Sunteți pe pagina 1din 13

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR

Tipografia de la Govora

Pr. Conf. Dr. Coord.: Masterand:


Sergiu Popescu Chircu Dănuț Gabriel

Craiova
2018
Introducere

Începuturile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că,
inițial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaș de cult catolic mai vechi din lemn. În
sensul acesta arhitectul Ion Trajanescu, interesat de istoriul mănăstirii, culegea pe la 1910 o
legendă locală conform căreia, la început ar fi fost o biserică, iar voievodul Radu cel
Mare (posibil identificabil cu voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundația
acesteia. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indidiciu în
acest sens. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala
biserică, fundațiile unei clădiri vechi, probabil de secol XIV, cu dimensiunile de 19m lungime și
cu grosimea zidurilor de 1,30m, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20m.
Această clădire, neexcavată total datorită amplasării parțiale sub actuala biserică, este
considerată a fi biserica originală a mănăstirii (Gh. T. Cantacuzino). Acest fapt este argumentat
de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior, arhitectul Cristian Moisescu, presupune, datorită
liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porțiunea de zid
sondată reprezintă de fapt rămășițele unei vechi incinte fortificate.
O altă teorie privitoare la ctitoriile anterioare celei ortodoxe este vehiculată de prof. Gh.
T. Ionescu care consideră că actuala mănăstire ar fi luat locul unor așezări ale catarilor (sau
bogomililor), teorie care nu are nici un fel de suport argumentat.
În muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250 kg cu inscripția S-a
turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu și al Sfântului Nicolae 6965 (1456-14571), adică în
timpul domniei lui Vlad Țepeș însă primul document care să ateste mănăstirea este un hrisov
datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de
teren în oraș (la Râmnic probabil) de la Hijul. În lipsa altor dovezi sau izvoare scrise,
presupunerile în ceea ce privește momentul întemeierii locașului de cult duc la concluzia că
acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul secolului XV, probabil chiar în timpul domniei
lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul
aceluiași secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel

1
Gherasim Cristea, Istoria mânăstirii Govora, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Râmnicului, 1995, p. 121.
materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot cam din acea perioadă,
excepția făcând zidul enigmatic de care am vorbit mai sus.
În timpul domniei lui Vlad Țepeș se consumă un moment important, răzvrătirea lui Albu
cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudit cu Basarabii, care încearcă să-l înlăture pe
domn. Acesta cotropește satele mănăstirii Glodul și Hința (localități astăzi dispărute) pe care le
avea [...] de la începutul Țării Românești[...] pustiind și mănăstirea însăși. În urma luptelor date
cu voievodul țării, Albu cel Mare este înfrânt [...]și l-a prins și l-a tăiat, pe el și pe tot neamul
lui.. Satele sunt confiscate de la viclean însă sunt date unor alți boieri, ulterior fiind răscumpărate
și donate mănăstirii de Radu cel Mare.
Pisania cea mai veche păstrată afirmă că [...] această biserică cine a zidit-o nu se știe
[...] iar Radu cel Mare [...] au dires-o și au înfrumusețat-o [...]. De altfel domnia acestui voievod
a însemnat un moment important pentru acest locaș de cult. Voievodul reface aproape din temelii
biserica [...] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposații strămoșii noștri [...), îi confirmă
vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul și Smaranda (Salomia), părinții săi,
și îi face alte multe danii.
După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, devine una dintre cele mai
importante mănăstiri ale țării, ieromonachii continuând să păstreze și să sporească moșiile ce
întrețineau viața monahală și spiritualitatea ortodoxă. În primăvara lui 1611, în urma invaziei și
jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcașul este cu siguranță afectat, însă
documentele nu consemnează acest lucru, pagubele suferite fiind probabil minore.
În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucție,
reconsolidare și extindere, conform opiniei istoricului H. aici se instalează, în 1637, a doua
tipografie cunoscută din Țara Românească2. Încă din primii ani de funcționare, de sub teascurile
acestei tipografii vor cunoaște lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale
românești precum Psaltirea slavonească la 1637-1638 și mai ales la 1640 prima lucrare tipărită
în limba română Pravila bisericeascăcunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în
traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a
supravegheat și încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanți stareți ai
mănăstirii, în cei 4 ani cât a condus lăcașul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit și mai bogat
așezământ monahal al țării a acelui veac.

2
H. Stănescu, Mănăstirea Govora, în revista Arhivele Olteniei, nr.3/1936, p. 424.
Un alt stareț important a fost ieromonahul Paisie (1683 - 1715), în timpul căruia biserica
mănăstirii este refăcută căci era „[...] prea învechită și crăpată, cât îi venea vremea a cădea
[...]3“ iar interiorul a fost zugrăvit așa cum se vede și astăzi. Cu această ocazie a fost zugrăvit în
pronaus și chipul domnitorului Constantin Brâncoveanu; cât estede real, greu de stabilit, însă cu
certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui cărturar. Același stareț reface și
sporește mijloacele de întreținere ale călugărilor, de altfel toate reparațiile fiind făcute pe
cheltuiala mănăstirii. Plecarea din scaunul stăreției mănăstirii Govora a acestui bun gospodar este
legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre
aceștia, sau relațiile ieromonahului cu viața politică a epocii, rămânând încă necunoscute.
Alte reparații, la chilii și trapeza mănăstirii, sunt făcute de către starețul Ștefan
Mănăstireanu (1762 - 1774; 1778 - 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 -
1778), iar ieromonahul Anatolie (1782 - 1787) reface ușa cea mare a clopotniței stricată
de Florea hoțul și pictează bisericuța cea mică a egumenului Ilarion (lucrare executată de
zugravul Dimitrie).
După acestă perioadă de înflorire urmează decăderea, culminând cu perioada de stăreție a
arhimandritului Constandie (1805) care [...] lipsit de minți [...]4 a arendat păgubos parte din
moșiile mănăstirii pe mai mulți ani, băgând mănăstirea la grele datorii.
Egumenii ce i-au succedat, greci după naștere, au sporit starea de decădere judecându-se cu
creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului
străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareț până în 1842.
În timpul starețului Nicandru Vasilescu (1863 - 1882) sunt refăcute chiliile, adăugându-se
încă un etaj la cel existent. În timpul reparațiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890)
episcopul Ghenadie Enăceanu se mută temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie
făcându-se unele reparații și înbunătățiri la clădirile anexe.
Pe 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul mănăstirii,
transformând-o în mănăstire de maici prin aducerea a 21 de călugărițe de la Mănăstirea Bistrița
(județul Vâlcea), în frunte cu stareța acestora Evghenia Racoviță (1959 - 1964). Maicile care au
urmat în stăreție, au contribuit la refacerea și modernizarea vieții monahale din acest lăcaș de
închinăciune, astfel că, în ziua de azi, Mănăstirea Govora se prezintă ca un giuvaer al artei
medievale românești bine conservat și apt de a duce mai departe spiritualitatea acestui neam.
3
Ghenadie Enăceanu, Vizite canonice, Editura Rosseti, București, 1892, p. 23.
4
Aurelian Sacerdoțeanu, Pomelnicul Mănăstirii Govora în revista Mitropolia Olteniei, nr.10-12/1961, p. 821.
Tipografia de la Govora
Activitate tipografică descoperim in Ardeal începând cu 1544 când apare: Catehismul
de la Sibiu care însă făcea propagandă calvină sub îngrijirea lui Filip Maller, un zugrav care
venise de multe ori in contact cu ortodoxia din Ţara Românească, dar o întreagă mişcare
tipografică se înregistrează în Braşov unde apar mai multe tipărituri.
Un alt moment important în istoria tiparului românesc îl reprezintă activitatea diaconului
Coresi care înoadă firava tradiţie a tiparului lăsată de o parte din vremea lui Dimitrie Liubavici
dar care se reia puternic din 1557 de către cel ce avea să fie considerat promotorul limbii române
in domeniul tipăriturilor şi cel ce va pune piatra de hotar în tipărirea de cărţi în limba română –
diaconul Coresi, a cărui activitate tipografică se întâmplă să coincidă cu propaganda calvină şi
luterană a ungurilor şi a saşilor din Ardeal care încercînd să abată de la dreapta credinţă poporul
român, elaboreză o serie de tipărituri în româneşte având centre la Sibiu; Braşov şi Orăştie
apărând in 1544 Catehismul lui Filip Maller împotriva cărora Coresi, ajutat de Hans Begner,
primarului Braşovului care ii va asigura sprijinul material în vederea tipăriturilor, va lua măsuri
ca vor viza naţionalizarea cultului divin şi împroprierea limbii române de către biserică spre a
face slujbele pe înţelesul creştinilor ortodocşi.
Astfel că între 1559-1581 apar următoarele cărţi în limba română: Catehismul (Întrebare
creştinească); Tetraevangheliarul (Braşov, 1561); Lucrul apostolesc (1563); Cazanie şi
Molitfelnic (1654); Liturghier, Psaltire (1570); Psaltire slavo română (1577), Pravila (1570-
1580), Evanghelie cu Tîlc (Cazanie)5 in 1581. Iată cum începe, după ce apare tiparul în Ţara
Românească să se cristalizeze în cultura noastră setea de a sluji în limba română şi de a avea cărţi
bisericeşti pe înţelesul întregului popor, mai ales în Muntenia unde arta caligrafiei nu se
dezvoltase atât de tare precum în Moldova.
Dintre urmaşii diaconului Coresi care vor aduce contribuţii importante la dezvoltarea
tiparului în Ţara Românească, se va număra în primul rând fiul acestuia Şerban şi tovarăşul său
Marian diacul care dau împreună „Palia” de la Orăştie in 1582, aceasta dorindu-se o traducere în
româneşte a Vechiului Testament, dar care nu conţine decât cărţile Facerea şi Ieşirea.
Istoria culturii româneşti şi a tipăriturilor pe teritoriul ţării noastre continuă şi după epoca
reprezentată de diaconul Coresi şi urmaşii săi, însă ascensiunea tipăriturilor continuă în vremea
lui Matei Basarab în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova perioadă ce coincide cu

5
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de
Munte, 1908, p. 145.
apariţia în conştiinţa românilor a ideii de „unitate naţională” în urma unirii efectuate de Mihai
Viteazul, astfel că se ajunge a se conştientiza şi realitatea unităţii religioase a românilor care
realizează că au aceeaşi religie ce trebuie păstrată în faţa saltului calvinesc.
In epoca lui Matei Basarab, cultura slavonă intrase în agonie, focarele de cultură slavă apun în
sudul Dunării sub înăbuşirea otomană, iar limba slavă devine tot mai greu accesibilă atât maselor
cât şi preoţilor care deşi aveau o adâncă tradiţie în folosirea acestei limbi, de la jumătatea sec. al
XVII lea ajung să aibă de ales intre vechea lor tradiţie şi naţionalizarea cultului, necesitate
impusă de realitatea existentă.
Deşi Matei Basarab s-a străduit prin tipărirea de cărţi să suplinească lipsurile clerului în
această privinţă, slavonismul intră în deplină agonie făcând ca vechile tipărituri ale lui Timotei
Alexandrovici Verbicki trimis in 1636 de la Kiev împreuna cu tiparniţa cumpărată de domnitor
să fie înlocuite din vremea mitropolitului Ştefan cu cărţi bilingve având textul slujbei în slavonă
şi lămuririle tipiconale în limba română.
Tiparul se afirmă însă temeinic în Ţara Românească şi in vremea lui Matei Basarab
făcând să apară, chiar dacă în slavonă, cărţi de ritual ortodoxe cum sunt: Molitvelnicul din 1635
la Câmpulung; Antologhionul în 1643 la Câmpulung, Psaltire în 1637 şi 1638 la Govora, a treia
ediţie în 1650 la Câmpulung, Liturghier în 1646 şi Imitaţia lui Hristos în 1647 la Dealu,
Slujbelnicul în 1647, Triodul – Penticostar şi Triodul Postului in 1649, toate trei la Tipografia
Mitropoliei la Tîrgovişte. Şirul tipăriturilor româneşti in vremea lui Matei Basarab începe în
1642 când apare prima Cazanie la Govora la care lucrează traducând-o din slavonă în română
Udrişte Năsturel6, vădindu-şi grija pentru românii care nu aveau ştiinţă despre ceea ce se rosteşte
în timpul slujbelor bisericeşti şi astfel se îndepărtau căzând din dreapta credinţă.
A doua cazanie apărută la Mănăstirea Dealu in 1644 este în parte o retipărire a Cazaniei
precedente în parte retipărită după Cazania lui Varlaam mitropolitul Moldovei la 1643 la Iaşi.
Alte tipărituri româneşti din această vreme sunt: Învăţături preste toate zilele alese den multe
dumnezăieşti cărţi de folosinţă tuturor creştinilor prepuse de pre limbă grecească editată în 1642
la Câmpulung şi un Ceaslov care este atribuit de istorici tot acestei epoci.
Alte două tipărituri în româneşte sunt Pravila de la Govora apărută în 1640 numită şi
Pravila Mică şi Îndreptarea legii apărută în 1652 la Târgovişte. Meritul acestuia este că după

6
Petre Vasiliu-Năsturel, Genealogia Năsturelilor, în Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, vol XI, partea I, ,
Editura Institutul de Arte Grafice Carol, Bucuresti, 1911, p. 7.
pravila lui Coresi continuă şirul unor tipărituri cu caracter juridic. Prima va fi fost tipărită în
vremea Mitropolitului Teofil si se va traduce de un călugăr oltean pe nume Moxa (sau Moxalie).

Pravila de la Govora

Pravilele sunt primele coduri de legi. Pravila de la Govora cuprinde canoanele


Apostolilor, ale Soboarelor şi ale PărinŃilor Bisericii şi unele capitole cu referire la mireni. Este
un “îndreptariu de lege” pentru uzul clericului. Este un manual de educaŃie pentru
reglementarea raporturilor dintre oameni, de aici legătura cu datina. “Pravila de la Govora” sau
“Pravila cea mică” alcătuită pe baza izvoarelor vechi ale dreptului scris românesc cuprinde
dispoziŃii de drept bisericesc şi drept laic7.
Acestea nu sunt redactate într-o formă sistematică, pe ramuri sau instituŃii, de aceea
normele de drept civil alternează cu cele de drept penal. “Normele de drept penal sunt elaborate
într-o formă corespunzătoare concepției religioase asupra infracțiunilor şi pedepselor. Astfel,
infracțiunea era socotită păcat, iar pedeapsa ispăşire (“păcatul uciderii”)8.
Ca sistem de legi ce ordonează viața comunității, stabilind interdicŃii şi pedepse,
“Pravila de la Govora” reuneşte şi credințe populare, ca suport al dreptului scris românesc. Un
exemplu: “Părinții şi moşii au cuvânt greu; cuvântul lor pică aşa ca o lege că ei vin de la
Dumnezeu; e rânduială de la început. Cuvântul lor trebuie ascultat” 9. Astfel funcționează
cuvântul ca lege nescrisă, dar niciodată încălcată. Este în fapt o morală tradițională românească
axată pe criteriul dreptății, al ruşinii şi bunei-cuviințe, al respectului şi al fricii de păcat.
Familia întemeiată pe aceste criterii era protejată de dreptul scris românesc valabil la acea
dată 1640 în Pravila de la Govora şi de legea pământului. Supunem atenției câteva aspecte: “Cine
se va însura într-altă credință, fetele şi feciorii, unii ca aceia să aibă pocăință în 5 ani, aşişderea şi
popii ceia ce-i vor cununa, şi aceia să aibă pocăință 3 ani afară de biserică”. 10 Este un respect
pentru credință şi imperativul de a transmite prin intermediul familiei întemeiate. În aceeaşi zonă
a repudierii se plasează cei ce nu doresc să se căsătorească: “Cine se scârbeşte de nuntă a se
însura, sau muiere a dormi cu bărbatul ei, sau bărbatul a dormi cu nevasta lui…anatema să fie
una ca aceia”. Sunt stipulate interdicții în derularea relațiilor de familie, statuîndu-se astfel
poziția fiecărui membru şi respectându-se cadrele de sărbătoare: ... să nu greşească cu muierea
până la paşti11 călugărițele sunt „schimnice” şi „neschimnice”, ... nici în postul mare nu se pot
ține de păcate. De va fi făcut şi malachia, ce se zice păcat cu mâna, sau cu alt ce, întru postul
mare, nici acela să nu se împărtăşească până la Paşti. Abaterile de la normele de conduită în
7
Traian Valdaman, Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale țării Româneşti, în
revista Glasul bisericii, 3–4/1974, p. 270.
8
Emil Cernea; Molcuț, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Press Mihaela S.R.L., 2001, p. 129.
9
E. Bernea, Spațiu, Timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 182.
10
Pravila bisericească numită Cea Mică. Tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acumu în
transcripțiune cu litere latine de Academia Română, Bucuresși, 1884, adusă la zi de Pr. Gheorghe I. Petre-Govora la
anul 2004 (text adaptat), p. 51.
11
Ibidem, p. 35
zilele „cu țineri” sunt reperate de comunitate. Sunt ştiuți cei ce nu se spovedesc, cei ce petrec în
zile de post. Prăznuirea preoților se face în rugăciuni şi nu în petreceri. În mediul 167 familial,
când femeile petrec între ele este „fisură” în normalitate şi este îngăduită doar în momentele de
Prag. Boboteaza este un asemenea moment, care închide ciclul sărbătorilor de iarnă (12 zile de la
Crăciun la Sf. Ion, reducția simbolică a anului).
În zona Oltenia în această zi femeile petreceau între ele, bărbații le dădeau bani şi bucate,
considerând că o dată în an femeia e „mai mare decât bărbatul”. În Moldova până la începutul
veacului XX în ziua de Sf. Ion se ținea sărbătoarea numită tontoroiul femeilor. Femeile puteau
lipsi de acasă, puteau petrece în voie. Este o încălcare a codului comportamental, dar este
acceptată în numele unui obicei perpetuat . Nu erau însă permis nici în „Pravila de la Govora”,
nici în datinile şi credințele populare ca femeile „să ia chip drăcesc” sau să practice vrăjitoria.
Romulus Vulcănescu precizează în „Etnologie juridică” 12 interdicția aplicată femeilor de
a se deghiza, a purta măşti îmbrăcate în haine bărbăteşti, adică dacă luau „chip drăcesc”. În
Pravilă se spune: ... cine poartă farmece şi ierburi la grumazul lui, are parte de slujirea bozilor 13
Nu sunt uitați să fie pedepsiți creştinii ... care țin lucru ereticesc 14, cel „lepădat de creştinătate”
poartă anatema, şi .... cine ia mana grâului sau altceva dintr-acelea, aceste iată ştiu lucrul dracului
ori din vin, ori din pâine, ori dintr-alte ce15.
Codul de comportament comunitar prevede în pravila bisericească respectarea normelor
moralei creştine, practicii religioase, sorgintea acestuia fiind viața comunitară rurală. Femeile,
cele ce „făceau cu necuratul” erau cunoscute, dar despre ele se vorbea în şoaptă, pe ascuns, nu li
se permitea să intre în biserică, chiar dacă erau „iertate” (bătrâne ca vârstă biologică), nu li pe
permitea să participe la ceremonialurile existențiale (naştere, nuntă, moarte), nu puteau frământa
pâinea rituală, erau altfel spus, în afara „rânduielii”. Sunt astfel desemnate cadrele de
comportament comunitar şi se precizează excepiile ce trebuie sancționate, formulându-se şi
pedeapsa: înlăturarea de la viața comunitară în momente cruciale, când integritatea morală era
considerată normă. Familia este protejată atât prin dreptul scris, cât şi în credința populară. Sunt
amendate şi repudiate de comunitate abaterile de la normalitate, de la “aşa a lăsat
12
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970, p. 78.
13
Pravila bisericească numită Cea Mică. Tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acumu în
transcripŃiune cu litere latine de Academia Română, Bucuresci, 1884, adusă la zi de Pr. Gheorghe I. Petre-Govora
la anul 2004 (text adaptat), p. 96.
14
Ibidem, p. 47
15
Ibidem, p. 51
Dumnezeu”.Ceremonialul de nuntă este un ceremonial complex, ca număr de acte rituale cu
multiple ramificații şi ca număr de participanți din comunitate. Consfințirea căsătoriei se face
respectând reguli stricte de rudenie.

Concluzii
Odată cu instalarea tiparniţei oferite de Petru Movilă de la Kiev, mănăstirea Govora a
contribuit la promovarea culturii neamului românesc, aspect ce-i conferă un loc de cinste în
panoplia mănăstirilor de cultură din ţară.
Psaltirea (în 1637), Pravila mică (în 1640), Pravila de la Govora (prima carte de lege în
limba română, tradusă din slavonă de călugărul Moxa) sunt doar câteva dintre lucrările
importante ale culturii medievale româneşti, care au ieşit la lumină de sub teascurile tipografiei
de la Govora. Meşter tipograf în acea vreme era cuviosul ieromonah Meletie Macedoneanu, venit
de la Kiev.
După daniile făcute de Constantin Brâncoveanu, Govora devine una dintre cele mai
importante mănăstiri din ţară. Chipul domnitorului poate fi admirat în pronaosul bisericii, despre
care specialiştii spun că este cea mai veche reprezentare a chipului marelui domn.
Credincioşii care se închină în acest aşezământ rămân impresionaţi de liniştea sufletească
pe care o găsesc aici, dar şi de valorile de artă păstrate cu atenţie: un epitrahil dăruit de Radu cel
Mare, cu o broderie lucrată în fir de aur, argint şi mătase (sunt brodaţi Iisus, Maica Domnului,
Sfântul Ioan şi alţi sfinţi); icoana Maicii Domnului Hodrighita; icoana Maicii Domnului
Îndurerată.
Măicuţele care vieţuiesc aici au contribuit la refacerea şi modernizarea vieţii monahale
din acest lăcaş de închinăciune. Astăzi, Mănăstirea Govora se prezintă ca o fortăreaţă a artei
medievale bine păstrată, pregătită să protejeze şi să transmită mai departe identitatea spirituală a
neamului românesc.

Bibliografie
Bernea E. Spațiu, Timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2005
Cernea, Emil; Molcuț, Emil. Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, Editura Press Mihaela S.R.L., 2001
Enăceanu, Ghenadie, Vizite canonice, Editura Rosseti, București, 1892
Gherasim Cristea, Istoria mânăstirii Govora, Editura Sfintei Arhiepiscopii a
Râmnicului, 1995
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor,
Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908
Năsturel, Petre Vasiliu, Genealogia Năsturelilor, în Revista pentru Istorie,
Arheologie și Filologie, vol XI, partea I, , Editura Institutul de Arte Grafice Carol,
Bucuresti, 1911
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1970
Sacerdoțeanu, Aurelian, Pomelnicul Mănăstirii Govora în revista Mitropolia
Olteniei, nr.10-12/1961
Stănescu, H. , Mănăstirea Govora, în revista Arhivele Olteniei, nr.3/1936
Valdaman,Traian, Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în
vechile legiuiri ale țării Româneşti, în revista Glasul bisericii, 3–4/1974