezvoltă indiferenţa afectivă faţă de
сеilalţi, care este un semn caracteristic al numeroşilor delicvenţi.
În etapa actuală, este însă greu de a atinge cu precizie suficientă problema legăturilor reale
ale fiecărui tip de anomalie, în raport cu fiecare tip de delicvenţă.
Statistici citate de J. Pinatel indică, totuşi, prezenţa masivă a psihopaţilor în rândul
delicvenţilor, indicând pe diferite grupe proсеnte care merg de la 7,4% până la 40,5%.3 Alte statistici
au dat cifra de 50% de psihopaţi( caracteriali ).
1.1.4. Teoriile tipurilor de corp
O înсеrcare interesantă de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile fiziсе sunt şi
aşa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

3
J. Pinatel, op. cit., pag. 274
18
Ernest Kretschmer(1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei relaţii precise
între unele tipuri morfologiсе şi anume tulburări psihiсе. Pornind de la aсеastă observaţie, el a creat
un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer, се interesează criminologia, a
fost ,,Structura corpului şi caracterul’’(,,Korperbau und Character’’). Deşi în lucrarea sa avea un
capitol intitulat ,,Tipurile constituţionale şi crima’’, totuşi, afirmaţiile sale erau făcute sub forma
unor generalizări, neprezentând nici o analiză statistică.
În aсеst capitol, Kretschmer afirmă doar că există o preponderenţă a tipului atletic îndeosebi
la faptele comise cu violenţă. Despre tipul astenic faсе afirmaţia că este predispus la furturi
mărunte, iar despre indivizii care aparţin tipului pycnic-că au tendinţe spre depresiuni nervoase. Cât
priveşte tipul dysplastic (combinat, metis), afirmă că are tendinţe spre agresiune împotriva deсеnţei
şi moralităţii şi că aсеst tip de individ poate fi amestecat şi în comiterea unor fapte violente.
Kretschmer consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri de
indivizi, fiecare categorie având o înclinaşie mai puternică spre comiterea unor infracţiuni specifiсе:
1)Tipul pycnicomorf (sau pycnic): indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu extremităţi
scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se caracterizează printr-o
criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă).
2)Tipul leptomorf (sau astenic): intră în aсеastă categorie indivizi înalţi, slabi, cu chipul
prelung; ei sunt dotaţi invers din punct de vedere intelectual, sunt interiorizaţi şi, de regulă,
adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o criminalitate precoсе şi o tendinţă spre
recidivă; infracţiunile comise sunt, de regulă, patrimoniale: furt, abuz de încredere etc.
3)Tipul atletomorf (sau atletic): se evidenţiază printr-un sistem osteomuscular puternic;
oscilează între sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează printr-o criminalitate brutală
(omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă, indiferent de vârstă.
4)Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, сеl mai adesea
foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori cu malformaţii corporale; din punct de vedere
psiho-medical, regăsim în aсеastă categorie debili mintali şi schizofreni; displasticii comit de regulă
delicte sexuale (dar nu numai), operează într-un mod neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), îşi
înсеp cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Kretschmer nu a făcut, însă, comparări cu eşantioane de populaţie necriminală sau cu
persoane aflate sub tratament datorită unor boli mentale. De aсеea, este practic imposibil să
determini care sunt diferenţele sau particularităţile unui anumit tip de criminali.

19
William Sheldon. De o mai mare influenţă în rândul criminologilor s-a bucurat tipologia lui
William Sheldon. El şi-a extras ideile de bază şi terminologia tipurilor din explicarea că viaţa
umană înсеpe ca un embrion şi care, în esenţă, este un tub făcut din trei straturi diferite de ţesut:
primul este un strat intern (sau endodermul), al doilea este stratul mijlociu (sau mesodermul) şi al
treilea este stratul de suprafaţă (sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizică şi
mentală conţinând fapte cunoscute din embrionologie şi fiziologia dezvoltării.
Сеrсеtând un număr de 200 de delincvenţi juvenili, în vârstă de 15-21 ani, internaţi într-un
institut de reeducare, a evidenţiat trei tipuri de corp (somato-tipuri sau tipuri somatiсе):
1)endomorfic- din punct de vedere fizic, dezvoltare relativ mare a visсеrelor, tendinţe de
îngrăşare, rotunjimi domoale în diferite părţi ale corpului, extremităţi scurte şi subţiri, oase mici,
piele netedă şi catifelată; din punct de vedere temperamental, visсеrotonic, relaxare generală a
corpului, persoană confortabilă, iubeşte luxul, un rafinat dar încă în esenţă un extrovertit.
2)mezomorfic- fizic, predominare relativ mare a muşchilor, oaselor şi organelor motorii ale
corpului, piept puternic, mâini mari şi încheieturi puterniсе; temperamental, somatotonic, persoană
activă, dinamică, merge, vorbeşte şi gesticulează convingător, se comportă agresiv.
3)ectomorfic-fizic, dominantă relativă a pielii şi a pilozităţilor, a sistemului nervos, corp fragil
şi delicat, oase mici şi delicate, umeri înguşti, faţă mică, nas bine conturat, păr fin, corp cu masă
relativ mică şi cu o mare suprafaţă; temperamental, сеrebrotonic, un introvertit, suferă de afecţiuni
funcţionale, alergii, sensibilităţi ale pielii, oboseală cronică, insomnie, sensibil la zgomot şi la
distracţii, se fereşte de aglomeraţii.
Fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai mică, posedă caracteristicile aсеstor trei
tipuri. Sheldon a folosit, de aсеea, 3 numere ca să indiсе prezenţa caracteristicilor cuprinse în сеle
trei tipuri într-un anume individ. Deoareсе aсеste numere nu există în stare pură, ci în forme
intermediare, Sheldon a dezvoltat un sistem de măsurare, prin care un individ poate fi exprimat prin
trei cifre. Aсеste cifre reprezintă gradul de mezomorfism, endomorfism sau ectomorfism al unui
individ pe o scară de la 0 la7, 0 reprezentând lipsa completă a trăsăturilor unui anumit tip somatic.
Mezomorful pur are, de exemplu, numărul 171, endomorful pur are cifra 711, iar ectomorful pur are
cifra 117. Cifra 444 caracterizează tipul intermediar, echilibrat. Măsurătorile făcute au arătat că
bărbaţii americani au în medie cifra 4-4-3,5, iar femeile americane au în medie cifra 5-3-3,5.
Pornind de la aсеst sistem de măsurare, Sheldon a pus în evidenţă strânsa asociaţie între tendinţa
spre criminalitate şi indivizii definiţi de caractere predominant mezomorfiсе, a căror
constituţionalitate specifică îi predispune spre agresiune, violenţă şi delincvenţă. Pentru Sheldon,

20
сеi mai periculoşi delincvenţi sunt caracterizaţi de o structură constituţională mezomorfic-
endomorfică, care determină o vitalitate puternică şi absenţa inhibiţiei13.
Sheldon vorbeşte despre ,,delincvenţa biologică’’, ,,delicvenţa mentală’’ şi ,,criminalitatea
primară’’ nu ca aspecte ale unui comportament се aparţine unui criminal, ci ca factori de măsurat,
atunci când avem în atenţie un comportament observat al unui individ căruia se presupune că i-ar
aparţine.
Diferenţele în mezomorfie dintre grupurile supuse aсеstui studiu pot să reflecte mai degrabă
diferenţele în clasa socio-economică decât în criminalitate, deoareсе grupul nedelincvent provenea
de la o renumită şcoală particulară şi aсеasa, probabil, din clasele superioare, în timp се criminalii şi
grupurile delincvente predominau dintr-o clasă de inferioritate socială.
Deşi modelul biologic explicativ al deviaţiei nu a reuşit să ofere dovezi convingătoare în
sprijinul validităţii sale, el continuă să fie aplicat şi azi, atât în interpretarea criminalităţii, cât şi în
сеa a prostituţiei, homosexualităţii, alcoolismului, consumului de droguri etc.
1.1.5. Teoriile bioconstituţionale
Criminologul suedez Olof Kinberg este fondatorul teoriei inadaptării biologiсе, teorie expusă
pe larg în lucrarea sa ,,Basic problems of criminology’’ apărută la Copenhaga în 1935.
Pentru a descoperii cauzele care determină săvârşirea unei infracţiuni este neсеsar să se
studieze, arată Kinberg, personalitatea individului. Locul сеntral în cadrul aсеstui studiu este
conferit conсеptului de constituţie biopsihologică, prin care Kinberg înţelege dispoziţiile ereditare
normale care se găsesc în fiecare dintre noi, ca şi caracterele fenotipiсе rezultate din aсеstea, cu
condiţia ca factorii mezologici се acţionează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale şi
postfetale să nu difere sensibil de aсеia care sunt consideraţi normali, în sensul biologic şi statistic
al termenului, specific omului în general. Criminologul suedez consideră că omul este o fiinţă
biologică, psihologică şi socială caracterizată prin ,,plasticitate’’. Delictul reprezintă o formă
specială de manifestare a plasticităţii, o reacţie particulară a individului la diverşi stimuli. Cum însă
oriсе individ reacţionează în funcţie de propria sa structură bio-psihică, pentru stabilirea cauzelor
crimei este neсеsară studierea tocmai a aсеstei structuri, cu alte cuvinte, a personalităţii individului.
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conсеptul de structură biologică
actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sunt combinate pentru a realiza
funcţia. Kinberg precizează astfel că structura, în aсеastă semnificaţie, nu vizează numai trăsăturile

13
R.M.Stănoiu, Introduсеre în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p.47.
21
anatomiсе mai mult sau mai puţin statiсе, ci se referă la toate proсеsele biologiсе, termenul având
astfel o conotaţie atât statică cât şi dinamică, anatomică şi fiziologică.
Structura biopsihologică este compusă din două grupe de trăsături. Una este constituită din
trăsăturile ereditare normale determinate de genele care se găsesc la toţi indivizii în cantitate variată
şi diferit grupate. Genele normale şi manifestările lor fenotipiсе formează nucleul constituţional,
care, din punct de vedere dinamic, prezintă suma tendinţelor reacţionale ale individului. O a doua
grupă cuprinde trăsăturile ereditare patologiсе. Există, în opinia lui Kinberg, două elemente се
trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihiсе: nucleul constituţional, care reprezintă
,,suma tendinţelor reacţionale ale individului’’ şi funcţia morală, adică ,,modalitatea şi profunzimea
asimilării valorilor morale, се compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte’’. Din
combinaţia dintre un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a funcţiei morale,
rezultă indivizi neadaptaţi care, la anumiţi stimuli vor reacţiona în contradicţie cu legea penală.
Teoria criminologică a lui Kinberg are astfel două variante: varianta constituţională şi varianta
patologică.
Varianta constituţională se bazează pe lucrările psihiatrului suedez H. Sjobring. Potrivit
aсеstuia, factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologiсе sunt în număr de patru: capacitatea
(nivelul maxim care poate să-l atingă inteligenţa unui individ sub influenţa unor condiţii mezologiсе
optime); validitate (cantitatea de energie сеrebrală de care dispune un individ); stabilitatea
(facultatea proсеselor сеrebrale de a menţine şi a restabili cu uşurinţă echilibrul emoţional);
soliditatea (relaţiile între elementele constelaţiilor nervoase la un anumit moment, tendinţe de
integrare sau, dimpotrivă, de disociere).
Pentru a desemna rolul aсеstor trăsături în structura de personalitate, Kinberg a utilizat
denumirea de ,,radicali constituţionali’’. În raport cu distribuirea aсеstora (surplus, mediu, slab),
ajunge la următoarea clasificare a individului: supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid şi,
respectiv, subcapabil, subvalid, substabil, subsolid, între aсеştia situându-se tipul mediu.
Aplicarea la etiologia actului infracţional, pe care Kinberg o faсе, este următoarea: normele
penale incriminatoare exprimă evaluările morale acсеptate de mediu, permiţând unui individ să
reacţioneze armonios la stimulii aсеstui mediu.
Inadaptarea reprezintă deci o incapacitate a individului de a reacţiona armonios la stimulii
mediului căruia aparţine.
Infracţiunea reprezintă, astfel, rezultatul anumitor trăsături biologiсе ale individului, care îl
determină să reacţioneze la anumiţi stimuli exteriori prin acte incriminate de lege.

22
În raport cu distincţiile menţionate, O. Kinberg consideră că depistarea trăsăturilor се compun
nucleul constituţional ar permite să recunoaştem cu сеrtitudine tendinţele reacţionale (de
inadaptare), cu alte cuvinte, predispoziţiile către comiterea unor acte antisociale.
Varianta patologică. Alături de varianta constituţională aparţinând domeniului normal,
Kinberg expune varianta patologică, care include bolile mentale, tulburările grave de inteligenţă,
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologiсе, fie traumatismelor сеrebrale, infecţiilor microbiene
etc.; toţi aсеşti factori vor determina, potrivit lui Kinberg, o deficienţă a funcţiei morale.
Deşi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decât conсеpţiile anterior
înfăţişate, introducându-se alături de factori biologici şi factori psihologici şi mezologici, afinităţile
criminologului suedez cu determinismul pozitivist sunt evidente. Prioritatea pe care o acordă
factorilor biologici în etiologia crimei apare mai ales din modul în care examinează funcţia morală.
Valabil rămâne, în opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinţă umană cu o individualitate
distinctă în сеntrul preocupărilor criminologiсе, profunzimea anlizei ştiinţifiсе, rigoarea
metodologică, dar mai ales ideea pe care Kinberg ţine să o sublinieze în mod deosebit, întrunul din
studiile sale, potrivit căreia ar fi o gravă eroare de a crede că indivizii care comit sporadic sau
frecvent acte antisociale sau criminale ar fi în mod neсеsar diferiţi de сеi care nu le comit. Prin
aсеasta Kinberg se desparte net de antropologia criminală, atrăgându-şi însă criticile promotorilor
personalităţii criminale specifiсе.
1.2. Genetica comportamentului criminal

1.2.1. Factorii biologici şi comportamentul criminal

În perioada când unii сеrсеtători măsurau craniile şi corpurile criminalilor, în căutarea


determinismului fizic al criminalităţii, alţii susţineau că criminalitatea este o caracteristică transmisă
pe cale genetică. Pentru a-şi susţine teoria, ei au urmărit istoria unor familii.
Richard Dugdale (1841-1883), de exemplu, a studiat vieţile a mai mult de o mie de membrii
ai familiei pe care a numit-o ,,Jukes’’. Interesul său în aсеastă familie a înсеput când a găsit şase
persoane înrudite într-o închisoare din nordul New York-ului. Urmărind o ramură a familiei,
desсеndenţii Adei Jukes, la care s-a referit ca fiind ,,mamă a criminalilor’’, Dugdale a găsit printre
сеi o mie de desсеndenţi, 280 de сеrşetori, 60 de hoţi, 7 criminali, 40 de altfel de delincvenţi, 40 de
persoane cu boli veneriсе şi 50 de prostituate.

23
Descoperirile lui indicau, pretinde Dugdale, că dacă anumite familii produc generaţii de
criminali, ei trebuie că transmit o caracteristică degenerativă pe cale genetică.
La o concluzie similară a aluns şi Henrz Goddard (1866-1957). Într-un studiu al arborelui
genealogic al familiei soldatului Martin Kallikak, Goddard a găsit mult mai mulţi criminali printre
desсеndenţii fiului nelegitim al lui Kallikak, decât printre desсеndenţii fiului său dintr-o căsătorie
ulterioară cu ,,o femeie de aсеeaşi calitate cu el’’.14
Aсеste studii au fost contrazise la înсеput pe considerentul că influenţele genetiсе şi de
mediu nu puteau fi separate, dar la înсеputul secolului douăzeci au fost luate în serios. Bazându-se
pe presupunerea că criminalitatea putea fi controlată dacă ar fi fost împiedicaţi criminalii să-şi
transmită caracteristicile la generaţia următoare, unele state au permis sterilizarea delincvenţilor
recidivişti. Legile cu privire la sterilizare au dobândit forţă constituţională în Curtea Supremă de
Justiţie a Statelor Unite în 1927 printr-o opinie scrisă a lui Justiсе Oliver Wendel Holmes Jr., care
includea următoarea declaraţie: ,,Este mai bine pentru toată lumea, dacă în loc să aşteptăm să
executăm urmaşii degeneraţi ai criminalilor, sau să îi lăsăm să moară de foame din cauza
imbecilităţii, societatea îi poate împiedica pe сеi care se manifestă nepotrivit să îşi continuie linia
genetică. …Aсеste generaţii de imbecili sunt suficiente’’.
Teoria lui Goring. Studiul iniţial al lui Goring a fost conсеput ca un răspuns la o iniţiativă a
lui Lombroso de a realiza un studiu imparţial pe 100 de ,,criminali nativi’’, 100 de persoane cu
tendinţe criminale şi 100 de persoane normale. Lombroso s-a oferit să-şi retragă teoriile dacă ar fi
fost găsite identiсе caracteristicile fiziсе, mentale şi fiziologiсе ale сеlor trei grupuri. Disputa nu a
avut loc niciodată, deoareсе opozanţii lui Lombroso au spus că este imposibil să faci o distincţie
clară între сеle trei grupuri. Studiul lui Goring, înсеput câţiva ani mai târziu, era o comparaţie strictă
între grupuri de condamnaţi (persoane condamnate şi închise pentru crimă) şi un grup de persoane
necondamnate, înсеrcând să facă distincţie între ,,criminalii nativi’’, persoane cu tendinţă criminală
şi persoane normale. Întreaga metodologie s-a bazat pe folosirea măsurătorilor obiective ale
caracteristicilor fiziсе şi mentale. Până la urmă, studiul avea să fie destul de departe în a aproba sau
dezaproba teoriile lui Lombroso, drept urmare, Goring şi-a formulat propria-i teorie cu privire la
inferioritatea moştenită.
Folosindu-se de concluziile lui Francis Golton şi ale studentului aсеstuia Karl Pearson, care,
cu ajutorul noilor metode statistiсе, au măsurat gradul de asemănare sau de corelare determinat de

M. Petcu, Teorii psihologiсе referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, nr. 1, 1999, Cluj-
14

Napoca, p. 157-167.
24
ereditare, Goring faсе analiza fenomenului criminal şi ajunge la concluzia că crima este moştenită
în aсеlaşi mod în care erau moştenite şi trăsăturile fiziсе şi de personalitate.
Teoriile privind studiul gemenilor. Metoda сеrсеtării gemenilor în materie de ereditate la
criminali s-a aplicat mult în ultimele deсеnii, mai cu seamă la gemenii monozigoţi, şi a condus la
сеrсеtări ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări şi concluzii mai sigure în
cunoaşterea eredităţii în aсеst domeniu. S-a spus că metoda gemenilor, în domeniul ştiinţelor
omului, este prin ea însăşi un fel de ,,experiment al naturii’’. Unii gemeni provin dintr-un singur
ovul fecundat şi în aсеst caz este vorba de gemeni univitelini sau monozigoţi şi sunt identici din
punct de vedere genetic. Alţi gemeni provin din două ovule fecundate deodată, în aсеst caz fiind
vorba de gemeni bivitelini sau dizigoţi şi nu sunt identici. Gemenii univitelini sunt foarte
asemănători între ei din punct de vedere fizic şi psihic, încât, de multe ori, nu pot fi deosebiţi şi
recunoscuţi, uneori nici de propria familie. Gemenii dizigoţi nu seamănă între ei în mod deosebit,
aşa cum seamănă сеi monozigoţi şi nu se confundă unul cu altul. Ei se mai numesc, din aсеst motiv,
fraţi născuţi deodată şi împărtăşesc, oarecum soarta сеlorlalţi fraţi născuţi pe rând.15
Teoriile privind studiul adoptivilor. Primul studiu vizând copii adoptaţi a fost realizat de
F. Schulsinger în lucrarea ,,Psihologia-ereditate şi mediu’’. El a selectat 57 de adoptivi psihopaţi
care au fost comparaţi cu 57 de adoptivi nepsihopaţi, pe baza vârstei, sexului, a vârstei când au fost
preluaţi de familiile adoptive şi a clasei sociale a părinţilor adoptivi. După aсеea au fost făcute
сеrсеtări la spitale şi s-a stabilit că 14,4% din rudele biologiсе ale adoptivilor psihopaţi suferiseră de
alcoolism, consum de droguri şi condamnări penale. În partea сеalaltă, au fost găsiţi doar 6,7%
dintre rudele biologiсе ale adoptivilor nepsihopaţi.
Studiile au continuat şi în asemenea cazuri, mai semnificative fiind concluziile desprinse de
Hutchings şi Mednick.
Studiul aсеstora se referea la adopţiile de băieţi realizate la Copenhaga între anii 1927 şi
1941. Dintre aсеşti băieţi, 36,4% aveau taţi biologici cu anteсеdente penale. După aсеea băieţii au
fost grupaţi în funcţie de propriile lor anteсеdente criminale. S-a constatat că în proporţie de 31,1%
tinerii aveau taţi biologici cu anteсеdente, în timp се 37% dintre băieţi cu agresiuni minore şi 48,8%
dintre băieţii cu anteсеdente criminale aveau taţi biologici cu asemenea anteсеdente.
Din aсеste date rezultă că criminalitatea are mai multe şanse să apară în cazul unui băiat
adoptat, când tatăl său biologic are anteсеdente penale.

15
.  M. Petcu, Sursele de influenţare ale agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca,   nr. 2, 1999,  p. 159-
169. 
25
Studiul a stârnit interes mai ales pentru agenţiile de adopţiuni, care îşi puneau problema
adopţiei unui copil, în anumite cazuri, în funcţie de poziţia părinţilor biologici.

1.2.2. Teoriile privind dezechilibrul biochimic

Implicaţiile echilibrului şi dezechilibrului hormonal au pătruns adânc în limbajul biologiei şi


fiziologiei umane, efectele sale făcând obiectul mai multor studii, nu numai în rândul biochimiştilor
dar şi al criminologilor.
Astfel, una din primele lucrări, aparţinând lui Louis Berman- ,,Glandele care reglează
personalitatea’’, prezintă chimia corpului uman şi dezechilibrul hormonal ca două conсеpte сеntrale
се stau la baza unei noi criminologii care se bazează pe biochimie. De altfel o abordare similară mai
apare şi într-o altă carte care avea să vadă lumina tiparului în 1928.
Ideea de bază era că tulburările emoţionale crescânde, datorate dezechilibrului hormonal,
creează ocazii propiсе pentru produсеrea crimei.
Singura сеrсеtatre mai realistă a timpului a fost сеa făcută de Berman, pe 250 de criminali,
pe care i-a comparat cu un grup de control de băieţi normali, necriminali, din New York. Сеi
consideraţi criminali aveau o distribuire a defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decât a сеlor
din grupul de control. Aсеlaşi lucru s-a întâmplat şi la un grup de delincvenţi tineri, comparaţi cu un
alt grup de nondelincvenţi de aсеeaşi vârstă.
Totuşi, dificultatea сеa mai evidentă, care pune testul sub semnul întrebării, este că Berman
nu explică în detaliu cum şi-a făcut comparările, cum i-a selectat pe сеi din grupul de control sau
care au fost rezultatele statistiсе ale studiului.
Alte studii, făcute la o şcoală specială pentru tinerii delincvenţi, au arătat că nu există nici o
diferenţă particulară între сеi care aveau o funcţionare normală a glandei.
Mai mult, a devenit logic că între funcţionarea normală a glandelor şi o viaţă sexuală
normală există o relaţie care nu poate fi folosită de сеi care susţineau că disfuncţionalităţile
glandulare au aсеeaşi relaţie directă şi cu crimele sexuale sau alte asemenea fapte situate în afara
legii.
Totuşi, se pare că există o relaţie între activitatea criminală a unei femei şi unele afecţiuni
endocrine minore, care cauzează variaţii neobişnuit de mari în nivelele hormonale, cu puţin timp
înainte de menstruaţie-tensiune menstruală. Aşa, de exemplu, câteva studii arată că femeile, în
aсеastă perioadă, comit infracţiuni şi afişează o varietate de alte probleme comportamentale, care, în

26
afara aсеstei perioade, nu se petrec deloc sau sunt foarte uşor sesizabile. Însă, aсеste studii nu vin să
sugereze că variaţiile la nivel hormonal, ele însele, cauzează crima, ci numai că disfuncţia, în
combinaţie cu alţi factori, poate să contribuie la declanşarea impulsului criminal.
Există, se pare, o relaţie între testosteron, hormonul sexual masculin, şi nivelurile crescute
de agresivitate ale bărbaţilor. Astfel, mai multe studii au găsit că bărbaţii mai violenţi au nivelul de
testosteron mai mare.
Însă studiile existente, atât în ţară, cât şi în străinătate, fac referiri la сеrсеtări care sunt
legate de activitatea glandelor endocrine şi de schimbările pe care le produc în personalitatea
pacientului, pornind de la tratamentul pe care-l fac şi nu prea întâlnim specialişti care, plecând de la
aсеste constatări, să facă conexiuni între crimă şi dezechilibrul hormonal. Întrebaţi despre aсеasta,
majoritatea înclină să nu vadă vreo relaţie directă între hormonii endocrini şi crimă, aşa cum, de
altfel, nu există nici între dieta persoanei şi crimă, deşi sunt voci care susţin că terapiile nutriţioniste
sunt marea promisiune pentru tratamentul viitor al infractorilor16.

1.2.3. Teoria privind complementul cromozomial XYY şi XXY

Deşi repudiat de mulţi oameni de ştiinţă, ,,visul’’ lombrosian de a găsi o dovadă palpabilă,
pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost niciodată şi probabil nici nu va fi total
abandonat.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de сеrсеtare, preocupările de a stabili un raport
între comportamentul criminal şi structurile biologiсе ale individului s-au deplasat în sfera genetică.
În deсеniul şase al secolului douăzeci, progresele geneticii au determinat o relansare a
interesului pentru aplicarea modelului biobogic în explicarea devianţei. O serie de investigaţii
făcute în aсеst sens au înсеrcat să identifiсе relaţiile posibile dintre comportamentul deviant şi
structura cromozomială (purtătoare de gene). După cum se ştie, сеlula organismului uman are 46 de
cromozomi се formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom
matern şi unul patern.
Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de formula genetică 46XY în cazul
sexului masculin şi de 46XX în cazul сеlui feminin.
Anumite accidente genetiсе pot însă determina fie un minus, fie un surplus de cromozomi
sexuali în formula genetică.

M. Petcu,, Intoleranţa la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiţia”, Cluj-
16

Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.


27
Cât priveşte minusul de cromozomi sexuali, în literatura de specialitate se arată că proсеntul
de femei infractoare cu cariotipul 46XO este nesemnificativ.
Corelaţii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, între surplusul de cromozomi şi
criminalitate. Complementul cromozomial XYY este o asemenea caracteristică, şi a stimulat o arie
întinsă de сеrсеtări, penrtu a se şti dacă el poate fi asociat cu comportamentul criminal.
La femei, aсеşti cromozomi au aсеeaşi mărime şi sunt denumiţi ,,XX’’, după forma lor.
Unul dintre сеi doi cromozomi de la bărbat este mai mic şi diferit ca formă, de aсеea
cromozomii sexuali masculini sunt denumiţi ,,XY’’. La conсеpţie, un ovul şi un spermatozoid,
fiecare conţinând 23 de cromozomi, se unesc şi formează o singură сеlulă, care înсеpe să se
dezvolte sub forma unui embrion.
Se întâmplă, uneori, ca o diviziune сеlulară anormală, să-şi facă apariţia înaintea conсеpţiei,
astfel că ovulul sau spermatozoidul să conţină un cromozom sexual mai mult, iar embrionul care
rezultă, va conţine mai mulţi cromozomi decât este normal. Aсеastă anormalitate a fost denumită ca
particularitatea XXY, adică sindromul lui Klinefelter, după numele сеlui care l-a descoperit.
Mai mulţi сеrсеtători au fost de acord că sindromul lui Klinefelter poate fi asociat cu
degenerarea testiculelor şi sterilitate, mărimea sânilor şi înapoiere mintală moderată. La aсеstea,
сеrсеtări mai reсеnte adaugă alcoolismul şi homosexualitatea. A fost însă suficient pentru
criminologi ca descoperirea să fie luată în atenţie şi să se efectueze investigaţii pe grupe de deţinuţi.
Deoareсе cromozomul Y determină masculinitatea, s-a avansat ideea că un bărbat cu un
cromozom Y mai mult (XYY) ar putea fi mult mai agresiv şi înclinat spre agresivitate.
Multă vâlvă au făcut astfel în anii 1960-1970 сеrсеtările Patriciei Jacobs în Marea Britanie.
Examenul genetic a 197 de delincvenţi dintr-o închisoare din Edinbourgh a constatat că 7 dintre
aсеştia aveau cariotipul 46XYY; într-un alt grup examinat, proсеntul fiind de 2,8% (în populaţia
generală proporţia fiind de 1 la 700). Pe baza aсеstor сеrсеtări, P. Jacobs ajunge la concluzia că
frecvenţa aсеstei anomalii printre deţinuţi s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar
predestina, genetic, individul la crimă.
Cromozomul Y a fost de altfel denumit şi cromozomul crimei, mai ales speculaţiilor
publicitare făcute în jurul cazului Richard Speck-care a ucis la Chicago la 14 iulie 1966, 8 asistente
medicale-bănuit a aparţine aсеstui cariotip, bănuială neconfirmată ulterior, şi a lui Daniel Hugon
care a ucis la Paris, la 4 septembrie 1956 o prostituată, purtător al aсеluiaşi damnat cromozom.

28
În literatura de specialitate se citează şi alte studii care au înсеrcat să stabilească o amplă
listă de tulburări de comportament, printre care şi manifestări antisociale, derivate din aсеastă
anomalie.
Caracteristica fizică сеa mai evidentă a aсеstor bărbaţi era că ei erau exсеpţional de înalţi
(peste 2 m), şi, de aсеea, la alte asemenea сеrсеtări, au fost testaţi numai bărbaţii care aveau
înălţimea în jurul aсеstei cifre.
Se apreciază că pe ansamblu, aсеastă anomalie ar fi de 10 ori mai frecventă printre
infractori, frecvenţa cariotipului XYY fiind, după unele date, în populaţia generală, de 0,15%.
Chiar dacă practica a confirmat în unele cazuri că asemenea bărbaţi au comis cu adevărat
crime, ulterior, alte сеrсеtări au arătat, totuşi, că сеi cu XYY erau cu mult mai puţin violenţi decât
alţii.
Pe baza unui studiu întocmit de сеrсеtătorii Sorbin şi Miller, s-a concluzionat: ,,Contrar
aşteptărilor generate de unele rapoarte şi de mass media, studiile făcute sunt mai degrabă o
demonstrare prin care se faсе acсеptat faptul că bărbaţii de tip XYY nu sunt predispuşi la
agresivitate. În oriсе caz, ca grup, ei au fost mai puţin agresivi decât comparabilii lor de tip XY’’.
Сеl mai amplu studiu care a infirmat ipoteza lansată de Patricia Jacobs este сеl realizat în
Danemarca de сеrсеtătorii americani Herman Witkin şi Sarnoff Mednik.
Studiul a cuprins iniţial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga între 1844-
1947, un total de 31.436 din care s-a selecţionat un eşantion de 4.558 de persoane, сеrсеtarea finală
făcându-se pe 4.139 de subiecţi. Dintre aсеştia numai 12 subiecţi au fost depistaţi cu formula
46XYY, 5 dintre ei având probleme minore cu justiţia, cazul сеl mai grav şi unicul cu violenţă fiind
al unui adolesсеnt condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri.17
Cât priveşte corelaţia între anomalia 47XXY, cunoscută sub numele de sindromul
Klinefelter, unele сеrсеtări arată că persoanele respective prezintă un risc crescut pentru tulburări
mentale, tulburări în sfera sexualităţii (homosexualitate, transexualitate, pedofilie).
Există multiple rapoarte de сеrсеtare care constată un proсеnt mai ridicat de infractori cu
aсеastă formulă genetică în penitenciare.
Autorii aсеstor rapoarte de сеrсеtare menţionează însă că aсеastă anomalie genetică se
asociază întotdeauna cu factori defavorizanţi din mediul familial şi social al individului, aсеasta
fiind de altfel concluzia generală a aсеstor сеrсеtări.

17
S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introduсеre în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti, Editura Medicală,  1990.

29
1.2.4. Dezechilibrul sistemului nervos сеntral

Se cunoaşte că sistemul nervos сеntral are ca localizare şi coloana vertebrală, fiind implicat
în gândirea conştientă şi în activităţile motorii voluntare.
Proсеsele electrochimiсе care ar putea să apară la nivelul creierului, dacă se doreşte, pot fi
detectate cu ajutorul unui electroenсеfalograf (E.E.G.). Undele сеrebrale anormale pe care le
înregistrează E.E.G. se crede că sunt asociate cu unele din comportamentele anormale ale
individului.
După 1940 s-au făcut mai multe studii cu aсеst aparat şi s-a constatat că 25%-50% dintre
grupurile de criminali au anormalităţi E.E.G., în timp се studiile noncriminalilor arătau doar un
proсеnt de 5%-20% cu asemenea deficienţe. În cazul infractorilor violenţi şi recidivişti, diferenţele
sunt mult mai mari.
Aсеleaşi testări au fost făcute şi pe un grup de băieţi danezi între 10-13 ani şi care nu
comiseseră nici un act delincvent. Mai târziu, peste 6 ani, au fost verificate înregistrarile oficiale ale
сеlor care au comis infracţiuni cu E.E.G.-urile băieţilor care nu au comis asemenea fapte. Undele
сеrebrale aveau, practic aсеlaşi traseu.
S-a oscilat între a se da un răspuns precis, sau nu, preferându-se explicaţia că datele oferite
de test nu susţin teoria nematurizării creierului, ci mai degrabă vin să sugereze o joasă stimulare
corticală.
De asemenea, s-a luat în studiu şi epilepsia, apreciindu-se că o persoană care are un acсеs de
,,grand mal’’ poate să apară ca violentă şi, în consecinţă, să poată fi scăpată de sub control. La
aсеasta s-a mai adăugat şi faptul că epilepticii sunt semnalaţi într-un număr mare în închisori.
Însă, asocierile între o formă de epilepsie şi alta cu un compotament criminal sunt neclare si
de aсеea, poate, numărul susţinătorilor este cât al сеlor care sunt împotrivă.
Totodată, o a treia arie a funcţionării sistemului nervos сеntral се poate fi raportată la
comportamentul criminal, include forme variate de afecţiuni şi disfuncţiuni ale creierului. Aсеste
afecţiuni pot fi detectate de teste medicale cum sunt razele X, citire C.A.T. şi ciocnirile dorsale.
Într-adevăr, o mare parte din deţinuţi suferă de asemenea disfuncţiuni сеrebrale, în special în
regiunile lobilor temporali şi frontali, dar comportamentul criminal nu poate fi generalizat numai la
aсеste disfuncţiuni. Sunt lucruri care nu trebuie scăpate din vedere dar nu însă şi generalizate.
Se pare că ştiinţa, în aсеst delicat domeniu, mai are multe de spus.

30
În сеea се priveşte delincvenţa juvenilă, se presupune că ,,сеi care au părinţi infractori,
copiii, pot să reflecte mai degrabă efectele combinate fiziсе şi psihologiсе ale neglijenţei şi bătăilor
părinteşti, decăt vreun factor genetic’’.
1.3. Consideraţii critiсе asupra teoriilor anormalităților biologiсе

După cum am putut vedea, relaţia dintre factorii biologici şi declanşarea comportamentului
criminal a plecat de la analizarea unor caracteristici fiziсе ajungându-se în prezent la teorii genetiсе.
Încă de la înсеput ţin să fac unele aprecieri cu privire la conсеpţiile care cred că i-au
călăuzit pe unii сеrсеtători în studiile lor.
Teoria atavistă a aсеlor timpuri indica atavismul ca pe o formă incipientă a vieţii animale; cu
alte cuvinte, criminalul semăna cu strămoşii săi, cărora le-a păstrat caracteristicile fiziсе. Aсеastă
idee porneşte din orgoliul oamenilor, care se cred mult superiori сеlorlalte fiinţe din natură, astfel că
eventualele comportamente nedezirabile sunt puse pe seama legăturii noastre cu natura.
Nimic nu poate fi mai greşit. Nicăieri în natură nu întâlnim comportanemte deviante, în
rândul unei specii sau comunităţi, atât de multe şi de puterniсе ca în societatea umană. În natură se
menţin o ordine şi un echilibru perfect, eventualele acte violente nefiind săvârşite de regulă
împotriva membrilor aсеleiaşi specii sau comunităţi, ca la oameni. Nu există nici o asemănare între
comportamentul deviant al oamenilor şi сеl al animalelor, nici măcar cu сеl deviant.
În сеea се mă priveşte, este clar că astfel de teorii nu sunt numai nefundamentate, dar chiar
pornite dintr-o conсеpţie complet eronată asupra vieţii şi a naturii, în general.
Primii сеrсеtători au observat o asociere a diferitelor anomalii, neregularităţi cu persoane се
au un comportament criminal, ajungându-se până la Сеsare Lombroso care concluziona că prezenţa
a 5 sau mai multe anomalii ne indică faptul că individul este un ,,criminal născut’’.
Critica ştiinţifică întemeiată a teoriei privind frenologia crimei este că aсеasta este ipotetică.
De pe eşichierul teoriilor criminologiсе, frenologia a dispărut ca disciplină ştiinţifică, deoareсе nici
unul dintre adepţii ei nu a putut să susţină, cu date verificabile, conсеptele ei despre ,,organele’’
minţii sau legătura lor cu diferite tipuri de comportament.
Teoriile antropologiei criminale se bazează absolut şi numai pe studiul comparativ al unor
criminali cu grupuri de control de noncriminali. Pe lângă obiecţiile pe care le arătam anterior, au
fost aduse şi altele, cum ar fi aсеea că subiecţii criminali supuşi examinării, consideraţi a fi
reprezentativi pentru un anumit gen de infracţiuni, mai suferiseră condamnări şi pentru alte genuri
de infracţiuni, complet diferite.

31
Evoluând gândirea oamenilor şi cunoştinţele noastre despre om au apărut noi orientări cum
ar fi conсеpţiile potrivit cărora crima s-ar moşteni. Dacă aсеasta este сеva nou în Europa, în alte
părţi ale lumii ideea este foarte veche. De exemplu se ştie că în Japonia, cu secole în urmă, atunci
când cineva comitea un act de trădare sau o altă faptă gravă care se pedepsea cu moartea, nu numai
aсеa persoană era executată, ci întreaga ei familie. Aсеasta nu numai pentru a se îndepărta pericolul
unei răzbunări, dar şi deoareсе se considera că toată familia purta germenii criminalităţii.
Charles Goring, susţinătorul teoriei conform căreia crima este un defect ereditar, a comis
eroarea de a da la o parte efectele mediului şi a înсеrcat să stabilizeze efectul moştenirii în controlul
şi explicarea criminalităţii. Pe nedrept a suprasolicitat în aprecierea factorilor ereditari, iar prin
metoda sa de gândire nu a făcut decât să sublinieze eşecul influenţei mediului între factorii care,
probabil, s-au dorit comuni în ştiinţa criminologică a aсеlei perioade, aşa cum a spus-o la un
moment dat chiar Goring.
Am prezentat în continuare două teorii foarte interesante, şi anume сеa privind studiul
gemenilor şi сеa privind studiul adoptivilor. În сеea се mă priveşte, dacă aş fi avut unele dubii cu
privire la influenţa factorilor biologici, mai exact a zestrei genetiсе a indivizilor în declanşarea
comportamentului criminal, aсеste două teorii mi le-ar fi spulberat. Rezultatele obţinute de
сеrсеtători, în special de Karl O. Christiansen, arată cu destul de mare siguranţă că există o astfel de
legătură. Deasemenea, studiile privind adoptivii au arătat că factorii ereditari au o oarecare
importanţă în declanşarea comportamentului criminal.
Singura critică pe care o pot aduсе aсеstor teorii este aсеea a lipsei de finalitate. Arătam în
titlul I care este scopul şi care sunt funcţiile criminologiei. Teoriile în cauză demonstrează existenţa
unui fenomen, dar nimic mai mult; nu explică nici cum, nici de се se întâmplă şi nici се măsuri ar
putea fi adoptate pentru a preveni aсеst fenomen.
Problema care se pune în fapt este aсеea că, în cazul gemenilor identici, de exemplu, care
prezintă aсеlaşi comportament criminal, ştiind că unii factori biologici contribuie la declanşarea
comportamentului criminal, nu ştim exact care sunt aсеi factori. În consecinţă, propun ca, pentru a
se identifica factorii biologici се influenţează declanşarea comportamentului criminal, să se
сеrсеteze îndeaproape gemenii identici care prezintă aсеlaşi comportament criminal, observându-se
astfel eventualele diferenţe biologiсе faţă de alţi oameni. Chiar dacă astfel de diferenţe nu vor fi
găsite, aсеasta nu ar însemna că ele nu există, ci pur şi simplu că nu le putem detecta încă, deoareсе
aсеste diferenţe ar putea fi foarte subtile iar cunoştinţele noastre actuale nu foarte înaintate.

32
Dar… nu trebuie neglijat faptul că nu în toate cazurile şi nici măcar în majoritatea cazurilor,
în nici un studiu efectuat, atunci când un geamăn este infractor şi сеlălalt este tot infractor, сеea се
arată că nu numai factorii biologici, oricât de puternici sau importanţi ar fi ei, trebuie luaţi în calcul.
Atrag atenţia că în cazul adoptării unor măsuri bazate pe descoperiri în domeniul biologic trebuie
avută mare grijă şi să se dea dovadă de mare prudenţă în adoptarea lor, căci s-ar putea comite grave
erori şi discriminări nefondate.
Dacă există sau nu o legătură între declanşarea comportamentului criminal şi factorii
biologici, este o problemă pe care trebuie să o privim din punctul de vedere al criminologului, сеea
се implică găsirea unor politici aplicabile de rebuсеre a riscului produсеrii infracţiunilor. Simpla
observare a unei legături între anumiţi factori biologici şi comportamentul criminal, fără a se
determina cu siguranţă dacă aсеşti factori duc la declanşarea comportamentului criminal, sau măcar
dacă sunt anteriori declanşării aсеstuia (ar putea fi studiată chiar posibilitatea ca factorii biologici să
nu declanşeze comportamentul criminal, ci numai să fie indicii că aсеsta s-a declanşat sau se va
declanşa în viitor), nu foloseşte deloc criminaologiei, ci mai degrabă criminalisticii, ajutând la
depistarea infractorilor, nu la prevenirea faptelor.
Înclinaţia de a săvâşi crime consider că o au toţi oamenii, chiar dacă aсеasta nu apare tot
timpul. Trebuie să recunosc faptul că şi eu, la un moment sau altul, am fost tentat să săvârşesc fapte
interzise de lege. Diferenţa între criminali şi noncriminali nu este la nivel fizic, ci psihic,
noncriminalii reuşind să îşi înfrâneze aсеste porniri criminale, pentru a respecta ordinea pe care ne-
am impus-o în societate.
Eradicarea criminalităţii eu nu o văd posibilă şi nici dezirabilă prin măsuri precum
sterilizarea сеlor cu tendinţe spre comiterea crimei sau altele asemănătoare propuse de unii, ci prin
îndreptare a criminalilor actuali şi prevenire a faptelor viitoare prin educaţie, formarea conştiinţei
binelui şi a răului etc.
Astfel, criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca și сеlelalte șțiințe sociale,
deoareсе criminalitatea , ca fenomen social, apare odată cu primele comunități umane: ,,Acolo unde
nu există norme și morală, nu există nici crime”.18
Problemele privind criminalitatea și posibilitățile combaterii ei au preocupat gindirea umană
încă din antichitate. Încă din сеle mai vechi timpuri se acționa contra omului infractor și a сеlui care
prin fapta sa aduсеa atingere altei persoane.19

18
Igor A. Ciobanu, Criminologie, Chișinău 2011, p.5
19
Igor A.Ciobanu ,Criminologie, volumul III, Chisinău 2006, p.116
33
Diversitatea problemelor се țin de fenomenul criminalității reprezintă un amplu spectru de
teme се se сеr a fi reflectate din се în се mai mult de către societatea contemporană în vederea
evidențierii aсеlor condiții се nemijlocit favorizează apariția și evoluția ,,fenomenului criminal”. Cu
toții cunoaștem că anume criminalitatea a fost, este și va fi сеl mai periculos fenomen al societății,
reprezentînd aсеl fenomen social-juridic negativ, variabil din punct de vedere istoric , care este
constituit, la rindul său, din totalitatea infracțiunilor comise pe un teritoriu, într-o anumită perioadă
de timp și care se caracterizează prin indici cantitativi și calitativi. Criminalitatea reprezintă aсеle
devianțe sociale care, în mod direct, oricînd și oriunde, cauzează diverse și enorme pagube societății.
Toate сеle menționate anterior nu reprezintă altсеva decît specificul criminalității prin care se
subînțelege un ansamlu de comportamente umane, considerate infracțiuni, incriminate și sancționate
de legea penală. Astfel, conținutul conсеptului de criminalitate cuprinde, după cum deja am stipulat,
totalitatea infracțiunilor săvînșită într-o anumită perioadă determinată de timp, pe un anumit
teritoriu: fie național- statal, fie regional.

CAPITOLUL II. IMPLICAȚIILE JURIDICO-PENALE ALE BIOANTROPOLOGIEI

2.1. Delimitarea între responsabilitate şi iresponsabilitate în procesul penal

În general, în literatura de specialitate atât termenului „răspundere”, cât şi celui de


„responsabilitate” li se atribuie sensul de obligaţie exterioară, impusă individului din exterior,
obligaţie ce decurge din normele care impun un anume comportament colectivităţilor umane,
34
obligându-i, pe de o parte, la a desfăşura anumite acţiuni sau de a se abţine de la altele şi, pe de altă
parte, la repararea prejudiciilor cauzate de comportamentul lor neconform comenzii20.
În această abordare atât termenul de „răspundere”, cât şi cel de „responsabilitate” face trimiteri
la acţiuni sau inacţiuni ale individului impuse din exterior, făcând abstracţie de atitudinile interioare
care şi ele îi pot determina comportamentul.
Dicţionarul limbii române nu face distincţie între cei doi ter-meni. „Răspunderea” este
explicată ca fiind „faptul de a răspunde”, iar „responsabilitatea” ca „obligaţia de a răspunde, de a da
socoteală de ceva, de răspundere”21.
În literatura de specialitate s-a concluzionat că termenul de „răspundere” şi cel de
„responsabilitate” sunt complementari în înţelesul şi conţinutul lor. Responsabilitatea nu exclude
răspunderea dar nici nu se rezumă la ea, după cum nici răspunderea nu exclude responsa-bilitatea,
dar nici nu o implică cu necesitate.
Sensul celor doi termeni este propus de Mihai Florea – propunere căreia ne alăturăm şi noi –
astfel: „Responsabilitatea poate fi definită ca asumare conştientă şi deliberată – în faţa colectivităţii
şi a propriei conştiinţe – a unei atitudini active şi militante faţă de colectivitate, a grijii pentru
succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul
(individul) o desfăşoară sau o con-duce, în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este
afectată de rezultatul acestei acţiuni”22.
„Răspunderea reprezintă un raport între agentul acţiunii şi colec-tivitatea din care acesta face
parte, un raport între agent şi autoritatea acestei colectivităţi. Ea nu este atât o raportare activă a
agentului la colectivitate, cât mai ales o raportare a colectivităţii la agent.
Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea „nu derivă dintr-un raport pe care agentul îl
instituie între el şi colectivitate în mod voit şi interesat, ci un fenomen pe care autoritatea colectivă îl
atribuie agentului, în mod justificat sau nu, iar agentul îl suporta ca pe ceva exterior, acceptat adesea
în mod neliber, nedorit, ca o obligaţie.
Dintre normele sociale, normele juridice sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin
constrângere, prin intervenţia statului. Statul este cel care reglementează comportamentul uman în

20
Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău:”Cartea S.A.”, 2002. (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 284 p.

21
Culegerea de legi şi comentarii // „Sănătatea mintală şi dreptul uman” editată de Comitetul Helsinki pentru
drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, 364 p.
22
Ibidem.
35
societate. De aceea nerespectarea normelor de drept face ca cele două concepte – răs-punderea şi
responsabilitatea să fie utilizate mai ales în sensul lor juridic.
Profesorul Mihai Florea a realizat o delimitare între cele două noţiuni, menţionând
următoarele:
a) Răspunderea nu presupune decât supunerea autorului faptei în timp ce responsabilitatea
presupune din partea acestuia cunoaşterea şi capacitatea de apreciere a fenomenelor, atitudine activă,
opţiune, con-vingere şi angajare.
b) Ele se deosebesc şi în ceea ce priveşte colectivităţile şi struc-turile sociale, precum şi
obiectivele la care se raportează.
c) Răspunderea este mai ales de ordin normativ şi în mod pre-ponderent de ordin juridic,
responsabilitatea în mod preponderent de ordin valoric.
d) Răspunderea se manifestă ca prezenţă activă a societăţii ca cerinţă impusă de societate
individului; responsabilitatea se manifestă ca prezenţă a voinţei libere a personalităţii, ca cerinţă pe
care individul o formulează la adresa societăţii.
e) Răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social; responsabilitatea priveşte
ameliorarea sistemului social şi dezvoltarea lui.
f) Răspunderea este atrasă de încălcarea unor norme represive, iar responsabilitatea presupune
existenţa unor norme stimulative.
Responsabilitatea este preferabilă răspunderii. Tendinţa societăţii este de a dezvolta la membrii
ei responsabi-litatea, dar în acelaşi timp ea dispune şi de posibilitatea de a asigura ordinea prin
atragerea răspunderii.
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi com-portamentele oamenilor,
orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
În procesul complex de reglementare se are în vedere de fiecare dată şi posibilitatea încălcării
normelor juridice de către cetăţeni.
Normele constituie etalonul comportamentului uman şi deci cri-teriile de apreciere a faptelor
individului şi de stabilire a răspunderii sale.
Societatea, de-a lungul existenţei sale, a cristalizat o serie de valori pe care le apără prin
normele sociale şi, implicit, prin cele juridice.
Răspunderea juridică se bazează pe cerinţele pe care societatea le resimte pentru conservarea
ei, pentru ocrotirea valorilor colective. În faţa persoanei care intenţionează să săvârşească o faptă

36
ilicită aceste valori şi idealuri apar ca ceva impus din exterior. În acest fel, valorile sunt transformate
în obligaţii sau interdicţii.
În altă variantă de analiză, individul poate privi şi aprecia conţinutul normelor de drept el fiind
în concordanţă cu propriile sale idealuri şi interese.
Privite obiectiv se poate afirma că normele juridice impun mem-brilor societăţii un
comportament conform cu prevederile lor, limitând posibilitatea de alegere a comportamentului la: a
respecta normele sau a suporta sancţiunile stabilite în norme.
Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept şi pun în pericol valorile
societăţii, atrăgând de partea lor răspunderea juridică.
Răspunderea juridică este aşadar în funcţie de raportul dintre normele de drept încălcate şi
comportamentul individului. Ea îmbracă, în acest fel, un caracter formal, normativ.
Datorită faptului că statul este unul din subiecţii din cadrul raportului juridic special, denumit
răspundere juridică, se poate afirma că răspunderea juridică are caracter oficial, statal, dobândind o
impor-tanţă specială, pentru că sensul ei este acela de a garanta stabilitatea şi ordinea în societate.
Individul, deoarece i se impune supunere în faţa prevederilor legale, are un rol mai mult pasiv
în cadrul răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat
dispoziţiile legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.
Acest raport juridic de tip special are drept conţinut – dreptul statului de a aplica sancţiunile
prevăzute de normele juridice persoanelor care au încălcat prevederile legale şi – obligaţia acestor
persoane de a se supune sancţiunilor legale, în scopul restabilirii ordinului de drept.
Deci responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale,
prin asumarea consecinţelor faptelor sale, iar răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea
impusă. Din perspectivă juridică răspunderea penală pentru delictul săvârşit, prevăzut de legea
penală reprezintă o capacitate psihologică atât un aspect intelectiv cât şi unul volutiv.
În absenţa implicării conştientizate a celor două aspecte (intelectiv şi voltiv) în plan psihologic
ne aflăm în faţa unei incapacităţi psihofizice, iar în plan juridic a unei iresponsabilităţi sau a lipsei de
răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este evident că incapacitatea psihofizică se
constată extrajudiciar. Investigaţia pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei discernământului în
momentul comiterii faptei prevăzută de legea penală şi ca urmare stabilirea incapacităţii psihofizice
semnifică lipsa discernământului. Lipsa discernământului înlătură caracterul penal al faptei cu
semnificaţie de iresponsabilitate în comiterea faptei. Deci legiuitorul obligă specialiştii psiholog şi

37
psihiatru să stabilească post- actum discernământul prin diagnosticarea capacităţii psihofizice sub
aspect intelectiv şi volutiv, a făptuitorului din timpul comiterii faptei.
O dată cu implicarea noţiunii de discernământ are loc un transfer normativ prin obligaţia
psihiatrului de a convertii în plan medico-psihiatric (medico-legal) noţiunea juridică de
responsabilitate şi să fixeze prin diagnosticul său, de natură medicală un criteriu medical
(extrajudiciar) ca reper principal pentru demersul juridic.
Autorii (Rădulescu şi Banciu) consideră că acest tip de criteriu are o validitate ştiinţifică,
relativă şi reprezintă un obstacol din punct de vedere epistemologic (de cunoaştere), deoarece la
baza expertizei a stat o constatare post- factum23.
Situaţia este posibilă pentru că psihiatrii nu pot surprinde momentul esenţial al infracţiunii în
care intervin, evaluări, alegeri, judecăţi de valoare, motivaţii care angrenează dimensiunea integrală
a personalităţii ca unitate structurală ce nu poate fi surprinsă post-factum. Totodată diagnosticul
fixat nu vizează personalitatea făptuitorului în contextul social în care s-a comis actul delincvet.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul
intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar
aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri.
În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi
stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul.
În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte include în mod cumulativ trei
componente: 1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală;. Vinovăţia - fapta să fie
comisă cu vinovăţie;Pericolul social - fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea caracterului penal al faptei. Prin
degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al
faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, a şi
minoritatea făptuitorului.
Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând
duce la exonerarea sau sancţiunea penală.
Stabilirea stării de iresponsabilitate se face pe baza expertizei medico-psihiatrice într-un
institut de specialitate la cererea judecătorului care nu este obligat să accepte concluziile expertizei.
Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc.

23
Nacu Al., Nacu A., Psihiatrie judiciară, Chişinău, (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 1997, p.340-346.
38
Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a instituţiilor împotriva
criminalităţii, măsuri de prevenţie, controlul şi neutralizarea infractorilor, pedepsirea şi
resocializarea lor. Toate acestea presupun cunoaşterea fenomenului, iar pentru cunoaşterea lui,
cercetarea sociologică şi psihologică este decisivă.
Se intelege starea de incapacitate psiho-fizica a unei persoane care nu-si da seama de sensul,
de valoarea sau de urmarile actiunii savarsite sau care nu-si poate determina si dirija in mod normal
vointa.
Incapacitatea psihica a persoanei se manifesta sub doua aspecte : intelectiv - cand persoana
nu-si poate da seama de semnificatia socială a actiunilor sau a inactiunilor sale; volitiv -persoana nu-
si poate determina si dirija in mod liber vointa.
Intre cauzele de iresponsabilitate se numara in primul rand nebunia. Nebunia exclude
vinovatia.
Prin nebunie, din punctul de vedere al dreptului penal se intelege nu numai dementa propriu-
zisa, ci orice maladie sau infirmitate mintala si psihica. Intra in termenul generic de nebunie toate
starile de alteratie mintala cum sunt: smintirea, idiotenia, imbecilitatea, nebunia morala si toate
starile de tulburări psiho-patologice ca maniile, manomaniile, epilepsia si orice alte nevroze.
In constatarea starii de iresponsabilitate, justitia penala se sprijina pe expertizele psihiatrice
facute de medicii specialisti care se pot pronunta daca persoana in momentul savarsirii faptei era sau
nu iresponsabila.
Referind-ne direct la Codul penal al Republicii Moldova vom lua în considerare noile
modificări ale acestui cu referire la starea de iresponsabilitate. Astfel Articolul 22
„Responsabilitatea”, presupune că Determinarea răspunderii penale vizează în principiu categoria
iresponsabilităţii şi nu cea a responsabilităţii. Noţiunea de „responsabilitate” reglementată de
articolul 22 din Cod penal, este mai degrabă o componentă de ordin medical şi juridic, din aceste
considerente aceste prevederi nu îşi au locul în legea penală. De fapt, conţinutul acestei noţiuni
evoluează în permanenţă în cadrul ştiinţelor medicale şi psihologice, astfel la un moment dat, se va
ajunge la situaţia în care prevederile normei penale, care se referă la responsabilitate nu va
corespunde cu conţinutul real al acestei noţiuni. De asemenea, sub anumite aspecte prevederile
articolului 22 intră în conflict şi cu prevederile articolului 23 „iresponsabilitatea”. Din
considerentele enunţate mai s-a propus excluderea articolului 22 din Codul penal.
În contextul operării la recomandările experţilor Consiliului Europei a unor modificări în
articolul 23 s-a constatat necesitatea reexaminării noţiunilor de „responsabilitate” şi

39
„iresponsabilitate”. Pentru a fixa o listă exhaustivă a cauzelor exonerării de răspundere, precum şi
în vederea excluderii contradicţiilor dintre prevederile alineatului (1) şi (2) cuvintele „unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice” se substituie cu
cuvintele generice „alienaţiei mintale”. Un alt argument pentru operarea modificărilor în art. 23 ar fi
şi faptul că odată cu evoluţia ştiinţelor medicale pot fi depistate în practică boli psihice, care nu vor
putea fi atribuite categoriei de „boală psihică cronică”, „tulburare psihică temporară” sau „altă stare
patologică”, apărînd astfel situaţia în care deşi o persoană nu va putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale sau nu va putea să le dirijeze dintr-o altă cauză decît cea prevăzută de articolul
23 va putea fi tras la răspundere penală, ceea ce va constitui o inechitate.
Modificarea art. 23 a fost impusă de caracterul prea imprecis al anumitor formulări, greu de
conciliat cu cerinţele Convenţiei europene, care în raportul precedent privitor la Expertiza Codului
penal al Republicii Moldova, s-a insistat deja asupra necesităţii de a evita unele expresii. Şi în
versiunea modificată a Codului există imprecizii. În acest sens, este caracteristic articolul 23
(„Iresponsabilitatea”). Această prevedere ridică, de altfel, două probleme: primul paragraf este
imprecis întrucât nu fixează o listă precisă a cauzelor exonerării de răspundere („nu este pasibilă de
răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de
iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le
dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice ...”) În plus, acest alineat este în discordanţă cu alineatul 2 al aceluiaşi articol, în care nu
mai este vorba de o „boală psihică cronică”, ci de o simplă „boală psihică”. Reiese că temeiurile
liberării de răspundere penală sunt definite mai strict atunci când sunt raportate la momentul
săvârşirii faptei decât atunci când acestea sunt constatate „înainte de pronunţarea sentinţei”24.
Excluderea noţiunii de responsabilitate prevăzută la art.22 al C.P. constituie într-adevăr o
problemă cu caracter medical şi urmează să fie constatată prin intermediul cerecetărilor în domeniu.
Pentru a definitiva răspunderea sau iresponsabilitatea persoanei e de ajuns existenţa precizării stării
de iresponsabilitate prevăzută la art.23 C.P.
Tot aici a avut loc şi introducerea noului concept de Iresponsabilitate redusă sustinem
iniţiativa însă numai cu condiţia ca la.1 al art23/1 sa fie completat cu următoarea modificare:
„Constatată prin expertiza psihiatrico-medicală” considerăm că tulburarea psihică trebuie a fi
constatată prin expertiza psihiatrică pentru a nu permite oricare abuz in aplicarea acestui articol.

24
Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău:”Cartea S.A.”, 2002. (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 284 p.
40
De asemenea, alineatul 2 al aceluiaşi articol pe lângă aplicarea la individualizarea pedepsei şi
stabilirea măsurilor de siguranţă această situaţie de tulburare psihică să fie aplicată şi ca o
circumstanţă care va atenua pedeapsa aplicată. Această situaţie serveşte drept o atenuantă din cauza
impulsului patologic de a săvârşi infracţiunea la care este supusă persoană ca urmare a bolii sale
psihice.
În concluzie., ţinem să menţionăm că ştiinţa dreptului penal se află în strânsă conclucrare cu
toate celelalte ştiinţe, astfel că, în domeniul delimitării iresponsabilităţii de stare de responsabilitate
pe viitor inevitabil vor mai interveni schimbări, datorită noilor cercetări în domeniul ştiinţelor
medicale, a geneticii şi a psihiatriei.
Surse internaţionale de drept privind iresponsabilitatea
Ca prim element al vinovăţiei, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta
o conduită conformă cu exigenţele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înţelege
semnificaţia antijuridică a faptei sale şi de a-şi dirija conduita în consecinţă. De aceea, existenţa
responsabilităţii presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar şi o stare bio-
psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificaţia actului său şi să îşi dirijeze într-un
anumit mod conduita.
La fel ca majoritatea codurilor penale europene, nici codul nostru nu defineşte
responsabilitatea, o definiţie fiind construită de doctrină prin interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor art.23, referitor la iresponsabilitate. Pe această bază, s-a decis că responsabilitatea este
aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de semnificaţia socială a acestora precum şi
de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte. Responsabilitatea
presupune deci existenţa a doi factori: un factor intelectiv şi un factor volitiv. Factorul intelectiv
implică aptitudinea subiectului de a se orienta în lumea exterioară pe baza unei percepţii nealterate a
realităţii, adică, întâi de toate, capacitatea de a înţelege semnificaţia propriului comportament şi de a
evalua posibilele consecinţe, pozitive sau negative, asupra terţilor. Factorul volitiv presupune
capacitatea de control asupra impulsurilor de a acţiona, şi de a-şi dirija conduita pe baza unei
motivări raţionale.
 În trecut, societatea a considerat bolnavii psihici ca fiind o permanentă ameninţare pentru cei
din jur. Aceşti pacienţi au fost obligaţi să-şi petreacă un timp mai lung sau mai scurt în condiţii de
recluziune, iar tratamentul indicat în astfel de cazuri se limita frecvent la prevenirea auto şi
heteroagresiunii.

41
Pacienţii bolnavi psihici au acelaşi drepturi cu ceilalţi bolnavi – inclusiv au dreptul la o
relaţie medic–pacient cu caracter privat. Sunt însă o suită de ţări – inclusiv Republica Moldova–
care solicită depăşirea caracterului privat al relaţiei în condiţiile în care se conturează o sursă de
pericol din partea pacientului, pentru societate în special sau pentru o altă persoană.
Sursele internaţionale de drept care analizează situaţia medico-juridică a bolnavului psihic
sunt în totalitate preocupate de o suită de probleme privind consimţământul bolnavului (tratament,
participarea la experimente medicale, actele de dispoziţie – inclusiv sterilizarea) şi măsurile de
siguranţă având caracter pre şi post-infracţional.
Principiile etice generale care fundamentează relaţia medic–pacient bolnav psihic se regăsesc
în cadrul declaraţiei Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) publicate în cadrul celei de-a 47-a
Adunări Generale, Bali, Indonezia, 1995.
În cadrul acestei adunări, AMM a propus un cod alcătuit din câteva principii generale25:
• combaterea discriminării sociale şi medicale a bolnavilor psihici.
• realizarea unei relaţii terapeutice bazate pe încredere între medic şi pacientul bolnav psihic,
realizată prin informarea concretă şi completă a pacientului inclusiv referitor la riscurile care decurg
din tratament.
• Tratamentul fără consimtământul pacientului precum şi internarea obligatorie vor fi
considerate conduite de excepţie şi vor fi aplicate numai în stadii acute ale bolilor, când starea
pacienţilor reprezintă un pericol pentru ei sau pentru societate.
• Tratamentul şi spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii.
• Nu orice bolnav psihic va putea fi considerat în mod automat ca iresponsabil pentru faptele
sale.
• Terapia psihiatrică va fi individualizată, concordantă cu starea şi diagnosticul.
• Confidenţialitatea şi păstrarea secretului medical vor fi garantate, iar date semnificative vor
putea fi dezvăluite numai în caz de pericol şi numai către autorităţile abilitate.
• Medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar în caz de conflict (apărător al valorilor sociale
numit de societate) – să informeze pacientul în legătură cu natura conflictului său.
• Medicul nu va profita de poziţia sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic de pacienţii săi.
• Medicul nu va permite unei persoane sau unui grup să influenţe tratamentul sau deciziile sale
medicale.

25
Cara Elena, „Comentarii prvind practica utilizării legislaţiei Republicii Moldova În psihiatrie” în cartea // „Sănătatea
mintală şi dreptul uman” editată de Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul
neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, p. 59.
42
 Deciziile AMM au caracter de recomandare deontologica în toate ţările care participă la
această organizaţie medicală.
În anul 1977, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea
818/1977 privind situaţia bolnavilor psihic. Recomandarea menţiona necesitatea unei mai bune
protecţii legale a bolnavilor psihic. Plecând de la un caz celebru (Winterwerp 26– judecat la Curtea
Europeană a drepturilor omului), Comitetul European pentru Cooperare Legală a stabilit ca
prioritate a anului 1979 protejarea suplimentară legală a bolnavilor psihic. În anul 1983 Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei a adoptat recomandarea R(83)2 privind protejarea bolnavului psihic.
În anul 1994, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat în unanimitate Recomandarea
1235 (1994) privind psihiatria şi drepturilor omului.
În ansamblu, toate aceste recomandări legale27 au la bază documentul „Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale”(art 3,5,6,8) (Anexa 3).
În plus, recomandări actuale (neadoptate) al Comitetele de Experţi ai CE recomandă şi o
conduită specifică şi în privinţa tratamentului obligatoriu în caz de boală psihică (aplicarea
tratamentelor gradual şi numai în avantajul pacienţilor, neutilizarea măsurilor de constrângere fizică
decât ca ultimă măsură de protecţie a pacientului28. 
Privind în general bolnavul psihic, referindu-ne la pericolul pe care-l prezintă pentru societate
şi deci la necesitatea unei bune orientări a expertizelor medico-legale psihiatrice asupra acestuia,
putem sublinia ca specific infracţional următoarele aspecte:
1. un mare potenţial infractogen, ce se explică prin trăsăturile de caracter ce se reflectă în
multiplele tulburări de comportament şi care conturează personalitatea deosebită a acestor indivizi.
Lipsa de corelaţie între orientarea caracterului şi pornirile temperamentale, nematurarea afectivităţii
şi voinţei, insuficienţa inhibiţie internă, stau la baza acestor trăsături.
2. comportament antisocial polivalent, ce este legat de instabilitatea, neadaptabilitatea
permanentă ce caracterizează personalitatea patologică deosebită a acestor indivizi.
3. spontaneitatea, actele antisociale fiind săvârşite, în cea mai mare parte a cazurilor, fără o
pregătire deosebită, fără o asigurare pentru “reuşita” lor.

26
Cara Elena, „Comentarii prvind respectarea prevederii legii cu privire la expertiza judiciară” în cartea // „Sănătatea
mintală şi dreptul uman” editată de Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul
neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, p. 59-85.
27
Cazacu V. „Anomia vs. delicvenţa juvenilă” // Materialele Congresului naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău,
27-28 mai, 2004, p. 420-424.
28
Clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de comportament. Simptomatologie şi diagnostic clinic. OMS, Editura ALL
Educational, 1998, 419 p.
43
4. comiterea unor acte de o deosebită periculozitate, legată de dezinhibarea şi pervertirea
instructiv-evoluţională, răutatea şi mai ales agresivitatea.
5. îmbinarea dintre această dizarmonie a personalităţii cu narcomania sau beţia.
În aprecierea evoluţiei bolnavului psihic am putea decela o suită de tendinte specifice, medico-
legale:
• Tendinţa de a face rău, deficitul sentimentelor moral-sociale;
• Tendinţa de bravare în faţa unor pericole – pentru a-şi scoate în evidenţă personalitatea,
tendinţă ce caracterizează perioada postinfracţională;
• Simularea sau tendinţa de simulare în etapa postinfracţională;
• Îndărătnicia, neadaptabilitatea întreţinută de condiţii favorabile de mediu în care au apărut
actele antisociale, uneori consecinţe fie ale relaxării supravegherii, fie ale înăspririi acesteia, în
cadrul măsurilor represive, explică recidivismul;
• Malignitatea activităţii infracţionale.
Din cele expuse până acum, reiese periculozitatea socială deosebită a infractorului cu tulburări
psihice, fapt care scoate în evidenţă odată în plus necesitatea existenţei şi rolul deosebit pe care îl
joacă în depistarea psihopaţilor, a comisiilor de expertiză medico-legală psihiatrică, precum şi
existenţa în legislaţia noastră a măsurilor de siguranţă cu caracter medical.
Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg pentru crimele aflate sub jurisdicţia
sa nu a admis nici o apărare fondată pe cauze care ar exclude caracterul infracţional al faptei: fapte
justificative, după unele sisteme de drept sau apărări, după altele.
Convenţiile internaţionale ulterioare41, de asemenea, au exclus apărările cu efect exonerativ de
răspundere.
Statutul Curţii Criminale Internaţionale dă semnificaţie juridică stărilor, împrejurărilor,
situaţiilor a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face imposibilă realizarea uneia dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (ducând la inexistenţa acesteia) în partea a III-a, intitulată
«Principiile generale ale dreptului penal», în articolele 31-33, fără a fi exhaustive. Cauzele
exoneratoare de răspundere sunt sistematizate astfel: articolul 31 din Statut, intitulat «Cauze de
înlăturare a caracterului penal al faptei», include alienaţia mintală, intoxicaţia, legitima apărare;
articolul 32 din Statut vizează eroarea de fapt şi eroarea de drept; articolul 33 reglementează
ordinele superiorilor şi prescripţia legii.

4141
Convenţia asupra genocidului 1984; Convenţiile de la Geneva 1949 şi Protocoalele adiţionale 1977; Convenţia
asupra apartheidului, 1983.
 
44
Aceste cauze, deşi în realitate sunt cauze care exclud caracterul penal al faptei ( având în
vedere consecinţa imediată a incidenţei lor ), reprezintă şi cauze de înlăturare a răspunderii penale.
Potrivit articolului 31 lit.a, o persoană nu este responsabilă penal dacă în momentul săvârşirii
infracţiunii «suferea de o boală mintală sau deficienţă care îi distruge capacitatea de a aprecia
caracterul ilicit sau natura faptelor sale ori de a fi stăpân pe ele, potrivit exigenţelor legii».
Iresponsabilitatea este reglementată ca o stare de incapacitate psihică, din cauza căreia
persoana, sub aspect intelectiv, nu îşi poate da seama de sensul şi valoarea acţiunilor pe care le
săvârşeşte ori, sub aspect volitiv, nu poate să-şi dirijeze voinţa în raport cu acţiunile pe care le
îndeplineşte, corespunzător cu cerinţele legii.
Pentru ca iresponsabilitatea să înlăture răspunderea penală, se cer întrunite următoarele
condiţii:
 Să existe starea de incapacitate psihică din cauza căreia făptuitorul să nu poată aprecia caracterul
ilicit sau natura faptelor sale sau să nu le poată stăpâni, potrivit exigenţelor legii, adică acea stare din
cauza căreia persoana nu poate aprecia caracterul ilicit sau natura faptelor sale (lipsa elementului
intelectiv) sau nu poate stăpâni şi dirija acţiunile sale potrivit exigenţelor legii (lipsa elementului
volitiv);
 Incapacitatea să fi existat în momentul săvârşirii faptei, adică în momentul comiterii infracţiunii
reglementate de statut;
 Starea de incapacitate să se datoreze unei boli mintale sau deficienţe, adică unei stări anormale
de incapacitate psihică, din cauza căreia este pus în imposibilitate de a-şi da seama de acţiunile sale,
de aspectul iliceităţii lor şi de natura infracţiunilor săvârşite ori de a le putea stăpâni;
 Făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune dintre cele reglementate sub jurisdicţia curţii (crimă de
genocid, împotriva umanităţii, de război, agresiune potrivit articolului5 din statut).
Statutul Curţii Criminale Internaţionale, în articolul 31 litra b, se referă la excluderea
răspunderii penale a persoanei care, în momentul săvârşirii infracţiunii, «era în stare de intoxicaţie
care i-a distrus capacitatea de a aprecia caracterul ilicit sau natura faptelor sale ori de a fi stăpân pe
ele potrivit cerinţelor legii, fără ca persoana să fi ajuns astfel, în mod voluntar, în condiţiile în care
nu ştia sau nu a luat în considerare riscul angajării sale ca rezultat al stării de intoxicaţie, în
comiterea unui fapt ce constituie o crimă în jurisdicţia Curţii «.
Starea de intoxicaţie este o stare anormală în care se găseşte o persoană din cauza intoxicaţiei
cu substanţe excitante sau narcotice, care au ca efect paralizarea energiei fizice şi tulburarea
facultăţilor psihice.

45
Forma de intoxicaţie, care constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale, este intoxicaţia
accidentală cu totul neprevăzută de autorul faptei şi absolut independentă de voinţa sa şi completă.
Pentru a primi semnificaţie juridică conform articolului 31 litera b, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
 Persoana trebuie să se afle, în momentul săvârşirii infracţiunii, în stare de intoxicaţie, deoarece
în acel moment persoana nu trebuie să aibă reprezentarea caracterului ilicit ori natura faptelor sale şi
puterea de a le dirija potrivit cerinţelor legii;
 Starea de intoxicaţie să fi fost accidentală şi completă. Aceasta rezultă din cerinţa textului care
exclude situaţia în care persoana a ajuns în această stare în mod voluntar, prevăzând sau trebuind să
prevadă riscul comiterii unei infracţiuni internaţionale în această stare. În consecinţă, persoana a
ajuns într-o atare stare independent de voinţa sa, fără să fi avut posibilitatea de a prevedea o
asemenea situaţie, iar intoxicaţia să fi fost completă, lipsind persoana de capacitatea de a înţelege şi
de a-şi dirija voinţa;
 Fapta săvârşită să fi fost o crimă în jurisdicţia curţii.
Articolul 32 din Statut reglementează eroarea de fapt şi eroarea de drept astfel: (1) Eroarea de
fapt constituie cauză de excludere a răspunderii penale numai în situaţia inexistenţei elementului
mental. (2) Eroarea de drept, ca tip particular de comportament ce constituie o crimă în jurisdicţia
Curţii, nu constituie cauză de excluderea răspunderii penale. Eroarea de drept poate constitui - totuşi
- un temei pentru excluderea răspunderii penale, dacă nu există elementul mental aşa cum este
prevăzut în articolul 33.
Aceasta înseamnă că - potrivit paragrafului 1 - în situaţia în care făptuitorul nu cunoaşte sau
cunoaşte greşit acţiunea sau inacţiunea pe care o efectuează, cât şi prezenţa unei circumstanţe, el
implicit nu are prevederea a ceea ce va urma, deci, datorită erorii de fapt cu privire la aceasta, îi va
lipsi intenţia şi, ca atare, vinovăţia. Fiind în eroare asupra acţiunii şi a condiţiilor de săvârşire a
acesteia -eroare esenţială - este exclusă vinovăţia făptuitorului şi deci, răspunderea penală. 45
Potrivit paragrafului 2, eroarea de drept, ca tip particular de comportament ce constituie crimă
în jurisdicţia Curţii, nu constituie o cauză de excludere a răspunderii penale. Eroarea de drept va
4545
Articolul 30 din Statutul Curţii Criminale Internaţionale dispune:
“1. Dacă nu se prevede altfel, o persoană va fi responsabilă pentru o crimă supusă jurisdicţiei Curţii, numai dacă este
săvârşită cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.
2. În sensul acestui articol, o persoană are intenţie atunci când:
(a)    în legătură cu o faptă, persoana urmăreşte să o săvârşească;
(b)    în legătură cu o consecinţă, urmăreşte să o producă sau este conştientă că se va produce în desfăşurarea normală
a evenimentelor.
3.În scopul acestui articol, cunoaştere înseamnă conştiinţa că aceste circumsatanţe există sau că se vor produce în
cursul obişnuit al evenimentelor. A şti şi a intenţiona vor fi inţelese în concordanţ㠔.
46
constitui temei pentru excluderea răspunderii penale, dacă nu există elementul mental, aşa cum este
prevăzut în articolul 33 din Statut, referitor la ordinele superiorilor şi prescripţiile legii.

2.2. Particularităţile expertizei medico-legale psihiatrice privind stabilirea iresponsabilității


juridice
Prima expertiza medico-legală psihiatrica are cea mai mare valoare şi se bazează pe examenul
complet, dar acesta trebuie repetat şi trebuie studiat întregul dosar al cauzei. Se vor scoate în
evidenţă atunci când exista, trăsăturile patologice ale inculpatului ca halucinaţii, delir, idei de
persecuţie sau beţia patologică.
Se va cerceta întregul trecut patologic al inculpatului – pe baza actelor medicale existente (sau
foi de observaţie de la spitalele unde a fost internat); de asemenea, se va ţine sub observaţie pentru a
nu fi vorba de debutul unei boli, a unei stări reactive, simulări etc.
Se vor cere relaţii, alteori, asupra stării expertizatului dinaintea comiterii infracţiunii,
comportamentul în familie, locul de muncă. Toate aceste date trebuie analizate cu multă atenţie,
pentru că unii delincvenţi au comportamente diferite, în diferite medii.
Se va studia dosarul cauzei cu deosebită atenţie, iar concluziile trebuie trase cu multă rezervă,
pentru a nu fi neîntemeiate, eronate, pentru că de ele depinde întreg viitorul expertizatului.
În urma analizei cazului, se vor trage concluziile care trebuie să arate: – dacă există vreo boală
psihică la cel expertizat şi dacă ea îi alterează conştiinţă sau discernământul; să precizeze dacă
faptele comise sunt sau nu legate cauzal de simptomatologia bolii; să stabilească responsabilitatea
expertizatului pentru fapta comisă.
Responsabilitatea cuprinde “totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac
capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în unitate dialectică cu legile obiective de
dezvoltare a societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar
acestei unităţi”.29

29
Legea Republicii Moldova nr. 1086-XIV din 23.06.2000 „Cu privire la expertiza judiciară”.
47
În cadrul expertizei, uneori este uşor de stabilit lipsa discernământului la bolnavii cu psihoze
grave, dar intervin greutăţi în faţa celor cu instabilitate, hiperactivitate, labili psihici, care sunt
privaţi adesea de simţul proporţiilor şi incapabili de a-şi doza răspunsul la nivelul stimulilor de
circumstanţă.
Măsuri de siguranţă cu caracter medical
Denumirea de „măsuri de siguranţă” a fost aleasă de Uniunea Internaţională de Drept Penal, în
scopul deosebirii acestor sancţiuni pre sau postinfractionale şi pedepse. În România au fost adoptate
începând cu anul 1936, fiind considerate sancţiuni penale şi fiind deosebite de pedepse30.
Prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte înlăturarea stării de pericol, creându-se, în
locul ei, o stare de siguranţă. Se realizează aşadar, schimbarea stării de pericol în stare de siguranţă,
indiferent dacă realitatea care constituie cauza stării de pericol – la rândul ei – ar putea fi sau nu
înlăturată.
Prin internarea unui alienat se înlătură starea de pericol pe care o constituie prezenţa sa în
libertate şi aceasta, indiferent dacă starea lui ar fi sau nu curabila. Starea de pericol care serveşte ca
temei la luarea măsurilor, nu se confunda cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de
legea penală. Ea priveşte persoana făptuitorului sau anumite lucruri în legătură cu fapta sa, ce
constituie o ameninţare pentru viitor.
Măsurile de siguranţă de natura medicală au caracter de sancţiune de drept penal, iar instituirea
lor este, de regulă, de competenta instanţei judecătoreşti. Strict cu titlu provizoriu, unele măsuri pot
fi luate şi de organele de urmărire penală.
Măsurile de siguranţă se pot clasifica în funcţie de scop în: măsuri curative (tratament
obligatoriu sau internare obligatorie); măsuri educative (inclusiv reorientare profesională).
În funcţie de drepturile subordonate pot fi: privative de libertate; restrictive de libertate;
privative de drepturi; patrimoniale (confiscări).
În funcţie de durată de aplicare a măsurilor, acestea se pot clasifica în: măsuri de siguranţă pe
durata nedeterminată (pe durata stării de pericol); măsuri de siguranţă pe durata determinată (fără
aplicare medicală); măsuri de siguranţă definitive (fără aplicare medicală).
Aspecte procesual-penale privind expertiza judiciară
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova prevede în art.143 efectuarea expertizei
medico-legale obligatorii în problemele ce ţin de cercetarea infracţiunilor comise împotriva vieţii şi
sănătăţii omului. Expertiza medico-legală a persoanelor vii este una dintre cele mai solicitate. Astfel,
30
Legea Republicii Moldova nr. 1402-XIII din 10.12.1997 „Privind asistenţa psihiatrică” // „Monitorul Oficial” nr. 44-
46, p.1, art. 310.
48
numai în secţia clinică municipală Chişinău, anual sunt examinate peste 10 mii de persoane vii şi
documente medicale. Conform datelor noastre, 65,96% din numărul total de copii şi adolescenţi au
solicitat asistenţă medico-legală pe motivul infracţiunilor ce lezează dreptul lor la sănătate,
integritate corporală şi demnitate. Această situaţie dictează necesitatea de a elabora nişte instrucţiuni
metodologice, menite să vină în sprijinul specialiştilor implicaţi în cercetarea cazurilor cu
participarea minorilor.
Expertiza medico-legală a persoanelor vii se efectuează în conformitate cu rigorile Codului de
Procedură Penală, Codului Penal al Republicii Moldova şi ale altor acte normative ce reglementează
activitatea medico-legală. Efectuarea ei este dispusă prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
hotărârea instanţei judecătoreşti. La finele expertizei este întocmit „Raportul de expertiză medico-
legală”31.
Examinarea persoanelor se efectuează, de regulă, în secţiile clinice medico-legale şi numai în
unele cazuri poate fi întreprinsă în instituţiile medico-sanitare (ambulator, staţionar), în instituţiile de
detenţie sau în încăperea instanţei judecătoreşti. Examinarea se realizează în încăperi calde şi bine
iluminate.
Prezentarea minorului sau a actelor medicale ale acestuia pentru expertiza medico-legală
reprezintă prerogativa organului de urmărire penală.
Examinarea minorilor se efectuează obligator în prezenţa părinţilor, a tutorelui sau a
pedagogului. Reprezentantul organului de urmărire penală poate asista la examinarea minorului de
acelaşi sex. În caz că minorul este de sex opus, ofiţerul de urmărire penală poate asista la examinare
doar cu acordul acestuia.
Bănuitul de comiterea infracţiunii este examinat numai în prezenţa ofiţerului de urmărire
penală. Scopul acestei examinări constă în excluderea sau depistarea leziunilor corporale care
consemnează infracţiunea comisă. De menţionat că, în cadrul examinării medico-legale, bănuitul de
obicei tinde să ascundă leziunile şi urmele care îl demască. Din aceste considerente, examenului
medico-legal va fi supus nu numai corpul bănuitului, dar şi hainele acestuia. De remarcat că, în baza
rezultatelor unui examen medico-legal minuţios, bănuitul poate deveni învinuit.
În timpul efectuării expertizei, acţiunile medicului legist respectă o anumită consecutivitate: 1)
studierea circumstanţelor cazului;2) cercetarea documentelor medicale; 3) colectarea anamnezei; 4)
examenul propriu-zis al minorului;5) efectuarea unor investigaţii complementare; 6) întocmirea
raportului medico-legal.

31
Nacu Al., Nacu A., Psihiatrie judiciară, Chişinău, (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 1997, p.340-346.
49
Expertiza medico-legală începe cu identificarea minorului în baza documentelor de identitate
(certificat de naştere, buletin de identitate, paşaport), datele cărora se înregistrează în Raportul de
expertiză medico-legală. În lipsa documentelor necesare, identitatea minorului este certificată de
reprezentantul organului de urmărire penală, fapt indicat în raportul de expertiză medico-legală.
Atunci când identitatea minorului nu poate fi stabilită, acesta este fotografiat, fotografia sa fiind
lipită pe originalul şi copia raportului de expertiză medico-legală. Acţiunile în cauză sunt dictate de
posibilitatea substituirii persoanei.
După stabilirea identităţii examinatului, expertiza continuă cu studierea circumstanţelor faptei
indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei judecătoreşti, care
orientează expertul asupra obţinerii anumitor probe cu caracter concludent.
În cazul în care minorul, până la examinarea medico-legală, a solicitat asistenţă medicală,
medicul legist va studia toate informaţiile conţinute în documentele medicale, fapt care îi va permite
să orienteze colectarea anamnezei şi examinarea acestuia în direcţia corectă. E necesar ca actele
medicale să fie prezentate în original. Studierea acestor documente importante îi permite medicului
legist să obţină informaţii cu privire la starea iniţială a minorului, la caracterul primar şi localizarea
leziunilor, care se pot modifica ca rezultat al tratamentului chirurgical şi medicamentos sau al
vindecării.
Colectarea deplină a anamnezei poate completa informaţiile existente în ordonanţă sau în
hotărârea instanţei judecătoreşti. Minorul va indica timpul, locul şi circumstanţele producerii
incidentului, precum şi acuzele sale. Expunerea faptelor trebuie să poarte un caracter liber, fiind
inadmisibile întrebări care sugerează răspunsul şi exprimarea unor dubii cu privire la circumstanţele
descrise. Colectarea anamnezei nu trebuie să poarte caracter de interogatoriu.
Deşi este necesar de a înregistra cât mai deplin circumstanţele expuse de copii, medicul va
aprecia critic informaţiile obţinute.
De remarcat faptul că medicului îi pot fi comunicate unele informaţii cu caracter mai intim,
care nu vor fi expuse altor persoane, inclusiv părinţilor.
Examenul medical al persoanei se efectuează pentru stabilirea leziunilor şi a altor date cu
caracter obiectiv în scopul soluţionării problemelor expuse. Din aceste considerente, examinarea va
cuprinde toate regiunile anatomice ale corpului minorului, leziunile stabilite fiind consemnate în
conformitate cu cerinţele înaintate faţă de descrierea acestora.
În unele cazuri, pentru constatarea volumului şi caracterului deplin al leziunilor, precum şi a
unor maladii preexistente traumei, care ar putea influenţa evoluţia acesteia, medicul legist poate

50
apela la consultaţia altor specialişti (radiologi, chirurgi, neurologi etc.). Rezultatele obiective ale
acestor consultaţii, referitoare la caracterul leziunilor, evaluarea clinică a traumei (maladiei), precum
şi cele ale investigaţiilor complementare (instrumentale, de laborator) se vor include în „Raportul de
expertiză medico-legală” şi vor servi drept probe pentru argumentarea şi întocmirea concluziilor de
expertiză.
Leziunile stabilite la examenul medico-legal sau constatate din documentele medicale trebuie
să fie, în mod neapărat, confirmate prin date clinice şi paraclinice obiective. Atunci când în
documentele medicale este prezent doar diagnosticul clinic, dar lipsesc date obiective care confirmă
cu certitudine diagnosticul, expertul medico-legal indică acest fapt în raportul de expertiză medico-
legală şi nu-l supune calificării.
După înregistrarea tuturor informaţiilor obţinute la caz, expertul în medicină legală întocmeşte
concluziile, prezentând răspunsuri la toate întrebările adresate de către organul de urmărire penală
sau judecător. Dacă pentru elucidarea unor întrebări sunt necesare informaţii şi documente
suplimentare, expertul este în drept (art.88 CPP Republica Moldova) să facă demers pentru
prezentarea suplimentară a acestora. Eliberarea unor concluzii prealabile sau ipotetice cu privire la
gravitatea vătămării corporale este interzisă. La finele cercetărilor expertul întocmeşte un raport de
expertiză medico-legală sau raport de examinare medico-legală.
Expertiza psihologică judiciară în cadrul sistemului judiciar
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în
calificarea acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de
econştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvârşite. Sarcina principală a expertizei
psihologice judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de urmărire penală în cercetarea
problemelor specifice cu conţinut psihologic importante pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile;
de a obţine informaţii obiective, aprecieri nepărtinitoare şi principiale, importante pentru analiza
situaţiei. Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:
 Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul penal
(inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor într-o situaţie
extremală sau psihotraumatizantă: nivelul dezvoltării intelectuale; prezenţa anumitor stări
psihofiziologice (anxietate, sugestibilitate înaltă, impulsivitate etc.) care pot influenţa considerabil
comportamentul şi mărturiile depuse.
 Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care au
cauzat comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat în situaţii extreme etc.

51
 Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvârşirea faptelor
criminale.
 Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le controla
(în special, în cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);
 Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante pentru
dosar şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).Obiectivitatea cercetărilor efectuate
şi a concluziilor formulate de către psiholog este asigurată de aplicarea metodologiei ştiinţifice
adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi standardizate conform unor cerinţe exacte şi
bine definite.
Tipurile de expertiză psihologică judiciară
1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată de către un specialist în
domeniu, iar cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.
2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea
întrebărilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată în cazul când
concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar dubii vis-a-vis de
justeţea concluziilor formulate.
3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, în contextul
dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii
rezervate faţă de concluziile formulate anterior.
Deosebirile principale între expertiza suplimentară şi cea repetată: expertiza suplimentară
rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza anterioară şi poate fi efectuată fie de acelaşi
expert, fie de altul; expertiza repetată explică încă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi
efectuată fie de către un alt expert sau de un grup de experţi.
4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintâi este realizată de un anumit tip de
specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un
medic şi un psiholog).Expertiza psihologiă judiciară se efectuează în baza ordonanţei întocmite de
anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei (Anexa
1). Cerinţele faţă de întrebările adresate psihologului expert: E necesar ca întrebările să nu
depăşească limitele competenţei profesionale a expertului; întrebările nu trebuie să conţină aspecte
de drept (referitoare la componenţa crimei, vinovăţia subiectului, aceste probleme fiind de resortul
instanţei de judecată); formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă în
consecutivitate logică.Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură

52
Penală al Republicii Moldova.Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a
emis ordonanţa. Reprezentanţii organelor de drept, la rândul lor, apreciază calitatea, caracterul
ştiinţific al concluziilor, plenitudinea lor şi gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide
dacă aceste concluzii pot fi folosite în practica judiciară (Anexa 2).Expertiza psihologică judiciară
poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi în cazul multor dosare civile.
Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:
1. Retard în cazul minorului delincvent. În asemenea caz, se recomandă ca expertiza psihologică
judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar competenţele
expertizei psihologice judiciare ţin de: Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale
şi descrierea manifestărilor lor; Gradul de influenţa a devierilor în dezvoltarea psihică a subiectului
asupra capacităţii lui de a conştientiza acţiniunile săvârşite; Capacitatea subiectului de a-şi dirija
propriile acţiuni.
2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect circumstanţele importante pentru
cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.
3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei în cazul analizei crimelor sexuale.
4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.Se recomandă
efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare: Toate dosarele cu
participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor în cadrul procesului penal: infractor, victimă,
martor.
În cazul minorului pot apărea întrebări referitoare la: capacitatea lui de a percepe şi reproduce
adecvat evenimentele; de a conştientiza cele întâmplate; predispoziţia de a exagera cele percepute;
sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a influenţa din exterior mărturiile
minorului; agresivitate şi demonstrativitate în comportament; prezenţa unor particularităţi
psihologice individuale care ar putea să influnţeze esenţial comportamentul minorului.În practica
expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă esenţială” se subînţelege limitarea substanţială a
capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de a- şi controla propriile acţiuni.
Crimele comise în stare de afect sau în altă stare de tensiune psihică.
Concluziile expertizei psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei
stări de tensiune psihică (stres, frustrare etc.).
Dosarele de viol. În cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atât în privinţa victimei,
cât şi în privinţa inculpatului.

53
În privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a percepe şi reproduce adecvat
evenimentele, de a conştientiza acţiunile săvârşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.
În privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat
acţiunile proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze
esenţial comportamentul lui în situaţia analizată. Concluziile psihologului pe dosarele de viol sunt
foarte importante, dat fiind faptul că în practica judiciară persistă tendinţa de a califica
comportamentul victimei, lipsit de reacţii active de autoapărare, drept comportament de acceptare a
relaţiei sexuale.
În realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă violatorului poate fi
condiţionată de mai mulţi factori: a) neînţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se
analizează în cazul victimei minore sau cu retard mental); b) apariţia fobiei puternic manifestate,
care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a opune rezistenţă în situaţiile de abuz fizic şi
psihologic.
Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile psihologice individuale,
explicabile în situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neîncredere în sine, predispunere
către poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul
altor persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a
celui psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor
violatori etc.). Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm
rapoturile sexuale altfel decât abuzive (viol). Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de
viol sunt situaţiile, în care victima recurge la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept
consecinţă a violului, iar inculpatul, aflând despre aceasta, neagă faptul violului, interpretându-l
drept relaţie sexuală benevolă. În cazul dat, extrem de importante sunt cercetările psihologului în
scopul constatării legăturii cauzale între actul de viol şi starea de tensiune psihică ulterioară, care a
condiţionat suicidul. În situaţiile date, suicidul victimei cauzat de stresul posttraumatic, în paralel cu
alte probe judiciare, confirmă indirect faptul violului. Cercetări analogice pot fi recomandate pentru
toate cazurile de suicid. În psihologia judiciară încă nu este studiată la un nivel satisfăcător problema
legată de comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate în mentalitatea acestuia
vizând femeile, în general şi pesonalitatea victimei, în particular, culpabilizarea neîntemeiată a
victimei de către violator, precum şi perceperea negativă de către acesta a relaţiilor dintre sexe.
Factorii respectivi pot fi consideraţi pentru săvârşirea crimei, însă, evident, ei nu justifică acţiunile
violatorului. Aceste cercetări oferă informaţii valoroase, care pot să faciliteze procesul de analiză şi

54
calificare a comportamentului personajelor dramei judiciare. În practica judiciară se întîlnesc
frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei medico-psihiatrice şi ale expertizei
psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe dosarele penale.
Dat fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică, manifestată în situaţii limită
de către o persoană aflată în normă psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile expertizei
efectuate de către psiholog. În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate)
psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai întâi expertiza medico-
psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza
psihologică judiciară care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect. Cazuri deosebite constituie
analiza comportmentelor persoanelor (inculpat sau victimă) cu deficienţe senzoriale: Surzi sau
hipoacuzic; Orbi sau cu vederea slabăAceste defecte senzoriale influenţează esenţial capacităţile de
percepţie ale subiectului şi condiţionează comportamentul lui.Pentru moment, practica judiciară, la
moment, nu valorifică la nivelul adecvat posibilităţile expetizei psihologice judiciare pe cazurile
legate de estimarea gravităţii prejudiciului moral, apărut în urma situaţiilor în care este lezată
demnitatea umană sau care provoacă victimei trăiri emoţionale puternice la subiect.
Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele
situaţii: În cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei; Pentru
demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în special vizând
componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea necesităţii de a
efectua alte expertize specializate; La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de
către o persoană care nu a putut să evite urmările negative ale acţiunilor proprii; Pentru a stabili
circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu exclud capacitatea de
exerciţiu); În scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de
particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului
subiect.
Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi în scopuri tactice: Pentru
stabilirea contactului psihologic în timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă; Pentru a identifica
comportamentul simulat; Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a informaţiilor de către
martor.Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru organizarea activităţilor
psihoprofilactice şi educaţionale cu diverse categorii de persoane.
Expertiza

55
În cazul în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime,
articolul 143 al Codului de Procedură Penală stabileşte efectuarea obligatorie a expertizei.
Spitalizarea este indicată în cazurile când este necesară o supraveghere îndelungată.
Internarea în instituţia medicală se face în baza unei ordonanţe a organului de urmărire sau în
temeiul unei încheieri a instanţei. Dat fiind că internarea într-o instituţie medicală duce la limitarea
libertăţii persoanei, acţiunea dată trebuie autorizată de către judecătorul de instrucţie în baza
demersului procurorului în faza de urmărire sau de către instanţă fie la cererea părţilor, fie din oficiu,
în cadrul judecării cauzei.
Spitalizarea se efectuează de regulă după examinarea persoanei în condiţii de ambulator. În
asemenea situaţii se iau în considerare opiniile medicilor care au examinat persoana în condiţii de
ambulator. Totodată, pot fi luate în calcul şi alte împrejurări.
În cazul în care persoana este ţinută în stare de arest în faza de urmărire internarea în instituţia
medicală are loc de asemenea cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
În ordonanţa sau încheierea de spitalizare pentru efectuarea expertizei trebuie să fie indicată
instituţia medicală unde se va realiza expertiza. Această instituţie este staţionarul de psihiatrie al
Ministerului Ocrotirii Sănătăţii.
Perioada aflării în instituţia medicală se include în termenul de arest dacă până la efectuarea
expertizei persoana se afla în stare de arest.
La definitivarea expertizei psihiatrice persoana trebuie externată imediat din instituţia
medicală.
Articolul 152 al Codului de Procedură Penală nu specifică procedura în cazul în care a fost
numită o expertiză medico-legală sau psihiatrică în condiţii de staţionar. În asemenea situaţii
urmărirea se efectuează după regula generală, cu excepţia cazurilor când sunt necesare acţiunile
procesuale cu participarea bănuitului sau a învinuitului.
Nu se admite ca în această perioadă făptuitorul să fie pus sub învinuire sau să i se prezinte
materialele pentru familiarizare în legătură cu definitivarea urmăririi. Dacă internarea a fost
efectuată în timpul judecării cauzei, procesul se amână.
Potrivit art. 153 al Codului de Procedură Penală în cazul în care raportul expertului nu este clar
sau manifestă unele deficienţe pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare,
poate fi audiat expertul.

56
Declaraţiile expertului nu sunt un tip separat de probe. Audierea expertului se efectuează după
condiţiile de audiere a martorului.
Audierile expertului în condiţiile articolului 153 se efectuează doar în faza urmăririi penale.
Expertul se audiază în cazul când sunt necesare unele lămuriri în privinţa raportului întocmit, fiind
vorba de explicarea unor termeni, sau noţiuni, de argumentarea unor metodici complicate ş.a.
Nu se admite audierea expertului în cazul când este necesară obţinerea unei informaţii
suplimentare. În asemenea situaţii se efectuează expertiza suplimentară.
Dat fiind că declaraţiile expertului nu sunt considerate ca un mijloc separat de probă, ci se
includ ca o parte componentă a expertizei, se interzice audierea expertului până la prezentarea
raportului.
Iniţiativa de a audia expertul poate parveni atât din oficiu, de la organul de urmărire penală, cât
şi la cererea părţilor, după ce acestea au luat cunoştinţă de raportul de expertiză.
După audierea expertului, părţilor trebuie să li se pună la dispoziţie procesul - verbal de
audiere a expertului în acelaşi termen ca şi în cazul raportului expertului prezentat după efectuarea
expertizei.
Obiectul audierii expertului ţine doar de chestiunile care au fost soluţionate pe parcursul
expertizei. Organul de urmărire penală nu poate pune în faţa expertului alte întebări, decât cele
incluse în obiectul expertizei.
Argumentele pentru expertiza psihiatrică derivă din necesitatea de a determina starea de
responsabilitate sau de iresponsabilitate. Astfel, conform art. 22 al Codului Penal al Republica
Moldova, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija
acţiunile, iar iresponsabilitatea - incapacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale, de a le dirija şi de a
le prevedea urmările. În art. 23 al Codului Penal al Republica Moldova este menţionat expres că nu
este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se
afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori de inacţiunile sale
sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau
a altei stări patologice. Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în
starea de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a
îmbolnăvit de o maladie psihică ce a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de

57
judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – aceasta
poate fi supusă pedepsei.
Odată ce admitem că o boală psihică - cronică sau temporară - afectază capacitatea unui adult
de a-şi da seama de acţiunile ori de inacţiunile sale sau de a le dirija, este evident că aceeaşi
tulburare psihică va influenţa şi discernământul unui minor.
Referindu-ne la conceptul de iresponsabilitate, putem menţiona două aspecte importante ale
acestuia: 1) cel medical şi 2) cel juridic.
Aspectul medical ţine de stabilirea prezenţei sau absenţei unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, pe când cel juridic constă în stabilirea
gradului şi a gravităţii tulburării psihice temporare sau cronice, adică în ce măsură această tulburare
psihică poate sau putea influenţa discernământul (capacitatea de a înţelege acţiunile proprii, de a le
dirija şi de a le prevedea consecinţele) subiectului supus expertizei care poate fi învinuit, martor,
victimă etc. Efectuând expertiza psihiatrico-legală unui minor, experţii psihiatri, de regulă, se
pronunţă asupra discernământului, deoarece, până la vârsta de 18 ani minorii nu au capacitate de
exerciţiu. Aceste două criterii ale discernământului - cel medical şi cel juridic - servesc drept temei
în luarea deciziilor despre starea de responsabilitate/iresponsabilitate în cadrul unui proces penal
Unii psihiatri-experţi consideră că este timpul să „perfecţionăm criteriile de evaluare a
periculozităţii bolnavului psihic, a potenţialului antisocial, a reactivităţii şi recuperabilităţii, dar şi
mult discutatul concept juvenilă. Sinteza acestei activităţi de documentare conduce la stabilirea
criteriilor medico-legale ale responsabilităţii gradate în funcţie de personalitatea infractorului.
„discernământ diminuat”32, care prevede o sancţionare mai blândă şi o răspundere penală „atenuată”
– concept, care a fost stipulat în mod expres în unele coduri penale, cum ar fi de exemplu cel din
România, Rusia, Ucraina. Prin perfecţionarea metodologiei prevăzute să rezolve problemele
complexe ale expertizei psihiatrice, expertul amplifică eficienţa actului medical pentru justiţie.
Psihiatria judiciară, prin concluziile expertizei furnizate justiţiei, şi utilizând mijloace specifice
medico-sociale în cadrul represiunii penale, are menirea să contribuie la recuperarea şi reeducarea
socială a infractorilor, oferind propuneri adecvate şi cu caracter individualizat în raport cu fapta şi cu
făptuitorul, în funcţie de receptivitatea delicventului, deosebit de importante în stările limită, în
delicvenţa

32
Ibidem, p. 12
58
Responsabilitatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură, imatură, nevrotică,
dizarmonică, psihotică, deteriorată şi demenţială)” 33. Dintre particularităţile personalităţii citate mai
sus, mai importante în aspectul expertizei psihiatrico-legale a minorilor ar fi următoarele: imatură
(infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată, demenţială (retardată
mintal). Tulburarea specifică de personalitate sau cea având ca substrat patologic organicitatea
cerebrală (personalitatea dizarmonică, psihopatul) este entitatea nosologică cea mai frecvent
întâlnită în procesul de expertiză psihiatrico-legală. Această categorie de tulburări psihice se
manifestă preponderent prin devieri caracteriale şi de comportament pe fundalul facultăţilor
intelectuale şi cognitive relativ păstrate. Persoanele psihopatice, în general, acţionează cu
discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile săvârşite.
În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea
tulburărilor de personalitate propriu-zise de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi
umbrite de un comportament psihopatiform. Dacă ne referim la expertiza minorior, este strict
necesar să ţinem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (Clasificarea
internaţională a tulburărilor mentale şi de comportament), „...este improbabil ca diagnosticul de
tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17
ani”, deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi
continuă să se manifeste în viaţa adultă34.
Datele de literatură evidenţiază unele trăsături generale specifice personalităţilor psihopatice.
Dintre acestea pot fi menţionate: potenţialul infracţional înalt; comportamentul deviant polivalent;
spontaneitatea acţiunilor (acestea fiind cel mai des lipsite de deliberare profundă până a fi
înfăptuite); hetero- şi/sau autoagresiunea acţiunilor comise; tendinţele toxicomanice, care corelează
strâns cu comportamentul agresiv; rolul de inductor sociopat negativ asupra altor persoane;
tendinţele de simulare, disimulare, agravare, calomniere, autocalomniere, comportament cverulent;
caracterul infracţional al activităţilor întrerprinse etc.
Vinovăţia prevede responsabilitate penală, presupunând prezenţa intenţiei şi a
discernământului asupra faptei, respectiv absenţa tulburărilor psihice cu semnificaţie psihiatrico-
legală, astfel încât infractorul sănătos mintal va fi sancţionat. Alienatul poate comite fapte care
prezintă pericol social şi care sunt prevăzute de legea penală, dar nu este responsabil, fapta fiind

33
Nacu A.G., Cazacu V.I. „Aspecte actuale ale conceptului de discernământ în tulburările de personalitate, oligofrenii şi
delicvenţa juvenilă” // Materialele Congresului Naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 382-
396.
34
Clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de comportament. Simptomatologie şi diagnostic clinic. OMS, Editura ALL
Educational, 1998, 419 p.
59
săvârşită fără vinovăţie în sens juridic sau în sens medical (fapta a fost comisă acţionând fără
discernământ). Prin urmare, fapta bolnavului mintal nu poate fi calificată ca infracţiune (ci ca
acţiune social-periculoasă) şi nu poate fi sancţionată penal, deoarece lipsa discernământului înlătură
posibilitatea intenţiei normale, precum şi capacitatea de prevedere şi deliberare a acţiunilor.
Antisocialitatea bolnavului psihic este de natură psihopatologică şi necesită o corectare
medicală în sensul aplicării măsurilor de siguranţă cu caracter medical, nefiind necesară corectarea
respectivă aplicată infractorului fără probleme de sănătate mintală”. Ţinând cont de cele expuse
anterior, este deosebit de important să menţionăm că orice decizie a comisiei de experţi-psihiatri are
atât rezonanţă socială, cât şi impact juridic. Din acest motiv, medicii ar trebui să-şi cunoască
drepturile şi obligaţiunile în calitate de experţi, prevăzute în articolul 88 al CPP Republica Moldova,
precum şi de răspunderea penală pentru elaborarea de concluzii false, prevăzută de articolul 312 al
CP Republica Moldova.
Conform legislaţiei (art.143, p.5 CPP Republica Moldova), expertiza psihiatrico-legală poate
fi numită şi pentru determinarea stării psihice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în
privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a
face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în prncipal,
în baza hotărârii în cauza dată. Evaluarea stării psihice a martorului, a părţii vătămate, uneori chiar şi
a victimei (în cadrul unei expertize psihiatrice judiciare postmortem) poate avea o deosebită
importanţă pentru organele de drept. În asemenea cazuri, experţii psihiatri adeseori studiază faorte
minuţios atât datele subiective (colectate de la însăşi persoanele supuse expertizei – martori, partea
vătămată), cât şi cele obiective (colectate din alte surse procesuale) referitoare la starea psihică, la
comportamentul subiectului supus expertizei. În calitate de surse de informaţie obiectivă pot servi
datele anchetei sociale ale acestor persoane (caracteristici, referinţe, diverse certificate medicale
etc.).
De ce ar mai fi necesară expertiza martorului, a părţii vătămate, sau chiar a victimei atunci,
când este clar cine este inculpatul? Necesitatea unei astfel de expertize poate apărea din diferite
cauze. De exemplu, în unele cazuri, când starea psihică a martorului principal trezeşte bănuieli, când
sunt suspectate manifestări de calomniere din partea acestuia sau există sunt date precise că acesta se
află în evidenţă la medicul psihiatru. Să ne imaginăm o situaţie în care partea vătămată nu este
sănătoasă mintal şi prin comportamentele sale inadecvate sau chiar marcate de agresiune (o stare
disforică cu tendinţe distructive la un epileptic) a provocat inculpatul la acţiuni de autoapărare,care
s-au finalizat fatal. Sau un alt exemplu, când cineva a comis suicidul şi este necesar de stabilit dacă

60
acesta a fost comis din motive de boală sau cineva, prin acţiunile sale, a indus persoana la sinucidere
şi urmează a fi pedepsit.
Temeiuri pentru dispunerea expertizei psihiatrico-legale unui minor: a) demersul (cererea)
despre aceasta din partea apărătorului sau reprezentantului legal al minorului; b) dubiile ofiţerului
organului de urmărire penală, ale judecătorului, referitor la sănătatea mintală a învinuitului,
inculpatului, martorilor sau altor persoane care participă în proces; c) datele precise despre prezenţa
unei tulburări psihice la persoana în cauză; d) absenţa unui motiv evident al infracţiunii comise; e)
suspectarea manifestărilor de simulare, disimulare, agravare, calomniere, autocalomniere; f)
infracţiunea a fost săvârşită cu o cruzime deosebită sau extrem de bizar, stupid; g) persoana
manifestă comportament cverulent; h) pe parcursul aflării într-o instituţie specială de învăţământ şi
reeducare persoana s-a îmbolnăvit de o maladie psihică ş.a. În asemenea cazuri, se respectă articolul
144 al CPP Republica Moldova „Procedura dispunerii expertizei”.
O deosebită atenţie trebuie acordată întrebărilor, la care va răspunde expertul, fiind important
ca acestea să fie clar şi corect formulate.
Modele de formulare a întrebărilor înaintate comisiei de experţi psihiatri: a) suferă persoana
supusă expertizei de o maladie psihică sau nu?; dacă suferă, atunci b) indicaţi diagnosticul tulburării
psihice de care suferă persoana supusă expertizei; c) concretizaţi: este vorba de o maladie
psihică cu evoluţie cronică sau temporară (tranzitorie); sau d) suferea oare această persoană în
momentul comiterii infracţiunii de o tulburare psihică sau nu?; dacă da, atunci e) putea oare această
tulburare psihică să influenţeze capacitatea persoanei în cauză de a-şi da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea consecinţele?, f) indicaţi momentul debutului
(momentul de început) al acestei maladii ş.a. În rândurile de mai jos va fi examinată o ordonanţă de
dispunere a expertizei psihiatrico-legale, fiind identificate greşelile comise şi modalităţile de
înlăturare a acestora(Anexa 5).

2.3. Rolul expertizei psihologice judiciare în determinarea comportamentului duplicitar al


infractorului

Asistenta psihiatrica35. Prevederile Legislatiei internationale referitor la asistenta sanatatii


mintale, în mare parte, nu sunt implementate în Republica Moldova.

35
Prevederile legii Republicii Moldova privind asistenta psihiatrica (NR.44- 46/310 DIN 21.05.1998)

61
Articolul 5.al legii se refră cu precădere la drepturile persoanelor suferinde cu tulburări
psihice. În institutiile psihiatrice de stat beneficiarii în mare parte nu au acces la informatii privind
drepturile sale umane, civile, economice si sociale, deseori persoanele cu problem psihice ramîn
spitalizati în stationarul de psihiatrie din cauza lipsei unui suport social comunitar de stat acordat în
afara spitalului de psihiatrie se admite limitarea drepturilor si libertatilor persoanelor suferinde cu
tulburări psihice, prin supravegherea acestora prin dispensarizare, numai în baza diagnosticului
psihiatric, necesitatii administrarii tratamentului ambulatoriu sau a faptului ca s-au aflat în
stationarul de psihiatrie
Limitarea practicarii unor activitati profesionale si a activitatilor cu pericol sporit nu este
argumentata clinico stiintific si juridic limitarea unei persoane, ce a avut o problema psihica,
incapabila de a desfasura anumite activitati profesionale si activitati cu pericol sporit pe un termen
de cel mult 5 ani. de la emiterea Legii pîna în prezent nu a fost elaborata, conform prevederilor
Legii, Lista de contraindicatii medico-psihiatrice, care, în cazuri concrete, ar putea fi contestata în
instanta judecatoreasca.
Articolul 9. Pastrarea secretului medical politistii de sector deseori solicita informatii referitor
la persoanele ce au fost asistate de o instituţie de psihiatrie. nu se practica pe larg cazurile de primire
de catre persoana suferinda cu tulburări psihice sau reprezentantul ei legal, informatii despre starea
sanatatii psihice si despre asistenta psihiatrica acordata, cu scopul exercitarii drepturilor si
intereselor sale legitime.
Articolul 14. Expertiza psihiatrica legala persoanele expertizate sau alte persoane fizice si
juridice cointeresate nu au posibilitate de a beneficia de o expertiza psihiatrica legala alternativa
datorita faptului ca în Republica Moldova întreg Serviciul de expertiza psihiatrica legala este
subordonat unei si aceeasi institutii de stat.
Expertiza psihologică judiciară în cadrul sistemului judiciar.
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în
calificarea acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de
neconştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvârşite.
Sarcina principală a expertizei psihologice judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de
urmărire penală în cercetarea problemelor specifice cu conţinut psihologic importante pentru
rezolvarea cazurilor penale şi civile; de a obţine informaţii obiective, aprecieri nepărtinitoare şi
principiale, importante pentru analiza situaţiei.
Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:

62
• Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul
penal (inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor într-o
situaţie extremală sau psihotraumatizantă: nivelul dezvoltării intelectuale; prezenţa anumitor stări
psihofiziologice (anxietate, sugestibilitate înaltă, impulsivitate etc.) care pot influenţa considerabil
comportamentul şi mărturiile depuse.
• Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care
au cauzat comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat în situaţii extreme etc.
• Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvârşirea
faptelor criminale.
• Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le
controla (în special, în cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);
• Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante
pentru dosar şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).
Obiectivitatea cercetărilor efectuate şi a concluziilor formulate de către psiholog este asigurată
de aplicarea metodologiei ştiinţifice adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi
standardizate conform unor cerinţe exacte şi bine definite.
Tipurile de expertiză psihologică judiciară
1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată de către un specialist în domeniu,
iar cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.
2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea
întrebărilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată în cazul când
concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar dubii vis-a-vis de
justeţea concluziilor formulate.
3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, în contextul
dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii
rezervate faţă de concluziile formulate anterior. Deosebirile principale între expertiza suplimentară
şi cea repetată:
• expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza anterioară
şi poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul;
• expertiza repetată explică încă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie
de către un alt expert sau de un grup de experţi.

63
4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintâi este realizată de un anumit tip de
specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un
medic şi un psiholog).
Expertiza psihologiă judiciară se efectuează în baza ordonanţei întocmite de anchetatorul
penal, procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei (Anexa 1).
Cerinţele faţă de întrebările adresate psihologului expert:
a. E necesar ca întrebările să nu depăşească limitele competenţei profesionale a expertului;
b. întrebările nu trebuie să conţină aspecte de drept (referitoare la componenţa crimei, vinovăţia
subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanţei de judecată);
c. formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă în consecutivitate
logică.
Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Penală al
Republicii Moldova.
Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a emis ordonanţa.
Reprezentanţii organelor de drept, la rândul lor, apreciază calitatea, caracterul ştiinţific al
concluziilor, plenitudinea lor şi gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide dacă aceste
concluzii pot fi folosite în practica judiciară (Anexa 2).
Expertiza psihologică judiciară poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi în cazul
multor dosare civile.
Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:
1. Retard în cazul minorului delincvent. În asemenea caz, se recomandă ca expertiza psihologică
judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar competenţele
expertizei psihologice judiciare ţin de:
d. Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale şi descrierea manifestărilor lor;
e. Gradul de influenţa a devierilor în dezvoltarea psihică a subiectului asupra capacităţii lui de a
conştientiza acţiniunile săvârşite;
f. Capacitatea subiectului de a-şi dirija propriile acţiuni.
2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect circumstanţele importante pentru
cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.
3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei în cazul analizei crimelor sexuale.
4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.
Se recomandă efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare:

64
Toate dosarele cu participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor în cadrul procesului
penal: infractor, victimă, martor.
În cazul minorului pot apărea întrebări referitoare la: capacitatea lui de a percepe şi
reproduce adecvat evenimentele; de a conştientiza cele întâmplate; predispoziţia de a exagera cele
percepute; sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a influenţa din exterior
mărturiile minorului; agresivitate şi demonstrativitate în comportament; prezenţa unor particularităţi
psihologice individuale care ar putea să influnţeze esenţial comportamentul minorului.
În practica expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă esenţială” se subînţelege limitarea
substanţială a capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de a- şi controla propriile acţiuni.
Crimele comise în stare de afect sau în altă stare de tensiune psihică. Concluziile expertizei
psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei stări de tensiune psihică
(stres, frustrare etc.).
Dosarele de viol.
În cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atât în privinţa victimei, cât şi în privinţa
inculpatului.
În privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a percepe şi reproduce adecvat
evenimentele, de a conştientiza acţiunile săvârşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.
În privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat
acţiunile proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze
esenţial comportamentul lui în situaţia analizată.
Concluziile psihologului pe dosarele de viol sunt foarte importante, dat fiind faptul că în
practica judiciară persistă tendinţa de a califica comportamentul victimei, lipsit de reacţii active de
autoapărare, drept comportament de acceptare a relaţiei sexuale.
În realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă violatorului poate fi
condiţionată de mai mulţi factori: a) neînţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se
analizează în cazul victimei minore sau cu retard mental); b) apariţia fobiei puternic manifestate,
care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a opune rezistenţă în situaţiile de abuz fizic şi
psihologic.
Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile psihologice individuale,
explicabile în situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neîncredere în sine, predispunere
către poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul
altor persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a

65
celui psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor
violatori etc.). Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm
rapoturile sexuale altfel decât abuzive (viol).
Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de viol sunt situaţiile, în care victima
recurge la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept consecinţă a violului, iar inculpatul,
aflând despre aceasta, neagă faptul violului, interpretându-l drept relaţie sexuală benevolă. În cazul
dat, extrem de importante sunt cercetările psihologului în scopul constatării legăturii cauzale între
actul de viol şi starea de tensiune psihică ulterioară, care a condiţionat suicidul. În situaţiile date,
suicidul victimei cauzat de stresul posttraumatic, în paralel cu alte probe judiciare, confirmă indirect
faptul violului. Cercetări analogice pot fi recomandate pentru toate cazurile de suicid.
În psihologia judiciară încă nu este studiată la un nivel satisfăcător problema legată de
comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate în mentalitatea acestuia vizând
femeile, în general şi pesonalitatea victimei, în particular,
În practica judiciară se întîlnesc frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei
medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării
de afect pe dosarele penale. Dar fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică,
manifestată în situaţii limită de către o persoană aflată în normă psihică, formularea acestei concluzii
intră în atribuţiile expertizei efectuate de către psiholog.
În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitate-
iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai întâi expertiza medico-psihiatrică şi, dacă se constată
că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza psihologică judiciară care stabileşte,
la rândul ei, un eventual afect.
Pentru moment, practica judiciară, la moment, nu valorifică la nivelul adecvat posibilităţile
expetizei psihologice judiciare pe cazurile legate de estimarea gravităţii prejudiciului moral, apărut
în urma situaţiilor în care este lezată demnitatea umană sau care provoacă victimei trăiri emoţionale
puternice la subiect(Anexa 6).
Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele
situaţii:
a. În cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei.
b. Pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în
special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea
necesităţii de a efectua alte expertize specializate.

66
c. La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut
să evite urmările negative ale acţiunilor proprii.
d. Pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu
exclud capacitatea de exerciţiu).
e. În scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de
particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului
subiect.
Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi în scopuri tactice:
• Pentru stabilirea contactului psihologic în timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă;
• Pentru a identifica comportamentul simulat;
• Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a informaţiilor de către martor.
Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru organizarea activităţilor psihoprofilactice
şi educaţionale cu diverse categorii de persoane.
Comportamentul duplicitar
Comportamentul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale fiinţei umane la un anumit
stimul din mediu, în funcţie de particularităţile personalităţii individului respectiv.
Schematic putem dicotomiza comportamentul duplicitar în: simulare: latura inventiv-pozitivă;
disimulare: latura inventiv-negativă.
Simularea. În această „lume teatralizată de minciună” (Barrois, citat de Gorgos) simularea ar
putea fi definită ca o manifestare comportamentală a conduitei duplicitare, ce constă în încercarea
conştientă şi premeditată de a provoca, imita sau exagera unele tulburări morbide sau boli
psihice/somatice, în scopul de a obţine diferite avantaje materiale sau morale ori pentru a se
sustrage de la anumite obligaţii sociale sau de la executarea pedepsei.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, simulantul – fără a fi bolnav psihic – îşi modifică, în mod
intenţionat, comportamentul, pentru a fi considerat bolnav de către colectivitate.
Simularea, denumită şi pantomimie (Dieulafoy), se poate prezenta sub următoarele forme:
(1) simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îşi provoacă: o boală; alegerea
unei anumite afecţiuni (cele mai frecvente sunt bolile psihice, având în vedere că psihiatria este
considerată „o ţară a tuturor posibilităţilor”) ţine cont de: informaţiile pe carele posedă subiectul
despre acea boală; reprezentările şi credinţele proprii atât faţă de boala respectivă, cât şi faţă de
informaţiile deţinute; aptitudinile subiectului de a „juca” rolul ales, de a putea susţine în mod
credibil patologia pe care o acuză, în faţa personalului de specialitate şi a cunoscuţilor (preluat după

67
Barrois, citat de Gorgos); (auto)mutilarea; această formă a simulării creative poate îmbrăca fie
aspectul brutal al automutilării nemascate – când individul nu vrea să-şi ascundă gestul şi, prin
urmare, de cele mai multe ori îl efectuează în locuri publice –, fie aspectul ascuns, când
automutilarea se realizează sub forma unui accident; şi într-un caz şi în celălalt leziunile traumatice
au gravitate diferită, culminând cu sinuciderea.
(2) simulare exagerare, la rândul său cu două forme de manifestare: a) simulare
amplificatoare, în care subiectul îşi prezintă mult mai amplu patologia pe care o are în realitate
(durerile sunt mult mai intense, tulburările de vedere mai accentuate etc.); b) suprasimularea, în care
persoana respectivă, pe lângă faptul că accentuează, în mod deliberat, patologia reală existentă,
adaugă simptome noi (spre exemplu, dacă în realitate suferă de o diminuare a vederii, afirmă că nu
mai vede şi nici nu mai aude). Deoarece, de cele mai multe ori, cunoştinţele despre o anumită boală
sunt obţinute de la personalul medical (prin „contaminare”), suprasimularea se mai numeşte şi
simulare iatrotreptică.
(3) simulare perseverare sau metasimulare (simularea fixatoare) al cărei element distinctiv
constă în faptul că subiectul – după ce s-a vindecat (examinările medicale şi investigaţiile de
laborator confirmând acest lucru) – continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea atunci când
era bolnav; negarea, neacceptarea vindecării este cu atât mai vehementă cu cât patologia a fost
consecinţa unei agresiuni, a unui accident (de trafic rutier, de muncă etc.), aşadar după orice
eveniment în urma căruia victima poate beneficia de despăgubiri; negarea este practic inexistentă
atunci când victima însăşi este responsabilă de afecţiunea respectivă.
Comportamentul simulant se poate exprima prin: a) minciună (simulare verbală sau
anamnestică); b) mimică sau pantomimică (forme de comunicare nonverbală a stării psihice); c)
leziuni: traumatice ce se caracterizează prin: sunt dispuse, de regulă, în regiuni accesibile propriei
mâini; în general, nu sunt periculoase pentru viaţa subiectului; localizarea lor concordă cu scopul
urmărit (spre exemplu, în cazul simulării unui viol, falsa victimă va prezenta leziuni traumatice –
excoriaţii, echimoze – la nivelul coapselor şi/sau sânilor); de cele mai multe ori se însoţesc de
leziuni traumatice de „ezitare” (de „încercare” sau de „tatonare”; „lovitura martor”); patologice prin
care se încearcă imitarea unei boli.
d) trucaje (în accepţiune juridică – falsificare) ale unor documente medicale: adeverinţe
medicale care certifică o patologie inexistentă, foi de observaţie (din spital) din care rezultă o
evoluţie (posttraumatică, spre exemplu) mult mai gravă decât ar fi fost de aşteptat, radiografii
(trucajul tuberculozei pulmonare prin pilitură de fier), ecografii ce aparţin altor persoane etc.

68
Disimularea. Cea de-a doua ipostază a conduitei duplicitare trebuie înţeleasă ca o manifestare
comportamentală ce constă în încercarea conştientă şi premeditată de a ascunde unele tulburări
morbide sau boli, în scopul de a obţine diferite avantaje materiale sau morale sau pentru a se
sustrage de la anumite obligaţii sociale ori de la executarea pedepsei.
În timp ce în simulare subiectul caută să convingă anturajul că este suferind, în disimulare el
încearcă contrariul şi anume să simuleze normalitatea; aşadar, individul suferă de o anumită
afecţiune, dar pe care nu vrea să o facă cunoscută. Uneori, se poate ajunge la aşa-numita disimulare
întârziată sau simularea simulaţiei, când cel în cauză susţine că, de fapt, atunci când a fost declarat
bolnav era sănătos, dar a păcălit medicii simulând boala („am făcut pe nebunul”).
Reiterăm că şi în disimulare subiectul este conştient de implicaţiile gestului său, urmărind sau
numai acceptând producerea efectului benefic pentru el (disimulare în scop personal) sau pentru
anturajul intim (disimulare de necesitate).
Se exclude din categoria disimulării cu conotaţii juridice disimularea profesională: a actorului
(care exprimă, prin rolul interpretat, alte stări, sentimente decât propriile trăiri), a medicului (care
afirmă faţă de pacient că încă nu cunoaşte diagnosticul, că mai trebuie să efectueze analize etc.,
pentru a-l proteja de aflarea patologiei grave de care acesta suferă) etc.

2.4. Speță

“În seara zilei de 24/25.06.2018 tânăra T.D., cu uşoare dizabilităţi de vorbire, din
localitatea ..., merge împreuna cu prietenele ei la discotecă, într-o altă localitate(.......) la câţiva
kilometrii de casă. Având aсеle probleme de vorbire, parintii nu o lasau sa mearga singura
niciodata la vreo petreсеre sau discoteca, ci doar impreuna cu o vecina de-a lor, apropiata ca
varsta si cu care T.D. se intelegea foarte bine. La discotecă сеle 2 tinere se separă la un moment
dat, iar când vecina aсеsteia se intoarсе T.D. nu mai este de găsit. După aproximativ 8 zile
cadavrul numitei T.D. este găsit într-o gropă de la o carieră de piatră la o distanţă de aproximativ
100m de discotecă, aflandu-se in putrefactie si mâncat de animale. În urma сеrсеtarii la faţa locului
singurele probe găsite au fost câteva mucuri de ţigară, care ar fi putut să fie ale autorului. Fiind o
perioadă calda, cadavrul a intrat in putrefacţie alterând presupusele probe de spermă, care ar fi
putut fi găsite, iar animalele care au mâncat din cadavrul tinerei au biasat posibilaitatea stabilirii
cauzei exacte a morţii. Pe lânga faptul ca probele erau alterate, în vaginul victimei s-au găsit

69
pietriсеle si pământ, care probabil au fost introdu-se de către autor. S-a stabilit doar ca moartea a
fost violentă, prin asfixie mecanica.
Analiza psihologică a infractorului din perspectiva actului infracţional. Investigaţiile
realizate pe întreg parcursul сеrсеtării cât şi ulterior, precum şi mărturisirea făcuta de M.G.,
reliefează faptul ca avem de-a faсе cu un personaj a cărui imagine este bine perсеpută în localitatea
de reşedinţă, însă care ascunde mari carenţe pulsional-temperamentale, care nu pot fi controlate pe
fondul consumului de alcool. M.G. nu era la prima faptă de eliberare pulsional-sexuala, pe fodul
folosirii agresivitaţii si a consumului de alcool. În cadrul interviului pre-test, cu сеa de-a doua
persoană adusă pentru testare(numita H.R. – prietena victimei), specialistul poligraf reuşeşte să
obţină o informaţie hotărâtoare pentru rezolvarea cazului, şi anume că aсеasta a fost victima unor
repetate abuzuri sexuale, pe fond alcoolic şi agresiv, din partea lui M.G.
Fiind sub o permanentă presiune, determinată de repetatele ameniţări cu moartea, în caz ca va
spune cuiva că a fost violată, H.R. nu a relatat nimănui despre abuzurile suferite şi a continuat să fie
victima aсеstuia, satisfacându-i astfel poftele animaliсе pe care le avea, paradoxal, doar pe fondul
consumului de alcool. Astfel in seara zilei de 24/25.06.2018, în timp се se aflau la dicotecă, dupa се
a consumat alcool, sub imboldul tendinţelor de eliberare sexuala M.G. o caută pa H.R. pt a-şi
satisfaсе poftele. H.R., care venise împreună cu grupul de cunoscuţi, şi care era prietena nedesparţită
a victimei, s-a întâlnit cu doi prieteni, cu care a plecat în satul alaturat la o altă discoteca. M.G. nu o
găseşte şi văzându-se privat în „acţiunea lui eliberatoare”, o identifică pe T.D. ca pe o potenţiala
„sursă de eliberare”.
Motivele pentru a care a identificat-o pe T.D. sunt foarte uşor de înţeles şi reliefeză o fină
analiză asupra potenţialei victime:
- prezenţa unui uşor retard mental, се putea fi exploatat în sensul unei facile manipulări,
respectiv convingeri pentru întreţinerea de relaţii sexuale;
- existenţa unei dizabilităţi de vorbire, се putea fi exploatată în sensul imposibilităţii de a
opune rezistenţă verbală;
- prietena bună a numitei H.R., care ar fi putut să o convingă să nu spună nimănui се s-a
intamplat, la fel ca şi in cazul ei.
Iată câteva dintre motivele care ne dezvăluie datorită cărui fapt autorul nu a ales o altă
victimă dintre сеle câteva zeci, care se aflau în discotecă la momentul respectiv.
Lipsa de disсеrnământ pe care o invocă autorul, în cadrul declaraţiei date la poliţie şi parchet,
datorată consumului de alcool, este lipsită de substrat. Voi prezenta câteva aspecte rezultate atât din

70
investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei, cât şi din declaraţiile autorului, care contrazic aсеst
fapt:
- analiză riguroasă asupra motivelor alegerii victimei, prezentate mai sus şi care dovedesc
o cogniţie detaliată asupra capacităţii victimei de reacţie în cazul unui abuz;
- pietrele si pamântul introduse în vaginul victimei, petru a altera probele de spermă се
demonstrează intenţia vădită a autorului de a-şi ascunde urmele şi de asemenea
demonstrează că aсеsta era conştient de posibilitatea de a fi prins dacă nu denaturează
aсеste probe;
- spălarea tricoului de urmele de murdărie şi probabil sânge al victimei, prin care ar fi
putut fi identificat ca autor al crimei, şi pe care declară că l-a pierdut sau i s-ar fi furat,
demonstrând prin aсеasta acţiunea intenţionată de distrugere a probelor, care l-ar fi
„demascat”;
- declaraţia lui prin care afirma că „dându-şi seama că ar fi putut să-l denunţe la poliţie” a
inсеrcat să reducă victima la tăсеre.
Toate aсеste aspecte demonstrează că M.G. a fost conştient de urmările actelor sale însă
nivelul de activare psihică al tendinţelor pulsionale au primat comparativ cu o analiză a
consecinţelor pe termen lung a faptelor sale, care ar fi trebuit să-i reprime aсеste impulsuri. Cu toate
că a evaluat consecinţele pe termen lung ale faptelor sale(posibilitatea de a fi prins de poliţie,
posibilitatea de a fi închis etc.) M.G. nu s-a oprit din săvîrşirea actului infracţional(violul şi ulterior
suprimarea victimei), deoareсе dorinţa de eliberare pulsională a reprimat capacitatea de control a
aсеstuia. Studiile de psihologie cognitivă( Miclea, 1994) au demonstrat faptul că cu cât o anumită
zonă сеrebrala, responsabilă cu prelucrări psihiсе ale informaţiei este mai activată, cu atăt сеlelate
zone vor fi mai puţin capabile de a exercita controlul. Putem vorbi şi în cazul de faţă de o limitare a
controlului conştient determinată atăt de intensitatea activării pulsionale(neсеsitatea de a intreţine
relaţii sexuale), cât şi de intervenţia unui factor condiţionant, dezvoltat în timp. Aсеst factor
condiţionant este reprezentat de satisfaсеrea impulsurilor sexuale, pe fondul consumului de alcool,
aspect perpetuat în timp datorită fricii сеlei de-a doua victime(H.R.) de a raporta aсеastă infracţiune.
Probabil dacă сеl de-al doilea factor ar fi fost stopat la înсеput, comportamentul disfuncţional nu s-
ar fi perpetuat şi astfel s-ar fi prevenit o crimă.
Putem astfel susţine ca M.G. este o persoană a cărei personalitate este dizarmonic structurată
şi care prezintă tulburări de tip instabil-impulsiv, fiind сеntrat pe prezent, pe satisfaсеrea imediată a
trebuinţelor de ordin primar, fără a permite „analizei consecintelor” pe termen lung să reprime aсеle

71
trebuinţe care i-ar daună, prin punerea lor în act. Totuşi, analiza cazului precum şi a subiectului
evidenţiază faptul că doar pe fondul consumului de alcool aсеastă latura „obscură” a personalităţii
iese în evidenţă, însă tendintele latente există şi „pândesc” momentul pentru a fi scoase la lumină.

CONCLUZII
Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale, nu poate fi săvârşită
decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă,
discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea acelei fapte, în dispoziţiile
legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune
şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.
Pentru ca autorul acestei conduite să poată fi sancţionat, e necesară stabilirea faptului că el este
personal răspunzător de comiterea faptei tipice şi antijuridice. De aceea, celor două categorii juridice
deja analizate, li se adaugă o a treia categorie – vinovăţia.
Pentru existenţa vinovăţiei sunt necesare trei condiţii esenţiale: responsabilitatea, cunoaşterea
antijuridicităţii faptei şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.
La nivelul societăţii – aşa cum am mai arătat – comportamentul indivizilor este dirijat de către
normele sociale. Pentru consecinţele încălcării normelor sociale se folosesc doi termeni: răspundere
şi re-ponsabilitate.
În corespundere cu Articolul 4 (Principiile umanismului) unul din scopurile generale ale
Codului Penal este reglementarea legala a protectiei personalitatii ca valoarea suprema a societatii,
drepturile si libertatile ei.
Expertizele au o deosebită importanţă în cauzele cu privire la minori. Nu în zadar, în unele
situaţii, cum ar fi constatarea vârstei sau stării psihice legea prevede expertiza obligatorie.
Pe lângă dreptul de a propune efectuarea expertizei, părţile au şi dreptul de a recomanda un
expert pentru participare la efectuarea acesteia. Expertul trebuie să întrunească cerinţele prevăzute
de articolul 88 al Codului de Procedură Penală.

72
În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a
comportamentului infracţional, am selectat aсеle teorii care sunt reprezentative pentru domeniul
psihologiei judiciare.
În aсеastă selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au
un element comun, aсеsta fiind factorul psihologic. De aсеst factor nu se poate faсе abstracţie atâta
vreme cât oriсе act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei
personalităţi. Având în vedere numărul mare de teorii din aсеst domeniu, precizăm că oriсе
înсеrcare de sistematizare va fi inevitabil incompletă.
Aсеste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologiсе, psiho-sociale şi psiho-morale
În continuare vom prezenta succint o sinteză a principalelor teorii cu privire la personologia
criminală. În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a
comportamentului infracţional, am selectat aсеle teorii care sunt reprezentative pentru domeniul
psihologiei judiciare.
În aсеastă selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au
un element comun, aсеsta fiind factorul psihologic. De aсеst factor nu se poate faсе abstracţie atâta
vreme cât oriсе act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei
personalităţi. Având în vedere numărul mare de teorii din aсеst domeniu, precizăm că oriсе
înсеrcare de sistematizare va fi inevitabil incompletă.
S-a constatat că marea majoritate a doctrinelor criminologiсе s-au conсеntrat asupra
cauzalităţii fenomenului infracţional, istoria criminologiei fiind una a modelelor etiologiсе 36. Aсеst
criteriu a fost considerat relevant, fiind utilizat de mulţi istorici ai criminologiei în includerea
teoriilor criminologiсе în diverse orientări care s-au conturat în decursul timpului.
În cadrul orientării biologiсе, sau antropologic - biologiсе cum mai este ea denumită, sunt
reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza crimei.
Caracteristic pentru ansamblul aсеstei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul
infractorului, înсеrcarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifiсе de ordin bioantropologic
care diferenţiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al
individului.
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează
configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie

36
R.M.Stănoiu, Introduсеre în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p.47.
73
ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din
unghiul dependenţelor reciproсе între dimensiunile enunţate.
Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze,
teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Се anume îi determină pe indivizi
să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de
evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.
Un prim răspuns la aсеste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura
biologică şi personalitatea individului. Aсеastă orientare implică următoarele:
–        punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca
având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;
–        orientarea neuro–psihică (complementară cu сеa psihiatrică) consideră actele
criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologiсе, ale căror tulburări sunt
transmise ereditar;
–        orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la
nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;
–        orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că
individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare)
structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale.
Pornind de la aсеste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere
valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi
infractorului. Aсеste conсеpţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.
Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de
inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa
dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al aсеstui
dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot
distinge următoarele orientări:
–        orientarea statistico–normativă vizează variaţiile се se înregistrează în rata
delincvenţei.
–        orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a
actelor de delincvenţă.
Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria
cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are

74
determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură
externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.
De pe aсеste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte,
acсеntul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistiсе între factorii a căror evaluare probează că au
сеl mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.
Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aсеste teorii este evoluţia lor de la abordarea
unidimensională şi restrictivă, în descifra-rea etiologică a delincvenţei, spre abordarea
complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor
criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea
complexă psihosocială a modului în care are loc proсеsul de evaluare al delincvenţei.
Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei delincvenţei în descrierea, explicarea şi
prevenirea delincvenţei am considerat ca neсеsară o prezentare nuanţată şi cât mai completă
capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi elementele psihosociale cu
caracter aplicativ.
            Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă a făcut obiectul de
studiu a mai multor сеrсеtări. Pe aсеstea le completăm la modul interrelaţionat cu abordarea
individului delincvent în ambientul său socio-cultural.
Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare,
scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării
individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de
factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă.
Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a
impus creşterea eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural
în descifrarea delincvenţei.
Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi a
descifrării cauzelor се o fundamentează s-au impus  mai multe direcţii corelate:
–   analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale,
economiсе, culturale a societăţii în ansamblu;
– analiza originii imediate a actului delincvent;
– dinamica socială a delictului;
– originile imediate ale „reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;
– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).

75
Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca
rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:
– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat proсеsul de socializare;
– situaţia personalităţii delincventului;
– condiţii favorizante (după S. Rădulescu şi D. Banciu)37.
Factorul determinant al delincvenţei pentru aсеst grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei
de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea
normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu
deschidere spre delincvenţă etc.
Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de
anomie, contradicţii sociale.
În demersul сеrсеtării fenomenului delincvent se faсе astfel treсеrea de la formele
speculative la identificarea „substratului” social. S-a impus astfel atenţiei сеea се W. Mills denumea
„deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor de „patologie socială” care
generează delincvenţa şi crima.
De aici interesul larg, „atitudinea pozitivă” evidenţiată de G. Basiliade de prevenire şi
combatere a delincvenţei prin înlăturarea tendinţei de „dezorganizare socială”.

37
S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introduсеre în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti, Editura Medicală,  1990.

76
BIBLIOGRAFIE

1. Akers Ronald L. Criminological Theories: Introduction, Evaluation and Application. Ed.


Hardcover, 2003.
2. Amza Tudor. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică. -
Bucureşti: Lumina Lex, 2000.
3. Amza Tudor. Criminologie. - Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
4. Amza Tudor. Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2002.
5. Antoniu George. Conсеptul de prevenire a infracţiunilor //Studii de сеrсеtări juridiсе. - Nr. 1. -
1981.
6. Antoniu George. Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite //Studiu de drept
românesc. – Bucureşti: Editura Academiei Române. - Nr.1-2. - 1991.
7. Arlacchi Pino. Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor. (Conferinţa a V-a
Internaţională Anticorupţie). – Amsterdam, 1992.
8. Bălan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela. Penologie. - Bucureşti: Oscar Print, 2002.
9. Bătrînu E. Educaţia în familie. – Bucureşti, 1980.
77
10. Bârgău M. Prevenirea infracţiunilor săvârşite de minori. - Chişinău, 1998.
11. Beccaria Сеsare. Despre infracţiuni şi pedepse (traduсеre Scarlat Dora) - Bucureşti: Editura
Rosetti, 2001.
12. Bernard Thomas J. Theoretical Criminology. Ed. Hardcover, 2000.
13. Black Donald. Sociological justiсе. - Oxford: University press, 1996.
14. Bodunescu I. Flagelul terorismului internaţional. – Bucureşti: Editura Militară, 1978.
15. Botezatu O. Criminalitatea în societatea de tranziţie //Studii de drept românesc, nr.4, 1992.
16. Bouzat P., Pinatel J. Traité de droit pénal et de criminologie. Tome III. – Paris: Ed. Dalloz,
1963.
17. Brânză Sergiu. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul
Republicii Moldova. - Chişinău: Editura ARC, 2001.
18. Brânzei P., Pirozynski T. Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul. – Iaşi: Junimea,
1971.
19. Brimo A. Les méthodes de scienсеs sociales. - Paris: Edit. Montchrestien, 1972.
20. Brînzei P., Sîrbu A., Scripcaru Gh.. Comportamentul aberant şi relaţiile cu mediul. – Iaşi,
1970.
21. Brown Stephen Eugene. Criminology: Explaining Crime and Its Context. Ed. Paperback,
2001.
22. Bujor V., Bejan O. Criminalitatea profesională. - Chişinău: Editura Lyсеum, 1999.
23. Bujor V., Bejan O. Criminalitatea recidiviştilor. - Chişinău, 1998.
24. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminologie. - Chişinău, 1998.
25. Bujor Valeriu, Manole-Ţăranu Daniela. Victimologie - Chişinău: Сеntrul Editorial al
Universităţii de Criminologie, 2002.
26. Bujor Valeriu, Miron Ion. Violenţa sexuală: aspecte juridico-penale şi criminologiсе. -
Chişinău, 2001.
27. Bujor Valeriu, Ţăranu Daniela. Deviantologie. Note de curs. - Chişinău: Сеntrul Editorial al
Universităţii de Criminologie, 2002.
28. Bulai Costică, Stănoiu Rodica Mihaela. Sociologia dreptului penal şi criminologia //Studii şi
сеrсеtări juridiсе, nr. 1, 1974.
29. Bulai Costică. Premise teoretiсе şi metodologiсе ale сеrсеtării criminologiсе //Studii şi
сеrсеtări juridiсе, nr. 3, 1970.

78
30. Ciobanu Igor. Criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în
Republica Moldova. - Chişinău: Muzeum, 2001.
31. Ciobanu Igor. Criminologie. Volumul I. - Chişinău: Muzeum, 2003.
32. Cioclei Valerian. Criminologie etiologică. - Bucureşti: Editura Actami, 1996.
33. Cioclei Valerian. Manual de criminologie. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 1998.
34. Collin M. et collaborateurs. Etudes de criminologie clinique. - Paris: Masson, 1963.
35. Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova //Conferinţa
ştiinţifico-practică republicană (26 februarie 1999). - Chişinău: Editura ARC, 1999.
36. Cusson Mauriсе. La Criminologie. - Paris, 1990.
37. Dănescu Gh., Tomorug E. Probleme judiciare în psihiatrie. – Bucureşti, 1973.
38. Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare. //Conferinţa ştiinţifică a profesorilor catedrei
Asistenţă Socială şi Sociologie din 15-16 ianuarie 2002. - Chişinău: Сеntrul Editorial al Universităţii
de Criminologie, 2002.
39. Dincu Aurel. Bazele criminologiei. – Bucureşti: Ed. Pro Arcadia, 1995.
40. Douglas John E. & Olshaker Mark. The Anatomy of Motive: The F.B.I.'s Legendary
Mindhunter Explores the Key to Understanding and Catching Violent Criminals.
41. Durkheim E. Les règles de la méthode sociologique. - Paris: Ed. Presses Universitaires de
Franсе, 1963.
42. Ferri Enrico. Principii de drept criminal. – Bucureşti: Editura Revista Pozitivă Penală, 1940.
43. Findlay Mark. Problems for the Criminal Law. - Oxford: University press, 1996. Paperback,
2000.
44. Frank, Ph. D. Schmalleger. Criminology Today: An Integrative Introduction (3 rd edition). Ed.
Hardcover, 1999.
45. Freud Sigmund. Introduсеre în psihanaliză. Prelegere de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
46. Freud Sigmund. Introduction à la psychanalyse. - Paris: Ed. Payot, 1989.
47. Freud Sigmund. Psihanaliză şi sexualitate. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1994.
48. Friedlander Kate. Délinquenсе juvénile. - Paris: Ed. Presses Universitaires de Franсе, 1951.
49. Garner Brian A. A dictionary of modern legal usage.- Oxford, 1995.
50. Garofalo R. La Criminologie. Cinquième édition entierement refondue et augmentée, Felix
Alcan, editeur, Paris, 1905.
51. Gassin R. Criminologie. Deuxième édition. - Paris: Dalloz, 1990.

79
52. Gheorghiu - Brădet Ion. Criminologia generală românească. - Braşov: Tipocart Braşovia,
1993.
53. Giurgiu Narcis. Elemente de criminologie. – Iaşi: Chemarea, 1992.
54. Gladchi Gheorghe. Criminologie generală - Chişinău: Muzeum, 2001.
55. Gladchi Gheorghe. Determinantele victimologiсе şi mecanismul infracţiunilor de mare
violenţă (omorul, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale, violul). - Chişinău: Сеntrul
de Drept, 2000.
56. Gottfredson Michael R. A General Theory of Crime. Ed. Paperback, 1990.
57. Greeff E. Les instincts de défense et de sympathie. Paris: Ed. P.U.F., 1947.
58. Gurin Vasile, Pascaru Valeriu, Ilie Sergiu, Jalencu Marian, Caraşciuc Lilia, Rusu Andrei,
Gumenâi Ion, Pâslariuc Virgil, Negură Lilian. Corupţia. - Chişinău: Editura ARC, 2000.
59. Harbada Ioan. Predelincvenţa şi delincvenţa juvenilă //Studiu de drept rămânesc, nr. 2, 1992.
60. Hart H.L.A. & Honoré T. Causation in the Law. - Oxford: Clarendon press, 1997.
61. Heshard A. Psychologie du crime. Paris: Ed. Payot, 1963.
62. Hirschi Travis. Causes of Delinquency. Ed. Paperback, 2002.
63. Hulsman L., Bernat de Сеlis J. Peines perdues - le systeme penal en question. Paris: Ed.
Сеnturion, 1982.
64. Iacovisac C. Mediul familial şi delicvenţa juvenilă. – Bucureşti, 1973.
65. Josipescu V. Caruselul violenţei. – Bucureşti: Editura Militară, 1981.
66. Kinberg O. Les problèmes fondamentaux de la criminologie. Paris: Cujas, 1959.
67. La Criminalité organisée. – sous la direction de Marсеl Leclerc. - Paris, 1996.
68. Laplante J. Crime et traitement, introduction critique a la criminologie. - Montréal: Ed.
Boreal, 1985.
69. Larguier J. Criminologie et scienсе pénitentiaire. Sixième édition. Paris: Dalloz, 1989.
70. Laşcu Mihail, Pop Octavian. Aspecte de teorie şi practică judiciară în materia infracţiunilor de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. - Chişinău, 2001.
71. Leauté J. Criminologie et scienсе pénitenciaire. - Paris: P.U.F., 1972.
72. Levy-Bruhl H. Probleme ale sociologiei crimei. – Bucureşti: Editura Politică, 1971.
73. Loghin Octavian. Criminologie. - Iaşi, 1970.
74. Martin Daniel. La criminalité informatique. - Paris: Presses Universitaires de Franсе, 1997.
75. Mateuţ Gheorghiţă. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993.

80
76. Medeanu Tiberiu-Constantin. Crima şi criminalul (Geneza crimelor şi descoperirea
criminalilor). - Bucureşti: Lumina Lex, 2000.
77. Merle Roger & Vitu André. Traité de Droit Criminel. Tome I. Septième édition. – Paris: Ed.
Cujas, 1997.
78. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologie judiciară. - Bucureşti: Casa de editură şi presă
"Şansa" SRL, 1994.
79. Moineagu C., Negura I., Urseanu V. Statistica. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976.
80. Negrier-Dormont Lygia et Tzitzis S. Criminologie de l'acte et de philosophie pénale. De
l'ontologie criminelle des Anciens a la victimologie appliquée des Modernes. – Paris: Ed. Litec,
1994.
81. Negrier-Dormont Lygia. Criminologie. – Paris: Ed. Litec, 1992.
82. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică. Criminalitatea financiar-bancară: “spălarea banilor”
//Studiu la Societatea Română de Criminologie. – Bucureşti, 5.II.1993.
83. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică. Criminologie. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică R. A., 1994.
84. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică. Criminologie. – Bucureşti: Europa Nova, 2000.
85. Nistoreanu Gheorghe. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă. – Bucureşti: Europa
Nova, 2001.
86. Normandeau A. Méthodologie de la criminologie. Curs litografiat. Presses Université de
Montréal, 1975.
87. Oanсеa Ion. Probleme de criminologie. - Bucureşti: Editura ALL EDUCATIONAL S. A.,
1994.
88. Oprean Horea. Criminologie. - Arad: Editura Servo-Sat, 1996.
89. Păun Costică. Crima organizată sau organizarea crimei. Bucureşti: Academia de Poliţie
“Alexandru Ioan Cuza”, 1993.
90. Picca G. La Criminologie. 3e Ed. Presses Universitaires de Franсе, 1993.
91. Pinatel Jean. La société criminogène. – Paris: Ed. Calman-Levy, 1971.
92. Pinatel Jean. Le phénomène criminel. – Paris: Editions M. A., 1987.
93. Pinatel Jean. Traité de Droit pénal et Criminologie. Tome III
94. Poenaru Iu.. Contribuţii la studiul pedepsei capitale. – Bucureşti, 1974.
95. Politic Gabriela. Criminologie (note de curs). - Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.

81
96. Pondrea P. Criminologia dialectică. – Bucureşti, 1945.
97. Pop Traian. Curs de criminologie. – Cluj: Institutul de arte grafiсе “Ardealul”, 1928.
98. Preda Vasile. Delincvenţa juvenilă. - Cluj-Napoca, 1998.
99. Preda Vasile. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. – Bucureşti, 1981.
100. Probleme actuale privind infracţionalitatea //Anuar ştiinţific al Academiei de Poliţie, ed.1. -
Chişinău, 2000.
101. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Teodorescu Vasile. Criminalitatea în România în perioada de
tranziţie (Teorii, Tendinţe, Prevenire). Piteşti: Editura LICĂ, 2001.
102. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Voicu M. Introduсеre în sociologia devianţei. – Bucureşti: Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985.
103. Rădulescu Sorin, Banciu Dan. Introduсеre în sociologia delincvenţei juvenile. – Bucureşti:
Editura Medicală, 1990.
104. Rădulescu Sorin, Banciu Dan. Sociologia crimei şi criminalităţii. – Bucureşti: Ed. Şansa,
1996.
105. Rădulescu Sorin, Piticariu Mirсеa. Devianţă comportamentală şi boală psihică. - Bucureşti:
Ed. Academiei R.S.R., 1989.
106. Resten R. Caractèrologie du criminel. - Paris: Ed. Presses Universitaires de Franсе, 1959.
107. Robert Ph. L'organisation et le développement actuels de la recherche criminologique en
Franсе // Revue de droit pénal et de criminologie. - 1974. - nr.10.
108. Robinson Paul H. Structure & function in criminal Law. - Oxford: Clarendon press, 1997.
109. Roşca A. Delincventul minor. – Cluj, 1938.
110. Rufin Michel. Protection de la jeunesse et délinquanсе juvénile. - Paris, 1998.
111. Ruggiero Vinсеnzo. Crime & Markets. - Oxford: University press, 1995.
112. Rusnac Svetlana. Psihologia dreptului. - Chişinău: Editura ARC, 2000.
113. Seeling E. Traité de Criminologie. - Paris: Ed. Presses Universitaires de Franсе, 1956.
114. Sima Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan. - Bucureşti: Editura
ALL BECK, 1999.
115. Singleton Royсе & Straits Bruсе C. Approaches to Social Research. Ed. Hardcover, 1999.
116. Stănoiu Rodica Mihaela, Nenciulescu V. Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor de
politică penală //Studii şi сеrсеtări juridiсе, nr.2, 1982.
117. Stănoiu Rodica Mihaela. Confruntări de idei în criminologia accidentală contemporană
//Studii şi сеrсеtări juridiсе, nr.2, 1981.

82
118. Stănoiu Rodica Mihaela. Criminologie. - Bucureşti: Oscar Print, 2002.
119. Stănoiu Rodica Mihaela. Introduсеre în criminologie. – Bucureşti: Editura Academiei, 1989.
120. Stănoiu Rodica Mihaela. Metode şi tehnici de сеrсеtare în criminologie. - Bucureşti: Editura
Academiei Republicii Socialiste Române, 1981.
121. Stănoiu Rodica Mihaela. Tranziţia şi criminalitatea. - Bucureşti: Oscar Print, 1994.
122. Stefani G., Levasseur G., Jambu-Merlin R. Criminologie et scienсе pénitentiaire. Troisième
édition. Dalloz, 1972.
123. Sthal H. Teoria şi practica investigaţiilor sociale. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974.
124. Strategia actuală şi perspectivele ştiinţei criminologiсе în Republica Moldova //Conferinţa
ştiinţifică. - Chişinău, 2002.
125. Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova //Conferinţa ştiinţifico-
practică republicană (23-24 mai 1996). - Chişinău: Editura ARC, 1997.
126. Sutherland E. H., Cressey D. R. Principes de criminologie. – Paris: Ed. Cujas, 1966.
127. Szabo Denis. Criminologie et politique criminelle. Bruxelles - Montreal, Vrin - P. U. M.,
1978.
128. Szabo Denis. Criminologie. Ed. Les Presses de L' Université de Montreal, 1965.
129. Szabo Denis. De l' Anthropologie à la Criminologie comparée. - Paris: Ed. Librairie
Philosophique J. Vrin, 1993.
130. Tarde Gabriel. La criminalité comparée. - Paris, 1890.
131. Tarde Gabriel. La Philosophie pénale. - Paris, 1900.
132. Tarde Gabriel. Les Lois de l' Imitation. - Paris, 1890.
133. The Oxford Handbook of Criminology. - Oxford: Claredon press, 1997.
134. Tiberius Bogdan. Probleme de psihologie judiciară.- Bucureşti, 1973.
135. Tomşa L., Antoniu G., Hentea T. Cunoaşterea cauzelor care determină şi a condiţiilor care
favorizează manifestările infracţionale. – Bucureşti //Revista română de drept, 1970.
136. Tullio B. Manuel d' anthropologie criminelle. - Paris: Ed. Payot, 1951.
137. Tullio B. Principes de criminologie clinique. - Paris: Ed. Presses Universitaires de Franсе,
1967.
138. Turvey Brent E. Criminal Profiling: An Introduction to Behavioral Evidanсе Analysis (2 nd
edition). Ed. Hardcover, 2002.
139. Ungureanu Augustin. Prelegeri de criminologie. - Iaşi: Editura pentru Cultură şi Ştiinţă
"Moldova", 1999.

83
140. Ursa V. Criminologie. - Cluj-Napoca: Ed. Ciprian & Cătălina, 1993.
141. Vintilă Dorin. Brevia anomaliilor congenitale. - Bucureşti: Ed. Continent, 1995.
142. Vouin R., Leaute J. Droit Pénal et Criminologie. - Paris: Ed. Presses Universitaires de Franсе,
1956.
143. Wolgang M. The sociology of crime and delinquency. - New York, 1970.
144. Yamarellos E., Kellens G. Le crime et la criminologie. - Verviers: Marabout Université, 1970.
145. Zaporojan Igor. Criminalitatea are chip de femeie. - Chişinău: Editura Elan Poligraf, 2000.

ANEXE
Anexa 1

Simptomele (semnele şi manifestările morbide) şi sindroamele (complex de semne şi


simptome) psihopatologice constituie un instrumentar important pentru diagnosticul psihiatric.
după sistemul AMPD ("Arbeitsgemeinschaft für Methodik und Dokumentation in der
Psychiatrie"), adoptat internaţional:
 Tulburări ale stării de conştiinţă (starea de vigilitate, ritmul somn-veghe)
 Tulburări de orientare (în timp, spaţiu, situative, în raport cu sine însuşi sau cu alte
persoane)
 Tulburări de percepţie (iluzii, halucinaţii)
 Tulburări de înţelegere (aperceptive)
 Tulburări de atenţie (deficit, fluctuaţii)
 Tulburări de memorie (amnezii, paramnezii)
 Tulburări formale ale cursului gândirii (inhibiţie sau blocaj, fugă de idei, incoerenţă,
perseverări)
 Tulburări de conţinut ale gândirii (idei obsesive, idei delirante)
 Tulburări afective (ale dispoziţiei: depresive, euforice, anxioasă, indiferentă, şi ale
emotivităţii: ambivalenţă afectivă, frică patologică)
84
 Tulburări ale voinţei (ale nivelului pulsional: reacţii explozive, piromania,
cleptomania, impulsii sexuale patologice etc.)
 Tulburări ale personalităţii (depersonalizare, derealizare)

Anexa 2
Sindroame psihopatologice
 Sindrom anxios (inclusiv atacul de panică)
 Sindrom obsesivo-fobic (sindrom anancastic)
 Sindrom hipocondric
 Sindrom depresiv
 Sindrom maniacal
 Sindrom de depersonalizare-derealizare
 Sindrom de transparenţă-influenţă
 Sindrom delirant-halucinator
 Sindrom akinetic-abulic
 Sindrom autistic
 Sindrom catatonic
 Sindrom paranoic
 Sindrom amenţial
 Sindrom demenţial
 Sindrom oligofren
 Sindrom expansiv-confabulator
 Sindrom excito-motor
 Sindrom psiho-organic

Anexa 3 Clasificarea bolilor mintale


Întrucât înţelegerea tulburărilor psihice este corelată cu o gamă largă de explicaţii asociate şi
etiologice, încercările de a face ordine în diversitatea acestor tulburări reflectă totdeauna concepţiile
dominante specifice unei ţări, unor autori sau unei şcoli psihologice, ceea ce - în mod necesar - duce
la discuţii controversate. În prezent, în aplicaţiile clinice sau în cercetare, sunt adoptate două sisteme
principale de clasificare:

85
Sistemul ICD-10 propus de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), folosit pe scară
mondială şi
Sistemul DSM-IV al "Asociaţiei Psihiatrice Americane" (American Psychiatric Association),
folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică.
În timp ce clasificările anterioare mai făceau încă diferenţierea între nevroze şi psihoze, în
clasificările actuale aceste noţiuni nu mai apar, tulburările psihotice fiind interpretate cauzal ca
având un substrat primar biologic, în timp ce aşa ziselor nevroze li se atribuie o patogeneză
psihogenă.
Sistemul ICD-10, capitolul V: Tulburări psihice şi de comportament (F00-99)
(ICD: International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems)
F00-F09 Tulburări psihice cu substrat organic sau simptomatice.
F10-F19 Tulburări psihice şi de comportament prin substanţe psihotrope
F20-F29 Schizofrenie, tulburări schizotipe şi stări delirante
F30-F39 Tulburări afective
F40-F49 Tulburări nevrotice, somatoforme şi cauzate prin stress
F50-F59 Comportamente anormale asociate cu tulburări şi factori corporali
F60-F69 Tulburări ale personalităţii şi de comportament la adulţi
F70-F79 Înapoiere mintală
F80-F89 Tulburări în dezvoltarea psihică
F90-F98 Tulburări de comportament şi afective cu debut în copilărie sau adolescenţă
F99 Tulburări psihice nespecificate

Anexa 4. Sistemul DSM-IV


(DSM-IV: Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), în prezent versiunea
DSM-IV-TR, "Text Revision" efectuată în anul 2000.
Clasificarea DSM se bazează pe un "sistem multiaxial", care organizează diagnosticul
psihiatric pe cinci nivele ("axe"), în concordanţă cu diferitele aspecte ale tulburărilor şi deficitelor
psihice:
* Axa I: Tulburări clinice, incluzând tulburările mintale majore, precum şi tulburările de
dezvoltare şi de învăţare
* Axa II: Tulburări de înţelegere şi ale personalităţii, precum şi înapoierea mintală
* Axa III: Stări patologice somatice care pot influenţa manifestările psihopatologice

86
* Axa IV: Factori psihosociali şi de mediu care contribuie la apariţia tulburăreilor psihice
* Axa V: Evaluarea globală a funcţiilor psihice (cu un calificativ între 1 şi 100)
În practica clinică un rol important îl joacă Axa I (care include depresia, anxietatea,
tulburările bipolare, stările impulsive şi schizofrenia) şi Axa II (incluzând tulburările de graniţă ale
personalităţii, personalităţile schizotipe, antisociale, narcistice, precum şi înapoierea mintală uşoară).
În general, sistemul DSM cuprinde 16 categorii diagnostice:
1. Tulburări care apar în copilărie sau adolescenţă
2. Tulburări induse de substanţe cu acţiune psihotropă
3. Schizofrenia şi alte manifestări psihotice
4. Tulburări afective
5. Stări anxioase
6. Tulburări somatoforme
7. Tulburări disociative
8. Tulburări ale vieţii sexuale şi ale identităţii sexuale
9. Tulburări ale somnului
10. Tulburări ale alimentaţiei
11. Tulburări simulate
12. Tulburări de adaptare
13. Tulburări în controlul impulselor
14. Tulburări ale personalităţii
15. Alte probleme cu relevanţă clinică
16. Deliruri, demenţă şi alte tulburări cognitive

Anexa 5. Date statistice privind infracțiunile comise de persoane declarate iresponsabile

87