OSHO Căl

OSHO
Călătoria
devenirii umane
Putem găsi fericirea în existenta mundană?
The Journey ofBeing Human
Is it Possible to FindHappiness in Ordinary Life?
Editor/Compiler: Osho International Foundation
Copyright © 2013 OSHO International Foundation, Elveţia,
www.osho.com/copyrights
2014 Grup Media Litera
Toate drepturile rezervate
Materialul de faţă constă în întrebări şi răspunsurile date de Osho, selectate
din diverse conferinţe ale lui Osho in faţa unei largi audienţe. Toate conferinţele
lui Osho au fost publicate sub formă de cărţi şi sunt de asemenea disponibile
sub formă de înregistrări audio originale. înregistrările audio şi arhiva completă
a conferinţelor sale pot fi găsite în cadrul librăriei Online OSHO Library,
pe www.osho.com.
OSHO*
OSHO este marcă înregistrată a OSHO International Foundation,
www.osho.com/trademarks.
LITERA
f Editura Litera
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România
tel.: 021319 63 90; 031425 1619; 0752 548 372
e-mail: comenzi@litera.ro
Ne puteţi vizita pe
jfe www.litera.ro |
Călătoria devenirii umane
Putem găsi fericirea in existenţa mundană?
Editor/Compiler: Osho International Foundation
Copyright © 2014 Grup Media Litera
pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate
Traducere din limba engleză: Marius Chitoşcă
Editor: Vidraşcu şi fiii
Redactor: Mariana Mitroi
Copertă: Florentina Tudor
Tehnoredactare şi prepress: Anca Suciu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
OSHO
Călătoria devenirii umane. Putem găsi fericirea în existenţa mundană?/
Osho International Foundation; trad.: Marius Chitoşcă. -
Bucureşti: Litera, 2014
ISBN 978-606-686-686-6
1. Chitoşcă, Marius (trad.)
294.5
✓
Cuprins
Prolog 9
Introducere 11
1. Călătoria devenirii umane 21
Te-am auzit spunând că viaţa in sine e foarte plină, îmbelşugată, binecuvântată - prin urmare, ce
anume face ca o persoană să fie nefericită? 21
Ce este agonia şi ce este extazul? 46 Ştiu că vrei să scăpăm toţi de egoul şi de mintea noastră, iar
în cazul meu ştiu că acesta e un lucru extrem de necesar, dar pentru aceia dintre noi care trebuie să
funcţioneze în lumea reală, o absenţă totală a minţii sau a egoului nu ar face viaţa mult mai dificilă?
70
2. Din leagăn şi până în mormânt 75
Care este modul corect de a ajuta un copil să crească fără a interfera cu potenţialitatea sa naturală?
75
Amintirea mea despre părinţi, pe vremea când eram tânăr, e că ei erau foarte plini de viaţă. Tatăl
meu picta şi scria poezii, iar mama mea m-a învăţat să dansez. Amândoi au fost agnostici şi nu m-
au învăţat niciodată religia. Divorţaţi în prezent, ei trăiesc separat într-o disperare mocnită, ferindu-
se să-şi asume riscuri. Pentru mine, au murit şi sunt doar nişte carapace de teamă. Asta mă
întristează, pentru că odinioară debordau de viaţă. Ce s-a întâmplat cu ei? 106
Ce este conflictul dintre generaţii? 127
Care este, cu exactitate, atitudinea ta faţă de
moarte? 144
3. în căutarea sufletului
Ajută-mă, te rog. să înţeleg puţin cine sunt. 147
Te-am auzit spunând că iluminarea este transcendenţa minţii - conştient, inconştient, subconştient -
şi că omul se dizolvă în oceanul vieţii, în univers, în neant. Te aud totodată vorbind despre
individualitatea fiinţelor umane. Cum se poate manifesta individualitatea unei persoane iluminate
daca ea este dizolvată în întreg? 156
Nu-mi vine să cred că exist. Ce e în neregulă cu mine? 161
Uneori am senzaţia că nu exist. Când intru într-o încăpere, nimeni nu mă vede. Când vorbesc,
nimeni nu mă aude. Când un prieten mă atinge, nu sunt palpabil. Mă simt ca argintul viu care ţi se
scurge printre degete. Cum mă pot pierde, dacă nu sunt acolo? 164
4. Suferind într-un vis
De ce fac munte din muşuroi? 173 Observ că în adâncul sufletului vreau să fiu iubit, acceptat,
asemenea celei mai grozave persoane de pe pământ, că vreau să fiu cea mai renumită persoană.
Şi mă simt rănit când cineva mă respinge. Ce să fac cu aceste vise? 183 Ce să fac cu sentimentul
de neputinţă faţă de frustrarea pe care o simt când descopăr că nimic nu mă satisface în ultimă
instanţă - că nimic nu e de ajuns? 188
Ce doresc? 192
5. Extraordinar de obişnuit 203
Este cu adevărat posibil să găseşti fericirea în viaţa mundană? Simt că viaţa este foarte plictisitoare.
Ce ar trebui să fac? 203 Ce anume este important? 207 Experienţa mea privitoare la mine este cea
mai profundă experienţă a vieţii mele, totodată cea mai banală. Te rog să mă lămureşti. 210
Georges Gurdjieff a spus: „Te afli într-o închisoare. Dacă vrei să ieşi din închisoare, primul lucru pe
care trebuie să-l faci e să-ţi dai seama că eşti într-o închisoare. Dacă te crezi liber, nu poţi să
evadezi“. Care sunt închisorile pe care eu le numesc „casă“? 219
Epilog: Mina comorilor tale se află în tine însuţi 233
Ce crezi despre afirmaţia: „Fără utopii, nimic nu se va îmbunătăţi“? Este o aiureală? 233
Pentru informaţii suplimentare 244
Despre autor 245
Despre Staţiunea de Meditaţie Osho 247

Prolog
Nu uita că viaţa constă din lucruri mărunte, că nu există lucruri măreţe. Din acumularea lucrurilor
mărunte se nasc lucrurile măreţe. Un act individual poate să nu pară foarte semnificativ, fie într-un
sens rău, fie într-unul bun.
Un simplu zâmbet poate să nu pară foarte însemnat, dar un simplu zâmbet face parte dintr-un
proces îndelungat. In mod cert, nu putem împleti ghirlande cu o singură floare, dar nu ar exista nici o
ghirlandă fără florile individuale care sunt puse împreună.

Nu-ţi minimaliza eşecurile şi nu-ţi minimaliza faptele bune.

Fiecare act singular este însemnat: dacă e o faptă rea, vei avea de suferit; dacă este o faptă bună,
te vei bucura de viaţă. Iar să te bucuri de viaţă este singura cale de a şti că Dumnezeu există.

Dovada existenţei lui Dumnezeu se găseşte doar în starea de beatitudine. Nu există dovezi logice
ale existenţei lui Dumnezeu, însă atunci când debordezi de bucurie, atunci când dansezi de bucurie,
din acel dans apare o recunoştinţă de la sine.
O mulţumire, o rugă se naşte, iar în acea rugă tu eşti renăscut. în acea rugă renaşti nu doar tu, dar
se naşte totodată Dumnezeu.

Viaţa constă din lucruri mici, iar tu trebuie să transformi fiecare lucru mărunt prin starea ta de
conştienţă, de trezie, de vigilenţă într-un act frumos.
Apoi, lucrurile obişnuite pot deveni extraordinare.

Un călugăr Zen a fost întrebat: „Ce obişnuiai să faci înainte să devii iluminat?"
El a răspuns: „Obişnuiam să tai lemne şi să car apă de la fântână".

Apoi a fost întrebat: „Ce faci acum, că ai devenit iluminat?"

El a spus: „Tai lemne şi aduc apă de la fântână".

Cel care adresa întrebările a fost nedumerit. A spus: „Păi, nu pare să fie vreo diferenţă".

Maestrul a spus:
„Diferenţa se află în mine.
Diferenţa nu se află în actele mele, ci în fiinţa mea - dar pentru că m-am schimbat, toate actele mele
s-au schimbat.
Semnificaţia lor s-a schimbat: proza a devenit poezie, pietrele au devenit predici, iar materia a
dispărut în întregime. Acum nu mai există decât Dumnezeu şi nimic altceva.
Viaţa este acum eliberare pentru mine, este nirvana".

INTRODUCERE
Omul se naşte cu o potenţialitate necunoscută, imposibil de aflat.
Chipul său autentic nu poate fi văzut când vine pe lume. Trebuie să şi-l găsească.
Va fi o descoperire, iar în asta constă frumuseţea lui. Şi aceasta este diferenţa dintre o fiinţă şi un
lucru.

Un lucru nu are potenţial, e ceea ce este.

O masă e o masă, un scaun e un scaun. Scaunul nu va deveni altceva, pentru că nu dispune de
potenţialitate; nu are decât prezent. Nu e sămânţa a ceva.

Omul nu e un lucru.
Asta aduce toate problemele şi toate bucuriile, toate provocările, toate tulburările.

Copilul vine gol, fără nimic înscris în el, fără indicii măcar pentru ceea ce va fi - toate dimensiunile
sunt deschise.
Acesta e primul lucru de bază care trebuie înţeles: că un copil nu e un lucru, un copil este o fiinţă.
El nu e încă, doar urmează să fie.
El e un proces şi nu se poate prezice unde va sfârşi; care va fi rezultatul final al experienţelor,
suferinţelor, neliniştilor, extazurilor din viaţa lui - la ce se va ajunge în cele din urmă.

Suma totală, finală a întregii sale vieţi nu este stabilită de la început. Nu aduce cu sine un grafic al
dezvoltării lui.
Toţi astrologii te-au amăgit, ghicitorii în palmă te-au păcălit şi au putut face asta pentru că aveau o
şansă de a te amăgi.
Părinţii sunt preocupaţi de ce va deveni copilul.
Grija lor e din dragoste, şi de aceea ei pot fi exploataţi de către şarlatanii de tot soiul.
Şarlatanii aceştia pot prezice: „Copilul va fi asta, sau cealaltă". Nu fac cine ştie ce rău; pur şi simplu
profită puţin. Predicţiile lor nu se adeveresc niciodată.

Problema mai gravă e cauzată de preot, de politician, de pedagogi.

Politicianul nu este interesat să ştie care e adevăratul potenţial al copilului. Pe el îl interesează ca

acel copil să devină o parte a drumului său către putere.
Politicianul investeşte în fiecare copil, pentru că fiecare copil este un potenţial prieten sau un
duşman. E bine să caute să câştige voturi cât mai de timpuriu cu putinţă.
Prin urmare, înainte ca un copil să-şi înceapă drumul propriu în viaţă, el este abătut către o cale
care va împlini dorinţa politicianului, dar care va ucide potenţialul copilului.

Preotul este interesat - a făcut o investiţie.

Papa este un papă mai mare dacă are mai mulţi catolici în lume. Dacă aceşti catolici dispar, care
este valoarea unui papă? Cui i-ar păsa de el?

Fiecare copil care se naşte deţine o anumită putere ce poate fi exploatată de către politicieni,
preoţi...

Curând, copilul va deveni un cetăţean cu drepturi depline al lumii - ar trebui înhăţat.

Ar trebui să devină catolic dacă se naşte din părinţi catolici sau dacă, din fericire, este orfan, atunci
Maica Tereza se poate îngriji de el şi îl poate converti într-un catolic.

Ei sunt teribil de fericiţi: cu cât lumea are mai mulţi orfani, cu atât mai multe Maici Tereza pot câştiga
premii Nobel - iar mai mulţi orfani înseamnă mai mulţi catolici.
Cu cât sunt mai mulţi oameni săraci pe lume... cu atât mai uşor pot fi convertiţi la creştinism.

Iisus spune că omul nu poate trăi doar cu pâine.

Acest lucru e adevărat în cazul unei fiinţe umane autentice, dar este fals când vine vorba de mase.

în ce priveşte masele, îţi spun că omul trăieşte doar cu pâine.

Şi, nu există decât mase. Unde este fiinţa umană autentică? Aceşti politicieni, aceşti preoţi, aceşti
pedagogi nu lasă pe nimeni în pace, astfel încât omul să poată deveni autentic, să îşi obţină chipul
autentic, să se găsească pe sine.

Pretutindeni există oameni cu interese personale în fiecare copil.

Iar copilul este pur şi simplu o tabula rasa, nimic nu e înscris pe el; e o ispită mare pentru toată
lumea să scrie ceva pe el.

Părinţii, desigur, ar vrea să-şi înscrie religia, casta, filosofia, politica, deoarece copilul ar trebui să-i
reprezinte pe ei. Copilul ar trebui să le ducă moştenirea mai departe.
Dacă ei au fost hinduişti vreme de secole, copilul ar trebui să fie un hinduist, să ducă moştenirea
hinduismului către generaţiile viitoare.
Ei nu sunt interesaţi de potenţialul copilului – nimeni nu este interesat de acesta -, ci de investiţia
proprie în ei şi desigur ca toata lumea investeşte. Părinţii învestesc foarte mult in copii, in naşterea,
creşterea, educarea lui; şi totul este condiţionat - indiferent că se spune sau nu, nu asta este ideea.

Ei vor cere într-o zi: „Am făcut atâtea pentru tine, acum a sosit vremea ca tu să faci ce dorim noi“.

Poate că nu sunt conştienţi de ceea ce fac, pentru că aşa au fost crescuţi de părinţii lor. Generaţie
după generaţie, este continuat acelaşi proces.
Profesorul este interesat ca elevul să-l reprezinte.
Cel care predă religia este interesat ca discipolul să fie un model al învăţăturilor sale.

Vreau să-ţi aminteşti că toată lumea are un interes faţă de copil cu privire la lucruri de care copilul
nu este defel interesat.
însă copilul este neputincios, el nu se poate lupta cu toti acesti oameni. Sunt puternici.

Este dependent de ei; dacă ei vor să facă ceva din el, copilul trebuie să devină acea persoană.

Măcar atâta lucru îi este absolut clar copilului, anume că dacă se împotriveşte părinţilor înseamnă
că e obraznic, că îi trădează.

Aceste idei sunt şi ele date de părinţi, preoţi, profesori.

Copilul se simte vinovat.

Orice afirmare a propriului eu se transformă în vină, iar fiecare pretenţie a părinţilor, a preoţilor, a
educatorilor, a politicienilor - care este doar şaradă - e răsplătită foarte bine.

Copilul începe să înveţe politică de la bun început: să fie ipocrit, infam.

Fii tu însuţi şi vei fi pedepsit. Acum, copilul dispune de o aritmetică simplă şi nu îl putem condamna
pentru asta.

Într-o societate mai bună, toată lumea va înţelege integritatea fiecărei persoane, va respecta chiar şi
fiinţa unui copil mic şi nu îşi va impune voinţa asupra copilului, însă acea societate pare să se afle
departe, foarte departe, pentru că toţi oamenii au interesele lor personale şi nu se pot opri din
drumul lor; trebuie să folosească şi să exploateze oameni.

Cineva devine preşedinte; nu te gândeşti niciodată că a devenit preşedinte cu un preţ plătit de tine,
că ceva în tine a fost ucis pentru ca acest bărbat să poată deveni preşedintele ţării.
Dacă fiecare ar fi lăsat să fie unic, original, ar fi imposibil pentru oamenii care sunt preşedinţi şi prim-
miniştri, care conduc întreaga lume şi care au distrus lumea de mii de ani şi continuă să o distrugă,
să mai poată face asta.

Odată cu fiinţele individuale, vor exista tipuri de societăţi complet diferite: vor exista comune, nu
societăţi. Nu vor mai fi naţiuni, pentru că nu mai e nevoie de ele.

Ce înseamnă nevoia de naţiuni? întregul pământ e unul singur.

Doar pe hartă sunt trase linii, iar de-a lungul acelor linii oamenii se luptă şi se ucid.

E un joc atât de prostesc, încât, în afara cazului în care întreaga umanitate e nebună, e imposibil să
găseşti un motiv pentru care această situaţie continuă.

Ce înseamnă nevoie de naţiuni? Care este rostul paşapoartelor, vizelor şi graniţelor? întregul
pământ ne aparţine: oriunde vrea să fie cineva, el are dreptul să fie acolo.

Soarele nu e proprietatea nimănui, pământul nu este proprietatea nimănui, luna nu este

proprietateanimănui; vântul, norii, ploaia - nimic nu este proprietatea cuiva. De ce sunt trasate
aceste linii?

Nu este nevoie de naţiuni, cu excepţia faptului că politicienii au nevoie de naţiuni pentru că fără
naţiuni nu ar exista politică: atâta doar că generalii au nevoie de naţiuni, pentru că fără naţiuni nu
vor fi războaie, iar fabricile de armament vor da faliment.
Ce se va întâmpla cu fabricile de armament şi cu toată energia investită în ele? Dacă nu există
naţiuni, nu e nevoie să creăm arme. Pentru cine?

Cea mai simplă soluţie pentru a salva umanitatea este să înlăturăm de pe hartă toate liniile - şi doar
de pe hartă, pentru că pe pământ nu sunt linii.
Să eliminăm pur şi simplu liniile doar de pe hartă şi nu vom avea un al treilea război mondial, nici nu
vom avea nevoie de atâtea armate pe tot cuprinsul globului.

Milioane de oameni nu fac altceva decât să se întoarcă la stânga sau la dreapta...

Dacă cineva priveşte de sus, va fi surprins. De ce continuă oamenii să se întoarcă la dreapta, apoi
la stânga, apoi să se învârtă, să mărşăluiască, apoi să se întoarcă, să se disperseze - zi de zi,
milioane de oameni pe tot pământul?
Acel observator s-ar gândi cu siguranţă că ceva nu e în regulă - că nişte şuruburi, nişte piuliţe
trebuie strânse.

Aceste naţiuni pot exista doar dacă personalitatea ta e falsă.

Aceste Biserici şi religii pot exista numai dacă tu nu ai chipul tău original, pentru că o persoană care-
şi poartă chipul propriu, original ce treabă ar avea de rezolvat cu ajutorul papei?
Pentru ce să apeleze la papă? Nu există motive pentru care să meargă la vreun profesor de religie,
la vreun templu sau la vreo sinagogă.
Şi de ce ar trebui să devină mahomedan, creştin, hinduist? De ce?

Având chipul tău real, te vei simţi atât de mulţumit, de împlinit şi la tine acasă, încât nu va mai fi
nevoie să cauţi; ai găsit deja ce-ţi trebuie.

Dar aceşti oameni nu te vor lăsa să găseşti.

Te vor distrage, pentru simplul motiv că au nişte călătorii, au unele idei ale lor, iar tu trebuie să fii
sacrificat pentru ideile lor.
Politicienii te vor sacrifica pentru politica lor.
Religiile te vor sacrifica pentru propriul lor gen de politică.
Nimeni nu e interesat de copil, iar motivul e clar: copilul trebuie să fie modelat după un anumit tipar
care este adecvat într-o societate, naţiune, într-o ideologie particulară.
Toată lumea este sacrificată pentru o anumită ideologie, teologie, politică, religie stupidă. De aceea
oamenii sunt abătuţi din drumul lor.

însă copilul permite acest lucru pentru simplul motiv că el nu ştie cine va deveni.
în mod natural, depinde de părinţi, de bătrâni - de cei care ştiu mai bine.
Iar el nu este conştient de faptul că nici ei nu ştiu mai bine; se află în aceeaşi barcă, la fel de
neştiutori ca şi copilul.

Singura diferenţă e că un copil este totodată nevinovat.

Adulţii sunt şireţi, dar ignoranţi, iar numai datorită şireteniei lor ei îşi ascund ignoranţa în spatele unei
cunoaşteri împrumutate.
Şi nimeni nu întreabă: ceea ce ştiţi voi este cunoaşterea voastră?
Dacă nu este cunoaşterea voastră, lăsaţi-o deoparte; e lipsită de valoare.
Ce faceţi, care este aspiraţia voastră?
Chiar simţiţi un clopot bătându-vă în inimi? Iar dacă nu, atunci nu mai irosiţi nici măcar o clipă.

Oamenii continuă să facă lucruri pe care i-au forţat alţi oameni să le facă - iar oamenii vor continua
să-i forţeze.
E puţin probabil că părinţii vor înceta să-şi forţeze copiii să fie doar imagini ale propriei lor idei, că
profesorii vor înceta să-şi impună asupra lor „cunoaşterea“, oricare ar fi aceasta, de parcă ar şti cu
adevărat. Vor continua să pretindă că ştiu.

Acesta e aspectul pe care vreau să-l reţii.

Ai acceptat totul până acum: ceea ce ei au spus, tu ai acceptat. Trebuie să începi să pui întrebări,
să te îndoieşti.

Nu te teme de autorităţi - nu există vreo autoritate. Krishna sau Hristos, Mahomed sau Mahavira -
nimeni nu este o autoritate.
Iar dacă aceştia sunt o autoritate, atunci sunt o autoritate pentru ei înşişi, nu pentru tine.

Vei fi o autoritate doar pentru tine însuţi dacă într-o zi ajungi să cunoşti adevărul chipului tău
autentic. Nici atunci, tu nu vei fi o autoritate pentru altcineva. Nimeni nu poate fi o autoritate pentru
altcineva.
Toată această idee de autoritate trebuie să dispară din lume.

Da, oamenii pot să-şi modeleze experienţa, dar asta nu înseamnă autoritate.

Eu nu vreau să te forţez cu nimic - nici un cuvânt, nici un concept.

întregul meu efort e să te fac cumva atent şi precaut faţă de toate autorităţile. Iar în momentul în
care vezi vreo autoritate în preajma fiinţei tale, alung-o.
Sfârşeşte cu tot ceea ce ţi s-a dat cu forţa, iar chipul tău autentic va începe să se arate.

Nu ştii niciodată, nici măcar nu-ţi poţi imagina care va fi chipul tău autentic, fiinţa ta adevărată.
Vei şti doar atunci când ştii, atunci când te confrunţi cu tine însuţi, când nu există piedici de nici un
fel şi eşti lăsat complet în pace.

în acea singurătate au înflorit toate fiinţele care au înflorit.

Nu au înflorit multe. Doar din când în când...

E o tragedie bizară că milioane de oameni se nasc şi doar din când în când înfloreşte o persoană.

De asta spun că nu există un grădinar, nu există un Dumnezeu care să vegheze şi să poarte de

grijă, pentru că altfel de ce ar exista milioane de copaci şi doar unul dintre ei ajunge să
înflorească...?
Primăvara vine şi pleacă, şi doar un copac înfloreşte; milioane de copaci rămân sterpi, neroditori. Ce
fel de grădinar se îngrijeşte de grădină?

Aceasta este o dovadă suficientă că nu există vreun grădinar, vreun Dumnezeu; dar asta nu
înseamnă că trebuie să devii pesimist.
De fapt, îţi conferă o dimensiune nouă - trebuie să fii propriul tău grădinar.

E bine că nu există Dumnezeu, pentru că poţi fi propriul grădinar. Dar atunci întreaga
responsabilitate îţi aparţine şi nu poţi da vina pe nimeni.

Îl înlătur pe Dumnezeu pentru ca tu să nu poţi da vina pe sărmanul bătrân.

Prea a fost învinuit pentru toate; el a creat lumea. el a creat asta. el a creat cealaltă... Iau toată acea
vină de pe umerii lui - el nu există.
L-ai creat doar pentru a-I încredinţa responsabilitatea. Preia înapoi responsabilitatea.

Acceptă-ţi singurătatea. Acceptă-ţi ignoranţa. Acceptă-ţi responsabilitatea şi apoi vezi miracolul

producându-se.
Într-o zi te vezi dintr-odată într-o lumină complet nouă, aşa cum nu te-ai văzut niciodată înainte.
În acea zi te naşti cu adevărat.
Înainte de asta nu a fost decât un proces dinaintea naşterii.

Călătoria devenirii umane

Omul este singura fiinţă conştientă de pe Pământ; aceasta este gloria şi totodată agonia Iui, depinde
de tine dacă va fi glorie sau agonie.

Conştiinţa este o sabie cu două tăişuri.

Ţi s-a dat ceva atât de valoros, încât nu ştii ce să faci cu acesta; e aproape ca o sabie în mâinile
unui copil
Sabia poate fi mânuită corect, poate proteja, dar poate deopotrivă răni. Orice lucru care poate
deveni o binecuvântare poate deveni şi un blestem; depinde de cum îl foloseşti.

- Te-am auzit spunând că viaţa în sine e foarte plină, îmbelşugată, binecuvântată - prin
urmare, ce anume face ca o persoană să fie nefericită?

- VIAŢA E PLINĂ, viaţa e binecuvântată, însă omul a pierdut contactul cu viaţa.

A devenit prea conştient de sine. Acea conştiinţă de sine funcţionează ca o barieră, rămâi în viaţă,
dar nu cu adevărat viu. Conştiinţa de sine este boala.

Păsările sunt fericite, copacii sunt fericiţi, norii şi râurile sunt fericite, dar nu au conştiinţă de sine. Ele
sunt pur şi simplu fericite. Nu ştiu că sunt fericite.

Buddha e fericit, Krishna e fericit, Hristos e fericit, dar ei sunt conştienţă pură. Sunt fericiţi, dar nu
ştiu că sunt.

Există o asemănare între natura inconştientă şi fiinţele supraconştiente.

Natura inconştientă nu are sine, iar fiinţele supraconştiente, de asemenea.
Omul se află exact la mijloc. Nu mai e un animal, un copac, o piatră, dar nu e încă nici un buddha.
Suferinţa vine din poziţia intermediară.

Chiar ieri mi-a scris cineva într-o scrisoare:

„Osho, nu vreau să devin un călugăr sannyasin*, nu vreau să devin supra-om, ca Buddha sau
Hristos. Vreau doar să devin om. Ajută-mă să devin doar om". (* în hinduism, sannyasin - călugăr
rătăcitor, ascet; din sanscrită. san - total, nyasa - renunţare sau supunere (n.tr.)

Acum, acesta e un scop prea ambiţios şi e imposibil. A fi doar om e imposibil.

Încearcă să înţelegi asta.
Deoarece aceasta înseamnă că spui: „Lasă-mă să rămân doar procesul, la mijloc". Omul nu e o
stare, omul e doar un proces.

De pildă, dacă un copil spune: „Nu vreau să devin tânăr, nu vreau să devin bătrân. Lasă-mă doar să
rămân un copil" - este oare posibil?

Copilul devine deja un tânăr, merge pe această cale.

Copilăria nu e o stare; nu poţi rămâne în ea, nu te poţi agăţa de ea, este un proces.
Copilăria deja trece, tinereţea deja vine.
Şi la fel trece şi tinereţea; oricât de mult ai încerca să rămâi tânăr, eforturile tale sunt sortite
eşecului. pentru că tinereţea este deja transformată în bătrâneţe.

Ceri să rămâi doar uman - ceri imposibilul. Eşti prea ambiţios.

Poţi să devii un buddha, asta e mai simplu. Poţi să devii un zeu, asta e mai simplu.
Dar să zici că vrei doar să rămâi uman, asta e imposibil, pentru că umanitatea este doar o trecere,
un parcurs, o călătorie, un pelerinaj. E un proces, nu o stare.
Nu poţi rămâne uman. Dacă încerci prea mult să rămâi uman, vei deveni inuman. Vei începe să dai
greş.
Dacă nu înaintezi, vei începe să aluneci înapoi... dar va trebui să mergi undeva. Nu poţi rămâne pe
loc.

Să fii om înseamnă pur şi simplu să fii pe cale să devii un zeu, nimic altceva. Dumnezeu e ţelul.

A fi uman e călătoria, calea.

Calea nu poate fi niciodată permanentă, nu poate deveni eternă. Altfel, ar fi prea obositoare. Atunci
scopul nu va fi niciodată atins, iar tu vei fi doar în călătorie, în călătorie, în călătorie.

Să speri înseamnă să fii uman.

Insă să speri înseamnă să speri să treci dincolo.
Să speri înseamnă să doreşti ce se află dincolo.
Să speri înseamnă să speri să depăşeşti obstacolele, să transcenzi.

Aceasta este cu adevărat starea unei fiinţe umane - ea depăşeşte mereu piedici, merge, merge mai
departe - ţelul e altundeva.

Persoana care a adresat întrebarea trebuie să fie o persoană frumoasă, de fapt pregătită pentru
stadiul san-nyasa* - dar nu înţelege ce spune. (* Din sanscrită, .renunţare". în tradiţia hinduistă este
ultimul din cele patru stadii (ashram) ale vieţii, când intervin renaşterea la viata materială si dedicarea totală la
viaţa spirituală, (n.tr.)

Omul e nefericit pentru că omul trebuie să fie nefericit. Nu e defel vina ta, nu e ca şi cum ai fi făcut
vreo greşeală.
Să fii om înseamnă să suferi, pentru că a fi om înseamnă să fii la mijloc - nici aici, nici acolo,
suspendat în Purgatoriu.
Suferinţa se naşte din tensiune.

O casă este pierdută - casa în care păsările încă mai cântă, animalele încă se mai mişcă, copacii
încă mai înfloresc - Grădina Edenului.
Acea casă este pierdută.

Adam a fost dat afară; Adam a devenit om. Când Adam se afla în Grădina Edenului, era un animal;
nu era un Adam, nu era un om. Dumnezeu l-a alungat din grădină. Din chiar acea expulzare a fost
zămislită umanitatea.

Omul este izgonit dintr-o casă pentru a putea căuta o altă casă - mai mare, mai înaltă, mai
încăpătoare, mai impozantă.

O casă e pierdută, există o nostalgie după ea; omul vrea să devină animal.

Acea Grădină a Edenului este foarte greu de uitat; era atât de frumoasă. Există momente în care
devenim asemenea unui animal - în accesele de furie intensă, în momentele de violenţă, în război,
devenim asemenea animalului.
Aceasta este plăcerea stării de furie.

De ce te simţi atât de fericit când eşti furios?

De ce simţi un asemenea val de energie când distrugi ceva?
De ce în vremuri de război oamenii arată mai radioşi, mai sănătoşi, mai ageri, mai inteligenţi? - ca şi
cum viaţa nu mai e plictisitoare.
Ce se întâmplă? Omul decade.
Chiar şi numai pentru câteva zile, pentru câteva luni, omul este iarăşi un animal. Atunci uită de lege,
uită de umanitate, uită de orice dumnezeu.
Atunci renunţă pur şi simplu la conştiinţa de sine, devine inconştient şi omoară, ucide, siluieşte -
totul e permis în război. De aceea omul are permanent nevoie de război. Altfel, omului i-ar fi greu să
trăiască.
Omul devine un beţiv, devine un dependent de droguri.

Prin droguri, omul încearcă să-şi recupereze casa pierdută, paradisul pierdut.

Când te afli sub influenţa LSD-ului, te reîntorci în Grădina Edenului - pe uşa din spate. LSD este
portiţa dosnică de acces în Grădina Edenului.
Viaţa pare iarăşi psihedelică, viu colorată; copacii sunt din nou luminoşi, aşa cum trebuie să le fi
părut lui Adam şi Evei, aşa cum trebuie să fie acum pentru păsări şi tigri şi maimuţe.

Verdele are în el o luminozitate. Totul arată foarte frumos. Nu mai eşti uman, ai decăzut.

Ţi-ai obligat fiinţa să decadă; de aceea băuturile alcoolice şi drogurile sunt extrem de atrăgătoare.

Încă din zorii istoriei umane, omul a fost în căutare de droguri. În vede sunt numite soma, iar acum li
se spune lsd, dar nu e un lucru diferit.
Uneori a fost ganja, bhang, acum e marijuana şi alte lucruri, dar e acelaşi joc străvechi.

Din punct de vedere chimic, e posibil să decazi, dar nu te poţi întoarce cu adevărat. Nu există cale
întoarsă, timpul nu o permite. Trebuie să mergi pur şi simplu înainte.

Nu te poţi întoarce în timp. Marşarierul nu există.

Când Ford a construit prima lui maşină, aceasta nu avea marşarier. Abia mai târziu şi-au dat seama
că era foarte greu să te întorci acasă. Trebuia să faci ocoluri mari, să parcurgi kilometri inutili; abia
după aceea te puteai întoarce. Apoi marşarierul a fost adăugat - o idee venită mai târziu.
Dar pentru călătoria prin timp nu există marşarier; nu poţi face drumul înapoi.

Omul a visat la asta, a avut fantezii despre asta. Există povestiri ştiinţifico-fantastice în care omul se
poate întoarce în timp. H.G. Wells a avut ideea unei maşini a timpului, în care te aşezi şi o pui în
marşarier, apoi începi să călătoreşti înapoi în timp. Eşti tânăr, devii copil, apoi bebeluş, apoi eşti în
pântecul mamei. începi să te mişti înapoi. Dar nu există o maşină a timpului.
Ea există doar în mintea poeţilor, în fantezii.

Nu e posibil să te întorci. Nu există decât o singură posibilitate - să mergi înainte.

Omul trebuie să continue să sufere.

Nu există decât două căi - fie întoarcerea în timp devine posibilă, fie să mergem dincolo de
umanitate.
Umanitatea e un pod. Nu îţi poţi face o casă pe el.
Podul trebuie să fie trecut. Nu e pentru a fi locuit.

Atunci când împăratul mogul mahomedan Akbar a construit un oraş special, Fatehpur Sikri, el şi-a
rugat înţelepţii să găsească ceva, o maximă pe care să o înscrie deasupra podului care făcea
legătura între oraş şi restul lumii. Ei au cercetat, au căutat şi au găsit o pildă rostită de Iisus. Nu
există în Biblie; probabil provine din altă sursă, de la sufişti. Existau mulţi sufişti la curtea lui Akbar.

Pilda spune; „Lumea e asemenea unui pod - nu îţi clădi casa pe el“. Pilda se află încă pe pod; e
frumoasă. Aşa stau lucrurile.

Umanitatea e un pod. Nu încerca să fii doar uman, pentru că altfel vei deveni inuman.
Încearcă să devii suprauman; aceasta e singura cale de a deveni uman.
Încearcă să devii un zeu; aceasta e singura cale de a fi uman. Nu există o altă cale.
Fixează-ţi scopul undeva în stele şi doar atunci vei creşte.

Iar omul este un fenomen în curs de creştere, un proces. Dacă nu ai nici un ţel, creşterea încetează.
Atunci te blochezi, atunci stagnezi şi devii perimat.
Asta s-a întâmplat cu milioane de oameni din întreaga lume. Uită-te la chipurile lor - arată asemenea
unor zombi, ca şi cum ar fi adormiţi sau drogaţi, beţi.

Ce se întâmplă cu inimile acestor oameni?

Ei nu manifestă prospeţime, vioiciune, sunt lipsiţi de viaţă, de foc interior... sunt anosti. Ce se
întâmplă cu ei? Au ratat ceva. Le lipseşte ceva.
Nu fac lucrurile pentru care au fost creaţi, nu-şi împlinesc acel destin ce trebuie împlinit.

Omul se află aici ca să devină supraom. Să devii supraom trebuie să fie ţelul tău. Abia atunci vei
reuşi să fii om, şi cu uşurinţă.

Cu cât te vei transforma într-un supraom, cu atât vei descoperi că nu mai suferi, că nu mai ai
nelinişti. Copacii vor înmuguri curând, va fi prilej de mare bucurie. În curând vor apărea florile. Poţi
aştepta, poţi spera, poţi visa.

Când nu te îndrepţi nicăieri, când încerci să fii doar om, atunci râul a încetat să curgă.
Atunci râul nu se mai îndreaptă spre ocean. Pentru că a te îndrepta către ocean înseamnă să ai
dorinţa de a deveni oceanul. Altfel, de ce te-ai îndrepta către ocean? A merge către ocean
înseamnă să te contopeşti cu oceanul, să devii oceanul.

Dumnezeirea este ţelul. Poţi fi uman numai dacă continui să depui toate eforturile, toate eforturile
posibile pentru a deveni divin. Chiar în acele eforturi, umanitatea ta va începe să strălucească.
Tocmai prin acele eforturi, vei deveni viu.

Viaţa este plină de satisfacţii, dar tu nu ai contact cu viaţa. Contactul vechi este pierdut, iar unul nou
nu a fost stabilit.
Faci parte dintr-un angrenaj şi de aceea eşti atât de anost, de aceea viaţa pare atât de mediocră, de
tristă, de plicticoasă - chiar inutilă.

Jean-Paul Sartre spune: Omul e o pasiune fără rost - pasiune inutilă, neputincioasă, care se agită
mult şi degeaba cu privire la viaţă, şi nu e nimic în ea... viaţa e lipsită de sens.
Cu cât devii mai închis în tine, cu atât viaţa devine mai lipsită de sens. Apoi te simţi nefericit. Apoi
nefericirea oferă alte recompense.

Atunci când eşti fericit, eşti un om obişnuit, pentru că a fi fericit înseamnă doar să fii natural.

A fi nefericit înseamnă să devii extraordinar.

Nu e nimic special în a fi fericit - copacii sunt fericiţi, păsările sunt fericite, animalele sunt fericite,
copiii sunt fericiţi. Ce e special în asta? E doar un lucru obişnuit al existenţei.
Existenţa este alcătuită din acest lucru numit fericire. Priveşte doar! - nu vezi aceşti copaci?... atât
de fericiţi. Nu vezi păsările cântând?... atât de bucuroase. Fericirea nu are nimic special în ea.
Fericirea e un lucru foarte obişnuit.

Să fii fericit înseamnă să fii absolut obişnuit. Sinele, egoul nu îngăduie asta. De aceea oamenii
vorbesc prea mult despre suferinţele lor. Ei devin speciali tocmai vorbind despre nefericirile lor.

Oamenii continuă să vorbească despre boala lor, durerea lor de cap, stomacul lor, despre toate
necazurile lor. Toţi oamenii sunt ipohondri intr-un fel sau altul. Iar dacă cineva nu crede în suferinţa
ta, te simţi lezat.
Dacă cineva empatizează cu tine şi crede în suferinţa ta - chiar şi în versiunea ta exagerată a
acesteia te simţi foarte fericit. Acesta e un lucru prostesc, dar trebuie înţeles.

Suferinţa te face special.

Suferinţa te face mai egoist. Un om nefericit poate avea un ego mai concentrat decât unul fericit.
Un om fericit nu poate avea cu adevărat un ego, pentru că o persoană devine fericită doar atunci
când nu există ego. Cu cât eşti mai lipsit de ego, cu atât mai fericit eşti; cu cât eşti mai fericit, cu atât
eşti mai lipsit de ego.
Te dizolvi în fericire. Nu poţi exista în acelaşi timp cu fericirea; exişti numai atunci când există
nefericire.
În fericire e o disoluţie.

Ai văzut vreodată vreun moment fericit? L-ai privit?

În fericire, tu nu exişti.

Atunci când eşti îndrăgostit, nu exişti.

Dacă dragostea şi-a găsit vreodată sălaş în inima ta, fie şi pentru câteva momente, nu exişti.
Atunci când vezi un răsărit frumos de soare, sau o noapte cu lună plină, sau un lac liniştit, sau o
floare de lotus, dintr-odată nu mai exişti.

Când există frumuseţe, nu exişti. Când există dragoste, nu exişti.

Când asculţi pe cineva, dacă simţi că există adevăr în cuvintele lui, pur şi simplu dispari în acel
moment. Nu mai exişti, adevărul există.

Oricând există ceva din lumea de dincolo, tu nu exişti; trebuie să faci loc acelui lucru.

Exişti doar atunci când există nefericire.

Exişti doar atunci când există o minciună.
Exişti doar atunci când ceva nu e în regulă.
Exişti doar atunci când nu ţi se potrivesc pantofii.

Când pantofii ţi se potrivesc perfect, nu mai exişti. Când pantofii ţi se potrivesc perfect, uiţi de
picioare, uiţi de pantofi. Acolo unde nu există durere de cap, nu există cap. Dacă vrei să-ţi simţi
capul, vei avea nevoie de o durere de cap, aceasta este singura cale.

A fi înseamnă a fi nefericit.

A fi fericit înseamnă a nu fi.

De aceea Buddha spune că nu există sine. El creează pentru tine o cale de a atinge beatitudinea
absolută.
El spune că nu există sine pentru ca tu să renunţi la sine.
E uşor să renunţi la un lucru atunci când acesta nu există. Renunţi lesne la un lucru atunci când
înţelegi că acesta nu există, există doar în imaginaţie.

Nastratin Hogea Ie povestea într-o zi prietenilor săi de la tavernă despre familia lui. „Nouă băieţi
am“, a spus el, „şi toţi buni, cu excepţia lui Abdul. El a învăţat să citească“.

Când o persoană învaţă să citească, apar dificultăţi; acum se manifestă Sinele.

La sate, oamenii sunt mai fericiţi.
Ei sunt mai aproape de animale decât în marile oraşe - unde sunt departe.

În societăţile primitive, arborigenii sunt mai fericiţi. Sunt mai aproape de copaci şi de natură decât în
Londra, Tokio, Bombay, New York. Copacii au dispărut acolo, sunt doar drumuri de asfalt - absolut
false - şi clădiri de beton, toate făcute de om.

De fapt, dacă ar veni dintr-odată cineva din spaţiul cosmic în Bombay, New York, Tokio, Londra, el
nu ar găsi în acele locuri nici o urmă de dumnezeire. Totul e făcut de om.
Privind la Tokio sau la Bombay, s-ar crede că omul a făcut lumea. Aceste clădiri de beton, aceste
drumuri de asfalt, această tehnologie - totul e făcut de om. Cu cât te îndepărtezi de natură, cu atât
mai mult te îndepărtezi de fericire... cu atât înveţi să citeşti mai mult.

Dumnezeu l-a alungat pe Adam din rai pentru că a mâncat din pomul cunoaşterii - a început să
înveţe să citească. L-a alungat pentru că omul a început să cunoască.
Cu cât ştie mai multe, cu atât un om este sortit să fie mai nefericit. Suferinţa e întotdeauna în
proporţie egală cu nivelul tău de cunoştinţe.

Abilitatea de a cunoaşte nu este cunoaştere.

Cunoaşterea este nevinovăţie; abilitatea de a cunoaşte este şiretenie. E foarte greu pentru o
persoană educată să nu fie şireată.
E aproape imposibil, pentru că întreaga instruire este vicleană.
Instruirea provine din logică, nu din dragoste.
Iar instruirea e pentru a te îndoi, nu pentru a avea încredere.
Instruirea înseamnă să fii bănuitor, nu încrezător.
Instruirea te învaţă că toată lumea încearcă să te înşele, aşa că trebuie să fii atent.
Şi înainte ca altcineva să încerce să te amăgească, amăgeşte tu - pentru că asta e singura cale de
a te păzi.

Machiavelli spune: cea mai bună autoapărare este agresivitatea. Vezi tu, toate guvernele lumii îşi
numesc organizaţia militară proprie, armata, „apărarea“.
Toate sunt structuri pentru atac, dar sunt numite „apărare“.

Chiar şi Hitler şi-a numit armata „apărare“. Nimeni din epocile trecute nu a spus vreodată „Atacăm“.
Ei spun „Ne apărăm“. Toţi îl urmează pe Machiavelli.
Toţi îi respectă pe Mahavira, Mahomed, Moise, şi toţi îl urmează pe Machiavelli. în ce priveşte
respectul, du-te la templu, citeşte Biblia.

Dar în ce priveşte viaţa reală, citeşte Prinţul, citeşte-l pe Machiavelli, citeşte-l pe Chanakya.
în Delhi, capitala indiană în care trăiesc politicienii, oraşul e numit de către aceştia Chanakya Puri –
oraşul lui Machiavelli. Chanak este corespondentul indian al lui Machiavelli, chiar mai periculos
decât Machiavelli.
Cu cât o persoană devine mai educată, cu atât devine mai machiavelică, mai şireată.

Când a fost publicată cartea lui Machiavelli, Prinţul, el s-a gândit că toţi regii Europei îl vor invita la
curtea lor şi că va fi aşezat la loc de cinste ca sfătuitor al vreunui rege. Dar nimeni nu l-a chemat.

Cartea a fost citită, cartea a fost urmată. însă nimeni nu l-a chemat pe Machiavelli. El a fost
surprins. A întrebat de ce.
După care a aflat că, citindu-i cartea, au început să se teamă de el. Era atât de viclean, încât era
periculos să i se ofere o funcţie importantă. Dacă şi-ar urma ideile din cartea sa, el l-ar distruge pe
rege, l-ar detrona. Mai devreme sau mai târziu ar deveni el rege.
Machiavelli a dus o viaţă de om sărman, nu a putut să obţină niciodată nici o funcţie influentă.

Educaţia te face mai viclean. Desigur, educaţia te face mai nefericit.

A fi religios înseamnă să elimini tot acest nonsens. A fi religios înseamnă să înveţi cum să te
dezveţi. cum să te dezeduci din nou. Oricum te-ar fi condiţionat lumea, tu trebuie să te
decondiţionezi.
Altfel, eşti incătuşat. Omul este nefericit pentru că e prins în propria lui plasă. Trebuie să se
elibereze din ea - şi numai un astru îndepărtat îl va ajuta.

Poate că nu există nici un zeu. Asta nu mă îngrijorează. Dar ai nevoie de un zeu, de o stea în
depărtare spre care să te îndrepţi. Poate că până la momentul în care ajungi acolo, nu îl vei găsi pe
Dumnezeu, dar vei fi devenit tu însuţi un zeu. Ajungând la acea stea, tu vei fi crescut.

Omul e nefericit pentru că a învăţat şiretlicurile nefericirii. Egoul este temelia acesteia. Omul e
nefericit pentru că beatitudinea, fericirea sunt atât de vizibil la îndemână - şi de aici rezultă
problema.

Prima oară când l-am întâlnit pe Nastratin Hogea, a fost aşa: l-am văzut pescuind într-un lac. Nu
auzisem de el. L-am privit. După câteva ore, încă nu prinsese nici un peşte.

L-am întrebat: „Ce faci aici? Chiar aici în apropiere e un alt lac şi, nu ştii? Sunt destui peşti acolo".

El a spus: „Ştiu. Sunt atât de mulţi peşti în acel lac, încât e chiar greu pentru ei să înoate. Lacul e
plin de peşte".

„Atunci de ce stai aici? Nu văd nici un peşte".

El a spus: „De asta stau aici. Ce rost are să pescuiesc în celălalt lac? Orice prost poate să facă
asta. Dar să prind peşte aici, ăsta e mare lucru!"

Egoul merge la pescuit în lacuri unde nu sunt peşti. Ceea ce e evident, ceea ce este la îndemână nu
e atrăgător.
De asta ne lipseşte Dumnezeu. Dumnezeu e accesibil. Dumnezeu e chiar în preajma ta. El este
însăşi atmosfera pe care o respirăm. Este însăşi viaţa noastră. Este oceanul în care trăim, ne
naştem şi ne vom dizolva. însă el e foarte aproape, nu la distanţă. Cum îl putem simţi?
Vezi acelaşi lucru şi în viaţa ta. îţi pierzi interesul faţă de tot ce ai.
Ai o casă frumoasă. E frumoasă doar pentru vecinii tăi, nu şi pentru tine. Ai o maşină frumoasă. E
frumoasă doar pentru alţii care nu au maşini, nu este frumoasă pentru tine. Ai o femeie frumoasă
sau un bărbat frumos - nu prezintă nici o atracţie.
Posezi aceste lucruri, e de ajuns. Oamenii sunt atraşi doar de ceea ce nu au. Nonexistenţialul
atrage.

Iată ce am auzit:
„Auzi, Ramon", a spus Nastratin Hogea când cei doi s-au întâlnit într-o zi pe stradă, „am tot vrut să
te întreb ceva“.

„Spune, Hogea“, a zis prietenul său.

„Soţia mea e cam grasă. De fapt, când îşi dă seara burtiera jos, arată ca o balenă. Soţia ta e tot
aşa?“, a întrebat Nastratin.

„Ah, nu. Soţia mea are o siluetă minunată. De fapt. e atât de zveltă, că nu poartă nimic pe dedesubt
şi e foarte atractivă“, a răspuns Ramon.

„Ei, bine“, a continuat Nastratin, „soţia mea e atât de urâtă, încât la culcare îşi acoperă faţa cu
creme. Soţia ta nu face asta?“

„Ah, nu. Soţia mea nu are nevoie de creme sau de machiaj, iar părul ei e splendid“, a răspuns
prietenul.

„Bine, Ramon, mai am doar o curiozitate: atunci cum se face că umbli după nevastă-mea?“

Aceasta e calea egoului - să umbli mereu după nevasta altuia, să vânezi mereu un lucru pe care nu-
l ai. Odată ce-l posezi, îţi pierzi tot interesul.

Prin urmare, un egoist rămâne nefericit, căci pentru a fi fericit, trebuie să fii mulţumit cu ceea ce ai.
Nu poţi fi fericit cu ceea ce nu ai; aşa nu poţi fi decât nefericit.
Poţi fi fericit doar cu ce ai. Cum poţi fi fericit cu ceea ce nu ai? Iar egoul este mereu interesat doar
de ceea ce nu ai.

Ai zece mii de dolari - egoul nu mai este interesat de ei. E interesat de douăzeci de mii. Până ajungi
să ai douăzeci de mii, egoul nu mai este interesat. E interesat doar de treizeci de mii. Şi aşa mai
departe... procesul continuă.

Egoul îţi oferă doar scopuri, dar atunci când atingi acele scopuri, nu-ţi îngăduie să sărbătoreşti.

Devii astfel tot mai nefericit!

Pe măsură ce viaţa trece, continuăm să adunăm suferinţe, continuăm să strângem la un loc
suferinţe. Şi e foarte dificil să-ţi dai seama de asta - anume că tu îţi cauzezi propria nefericire; asta e
împotriva egoului. Aşa că dai vina pe alţii.

Dacă eşti nefericit, crezi că e din cauza societăţii şi că părinţii tăi s-au înşelat.
Dacă îi asculţi pe adepţii lui Freud, ei vor spune că totul e din cauza părinţilor şi a condiţionării
parentale.
Dacă îi asculţi pe marxişti, ei vor spune că e din cauza structurii sociale, a societăţii.
Dacă îi asculţi pe politicieni, ei spun că totul este din cauza tipului greşit de guvernare.
Dacă îi asculţi pe pedagogi, ei spun că e necesar un alt fel de educaţie.

Nimeni nu spune că tu eşti răspunzător - responsabilitatea este pusă pe umerii altora.

Atunci ţi-e imposibil să fii fericit, pentru că dacă alţii te fac nefericit, atunci nu depinde de tine să fii
fericit - în afara cazului în care întreaga lume este schimbată în acord cu tine.

Acum, e greu să-ţi alegi părinţii. Asta s-a întâmplat deja. Ce poţi face?
Cineva l-a întrebat pe Mark Twain: „De ce are nevoie o persoană ca să fie cu adevărat fericită?“

El a spus: „Primul lucru e ca persoana să-şi aleagă bine părinţii”.

Asta este imposibil; s-a întâmplat deja. Nu-ţi poţi alege acum părinţii.
Ar trebui să alegi o societate potrivită. Dar eşti întotdeauna într-o societate. Nu o alegi. Te afli mereu
în mijlocul ei.
Iar dacă vrei să o creezi după pofta inimii, îţi vei irosi întreaga viaţă. Şi societatea nu va fi schimbată
niciodată, pentru că aceasta e un fenomen atât de amplu, iar tu eşti o fiinţă atât de măruntă.

Singura speranţă în orice fel de transformare e că te poţi schimba pe tine însuţi. Asta este unica
speranţă, alta nu există.

Însă egoul nu vrea să-şi asume responsabilitatea. Continuă să o pună pe seama altora. Nu uita că,
plasând responsabilitatea pe umerii altora, renunţi totodată la libertatea ta. Să fii răspunzător
înseamnă să fii liber. Să cedezi altcuiva responsabilitatea înseamnă să fii prizonier.

Acesta este punctul de vedere religios. Religia spune că eşti responsabil.

Acesta e motivul pentru care Marx s-a împotrivit atât de mult religiei. Raţionamentul lui e clar. A
ştiut-o foarte bine - anume că în lume poate exista doar religia sau doar comunismul. Ele nu pot
coexista. Şi are dreptate: nu pot coexista. Şi eu sunt de acord cu el.

Alegerile noastre sunt diferite.

Eu aş vrea ca religia să existe, lui i-ar plăcea să existe comunismul, dar suntem de acord că nu pot
coexista. Pentru că întregul punct de vedere al comunismului este că alţii sunt răspunzători pentru
nefericirea ta.
Iar perspectiva religioasă este că nimeni altcineva nu e răspunzător în afara ta.
Comunistul spune că este necesară o revoluţie socială pentru o lume fericită.
Persoana religioasă spune că pentru a fi o persoană fericită este necesară o revoluţie personală.

Lumea nu va fi niciodată fericită, nu a fost niciodată aşa şi nu va fi vreodată. Lumea e condamnată

la nefericire şi numai indivizii pot fi fericiţi. E o chestiune personală.

E nevoie de conştiinţă pentru a fi fericit. E nevoie de intensitate pentru a fi fericit. E nevoie de

conştientizare pentru a fi fericit.

Lumea nu poate fi niciodată fericită, pentru că nu are conştienţă. Societatea nu are suflet, doar omul
îl are. Dar e foarte dificil ca egoul să accepte asta.

Întâmplare:
Nastratin Hogea le făcea viaţa foarte grea asociaţilor iui pentru că se credea infailibil. În cele din
urmă, unul dintre muncitorii lui a vorbit pe faţă:
„Nastratin", a spus el, „cu siguranţă nu ai avut mereu dreptate, nu-i aşa?"

„S-a întâmplat să mă înşel o dată", a recunoscut acesta.

„Când?“, a întrebat muncitorul, surprins.

Nu-i venea să creadă că Nastratin ar recunoaşte că s-a înşelat vreodată, fie şi o singură dată. Nu-şi
venea a crede urechilor. A spus: „Când a fost asta?"

„Atunci când am crezut doar că mă înşel, dar de fapt nu m-am înşelat", şi-a amintit Nastratin.

Egoul este extrem de defensiv. Egoul nu se înşală niciodată, de aceea eşti nefericit. Egoul este
mereu infailibil şi, în consecinţă, eşti nefericit.

Începe să cauţi puncte slabe. Fă-ţi egoul vulnerabil, iar acesta se va diminua si va dispărea. Nu îl
susţine, pentru că altfel îţi susţii propria nefericire. Dar noi continuăm să-l sprijinim. În moduri bune
sau în moduri greşite, continuăm să-l susţinem.

Spui despre cineva că e un om bun, un om moral, un om foarte respectabil.

El are propria temelie şi puncte de sprijin pentru egoul lui. Merge la templu zi de zi, la biserică,
citeşte Biblia sau Gita urmează regulile societăţii. Însă el nu încearcă decât să caute elemente de
susţinere pentru egoul lui - e un om religios, un om respectabil, un om moral.

Apoi există altcineva care nu urmează niciodată regulile societăţii - nu merge niciodată la biserică.
Oricând găseşte o ocazie de a încălca orice regulă, o face bucuros. Are un alt fel de ego - cel al
infractorului, al persoanei imorale. El spune: „Nu-mi pasă". însă amândoi găsesc puncte de sprijin
pentru acelaşi lucru nefericit. Amândoi vor avea de suferit.

In timp ce Muldoon mergea pe stradă, a pişcat o femeie străină de fund, a aruncat cu o cărămidă în
vitrina unui magazin de bijuterii şi a înjurat o sărmană femeie bătrână. „Ar trebui să fie de ajuns!“, şi-
a zis el. „Când mă duc la confesiune, voi avea destule de spus".

Chiar şi atunci când oamenii merg să se confeseze, ei nu vor să mărturisească păcate mici -
acestea nu merită mărturisite. Aceasta este experienţa multor preoţi din multe religii - că oamenii îşi
exagerează păcatele.
Când vin să se confeseze, exagerează. Poate că au strivit o furnică şi cred că au omorât un elefant.
Exagerează, pentru că a săvârşi păcate atât de mici nu le satisface egoul.

Căile egoului sunt foarte subtile.

Dacă mergi la puşcărie şi asculţi discuţiile oamenilor întemniţaţi acolo, vei fi surprins. Toţi încep să
se laude că au săvârşit o mulţime de furturi şi că au omorât o grămadă de oameni. Poate că nu au
făcut nimic, dar iată - aceasta este calea egoului. După care eşti nefericit şi te îngrijorezi. De ce?
Pentru că ridici o barieră între tine şi viaţă. Egoul e doar o barieră.

Când zic să renunţi la ego, mă refer la abandonarea tuturor liniilor de demarcaţie.

Nu eşti separat de viaţă, faci parte din ea... Asemenea unui val, faci parte din ocean. Nu eşti separat
deloc.
Nu eşti separat nici ca sfânt, nu eşti separat nici ca păcătos. Nu eşti nicidecum separat. Eşti una cu
viaţa. Nici nu depinzi de viaţă, nici nu eşti independent de viaţă - eşti interdependent.

Când înţelegi că toţi suntem interdependenţi, legaţi unul de celălalt... Viaţa e una; noi suntem doar
manifestări ale ei... atunci începi să devii binecuvântat. Atunci nu mai poate nimeni să te împiedice
să fii binecuvântat.

Beatitudinea e foarte evidentă.

Beatitudinea e foarte aproape.
Beatitudinea e atât de naturală şi de aproape, încât mintea tinde să uite de ea.

Fiecare copil se naşte într-o stare de beatitudine şi fiecare persoană - aproape fiecare persoană -
moare într-o imensă nefericire. Doar rareori cineva - un Buddha, un Iisus - moare într-o stare de
beatitudine. Ce se întâmplă? Ce e greşit?

Atunci când un copil se naşte, el nu este separat. Când copilul e în pântecul mamei sale. el face
parte din mamă,nu există separat. Apoi se naşte - chiar şi atunci rămâne o parte din mamă.
Continuă să fie hrănit de mamă. Apoi stă pe lângă mamă. Apoi creşte, încetul cu încetul.

Această creştere poate fi de două feluri. Dacă un copil creşte aşa cum cresc oamenii de obicei, el
ajunge să aibă un ego, devine dur, acumulează o crustă groasă în jurul lui, şi asta îl va face
nefericit. Nu aceasta e calea de creştere corectă. Ceva s-a stricat, ceva a fost greşit.

Pentru mine, dacă mama este religioasă, dacă tatăl este religios, dacă familia este religioasă... iar
când spun religios, nu mă refer la faptul că ei sunt creştini, hinduişti, mahomedani, jainişti sau
budişti - asta nu are nimic de-a face cu religia.
De fapt, toate aceste lucruri nu permit niciodată religiei să evolueze.

Dacă un copil e forţat să adopte o dogmă, o ideologie dogmatică, atunci egoul se va acumula, egoul
va deveni creştin şi egoul va fi împotriva hinduistului şi împotriva mahomedanului.
Atunci egoul va deveni hinduist şi va fi împotriva creştinului şi împotriva mahomedanului.

Dar dacă acea casă e cu adevărat religioasă - iar prin religie înţeleg o atitudine meditativă, iubitoare
-, părinţii ajută copilul să fie, dar totuşi fără ego.
Ei îl ajută pe copil să simtă tot mai mult afinitatea, unitatea care există.
Copilul trebuie să fie ajutat; el e neputincios, nu ştie unde se află, nu ştie încotro se îndreaptă.
Dacă este iubit şi există un ritm meditativ în familie, iar familia rezonează cu tăcere, cu înţelegere,
copilul va începe să crească într-o manieră mai organică. Nu se va simţi distinct, ci va începe să
înveţe cum să devină o parte din întreg.

Asta nu s-a întâmplat. Nu îţi spun să porţi pică pentru asta - dar o poţi face chiar acum.
Poţi înceta să-ţi ajuţi egoul şi poţi începe să lepezi povara. Stabileşte-ţi ca obiectiv să nu ratezi nici o
ocazie în care te poţi simţi una cu orice.
Dacă e o noapte cu lună plină, simte-te una cu noaptea scăldată de razele lunii. Îngăduie curgerea,
fii una cu ea, dansează, cântă, şi renunţă la egoul tău.

Nimic nu e mai bun ca dansul pentru renunţarea la ego; de aceea insist că toţi cei care practică
meditaţia ar trebui să danseze.
Pentru că dacă faci într-adevăr piruete, dacă eşti cu adevărat un vârtej de energie, dacă te afli într-
adevăr în dans, dansatorul se pierde.
În dans, dansatorul se pierde mereu pe sine. Dacă nu te pierzi, înseamnă că nu dansezi.
Înseamnă că poate interpretezi un rol, că poate manipulezi, că poate faci unele exerciţii fizice, dar
nu că dansezi.

A dansa înseamnă să fii foarte pierdut, îmbătat - şi să te bucuri de energia creată prin dans.
Încetul cu încetul, vei vedea cum trupul tău nu mai este la fel de solid ca înainte.
Încetul cu încetul, vei vedea că te topeşti; hotarele îşi pierd delimitarea clară, devin puţin neclare. Nu
poţi simţi cu exactitate unde te sfârşeşti tu şi unde începe lumea.
Un dansator se află într-un aşa vârtej energetic, devine o asemenea vibraţie, încât întreaga viaţă
este simţită ca într-un singur ritm.

Prin urmare, oricând poţi găsi un timp, un loc, o situaţie, eşti îndrăgostit de cineva; nu pierde
această ocazie. Nu vorbi aiurea, nu-ţi implica egoul şi nu te lăuda. Renunţă la asta!

Dragostea e teribil de divină, dumnezeu ţi-a bătut la usă. Pierde-te.

Ţine-ţi femeia, bărbatul, prietena sau prietenul de mână. Îngăduie-ţi să te pierzi! Cântaţi împreună
sau dansaţi împreună - dar pierde-te. Sau staţi împreună - dar pierde-te! Şi simte că nu mai eşti un
individ. Stând lângă un copac, pierde-te.

Aşa i s-a întâmplat lui Buddha. În acel moment, arborele bodhi şi Buddha s-au contopit. Timp de
cinci sute de ani după Buddha, nu s-au ridicat statui ale lui. În schimb, a fost venerată doar imaginea
arborelui bodhi. Era extrem de frumos. Acei oameni trebuie să fi înţeles. A fost venerat doar
arborele bodhi. În templele budiste exista doar un simbol al arborelui bodhi. Pentru că în acel
moment, Buddha a dispărut complet. El nu era acolo, doar arborele bodhi era acolo. Buddha s-a
pierdut cu totul.

Dispărând, tu apari.

Nonexistenţa e calea adevăratei tale existenţe.

Iar acest lucru se poate întâmpla în viaţa obişnuită.

Nu e nevoie să te duci în munţii Himalaya sau la o mănăstire. Există milioane de şanse în viaţa
obişnuită, milioane de situaţii memorabile în care acest lucru se poate întâmpla.
Trebuie doar să fii puţin atent şi curajos, ca să te foloseşti de ele. Odată ce începi să le foloseşti, vor
veni tot mai multe situaţii. Ele au venit dintotdeauna, dar tu nu ai fost conştient de ele, aşa că le-ai
ratat.

Când stai la soare pe o plajă, topeşte-te cu soarele. E o experienţă energetică. Dintr-odată vezi că
nu eşti nimic altceva decât energie solară. Topindu-se şi întâlnindu-se cu soarele, hinduiştii au ajuns
să venereze soarele. Ei au spus: „Soarele e zeu“. Au spus: „Luna e zeiţă“. Au venerat copacii ca
fiind divini. Au venerat râurile, munţii.

E foarte semnificativ. De fiecare dată când li s-a întâmplat să-l întâlnească pe zeu... stând pe malul
unui râu, ascultând susurul melodios al râului, privind modelele frumoase ale unduirilor, dacă s-au
dizolvat în râu, dacă s-au contopit, atunci râul a devenit zeul. S-a întâmplat acolo. Stând pe un
munte singuratic, ei s-au dizolvat şi au dispărut - acel munte a devenit zeul lor.

Zeul vine la tine în milioane de feluri, dar egoul tău nu-ţi îngăduie niciodată să-l vezi.
Şi el vine în moduri foarte obişnuite, pe care le ratezi.

Zeul nu vine niciodată asemenea unui monarh, cu o mare procesiune, cu o trupă mare şi zgomot, şi
agitaţie. Nu vine niciodată astfel.
Doar oamenii necugetaţi fac asta.

Zeul vine foarte tăcut - el nu vine niciodată strigând, vine şoptind.

Va trebui să fii foarte tăcut ca să-i înţelegi mesajul.
E o şoaptă de dragoste.
Şi omul tinde să uite ceea ce e natural.

Am auzit o glumă foarte frumoasă:

Un american foarte naiv s-a dus Ia Paris şi a intrat într-o dispută cu un francez despre numărul
felurilor de a face dragoste.

„Există şaizeci şi nouă de feluri de a face dragoste, monsieur", a spus francezul.

„Credeam că e doar unul - un bărbat deasupra femeii“, a spus americanul.

Francezul şi-a cerut scuze.

„Monsieur“, a spus el, „îmi pare foarte rău. Am calculat greşit. Există şaptezeci de feluri de a face
dragoste“.

Acum, mintea tinde să uite lucrurile cele mai simple, cele mai naturale.
Mintea este mereu interesată de ceva excepţional - pentru că asta interesează egoul.

Egoul nu este interesat de obişnuit - iar zeul este foarte obişnuit.

Egoul nu este interesat de simplu - şi zeul e foarte simplu.
Egoul nu este interesat de ceea ce e aproape - iar zeul este foarte aproape. Aşa continui să ratezi
binecuvântarea şi devii nefericit.

Depinde de tine să schimbi acest lucru. E alegerea ta.

Fiecare moment al vieţii îţi aduce două alternative: să fii nefericit sau să fii fericit. Depinde de
alegerea ta. Devii ceea ce alegi.

Se spune despre un mistic sufist, Bayazid, că era un om extraordinar de fericit, aproape extatic.
Nimeni nu îl văzuse vreodată nefericit, nimeni nu îl văzuse vreodată trist, nimeni nu îl văzuse
vreodată mormăind nemulţumit sau plângându-se. Oricum ar fi fost - el era fericit.
Nu era mereu bine, nu era mereu corect pentru alţii. Uneori îi lipsea hrana, dar el era fericit. S-a
întâmplat să trăiască zile întregi fără mâncare, dar el era fericit. Uneori nu avea haine, dar el era
fericit. Uneori a trebuit să doarmă sub cerul liber, dar era fericit. Fericirea lui a rămas netulburată.
Era necondiţionată.

A fost întrebat iar şi iar, dar el râdea şi nu spunea niciodată.

Când era pe moarte, cineva a întrebat:
„Bayazid, acum zi-ne secretul tău, soluţia ta. Vei părăsi curând lumea. Care e secretul tău?“

El a spus: „Nu e vreun secret. A fost un lucru simplu, în fiecare dimineaţă când deschid ochii,
Dumnezeu îmi oferă două alternative. El spune: «Bayazid, vrei să fii fericit sau nefericit?» Eu
răspund: «Doamne, vreau să fiu fericit». Şi aleg să fiu şi să rămân fericit. E o simplă alegere, nu e
nici un secret“.

Încearcă şi tu. în fiecare dimineaţă când te scoli, primul lucru pe care îl faci, hotărăşte. Dacă te
hotărăşti să fii nefericit, nu e nimic rău în asta. E hotărârea ta. Dar apoi rămâi la alegerea ta: rămâi
nefericit orice s-ar întâmpla. Chiar dacă câştigi la loterie, nu te îngrijora - rămâi nefericit. Chiar dacă
eşti ales ca prim-ministru sau preşedinte, rămâi nefericit, rămâi la alegerea ta. Şi atunci vei vedea -
poţi rămâne nefericit, dacă alegi aşa. Acelaşi lucru este adevărat şi despre fericire. Dacă alegi, poţi
rămâne fericit.

În ziua în care decizi că este alegerea ta să fii fericit sau nefericit, ţi-ai luat viaţa în propriile mâini - ai
devenit un maestru. Acum nu vei mai putea spune niciodată că altcineva te face nefericit. Aceasta
este o declaraţie de sclavie.
Buddha trecea pe drum. Câţiva oameni s-au adunat şi l-au insultat foarte tare. El i-a ascultat cu
mare atenţie, cu multă dragoste.
Atunci când au terminat, a spus: „Dacă aţi spus tot ceea ce aţi vrut să spuneţi, acum pot să plec?
Pentru că trebuie să ajung în celălalt sat până la apusul soarelui. Dacă mai aveţi lucruri de spus. mă
voi întoarce după câteva zile; îmi puteţi spune atunci“, însă el a rămas netulburat, tăcerea lui a
rămas aceeaşi, fericirea lui, aceeaşi, vibraţia lui, aceeaşi.

Oamenii cu pricina au rămas nedumeriţi. Au spus: „Nu eşti supărat pe noi? Te-am insultat, ţi-am zis
în toate felurile“.

Buddha a răspuns: „Va trebui să rămâneţi nedumeriţi. Aţi ajuns puţin cam târziu. Ar fi trebuit să
veniţi în urmă zece ani - atunci aţi fi reuşit să mă tulburaţi. Atunci nu eram propriul meu stăpân.
Acum, sunteţi liberi să mă insultaţi, sunt liber să mă supăr sau nu. Eu nu mă supăr. E adevărat că
mă insultaţi. Asta e hotărârea voastră. Eu sunt liber să mă supăr sau nu, şi vă spun că nu mă supăr.
Ce veţi face atunci?
Şi eu sunt nedumerit - pentru că în celălalt sat oamenii au venit cu dulciuri, iar eu le-am zis că nu am
nevoie, aşa că au trebuit să le ia înapoi cu ei. Vă întreb, ce-or fi făcut acei oameni cu dulciurile?"

Ei au răspus: „Trebuie să le fi împărţit în sat sau să le fi mâncat ei înşişi".

Buddha a spus: „Acum gândiţi-vă la voi. Veniţi cu aceste insulte şi eu vă spun: «Destul. Mi-a ajuns.
Lăsaţi-vă păgubaşi!» Ce veţi face? Va trebui să le luaţi înapoi. îmi pare rău pentru voi".

Este decizia ta. Viaţa este alegerea ta, libertatea ta.

CE ESTE AGONIA ŞI CE ESTE EXTAZUL?

Acelaşi lucru. Ele nu sunt opuse, aşa cum le înţelege lumea. Sunt complementare, părţi intrinseci
ale unui întreg organic. Nici una nu poate exista fără cealaltă.

Va fi puţin cam dificil de înţeles, pentru că ele au fost mereu gândite ca fiind poluri opuse. Văzute
din afară, sunt poluri opuse. Dar toate polurile opuse sunt legate pe dinăuntru. Polii negativ şi pozitiv
ai electricităţii, trupul şi sufletul - pe dinafară nu sunt doar diferite, ci şi antagonice.
Pe dinăuntru, sunt două aspecte ale unui singur fenomen.

Să încercăm mai întâi să le înţelegem sensul.

Ce este agonia?

Nu este o suferinţă, o nefericire, o durere obişnuită.

Toate acestea sunt lucruri foarte superficiale, exact ca unduirile pe suprafaţa unui heleşteu. Nu au
nici o profunzime.
Ai cunoscut multe dureri, multe nefericiri, multe momente de suferinţă şi ştii prea bine că acestea vin
şi trec. Nici măcar nu lasă un semn în urma lor, nu lasă cicatrici în urma lor.

Da, câtă vreme ele se află acolo, simţi că eşti acaparat complet de durere. Dar atunci când ea a
trecut, tu ştii mult prea bine că aceea a fost o înţelegere emoţională, sentimentală de moment, lipsită
de inteligenţă a lucrului respectiv.
Când eşti în nor, da, eşti acaparat. Dar norul e alungat de vânt şi tu ieşi din el, iar acum ştii precis că
inclusiv în nor tu erai deja în afara lui, nu erai în el.

Observă această diferenţă, pentru că este diferenţa fundamentală.

Agonia nu este separată de tine, agonia eşti tu.

Durerea, suferinţa, nefericirea, toate sunt separate de tine; prin urmare, ele vin pe moment şi trec.
Au cauze; atunci când cauzele sunt înlăturate, dispar. În cea mai mare parte, sunt propriile tale
creaţii.

Speri ceva, iar apoi acel lucru nu se materializează: se instalează o mare frustrare. Simţi durere,
lipsă de speranţă, ca şi cum ai fost respins de către existenţă. Nu s-a întâmplat nimic de acest fel -
totul se datorează aştepărilor tale. Cu cât aşteptarea e mai mare, cu atât mai mare îţi va fi
frustrarea.

Depinde de tine să fii sau nu frustrat în viaţă. Doar că aşteptările tale ar trebui să devină mai mici.
tot mai mici, tot mai mici, iar frustrarea va fi proporţional mai mică. Va veni o zi în care nu va mai fi
nici o aşteptare; atunci nu vei mai întâlni nici o frustrare.

Gândeşti, îţi imaginezi unele momente de plăcere, iar acestea nu se materializează, pentru că
existenţa nu are nici o obligaţie să-ţi materializeze închipuirile.
Ea nu ţi-a promis niciodată că ceea ce gândeşti urmează să se întâmple.
Ai luat drept sigur faptul că aşteptările ţi se vor materializa, fără să cercetezi, ca şi cum întreaga
existenţă îţi datorează ceva.
Tu datorezi totul existenţei.
Existenţa nu îţi datorează nimic.

Prin urmare, dacă alergi după himere, nu le poţi prinde - nu e în firea lucrurilor.

Apoi apare durerea, pentru că ai fost atât de absorbit de fuga ta după umbre, încât ai simţit un fel de
împlinire.
A existat un scop; deşi nu sub controlul tău, ci departe; totuşi el exista. Şi era doar o chestiune de
timp, de mai multă străduinţă.
Fii puţin mai american: mai încearcă o dată, şi-ncă o dată - iar mai devreme sau mai târziu existenţa
va îngenunchea în faţa ta.

Existenţei nu îi pasă cine eşti: american sau rus. Ea nu îngenunchează niciodată în faţa nimănui -
ea pur şi simplu îşi urmează propriul drum.
Făcând un efort ca să-ţi împlineşti dorinţele, ca să forţezi natura, existenţa să vină în urma ta,
generezi cauze de durere, suferinţă, în momentul în care înţelegi, renunţi la aceste cauze.
Iar renunţarea la cauze înseamnă dispariţia întregii tale nefericiri.
A fost doar proiecţia ta.

Există o poveste sufistă despre o vulpe foarte şireată.

Toate vulpile sunt şirete, dar există şi vulpi politiciene.

Aceasta s-a întâmplat să fie o vulpe politiciană, una foarte şireată.
Într-o zi, ea s-a trezit şi, simţind că îi este foarte foame, a ieşit din vizuină în căutarea micului dejun.
Soarele răsărea, iar ea şi-a văzut umbra atât de lungă, că nu i-a venit să creadă. A spus:
„Dumnezeule! Sunt eu atât de mare? Acum unde voi găsi de mâncare? Voi avea nevoie pe puţin de
o cămilă; mai puţin de atât nu îmi va potoli foamea. Umbra mea e atât de mare, deci în mod natural
trebuie să fiu şi eu la fel de mare“.

E logic, perfect aristotelic. Nu poţi spune că vulpea se înşală.

Te cunoşti pe tine însuţi numai în oglindă - nu există altă cale. Te-ai cunoscut pe tine în vreun alt fel
decât printr-o umbră?

Aşa că nu râde de sărmana vulpe. Cum să priceapă ea că un lucru mic poate proiecta o umbră atât
de mare? E foarte natural să tragi concluzia că dacă umbra e atât de mare, înseamnă că şi tu eşti la
fel de mare.

Iar când vine vorba de a te simţi mare, cine-ar vrea să contrazică acest lucru?

Când ceva îţi dă senzaţia de măreţie. nu vrei să intri în detalii pentru a afla dacă senzaţia e
adevărată sau nu, indiferent că este logic corectă, demonstrabilă ştiinţific. Nu, întreaga ta fiinţă e
atât de încântată...

Vulpea chiar s-a simţit mai mare.

Puteai să vezi - mersul i s-a schimbat. Dar unde poate găsi ea o cămilă pentru micul dejun? Şi chiar
de găseşte o cămilă, va fi absolut inutil; ea nu poate să facă un mic dejun dintr-o cămilă.
Ea caută, găseşte multe animale mici care i-ar fi ajuns în oricare altă zi, dar astăzi e diferit. Nu îşi va
bate capul cu toate acele creaturi mici. Ele nu îi vor ajunge nici măcar cât să pună pe o măsea.
Are nevoie de o cămilă, de un elefant sau de ceva mare.
Dar nu găseşte nici un animal mare.
Soarele îşi continuă ascensiunea pe cer tot mai sus, iar vulpea devine tot mai flămândă şi mai
flămândă. Când soarele ajunge exact deasupra capului ei, se uită iar la umbra sa: s-a micşorat
foarte mult şi e chiar sub ea.
Vulpea spune:
„Dumnezeule! Foamea face nişte lucruri. Am sărit doar într-o dimineaţă peste micul dejun şi uite ce
mi s-a întâmplat, săraca de mine! Dimineaţă eram foarte mare; a trecut doar jumătate de zi şi uite în
ce situaţie am ajuns. Acum chiar şi dacă prind orice creatură mică, ea poate fi prea mult şi e posibil
să nu o pot digera".

Această poveste sufistă e semnificativă. E povestea noastră.

Aceasta este agonia noastră:
încercăm să devenim ceva ce nu e în natura lucrurilor. Nu îi îngăduim naturii să-şi urmeze cursul;
aceasta este agonia noastră.

Atunci când am părăsit casa părintească şi m-am îndreptat către căminul universităţii, părinţii m-au
întrebat stăruitor:
„Ce vrei să devii?"

Iar eu le-am spus:

„întrebarea asta este un nonsens cumplit. Cum să ştiu ce voi deveni? Doar timpul o va spune".

Ei nu m-au înţeles. Au spus:

„Uită-te la toţi prietenii tăi: cineva va fi doctor, cineva va fi inginer, cineva va deveni asta, cineva va
deveni altceva. Tu eşti singurul care merge la universitate fără să aibă habar ce vrea să devină“.

Eu am răspuns:
„Nu mă interesează să devin ceva anume. Vreau să las lucrurile să-şi urmeze cursul. Mi-ar plăcea
să văd ce face natura din mine, dar nu am nici un program propriu. A avea un program propriu m-ar
face să sufăr. Asta ar însemna că încerc să impun ceva asupra naturii şi ar eşua“.

Omul a tot eşuat de mii de ani pentru simplul motiv că vrea să cucerească natura.

Cineva chiar a scris o carte intitulată „Cucerirea naturii”. Natura nu poate fi cucerită.

Gândeşte-te doar la nebunia acestei idei. Tu faci parte din natură, o parte foarte mică, minusculă a
unei naturi atât de infinite. Iar partea încearcă să cucerească întregul - ca şi cum degetul tău mic ar
încerca să te cucerească.

Cum poţi cuceri natura?

Natura este chiar sufletul tău.

Cine va cuceri pe cine?

Unde este separarea?

Le-am spus părinţilor mei:

„Vă rog, lăsaţi-mă să plec. Nu am nici un proiect pentru viitorul meu. Vreau să-mi las posibilităţile
deschise, astfel încât, dacă natura doreşte ceva pentru mine, să fiu disponibil.
Dacă nu se doreşte nimic de la mine, şi ăsta e un lucru cât se poate de bun. Cine sunt eu să cred că
ar trebui să se dorească ceva de la mine?
Într-o zi nu eram. Într-o zi nu voi mai fi.
Sunt doar câteva zile la mijloc - de ce să mă agit?
Nu poţi parcurge tăcut acest mic interval de timp dintre naştere şi moarte fără să faci zgomot, fără
să ridici steaguri şi fără să scandezi lozinci? Nu poţi trece, pur şi simplu?“

însă ei au spus:
„Nu aceasta e calea. Toată lumea trebuie să aibă un ideal; altfel omul se va pierde“.

Am spus:
„Mi-ar plăcea să mă pierd, dar să rămân fidel naturii, existenţei, decât să ating un mare ideal
împotriva naturii, împotriva existenţei.
În primul caz, când spuneţi că mă voi pierde, mă voi pierde fericit.
În al doilea caz, când voi credeţi că aş realiza ceva, nu voi fi decât durere, suferinţă şi, în cele din
urmă, agonie“.

Agonia este cea mai profundă în tine.

Şi acest lucru i se întâmplă doar omului.

Toate celelalte animale sunt eliberate de agonie - dar totodată ele sunt eliberate de extaz. Agonia şi
extazul apar împreună; altminteri ele nu se întâmplă deloc.

Ai văzut vreun animal în extaz sau în agonie? Un bivol în agonie? Doar a te gândi Ia asta pare un
lucru absurd. Un bivol în agonie?
Pentru ce motiv ar fi un bivol în agonie? Bivolul nu a încercat niciodată să devină regina Angliei - de
ce ar fi în agonie?
Bivolul pur şi simplu a îngăduit naturii să facă din el orice ar fi vrut existenţa. Da, totodată, bivolul nu
va simţi niciodată extazul pentru că ambele trăiri se produc cu aceeaşi profunzime.

Agonia o simţi dacă vei continua să te pierzi pe tine. Extazul îl simţi dacă se întâmplă să te
regăseşti.

Să te pierzi sau să te regăseşti:

Amândouă sunt lucruri care se întâmplă cu aceeaşi profunzime a fiinţei tale.

Să te pierzi înseamnă că ai încercat să devii ceva, cineva. Ai o idee şi încerci să concretizezi acea
idee în viaţa ta.

Toţi idealiştii trăiesc în agonie.

Nu doar filosofii existenţialişti sunt în agonie.

Bineînţeles, ei au scos foarte mult termenul în evidenţă pentru simplul motiv că în secolul acesta
omenirea s-a îndepărtat de natură şi existenţă cât se poate de mult: încă un pas şi umanitatea
dispare. Aceasta a fost cea mai mare distanţă posibilă, iar noi am parcurs-o.

Ne-am îndepărtat de noi înşine pe cât de mult a fost cu putinţă.

De aceea a devenit posibilă în secolul XX o filosofie precum existenţialismul.

Am arătat una dintre istoriile existenţialismului unuia dintre foştii mei profesori, care trebuie să fi
studiat cu treizeci sau patruzeci de ani mai înainte.

La acea vreme, cuvântul „existenţialism“ nici măcar nu fusese inventat. Sartre, Jaspers, Marcel încă
nu apăruseră. El s-a uitat la conţinut şi nu i-a venit să creadă.

A spus:
„Asta e o carte de filosofie? Nici un capitol despre Dumnezeu, nici un capitol despre dovezile în
favoarea lui Dumnezeu, nici un capitol despre religie, nici un capitol despre sufletul omului, nici un
capitol despre ceea ce e dincolo de moarte, rai, iad.
O istorie stranie - capitole despre agonie, lipsa de sens, angoasă, nelinişte. Acestea sunt subiecte
filosofice?"

I-am spus:
„Ai ratat patruzeci de ani. Ai uitat că au trecut patruzeci de ani de când erai la universitate studiind
filosofia, iar apoi nu te-ai mai interesat niciodată ce s-a întâmplat cu filosofia.
Tu încă îţi aminteşti de Aristotel, Kant, Hegel, Feuerbach, Shankara, Nagarjuna, Bradley.
Încă îţi aminteşti de aceşti oameni care au căzut în uitare: ei pur şi simplu au dispărut din tematică.
Iar în prezent orice filosof demn de a fi numit filosof nu este interesat de Dumnezeu - e interesat de
om.
Iar faptul de a fi interesat de om aduce cu sine toate aceste probleme, agonie...“

El a spus:
„Dar ce este agonia?“
A trebuit să folosesc limbajul lui, ceva din istoria trecută a filosofiei pentru ca el să înţeleagă puţin
agonia.
În trecut a existat o mare întrebare filosofică de-a lungul epocilor.

Întrebarea a fost:
„care este diferenţa dintre animale, copaci, pietre şi om?”

Cu siguranţă, toate există: în ceea ce priveşte existenţa, nu există nici o diferenţă. Desigur, toate
trăiesc - chiar şi pietrele cresc.

Munţii Himalaya se înalţă în fiecare an cu 30 de centimetri. Locul în care m-am născut era la poalele
unui lanţ muntos numit Vindhyachal. Este considerat a fi cel mai vechi munte din lume. Este un fapt
aproape dovedit ca Vindhyachal şi pământul din jurul lui au apărut mai întâi din mare, pentru că pe
munţii Vindhyachal au fost găsite fosilele celor mai vechi animale marine. Au fost găsite şi pe munţii
Himalaya, dar nu la fel de vechi. Himalaya sunt cei mai tineri munţi din lume, iar Vindhyachal este
cel mai vechi munte din lume.

Apropo, mi-am amintit povestea despre Vindhyachal din Upanişade. Un mare clarvăzător, Agastya,
s-a dus în India de Sud şi a trebuit să treacă munţii Vindhyachal.
Munţii Vindhyachal erau atât de înalţi, încât clarvăzătorului i-a venit greu să-i treacă şi astfel s-a
rugat la ei: „Fiţi, vă rog, doar atât de buni cât să vă lăsaţi puţin în jos ca să pot trece. Şi rămâneţi jos
până mă întorc, pentru că va trebui să vin iarăşi pe aici“.
Agastya a murit în sud şi nu a mai venit niciodată înapoi, dar munţii Vindhyachal au rămas încă
aplecaţi. Dacă te uiţi la munte, poţi vedea că seamănă cu un bătrân aplecat.

Povestea e frumoasă, dar arată că munţii Vindhyachal sunt într-adevăr vechi, un bătrân care nu mai
poate sta drept.

Munţii îmbătrânesc sau întineresc: ei sunt la fel de vii ca şi tine.

Copacii, animalele, păsările - atât timp cât ne referim la viaţă, putem avea feluri diferite de viaţă, dar
avem cu toţii o anumită calitate numită existenţă, spirit viu, care e acelaşi lucru.

Prin urmare, în filosofia antică, asta a fost o problemă: care e atunci diferenţa? Nu există nici o
diferenţă?

Au existat două şcoli.

- Una a spus că nu există nici o diferenţă: toţi suntem la fel, suntem părţi ale unui singur întreg -
dimensiuni diferite, ramuri diferite, dar suntem toţi înrădăcinaţi într-o singură existenţă.
Aceştia sunt spiritualiştii, care spun că toţi suntem una.

- Cealaltă şcoală este cea a materialiştilor, care afirmă că toţi suntem separaţi, că nu există nicăieri
o unitate organică; existenţa nu este una. Potrivit materialiştilor, cuvântul „univers" nu ar trebui
folosit.
Cuvântul „univers“ a fost inventat de spiritualişti, pentru că înseamnă „uni“, adică unul.
Potrivit materialiştilor, cuvântul corect ar trebui să fie „multivers“ - multe, nu unul.
Totul este divizat şi nu există nicăieri unitate.

Şi cum continuă să existe acest întreg? Şi într-o armonie aşa de extraordinară? Acesta e punctul în
care vei observa cum logica poate fi eronată.

Spiritualistul spune că există armonie pentru că existenţa e condusă de un singur Dumnezeu sau de
o conştiinţă universală.
O fiinţă absolută, un centru controlează totul. De aceea, nimic nu merge greşit.
Totul se mişcă într-o armonie absolută. Iar universul este vast, imens, nemăsurat; totuşi, totul
continuă netulburat, fără nici o discrepanţă.
Logica pare să fie solidă, dar nu e aşa.

Materialistul foloseşte aceeaşi logică.

El spune că totul continuă să existe într-o manieră atât de armonioasă pentru că lucrurile nu sunt
controlate de nimeni. De fiecare dată când există cineva care controlează totul, există posibilitatea
eşecului, greşelilor, erorilor.
Nimeni nu e infailibil.
Dacă ar exista un singur Dumnezeu care controlează totul vreme de milioane de ani, uneori el poate
să adoarmă, uneori, doar ca o schimbare, el poate să meargă într-o plimbare matinală.
Dacă e controlat de o singură fiinţă, atunci există toate şansele să se producă o greşeală. Iar pe
parcursul unei perioade atât de îndelungate, crezi că o persoană nu va comite vreo greşeală?

Poate face o greşeală fie şi numai din greşeală. Şi există atât de multe lucruri de aranjat şi
monitorizat - e destul să priveşti™

Chiar deunăzi, Vivek, văzând un păun cu penajul deschis, foarte viu colorat, mi-a spus: „Cred că
Dumnezeu îi pictează penele cu mare grijă“.

Dacă ar fi ca Dumnezeu să picteze într-adevăr toţi păunii din lume, atunci poţi fi sigur că ar fi posibil
să apară o mie şi una de greşeli. Oricât de infailibil ar fi Dumnezeu,

El nu poate continua să picteze an de an milioane şi milioane de păuni. Şi nu doar păuni, sunt şi

alte păsări, iar toate detaliile trebuie studiate atent.

Materialiştii spun că lumea continuă să existe într-o manieră perfectă pentru că nu există nici un
administrator, prin urmare cine poate comite o greşeală?

Aceeasi logica: spiritualistul încearcă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, în vreme ce

materialistul încearcă să demonstreze, urmând aceeaşi logică – această armonie, această
continuitate - că nu există nici un administrator, că totul e mecanic.
Doar maşinile sunt incapabile să comită greşeli - ele fie funcţionează, fie se defectează. în vreme ce
maşina funcţionează, ea va funcţiona aşa cum a funcţionat dintotdeauna, reproducând iar şi iar, iar
şi iar aceleaşi tipuri de penaje pentru păuni. Nu e o lucrare a conştiinţei.

O minte conştientă ar încerca să îmbunătăţească, ar vrea să schimbe puţin lucrurile - să adauge din
când în când ceva mai mult roşu, ceva mai mult verde, ceva mai mult albastru - un albastru diferit,
pentru că există atâtea feluri de albastru şi atâtea feluri de verde.

Din când în când, cineva ar pune capul unei păsări altei păsări.
Omul se plictiseşte punând mereu, mereu acelaşi tip de cap, acelaşi nas roşu iar şi iar; fie doar şi de
dragul schimbării, cineva ar înlocui cu galben, verde, albastru. Dar nu se întâmplă nimic de acest fel.

Materialistul spune că totul e mecanic, că există un vast mecanism, fără nici o minte, care continuă
să reproducă.
În vreme ce produce, el va produce aceleaşi lucruri. Da, într-o bună zi orice maşină se defectează,
dar tu nu vei fi acolo să ştii. Odată ce maşina se defectează, şi tu eşuezi, prin urmare nu va fi nimeni
martorul defectării.

I-am spus bătrânului profesor - numele lui era profesorul Dasgupta:

„Prin acest argument te pot ajuta să înţelegi într-o anumită măsură agonia.

Existenţialistul spune că există o diferenţă între animale şi om. Pentru prima oară, un anumit grup
de gânditori au indicat o diferenţă care are importanţă.
Ei spun că trebuie să fie înţelese două propoziţii.

Una e că: Existenţa precedă esenţa.

Cealaltă e că: Esenţa precedă esenţa.

„La animale, esenţa precedă existenţa.

Esenţa înseamnă tot ceea ce animalele urmează să fie; întregul program vine primul, înainte de
naşterea lor. înainte ca animalul să existe, planul e deja gata acolo; animalele îşi aduc cu sine
planul, acesta le precedă.
Existenţa lor succedă esenţei.“
Esenţa înseamnă programul, schiţa a ceea ce animalele urmează să fie, câte vieţi vor trăi, câţi copii
vor avea, ce culoare vor schimba ca să fie în acord cu anotimpurile - totul.
Şi asta în asemenea măsură, încât există păsări care zboară de la Polul Nord aproape cinci mii de
kilometri către sud pentru că acolo se face prea frig, şi viaţa devine imposibilă.
Ele trebuie să facă asta... şi îşi încep zborul exact la aceeaşi dată în fiecare an.

Păsările nu au vreun calendar, nu ştiu că anotimpul urmează să se schimbe, dar la data exactă, zi,
oră, milioane de păsări încep să se deplaseze imediat către sud.
Ele se vor opri numai după ce au trecut de limita celor 5 ooo de kilometri, pentru că în intervalul
celor 5 ooo de kilometri nu vor putea supravieţui, au nevoie de un loc mai cald.

Dar lucrul cel mai bizar care i-a nedumerit pe savanţi este că, în timp ce se află departe de casa lor
arctică, vine sezonul reproducerii. Aşa că ele se împerechează, fac dragoste, îşi găsesc iubiţi, iubite.

E nevoie de timp pentru ca femelele să rămână însărcinate şi apoi depun ouă. Până la momentul în
care depun ouă, sezonul cald a luat sfârşit. Acum zona arctică e gata să le primească înapoi. Aşa
că păsările îşi lasă ouăle şi zboară înapoi în zona arctică exact la aceeaşi dată, aşa cum au făcut
strămoşii lor şi strămoşii lor întotdeauna.

Ouăle eclozează la timpul lor, iar păsările ies din găoace şi îşi iau zborul către regiunea arctică; fac
calea întoarsă cinci mii de kilometri exact în aceeaşi direcţie. Ciudat, absolut miraculos, pentru că nu
le spune nimeni încotro să se îndrepte Părinţii tăi au plecat.

Nu ai o hartă, iar zona arctică e departe - la cinci mii de kilometri - iar tu eşti o mică pasăre abia
ieşită din ou.“ O călătorie atât de lungă fără nici o pregătire... dar se descurcă, ajung la destinaţie.
Iar asta se întâmplă an de an.

Acesta e sensul afirmaţiei că esenţa vine prima, iar existenţa îi urmează. Păsările nu ştiu ce fac.
Există un anumit instinct interior, o nevoie imperioasă care le poartă pe acele păsări departe.
Zburând fără greş pe o distanţă de cinci mii de kilometri, ele ajung la părinţii lor care le-au lăsat în
ouă fără să le spună: „Noi plecăm, aşa că după ce ieşiţi din găoace, vă rugăm să veniţi acasă. Nu
ne uitaţi, vă vom aştepta aici“, sau fără să le dea vreo îndrumare - nu este lăsat nici un mesaj.

Ar fi putut măcar să lase în urmă o pasăre mai bătrână şi să-i spună: „Când toţi copiii ies din ou.
adu-i acasă". Nu a rămas nimeni, nu a lăsat nici un mesaj, nu există nici un contact direct între copii
şi părinţi - dar primii îi ajung din urmă pe ultimii.

Există peşti din regiunea arctică şi care se deplasează într-un anumit anotimp şi îşi depun icrele într-
un anumit loc aproape de Anglia.
Înainte ca icrele să eclozeze, peştii îşi încep călătoria înapoi. Iar când apare noua generaţie de
peşti, ei încep să înoate împotriva curentului! Cursul firesc ar fi să meargă în sensul curentului, însă
programul lor este fix. Ei încep să se deplaseze împotriva curentului către zona arctică şi îşi găsesc
drumul înapoi către părinţii lor.
Nu îşi vor recunoaşte părinţii. Nici nu e nevoie de asta, pentru că aceşti indivizi, dacă se pot
descurca într-o călătorie de cinci mii de kilometri împotriva curentului, nu au nevoie de părinţi,
profesori, şcoli, facultăţi, universităţi.

Ei sunt autosuficienţi.
Acesta e sensul esenţei care precedă existenţa.
Ei se nasc cu modelul complet al întregii lor vieţi şi urmează doar să îl desfăşoare. Nu au nevoie să
înveţe ceva.

Învăţarea nu este pentru ei. Nu au nevoie de învăţare. Au deja tot ce le trebuie pentru viaţa lor,
fiecare detaliu despre orice - ce să mănânce şi ce să nu mănânce.

Uită-te numai la un bivol care paşte iarbă şi vei fi surprins: merge lăsând în urmă o anumită iarbă şi
păscând alta. Ciudat, dar dacă priveşti mai îndeaproape, vei observa că mănâncă doar o anumită
iarbă, evitând alte ierburi.
Vezi pe aici atâtea căprioare. Ele preferă o iarbă numită alfalfa, iar acum, pentru că am adus apă,
am plantat copaci şi am semănat pajişti, şi am înverzit locul, şi cu siguranţă datorită căprioarelor, eu
i-am spus secretarei mele: „Ai grijă să crească suficientă alfalfa de calitate încât să vină automat
căprioarele şi locul să devină un parc cu căprioare“.
Şi îmi place asta, pentru că Gautama Buddha a trăit într-un parc cu căprioare. Acolo unde au trăit
miile lui de discipoli, în acelaşi loc au trăit şi sute de căprioare.
Iar căprioarele noastre cresc, însă a început să apară un pericol: ele mănâncă prea multă alfalfa,
îngrăşându-se prea tare, şi pentru căprioare asta e periculos, întrucât, fiind prea grase, ele nu mai
pot fugi. Iar apoi devin o pradă uşoară pentru orice animal, pentru orice vânător.
Nu doar atât, dar atunci când s-au îngrăşat prea tare, două sau trei dintre ele au murit.

Am întrebat de ce au murit.
Motivul a fost că s-au îngrăşat atât de tare, că nu au mai putut merge. Au căzut şi şi-au rupt
picioarele, din cauza greutăţii prea mari. Picioarele lor sunt subţiri, picioarele acelea nu sunt făcute
pentru o greutate atât de mare.
Prin urmare, i-am spus secretarei fie să aducă mai multe căprioare ca să nu mai fie atât de multă
iarbă alfalfa, fie să înceapă să cosească alfalfa, pentru că prea multă avea să ucidă bietele
căprioare.
Ele nu au un program încorporat care să le spună când să se oprească din mâncat. Se îngrijeşte
natura. În natură, nimic nu e lăsat în stare de dezechilibru.

Dacă există prea multă alfalfa, atunci căprioarele vor începe să începe să vină tot mai multe de
pretutindeni; dacă este mai puţină alfalfa. căprioarele se vor împrăştia, însă căprioarele noastre se
află în dificultate: ele nu pot pleca nicăieri pentru că nu pot găsi un loc în care oamenii să nu le
ucidă. În trei ani de zile au înţeles măcar atâta lucru foarte bine.

Ele sunt mult mai inteligente decât procurorul tău general; ştiu că noi suntem oamenii potriviţi pe
lângă care să trăiască. Stau pe drum, nu deranjează... poţi să le claxonezi - ele se mişcă cu
uşurinţă, graţie şi frumuseţe. Nu deranjează pe nimeni; înţeleg că „Aceştia sunt oamenii noştri", aşa
că nu vor pleca de aici. Şi nu au un program încorporat care să le spună când să se oprească, deci
continuă să mănânce.

I-am spus acelui profesor:

„Esenţa este un program încorporat, şi prin aceasta se deosebeşte omul. Omul vine ca existenţă, iar
esenţa e în succesiunea ei. Nu ţi se dă un program încorporat.
Vii pe lume deschis, fără direcţie, fără o idee clară despre ce vei fi. Mai întâi exişti - iar aceasta e o
diferenţă grozavă, cea mai mare diferenţă posibilă".

MAI ÎNTÂI EXIŞTI, iar apoi trebuie SĂ AFLI CINE EŞTI.

Animalele, copacii, stâncile ştiu mai întâi cine sunt, iar apoi există; prin urmare nu există la ele nici o
căutare de natură spirituală.

Nici un animal nu se deranjează să întrebe:

Cine sunt eu? Care este sensul vieţii mele?
El îl ştie deja; nu există Întrebări, nu există îndoieli, nici căutări.

Omul este o căutare permanentă, o permanentă întrebare.

El continuă să crească până la ultima suflare. îşi poate schimba întregul model de viaţă până în
ultima clipă.
El e capabil să facă un salt cuantic.

Nu e nevoie să continue urmând calea pe care a urmat-o.

Chiar în ultima clipă, poate pur şi simplu să se dea la o parte.

Nu e nimeni care să-l prevină, e ceva ce vine din propria lui libertate. Omul este singurul animal
existent care dispune de libertate - iar dincolo de libertate este agonia.

Agonia înseamnă: Nu ştiu cine sunt.

Nu ştiu încotro mă îndrept şi de ce mă îndrept.

Nu ştiu dacă ceea ce fac este sau nu ceea ce trebuie să fac.

Întrebarea rămâne în permanenţă; întrebarea nu dispare nici măcar pentru o clipă.

Orice ai face, întrebarea e acolo: Eşti sigur? Este acesta lucrul pe care e bine să-l faci? Este acesta
locul potrivit în care să te afli?

întrebarea nu dispare nici măcar pentru o clipă.

Iar acesta e un lucru tot atât de profund ca oricare altul care poate exista în tine, chiar în centrul
fiinţei tale.

Aceasta este agonia - anume că sensul nu este ştiut, că ţelul nu e ştiut, că scopul nu e ştiut.

E ca şi cum am fi creaturi întâmplătoare, că ne-am născut printr-o întâmplare.

Nici un alt animal, nici un alt copac sau nici o altă pasăre nu este întâmplătoare; ele sunt planificate.

Existenţa are un întreg program pentru ele. Omul pare să fie complet diferit.
Existenţa l-a lăsat pe om absolut liber.

Odată ce devii conştient de această situaţie, apare agonia.

Si e un noroc să o simţi. De aceea spun că nu e o durere, suferinţă, nefericire obişnuită.

Ea este foarte ieşită din comun şi este de o enormă valoare pentru întreaga ta viaţă, pentru evoluţia
ei, ca tu să simţi agonia, ca fiecare fibră a fiinţei tale să-şi pună întrebări, ca tu să devii pur şi simplu
un semn de întrebare.
Şi, fireşte, acesta e un lucru înfricoşător.
Eşti lăsat în haos. Dar aştrii se nasc tocmai din acest haos.

Dacă nu începi să te debarasezi de frică, dacă nu începi să evadezi din agonia ta...

Toată lumea încearcă să evadeze, găsind moduri: îndrăgostindu-se, făcând una-alta - angajându-se
cumva, undeva.

Un lucru nu e terminat, că şi începi să faci alt lucru, pentru că ţi-e frică.

Dacă există un decalaj între cele două lucruri şi întrebarea îşi iţeşte capul, şi începi simţi agonia,
atunci e mai bine să continui, să alergi mai departe: nu te opri.

Oamenii încep să fugă de la naştere şi continuă aşa până mor. Ei nu se opresc, nu stau pe
marginea drumului sub un copac.

Pentru mine, statuile lui Buddha şi Mahavira din Orient, aşezaţi în poziţia lotusului sub un copac, nu
au vreo semnificaţie istorică. Ele înseamnă ceva cu mult mai important.

Aceştia sunt oamenii care s-au oprit din fuga lor.

Aceştia sunt oamenii care au ieşit de pe drumul pe care merge întreaga procesiune a umanităţii.

Ei sunt indivizii care se retrag cu adevărat, nu tipul californian care după câţiva ani reia acelaşi curs
obişnuit al vieţii.
Nu, Buddha şi Mahavira sunt cei care se retrag cu adevărat, fără să revină.

Faptul de a sta sub un copac e doar ceva reprezentativ.

Vei fi surprins să afli că. după moartea lui Buddha, timp de cinci sute de ani nu i-a fost ridicată nici o
statuie. în locul unei statui, era reprezentat doar un arbore. Timp de cinci sute de ani, în templele
ridicate şi dedicate lui Buddha, nu a existat decât un copac cioplit în piatră sau marmură, nimic
altceva.

Era suficient să-i reaminteşti cuiva să păşească în afara drumului, pentru că aceasta a fost tradiţia
timp de mii de ani, să se planteze copaci de ambele părţi ale drumurilor indiene - copaci uriaşi cu
ramuri mari ce aproape se întâlnesc la mijlocul drumului, astfel încât acesta e complet acoperit de
umbră. Chiar şi în cele mai călduroase zile de vară, poţi să mergi pe un drum răcoros, umbrit.

Aşa că arborele a devenit simbolul renunţării la „drum“.

Drumul este lumea, unde fiecare merge undeva, încercând să găsească ceva şi de fapt încercând
în esenţă să se uite pe sine, pentru că doare.

Doare să-ţi aminteşti de tine, iar singurul lucru pe care îl face oricine este să se implice, să se
concentreze - la bani, la putere, una-alta.
Să devii pictor, să devii poet, să devii muzician, să devii cineva şi să continui să devii.
Nu te opri, pentru că dacă te opreşti devii conştient de durerea ta; rana începe să se deschidă.
Aşa că nu o lăsa. Acesta este drumul.

Timp de cinci sute de ani, templele au reuşit să aibă doar arborele.

Era un simbol frumos al retragerii. Dar pe măsură ce a trecut timpul, oamenii au început să uite
simbolul.
Ei nu puteau înţelege semnificaţia copacului simplu... Au început să venereze copaci.

Asta s-a întâmplat pe vremea când Alexandru cel Mare a vizitat India, la cinci sute de ani după
Buddha. El a văzut acele temple cu arbori şi i-a întrebat pe oameni, dar nimeni nu a ştiut ce
însemnau, doar venerarea arborilor. Şi astfel, chiar şi în prezent, în toată India sunt veneraţi copacii;
acest lucru a rămas.

Apoi, călugării budişti care înţelegeau au început să facă statui ale lui Buddha.
Dar trecuseră cinci sute de ani; fotografia nu era posibilă în acele zile, aşa că ei nu au avut nici cea
mai vagă idee despre cum a arătat Buddha.

Pe atunci, Alexandru a vizitat India.

Alexandru era frumos, era un bărbat chipeş, aşa că statuile lui Buddha sunt de fapt statui ale lui
Alexandru cel Mare.
Faţa aceea nu e indiană, faţa aceea e grecească. Acesta e motivul pentru care atunci când vezi
chipul lui Buddha, nu te poţi gândi că e o faţă de indian.
E o faţă de grec, şi nu a unui grec obişnuit, ci a unuia dintre cei mai frumoşi greci. E faţa lui
Alexandru. Călugării s-au inspirat după chipul lui Alexandru. Era foarte potrivit.
I se potriveşte mai bine lui Buddha decât lui Alexandru, aşa că eu nu am nici o obiecţie.

Consider că e foarte corect. Chiar şi dacă ar fi fost schimbate capetele pe vremea lui Buddha, ar fi
fost cât se poate de bine.
Ce a fost Alexandru... ceea ce făcea el ar fi putut să facă până şi cu faţa lui Buddha, nu exista nici o
problemă. Dar Buddha are nevoie cu siguranţă de un chip frumos, foarte simetric, în armonie
perfectă cu Sinele lui lăuntric. Frumuseţea arătată pe faţă, în proporţiile corpului său este
frumuseţea sufletului său.

AGONIA este trăirea faptului că ai venit pe lume asemenea unei tăbliţe de lut goale, asemenea unei
tabula rasa: nimic nu e scris pe ea. Acesta este chipul tău original.

Acum, poţi face două lucruri.

Unul e că, fiindu-ţi teamă de acest vid, poţi începe să alergi după un lucru sau altul - după bani,
putere, învăţătură, ascetism, să devii un înţelept, un cărturar, un politician - să-ţi oferi cumva un
sentiment al identităţii personale, să-ţi ascunzi cumva propriul haos interior.

Însă orice ai face, haosul e acolo şi urmează să rămână acolo.

El e o parte intrinsecă a ta. Prin urmare, cei care înţeleg asta nu încearcă să scape în vreun fel de
haos.
Dimpotrivă, încearcă să intre pe tărâmul lui.

Acestea sunt cele două căi:

- fie să fugi departe de haos, aşa cum fac toţi ceilalţi,

- fie să intri în el.

Să ajungi chiar în centrul haosului, oricât de dureros şi de terifiant ar fi - dar să ajungi în centru,
pentru că acela eşti tu. Şi e bine să te afli măcar o dată chiar în centrul fiinţei tale.

În momentul în care ajungi în acel centru, al doilea cuvânt devine semnificativ:

EXTAZUL E FLOAREA AGONIEI.

Agonia nu e împotriva extazului.

Agonia e calea către extaz.

Trebuie pur şi simplu să accepţi asta - ce altceva poţi face? E acolo.

Îţi poţi închide ochii - asta nu înseamnă că soarele a dispărut; el e încă acolo.
Şi toată lumea încearcă să închidă ochii; soarele e prea orbitor. Închide ochii, închide ochii complet.
Uită de soare, nu-l privi ca şi cum nu ar fi acolo. Crede că nu e acolo.

Aceste pseudoreligii încearcă să te înveţe exact acest lucru:

încearcă să-l atingi pe Dumnezeu, încearcă să ajungi în rai, să-l urmezi pe Iisus Hristos.

Dar nici una dintre ele nu-ţi spune să nu urmezi pe nimeni şi să nu cauţi nici un paradis sau rai.
pentru că toate acestea încearcă să te amăgească.

Găseşte-te pe tine însuţi, confruntă-te cu tine însuţi.

Fă o întoarcere de o sută optzeci de grade!

Priveşte în haosul care e acolo, în agonia de acolo.

Iar dacă asta este natura ta, atunci, oricât de dureros ar fi, trebuie să te familiarizezi cu ea.
Iar miracolul e că, deşi e dureros să treci prin ea, vei simţi cea mai mare fericire când vei fi străbătut
agonia şi vei fi ajuns în centrul fiinţei tale.

Agonia înconjoară centrul, iar extazul e chiar în centru.

Poate că agonia e chiar învelişul protector - extazul e atât de valoros, încât are nevoie de protecţie.
Iar natura a creat un astfel de zid protector.

Ce mai poţi spune de alţii? Până şi tu începi să fugi de el.

Cine va intra în agonia ta, dacă tu însuţi fugi de ea?

în momentul în care te gândeşti la ea, agonia pare să fie un dar formidabil al naturii. Ea îi schimbă
întreaga culoare, aromă, întregul sens. E un zid protector, atât de protector încât până şi tu începi
să fugi de el.

Nu fugi de tine însuţi, indiferent de situaţie.

Puterea de caracter a unui bărbat este măsurată de FELUL ÎN CARE EL INTRĂ ÎN PROPRIUL LUI
HAOS.

Eşti demn să te numeşti fiinţă umană atunci când ai ajuns în centru şi când poţi vedea din centru, în
jurul tău.

Eşti fericit - nu doar că eşti fericit, dar din centru întreaga existenţă este şi ea fericită.

Agonia şi extazul sunt două faţete ale fiinţei tale. Amândouă te fac o unitate organică, un întreg.

Prin urmare, eu nu îţi spun cum poţi să scapi de agonie.

Asta e ceea ce ţi-au spus pseudoreligiile vreme de secole.

Eu îţi spun cum să te împrieteneşti cu agonia, cum să te îndrăgosteşti de haos.

Odată ce eşti îndrăgostit de haos, de libertatea pe care o aduce acel haos, de spaţiul nemăsurat
adus de haos, pătrunde în ele până ajungi în centru.

A te găsi pe tine însuţi înseamnă a găsi totul.

He, he, he.. Si Andrei face ca magarul... M-am oprit din citit si am ras impreuna cu el, pret de cateva minute. (nota mea) - - - - -

Atunci nu mai lipseşte nimic, nu mai rămâne nici o întrebare fără răspuns.
Atunci, pentru prima oară deţii răspunsul.

Deşi nu poţi transmite răspunsul nimănui altcuiva, poţi transmite felul în care l-ai descoperit.

Aceasta este funcţia unui Maestru.

El nu îţi dă răspunsul. Nu te face mai ştiutor. Pur şi simplu îţi arată metoda, modul în care s-a găsit
pe el însuşi. El te încurajează să faci un salt în haosul tău, în agonia-ta.

Si Andrei din nou, a inceput sa cante altfel la orga - - - - -

Maestrul este doar o dovadă că nu trebuie să-ţi fie teamă.

Dacă acest om îşi poate găsi centrul, trecând prin toată agonia, nu există nici un motiv pentru care
nu poţi să faci şi tu asta.

Iar odată ce cunoşti gustul extazului, întreaga ta viaţă, pentru prima oară, are ceva ce poate fi numit
dumnezeire.

O calitate nouă se iveşte în tine, o lumină nouă, o flacără nouă. Dar aceasta este natura noastră,
natura oricui.

Nu am încercat niciodată în viata mea să devin cineva.

Am îngăduit doar vieţii să mă ducă oriunde a dorit.

îţi pot spune un lucru: nu am fost un învins; a fost o mare bucurie să fiu luat pe sus de natură.

Nu am interferat cu ea în nici un fel. Nici măcar nu am înotat, pentru că atunci când înoţi, cel puţin îţi
arunci mâinile, agitându-te.

M-am lăsat doar dus de şuvoiul de apă, plutind oriunde s-a îndreptat şuvoiul de apă.

Din fericire, toate apele curgătoare ajung în cele din urmă în ocean.
Lucrurile mici şi lucrurile mari îşi găsesc, în vreun fel sau altul, drumui către ocean. Iar eu numesc
sentimentul oceanic un sentiment religios.

Când picătura ta micuţă cade în ocean... într-un sens, nu mai exişti.

Intr-un sens, exişti pentru prima oară.

Pe de o parte e moartea, iar pe de alta este renaşterea.

Ştiu că vrei să scăpăm toţi de egoul şi de mintea noastră, iar în cazul meu ştiu că acesta e un
lucru extrem de necesar, dar pentru aceia dintre noi care trebuie să funcţioneze în lumea
reală, o absenţă totală a minţii sau a egoului nu ar face viaţa mult mai dificilă?

- Când spun „renunţă la ego şi la minte“, eu nu mă refer la faptul că nu îţi mai poţi folosi deloc
mintea.
De fapt, atunci când nu te agăţi de minte, o poţi folosi într-o manieră mult mai bună şi mai eficientă,
pentru că energia implicată în agăţare devine disponibilă.

Iar atunci când nu te afli continuu în minte, douăzeci şi patru de ore pe zi în minte, aceasta are şi ea
puţin timp să se odihnească.

Ştiai că până şi metalele au nevoie de odihnă, chiar şi ele obosesc?

Prin urmare, ce să mai spunem de mecanismul subtil al minţii? E cel mai subtil mecanism din lume.
 Într-un craniu atât de mic, porţi un bio-computer atât de complicat, încât nici un computer artificial
făcut de om nu poate încă să concureze cu el. Savanţii spun că in creierul unui singur om încap
toate bibliotecile din lume şi mai rămâne încă loc pentru alte lucruri.

Iar tu îţi foloseşti mintea continuu - în mod inutil, fără să fie nevoie!
Ai uitat cum să o deconectezi.
Vreme de şaptezeci, optzeci de ani. ea rămâne activă, muncind, muncind, obosită.
De aceea, oamenii îşi pierd din inteligenţă: din simplul motiv că sunt atât de obosiţi.

Dacă mintea poate să se odihnească puţin, dacă poţi lăsa mintea în pace câteva ore pe zi, dacă îi
acorzi minţii din când în când câte o vacanţă, va reîntineri; va ajunge să fie mai inteligentă, mai
eficientă, mai iscusită.

Prin urmare, nu spun că nu ar trebui să-ţi foloseşti mintea, dar nu fi folosit de către minte. Chiar
acum mintea este stăpânul, iar tu eşti doar un sclav.

Meditaţia te transformă în stăpân şi mintea devine un sclav.

Şi nu uita: mintea ca stăpân este periculoasă pentru că, la urma urmei, este o maşină: dar mintea ca
sclav este extrem de semnificativă, utilă.
O maşină ar trebui să funcţioneze ca o maşină, nu ca un stăpân. Priorităţile noastre sunt complet
inversate - conştiinţa ta ar trebui să fie stăpânul.

Aşa că oricând vrei să o foloseşti, în Orient sau în Occident - desigur că vei avea nevoie de ea la
piaţă - foloseşte-o!
Dar atunci când nu ai nevoie de ea, atunci când te odihneşti acasă pe marginea piscinei sau în
grădină, nu ai nevoie de minte. Las-o deoparte. Uită de ea! Şi îngăduie-ţi doar să exişti.
Iar acelaşi lucru e valabil şi pentru ego. Nu te identifica, cu el, atâta tot. Adu-ţi aminte că eşti parte a
întregului; nu eşti separat de el.

Asta nu înseamnă că dacă cineva fură din casa ta, ar trebui să stai cu mâinile în sân şi să priveşti -
pentru că tu eşti doar parte a întregului, iar hoţul este şi el parte a întregului, deci ce anume e greşit
în asta?
Iar cineva îţi ia bani din buzunar, aşa că nu e nici o problemă - mâna hoţului este în aceeaşi măsură
a ta! Nu la asta mă refer.

Aminteşte-ţi că faci parte din întreg pentru a te putea relaxa, pentru a te contopi cu el: din când în
când te poţi cufunda complet în întreg. Iar asta îţi va da forţe noi.
Sursele inepuizabile ale întregului îţi vor deveni disponibile. Vei ieşi din întreg reîmprospătat: vei ieşi
renăscut, din nou asemenea unui copil, plin de bucurie, curiozitate, aventură, extaz.

Nu te identifica cu egoul, deşi, în ceea ce priveşte lumea, trebuie să funcţionezi ca un ego - adică
numai utilitar!

Trebuie să foloseşti cuvântul „eu" - foloseşte cuvântul „eu“, dar nu uita că e doar un cuvânt.
Are o anumită utilitate, iar viaţa fără el ardeveni imposibilă.

Dacă încetezi cu totul să foloseşti cuvântul „eu“, viaţa va deveni imposibilă. Ştim că numele au un
scop utilitar, nimeni nu se naşte cu un nume.

Dar eu nu zic să renunţi la nume şi să-ţi arunci paşaportul în râu. Aşa vei da de bucluc! Ai nevoie de
un nume; asta e o necesitate, pentru că trăieşti între atâţia oameni.

Dacă eşti singur pe lume, atunci normal că nu e nevoie să porţi cu tine un paşaport. Dacă eşti
singur... de pildă, dacă începe cel de-al treilea război mondial şi Joyce rămâne singur pe lume,
atunci nu va mai fi nevoie să porţi un paşaport; îl poţi arunca oriunde. Atunci nu va mai fi nevoie de
vreun nume.
Chiar dacă ai unul, el va fi inutil – nimeni nu-ţi va mai spune pe nume vreodată.
Atunci nu va mai fi nevoie nici măcar să foloseşti cuvântul „eu", pentru că „eu" necesită un „tu"; fără
un „tu", „eu" este lipsit de sens. El are sens doar în contextul altora.

Aşa că nu mă înţelege greşit.

Foloseşte-ţi egoul, dar foloseşte-l numai aşa cum te foloseşti de pantofii, umbrela şi hainele tale.

Când plouă, foloseşte umbrela, dar nu o căra cu tine dacă nu ai nevoie de ea.
Şi nu te duce la culcare împreună cu umbrela şi nu-ţi fie teamă că ar putea ploua în vis... Umbrela
are o utilitate, aşa că foloseşte-o când e necesar; dar nu te identifica atât de mult cu ea încât să nu
o mai poţi pune deoparte.
Foloseşte-ţi pantofii, foloseşte-ţi hainele, foloseşte-ţi numele - toate sunt utilităţi, nu realităţi.

Când există atât de mulţi oameni în lume. avem nevoie de câteva etichete, de câteva simboluri,
doar pentru a demarca, doar pentru a fi siguri de identitatea lor.

Mă întrebi: Ştiu că vrei să scăpăm toţi de egoul şi de - mintea noastră...

Eu nu îţi zic să „scapi" de nimic; spun doar să fii stăpânul minţii tale.

Nu îţi zic să fii fără minte; îţi spun doar să nu fii numai minte - eşti cu mult mai mult. Fii conştiinţă!

Apoi mintea devine un lucru mic. O poţi folosi oricând ai nevoie de ea, iar atunci când nu-ţi trebuie, o
poţi lăsa departe.

Eu îmi folosesc mintea atunci când îţi vorbesc. Mintea trebuie să fie folosită; nu există altă cale.

Dar în momentul în care am intrat în camera mea, nu continui să o folosesc - nu are rost. Atunci
sunt pur şi simplu tăcut.

Cu tine folosesc limbajul, cuvintele, dar când sunt cu mine însumi nu e nevoie de nici un limbaj, de
nici un cuvânt.
Când sunt obişnuit cu mine şi nu se pune problema de comunicare, limbajul dispare. Atunci există
un tip complet diferit de conştiinţă.

Chiar acum, conştiinţa îmi curge prin minte, folosind mecanismul minţii pentru a te aborda pe tine.

Pot ajunge la tine cu mâna, dar nu sunt mâna.

Iar atunci când te ating cu mâna, mâna e doar un mijloc; altceva te atinge prin intermediul mâinii.

Corpul trebuie folosit, mintea trebuie folosită, egoul, limbajul şi tot felul de lucruri trebuie folosite.

Şi ţi se îngăduie să le foloseşti cu o singură condiţie: să rămâi stăpânul.

DIN LEAGĂN ŞI PÂNĂ ÎN MORMÂNT

Mintea e înlăuntrul tău, însâ în realitate ea e o proiecţie a societăţii în interiorul tău.

Ea nu este a ta.

Nici un copil nu se naşte cu o minte; el se naşte cu un creier.

Creierul este mecanismul; mintea este ideologia. Creierul este hrănit de societate, iar fiecare
societate creează o minte potrivit propriilor sale condiţionări.

Acesta este motivul pentru care există atât de multe minţi pe lume.

Însă în individ este creată o eroare cum că „mintea este a ta“, astfel încât individul începe să
acţioneze în acord cu societatea, urmând societatea, dar simţindu-se de parcă ar funcţiona de unul
singur.

Care este modul corect de a ajuta un copil să crească fără a interfera cu potenţialitatea sa
naturală?

- Orice mod de a ajuta un copil este greşit. însăşi ideea de a ajuta este greşită.
Copilul are nevoie de dragostea ta, nu de ajutorul tău. Are nevoie să-l hrăneşti, să-l sprijini, dar nu
de ajutorul tău.

Potenţialul natural al copilului este necunoscut, prin urmare nu există nici un mod corect prin care
să-l ajuţi să-şi atingă potenţialul natural. Nu poţi ajuta atunci când scopul e necunoscut; tot ceea ce
poţi face e să nu interferezi.
Şi de fapt, în numele ajutorului, toată lumea interferează cu toată lumea; iar pentru că numele e
minunat, nimeni nu obiectează.

Desigur, copilul e atât de mic, atât de dependent de tine, încât nu poate obiecta. Iar oamenii din jurul
tău sunt ca şi tine: şi ei au fost ajutaţi de către părinţii lor, aşa cum ai fost ajutat şi tu.
Nici ei nu şi-au atins potenţialul natural, nici tu.

Întreaga lume ratează acest lucru în ciuda întregului ajutor din partea părinţilor, din partea familiei,
din partea rudelor, din partea vecinilor, din partea profesorilor, din partea preoţilor.
De fapt, toată lumea este atât de împovărată de ajutor, încât, sub greutatea acestuia... ce se poate
spune despre atingerea potenţialului natural - nimeni nu îşi poate atinge nici potenţialul nenatural!
Nimeni nu se poate urni; povara de pe umerii tuturor este cât Himalaya.

Iar a nu interfera este unul dintre cele mai dificile lucruri. Nu aceasta este natura minţii.

Mintea este esenţialmente tentată să interfereze continuu, persistent. Ea trăieşte din interferenţă. Cu
cât poţi interfera mai mult, cu atât eşti mai puternic.

Cum masori puterea?

Nu e ceva material, nu o poţi măsura - însă e măsurată, cântărită. Modul de cântărire e cât de mult
te poţi amesteca în cât mai multe vieţi omeneşti.

Adolf Hitler este puternic pentru că poate să influenţeze vieţile a milioane de oameni. Tu nu eşti
Adolf Hitler, dar încă poţi influenţa viaţa câtorva oameni- un Hitler mărunt, în miniatură.

Cel puţin soţul poate să se amestece în viaţa soţiei, soţia se poate amesteca în viaţa soţului. E un
joc reciproc; în acest fel, amândoi devin puternici.
Soţii continuă să se amestece în felul lor propriu, fără să fie conştienţi de ce se amestecă. Ei ar
trebui să fie împreună pentru a-şi îmbunătăţi viaţa reciproc, dar...

Soţul va veni acasă târziu în fiecare zi - nu că este esenţial să vii târziu, dar e o chesiune de putere,
de ego: dacă vine acasă la timp înseamnă că s-a predat.

Cunosc soţi care continuă să stea la birou fără să facă nimic, bârfind, ştiind perfect că soţiile lor vor
fierbe. Ei pot ajunge acasă la timp, dar asta e ceea ce vrea soţia.
Doar pentru că ea vrea asta, este imposibil pentru bărbat, e împotriva bărbăţiei lui să vină acasă la
timp; el va veni târziu. Iar aceeaşi scenă se repetă zi de zi.

Nici soţia nu e pregătită să renunţe la a-l mai întreba pe soţ de ce vine târziu, ştiind perfect că tot ce
spune el e o minciună. Ea ştie că e o minciună, el ştie că ea ştie că e o minciună - şi este o
minciună, dar e un început bun de a se lua la ceartă, un început bun, o scuză bună. Iar apoi soţia
continuă să facă la fel-

Am stat alături de un soţ în maşina lui, iar el claxona pentru că era îngrijorat; trebuia să mă ducă la o
anumită întâlnire şi eu trebuia să ajung acolo la timp. Iar mie nu-mi place să irosesc timpul
oamenilor; nu sunt un lider politic. Un lider politic se presupune că trebuie să ajungă târziu. Din nou,
aceeaşi putere - trebuie să aştepţi.

Iar el nu e un nimeni; e atât de ocupat, atât de prins, încât e normal să întârzie la o întâlnire.

Cunosc lideri politici care nu făceau nimic altceva decât să stea şi să bârfească, şi eu le-am spus:
„Trebuie să mergem la întâlnirea voastră“.

Ei au răspuns:
„Nu înţelegi. Un politician nu trebuie să ajungă la timp. Ar însemna că nu e un om de vază, ci doar
unul neînsemnat“. - -
Eu nu sunt politician. Nu-s nici om de vază, nici unul neînsemnat. Sunt doar om, nici mai mult, nici
mai puţin. Am avut mereu grijă să ajung la timp.

Prin urmare, soţul este îngrijorat, iar soţia lui se apleacă pe fereastră şi spune:
„Nu mai claxona! Ţi-am mai spus de o mie de ori că vin într-un minut“.

L-am privit pe soţ şi am spus:

„Asta e ceva: «de o mie de ori» şi «vin într-un minut»”!

Cum a avut ea timp să spună asta de o mie de ori într-un minut?“ Dar e un abuz de putere. Soţia
vrea să se ştie cine e şeful. Poţi să claxonezi în continuare, dar fără ca şeful să coboare, maşina nu
poate porni.

Am o anumită relaţie cu femeile, în aşa fel încât, la oricine am stat, am devenit curând foarte
apropiat de mamele, de surorile, de soţiile lor.

Şi eu am întrebat:
„Care e problema? în fiecare zi se întâmplă asta; sărmanul bărbat conţină să claxoneze“.

Iar ele îmi spun:

„Nu e nici o problemă. Nu suntem ocupate, dar el continuă să vină acasă târziu în fiecare zi şi nu dă
atenţie la ce spunem. Aşa că oricând avem ocazia... e un simplu schimb reciproc“.

Toţi oamenii din jurul tău au fost ajutaţi, extrem de ajutaţi, să fie ceea ce sunt. Şi tu ai fost ajutat; iar
acum vrei să-ţi ajuţi şi tu copiii.

Tot ce poţi face e să fii iubitor, să îngrijeşti, să fii cald şi să fii îngăduitor. Copilul aduce un potenţial
necunoscut şi nu există vreo cale de a afla ce va deveni. Prin urmare, nu poate fi sugerată nici o
procedură: „Ar trebui să-ţi ajuţi copilul în acest fel“. Şi fiecare copil este unic, aşa că nu poate exista
o disciplină generală pentru toţi copiii.

Oamenii ca domnişoara Judith Martin sugerează măsuri pentru toţi copiii, ca şi când copiii sunt
produşi pe o linie de asamblare într-o fabrică.
Nu există doi copii la fel.
Cum poţi sugera, cum poţi avea până şi îndrăzneala de a sugera un program generalizat şi că acest
program ar trebui aplicat?

Dar domnişoara Judith Martin... nu ştiu de câte ori a devenit „domnişoară“.

Cred că de cel puţin doisprezece ori, cu siguranţă, pentru că nici un soţ nu îi poate supravieţui; el fie
va evada, fie se va sinucide, dar va trebui să întreprindă el ceva pentru a o face iar domnişoară.
Iar ea trebuie să fie acum foarte bătrână.

Poate că în cele din urmă, când a devenit renumită şi cea mai recunoscută autoritate în creşterea
copiilor, nimeni nu a mai îndrăznit să se însoare cu ea.
Pentru că o astfel de femeie, care nu manifestă compasiune faţă de copii, crezi că va avea
compasiune faţă de soţi? Ea îi va dresa exact în acelaşi fel în care animalele sunt dresate la un circ.
Îi va face să joace cum le cântă; iar de vreme ce ea este o autoritate de renume mondial, ce poate
face sărmanul soţ, decât să danseze?

Acest gen de persoane a existat de-a lungul epocilor în întreaga lume.

Aceste persoane au sugestii, reţete, discipline pentru toată lumea, nu doar pentru contemporanii lor,
ci şi pentru generaţiile viitoare, despre ce este corect.

Ele sunt foarte idioate - cu toate că sunt cunoscute ca mari înţelepţi care v-au dat religii, discipline,
moralităţi, etici, coduri de conduită: mari dătători de legi.
Dar îţi mai spun o dată, aceşti oameni sunt idioţi. Doar un idiot poate gândi într-un mod generalizat
atunci când e vorba de fiinţe umane.
Nu există o fiinţă umană medie; nu vei întâlni niciodată omul mediu. Iar toate aceste autorităţi sunt
preocupate de omul mediu, care nu există! Omul mediu este asemenea lui Dumnezeu -
omniprezent, dar nu îl poţi găsi nicăieri. Dumnezeu este atât de omniprezent. încât...

Am auzit odată de o călugăriţă. Întreaga mănăstire a devenit îngrijorată pentru ea. E bolnavă sau
ce? - deoarece se îmbăia cu hainele pe ea! Iar uşile de la baie erau închise.

Iar atunci când au întrebat-o:

„Ce s-a întâmplat? - de ce nu te dezbraci când uşile sunt închise şi nu e nimeni în baie?“,

ea a răspuns:
„Nimeni? Dumnezeu e atotprezent. Da, nu e nici una dintre voi, dar Dumnezeu e acolo, iar a te
dezbrăca în faţa lui Dumnezeu e un lucru care nu pare corect“.

Probabil că toate călugăriţele au considerat-o trăznită, dar ea chiar acceptase. Acceptase

literalmente ideea omniprezenţei lui Dumnezeu.

Exact ca Dumnezeul omniprezent este şi omul mediu: el nu există nicăieri şi se presupune că există
pretutindeni. Şi toate principiile sunt adresate omului mediu.

Mă întrebi cum să ajuţi un copil în mod corect.

Modul corect e să nu ajuţi deloc copilul.

Dacă ai într-adevăr curaj, atunci te rog să nu ajuţi copilul. Iubeşte-l, hrăneşte-l. Lasă-l să facă ce
vrea. Lasă-l să meargă-unde doreşte. Mintea ta va fi tentată iar şi iar să intervină, şi cu scuze bune.

Mintea este foarte abilă in explicare: „Dacă nu intervii. poate apărea un pericol: copilul poate să
cadă într-o fântână dacă nu-l opreşti.” Dar îţi zic, e mai bine să-l laşi să cadă în fântână decât să-l
ajuţi şi sa il distrugi.

Este posibilitate foarte rară ca un copil să cadă într-o fântână - dar chiar şi atunci, nu înseamnă că
o să moară; el poate fi scos din fântână.
Iar dacă eşti cu adevărat atât de îngrijorat, fântâna poate fi acoperită; dar nu ajuta copilul şi nu
interfera cu copilul. Fântâna poate fi mutată, dar nu interfera cu copilul.

Adevărata ta grijă ar trebui să fie să înlături toate pericolele, dar nu interfera cu copilul: lasă-l să
meargă pe calea lui.

Va trebui să înţelegi unele modele de creştere semnificative.

Viaţa are cicluri de câte şapte ani, ea se mişcă în cercuri de câte şapte ani, aşa cum Pământul
efectuează o rotaţie în jurul propriei axe în decurs de douăzeci şi patru de ore. Acum, nimeni nu ştie
de ce nu în douăzeci şi cinci, de ce nu în douăzeci şi trei de ore. Nu există un răspuns la aceasta: e
un simplu fapt.

Pământului îi ia trei sute şaizeci şi cinci de zile să se învârtă în jurul Soarelui. De ce trei sute şaizeci
şi cinci? Nimeni nu ştie, nimeni nu are nevoie să ştie. Şi nu are nici o importanţă. Dacă i-ar fi luat
patru sute de zile. ce importanţă ar fi avut pentru tine? sau trei sute de zile? întrebarea ar fi rămas
aceeaşi: De ce?

Aşa că reţine un lucru: orice întrebare e absurdă dacă la orice răspuns, întrebarea rămâne in
continuare aceeaşi în douăzeci şi patru de ore. Pământul face o rotaţie In jurul propriei axe. De ce?
Zi douăzeci şi cinci, zi douăzeci şi şase, zi treizeci, şaizeci - oricât de mult vrei.

întrebarea rămâne aceeaşi: de ce? Prin urmare, eu consider că întrebarea e absurdă: ea va rămâne
aceeaşi.

Aşa că nu mă întreba de ce viaţa se mişcă în cicluri de câte şapte ani. Nu ştiu. Atât ştiu, că se mişcă
în cicluri de şapte ani. Iar dacă înţelegi acele cicluri de şapte ani, vei înţelege foarte multe despre
dezvoltarea umană.
Primii şapte ani de viaţă sunt cei mai importanţi, pentru că atunci se pune temelia vieţii. De aceea
toate religiile sunt foarte preocupate să-i înnaţe pe copii cât mai repede cu putinţă.

Evreii vor face circumcizia copilului. Ce absurditate!

Dar îl însemnează pe copil ca evreu: aceasta e o modalitate primitivă de însemnare. încă se mai
procedează aşa cu vitele pe aici am văzut însemnări.
Fiecare proprietar îşi însemnează vitele, pentru că altfel se pot amesteca între ele. E un lucru
barbar. Fierul înroşit trebuie să fie folosit la marcarea pielii vitelor, el le arde pielea. Dar apoi acestea
intră în posesia ta: ele nu se pot pierde, nu pot fi furate.

Ce este circumcizia? E o însemnare de vite. Doar că vitele sunt evrei.

Hinduiştii au propriile lor modalităţi. Toate religiile au modalităţile lor. Dar ar trebui să se ştie a cui
vită eşti, cine e ciobanul tău - lisus? Moise? Mahomed? Nu eşti propriul tău stăpân.

Acei primi şapte ani sunt anii când eşti condiţionat, îndopat cu tot soiul de idei ce vor continua să te
dănţuiască toată viaţa, care vor continua să te distrag! de la potenţialitatea ta. corupându-:e.
împiedicându-te să veci limpede. Ele vor veni mereu, asemenea unor non în faţa ochilor tăi. vor face
confuz orice.

Lucrurile sunt clare. foarte clare - existenţa este cât se poate de clară - dar peste ochii tăi sunt
aşternute straturi peste straturi de praf.
Şi tot acel praf a fost aşternut in primii şapte ani ai vieţii tale. când erai atât de nevinovat, atât de
încrezător, şi orice ţi s-a spus tu ai acceptat ca adevăr.

Iar tot ce s-a pus la temelia ta, mai târziu iţi va fi greu să descoperi: aproape că a devenit parte din
sângele tău, din oasele tale, din însăşi măduva ta. Vei pune o mie de alte întrebări dar nu îţi vei
pune niciodată sub semnul întrebării fundamentele de la temelia credinţei tale.

Prima expresie a iubirii faţă de copil este să il Iaşi în primii şapte ani ai vieţii sale absolut inocent,
necondiţionat, să-l laşi vreme de şapte ani complet sălbatic, un păgân.

El nu ar trebui sa fie convertit la hinduism. Ia mahomedanism. Ia creştinism. Oricine încearcă să

convertească copilul nu are compasiune, este crud: el contaminează însuşi sufletul unei fiinţe noi,
abia venite pe lume.
Chiar înainte ca un copil sâ pună întrebări, i s-a răspuns cu filosofii, dogme, ideologii prefabricate.

Aceasta e o situaţie foarte stranie.

Copilul nu a întrebat despre Dumnezeu, iar tu te apuci să-I înveţi despre Dumnezeu. De ce atâta
nerăbdare? Aşteaptă!

Dacă copilul manifestă într-o zi interes faţă de Dumnezeu şi începe să pună întrebări despre
Dumnezeu, atunci încearcă să-i spui nu doar ideea ta de Dumnezeu - pentru că nimeni nu are vreun
monopol: pune-i copilului în faţă toate ideile despre Dumnezeu care au fost prezentate unor oameni
diferiţi în epoci diferite, de către religii, culturi, civilizaţii diferite.

Pune-i în faţă toate ideile despre Dumnezeu şi spune-i: poţi să alegi dintre acestea pe oricare te
atrage. Sau poţi să inventezi propria idee. dacă nu ţi se potriveşte nimic.
Dacă totul pare să aibă puncte slabe şi crezi că tu ai avea o idee mai bună, atunci inventează
propria idee.
Sau dacă descoperi că nu poţi inventa o idee fără ambiguităţi, atunci renunţă la întreaga chestiune;
nu este nevoie de ea. Un om poate trăi fără Dumnezeu; nu există o necesitate intrinsecă”.

Milioane de oameni au trăit fără Dumnezeu. Dumnezeu nu e ceva de care ai inevitabil nevoie. Da,
am ideea mea; şi aceasta este combinaţia tuturor acestor idealuri din această colecţie. Poţi să o
alegi, dar nu spun că ideea mea e ideea corectă. Ea mă atrage pe mine; s-ar putea ca pe tine să nu
te atragă.”
Nu există nici o nevoie interioară ca fiul să fie de acord cu tatăl său. De fapt. se pare că e mult mai
bine ca el să nu fie de acord. Aşa se produce evoluţia. Dacă fiecare copil este de acord cu tatăl lui,
atunci nu ar mai fi nici o evoluţie, pentru că tatăl va fi de acord cu propriul tată, aşa că toată lumea
ar fi acolo unde Dumnezeu i-a lăsat pe Adam şi Eva - goi, în faţa porţii Grădinii Edenului. Toată
lumea va fi acolo.
Pentru că fiii nu au fost de acord cu taţii lor. strămoşii lor, cu întreaga lor tradiţie, omul a evoluat.
Toată această evoluţie este un uriaş dezacord cu trecutul.
Cu cât eşti mai inteligent, cu atât mai mult nu vei fi de acord. însă părinţii apreciază copilul care este
de acord; ei îl condamnă pe copilul care nu este de acord.
Exista o practică în familia mea de a fi adus în faţa oricui şi mustrat. Orice vizitator al familiei, orice
oaspete în casa noastră era o ocazie de a fi chemat. Iar eu ştiam de ce sunt chemat, dar îmi plăcea.
Eram chemat pentru a fi mustrat: Jar băiatul ăsta nu este de acord cu nimic“, în hindusă există o
expresie pentru asta: ulti khopdi, care înseamnă ţeastă răsturnată. Aşa că expresia asta era folosită
în cazul meu.
Eu am spus: .E adevărat, dar realitatea e că mă uit de-a-ndoaselea la toţi aceşti oameni pentru că ei
stau în cap. Practică asane de yoga, shirshasana - posturi stând în cap. Eu pur şi simplu stau pe
picioarele mele. Sunt singurul de aici care nu crede în nici un fel de nonsens. Ei au dreptate, întrucât
lor li se pare că eu stau în cap. Şi ei reprezintă majoritatea - poate că şi tu eşti ca ei“.
.însă aceasta este procedura obişnuită: ei nu răspund la întrebările mele. ei doar condamnă
dezacordul meu. Acum. asta e inuman. Dacă răspunzi la întrebarea mea, iar eu tot nu sunt de
acord, atunci cu siguranţă sunt încăpăţânat. Dar mi-ai răspuns măcar la o întrebare? Mi-ai oferit
satisfacţia asta? Ai vreun drept să mă condamni doar pentru că nu sunt de acord?“
OSHO
86
în India, la sfârşitul musonului se ţine un festival al luminilor, diwali, când întreaga ţară devine foarte
festivă şi fiecare casă are mii de mici candele din lut care decorează toţi pereţii, balcoanele. întregul
oraş devine un tărâm de basm, toată ţara devine un tărâm de basm. cu focuri de artificii şi mare
bucurie. în acea zi, ei venerează banii.
Zeiţa banilor este Laxmi. Laxmi este soţia zeului hinduist Narayana. şi normal că soţia unui zeu ar
trebui să fie zeiţa bogăţiei. De fapt, unul dintre cuvintele indiene pentru zeu, iswar, înseamnă .cel ce
are toată bogăţia lumii*. Soţia lui este zeiţa bogăţiilor. Iar în noaptea festivalului luminilor ei
venerează banii.
înainte de apariţia banilor de hârtie, obişnuiau să adune grămezi de rupii din argint şi să le
venereze. Acum pun bancnote şi le venerează. înainte de rupiile din argint au fost cele din aur.
Cuvântul rupie înseamnă pur şi simplu aur; el provine din sanscrită. Este un cuvânt indian, pentru că
Ia începuturi moneda era din aur, aur pur, aşa încât cuvântul rupie avea însemnătate.
Oamenii obişnuiau să venereze aurul, după care a venit argintul, apoi au venit banii din hârtie. Şi
lumea a continuat- problema e venerarea banilor. Eu nu am participat niciodată la venerarea lor. Pur
şi simplu am urât întreaga idee şi le-am spus; .Acesta e unul dintre cele mai urâte lucruri pe care le
puteţi face. Banii sunt ceva de folosit, nu de venerat. Pe de o parte, religiile voastre vă învaţă că
banii sunt doar praf. Pe de o parte, sunt praf. pe de altă parte, devin o zeiţă. Şi voi nu vă daţi seama
de mintea voastră scindată?
Călătoria devenirii umane
87
Pe de o parte, lăudaţi un om ca fiind înţelept dacă renunţă la bani; atunci el devine sinonim cu
Dumnezeu, pentru că a renunţat la bani şi la tot. Iar pe de altă parte, veneraţi banii. Mă puteţi ajuta
cumva să înţeleg? Nu e asta o contradicţie clară?“
.Dacă banii sunt soţia lui Dumnezeu, atunci din start omul care renunţă la soţia lui Dumnezeu este
un infractor. De ce a mai posedat el soţia lui Dumnezeu de la bun început? Asta pare să fie absolut
ilegal. Ar trebui să fie prins şi închis. A pretins el la început că este soţul soţiei lui Dumnezeu?“
Tatăl meu a spus: .Ar trebui să-ţi ţii gura; măcar lasă-ne să ne sfârşim închinarea".
Iar eu am spus: .Nu, mai întâi vreau răspunsul la întrebare".
Şi aveam un scaun mare în casă, pe care părinţii îl foloseau ca scară pentru a muta lucrurile sus
sau jos, aşa că, oricare ar fi fost lucrul la care ei se închinau, în holul principal al casei, eu stăteam
pe acel scaun. Iar ei spuneau: .Măcar dă-te jos, te rog. Stai pe scaunul ăla".
Eu le spuneam: .Nu, vreau răspunsurile. Văd atâta prostie în ea, pentru că vă văd cum atingeţi
picioarele oamenilor care au renunţat la bani. Apoi îmi spuneţi că acel om e mare. e înţelept: el a
respins tot ceea ce este considerat valoros, iar pentru asta este nevoie de curaj şi de îndrăzneală.
însă voi ce faceţi? Dacă acel bărbat are dreptate să renunţe la toţi banii lui, atunci măcar renunţaţi
să vă mai închinaţi la ei. Şi trebuie să-mi răspundeţi; altfel îmi voi menţine dezacordul".
88
OSHO
Mama mea îmi spunea: „în astfel de zile ar trebui să pleci de acasă, pentru că tu nu ştii - dacă zeiţa
Laxmi se înfurie, vom muri înfometaţi şi flămânzi şi vom muri în sărăcie“.
Eu spuneam: „Am făcut lucrul ăsta an de an, stând pe scaunul meu. Nu văd ca zeiţa ta să poată
face ceva. Dacă poate, o provoc - las-o, pentru că cel puţin aşa îmi va da un răspuns". Iar când îşi
terminau toţi venerarea, eu mă duceam şi dădeam cu şutul în rupii, le scuipam rupiile şi ziceam:
„Iată ce am vrut să fac; iar acum să vedem cine va fi răsplătit". Ei nu mă puteau împiedica, deşi au
încercat din răsputeri.
Am spus: „Nu mă puteţi opri. Voi face ceea ce doresc să fac, dacă nu cumva îmi demonstraţi că mă
înşel. Şi mă chemaţi de faţă cu toată lumea zicând că sunt în dezacord cu toate. Trebuie să fiu în
dezacord cu toate pentru simplul motiv că voi continuaţi să faceţi lucruri despre care orice persoană
inteligentă ar vedea că sunt contradictorii“.
De pildă, în India, dacă cineva se îmbolnăveşte de variolă, nu e considerată o boală. Variola este
numită în India mata, mata înseamnă mama zeiţă. Şi în fiecare oraş există un templu închinat
mamei zeiţe sau mai multe temple», mama zeiţă e furioasă, de asta bieţii copilaşi suferă de variolă.
Oameni ca Mahatma Gandhi au fost împotriva vaccinării pentru că este nefirească. Variola este
firească. Ea distruge chipurile atâtor copii frumoşi, ochii lor şi îi omoară pe mulţi dintre ei. Iar profetul
nonviolenţei a fost împotriva vaccinării pentru că era împotriva oricărui
Călătoria devenirii umane
89
lucru ştiinţific şi, mai mult de atât, se credea că boala nu este fiziologică, ci o mânie spirituală.
Una dintre surorile mele a murit de variolă, iar eu am fost foarte furios, pentru că mi-am iubit acea
soră mai mult decât pe ceilalţi fraţi şi surori. Le-am spus: .Aţi ucis-o. V-am tot zis că are nevoie de
vaccinare.
Am suferit de variolă, dar la acea vreme nu am putut să vă spun nimic; nici măcar nu îmi amintesc,
s-a întâmplat în primul meu an de viaţă. Şi fiecare copil suferă. Când această fată s-a născut, am
insistat că ar trebui vaccinată. Dar voi sunteţi toţi adepţii lui Mahatma Gandhi: vaccinarea este
împotriva naturii. Iar să preveniţi... furia zeiţei mamă ar fi periculoasă. Ea se va manifesta într-o altă
formă“.
Iar când fata s-a îmbolnăvit de variolă, ei continuau să facă ambele lucruri: luau medicamentul de la
doctor şi o venerau în continuare pe zeiţa mamă.
Am spus: „Atunci vă rog să faceţi măcar atât: sau luaţi medicamentul, sau veneraţi-vă zeiţa mamă.
Dar voi sunteţi vicleni: o păcăliţi şi pe zeiţa mamă. Eu sunt sincer, scuip zilnic pe zeiţa mamă“ - asta
pentru obişnuiam să merg la râu, iar templul era chiar în drum, aşa că nu era nimic rău; la plecare şi
la întoarcere eu scuipam.
Şi le spuneam: „Orice aţi face... dar e ciudat - eu scuip, eu ar trebui să sufăr. De ce să sufere ea? Şi
nu pot să pricep asta, zeiţa mamă se înfurie şi copilaşii suferă - care nu au săvârşit nici o
fărădelege, care abia au venit pe lume, nu au avut timp suficient să facă nimic, nici măcar nu sunt
capabili să facă ceva. Alţii ar trebui să sufere, dar nu suferă.
90
OSHO
Şi o mai numiţi zeiţă mamă! Ar trebui să o numiţi vrăjitoare. căci ce mamă ar face copilaşii să
sufere? Iar apoi voi sunteţi şireţi. Nici nu sunteţi siguri; altfel nu aţi lua medicamentul. Aruncaţi toate
medicamentele; bazaţi-vă complet pe zeiţa voastră mamă. Dar şi în privinţa asta vă e frică. încercaţi
să călăriţi doi cai. Asta e o prostie crasă. Fie vă bazaţi pe mamă şi lăsaţi fata să moară, fie vă bizuiţi
pe medicament şi uitaţi de zeiţa mamă“.
Ei spuneau: .înţelegem că e o contradicţie, dar te rugăm să nu ne atragi atenţia asupra ei pentru că
doare“.
Am spus: .Credeţi că numai pe voi vă doare, şi nu mă doare şi pe mine să-mi văd părinţii naivi şi
proşti? Pe mine nu mă doare? Ba mă doare mai mult. încă mai este vreme, vă puteţi schimba; dar,
dimpotrivă, voi încercaţi să mă schimbaţi pe mine şi numiţi asta ajutor. Credeţi că fără ajutorul vostru
voi fi pierdut. Vă rog să mă lăsaţi să fiu pierdut. Cel puţin, voi avea o satisfacţie, că nimeni altcineva
nu este responsabil pentru pierderea mea: mi-am făcut-o singur. Voi fi mândru de asta“.
Până la şapte ani, dacă un copil poate fi lăsat inocent, neinfluenţat de ideile altora, atunci devine
imposibil să fie distras de la potenţialul lui de creştere. Primii şapte ani ai copiilor sunt cei mai
vulnerabili. Iar ei sunt în mâna părinţilor, profesorilor, preoţilor...
Cum să salvezi copiii de părinţi, preoţi, profesori este o întrebare de o importanţă atât de uriaşă,
încât pare aproape imposibil să afli cum să faci.
Nu e o chestiune de ajutorare a copilului. Este o problemă de protejare a copilului. Dacă ai un copil,
prote- jează-l de tine însuţi. Protejează copilul de alţii care îl pot
Călătoria devenirii umane _ _ _91
influenţa: cel puţin până la şapte ani, protejează-L Copilul este exact asemenea unei plante mici,
slabe, delicate: un vânt mai puternic o poate distruge, orice animal o poate mânca. Pui o plasă
protectoare în jurul ei, dar asta nu e o închisoare, ci pur şi simplu protejezi. Când planta este mai
mare, plasa protectoare va fi înlăturată. Protejează copilul de orice tip de influenţă pentru ca el să
poată rămâne el însuşi - şi e vorba doar de o perioadă de şapte ani. pentru că atunci primul ciclu se
va încheia. Până la vârsta de şapte ani. el va fi bine înrădăcinat, centrat, suficient de puternic.
Nu ştii cât de puternic poate fi un copil de şapte ani pentru că nu ai văzut un copil care să nu fi fost
influenţat, ai văzut doar copii influenţaţi. Ei poartă cu sine temerile, laşitatea taţilor, mamelor,
familiilor lor. Nu sunt ei înşişi. Dacă un copil rămâne neinfluenţat vreme de şapte ani_ Vei fi surprins
să întâlneşti un astfel de copil. El va fi la fel de ascuţit ca o sabie. Ochii lui vor fi limpezi, intuiţia lui
va fi clară. Şi vei vedea o putere imensă în el pe care nu o poţi găsi nici măcar într-un adult de
şaptezeci de ani, pentru că temeliile sunt şubrede. Aşa că, de fapt, pe măsură ce clădirea continuă
să devină tot mai înaltă şi mai înaltă, ea devine cu atât mai şubredă. Deci vei vedea cum cu cât o
persoană devine mai bătrână, cu atât devine mai temătoare. Când e tânăr, omul poate fi ateu; când
îmbătrâneşte începe să creadă în Dumnezeu. De ce oare?
Până la treizeci de ani, este un hipiot. Are curajul să înfrunte societatea, să se comporte în felul lui
propriu: să poarte păr lung, să aibă barbă, să hoinărească prin lume. să-şi asume tot soiul de riscuri.
Dar pe la patruzeci de ani
92
OSHO
toate acestea au dispărut. îl vei vedea în vreun birou purtând costum gri. proaspăt bărbierit, dichisit.
Nu vei mai putea nici măcar să-ţi dai seama că este un fost hipiot.
Unde au dispărut toţi hipioţii? Dintr-odată îi vezi cu o mare forţă; apoi asemenea unor tuburi de
gloanţe folosite, cartuşe goale, impotenţi, înfrânţi, deprimaţi - încercând să facă ceva din viaţă,
simţind că toţi acei ani în care au fost hipioţi au fost o irosire. Alţii au avansat mult; cineva a devenit
preşedinte, altcineva a devenit guvernator, iar .noi am fost proşti; doar am cântat la -chitară şi lumea
întreagă a trecut pe lângă noi“. Se căiesc.
E chiar greu să găseşti un hipiot bătrân.
Dacă eşti părinte, vei avea nevoie de atâta curaj - de a nu interveni. Deschide-i copilului uşi în
direcţii necunoscute, pentru ca să poată explora. Nu ştie ce potenţial are, nimeni nu ştie. Trebuie să
bâjbâie prin întuneric. Nu-l face să-i fie frică de întuneric, nu-l face să-i fie teamă de eşec, nu-l face
să-i fie teamă de necunoscut. Oferă-i sprijin. Când pleacă într-o călătorie necunoscută, trimite-l cu
tot sprijinul tău, cu toată dragostea ta, cu toate binecuvântările tale.
Nu îl lăsa să fie afectat de temerile tale. Poţi avea temeri, dar păstrează-le pentru tine. Nu descărca
acele temeri pe copil, pentru că asta înseamnă interferenţă. După şapte ani, următorul ciclu de
şapte ani, de la şapte la paisprezece ani, este un adaos nou la viaţă: prima stimulare a energiilor
sexuale la copil. Dar sunt doar un fel de repetiţie.
Să fii părinte e o sarcină dificilă, aşa că în afara cazului in care eşti pregătit să-ţi asumi acea sarcină
dificilă,
Călătoria devenirii umane 93
nu deveni părinte. Oamenii pur şi simplu continuă să devină taţi şi mame fără să-şi dea seama ce
fac Aduci o viaţă pe lume; va fi nevoie de toată dragostea din lume pentru a o îngriji. Acum. când
copilul îşi începe repetiţiile sexuale, este perioada în care părinţii intervin cel mai mult. pentru că şi
ei au fost deranjaţi Tot ce ştiu e ceea ce li s-a făcut lor, aşa că ei continuă doar să procedeze la fel
cu copiii lor. Societăţile nu permit exersările sexuale, cel puţin nu le-au îngăduit până în acest secol
- doar în ultimele două, trei decenii, iar asta doar în ţări foarte avansate. Acum copiii au coeducaţie.
Dar, într-o ţară ca India chiar şi acum coeducaţia începe doar la nivel universitar.
Băieţelul de şapte ani şi fetiţa de şapte ani nu pot fi în cadrul aceleiaşi şcoli cu internat. Iar aceasta
este perioada potrivită pentru ei - fără nici un risc ca fata să rămână însărcinată, fără nici o problemă
care ar putea apărea pentru familiile lor acesta e momentul în care ar trebui să li se permită orice
joacă.
Da, va exista o coloratură sexuală, dar e numai o repetiţie; nu este piesa adevărată. Iar dacă nu le
îngădui nici măcar să exerseze, iar într-o zi cortina se ridică dintr-odată şi adevărata piesă începe.
Iar acei oameni nu ştiu ce se întâmplă; atunci ei nu au nici măcar un prompter acolo care să le
spună ce să facă. Le-ai distrus complet viaţa.
Acei şapte ani, cel de-al doilea ciclu de viaţă, sunt semnificativi ca repetiţie. Ei se vor întâlni,
amesteca, juca. vor deveni familiarizaţi. Iar acest lucru va ajuta umanitatea să renunţe la aproape
nouăzeci la sută din perversiuni. Dacă copiilor de şapte până la paisprezece ani
94
OSHO
li se îngăduie să fie împreună; să înoate împreună, să fie dezbrăcaţi unul în faţa altuia, nouăzeci la
sută dintre perversiuni şi nouăzeci la sută din pornografie pur şi simplu vor dispărea. Cine-şi va mai
bate capul cu asta? Când un băiat a văzut atâtea fete dezbrăcate, ce interes ar mai putea prezenta
pentru el o revistă ca Playboy? Când o fată a văzut atâţia băieţi dezbrăcaţi, nu văd să mai existe
vreo posibilitate de curiozitate în privinţa celuilalt; ea pur şi simplu va dispărea. Vor creşte împreună
firesc, nu ca două specii diferite de animale.
în prezent, acesta e felul în care cresc: ca două specii diferite de animale. Ei nu aparţin unei
umanităţi; sunt menţinuţi separaţi. O mie şi una de bariere sunt create între ei ca să nu poată face
nici o repetiţie a vieţii lor sexuale care va veni. Motivul pentru care preludiul la viaţa sexuală a
oamenilor lipseşte e că această repetiţie lipseşte; iar preludiul este foarte important - cu mult mai
important decât contactul sexual efectiv; pentru că cel din urmă durează doar câteva secunde. Nu e
o hrană. Pur şi simplu te lasă în suspensie. Sperai atât de multe, şi nu se întâmplă nimic.
în limba hindusă noi avem un proverb: kheela pahad nikli chuhia. „Ai săpat muntele întreg şi ai găsit
un şobolan“. După tot efortul - ieşirile la filme şi ieşirile la discotecă şi ieşirile la restaurant, şi după
ce aţi discutat tot soiul de banalităţi, pe care nici tu, nici celălalt nu vrea să le facă, dar le discutaţi
amândoi - săpând muntele, iar la sfârşit, doar un şobolan! Nimic nu e atât de frustrant ca sexul!
Călătoria devenirii umane 95
Chiar deunăzi, îngrijitoarea mea mi-a adus o reclamă despre o maşină nouă; în reclamă aveau o
frază frumoasă care mi-a plăcut: „Este mai bună ca sexul“. Nu-mi pasă de maşină - reclama e
frumoasă. Cu siguranţă, dacă te uiţi în jurul tău, vei găsi o mie şi unul de lucruri mai bune decât
sexul. Sexul e doar un şobolan, iar asta chiar şi după multă sforţare şi pufăială, după atât de multă
transpiraţie... iar la final amândoi vă simţiţi înşelaţi. Motivul e că nu cunoaşteţi arta sexului; ştiţi doar
punctul de mijloc. E ca şi cum aţi urmări un film doar la mijloc, preţ de câteva secunde. Fireşte, nu
înţelegeţi nimic din el; lipsesc începutul şi sfârşitul. Poate că ai văzut doar antractul... unde nu e
nimic.
Bărbatul se simte ruşinat după sex; se întoarce pe o parte şi adoarme. Pur şi simplu nu poate privi
în faţă femeia. Se simte ruşinat şi acesta e motivul pentru care se întoarce pe o parte şi adoarme.
Femeia lăcrimează şi plânge, pentru că nu asta spera. Asta e tot? Şi ce înseamnă toată această
dramă? Dar motivul e pentru că partea de repetiţie din viaţa ta a fost anulată de societatea ta. Nu ştii
ce este preludiul.
Preludiul este cu adevărat cea mai satisfăcătoare parte din sex. Preludiul este mai iubitor. Sexul e
doar un punct culminant biologic, dar punctul culminant al cui? - ai ratat tot ce-l putea face un punct
culminant. Crezi că ajungi dintr-odată la punctul culminant ratând toate treptele scării? Trebuie să
urci pe scară, treaptă cu treaptă, şi doar atunci poţi atinge punctul culminant. Oricine doreşte punctul
culminant.
96 OSHO
Acum, psihanaliştii necugetaţi şi cei de felul lor le-au băgat oamenilor în cap ideea de orgasm. Acum
orgasmul este un stadiu chiar mai înalt decât punctul culminant; are nevoie de mai mult decât de
punct culminant. Oamenii ratează punctul culminant - viaţa lor sexuală nu e nimic altceva decât un
fel de uşurare. Da, pentru moment te simţi eliberat de o povară, asemenea unui strănut zdravăn. Ce
bine te simţi după aceea! - dar pentru câtă vreme? Câtă vreme te poţi simţi bine după un strănut?
Câte secunde, câte minute te poţi lăuda că „Am strănutat aşa straşnic, a fost grozav"? După ce
strănutul a trecut, a trecut şi toată bucuria.
A fost doar ceva care te deranja. Acum ai terminat cu acel deranj şi ai parte de puţină relaxare. Asta
e viaţa sexuală a majorităţii oamenilor din lume. O anumită energie te deranja, te îngreuna; se
transforma într-o durere de cap. Sexul te uşurează.
însă felul în care sunt crescuţi copiii aproape că le masacrează întreaga viaţă. Acei şapte ani de
repetiţie sexuală sunt absolut esenţiali. Fetele şi băieţii ar trebui să fie împreună în şcoli, în
internate, în bazine de înot şi în paturi. Ar trebui să repete pentru viaţa care urmează să vină;
trebuie să se pregătească pentru ea. Şi nu e nici un pericol, nu e nici o problemă, dacă unui copil i
se dă libertate totală cu privire la energia sa sexuală în creştere şi nu e mustrat, reprimat - ceea ce
se face de obicei.
Trăieşti într-o lume foarte bizară. Te naşti din sex, vei trăi pentru sex, copiii tăi se vor naşte din sex,
iar sexul este cel mai condamnat lucru, cel mai mare păcat.
Şi toate religiile continuă să-ţi bage în cap rahatul ăsta.
Călătoriadeveniriiumane 97
Aproape că fac din tine nişte pungi maro. Doar în New Jersey am ajuns să ştiu ce sunt pungile
maro. Ciudat, nu ştiu dacă se întâmplă peste tot în America sau doar în New Jersey, pentru că nu
am mai văzut ceva similar, doar în New Jersey. în New Jersey, când obişnuiam să merg dimineaţa
cu maşina, toată lumea venea cu o pungă maronie plină de rahat şi o aşeza pe marginea drumului.
Am întrebat: „Ce se întâmplă? Nu puteau să găsească altă culoare? O pungă maro?" Dar apoi m-
am gândit că poate chiar aşa e corect. Majoritatea oamenilor sunt pur şi simplu ca pungile maro.
Nimeni nu deschide vreodată o astfel de pungă.
S-a întâmplat în copilăria mea: India a devenit independentă, dar guvernul britanic a părăsit unele
state indiene. India a fost împărţită în două secţiuni distincte; numai una a fost sub stăpânire
britanică. Pe tot cuprinsul Indiei au existat mici enclave de state indiene care erau conduse încă de
regi indieni. Se aflau sub guvernare britanică, politica lor externă era dusă de guvernul britanic, dar
în rest erau complet libere în privinţa politicii lor interne.
Când britanicii au părăsit India, ei au plecat în dezordine, într-o adevărată dezordine. Mai întâi, au
împărţit India şi Pakistanul: în al doilea rând, au lăsat statele indiene într-o stare de haos absolut,
fără să ia nici o decizie în privinţa lor. Ideea a fost să creeze haos, iar ei generaseră deja un haos,
deoarece în India erau foarte multe state. Acum întrebarea era: erau naţiuni independente? Făceau
ele parte din India, iar politica lor externă era
OSHO
98
trasată de India, sau făceau parte din Pakistan, şi politica lor externă era trasată de Pakistan?
Nu s-a decis nimic, întreaga chestiune nu a fost hotărâtă, Iar statele indiene constituiau aproape
jumătate din India. Problema a fost mai complicată, pentru că în unele state indiene populaţia
majoritară era hinduistă, iar regele era musulman: în unele state indiene populaţia majoritară era
musulmană, şi regele era hinduist. Caşmi- rul era în proporţie de nouăzeci la sută musulman, dar
regele era hinduist. Hyderabad era 90% hinduist, însă regele era musulman.
Chiar lângă oraşul meu, dincolo de râu, exista un stat mic, Bhopal. Regele era musulman, populaţia
era hinduistă, aşa că pretutindeni erau revolte pentru că populaţia voia ca statul să se unească cu
India, iar regele voia să se unească cu Pakistanul, întrucât era musulman. Dar statul era în mijlocul
Indiei, deci nu era uşor să se unească cu Pakistanul. A avut loc o mare bătălie între forţele regelui şi
populaţie, iar noi eram chiar pe partea cealaltă a râului. Am putut vedea de pe acest mal cum
oamenii au fost omorâţi pe malul celălalt.
Am pescuit patru oameni ucişi de forţele regelui: trebuie să fi căzut cumva în râu şi au ajuns pe
partea noastră, aşa că noi i-am ridicat din ape. Fireşte, a trebuit să conving oamenii: .Asta nu e bine.
Ei au luptat pentru libertatea ţării; au dorit ca ţara să se unească cu India - nu ar trebui să-i lăsaţi
aşa“.
Ei voiau să arunce morţii în râu şi să termine: cine şi-ar fi bătut capul cu aceştia? Dar eu am adunat
cumva câţiva tineri iar apoi câţiva bătrâni s-au ruşinat şi au venit şi ei.
Călătoria devenirii umane 99
Dar mai întâi, înainte să putem face ceva, trebuia să li se facă autopsie, aşa că i-am dus la spital.
Morga era la aproape 400 de metri în spatele spitalului, în junglă. E de înţeles că disecau corpurile...
mirosul şi restul, aşa că au făcut locul atât de departe în afara oraşului. însă noi trebuia să cărăm
cele patru cadavre.
Atunci a fost prima oară când am văzut deschisă o pungă maro. Doctorul era tatăl unuia dintre
prietenii mei, aşa că mi-a dat voie să intru. „Poţi să vezi cum arată omul pe dinăuntru“, a zis el, şi a
deschis corpurile. A fost într-adevăr şocant să văd cum arată un om în interior. Iar acesta era doar
corpul; ulterior am văzut şi autopsia minţii. Comparativ cu asta, e nimic. Acesta e doar bietul corp.
Mintea ta e atât de plină de rahat...
în acea zi s-a întâmplat un lucru pe care trebuie să vi-l spun, deşi nu are legătură cu ce urma să vă
spun, dar trebuie să aibă legătură cumva, pentru că altfel de ce mi l-aş aminti?
Pe când căram afară trupurile după ce li s-a făcut autopsia... Ei le-au cusut înapoi şi le-au acoperit.
Unul dintre liderii din oraşul meu, Shri Nath Batt, a simţit mereu că eu i-aş fi duşman, pentru simplul
motiv că eram prieten cu fiul lui şi s-a gândit că îl corup - şi, într-un fel, avea dreptate. Din
întâmplare căram amândoi un cadavru; eu eram înainte, ţinând ambele mânere din faţă ale tărgii, iar
Shri Nath Batt era în spatele meu, ţinând de capătul celor două mânere.
Capul bărbatului, al bărbatului mort. era la capătul meu, iar picioarele, la capătul lui. Tocmai citisem
undeva că atunci când moare un om, normal că pierde întregul
100
OSHO
control - inclusiv controlul asupra vezicii urinare, aşa că, dacă ii pui cu capul în sus şi picioarele în
jos... m-am gândit: .Asta ar fi o ocazie bună să văd dacă acea idee e corectă sau greşită', aşa că am
ridicat targa în sus. Arii trebuit să vezi ce s-a întâmplat - pentru că acel cadavru a urinat, iar Shri
Nath Batt a luat-o la sănătoasa! Şi nu ham putut convinge să facă calea întoarsă. A spus: .Nu pot.
Aţi mai auzit de mort care să urineze? E o fantomă!" Eu i-am zis: .Eşti liderul“.
EJ a răspuns: .La naiba cu liderul! Nu vreau să fiu lider dacă ăsta e genul de muncă pe care trebuie
să o fac. Şi te-am cunoscut dintotdeauna, de la bun început. De ce ai ridicat mânerele?“
Eu am spus: .Nu ştiu, trebuie să fi fost o fantomă. Am simţit dintr-odată cum cineva mi-a ridicat
mâinile; nu sunt deloc responsabil“. A trebuit să car acel trup singur. 400 de metri până la spital.
Shri Nath Batt era In oraş spunându-le tuturor: .Băiatul ăsta va omorî într-o bună zi pe cineva. Azi
am fost salvat doar graţie lui Dumnezeu. Fantoma aia a urinat chiar pe mine, pe hainele mele. iar
băiatul ăla m-a convins: «Trebuie să vii, pentru că tu eşti liderul; altfel ce vor crede oamenii? - un
lider care lipseşte în vremuri de restrişte. Apoi, reţine, la alegeri nu-ţi voi fi de vreun ajutor*. Aşa că
m-am dus acolo, dar nu m-am gândit "cvodaxă că o să-mi facă una ca asta".
Ac*îri oameni din toată lumea chiar sunt nişte pungi pj.ni de fot putregaiul pe care ţi-l poţi închipui.
umplu! moriv că nu ii s-a permis să crească în moc ntev. Nu li va îngăduit să se accepte pe ei înşişi.
Călătoria devenirii umane
101
Au devenit toţi fantome. Nu sunt oameni adevăraţi. în mod autentic, ci doar fantome ale cuiva care
ar fi putut să fie; nu sunt decât umbre.
Cel de-al doilea ciclu de şapte ani este extrem de important pentru că el te va pregăti pentru
următorii şapte ani. Dacă ţi-ai făcut bine temele, dacă te-ai jucat cu energia sexuală în spiritul unui
sportiv - iar la acea vreme, acela va fi singurul spirit pe care îl vei avea -. nu vei deveni un pervers,
un homosexual.
Nu-ţi vor veni în minte tot soiul de lucruri bizare pentru că te mişti în mod firesc în raport cu celălalt
sex. opus, iar celălalt sex se mişcă împreună cu tine; nu există piedici şi nu faci nimic rău împotriva
nimănui. Moralitatea ta este clară pentru că nimeni nu a pus în moralitatea ta idei despre ce e corect
şi ce e greşit; eşti pur şi simplu indiferent de ceea ce eşti.
Apoi. de la paisprezece la douăzeci şi unu de ani. sexul tău se maturizează. Iar asta este important
de înţeles: dacă repetiţia a mers bine, în cei şapte ani când sexul tău se maturizează se întâmplă un
lucru foarte ciudat, la care poate nu te-ai gândit niciodată, pentru că nu ţi s-a dat şansa. Ţi-am spus
că al doilea ciclu de şapte ani. de la şapte la paisprezece, îţi oferă o privire fugară asupra
preludiului. Al treilea ciclu de şapte ani iţi oferă o privire fugară asupra postludiului. Eşti încă
împreună cu fete sau băieţi, dar acum începe o nouă fază în fiinţa ta începi să te îndrăgosteşti.
încă nu este un interes biologic Nu sunteţi interesaţi de conceperea copiilor, nu sunteţi interesaţi să
deveniţi soţi sau soţii. Aceştia sunt anii de »oaeă romantică

102 OSHO
Sunteţi mai interesaţi de frumuseţe, dragoste, poezie, sculptură - care sunt toate faze diferite ale
romantismului. Iar dacă un bărbat nu are o anumită calitate romantică, el nu va şti niciodată ce
înseamnă postludiul. Sexul e doar la mijloc.
Cu cât este mai lung preludiul, cu atât mai bună este şansa de a atinge punctul sexual culminant, cu
cât şansa de a atinge punctul culminant este mai bună, cu atât este mai mare deschiderea faţă de
postludiu. Iar dacă bărbatul şi femeia dintr-un cuplu nu ştiu ce e postludiul, ei nu vor şti niciodată ce
este sexul în completitudinea lui.
Acum există sexologi care predau preludiul. Un preludiu învăţat nu este lucrul adevărat, însă ei îl
predau - măcar au recunoscut faptul că fără preludiu sexul nu poate atinge punctul culminant.
Dar nu ştiu să predea postludiul, pentru că atunci când o persoană a atins punctul culminant, îşi
pierde interesul: e istovită, iar sarcina sa e terminată. Pentru că postludiul are nevoie de o minte
romantică, o minte poetică, o minte care ştie cum să fie recunoscătoare, cum să fie plin de
gratitudine.
Persoana, femeia sau bărbatul care te-a adus la un astfel de punct culminant, are nevoie să-i arăţi o
anumită recunoştinţă - postludiul este recunoştinţa ta. Iar dacă nu există postludiu, asta înseamnă
pur şi simplu că sexul tău este incomplet: iar sexul incomplet este cauza tuturor problemelor prin
care trece acea persoană.
Sexul poate deveni orgasmic doar atunci când preludiu] şi postludiul sunt complet echilibrate. Exact
în echilibrul lor, punctul culminant se transformă în orgasm.
Călătoria devenirii umane
103
Iar cuvântul „orgasm“ trebuie să fie înţeles. El înseamnă că întreaga ta fiinţă - trup, minte, suflet,
totul - devine implicată, organic implicată. Apoi devine un moment de meditaţie. Pentru mine, dacă
sexul tău nu devine în cele din urmă un moment de meditaţie, nu ai aflat ce este sexul. Ai auzit doar
despre el, ai citit despre el; iar oamenii care au scris despre sex nu ştiu nimic despre el.
Am citit sute de cărţi de sexologie scrise de persoane despre care se crede că sunt mari experţi, iar
ele sunt experte, dar nu ştiu nimic despre altarul cel mai tainic unde înfloreşte meditaţia.
Aşa cum copiii se nasc din actul sexual obişnuit, meditaţia se naşte din sexul extraordinar.
Animalele pot face pui; nu e nimic special în legătură cu asta. Doar omul poate produce experienţa
meditaţiei ca un centru al sentimentului său orgasmic. Acest lucru e posibil numai dacă de la
paisprezece şi până la douăzeci şi unu de ani. tinerilor li se permite să aibă libertate romantică.
De la douăzeci şi unu la douăzeci şi opt de ani e perioada în care ei se pot statornici. îşi pot alege
un partener. Şi acum sunt capabili să aleagă; prin toată experienţa acumulată în ultimele două
cicluri, ei îşi pot alege partenerul potrivit. Nu există altcineva care să o poată face pentru tine. Este
ceva care seamănă mai mult cu o intuiţie- nu aritmetică, nu astrologie, nu chiromanţie. nu I-Ching,
nimic nu o să o facă.
E o intuiţie: venind în contact cu multe, multe persoane se produce dintr-odată un declic care nu s-a
mai produs cu nimeni altcineva. Şi acest declic este atât de cert şi de absolut, încât nici măcar nu te
poţi îndoi de el. Chiar dacă
104
OSHO
încerci să te îndoieşti de el, nu poţi, certitudinea e imensă. Cu acest declic, te statorniceşti.
Undeva între douăzeci şi unu şi douăzeci şi opt de ani, dacă totul decurge lin în felul în care spun,
fără interferenţa celorlalţi, atunci te statorniceşti. Iar cea mai plăcută perioadă a vieţii vine între
douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani - cea mai plină de bucurie, cea mai liniştită şi mai
armonioasă, pentru că două persoane încep să se contopească şi să se unească una cu cealaltă.
De la treizeci şi cinci la patruzeci şi doi de ani, un nou pas, se deschide o uşă nouă. Dacă până la
treizeci şi cinci de ani tu ai simţit o armonie profundă, un sentiment orgasmic.şi dacă ai descoperit
meditaţia prin intermediul lui, atunci între treizeci şi cinci şi patruzeci şi doi de ani vă veţi ajuta
reciproc să înaintaţi tot mai mult în acea meditaţie fără sex, pentru că în acest punct sexul începe să
arate copilăresc, juvenil.
Patruzeci şi doi de ani este timpul potrivit când o persoană ar trebui să fie capabilă să ştie cu
precizie cine este. De la patruzeci şi doi la patruzeci şi nouă de ani, pătrunde tot mai adânc şi mai
adânc în meditaţie, tot mai mult şi mai mult în sine, şi îşi ajută partenerul în acelaşi fel. Ei devin
prieteni. Nu mai există soţ şi nu mai există soţie; acel timp a trecut. Ţi-au îmbogăţit viaţa; acum
există ceva mai înalt, mai înalt decât dragostea.
Aceea este prietenia, o relaţie plină de compasiune, prin care îl ajuţi pe celălalt să pătrundă mai
adânc în sine, să devină mai independent, să devină mai singur - la fel ca doi copaci separaţi, dar
încă apropiaţi unul de celălalt, sau doi stâlpi într-un templu, sprijinind acelaşi
Călătoria devenirii umane
10!
acoperiş - stând foarte aproape, dar foarte separaţi şl foarte independenţi şi foarte singuri.
De Ja patruzeci şi nouă la cincizeci şi şase de ani. această singurătate devine punctul central al
fiinţei tale. Totul în lume îşi pierde sensul. Singurul lucru semnificativ care rămâne este această
singurătate.
De la cincizeci şi şase la şaizeci şi trei de ani devii indiscutabil ceea ce urmează să devii potenţialul
înfloreşte.
De la şaizeci şi trei la şaptezeci de ani, începi să te pregăteşti să te lepezi de corp. Acum ştii că nu
eşti corpul, ştii că nu eşti nici mintea. Ai aflat că trupul este ceva separat de tine undeva în jurul
vârstei de treizeci şi cinci de ani. Că mintea este separată de tine ai aflat cam pe ia patruzeci şi
nouă de ani. Acum, se renunţă la orice altceva, cu excepţia sinelui martor! Doar conştienţa pură,
flacăra conştienţei rămâne cu tine, iar aceasta este pregătirea pentru moarte.
Şaptezeci de ani este durata firească pentru om. Iar dacă lucrurile urmează acest curs natural,
atunci el moare cu nemăsurată bucurie, cu mare extaz, sim- ţindu-se nespus de binecuvântat că
viaţa lui nu a fost lipsită de sens, că el cel puţin şi-a găsit casa. Iar datorită acestei bogăţii, acestei
împliniri, este capabil să-şi binecuvânteze întreaga existenţă.
Doar faptul de a te afla lângă un astfel de om atunci când moare este o mare oportunitate. Vei simţi,
pe măsură ce el îşi părăseşte trupul, nişte flori invizibile căzând asupra ta. Chiar dacă nu le poţi
vedea, le poţi simţi.
Dintotdeauna, momentul în care Maestrul îşi părăseşte corpul a fost mereu unul măreţ in vieţile
discipolilor
106
OSHO
lui. Iar acest lucru e posibil pentru că Maestrul poate şti când urmează să-şi părăsească trupul - el îi
poate aduna pe toţi cei care i-au fost tovarăşi de drum în aceeaşi direcţie. Acum, că pleacă, doreşte
să-ţi lase ultimul său dar.
Pe măsură ce Maestrul îşi deschide aripile către lumea cealaltă, vei simţi adierea care este
incomparabilă. Nu există nimic în viaţă cu care să poată fi comparată.
E o bucurie completă, atât de pură, încât chiar şi a gusta puţin din ea este suficient ca să-ţi
transforme întreaga viaţă.

Amintirea mea despre părinţi, pe vremea când eram tânăr, e că ei erau foarte plini de
viaţă.Tatăl meu picta şi scria poezii, iar mama mea m-a învăţat să dansez. Amândoi au fost
agnostici şi nu m-au învăţat niciodată religia. Divorţaţi în prezent, ei trăiesc separat într-o
disperare mocnită, ferindu-se să-şi asume riscuri. Pentru mine, au murit şi sunt doar nişte
carapace de teamă. Asta mă întristează, pentru că odinioară debordau de viaţă. Ce s-a
întâmplat cu ei?

E o întrebare complicată. în primul rând, tu nu cunoşti sensul agnosticismului. Simplul fapt de a nu fi

învăţat religie nu înseamnă agnosticism. Simplul fapt de a nu crede în religie nu înseamnă
agnosticism. Dacă numeşti acest lucru agnosticism, va trebui să foloseşti cuvântul .negativ“; este
vorba despre agnosticism negativ.
Agnosticul pozitiv este un căutător, iar el continuă să caute, să rişte totul pentru a găsi adevărul,
viaţa.
E foarte uşor să fii un agnostic negativ; nu e nevoie de prea multă inteligenţă pentru asta. Toate
religiile sunt
Călătoria devenirii umane
107
atât de pline de gunoi, încât orice om cu o inteligenţă medie poate să observe acest lucru. Iar
observând asta, el devine nonreligios. Părinţii tăi trebuie să fi fost la fel. Religiile au fost greşite -
aceasta a fost poziţia lor intelectuală. însă nu au încercat să umple niciodată vidul ocupat de religie.
Au aruncat copilul din cadă odată cu apa de baie.
A fi agnostic presupune o imensă căutare. Nu trebuie să crezi, şi nu trebuie nici să nu crezi.
Agnosticul negativ nu crede; şi nu este o diferenţă prea mare între credinţă şi necredinţă. Persoana
religioasă crede în Dumnezeu, persoana nereligioasă nu crede în Dumnezeu, dar credinţele şi
necredinţele lor sunt doar jocuri mentale. Nici una dintre ele nu a cercetat, meditat, nu a pătruns mai
adânc către propriul său centru. Pentru a fi agnostic e nevoie de un curaj imens, o energie şi o
răbdare enorme.
Iar când agnosticul ajunge în centrul fiinţei sale, el află cu siguranţă că nu există Dumnezeu, pentru
că în momentul în care îţi cunoşti centrul, ai cunoscut centrul întregii existenţe. La periferie suntem
separaţi, dar separarea noastră este doar pe margine. Pe măsură ce continui să înaintezi către
Sinele propriu, te apropii tot mai mult şi mai mult de Sinele altor oameni. în cele din urmă, când
atingi centrul, eşti uimit: nu există Dumnezeu, dar există o imensă frumuseţe şi o tăcere
nemăsurată.
Dacă agnosticismul lor ar fi fost aşa cum îl definesc eu. aceştia nu ar fi fost disperaţi. Agnosticul nu
poate trăi niciodată în disperare. Fie el e implicat în marea căutare a sensului... Nu are energie
pentru disperare, îşi investeşte întregul efort într-o singură dimensiune: vrea să ştie.
108
OSHO
Agnosticul nu e capătul căutării. El este doar începutul. Agnosticul nu poate spune că nu există
Dumnezeu, că nu există rai. iad. Asta e ceea ce continuă să facă ateul. Poate că părinţii tăi au fost
atei. Ateii sunt înclinaţi să treacă într-o bună zi printr-o mare disperare. Pe măsură ce li se apropie
moartea, ei încep să tremure. Nu au crezut în Dumnezeu, nu au crezut în religie. A fost bine pe
vremea când erau tineri, dar înainte de moarte aproape toţi ateii devin teişti, încep să creadă. O
aritmetică simplă...
Moartea e acolo. Ce se află dincolo de ea, ei nu ştiu. Nu se cunosc pe ei înşişi. Era mai uşor când
erau tineri, înflăcăraţi. Le-a plăcut să critice, le-a plăcut să distrugă argumentele celor care cred. Şi
este foarte uşor să le distrugi argumentele. Dumnezeu nu este un argument, în clipa morţii, pe
măsură ce îmbătrânesc şi spaţiul dintre ei şi moarte se îngustează tot mai mult şi mai mult. încep să
intre în panică. Acum nu mai sunt tineri, nu mai sunt înflăcăraţi. Au devenit doar reci, împuţinaţi şi
moartea îi sperie.
Acum, singura cale este să accepte religia, pentru că religia este un fel de opium. Te ajută să-ţi uiţi
disperarea, angoasa. Te ajută să ai năluciri, pe oricare o doreşti. Iar raţionamentul e că: .Dacă nu
este Dumnezeu, nu-i nimic. Prin faptul că devin teişti. dacă există un Dumnezeu, ei pot apoi să zică:
«Iartă-ne, am fost prea tineri, fără experienţă. Neştiind nimic, am început să nu credem în tine-*. Şi
toate religiile învaţă că Dumnezeu îi iartă pe cei care ii cer iertare.
E simplu. întrebarea nu este dacă Dumnezeu există sau nu. Persoana urmează să moară şi trebuie
să se confrunte
Călătoria devenirii umane
109
cu realitatea - dacă supravieţuieşte morţii, cu ce chip îl va întâlni pe Dumnezeu? Aceasta este
disperarea părinţilor tăi. în tinereţe, ei au fost pictori şi poeţi şi dansatori. E uşor, când eşti tânăr, să
faci tot soiul de lucruri necugetate. Iar când nu crezi în religia în care cred oamenii din jurul tău, ai o
anumită satisfacţie că eşti unic, individual. îţi exprimi unicitatea. Nu e decât un spectacol al egoului.
în tinereţe, fiecare crede că e un mare pictor, un mare poet, un mare muzician. Tinereţea e oarbă - e
doar energia naturii care debordează în tine. Şi nici măcar nu eşti preocupat de moarte, ea e prea
îndepărtată. Există o anumită limită dincolo de care nu te mai poţi îngrijora, îţi poţi face griji pentru
ziua de mâine, îţi poţi face griji pentru ziua de poimâine, dar îţi vei face oare griji pentru anul care
vine? îţi vei face griji pentru secolul următor? Vei spune: „Azi se întâmplă atâtea, ziua de mâine se
apropie - cui îi pasă de secolul următor?“
Cineva a întrebat: „Osho, oare nu e destul să fii cu tine însuţi şi să te bucuri, decât să te gândeşti la
viitorul umanităţii?" El însuşi se îndoieşte; altfel de unde ar apărea întrebarea? Cine îţi spune să te
îngrijorezi pentru viitorul umanităţii? E destul dacă îţi poţi conduce viaţa; viitorul va rezulta din asta.
Mâine se va naşte din astăzi. Orice faci azi, va crea ziua ta de mâine. Odată ce cunoşti secretul, nu
doar că te bucuri de prezent, dar creezi totodată viitorul.
Din felul în care e adresată întrebarea, pare că trebuie să te îngrijorezi cu privire la viitorul omenirii.
Vrei aprobarea mea: asta e cât se poate de normal, nu trebuie
OSHO
110
să te simţi vinovat; bucură-te doar de această zi împreună cu mine. întrebarea ta nu are nevoie de
un răspuns, întrebarea ta are nevoie de aprobare.
Dar în tinereţe, moartea e o chestiune aproape none- xistenţială. Nu o mai poţi ignora atunci când
îmbătrâneşti. Părinţii tăi trebuie să îmbătrânească. Tinereţea lor s-a sfârşit, dragostea dintre mama
şi tatăl tău s-a sfârşit - şi aceasta era acolo pentru că ei erau tineri. La bătrâneţe, tuturor le-ar plăcea
să fie divorţaţi nu doar de soţie, ci şi de neamul femeiesc ca atare!
Tinereţea este vremea romantismului. De aceea, tinerii nu au fost niciodată luaţi în serios. Cei în
vârstă, bătrânii care au trecut prin toate experienţele vieţii, au fost respectaţi de-a lungul întregii
istorii.
Nu vei găsi nici măcar o singură civilizaţie în care bărbatul tânăr să fi fost respectat - doar tolerat; el
a fost doar o bătaie de cap şi nimic altceva. însă bătrânii au ştiut - şi ei au fost odinioară tineri, şi ei
s-au prostit singuri în multe feluri: „Nu trebuie să ne facem vreo grijă, aceşti tineri vor trece la rândul
lor peste ideile romantice, peste ideile despre revoluţie, despre viitorul omenirii“.
Pe măsură ce se apropie moartea, vei restrânge totul la o singură întrebare: Ce este dincolo de
moarte, ce urmează să se întâmple? Dacă există Dumnezeu, atunci sunt condamnat -l-am negat
toată viaţa. Dacă nu există Dumnezeu, şi acest lucru este înfricoşător. Apoi devii o fantomă, fără
corp, o conştiinţă care vrea lucruri, dar nu le poate obţine, pentru că lucrurile sunt materiale, iar
fantoma nu este materială, nu are corp material. Aceasta e o posibilitate care nu este foarte
atrăgătoare.

Călătoria devenirii umane

111
Iar despre fantome nu se ştie să fi pictat sau să fi compus vreodată poezie, muzică. Nu se ştie
despre ele să fi dansat şi să se fi bucurat. Fantomele nu se îndrăgostesc, pentru simplul motiv că
fantoma şi-a pierdut corpul, biologia, fiziologia; e doar o umbră.
Nu este atrăgător să devină o fantomă şi să rătăcească prin jur flămând după toate lucrurile pe care
le-a dorit în viaţă. I-ar plăcea să aibă o femeie, dar la fantome nu am auzit vreodată să existe vreo
diferenţă sexuală. Toate sunt la fel. Nu există fantomă frumoasă şi nu există fantomă urâtă; nu
există fantomă bărbat, nu există fantomă femeie. Şi rămân blocate cu tot felul de dorinţe.
Nu, nici unui bătrân nu i-ar plăcea să trăiască aşa; e mai bine să moară de tot. Moartea ar trebui să
fie totală, nu doar a trupului, ci şi a sufletului. Asta ar fi o mare relaxare. pentru că dacă nu exişti,
cine îşi va mai face griji?
încearcă doar să priveşti în trecut; pe când nu erai născut, îţi aminteşti să fi fost foarte preocupat de
lucruri - arme nucleare, război mondial, Etiopia? Şi crezi că înainte de naşterea ta, pe când erai
nonexistenţial, era vreo problemă? Nu era nici o problemă. A nu fi înseamnă sfârşitul tuturor
problemelor, al tuturor suferinţelor, al tuturor nefericirilor.
Dar dacă există Dumnezeu, bătrânul care Ta negat toată viaţa este disperat. El nu poate spune
acum că Dumnezeu există. Asta este împotriva egoului său, pe care Ta cultivat vreme de şaptezeci,
optzeci de ani. Iar acum nu-şi poate susţine nici necredinţa atât de puternic.
112
OSHO
Din experienţa mea, orice ateu pe care l-am întâlnit este mereu tânăr. Nu am întâlnit niciodată
bătrân care să fie ateu. E un caz similar: nu întâlneşti niciodată un bătrân care este hipiot. Pentru a
fi hipiot trebuie să fii între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci de ani. în acei zece ani, ai putere să
lupţi cu societatea, să te împotriveşti moralităţii ei, să faci lucruri nepermise, să consumi droguri- E o
provocare. Dar, pe măsură ce creşti, cam între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, hipiotul dispare.
Dintr-odată, mii de hipioţi pur şi simplu dispar. Acum, acea ideologie tinerească, romantică, de
dragoste liberă, droguri, nepăsare, nu mai este posibilă. Devii mai bătrân; ai nevoie de o casă, ai
nevoie de o soţie care să-ţi poarte de grijă. Ai nevoie de copii, pentru că ei vor fi, într-o manieră
subtilă, o satisfacţie imensă. Ştii că vei muri, dar cel puţin vei continua să trăieşti în copiii tăi. Copilul
este parte din tine. Chiar dacă numai o parte din tine este salvată, asta îţi oferă consolare.
Părinţii tăi au fost tineri pe vremea copilăriei tale, plini de idei romantice. De fapt, bărbatul tânăr vrea
să fie recunoscut, nevoia lui cea mai mare este cea de atenţie. Dacă eşti un teist, cine îţi va oferi
atenţie? Există milioane de teişti, acesta e un lucru foarte banal. Dar să fii un ateu - începi să
primeşti imediat atenţie. Asta satisface egoul. Iar problema e că ateul poate să învingă mereu orice
tip de credincios. Ateul poate câştiga o controversă cu orice teist, pentru că teistul nu dispune de
dovezi, nici de martori despre ce se întâmplă după moarte, pentru că nimeni nu se întoarce după
moarte să-ţi povestească despre ce e dincolo de moarte. Deci depinde de imaginaţia
_ Călătoria devenirii umane 113
ta. Desigur, oamenii bătrâni încep să şi-l imagineze pe Dumnezeu; altfel, ei vor fi foarte neajutoraţi
fără corp, rătăcind ca un nor fără direcţie, fără ţel. Au nevoie de Dumnezeu. Dumnezeu este nevoia
omului bătrân.
Copiilor nu le pasă; ei sunt forţaţi să creadă în Dumnezeu. Omul bătrân se află iarăşi într-o situaţie
similară, dar mult mai dificilă şi mai complexă. Un copil poate să fie modelat cu uşurinţă; este
delicat, vulnerabil, imitativ. Bătrânul simte că vreme de şaptezeci, optzeci de ani, el a fost un anumit
gen de persoană. Personalitatea lui s-a consolidat, iar acum la momentul morţii este foarte dificil
pentru el să se anuleze pe sine. De aceea bătrânii sunt disperaţi.
De ce au divorţat? Pe măsură ce tinereţea te părăseşte într-o zi, ea îţi ia multe lucruri; nu pleacă
singură. îţi ia toate tablourile, toate poeziile, toată muzica, toate dansurile. îţi ia toată dragostea şi
lasă în urma ei ceva extrem de gol, întunecat, pe nimeni de care să ai grijă. Copiii trebuie să fi
crescut până acum, probabil că trec prin stadii revoluţionare, rebele - se poate ca ei să fie hipioţi.
Lor nu le pasă de tine; tu ţi-ai trăit viaţa, ei vor să-şi trăiască viaţa.
Pot să fie undeva în Kabul, în Kulu Manali. în Kath- mandu, în Goa - se bucură de tinereţea lor şi de
libertatea ei, şi au energie de risipit. Probabil că fumează marijuana, haşiş, opium, iau LSD. Nu le
pasă nici măcar dacă sunt întemniţaţi - am cunoscut mulţi oameni care au fost băgaţi la închisoare
pentru folosirea de substanţe pe care guvernele le declară ilegale. Dar întemniţarea nu ajută.
Eliberaţi din închisoare, ei o apucă iarăşi pe aceeaşi cale;
114
OSHO
Kabul, Kulu Manali, Kathmandu, Goa. Goa este destinaţia lor. Acestea sunt doar opriri, locuri de
odihnă; Goa este scopul final.
Apropo, doar o mică divagaţie» Toate ţările creştine sunt împotriva marijuanei. a LSD-ului, a
haşişului, dar nu sunt şi împotriva alcoolului, care este mult mai periculos pentru sănătate. De ce?
Pentru că Iisus însuşi a fost un beţiv, iar apostolii lui au băut toţi. Deci, alcoolul are o anumită
semnificaţie religioasă pentru creştini.
Comunitatea sau ţara creştină nu poate să-l interzică. lnterzicându-1, făcându-l ilegal înseamnă că îl
pui sub semnul întrebării pe Hristos şi comportamentul său, te îndoieşti de cei doisprezece mari
apostoli. Iar dacă Iisus poate să bea vin - şi nu doar atât, dacă poate să preschimbe apa în vin -,
cum poţi spune că vinul este ilegal? Dacă vinul este ilegal, atunci Hristos nu a înfăptuit un miracol, ci
a comis o infracţiune prin preschimbarea apei în vin.
Creştinii acceptă alcoolul - lucru straniu - şi interzic LSD-ul, pentru simplul motiv că LSD-ul nu a fost
la îndemâna lui Iisus Hristos. Altfel, eu pot spune cu certitudine că Iisus Hristos şi toţi apostolii lui ar
fi consumat LSD şi ar fi fumat iarbă. Ei au trebuit să se limiteze doar la alcool; acesta era singurul
drog disponibil.
Mă întrebi ce nu a mers bine cu părinţii tăi? Totul! Mai întâi, ei s-au căsătorit. Dacă nu ar fi fost
căsătoriţi, cel puţin te-ar fi scutit de această viaţă! Şi au fost atât de pasionaţi de pictură, poezie,
dansuri... Nu le-am auzit niciodată numele ca mari pictori sau ca mari poeţi sau ca mari dansatori.
Dar, în tinereţe, suprafaţa egoului este
Călătoria devenirii umane
115
mare. Scrii o scrisoare de calitatea a treia şi o numeşti scrisoare de dragoste. Cel mai probabil ai
copiat-o dintr-un roman de categoria a treia sau dintr-un film.
înfăptuieşti actul iubirii - e un fel de exerciţiu, nu este dragoste. Iubirea reală este posibilă doar
pentru meditator, ea e răsplata lui. Un bărbat care nu se cunoaşte pe sine, o femeie care nu se
cunoaşte pe sine - aceşti doi oameni ignoranţi se îndrăgostesc unul de celălalt, iar din această
ignoranţă te naşti tu. Iar mai devreme sau mai târziu, aceşti doi oameni ignoranţi ajung să se sature
unul de celălalt.
Acum, părinţii tăi trăiesc separat, singuri, în deznădejde, disperaţi. în ce constă disperarea lor?
Acum. tatăl tău ştie că picturile lui sunt ridicole, aceleaşi picturi care arătau de parcă s-ar fi născut
un nou Picasso. Poemele lui arată ca nişte banalităţi. Nu e nimic în ele; nu a făcut decât să alăture
cuvinte într-o anumită ordine. Aceste poeme sunt create, compuse, nu au fost născute.
Adevăratul poet dă naştere poeziei sale. El o respiră, în ea bate inima lui. în momentul în care dă
formă poeziei sale, muzicii sale, dansului său, el nu este acolo. Dacă este acolo, atunci poezia,
dansul şi muzica vor rămâne mediocre. Cineva trebuie să dispară în actul creaţiei atât de complet,
încât nu mai rămâne nimic în urmă.
Unul dintre marii poeţi. Coleridge. a fost întrebat de un profesor: „Vreau să vin să te văd, pentru că
mă aflu in încurcătură. Trebuie să predau poezia ta studenţilor. Există câteva versuri, afirmaţii în
poezia ta care mi se par greu de explicat. Iar studenţii mă întreabă. Mă simt jenat să le spun că nu
ştiu. şi am un doctorat in literatură?
116
OSHO
M-am gândit că ar fi mai bine să vin la tine şi să te întreb care este sensul acelor versuri".
Coleridge a spus: .Poţi să vii. dar reţine, şi eu mă aflu în mare dificultate".
Profesorul a spus: „Referitor la poezia ta te afli în dificultate?"
El a spus: „Da. Când le-am pus scris, două persoane au ştiut înţelesul a ceea ce am scris:
Dumnezeu şi cu mine. Acum doar Dumnezeu ştie! Eu singur nu-mi dau seama ce naiba am făcut".
Un poet autentic nu e prezent, el face loc poeziei, lăsând-o să curgă din el. Iar acelaşi lucru e
adevărat despre muzică şi dans, sculptură şi arhitectură, despre tot ceea ce e frumos. Dacă acestea
provin dintr-o stare meditativă, atunci ele nu sunt produse ale egoului. Produsele egoului vor fi foarte
banale.
Acum. dă-mi voie să revin.
De ce au divorţat părinţii tăi? Mă întrebi ce a mers prost. Romantismul s-a terminat. Romantismul nu
este ceva permanent. E doar asemenea vântului: vine, îi simţi răcoarea, briza, şi apoi a plecat. E
asemenea florilor care înfloresc în soarele primelor ore ale dimineţii - atât de frumoase, atât de
colorate, atât de magice. încât până şi stropii de rouă de pe petalele lor seamănă cu nişte perle. Dar
până seara petalele cad, floarea dispare.
Romantismul e doar o floare. Nu e o coincidenţă că hipioţii şi cei ca ei au fost numiţi oamenii florilor.
Ei vor înflori şi vor dispărea, nu e nevoie să-ţi baţi capul cu ei. De această boală suferă fiecare
persoană tânără.
«
Călătoria devenirii umane
117
Iar dacă mama ta a fost de asemenea o dansatoare, atunci părinţii au fost cu singuranţă amândoi
artişti. Li se întâmplă mai mult artiştilor. Ei sunt împotriva întregii lumi. împotriva tuturor lucrurilor,
întrucât cred că pot crea o lume nouă. Poezia veche, picturile vechi nu sunt nimic pentru ei. iar
pictura lor foarte banală este cea mai mare capodoperă.
In tinereţe poţi să crezi în orice. Iar atunci când poţi crede în creativitatea, poezia, muzica ta, este
uşor să încetezi a mai crede în Dumnezeu. în religie, pentru că ţi-ai găsit propriul opiu. Nu ai nevoie
de papă să-ţi dea opiu. îţi creşti marijuana în grădina proprie; nu e nevoie să o iei de la tot soiul de
traficanţi. Dar. într-o zi, tinereţea va dispărea. Iar în ziua în care tinereţea va dispărea, ai intrat în
arena morţii. Vârsta înaintată este doar o pregătire pentru moarte.
Acum trebuie să se simtă goi pe dinăuntru. Arta lor a eşuat, dragostea lor a eşuat, şi revoluţia lor a
eşuat, dar egoul e încă acolo. Egoul nu poate să meargă împotriva lui însuşi. El a fost ateu întreaga
viaţă, nu poate deveni dintr-odată teist. Aceasta este disperarea. Altfel, aşa cum tinereţea îşi are
opiul ei, bătrâneţea are propriul ei opiu; credinţa în Dumnezeu, credinţa în Iisus Hristos. credinţa în
Mesia - el te va salva, el te va lua în împărăţia lui Dumnezeu.
Reverendul Jim Jones a reuşit să convingă o mie de oameni că, dacă mureau cu el, avea să îi ia cu
el în rai pe toţi. A mers ceva mai departe decât Iisus Hristos. Iisus a spus; „La vremea judecăţii, ziua
judecăţii de apoi. îmi voi alege oile şi le voi duce în rai*. Reverendul Jim Jones e mai
118
OSHO
progresiv, mai rapid, mai american. „De ce să aşteptăm ziua judecăţii? Eu plec, veniţi cu mine“. Şi
toţi acei oameni - majoritatea dintre ei needucaţi, inculţi, neşti- ind nimic despre existenţă, despre
experienţele ei - nu l-au auzit decât pe acest nebun, reverendul Jim Jones. L-au urmat în afara ţării;
apoi, în cele din urmă, l-au urmat în fara vieţii. Şi e o surpriză că nu a criticat nimeni creştinătatea
pentru asta. Nimeni nu a putut vedea o conexiune simplă: că ceea ce spunea Iisus, acest individ
sărman, reverendul Jim Jones, practica, desigur prin tehnici mai moderne. Oamenilor care au murit
în Jonestown li s-a dat să bea Kool-Aid', care era plin de otravă. Cu adevărat contemporan! Nu se
poate crede că Iisus ar fi ştiut ceva despre Kool-Aid. A fost gustoasă, iar moartea nu era o teamă
pentru că liderul, păstorul, mergea cu ei, iar el ştia calea, avea o linie directă de comunicare cu
Dumnezeu.
Dimpotrivă, creştinii mă critică; ei zic că eu creez un alt Jonestown. Ei sunt răspunzători pentru
Jonestown - ei sunt răspunzători pentru atâta violenţă în istorie, încât ar fi fost o mare binecuvântare
dacă sfântul duh şi-ar fi ratat ţinta! Lumea ar fi fost într-o stare mai bună fără creştini. Ea va fi, într-o
bună zi, într-o stare mai bună fără nici o religie. într-un fel sau altul, toate religiile sunt sinucigaşe.
Câţiva, asemenea reverendului Jones şi adepţilor lui, se sinucid rapid.
Jainiştii din India au urmat aceeaşi idee timp de cel puţin o mie de ani: călugării lor postesc până
mor. Uneori *
* Marcă de băutură aromată deţinută de Kraft Foods (n.tr.)
Călătoria devenirii umane
119
le ia şaptezeci de zile, optzeci de zile, nouăzeci de zile. Omul devine schelet. Ochii i se adâncesc în
orbite, se înnegresc. Nu se poate mişca, nu poate vorbi; nu cred că după un post de şaptezeci de
zile mai recunoaşte pe cineva sau că mai ştie ce se întâmplă măcar, ce face. I-au dat un nume
frumos, santhara, şi ei cred că e cea mai aleasă practică ascetică. E o crimă, dar guvernul indian nu
o poate opri; e o crimă religioasă şi se presupune că nu trebuie să intervii în religie.
Părinţii tăi se simt goi, tremurând în faţa morţii. Tot ce era semnificativ nu mai este acolo. Sunt pur şi
simplu seci. E de înţeles când spui că pentru tine ei sunt morţi. Trăiesc cu adevărat o viaţă de
fantome. Pe de o parte, întregul lor trecut nu le permite să se răzgândească. Pe de alta, moartea,
noaptea tot mai întunecată. Moartea spune că e mai bine să-ţi schimbi ideologia; poate că există un
Dumnezeu, cine ştie?
Dacă erau agnostici veritabili, ar fi descoperit până acum ce este adevărul. Adevărul este
dumnezeire. Da, nu există Dumnezeu, dar există o calitate atât de înaltă, de pură, de neprihănită,
de înmiresmată. încât odată ce o cunoşti, ai cunoscut tot ce merită cunoscut. E o calitate.
De aceea subliniez iarăşi şi iarăşi că, dacă meditezi, vei ajunge într-un loc al dumnezeirii, dar nu vei
găsi un bătrân cu barbă lungă, şezând pe un tron aurit, spu- nându-ţi: „Salut! Deci ai venit în sfârşit.
Ce faci?“ Nici un meditator din întreaga istorie nu a găsit vreo persoană. Da, fiecare meditator a
găsit o experienţă extraordinară de trezire, iluminare, eliberare.
120
OSHO
Părinţii tăi au nevoie de meditaţie, altfel, ei vor muri într-o disperare şi frustrare extraordinare. Iar
meditaţia nu are nevoie de un sistem de credinţă, astfel încât ei nu trebuie să se lepede de
sistemele lor de credinţă. Meditaţia nu îţi cere să crezi în Dumnezeu, rai sau iad. Nu îţi cere nimic.
Ea pur şi simplu îţi oferă o metodă pe care o poţi folosi cu uşurinţă.
Spui că le este teamă să-şi asume orice risc - desigur, au trăit cu o anumită necredinţă atât de multă
vreme, iar acea necredinţă şi filosofia pe care au ţesut-o în jurul său au eşuat. Acum nu a mai rămas
prea mult timp. Acum, evident, se vor teme să încerce ceva nou. Au încercat un lucru întreaga lor
viaţă şi a eşuat. Picturile, poezia au eşuat, filosofia a eşuat, muzica lor, dansul lor - toate sunt
falimentare, toate au eşuat, falimentare spiritual.
Dacă-i iubeşti, dacă ai vreun sentiment pentru ei~ şi trebuie să-l ai, pentru că altfel această întrebare
nu ar fi pusă. Tu poate crezi că părinţii sunt morţi, dar ştii că nu sunt morţi; ei mor. Atunci devine o
răspundere pentru tine.
Ei cel puţin ţi-au făcut o favoare - trebuie să accepţi că le eşti dator - nu te-au învăţat niciodată vreo
religie. Este timpul să-i ajuţi. E o mare ocazie să le întorci toată dragostea pe care ţi-au dat-o când
erau tineri. învaţă-i cum pot să mediteze. Iar felul în care te învăţ să meditezi este foarte simplu.
Dacă ei îşi pot urmări mintea - şi nu cerem mult -, dacă pot să devină doar un martor, un observator,
mintea se va topi încet, aşa cum se topeşte gheaţa atunci când răsare soarele.
Călătoria devenirii umane
121
Meditaţia este singurul medicament pentru ei acum. Dacă pot să moară într-o manieră meditativă,
tăcută, fericită - lucru care este simplu şi posibil -, te vei simţi la rândul tău uşurat de o povară; altfel,
vei duce în sufletul tău o anumită povară, că nu i-ai putut ajuta atunci când au avut nevoie.
întrebi: „Erau atât de plini de viaţă - ce s-a întâmplat?" Toţi sunt viguroşi şi plini de viaţă când sunt
tineri; tinereţea îţi aduce toate energiile la apogeu. Insă tinereţea este un fenomen trecător.
Am auzit despre trei bătrâni: unul avea şaptezeci, altul avea şaptezeci şi cinci, iar al treilea avea
optzeci şi cinci de ani. Stăteau în parc - şi acesta era tabietul lor, veneau zi de zi acolo. Nu munceau
întreaga zi, aşa că seara veneau să stea de vorbă despre trecut.
Omul bătrân nu are viitor, ci doar un trecut îndelungat. Copilul nu are trecut, ci doar un viitor lung; de
aceea, copilul vrea să crească repede. Bătrânii se agaţă de trecut: poate că acesta îi va ajuta în faţa
morţii care se apropie.
Aşa că ei obişnuiau să vorbească despre momente frumoase din viaţa lor, despre momente dificile
din viaţa lor. despre momentele de succes din viaţa lor - majoritatea lor fiind exagerate. îşi imaginau
că au fost oameni de mare succes în tinereţe, că au fost una sau alta.
Când s-au întâlnit într-o seară, primul bărbat, de şaptezeci de ani, a spus; „M-a deranjat un lucru şi
aş vreau să vi-l spun vouă - e aproape o mărturisire ca să mă eliberez de el. Nu mă pot duce la
preot, e doar un individ tânăr — ce ştie el despre religie? Voi sunteţi mai în vârstă
122
OSHO
decât mine, aţi trăit mai mult, ştiţi mai multe. Aş vrea să mă confesez vouă“.
Ceilalţi doi au devenit foarte emoţionaţi. Au întrebat: .Care e lucrul care te deranjează? Spune-1, ia-
ţi povara de pe suflet".
Bătrânul era foarte jenat, dar a spus: „Problema e că am fost prins asupra faptului privind pe gaura
cheii la baie, pentru că o femeie frumoasă venise în vizită şi nu mă puteam desprinde de gaura
cheii. Iar bunica m-a prins asupra faptului. Mi-e ruşine".
Cei doi bărbaţi bătrâni au început să râdă. Unul a spus: „Eşti nebun! Toată lumea face asta. nu e o
problemă. De fapt, de ce crezi că sunt făcute găurile pentru chei? Acesta este scopul lor, şi toţi am
făcut asta, aşa că nu te îngrijora. Iar din experienţa noastră, prin gaura uşii de la baie. o femeie
obişnuită, familiară, arată şi ea asemenea Cleopa- trei, pentru că nu o poţi vedea clar. E vagă. Prin
imaginaţie, o poţi face să pară asemenea unei zâne apărute în baie. Toţi am făcut asta", au spus cei
doi, „nu te îngrijora".
El a spus: „Nu mă înţelegeţi deloc. S-a întâmplat în dimineaţa asta!"
Apoi cei doi au fost niţel şocaţi. în dimineaţa asta? La vârsta de şaptezeci de ani?
Ei au spus: „Fireşte, e de înţeles de ce te simţi abătut. Dar, băiete, revino-ţi. Ce s-a întâmplat, s-a
întâmplat. Data viitoare, fii atent. Mai întâi fii atent la bunică, uită-te să vezi dacă e în apropiere sau
nu; tot ce-ţi trebuie e puţină vigilenţă. Şi găseşte o scuză - scapă batista pe podea, în momentul
când apare bunica ta, începe să cauţi batista,
Călătoria devenirii umane
123
ca să ai o scuză: «Mi-a căzut batista şi tocmai o ridicam.
Nu am nimic de-a face cu gaura cheii»“.
Bătrânul de şaptezeci de ani a fost foarte fericit. A spus: „Straşnică idee! Nu m-am gândit niciodată
că îmi pot găsi o scuză pentru a mă afla acolo. Asta e grozav! Sunt complet uşurat. Acum abia
aştept dimineaţa zilei de mâine. Va fi greu să adorm la noapte. Acea femeie chiar este
extraordinară!"
Pentru că se deschisese un anumit subiect, al doilea bărbat a spus: „Am şi eu ceva de mărturisit.
Timp de aproape cinci ani am făcut dragoste cu soţia mea intr-un fel aparte".
Ei au spus: „In ce fel? Ar fi trebuit să ne spui. Nu crezi că suntem prietenii tăi? Ai găsit un fel aparte
şi îl ascunzi de noi? Spune-ne! Care e felul special?"
El a spus: „Nu e mare lucru. înainte să mă culc, eu îi ţin mâna şi i-o strâng de două sau trei ori, şi
apoi adormim".
Ceilalţi doi au spus: „Ăsta e un fel de a face dragoste?"
El a spus: „Ce altceva să fac? Problema a apărut pentru că din când în când uit să-i strâng mâna,
iar ea începe să mă bată imediat la cap: «Se pare că strângi mâna altei femei! Nu voi îngădui asta!
Trebuie să-mi dai o explicaţie. Cu cine-ai făcut dragoste în ultimele zile?»“
Al treilea bărbat a spus: „Sunteţi amândoi idioţi - credeţi că acestea sunt dificultăţi? Eu am optzeci şi
cinci de ani. Am o dificultate reală, iar când veţi afla care este, veţi uita de toate prostiile astea cu
strânsul mâinilor, cicăleala soţiei, privitul la femei pe gaura cheii, găsirea unor scuze..." A continuat:
„Adevărata problemă în cazul meu. în dimineaţa asta. când am încercat să fac dragoste
124
OSHO
cu soţia mea. ea a spus: «Ai înnebunit? Pentru că ai făcut acelaşi lucru de două ori azi-noapte. Şi
bine-ţi mai stă - om la optzeci şi cinci de ani să faci amor de trei ori pe noapte? Mi-ai tulburat somnul
şi m-am săturat până peste cap de tine! Speram ca acum, la bătrâneţe, să se termine odată jocul
ăsta animalic. îmbătrâneşti şi faci tot mai mult şi mai mult acelaşi lucru, despre care mă gândeam că
se va termina!»'
Cei doi au fost cu adevărat uimiţi. Au spus: .Crezi că asta e problema? Asta e grozav!'
El a spus: .E o mare problemă. De fapt, mă lasă memoria - habar nu aveam că am mai făcut
dragoste de două ori. credeam că dimineaţa a fost prima oară. Problemele voastre sunt nimic - pe
mine mă lasă de tot memoria!'
Părinţii tăi sunt bătrâni. Ei trebuie să aibă multe feluri de probleme pe care numai oamenii bătrâni le
au. Ajută-i să mediteze puţin. Poate că-şi pot recupera amintirile acelor zile mai pline de vitalitate.
Poate că se pot apuca iarăşi de pictură, iar acum va fi mult mai bine. Poate încep iarăşi să cânte şi
să danseze, iar acum va fi mai bine pentru că vor veni din meditaţia lor.
Fiecare lucru îşi schimbă calitatea in momentul în care este atins de meditator. îţi spun asta din
proprie experienţă. Nu citez niciodată din textele sacre decât dacă un lucru provine şi din experienţa
mea proprie. In aceşti ultimi treizeci şi doi de ani sau poate mai mult. am savurat hrana aşa cum nu
am savurat-o niciodată înainte. După iluminare am savurat totul într-un mod atât de profund de
adânc. încât îmi pare rău pentru întreaga
Călătoria devenirii umane 125
umanitate. Şi ceilalţi oameni mănâncă, dar fac totodată multe alte lucruri în mintea lor în timp ce
gura lor mestecă. Mintea lor este preocupată - cum pot ei să cunoască gustul?
De aceea, oamenii mănâncă prea mult. De aceea, este una dintre cele mai mari probleme în ţările
bogate. Femeile ţin dietă, bărbaţii ţin dietă, făcând exerciţii fizice pentru a-şi face corpul subţire,
pentru că un bărbat gras declară prin grăsimea lui că este gol pe dinăuntru şi că îşi umple acel gol
cu mâncare.
După iluminare, atunci când mănânci, nu faci altceva decât să mănânci. Nu eşti acolo, nu există
decât procesul alimentaţiei. Atunci devine exact ca pictura, când pictorul nu este acolo. Devine
asemenea dansului, când dansatorul dispare în dans.
Vreau să te învăţ că nu doar pictorii şi dansatorii şi cântăreţii sunt cei care deţin prerogativul de a se
bucura de viaţă. Acesta e dreptul din naştere al tuturor - nu are nimic de-a face cu talente speciale.
Gătitul poate să fie o bucurie, curăţenia în casă poate fi o bucurie.
Totul este la fel. Nu are importanţă ce faci; cel care face un lucru trebuie să se piardă în el. nu ar
trebui să rămâi separat. Dacă eşti separat, atunci desigur că va fi plictis. Curăţarea de zi cu zi a
casei- Toate femeile casnice sunt plictisite, teribil de plictisite. Toţi bărbaţii sunt plictisiţi; acelaşi loc
de muncă, aceiaşi clienţi stupizi, aceeaşi soţie acasă.
Pentru un meditator, totul este frumos.
El trăieşte viaţa în plenitudinea ei.
126 OSHO
îţi spun că doar persoana iluminată poate să trăiască în lux. Nu are importanţă dacă are sau nu
lucruri luxoase în jurul ei. A trecut printr-o anumită schimbare interioară. Viziunea ei. atitudinea ei,
abordarea ei faţă de lucruri este total diferită de cea a bărbatului sau a femeii obişnuite.
Ajută-ţi părinţii. Plăteşte-ţi datoria. Iar dacă îi vezi pictând, dansând din nou, ei pot să se
îndrăgostească din nou. Poate că se vor apropia iarăşi unul de celălalt. Sentimentul meu este că
oamenii divorţează doar pentru că devin prea mult unul pentru celălalt. Devine pur şi simplu
imposibil să trăiască împreună, devine o hărţuire constantă pentru amândoi.
Dacă poţi introduce meditaţia... sunt sigur că ei o vor primi bucuroşi, pentru că sunt disperaţi. Au
nevoie de ajutor de undeva. Iar dacă nu poţi să faci asta pentru ei, cine o va face? Şi nu uita că
meditaţia nu e ceva care se întâmplă cât eşti tânăr. Nu este ceva ca dragostea, romantismul, ideile
revoluţionare măreţe.
Şi eu am fost tânăr, iar pe când eram student am avut mulţi prieteni. Cineva era comunist, cineva
era socialist, cineva era un creştin fanatic, cineva era un hinduist şovin, şi toţi erau plini de idei
măreţe.
Obişnuiau să mă întrebe: „Nu pari prea interesat de marile probleme cu care se confruntă lumea“.
Eu le spuneam: „Lăsaţi-mă în pace. Eu lucrez într-o dimensiune total diferită - nu o puteţi înţelege.
Fiţi comunişti!“
Acum au dispărut toţi în mulţime. Din când în când, dacă întâlnesc accidental pe cineva, îl întreb:
„Ce s-a întâmplat cu comunismul tău?“
Călătoria devenirii umane
127
El spune: „Lasă-mă cu comunismul! Soţia mea e însărcinată şi am deja patru copii. Preţurile urcă,
rupia se devalorizează tot mai mult şi mai mult, iar eu sunt doar un funcţionar public. Nu mai am
timp să mă gândesc la comunism. Au trecut zilele în care încercam să ating luna de pe cer“.
Nici unul dintre studenţi - şi au existat mii de studenţi la universitate nici măcar unul dintre ei nu a
rămas cu identitatea din facultate. Poate că sunt singurul din acea mulţime de socialişti, comunişti,
care a rămas în aceeaşi dimensiune, continuând: am găsit drumul către infinitate.
Aminteşte-ţi, iluminarea nu este ceva care se produce întâmplător şi care se opreşte complet la un
moment dat. Iluminarea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. E un proces continuu. El devine tot
mai plin şi mai plin de substanţă. Iar când lucrurile devin tot mai pline şi mai pline de substanţă, cum
oare te vei întoarce din drum? Cine-şi aminteşte drumul înapoi, trecutul? Pentru că în fiecare zi te
confrunţi cu o relevaţie nouă, o lumină nouă, o bucurie nouă. Fiecare zi este atât de proaspătă, încât
nu e nevoie să te uiţi înapoi.
Bărbatul iluminat este veşnic un copil. El are doar viitorul şi nu există o limită pentru creşterea lui.
Poate chiar cerul are o anumită limită, dar iluminarea nu cunoaşte limite.
Ce este conflictul dintre generaţii?
Conflictul dintre generaţii este un lucru foarte nou în lume. în urmă cu doar jumătate de secol,
nimeni nu auzise
OSHO
■n
-3« expresia .conflict dintre generaţii*. Iar omul este aki de mu de ani însă nici o societate, nici o
cultură, nici o civilizaţie nu şi-au bătut capul cu conflictul dintre generaţii.. Prin urmare, trebuie
înţelese câteva lucruri: cum a apărut acest conflict ce este el şi care sunt implicaţiile iui finale,
în trecut în jurul vârstei de şase sau şapte ani cel mult, copiii obişnuiau să urmeze profesiile taţilor
Lor. oricare ar fi fost acestea ajutându-i cu oricât de puţin erau în stare. Dacă tatăl era tâmplar,
băiatul încerca să-i aducă lemne, să-l ajute câtuşi de puţin în felul luL Iar aceasta era singura
modalitate disponibilă prin care copilul învăţa
întotdeauna, generaţia mai în vârstă era cea mai înţeleaptă, Simplul fapt de a fi bătrân era suficient
pentru a fi înţelept, deoarece cunoaşterea provenea dintr-o singură sursă, şi aceasta era experienţa.
Iar experienţa are nevoie de timp. Evident, copiii erau atât de noi încât nu aveau suficient timp să
concureze cu generaţia mai în vârstă. Cea din urmă ştia mult mai multe despre toate - trăise mai
mult. Aceasta era singura unitate de măsură.
Cei care au trăit yreme îndelungată au devenit din ce în ce mai respectaţi pentru că erau mai
experimentaţi. Ei ştiau mai multe lucruri decât alţii. Acest lucru a creat fenomenul respectului faţă de
bătrâni. Prin urmare, orice spuneau oamenii mai bătrâni era considerat a fi corect. Iiu exista nici o
ezitare, nu exista nici o întrebare, nu exista nici o îndoială în mintea oamenilor mai tineri. Ei credeau
în religia generaţiei mai vârstnice, credeau în superstiţiile acesteia, credeau în tot ceea ce le
transmitea generaţia rnai vârstnică.
Călătoria devenirii umane 129
Conflictul dintre generaţii nu exista, generaţiile se suprapuneau. Generaţia mai vârstnică, înainte să
se retragă, pregătea generaţia mai tânără să-i preia munca. Dea era o perioadă suprapusă de
douăzeci de ani treizeci de ani în care generaţia mai tânără muncea sub controlul generaţiei mai
vârstnice. Iar generaţia mai bătrână deţinea întreaga putere, tot prestigiul şi modela noua generaţie
In acord cu propriile sale idealuri, maniere, moralităţi şi etichete.
Mu exista nici o oportunitate pentru tineri să-şi dedare individualitatea. Ei erau parte integrantă din
generaţia mai vârstnică. Ieşiseră din pântecul mamei dar niciodată din pântecul generaţiei mai
vârstnice. Până la momentul In care generaţia mai bătrână se retrăgea, devenind foarte bătrână sau
muribundă, ei deveneau indivizi dar până atunci erau ei înşişi bătrâni Şi trebuiau să aibă grijă de
noua generaţie, care luase fiinţă. Prin urmare, era o lume foarte profund conectată.
Cum a luat fiinţă conflictul dintre generaţii? El depinde de mulţi factori Progresul ştiinţific a oferit
oamenilor un timp în care copiii lor sunt educaţi în şcoli, colegii, universităţi Acum s-a deschis o
nouă uşă către învăţare. In întregul trecut nu a existat decât o singură posibilitate de a învăţa, şi
aceea a fost de la generaţia mai vârstnică. Acum s-a deschis o nouă poartă către învăţare, învăţare
rapidă.
Experienţa se mişcă într-un ritm foarte lent, însă educaţia depinde de inteligenţa ta. Nu eşti nevoit
să depinzi de ritmul cu care se mişcă educaţia. Iar pe parcursul
130
OSHO
acestor douăzeci şi cinci de ani de educaţie, nu te mai afli sub controlul părinţilor tăi, al societăţii
tale, al preoţilor tăi.
în aceşti douăzeci şi cinci de ani nu ai nici o răspundere, nu eşti căsătorit. în trecut, căsătoria
obişnuia să se producă prea devreme - la şapte ani, opt ani, zece ani erai suficient de matur cât să
te căsătoreşti. Un băiat de zece ani este căsătorit cu o fată de şapte ani, iar odată cu căsnicia vine o
responsabilitate enormă - ei aproape că au devenit adulţi.
Cu alte cuvinte, ceea ce vreau să spun e că în trecut nu a existat niciodată nimic de genul tinereţii.
Din copii, oamenii deveneau adulţi. Tinereţea lipsea. Tinereţea este un fenomen nou, generaţia mai
tânără este un fenomen nou. Este un produs secundar al progresului ştiinţific. Progresul ştiinţific a
dat foarte multă tehnologie, iar copiilor li se îngăduie să petreacă mulţi ani în universităţi ca să
înveţe.
în al doilea rând, atunci când nu exista ştiinţă - iar asta s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă, doar
trei sute de ani -, nimic nu se schimba. Totul era aşa cum fusese dintotdeauna. Carul tras de boi era
acolo de secole întregi. Era încă singurul vehicul. Aşa că generaţia mai vârstnică ştia totul, pentru că
totul era vechi.
Odată cu progresul ştiinţific, lumea cărţilor mari a dispărut complet. Iar progresul se produce din ce
în ce mai rapid, atât de repede încât savanţii nu mai scriu cărţi mari, de teamă că dacă scriu o carte
mare, până la momentul finalizării ei, informaţiile pe care Ie conţine vor fi deja perimate; savanţii
scriu doar articole în publicaţii periodice.
Călătoria devenirii umane 131
A fost cât se poate de bine pentru Charles Darwin să scrie o singură carte vreme de treizeci de ani.
Acum ar fi pur şi simplu o prostie. Până la momentul în care ai terminat, tot ce ai scris e greşit.
Ştiinţa a ajuns atât de departe, iar viteza de dezvoltare a ştiinţei este atât de mare. încât nu poţi
scrie cu aceeaşi viteză.
Iar ştiinţa s-a dezvoltat într-un arbore atât de uriaş, cu atâtea ramuri. încât acum nu mai e corect să
numeşti pe oricine savant. Nu îţi dă definiţia corectă. El poate fi fizician, poate fi chimist, poate fi
matematician. Iar ramurile continuă să se dividă în ramuri noi. Acum există o chimie nouă care îşi
are propriul univers independent - biochimia.
Matematica nu mai este doar o ştiinţă. Matematica veche care este folosită în lumea obişnuită nu
mai este relevantă pentru fizica nucleară. Este necesară o matematică nouă. Aşa că există
matematicieni noi. Teoremele geometriei euclidiene nu mai sunt relevante; în prezent, o ştiinţă
complet nouă li se opune, geometria neeucli- diană, care nu crede în nici una dintre definiţiile lui
Euclid. Timp de două mii de ani, Euclid a fost valabil.
Timp de două mii de ani, logica lui Aristotel a fost singura logică. Nu mai este cazul. Există o logică
nonaristo- teliană, există o geometrie neeuclideană, şi în fiecare zi ştiinţele continuă să crească, în
dimensiuni noi. Iar fiecare dimensiune este atât de vastă, încât persoana care ştie fizică nucleară
poate să nu fie conştientă de tot ce face chimia sau de ce se întâmplă în lumea biologiei sau ce se
întâmplă în lumea ştiinţei medicale. Savantul nu mai este un om care lucrează singur, ci doar un
specialist.
132 OSHO
Datorită acestei specializări, lucrurile se mişcă foarte repede. Fiecare a preluat o mică parte şi o
dezvoltă până la limita sa extremă.
Când un student revine acasă după cinci ani la universitate, el ştie mai multe decât generaţia mai
vârstnică. Aceasta este problema, aceasta creează conflictul dintre generaţii. Pentru el. chiar şi
propriii săi părinţi par nesăbuiţi. depăşiţi, neştiutori. Acest lucru a îndepărtat respectul care era
considerat indiscutabil în trecut. Nu poţi respecta pe cineva care îţi pare complet demodat, depăşit.
care nu ştie ce s-a întâmplat în ultimii douăzeci şi cinci de ani.
Creşterea şi ritmul creşterii sunt de aşa natură. încât ceea ce nu s-a întâmplat înainte în douăzeci şi
cinci de secole, acum se întâmplă în douăzeci şi cinci de ani. Bineînţeles, probabil va apărea un
decalaj imens între generaţia mai vârstnică şi cea mai tânără. Este inevitabil. Generaţia mai tânără
ştie mai multe, pentru prima oară în istoria umană, decât generaţia mai în vârstă.
Dacă un student este suficient de inteligent, el poate şti mai multe decât profesorii lui. Pur şi simplu
trebuie să petreacă mai mult timp la bibliotecă şi să se familiarizeze cu cele mai recente progrese.
Profesorul este deja cu douăzeci de ani în urmă. Toţi profesorii, toţi învăţătorii, toţi părinţii se plâng
cu toţii de un lucru, anume că generaţia mai tânără nu îi respectă. însă ei nu văd un lucru simplu,
anume că întregul motiv pentru a fi respectat a dispărut. Trebuie să accepţi acest lucru, nu există
altă cale. Persoana care ştie mai multe nu o poate respecta pe persoana care nu ştie atât de multe.
Călătoria devenirii umane
'33
Iar acest conflict se extinde. El a blocat comunicarea dintre generaţia mai vârstnică şi cea mai
tânără, deoarece conversaţia este dificilă. Părinţii au propriul lorego. ei nu vor sta la picioarele
copiilor lor ca să înveţe de la ei. Iar copiii au propriul lor ego, pentru că ştiu mai multe. De ce ar sta
la picioarele părinţilor şi să înveţe de la ei lucruri care au fost dovedite a fi complet greşite? Ei
aproape că vorbesc limbi diferite.
Influenţa generaţiei vârstnice asupra celei mai tinere a dispărut complet. Relaţia a devenit din ce în
ce mai oficială - este doar o rămăşiţă a trecutului, dar substanţa ei, sufletul ei este mort.
Iar acest lucru se va întâmpla din ce în ce mai mult pentru că ştiinţa se dezvoltă zilnic cu o viteză
mai mare în toate dimensiunile.
Specializarea este un lucru nou în lume. în trecut, obişnuiai să ai un medic de familie. Acum nu poţi
să ai unul singur, pentru că există tot felul de specialişti. Doctorul de familie obişnuia să te trateze ca
pe un organism întreg, dar acum ai fost divizat în părţi pentru că fiecare parte este atât de detaliată
încât o persoană continuă să o studieze întreaga sa viaţă şi încă nu ajunge la capăt.
Prin urmare, există specialişti care se vor îngriji doar de ochii tăi. Pentru tine ochii par mici. dar
odată ce intri în lumea specializării, ochii au o întreagă lume proprie.
Nu este un lucru mărunt, ci un fenomen foarte complicat. Există un specialist care înţelege creierul.
Există specialistul care se îngrijeşte de pielea ta. Dermatologia în sine este o ştiinţă atât de mare,
încât o persoană care
(,iÀ
134
OSHO
o studiază nu are timp să se gândească la alte lucruri. Cineva se îngrijeşte de urechile tale. cineva
se îngrijeşte de tuberculoza ta. cineva se îngrijeşte de cancerul tău.
Nu mai poţi avea o singură persoană care să te îngrijească. pentru că nu mai există ceea ce se
numeşte medic, doar un simplu medic. De fapt. există doar consultanţi care te îndrumă... întreaga
lor muncă este să te îndrume către specialistul pe care ar trebui să-l vezi. deoarece specializarea a
trecut la detalii atât de mărunte încât ai nevoie de un consultant pentru a decide la care specialist ar
trebui să te duci.
Iar corpul tău nu mai este luat ca un organism întreg, el a fost disecat. Ştiinţa disecă totul în
segmente, pentru că fiecare segment este atât de mare. încât întregul corp nu poate fi înţeles de
către un singur om. Aşadar, când un student vine acasă, specializându-se în ochi. el nu-şi va
asculta tatăl sau mama vorbind despre leacuri bătrâneşti pentru vindecarea ochilor. El ştie atât de
multe. încât părinţii îi par pur şi simplu ignoranţi, iar leacurile lor, nebuneşti, superstiţioase.
Generaţia mai vârstnică va trebui să înveţe un lucru: să nu se mai aştepte la respect. Dimpotrivă,
dacă vrei să mai fii respectat, oferă respect propriilor copii. Acest sfat este semnificativ doar din
cauza acestui conflict dintre generaţii. în trecut, el ar fi fost lipsit de importanţă. Generaţia mai
vârstnică obişnuia să ofere dragoste, iar generaţia obişnuia mai tânără, să ofere respect. Acesta a
fost un lucru stabilit vreme de mii de ani.
Acum totul este instabil. E un haos. Iar pentru că generaţia mai vârstnică nu primeşte respect, ea îşi
retrage
Călătoria devenirii umane
135
dragostea. întreaga comunicare, vechea relaţie, se duce de râpă. Noua generaţie este încă
aşteptată să ofere respect, să asculte, să urmeze, ceea ce este imposibil.
De fapt, generaţia mai vârstnică va trebui să asculte acum şi va trebui să le ofere respect celor
tineri. Şi copiii vor fi poate în măsură să ofere respect, numai dacă generaţia mai vârstnică este
suficient de modestă ca să ofere respect propriilor copii. Nu există o altă posibilitate. Toate canalele
de comunicare sunt întrerupte, pentru că generaţiile vorbesc limbaje diferite. Şi nu este vina lor; pur
şi simplu aceasta este situaţia.
„Nu m-am mai culcat niciodată cu un bărbat înainte să mă culc cu tatăl tău“, îi declară mama severă
fiicei sale dezmăţate. Ji vei putea spune acelaşi lucru fiicei tale?"
„Da", răspunde fiica, „dar nu cu o faţă atât de serioasă!“
„Uită-te la mine!“, declară bătrânul Rubenstein. „Nu fumez, nu beau, nu umblu după femei, iar mâine
voi sărbători împlinirea a optzeci de ani.“
„Vei sărbători?“, întrebă curios fiul. „Cum? Nu fumezi, nici nu bei, nici nu umbli după femei. Cum vei
sărbători?“
Toate canalele de comunicare sunt complet blocate, dar ceea ce fac bătrânii, condamnând
generaţia tânără, este greşit. Pot să văd motivul pentru care lucrurile s-au schimbat. Generaţia
tânără nu este răspunzătoare. Nu este crima lor. Este pur şi simplu un set de împrejurări total
diferite. Iar generaţia mai vârstnică ar trebui să aibă
/
136
OSHO
ceva mai multă înţelegere, un pic mai multă claritate, mai multă disponibilitate de a asculta de
generaţia tânără, pentru că tinerii sunt viitorul. Până nu demult, trecutul obişnuia să determine
viitorul. Acum lucrurile stau altfel: viitorul va urma să domine totul.
Am fost profesor şi am participat la conferinţe ale profesorilor de la diverse universităţi. Iar întreaga
problemă pentru ei era: cum să disciplineze, cum să inspire respect? Studenţii deveneau
incontrolabili, indiscipli- naţi, lipsiţi de respect. Eu eram singura excepţie. în cele din urmă, profesorii
au început să mă excludă de la conferinţe, pentru că le spuneam: „întreaga responsabilitate vă
aparţine".
în trecut, existau copii căsătoriţi înainte să împlinească zece ani. Uneori, copiii erau căsătoriţi încă
din pântecul mamei lor. Doi prieteni efectiv decideau că: „Atunci când nevestele noastre rămân
însărcinate, dacă una naşte un băiat, iar cealaltă o fată. căsătoria e stabilită, promitem". Nu se
punea deloc problema să întrebi băiatul sau fata. Ei nici măcar nu erau născuţi. Nici măcar nu se
ştia sigur încă dacă amândoi ar putea fi fete. dacă amândoi ar putea fi băieţi. Dar dacă unul era
băiat şi celălalt fată, căsătoria era stabilită.
Iar oamenii se ţineau de cuvânt, îşi respectau promisiunile. Propria mea mamă a fost căsătorită pe
când avea şapte ani. Iar părinţii ei au trebuit să o lege de un stâlp din casă în apropierea petrecerii
de nuntă şi au fost multe focuri de artificii. Iar la ceremonia de primire a fost muzică şi dans. Şi toată
lumea a stat afară, iar mama mea încă îmi reaminteşte că „Nu am înţeles de ce doar
Călătoria devenirii umane
137
eu am fost lăsată în casă, legată! Nu m-au lăsat afară“. Nu a ştiut ce înseamnă căsătoria. A vrut să
vadă, asemenea oricărui copil, toate lucrurile frumoase care se petreceau afară - întregul sat se
adunase, iar ea plângea.
Tatăl meu avea doar zece ani şi nu a înţeles nici el ce se întâmpla. Obişnuiam să-l întreb: „Care
este cel mai însemnat lucru de care te-ai bucurat la nunta ta?"
El a răspuns: „Să merg pe cal“. Bineînţeles, pentru prima oară el a fost îmbrăcat asemenea unui
rege, cu un cuţit atârnând de şold, şi a fost aşezat în şa, cu toată lumea mergând alături. S-a
bucurat enorm. Acela a fost cel mai important lucru de care s-a bucurat la nunta sa.
Luna de miere era în afară de orice discuţie. Unde vei trimite un băiat de zece ani şi o fată de şapte
ani în luna de miere? Deci, în India luna de miere nu a existat niciodată şi. totodată, în trecut, ea nu
a existat nicăieri în lume.
Iar pe când tatăl meu avea zece ani şi mama mea şapte, mama tatălui meu a murit. După căsătorie,
poate după un an sau doi, întreaga responsabilitate a căzut pe umerii mamei mele, care avea doar
nouă ani. Două fiice mai mici pe care le-a lăsat în urmă mama tatălui meu şi doi băieţi mici. Deci
patru copii, iar responsabilitatea a revenit unei fete de nouă ani şi unui fiu de doisprezece ani.
Bunicului meu nu i-a plăcut niciodată să trăiască în oraş, unde îşi avea magazinul. îi plăcea la ţară.
Avea propriul cal frumos. Iar când soţia lui a murit, el a devenit absolut liber. Nu îţi va veni să crezi,
dar pe vremea lui - iar asta nu a fost cu mult timp în urmă - guvernul obişnuia să le dea oamenilor
pământ gratuit. Pentru că era
138
OSHO
foarte mult pământ şi nu erau atât de mulţi oameni care să-l cultive.
Aşa că bunicul meu a primit gratuit douăzeci de hectare de pământ din partea guvernului. Şi adora
să trăiască la circa 26 de kilometri de oraş, unde lăsase întregul magazin pe mâinile copiilor - tatăl şi
mama mea care aveau doar doisprezece, respectiv nouă ani. îi plăcea să grădinărească, să
înfiinţeze o fermă şi să trăiască acolo în aer liber. Ura oraşul.
Acum, cum poţi crede că ar fi putut exista un conflict între generaţii? Tatăl meu nu a avut niciodată
experienţa libertăţii a tinerilor din prezent. El nu a fost niciodată tânăr în acel sens. înainte să poată
ajunge un astfel de tânăr, el era deja bătrân, având grijă de fraţii şi surorile lui mai mici şi de
magazin. Iar până la vârsta de douăzeci de ani, el a trebuit să aranjeze căsătorii pentru surorile lui,
căsătoria şi educaţia pentru fraţii lui.
Nu am numit-o niciodată pe mama mea „mamă“, pentru că înainte să mă nasc ea îngrijea patru
copii care au obişnuit să o numească bhabi. Bhabi înseamnă „soţia fratelui“. Iar pentru că patru copii
o numeau deja pe mama mea bhabi, am început să-i spun şi eu aşa. Chiar şi astăzi îi spun bhabi,
dar ea este mama mea, nu soţia fratelui meu. Iar ei au încercat să mă schimbe în privinţa asta, dar
mi se pare foarte firesc să-i spun bhabi. Toţi fraţii şi toate surorile mele o numesc mamă. Numai eu
sunt suficient de nebun să-i spun bhabi. însă am învăţat de la bun început asta, când alţi patru
copii...
iar apoi am avut o relaţie apropiată cu unchii mei şi cu surorile tatălui meu, o prietenie. Erau puţin
mai în vârstă
Călătoria devenirii umane
139
decât mine, dar nu era o mare distanţă. Nu m-am gândit niciodată la respect. Nici ei nu s-au gândit
să se aştepte la respect. Mă iubeau, îi iubeam.
Acum şaptezeci de ani era o lume complet diferită. Generaţiile se suprapuneau, iar tinereţea nu
obişnuia să existe. Acum tinereţea a apărut şi ea va creşte mai mult deoarece, pe măsură ce
maşinile preiau tot mai multe sarcini de muncă în fabrici, în birouri, ce vei face cu oamenii? Ei nu pot
fi lăsaţi fără ocupaţie, pentru că altfel vor ajunge să facă ceva absurd, iraţional, ceva nesăbuit. Vor
înnebuni. Astfel încât trebuie să le extinzi perioada de educaţie. De la douăzeci şi cinci de ani, în
curând vor fi treizeci şi cinci...
Şi va trebui să le oferi o perioadă foarte scurtă de angajare. Iar din câte înţeleg eu, va exista un al
doilea nivel de educaţie universitară. După zece ani de muncă, nu mai mult de atât, te vei pensiona.
Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, vei fi pensionat. Cea mai bună cale va fi o altă
universitate care începe la patruzeci şi cinci de ani. Va fi un lucru bun, benefic pentru lume, întrucât
cunoaşterea se va extinde cu o viteză ameţitoare.
însă va fi dificil din punctul de vedere al relaţiilor umane. Ele se schimbă prin lucruri mărunte. Poţi
chiar să nu te gândeşti la ele... De pildă, în trecut, când nu existau maşini, era imposibil să te
îndrăgosteşti de o fată care nu locuia în propria ta vecinătate. Chiar şi atunci era greu, pentru că toţi
vecinii te cunoşteau, toţi vecinii o cunoşteau pe fata respectivă, toţi vecinii îţi ştiau părinţii, părinţii
fetei. Erai raportat imediat. Nu puteai ajunge prea departe.
140 _ OSHO
în momentul în care a apărut maşina şi ea a fost pusă în mâinile oamenilor tineri, dragostea a
devenit un fenomen extraordinar. Acum devenise foarte uşor să-ţi duci fata în orice loc îndepărtat,
unde nu te ştia nimeni, unde nimeni nu o cunoştea pe fată şi nimeni nu se plângea părinţilor tăi.
A devenit totodată foarte uşor să iei cu tine în fiecare zi o altă fată, pentru că prima fată nu ştia
niciodată unde ai plecat. Automobilul a adus o lume complet nouă a relaţiilor amoroase. Inventatorii
automobilului nu s-ar fi gândit niciodată la aceasta, că el urma să schimbe întreaga structură a
societăţii.
In Statele Unite ale Americii, persoana obişnuită nu locuieşte într-un oraş mai mult de trei ani, nu
rămâne într-un anumit loc de muncă mai mult de trei ani şi nu rămâne căsătorită cu o altă persoană
mai mult de trei ani. E ciudat, dar lucrurile se schimbă foarte repede. Când îţi schimbi locul de
muncă, nu îţi schimbi doar locul de muncă. Trebuie să schimbi oraşul, locul în care stai, locuinţa.
Ajungi să cunoşti secretare noi, dactilografe noi. Te săturaseşi de cele vechi, dar cele noi îţi aduc o
viaţă nouă.
Unul dintre avocaţii mei urma să mă viziteze săptămâna asta şi m-a informat că: .îmi pare rău. Nu
voi putea veni pentru că soţia mea divorţează de mine, aşa că trec printr-un proces de divorţ. Şi voi
ajunge aproape sărac, pentru că ea este o femeie foarte puternică. Totul e pe numele ei - casa,
maşina - deci odată ce divorţăm, ajung în stradă. îmi va lua totul. Iar traiul cu ea a devenit atât de
dificil, încât aş prefera să trăiesc pe stradă decât
Călătoria devenirii umane 141
să continui să trăiesc cu ea. Mă gândesc la persoana care se va însura cu ea ca la cel mai bun
prieten al meu, pentru că el preia întreaga răspundere, fără să-şi dea seama ce urmează să i se
întâmple în curând“.
în trecut, oamenii trăiau într-un sat întreaga lor viaţă. Poate că o dată în viaţa lor au călătorit într-o
comună sau într-un oraş din apropiere. însă, chiar şi în prezent, în India există milioane de oameni
care nu au văzut un tren. pentru că nu s-au îndepărtat niciodată într-atât de mult de sătucul lor. Sunt
perfect mulţumiţi în satul lor. Sunt săraci, dar nu tânjesc să plece nicăieri. Au o mică bucată de
pământ şi sunt ataşaţi şi de ea - nu o pot părăsi.
America se mişcă în permanenţă. Automobilul este cel care îi menţine pe oameni în mişcare. Când
am fost în America am vrut să o văd, dar nu am putut să o văd. Cinci ani am fost acolo. Şi am
întrebat: „Nu văd trenuri. Nu am traversat niciodată la o intersecţie cu linie de tren“. Mi s-a spus că
majoritatea oamenilor zboară. Ceilalţi cărora le place să călătorească folosesc maşina. Trenurile
aproape că sunt de modă veche. îţi ia şapte zile să traversezi cu trenul America. Cine va irosi şapte
zile într-un tren? Distanţa poate fi parcursă de avion în două ore. Poţi să iei cina în Londra, prânzul
în Bombay, pauza de cafea în Tokio, cina în New York.
Cu această viteză, este posibil să apară multe implicaţii: legăturile vechi nu pot fi menţinute. Aşa că
oamenii au iubite peste tot în lume. în trecut nu era posibil să ai o iubită dacă erai căsătorit. Chiar
dacă nu erai căsătorit, nici atunci nu era posibil să ai o iubită. Era împotriva moralităţii generaţiei
vârstnice. Bătrânii nu-ţi dădeau
142 OSHO
niciodată şansa. înainte să te poţi măcar gândi la o fată. erai deja căsătorit. Căsătoria venea
aproape firesc. Asa cum ai căpătat sora, fratele, tot aşa ai căpătat nevasta, înainte să devii conştient
de ce se întâmpla, erai deja prins. Nu era o chestiune de alegere.
Şi există o anumită psihologie umană. Dacă locuieşti, de pildă, cu surorile, fraţii tăi. pur şi simplu îi
iubeşti. Nu că ar fi foarte frumoşi sau unici. Ei sunt doar fraţii tăi, sunt surorile tale, şi aţi trăit
împreună atât de mult timp, încât apare în mod firesc o simpatie. în trecut, dragostea nu exista, era
doar o plăcere. Trăiai împreună cu soţia mai mulţi ani înainte să poţi face dragoste cu ea, iar o
anumită plăcere.
Şi nu exista altă alternativă. Deci aproape că erai înlănţuit. Nu puteai să ai nici o prietenie cu vreo
femeie. Era interzis. Singura relaţie posibilă era cu propria soţie, iar până şi aceasta în întunericul
adânc al nopţii, când toţi ceilalţi dormeau. Nu puteai nici măcar să şopteşti - se putea trezi cineva -,
pentru că familiile erau familii extinse; sub un acoperiş trăiau patruzeci de persoane, cincizeci de
persoane.
într-un fel, era bine, pentru că nu vedeai niciodată femeia, întreaga ei topografie. Nu vedeai
niciodată bărbatul. Totul se petrecea în întuneric. Nu te săturai niciodată. Acum totul se întâmplă
sub lumina electrică şi mai există idioţi care au chiar aparate de fotografiat în dormitor ca să
imortalizeze prostule pe care le fac şi să le admire ulterior în albumele lor foto.
Lucrurile mărunte determină schimbări de viaţă atât de îndelungate şi de profunde, încât omul nu
conştientizează
Călătoria devenmiumane^ 143
că asta urmează să se întâmple. Noua generaţie va avea un viitor mai măreţ, iar generaţia în vârstă
trebuie să înveţe pentru prima oară să fie modestă, să fie iubitoare. Poate că dacă bătrânii sunt
modeşti şi iubitori, ei mai pot fi încă respectaţi pentru dragostea şi modestia lor. iar o anumită
comunicare mai poate continua. însă cei în vârstă trebuie să înţeleagă clar că ei reprezintă trecutul
iar noua generaţie reprezintă viitorul şi că decalajul e mare.
Iar dacă vor continua să se agaţe de ideologiile lor şi de bisericile lor şi de superstiţiile lor, conflictul
dintre generaţii va deveni mai mare. Pare ciudat să înveţi de la propriii tăi copii, dar nu cred că e
ciudat - doar că situaţia s-a schimbat. Timp de mii de ani, copiii au învăţat de la tine. Acum a sosit
vremea să faci o schimbare. începe să înveţi de la copiii tăi. începe să priveşti lumea prin ochii
copiilor tăi. şi conflictul va dispărea.
însă conflictul va dispărea doar dacă generaţia mai în vârstă îşi schimbă atitudinile. El nu va
dispărea, după felul în care părinţii se comportă în toată lumea. Ei încearcă să forţeze noua
generaţie să meargă ca ei, aşa cum au mers ei dintotdeauna. însă nu văd că întreaga lume s-a
schimbat.
Nimic nu mai este la fel. Lucrurile noi au adus posibilităţi noi. Inventatorii nu au idee ce vor face
invenţiile lor. însă lucrurile mici pot avea un efect uriaş. Lumea nu mai poate urma iar vechiul drum.
Oamenii nu-şi pot părăsi toate facilităţile, confortul şi luxul pe care le-au oferit tehnologia şi ştiinţa.
Prin urmare, conflictul va fi tot mai mare şi mai mare. în afara situaţiei în care generaţia mai
vârstnică
144
OSHO
se dovedeşte a fi mai prudentă. Acum a sosit vremea să dovedeşti că eşti cu adevărat înţelept.
Până acum, lucrurile nu au fost puse la îndoială. Aceasta este provocarea lansată generaţiei mai în
vârstă de a se comporta înţelept şi inteligent. Apoi, confictul poate fi aplanat. însă va fi aplanat
dinspre partea generaţiei vârstnice, nu dinspre cea a generaţiei tinere.
Care este, cu exactitate, atitudinea ta faţă de moarte?
Un mistic care era dus la spânzurătoare a văzut o gloată mare alergând înaintea lui. „Nu vă grăbiţi
aşa“, le-a spus el oamenilor. „Vă asigur că nu se va întâmpla nimic fără mine.“
Aceasta este atitudinea mea faţă de moarte: e cea mai bună glumă care există. Moartea nu s-a
întâmplat niciodată, nu se poate întâmpla prin însăşi natura lucrurilor, întrucât viaţa este eternă.
Viaţa nu poate avea sfârşit; nu este un lucru, este un proces. Nu e ceva care începe şi se sfârşeşte,
nu are nici început, nici sfârşit. Ai fost dintot- deauna aici în diverse forme şi te vei afla mereu aici în
diverse forme sau, în cele din urmă, lipsit de formă. Aşa trăieşte în existenţă un buddha: el devine
lipsit de formă. Dispare complet din formele grosiere.
Moartea nu e acolo, e o minciună - dar ea pare foarte reală. Ea doar pare foarte reală, nu este. Pare
aşa pentru că tu crezi prea mult în existenţa ta separată. Prin credinţa că eşti separat de restul
existenţei dai realitate morţii. Renunţă la această idee de a fi separat de existenţă, iar moartea
dispare.
«t
Călătoria devenirii umane 145
Dacă sunt una cu existenţa, cum pot să mor? Existenţa era acolo înainte de mine şi va fi acolo după
mine. Eu sunt doar o unduirea într-un ocean, iar unduirea vine şi pleacă, oceanul rămâne. Da, nu
vei fi acolo - aşa cum eşti nu vei fi acolo. Această formă va dispărea, însă cel care sălăşluieşte în
această formă va continua să sălăşluiască, fie în altă formă sau în cele din urmă lipsit de formă.
începe să te simţi una cu existenţa, pentru că aşa decurg lucrurile. De aici insistenţa mea repetată
de a lăsa să dispară distincţia dintre observator şi lucrul observat, de câte ori e posibil în timpul zilei.
Găseşte câteva momente - oricând le poţi găsi. oriunde le poţi găsi - şi lasă pur şi simplu să dispară
această distincţie şi diferenţă între observator şi ceea ce este observat. Devino copacul pe care îl
vezi şi devino norul la care te uiţi, iar încetul cu încetul vei începe să râzi de moarte.
Misticul care era dus la spânzurătoare trebuie să fi perceput minciuna cumplită a morţii, a putut să
glumească despre propria sa moarte. Era dus la spânzurătoare, a văzut o gloată mare alergând
înaintea lui; mergeau să vadă crucificarea...
Oamenii sunt foarte interesaţi de astfel de lucruri. Dacă aud că cineva este omorât în public, mii de
oameni se adună să vadă. De ce această atracţie? în adâncul sufletului, toţi sunteţi criminali, iar
acesta este un mod indirect de a savura crima. De aceea filmele despre crime si violenţă, romanele
cu detectivi sunt atât de populare, la modă. Dacă un film nu are în el crime şi sinucideri în el şi
obscenităţi sexuale în el. nu devine niciodată un succes de casă. Nu are niciodată succes, eşuează.
De ce?
(
146
OSHO
Pentru că nimeni nu este interesat de altceva. Acestea sunt dorinţe profunde ale fiinţei tale. Să le
vezi pe ecran este o satisfacţie indirectă, de parcă le-ai face tu; ajungi să te identifici cu personajele
din film sau din roman.
Acum, acest mistic era dus la spânzurătoare. El a văzut o gloată mare alergând înaintea lui. „Nu vă
grăbiţi aşa', le-a spus el. „Vă pot asigura că nu se întâmplă nimic fără mine. Puteţi merge uşor,
încet, nu e nici o grabă. Eu sunt persoana pe care o vor ucide şi nu se va întâmpla nimic fără mine.“
Aceasta este atitudinea mea faţă de moarte. Râsul! îngăduie râsului să fie atitudinea ta faţă de
moarte. E o minciună cosmică creată chiar de om, creată de ego. de conştiinţa de sine.
De aceea, în natură nici un animal, pasăre sau arbore nu se teme de moarte. Doar omul, şi face
atâta caz... tremură întreaga viaţă. Moartea se apropie tot mai mult, iar din cauza morţii omul nu-şi
poate îngădui să trăiască total. Cum poţi trăi, dacă te temi atât de mult? Viaţa e posibilă doar dacă
trăieşti fără teamă. Viaţa e posibilă numai cu dragoste, nu cu frică. Iar moartea creează teamă.
Şi cine este vinovatul? Dumnezeu nu a creat moartea, ea este invenţia proprie a omului. Creează
egoul şi ai reat reversul lui - moartea.
în căutarea sufletului
Sunt esenţialmente un individualist, pentru că doar individul are un suflet. Nici un grup nu poate
pretinde un suflet - toate grupurile sunt adunări moarte. Doar individul este un fenomen viu. Trebuie
să ajutăm fenomenul viu să fie contemporan şi să rămână contemporan, pentru că ceea ce este
contemporan astăzi nu va fi contemporan mâine, deci trebuie să înveţi modalităţile de a curge
asemenea unui rău odată cu existenţa, în fiecare moment.
Mori în fiecare clipă în raport cu trecutul şi naşte-te în fiecare clipă în raport cu noul. Dacă acest
lucru nu devine religia ta, vei da de necaz, şi societatea ta va avea probleme.
Ajută-mă, te rog, să înţeleg puţin cine sunt.
Un om care doarme se poate visa oriunde în univers. Din acel punct, a fi treaz va părea asemenea
unui lucru aflat la mii de vieţi depărtare. însă e un vis; în ceea ce priveşte somnul real, trezirea e
chiar aproape. în orice moment
148
OSHO
Os
te poţi trezi, orice situaţie te poate trezi. Iar sarcina
maestrului este să creeze instrumente prin care te poţi
trezi. Uneori lucruri foarte mici, ca simpla stropire cu apă
rece pe ochi. te vor trezi. în starea de somn erai foarte
departe, dar când te trezeşti, atunci vei vedea că a fost un
vis cel care a creat distanţa. Visarea este distanţa.
/S, Desigur, pentru visare, somnul este necesar, dar în
momentul în care te trezeşti somnul dispare şi, odată cu
•y- el, întreaga lume a viselor.
Adevărul e că trezirea este realitatea cea mai apropiată de tine. chiar alături de tine. Ea nu se află
departe; prin urmare, nu poate fi transformată într-un ţel. Toate ţelurile sunt visare; toate realizările
sunt visare. Trezirea nu poate fi un ţel pentru că omul adormit nici măcar nu se poate gândi la ce ar
putea fi trezirea. El nu poate concepe, în somnul lui, o finalitate a iluminării - este imposibil. Sau,
oricare ar fi lucrul pe care îl concepe, acesta va fi complet diferit de realitatea iluminării. Iluminarea
face parte din conştiinţa ta trează.
In Orient, avem patru tipuri de conştiinţă. Mai întâi, cea pe care o ştim este aşa-numita stare de
trezie. Nu este o trezie reală, pentru că imediat sub ea plutesc visele, închide ochii şi vei intra într-o
stare de visare. închide ochii şi vei vedea imediat - imaginaţia preia conducerea şi începi să te
îndepărtezi de acest moment, de locul acesta. în realitate, nu te duci nicăieri, dar mintea ta poate să
călătorească oriunde.
Aşadar, prima stare este aşa-numita stare de veghe; a doua stare este numită vis. De acestea
suntem conştienţi.
Călătoria devenirii umane
149
A treia este numită starea de visare, întrucât somnul
poate fi fără vise; atunci el are o altă calitate. Este foarte
liniştit, foarte tăcut, întunecat şi profund- foarte
întineritor.
Aşadar, somnul este al doilea stadiu, sub aşa-numita
stare de veghe, după care vine al treilea stadiu, visarea.
Cea mai bună parte din timpul pe care îl petreci dormind,
visezi. Dacă dormi opt ore, visezi timp de şase ore. Doar
ici şi colo, asemenea unor insule mărunte, dormi; altfel
visezi continuu.
Nu-ţi aminteşti? Acesta este motivul pentru care oamenii cred că acest proces pare atât de lung -
şase ore de visare şi doar două ore de somn? îţi aminteşti doar de ultimele vise la trezire, pentru că
abia atunci când te trezeşti memoria începe să funcţioneze; prin urmare, ea reţine doar partea de
final a viselor tale. Nu-ţi aminteşti toate visele, ci doar pe cele care se petrec chiar înainte de trezire
- visele de dimineaţă.
In Orient a fost mereu de la sine înţeles că aceste şase ore de visare sunt la fel de esenţiale ca şi
cele două ore de somn tăcut, lipsit de vise. Dar, în Occident, în ultimii zece ani, noi cercetători au
dovedit pentru prima oară că această intuiţie orientală este întru totul corectă. De fapt, noile
descoperiri afirmă ca visarea este chiar mai esenţială decât somnul, pentru că în starea de visare
facem curăţenie în minte.
Ziua întreagă, mintea colectează tot soiul de cuvinte, tot soiul de dorinţe, ambiţii - prea mult praf? Ei
trebuie aruncat la gunoi. în timpul zilei nu ai timp să-l arunci; aduni cantităţi tot mai mari. Aşa încât
noaptea, când

150 OSHO
dormi, mintea are ocazia să se cureţe. Visarea este un fel de curăţenie de primăvară. Dar ea este
făcută zilnic: vei aduna din nou, vei visa din nou, vei aduna din nou_ Acestea sunt stările cunoscute
nouă. A patra nu este numită în Orient, ci i se spune doar a patra sau turiya. Este un număr, nu un
cuvânt. Acestei stări nu i se dă nici un nume pentru ca să nu o poţi interpreta, ca mintea ta să nu se
poată juca cu ea şi să te amăgească. Ce poate face mintea, doar gândindu-se la numărul patru?
Mintea se simte pur şi simplu paralizată. Dă-i orice nume cu semnificaţie, iar apoi mintea dispune de
o cale - sensul este calea ei. însă numărul patru nu are nici o semnificaţie.
A patra stare este trezirea reală. A patra stare trebuie să fie înţeleasă în relaţie cu celelalte trei stări.
Are ceva similar primei stări, aşa-numita stare de veghe. Aşa-numita stare de veghe este foarte
superficială, aproape neglijabilă, dar are o anumită calitate- A patra stare constă numai din această
calitate a stării de veghe; este conştienţă pură. Eşti complet treaz.
Ea prezintă totodată o anumită similitudine cu a doua fază - somnul. Somnul are o linişte, adâncime,
pace, relaxare, dar într-o măsură foarte mică - doar atât cât este necesar pentru activităţile de zi cu
zi. însă a patra stare are totalitatea acestor calităţi: relaxare completă, tăcere totală, profunzime
abisală.
Are totodată o anumită calitate a somnului. Visul te duce departe de tine însuţi. într-un vis. poţi să te
duci pe Lună, în vis poţi să te duci către o stea, deşi rămâi aici. în patul tău. în realitate nu pleci
nicăieri, dar în imaginaţie - atâta vreme cât visezi - călătoria pare absolut
Călătoria devenirii umane 151
reală. Nu te poţi gândi într-un vis că este vorba de un vis.
Dacă te poţi gândi într-un vis că este vorba de un vis,
acesta se va întrerupe, eşti treaz, şi nu poţi relua visul.
O poveste sufistă despre Nastratin Hogea spune că într-o noapte el visează cum un înger îi dă nişte
bani: .Pentru că eşti atât de virtuos, de înţelept. Dumnezeu ţi-a trimis o recompensă“. Dar, pentru că
aşa e mintea, îngerul îi oferă zece rupii, iar Nastratin spune: .Asta nu e o recompensă - te rog să nu
mă insulţi“. Şi încetul cu încetul. el negociază cu îngerul până la nouăzeci şi nouă de rupii. Dar
Nastratin e încăpăţânat; el zice: .Voi lua o sută sau nu voi lua nimic. Ce fel mizer de a răsplăti - şi
din partea lui Dumnezeu! Tu îl reprezinţi pe Dumnezeu şi nu poţi scoate din buzunar o sută de
rupii?'
Nastratin a strigat atât de tare .O sută de rupii sau nimic!“, încât s-a trezit din somn. A privit în jur -
nu era nimeni, doar el dormea în pat. A spus: .Dumnezeule, am pierdut inutil nouăzeci şi nouă de
rupii doar pentru că m-am încăpăţânat să mai cer una“. Şi-a închis ochii şi s-a străduit din răsputeri,
spunând: .Te rog, întoarce-te, oriunde ai fi. Nouăzeci şi nouă de rupii sunt bune; voi fi mulţumit chiar
şi cu nouăzeci şi opt_ sunt destule şi nouăzeci şi şapte - e bun oricât. Doar întoarce-te! Unde eşti?“
A negociat până la o rupie: .Voi primi doar o rupie- orice dar de la Dumnezeu e grozav. Am fost
nebun sâ-l fac pe Dumnezeu zgârcit;de fapt, am fost lacom. lartă-mă şi dă-mi doar o rupie*. Dar
îngerul nu era acolo.
Nu poţi relua acelaşi vis odată ce te-ai trezit, nu mai există cale să poţi relua acelaşi vis.
152
OSHO
Un vis te îndepărtează de tine însuţi; aceasta este calitatea lui de bază. Poate că de aceea te curăţă
şi te ajută să ajungi ia o anumită relaxare: uiţi de griji. Măcar pentru câteva momente poţi fi în
paradis, într-o situaţie în care ai vrut să te afli dintotdeauna.
Cea de-a patra stare prezintă de asemenea o calitate similară, însă doar similară. Şi ea te duce
departe de tine însuţi - dar pentru totdeauna. Nu mai poţi reveni la tine însuţi. In vis, nu mai poţi
reveni la acelaşi vis; în cea de-a patra stare nu mai poţi reveni la acelaşi sine. A patra stare te duce
cu adevărat atât de departe, încât poţi fi întregul univers. Acesta este motivul pentru care misticii
orientali au spus: aham brahmansi - am devenit întregul.
însă trebuie să pierzi Sinele.
Nu mai poţi reveni la el.
Celei de a patra stări i s-au dat diverse nume. Acesta este cel mai matematic dintre ele, a patra
stare. Cel care i l-a dat este Patanjali, care a fost un mistic foarte ştiinţific şi matematic. Tratatul lui a
rămas vreme de mii de ani singura sursă pentru yoga. Nimic nu a fost adăugat, pentru că nu mai e
nevoie de nimic. Foarte rar se întâmplă ca o singură persoană să creeze un sistem complet, atât de
complet şi de perfect încât este imposibil să schimbi ceva la el.
în Occident se obişnuieşte să se creadă că Aristotel a fost o astfel de persoană - el a creat singur
întregul sistem al logicii, iar timp de două mii de ani acest sistem a rămas acelaşi. Dar în acest secol
lucrurile s-au schimbat, pentru că descoperiri noi în fizică au făcut absolut necesară găsirea a ceva
mai bun decât Aristotel. Noile
Călătoria devenirii umane 153
descoperiri din fizică au creat o problemă, pentru că dacă urmezi firul logicii aristotelice nu poţi
accepta acele descoperiri. Aceste descoperiri sunt împotriva logicii aristotelice, dar nu poţi nega
realitatea. Realitatea este realitate! Poţi schimba logica - care este creată de om -, dar nu poţi
schimba comportamentul electronilor. Asta nu îţi stă ţie în putere, ci este un fapt existenţial. Prin
urmare, a fost dezvoltată o logică non-aristotelică.
Al doilea caz este geometria. Euclid a domnit vreme de sute de ani ca maestrul deplin în privinţa
geometriei, dar în acest secol şi geometria lui a intrat în bucluc. Au fost dezvoltate geometrii non-
euclidiene. Ele au trebuit să fie dezvoltate datorită noilor descoperiri din fizică.
De pildă, ai auzit că distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă, dar
descoperirea fizicienilor este că nu există deloc linii drepte. O linie dreaptă este imposibilă, pentru
simplul motiv că stai pe un glob terestru. Poţi desena o linie dreaptă aici pe podea, dar ea nu este în
realitate dreaptă, pentru că e parte a unui cerc. Dacă vei continua să o desenezi la ambele capete,
într-o zi cele două capete se vor întâlni undeva şi vei vedea că linia a devenit un cerc. Aşadar, mica
bucată pe care o credeai dreaptă nu a fost o linie dreaptă, ci a fost doar o parte foarte mică a unui
cerc a cărui curbură nu ai putut-o percepe. Curba a fost invizibilă - a fost foarte mică, dar a fost
acolo.
Unde vei desena o linie dreaptă? Pentru că toate stelele, planetele, totul este global, este rotund.
Deci. oriunde desenezi o linie, oricât de mică este, ea arată absolut dreaptă - chiar şi cu instrumente
ştiinţifice poţi
154
OSHO
să vezi că este dreaptă dar continuă să o faci tot mai mare. şi mai mare. şi va deveni parte a unui
cerc. Deci a fost un arc. nu o linie dreaptă. Similar, toate ideile lui Euclid au fost anulate.
Patanjali rămâne încă unica persoană, şi probabil va rămâne unica persoană, care a creat singură o
întreagă ştiinţă şi a rămas necontestată de nimeni timp de cinci mii de ani. El o numeşte turiya, a
patra. E un spirit atât de ştiinţific. încât rămâi uimit.
în urmă cu cinci mii de ani, el a avut curajul, intuiţia, priceperea pentru a spune că Dumnezeu este
doar o ipoteză. Ea te poate ajuta să devii treaz, dar nu este o realitate, ci doar un instrument. Nu
există nici un Dumnezeu de atins; este doar o ipoteză.
Câţiva oameni pot fi ajutaţi de ipoteze - ei le pot folosi dar reţineţi că nu este o realitate. Şi odată ce
ai devenit treaz, ipoteza dispare, în acelaşi fel în care visele dispar la trezire. Ele sunt atât de reale.
încât uneori se întâmplă că inclusiv după ce te-ai trezit există un anumit efect remanent al realităţii
visului: inima îţi bate mai tare. transpiri, tremuri, încă te temi. Acum ştii perfect că a fost un vis, dar
încă mai plângi, lacrimile îţi curg. Visul a fost nonexistenţial. dar te-a afectat pentru că pe durata lui
tu l-ai considerat real.
Deci este posibil. îi poţi vedea pe discipoli plângând în faţa zeului lor. foarte afectaţi emoţional,
dansând, cântând, venerând şi simţind adevărul lui, dar acesta este doar o ipoteză. Nu există nimic,
nici un Dumnezeu. însă aceşti oameni consideră ipoteza drept realitate. într-o zi.
Călătoria devenirii umane 155
când se vor trezi, vor râde de ei înşişi, de faptul că a fost doar o ipoteză.
însă există alţi maeştri care i-au dat alte nume, potrivit sistemului filosofic propriu. Câţiva dintre ei i-
au spus iluminare: faptul de a deveni plin de lumină - tot întunericul dispare, tot subconştientul se
risipeşte -, devenind astfel pe deplin conştient.
Alţii au numit-o eliberare, libertate - libertate faţă de tine însuţi, reţine. Toate celelalte libertăţi sunt
politice, sociale. Ele sunt o libertate faţă de cineva, faţă de vreun anumit guvern, faţă de o anumită
ţară, faţă de un anumit partid politic; dar este întotdeauna libertate FAŢĂ DE...
Libertatea religioasă nu este libertatea faţă de altcineva, ci faţă de tine însuţi.
Tu nu mai exişti.
Pentru că nu mai exişti, câţiva maeştri din Orient i-au spus anatta - lipsa sinelui. Buddha a numit-o
nirvana - care este foarte asemănătoare cu anatta, lipsa sinelui sau impersonalul, zero, un nimic
profund care te înconjoară. însă nu este o stare de vid, ci una de plenitudine: plenitudine a fiinţei, a
bucuriei absolute, plenitudine a stării de binecuvântare, plenitudine a stării de graţie. Tot ceea ce
ştiai înainte nu mai există acolo; prin urmare, este gol de toate acestea. Dar descoperi ceva nou.
absolut nou despre care nici măcar nu ai visat.
Unii au numit-o existenţă universală, dar numele pe care i-l dai nu are importanţă. Cred că a patra
stare încă rămâne cea mai bună dintre toate, pentru că nu te duce în călătorii ale minţii; altfel te vei
gândi la: .Ce este vidul?
Ce este neantul?“ Iar neantul poate genera teamă, vidul
156
OSHO
poate genera teamă, anatta, lipsa sinelui, poate genera teamă. A patra stare este absolut corectă.
Tu cunoşti trei stadii; al patrulea este doar ceva mai profund. Nu este foarte departe. Ideea de a fi la
o distanţă de mai multe vieţi de a patra stare este un vis. în realitate, ea este foarte aproape...
trezeşte-te şi vei fi chiar acea stare.
Te-am auzit spunând că iluminarea este transcendenţa minţii - conştient, inconştient, subconştient -
şi că omul se dizolvă în oceanul vieţii, în univers, în neant. Te aud totodată vorbind despre
individualitatea fiinţelor umane. Cum se poate manifesta individualitatea unei persoane iluminate
dacă ea este dizolvată în întreg?
Fiinţa umană obişnuită, inconştientă, nu are nici o individualitate; are doar o personalitate.
Personalitatea este aceea care îţi este dată de alţii - de părinţi, de profesori, de preot, de societate -,
orice au spus ei despre tine. Şi ai dorit să fii respectabil, să fii respectat, aşa că ai făcut lucrurile care
sunt apreciate, iar societatea continuă să te răsplătească, respectându-te tot mai mult. Aceasta este
metoda lor de a crea o personalitate.
însă personalitatea este foarte subţire, superficială. Ea nu este natura ta. Copilul se naşte fără
personalitate, dar se naşte cu o individualitate potenţială. Individualitatea potenţială înseamnă pur şi
simplu unicitatea lui faţă de toţi ceilalţi - el este diferit.
Deci. mai întâi, reţine că individualitatea nu este personalitatea. Când renunţi la personalitate, îţi
descoperi
Călătoria devenirii umane 157
individualitatea - şi doar individul poate să devină iluminat. Omul fals nu poate să devină
conştientizarea absolută a adevărului. Doar cel adevărat se poate întâlni cu adevărul, doar
asemănătorul poate întâlni asemănătorul. Individualitatea ta este existenţială; prin urmare, când
individualitatea ta înfloreşte, devii una cu întregul. Iată întrebarea: dacă devii una cu întregul, atunci
cum poţi rămâne individual?
Problema este pur şi simplu o neînţelegere. Experienţa de a deveni întregul este una de conştiinţă,
iar expresia ei este prin intermediul corpului, prin intermediul minţii. Experienţa este dincolo de
structura trup/minte. Când cineva devine absolut tăcut, el intră în samadhi, atinge starea a patra, nu
este nici trup, nici minte. Toate sunt tăcute - individualitatea este cu mult dincolo de ele. Omul este
conştiinţă pură.
Această conştiinţă pură este universală, la fel cum lumina aceasta din toate aceste becuri este una,
dar poate fi exprimată diferit. Becul poate fi albastru, becul poate fi verde, becul poate fi roşu; forma
becului poate fi diferită. Structura trup/minte se află încă acolo, iar dacă omul cu experienţă vrea să-
şi exprime experienţa, atunci el trebuie să se folosească de trup/minte; nu există altă cale. Iar
structura lui trup/minte este unică - doar el are acea structură, nimeni altcineva nu are acea
structură.
Prin urmare, el a trăit universalul, a devenit universalul, dar pentru lume, pentru ceilalţi, este un
individ unic. Expresia lui va fi diferită de cea a altor oameni realizaţi. Nu e vorba de faptul că vrea să
fie diferit; el are
A
158
OSHO
un mecanism diferit şi poate veni către tine doar prin acel mecanism.
Au existat pictori iluminaţi. Nu au vorbit niciodată deoarece nu cuvântul a fost arta lor, ci au pictat. Şi
toate picturile lor sunt complet diferite de picturile obişnuite, chiar şi de cele ale marilor maeştri.
Chiar şi marii pictori sunt oameni inconştienţi; ceea ce pictează le reflectă inconştienţa.
Dar dacă un om împlinit pictează, atunci pictura lui are o frumuseţe complet diferită. Nu este doar o
pictură, este totodată un mesaj. Ea are un sens care trebuie descoperit. Sensul a fost acordat în
manieră codificată, pentru că omul a fost capabil doar să picteze, aşa că pictura lui este un cod.
Trebuie să descoperi codul, iar apoi pictura va dezvălui sensuri nemărginite. Cu cât aprofundezi
acele sensuri, cu atât mai mult înţeles vei găsi. Celelalte picturi sunt doar platitudini; ele pot fi
realizate de alţi pictori, dar sunt platitudini. Picturile făcute de un om împlinit sunt multidimensionale,
nu sunt platitudini. Ele vor să-ţi transmită ceva. Dacă omul este un poet, asemenea lui Kabir", atunci
el cântă, iar poezia este expresia lui.
Dacă omul este clar în exprimarea verbală a inexprimabilului, atunci el vorbeşte; dar cuvintele lui vor
avea un impact complet diferit. Aceleaşi cuvinte sunt folosite de toată lumea, dar ele nu au acel
impact pentru că nu poartă cu sine aceeaşi energie, nu provin de la aceeaşi sursă. Un om cu
experienţă îşi aduce cuvintele încărcate *
* Poet mistic şi sfânt indian (n.tr.)
Călătoria devenirii umane 159
de experienţa lui - ele nu sunt seci, nu sunt cuvintele unui orator sau purtător de cuvânt. El poate nu
stăpâneşte arta vorbirii, dar nici un orator nu poate face ce face el din cuvinte. El poate transforma
oamenii doar ascul- tându-1. Doar prin simplul fapt de a te afla în prezenţa lui, de a lăsa cuvintele lui
să te pătrundă, vei simţi că se produce o transformare interioară: o fiinţă nouă ia naştere în tine, eşti
renăscut.
Deci atunci când spun că până şi oamenii iluminaţi au individualitate, mă refer la faptul că ei rămân
unici, pentru simplul motiv că au o structură trup/minte unică, iar tot ceea ce ajunge la tine trebuie să
ajungă prin acea structură.
Buddha vorbeşte într-un fel, Mahavira vorbeşte în altul. Zhuangzi* spune poveşti absurde - el este
un mare povestitor -, dar poveştile sale, puse cap la cap, se joacă cu inima ta. Poveştile sunt atât de
absurde încât mintea ta nu poate să facă nimic. De asta a ales el ca poveştile să fie absurde, pentru
ca mintea ta să nu poată interveni. Cu povestirile lui absurde el îţi opreşte mintea, iar atunci
prezenţa lui este disponibilă pentru tine şi pentru inima ta; poţi să bei vinul pe care ţi l-a adus. Şi ţi-a
pus mintea deoparte prin a-ţi spune o poveste absurdă. Mintea este nedumerită şi nu funcţionează.
Mulţi oameni s-au întrebat de ce Zhuangzi scrie astfel de povestiri absurde, dar nimeni nu a putut
explica asta pentru simplul motiv că oamenii care au tot încercat să-şi *
* Filosof chinez din sec. al IV-lea î.Hr. căruia i se atribuie paternitatea unui text esenţial taoist. numit
Zhuangzi (n.red.)
160
OSHO
dea seama de ce scrie el poveşti habar nu au că acesta este un instrument de oprire a funcţionării
minţii iar atunci devii intru totul disponibil, din inimă. El te poate contacta in acel mod.
însă Buddha nu poate spune o poveste absurdă. El foloseşte parabole, însă acestea sunt foarte
semnificative. Buddha nu vrea să evite mintea... acestea sunt unicitatea oamenilor, El vrea ca
mintea să fie convinsă şi atunci, prin convingerea miraţii, vrea să ajungă în inima ta. Dacă mintea
este convinsă, ea cedează. Iar parabolele lui Buddha, discursurile sale sunt toate logice: mintea
trebuie să cedeze mai devreme sau mai târziu.
Maeştri diferiţi... De pildă, Jalal ad-Din Rumi* nu a făcut altceva decât să se rotească. El a devenit
iluminat după treizeci şi şase de ore de rotire continuă, fără oprire - rotire nonstop. De fapt, oricărui
copil îi place să se rotească. Părinţii îl opresc; ei spun: „Vei cădea. Poţi să faci o criză sau să te
loveşti de ceva nu face aşa ceva". Insă tuturor copiilor din întreaga lume le place să se rotească
pentru că, într-un fel, în timp ce copilul se roteşte, el îşi găseşte centrul. Fără să-ţi găseşti centrul,
nu te poţi roti. Corpul continuă să se rotească, dar rotirea trebuie să se producă pe un centru: astfel
încât, încetul cu încetul, el devine conştient de centru.
După treizeci şi şase de ore de rotire continuă, Rumi a devenit absolut conştient de centrul său.
Aceasta a fost experienţa lui a stării supreme, a celei de a patra. Apoi
* Jalal ad-Uin Muharnmad Rumi, .prinţul poeţilor sufişti”. a fost unul dintre cei mai cunoscuţi mistici
persani şi islamici, fondatorul ordinului dervişilor inevleviţi (rotitori), (n.red.)
A,
Călătoria devenirii umane 161
Întreaga viaţă nu a mai făcut altceva decât să-i înveţe pe oameni să se rotească. Acest lucru va
părea absurd unui budist, îi va părea absurd oricărei alte religii, pentru că ce poţi să obţii din rotire?
Este o metodă simplă, cea mai simplă, dar ţi se poate potrivi sau nu ţi se poate potrivi.
De pildă, mie nu mi se potriveşte. Nu pot să stau într-un leagăn, e suficient să mi se facă greaţă. Şi
ce pot să spun despre faptul de a sta în leagăn? Nici măcar nu pot să privesc pe altcineva dându-se
în leagăn! E destul ca să-mi vină rău. Acum, Rumi nu este pentru mine. Şi pot exista mulţi oameni
cărora rotirea le va provoca greaţă, îi va face să vomite. Asta înseamnă că metoda nu e pentru ei.
Suntem diferiţi la nivel individual. Şi nu există nici o contradicţie. Omul poate trăi experienţa
universalului şi totuşi, când apare chestiunea exprimării de sine, omul trebuie să fie individual.
Nu-mi vine să cred că exist. Ce e în neregulă cu mine?
Este imposibil. Este imposibil să spui că „Nu exist". întrucât, chiar spunând asta, trebuie să exişti.
Unul dintre marii filosofi ai Occidentului, părintele modern al filosofiei occidentale, a fost Descartes.
întreaga lui viaţă a fost o căutare a unui lucru indubitabil, care nu poate fi pus la îndoială. A dorit o
temelie, o temelia care nu poate fi pusă la îndoială; doar atunci poate fi construit edificiul pe ea. A
căutat, a căutat cu o mare sinceritate.
Ne putem îndoi de Dumnezeu, ne putem îndoi de viaţa de apoi, chiar şi de existenţa celuilalt ne
putem îndoi.
162
OSHO
Sunt aici, mă poţi vedea; dar cine ştie, poate că visezi, pentru că în vis îl vezi de asemenea pe
celălalt, iar în vis celălalt pare la fel de real ca în aşa-numita viaţă reală. în vis nu te îndoieşti
niciodată. De fapt, în viaţa reală te poţi îndoi uneori, dar în vis toate sunt indubitabile.
Se spune despre Zhuangzi că ar fi zis: „Cea mai mare problemă a mea este una pe care nu o pot
rezolva. Problema este că într-o noapte am visat că sunt fluture, începând din acea noapte, am
devenit confuz“.
Un prieten a întrebat: „Care este confuzia? Toată lumea visează, nu e nimic special în legătură cu
asta. De ce ai fi atât de îngrijorat de asta, că eşti fluture într-un vis? Şi ce dacă?“
El a spus: „Din acea zi am rămas nedumerit, nu mă pot decide cine sunt. Dacă Zhuangzi poate
deveni fluture în vis, cine ştie - atunci când fluturele adoarme, el poate visa că este Zhuangzi. Atunci
sunt eu cu adevărat Zhuangzi sau doar fluturele care visează? Dacă e posibil ca Zhuangzi să
devină fluture, atunci şi situaţia inversă e posibilă. Un fluture care se odihneşte în lumina soarelui
după-amiezii la umbra unui arbore poate visa că a devenit Zhuangzi. Acum cine sunt eu: un fluture
care visează sau Zhuangzi care visează?"
Este dificil. Chiar şi să decizi cine este celălalt este greu, foarte greu.
Descartes a căutat îndelung. Apoi a găsit doar un singur fapt. anume că „eu exist“. Acest lucru nu
poate fi pus la îndoială, este imposibil, deoarece până şi faptul de a spune „nu exist“ necesită
existenţa ta.
Călătoria devenirii umane
163
Soţia: „Mi se pare că aud hoţi. Eşti treaz?
Soţul: „Nu!“
Păi, dacă nu eşti treaz, cum poţi spune „Nu“? Acel „Nu presupune că eşti treaz.
îmi spui: „Nu-mi vine să cred că exist“.
Nu e o chestiune de credinţă; tu eşti. Cine este omul care nu poate crede? Cine este cel plin de
îndoială? Poate să existe îndoiala fără cel care se îndoieşte? Poate exista visul fără visător? Dacă
visul e acolo, un lucru este absolut sigur: visătorul este şi el acolo. Dacă îndoiala e acolo, atunci un
lucru este cât se poate de cert: cel care se îndoieşte e şi el acolo.
Aceasta este temelia tuturor religiilor: „Eu sunt“. Ea nu trebuie crezută - aici nu este o chestiune de
credinţă, ci un simplu fapt. închide-ţi ochii şi încearcă să o negi. Nu o poţi nega, pentru că prin însăşi
acea negare o dovedeşti. Dar epoca aceasta este epoca îndoielii. Şi reţineţi că orice epocă a
îndoielii este una măreaţă. Când marile îndoieli se ivesc în inima omului, sunt menite să se întâmple
lucruri mari. Odată cu îndoielile mari, apar şi mari provocări.
Acum, aceasta este cea mai mare provocare pentru tine - să mergi mai în profunzimea acestui om
care se îndoieşte chiar şi de existenţa propriei sale fiinţe. Pătrunde în această îndoială şi în cel care
se îndoieşte. Fie ca ea să devină tema ta de meditaţie, iar dacă pătrunzi mai adânc în ea, vei vedea
că acesta e singurul fapt de netăgăduit al existenţei, singurul adevăr care nu poate fi pus la îndoială.
Iar odată ce l-ai simţit, apare încrederea.
164
OSHO
Uneori am senzaţia că nu exist. Când intru într-o încăpere, nimeni nu mă vede. Când vorbesc,
nimeni nu mă aude. Când un prieten mă atinge, nu sunt palpabil. Mă simt ca argintul viu care ţi se
scurge printre degete. Cum mă pot pierde, dacă nu sunt acolo?
Aceasta este o întrebare foarte simplă. Ea trebuie să fie înţeleasă în mai mulţi paşi.
Mai întâi: nimeni nu te poate vedea, cu excepţia ta, pentru că ceilalţi îţi pot vedea doar exteriorul, nu
pe tine. îţi pot vedea corpul: ochii, faţa, dar nu pe tine. Tu eşti ascuns adânc în spate. Toate acestea
sunt o cortină: sunt toate asemenea unor nori. Lumina ta, flacăra vieţii tale este ascunsă adânc în
spate. Nimeni nu o poate pătrunde, eşti impenetrabil.
Cu excepţia ta, nu te poate vedea nimeni. Cu excepţia ta, nu te poate atinge nimeni. Cu excepţia ta.
nimeni nu poate simţi cine eşti.
Oamenii se pot mişca în jur şi în jurul tău, doar la exterior; nimeni nu poate atinge centrul. Nici tu nu
poţi atinge centrul altcuiva. Nucleul cel mai profund este absolut intim. Nici măcar îndrăgostiţii nu îl
pot pătrunde. Oricât de îndrăgostit ai fi. tot nu îl poţi pătrunde.
Acesta este misterul îndrăgostiţilor: ei ar vrea să se pătrundă reciproc, ar vrea să meargă cât mai
departe cu putinţă, ar vrea să se întâlnească, să se amestece unul cu celălalt şi să devină unul, o
singură fiinţă, dar toate eforturile lor eşuează. Indiferent ce fac, ei descoperă că nu reuşesc. Undeva
pe drum rămân tot doi. Undeva, această separare subzistă. Ei pot uita că sunt separaţi, dar nu pot
deveni o singură fiinţă.
Călătoria devenirii umane
165
Aceasta este nefericirea iubirii, suferinţa, angoasa ei.
pentru că iubirii i-ar plăcea să devină o singură fiinţă.
Iubirii i-ar plăcea ca toate separaţiile şi toate graniţele să
dispară. Dar iar şi iar. cineva ajunge la hotar, la limită.
Prin urmare, acesta este primul fapt de bază care tre-
buie înţeles: anume că. în afara ta, nimeni nu îţi poate
pătrunde în intimitate. Aceasta este diferenţa dintre tine
şi o stâncă. Stânca poate fi pătrunsă până la centrul ei;
ea nu are intimitate. Aceasta este diferenţa dintre mate-
rie şi conştiinţă.
Materia nu are intimitate: conştiinţa are. Materia
poate fi înţeleasă din exterior pentru că materia nu are
interior. Nu există interior în materie; totul este exterior.
Iar în conştiinţă se întâmplă tocmai opusul; totul este
interior şi nimic nu este exterior.
Conştiinţa este o interioritate infinită.
Conştiinţa este profunzime, materia este suprafaţă. Materia este asemenea valurilor unui ocean; tu,
conştiinţa. tu eşti adâncimea oceanului. Şi această profunzime nu poate fi pătrunsă niciodată pentru
că odată pătrunsă ea devine un lucru public; devine un obiect. Nu mai este interioară, ci devine
exterioară. Dacă cineva te poate vedea, eşti redus la un obiect, la un lucru. Nu eşti un om atunci.
încearcă să înţelegi asta. Acesta este motivul pentru care atunci când cineva se uită la tine, te
priveşte ţintă, te simţi stânjenit.
în limba hindusă, noi numim acel tip de om lucha. Cuvântul înseamnă: cel care se holbează la tine.
Cuvântul lucha vine din lochan; lochan înseamnă ochi. Cineva care te priveşte ţintă, te priveşte ţină
continuu, este o persoană
166 OSHO
care violează, încalcă limitele. Nu este civilizat. Este necuviincios, lipsit de educaţie.
Există o anumită limită, o limită de timp: psihologii au ajuns să descopere că e în jur de trei secunde.
Dacă te uiţi la o persoană timp de trei secunde, nu e nici o problemă, e o privire obişnuită. Doi străini
se pot privi unul pe altul trecând pe stradă timp de trei secunde. în acel interval, privirea e una
obişnuită. Dacă perioada este depăşită, privirea devine una neobişnuită. Acum încerci să pătrunzi în
cealaltă persoană. Dacă iubeşti persoana, o astfel de privire poate fi permisă, pentru că îndrăgostiţii
sunt deschişi unul faţă de celălalt. însă dacă nu iubeşti persoana, şi ea nu te iubeşte pe tine, atunci
o ofensezi. Atunci este un act de violenţă. Atunci încâlci intimitatea celeilalte persoane, iar cealaltă
persoană se va simţi ofensată, se va simţi nelalocul ei. Omul va recurge la represalii. De ce?
Gândeşte-te: stai singur în încăperea ta; eşti o persoană complet diferită. Apoi cineva intră; te
schimbi imediat, pentru că au apărut doi ochi. Nu mai eşti în intimitatea ta. Faci baie fredonând un
cântec, strâmbându-te în oglindă, iar apoi devii brusc conştient că cineva se uită pe gaura cheii; te
schimbi. Acea privire insistentă, acea uitătură te pătrunde ca o sabie ascuţită. Nu mai eşti tu: fre-
donatul încetează, intimitatea ţi-a fost încălcată.
De ce te simţi ofensat dacă cineva te priveşte prin gaura cheii? Pentru că ai fost redus la un obiect.
Subiectivitatea ta nu a fost respectată. Nu eşti un lucru. Cineva ar trebui să-ţi ceară permisiunea
înainte să se uite la tine. Fără permisiunea ta, cineva care te priveşte, asemenea unui hoţ, te
ofensează. Creează din tine un obiect.
Călătoria devenirii umane 167
Eşti o conştiinţă, o subiectivitate. Nu poţi fi redus la un lucru.
Oricând te simţi redus la un lucru, nu te simţi liber, nu te simţi bine, nu te simţi fericit. Te simţi foarte,
foarte suprimat. Aceasta este nefericirea faptului de a fi sclav, de a fi servitor. Citeşti ziarul stând în
camera ta; servitorul tău trece pe lângă tine, iar tu nici măcar nu te uiţi la el, nici măcar nu îţi dai
seama că a trecut un om. E ca şi cum ar fi trecut un robot, un mecanism, nu un om. Nu îl saluţi, nu îi
spui bună dimineaţa. Nu e nevoie de nimic; e un servitor. îl tratezi pe om de ca şi cum nu ar avea
interioritate, este doar pe dinafară, un servitor. Un servitor este un rol, nu o fiinţă. El simte - îl doare
faptul că a fost considerat doar un lucru.
Mergi la o prostituată: o plăteşti pentru că vei face dragoste cu ea, iar ea se simte rănită pentru că
nu e o marfă, însă tu o reduci la o marfă. Viaţa a forţat-o cumva să fie un obiect din piaţă. Chiar şi
cea mai urâtă femeie este mai frumoasă decât cea mai frumoasă prostituată, deoarece faptul de a fi
o femeie, nu doar un obiect îţi dă o anumită graţie, demnitate. Chiar şi cea mai frumoasă prostituată
e urâtă. Iar bărbaţii care se duc Ia ea trebuie să fie oameni care nu au nici un simţ estetic. Cum poţi
să faci dragoste cu o femeie dacă ai redus-o mai întâi la un lucru? Faci dragoste cu un manechin.
Faci dragoste cu un trup mort, cu un cadavru. Faci dragoste cu banii tăi. Nu faci dragoste cu o
persoană, pentru că o persoană este o interioritate, iar o persoană nu poate fi cumpărată ca o
marfă.
//A
168
OSHO
Priveşte mereu în jurul tău şi vei vedea că persoana este evazivă. Poţi să apuci trupul, dar nu şi
sufletul. Nimeni nu poate face asta.
Problema este: .Uneori simt că nu exist. Când intru într-o încăpere nimeni nu mă vede“. Nimeni nu
te poate vedea. Dar numai pentru că nimeni nu te poate vedea, nu te gândi că nu exişti. De fapt,
contrariul ar fi fost un blestem: dacă oamenii te-ar putea vedea, tu ai fi un lucru, un scaun, o stâncă.
Simte-te binecuvântat pentru faptul că nimeni nu te poate vedea, indiferent cât ar încerca. Chiar
dacă oamenii ar folosi lentile de mărit, ei tot nu te-ar putea vedea. Eşti evaziv - aceasta este
subiectivitatea ta, sufletul tău, demnitatea ta. Acestea sunt frumuseţea şi misterul vieţii: faptul că
nimeni nu te poate vedea, cu excepţia ta. Asta este intimitatea ta. Lumea e frumoasă pentru că cel
puţin un lucru este intim: propria ta conştiinţă. Altfel totul s-ar vinde la piaţă. Conştiinţa nu poate fi
transformată într-un obiect. Aşa spun Upanişadele: cunoscătorul nu poate fi cunoscut: văzătorul nu
poate fi văzut. Cunoscătorul se poate simţi pe sine, iar văzătorul se poate vedea pe sine.
în al doilea rând, pentru că nu poţi fi văzut de alţii, cum ai putea cere să fii în stare să-l vezi pe
Dumnezeu? Până şi o fiinţă umană are o intimitate atât de profundă, încât nimeni nu o poate
pătrunde, deci ce să spun despre Dumnezeu? Oamenii vin la mine şi îmi zic: „învaţă-ne cum să-l
vedem pe Dumnezeu". Oameni nebuni. Ei se cred foarte, foarte inteligenţi şi au impresia că pun o
întrebare foarte inteligentă. Nici măcar conştiinţa umană nu a fost
Călătoria devenirii umane
169
văzută vreodată; cum poţi vedea conştiinţa întregului? Poţi deveni una cu ea, dar nu o poţi vedea.
Te poţi dizolva în ea, dar nu o poţi vedea.
Am auzit o anecdotă: Când Iuri Gagarin s-a întors din spaţiul cosmic, i s-au adresat multe întrebări.
Una dintre ele a fost: „L-ai întâlnit pe Dumnezeu în spaţiu?“ Se spune că Iuri Gagarin ar fi răspuns:
„Am fost în spaţiu şi nu l-am văzut pe Dumnezeu; prin urmare, Dumnezeu nu există“. Acum aceste
cuvinte împodobesc zidurile muzeului ateist din Leningrad. Pe poarta de la intrare sunt gravate
aceste cuvinte, cu litere de aur: Am fost în spaţiu şi nu l-am văzut pe Dumnezeu; prin urmare.
Dumnezeu nu există.
Primul lucru pe care ar trebui să-l întrebe Gagarin este: el însuşi poate fi văzut? A văzut oare
vreodată cineva regiunea intimă a lui Iuri Gagarin, sufletul Iui cel mai profund? Dumnezeu nu este în
spaţiul cosmic, pentru că Dumnezeu nu este materie. Dumnezeu se află în spaţiul lăuntric, pentru că
Dumnezeu este conştiinţă absolută. Omul este o conştiinţă parţială; nici măcar aceasta nu poate fi
văzută, aşadar ce să mai spunem despre total, despre întreg?
Doar pentru că nu poţi fi văzut, asta nu înseamnă că nu exişti. Exişti, dar nu eşti un obiect. Eşti
subiectivitate. Eşti văzătorul, nu văzutul. Vezi, dar nu poţi fi văzut. Natura ta este să fii un văzător,
un martor; natura ta nu este să fii un obiect.
„Când vorbesc, nimeni nu aude. Când un prieten mă atinge, nu sunt palpabil.“ Nimeni nu te poate
atinge. Nu eşti nimic din ceea ce poate fi atins. Şi ştiu - ceea ce poate
170 PSHO
fi atins nu este deloc solid. Corpul curge, curge permanent întreabă-i pe fiziologi. Ei spun că, în
decurs de şapte ani, corpul devine complet nou. Nici măcar o singură celulă nu rămâne bătrână.
Este asemenea curgerii unui râu, o curgere permanentă. Arată solid, aşa cum peretele arată solid,
dar nu este. Toţi fizicienii afirmă că peretele este în stare de curgere. Atomii se mişcă cu aceeaşi
viteză ca lumina, se mişcă permanent. Mişcarea este atât de rapidă şi viteza este atât de mare,
încât nici măcar nu o vezi. Nu poţi vedea viteza, iar pereţii par solizi.
Corpul tău se află într-un flux continuu, asemenea unui râu care curge. Dar fluxul este atât de rapid,
încât nu îl poţi vedea. Şi crezi că trupul e substanţial, solid, dar nu este. Nici mintea ta nu este
solidă: gândurile sunt într-o continuă mişcare. Asemenea norilor, formele apar şi dispar.
Dar tu? Nu eşti un flux, nu eşti un fenomen schimbător. Eşti eternitate. Şi nu spun că eşti solid. Nu
eşti nici solid, nici lichid: transcenzi toate categoriile. Eşti doar spaţiu, un vid imens. Şi din acel vid
înfloresc toate aceste flori.
Eşti alcătuit din flori ale vidului, din forme ale neantului. La asta ne referim când spunem că
„Dumnezeu nu are formă, ci voi sunteţi cu toţii forme ale lui. Dumnezeu nu are nume. însă toate
numele îi aparţin". Lipsa de formă coboară în milioane de forme, iar nenumitul capătă milioane de
nume.
Nimeni nu te poate atinge, nimeni nu te poate vedea, nimeni nu te poate auzi; pentru că toate
aceste auziri, vederi, atingeri aparţin trupului, nu ţie. Tu eşti mereu
Călătoria devenirii umane 171
indefinitul, ceea ce scapă; misteriosul, necunoscutul şi ceea ce nu poate fi cunoscut.
Dar nu începe să simţi că nu exişti din cauza asta. Exişti, dar eşti subiectivitate, ireductibil la un
obiect. Acesta este întregul efort al meditaţiei: să te aducă în punctul în care poţi cădea în propria ta
subiectivitate, unde poţi dispărea în propria ta adâncime, unde poţi ajunge să conştientizezi ceea ce
sălăşluieşte în tine: nenăscut, nemuritor, etern.
„Cum mă pot pierde dacă nu sunt aici?“ - doar înţelegând, asta înseamnă să te pierzi. Nu eşti „eul"
pe care crezi că îl reprezinţi; şi nici măcar nu te-ai gândit la cel care eşti. „Eul" care crezi că eşti este
„eul“ care este văzut de alţii, atins de alţii, auzit de alţii, iubit de alţii, urât de alţii. „Eul", egoul nu sunt
nimic altceva decât opiniile altora despre tine pe care le-ai adunat despre tine. Nu eşti acest „eu",
dar te identifici cu el. Eşti „eul" care nu a fost văzut niciodată de nimeni, care nu a fost atins
niciodată de nimeni. Necorupt, neatins, necontaminat, virgin, absolut pur, puritatea însăşi; asta eşti.
Renunţă la ceea ce nu eşti pentru a şti ceea ce eşti. întreaga mea învăţătură este aceasta: doar să
renunţi la ceea ce nu eşti. Pare paradoxal. îţi spun să renunţi la ceea ce nu ai. Aruncă ceea ce nu ai,
astfel încât ceea ce eşti să-ţi poată deveni evident, să ţi se poată revela.
Suferind într-un vis
Absolutul intervine doar atunci când eşti pe deplin treaz, când eşti un buddha, când tot somnul
dispare şi toate visurile au dispărut, când întreaga ta fiinţă este plină de lumină, când nu mai există
întuneric în tine. Tot întunericul a dispărut şi, odată cu acel întuneric, a dispărut egoul. Toate
tensiunile s-au disipat, împreună cu toată angoasa, toată neliniştea. Eşti într-o stare de mulţumire
totală. Trăieşti în prezent, fără trecut, fără viitor. Eşti complet aici, acum. Acest moment este totul.
Acum este singurul moment şi aici este singurul spaţiu. Şi, dintr-odată, tot cerul cade în tine.
Aceasta este beatitudinea! Aceasta este fericirea reală.
De ce fac munte din muşuroi?*
Pentru că egoul nu se simte bine, în largul lui, cu lucruri mărunte - el vrea lucruri mari. Chiar dacă
este o nefericire,
* în original, to make a mountain out of a molehill, care în limba română se traduce prin .a face din
ţânţar armăsar", (n.red.)
174
OSHO _
ea nu ar trebui să fie măruntă, ci imensă, cât Everestul. Chiar dacă este nefericit, egoul nu vrea să
sufere de o nefericire obişnuită - el vrea să fie extraordinar de nefericit!
Se spune despre Bernard Shaw că ar fi afirmat: „Dacă nu voi fi primul în rai, aş dori să merg în iad...
dar aş vrea să fiu primul“. în creştinism există un singur iad şi Bernard Shaw nu a ştiut niciodată că
în India noi avem conceptul a şapte iaduri. Dacă ar fi auzit de iadurile hinduiste, el l-ar fi ales pe al
şaptelea, pentru că în al cincilea ar fi fost umilit, pentru că alţii sunt cu mult înaintea lui, în al
şaptelea iad - adevăraţii păcătoşi, marii păcătoşi sunt în al şaptelea iad!
Fie pe această cale sau alta, cineva vrea să fie primul. Ca urmare, el ajunge să facă din ţânţar
armăsar.
O femeie ipohondră a murit. întregul oraş s-a simţit eliberat şi toată lumea medicală a răsuflat
uşurată, pentru că ea fusese o problemă constantă pentru multe persoane din regiune. Familia,
doctorii, medicii specialişti - ea îi bătuse pe toţi la cap şi nimeni nu o putuse ajuta. Şi ea a savurat
ideea că nimeni nu ştia nimic despre boala de care suferea - era o boală extraordinară. De fapt, nu
era nici o boală.
Apoi a murit, iar oraşul aproape că a sărbătorit evenimentul. Dar când i s-a deschis testamentul, au
văzut că ea ceruse în mod expres să-i fie îndeplinită doleanţa. Doleanţa ei era să i se pună pe
mormânt o piatră pe care să fie inscripţionate următoarele cuvinte: Acum mă credeţi că eram
bolnavă?
în acest fel, ea avea să bântuie din nou întreg oraşul.
Călătoria devenirii umane 175
Oamenii continuă să creeze probleme mari din nimic. Am vorbit cu o mie de oameni despre
problemele lor şi nu am dat încă peste o problemă adevărată! Toate sunt probleme închipuite - tu le
creezi. Pentru că, fără aceste probleme, te simţi gol... şi atunci nu mai este nimic de făcut, nimic cu
care să te lupţi, nicăieri de mers. Oamenii merg de la un guru la altul, de la un maestru la altul, de la
un psihanalist la altul, de la o şedinţă de psihoterapie în grup la alta, pentru că dacă nu se duc, se
simt goi şi simt dintr-odată că viaţa este lipsită de sens. Creezi probleme pentru a simţi că viaţa este
o mare operă, o creştere şi că trebuie să te străduieşti din greu.
Reţine că egoul nu poate exista decât atunci când se zbate, când luptă. Şi dacă eu îţi spun: „Ucide
trei muşte şi vei deveni iluminat“, nu mă vei crede. Vei spune: „Trei muşte? Nu pare să însemne
mare lucru. Şi voi deveni iluminat?“ Asta nu pare verosimil. Dacă spun că va trebui să ucizi şapte
sute de lei, normal că asta pare mai credibil!
Cu cât problema e mai mare, cu atât provocarea este mai mare, iar odată cu provocarea egoul tău
se ridică, se umflă în pene. Ai creat probleme. Problemele nu există.
Iar acum, dacă-mi dai voie să spun, nu există nici măcar muşuroaie. Şi aceasta este stratagema. Tu
spui: „Da, poate că nu există munţi, dar nici muşuroaie?" Nu, nici măcar muşuroaiele nu sunt acolo -
ele sunt creaţiile tale. Mai întâi creezi muşuroaie din nimic, apoi din muşuroaie faci munţi. Iar preoţii,
psihanaliştii şi maeştrii guru sunt fericiţi, pentru că întreaga lor profesie există mulţumită ţie. Dacă nu
creezi muşuroaie din nimic si nu le transformi apoi pe acestea în munţi, ce rost
176 OSHO _
ar mai avea ajutorul dat de un guru? Mai întâi trebuie să te afli în situaţia de a fi ajutat.
Adevăraţii maeştri au spus altceva. Ei au spus: „Vezi. te rog. ce faci, ce prostii faci. Mai întâi creezi o
problemă, apoi te apuci să cauţi o soluţie. Vezi doar de ce creezi problema. Chiar la început, când
creezi problema, acolo este şi soluţia - nu crea problema!“ Dar acest îndemn nu îţi va fi pe plac,
pentru că orgoliul îţi este dezumflat brusc. Nimic de făcut? Nici o iluminare? Nici un satori? Nici un
samadhi? Şi eşti profund neliniştit, gol pe dinăuntru, încercând să te umpli cu orice.
Nu ai nici un fel de probleme - doar atât trebuie înţeles.
Poţi să renunţi la toate problemele chiar acum, pentru că ele sunt creaţiile tale. Mai aruncă o privire
problemelor tale: cu cât le analizezi mai în profunzime, cu atât mai mici vor apărea. Continuă să le
priveşti şi. treptat, vor dispărea. Continuă să le priveşti insistent şi brusc vei afla că acolo este un
neant, un frumos neant care te înconjoară. Nimic de făcut, nici vreo persoană care să fii, pentru că
tu eşti deja asta.
Starea de iluminare nu este ceva de atins, ci doar de trăit. Când spun că am atins iluminarea, afirm
pur şi simplu că am decis să o trăiesc. Mi-a ajuns! Şi de atunci, am trăit-o. Este o decizie să nu fii
interesat în crearea problemelor - asta e tot. Este o decizie să o termini cu toate absurdităţile de
creare a problemelor şi de găsire a soluţiilor.
Tot acest nonsens este un joc pe care îl joci cu tine însuţi: tu însuţi te ascunzi şi tot tu te cauţi, tu eşti
ambele părţi. Şi o ştii! De aceea zâmbeşti, râzi când ţi-o spun.
Călătoria devenirii umane 177
Nu fac vreo afirmaţie ridicolă - tu înţelegi. Râzi de tine însuţi. Uită-te doar la tine cum râzi, uită-te la
zâmbetul tău - îl înţelegi. Trebuie să fie aşa, pentru că este jocul tău propriu: te ascunzi şi aştepţi să
fii capabil să te cauţi şi să te găseşti.
Te poţi găsi chiar acum. pentru că tu eşti cel care se ascunde. Acesta este motivul pentru care
maeştrii Zen continuă să dea lovitura. De fiecare dată când cineva vine şi spune: „Vreau să fiu un
Buddha". maestrul se înfurie la culme. Pentru că întrebarea omului este necugetată: el ESTE un
Buddha. Dacă Buddha vine la mine şi mă întreabă cum poate să fie un Buddha, ce trebuie să fac
eu? îl pocnesc în cap. „Pe cine crezi că prosteşti? Eşti un Buddha.“
Nu îţi crea probleme inutile. Şi vei ajunge să înţelegi dacă vezi cum amplifici o problemă tot mai mult
şi mai mult, cum o suceşti pe toate părţile şi cum ajuţi roata să se mişte mai repede şi mai repede, şi
mai repede. Apoi, dintr-odată, ai atins culmea nefericirii şi ai nevoie de compasiunea întregii lumi.
Marga, o sannyasină, mi-a scris o scrisoare. Spunea: „Osho. mă simt foarte tristă pentru că atunci
când vorbeşti, te uiţi la toată lumea, numai la mine nu“. Păi, eu nu mă uit la nimeni, dar am ochi, aşa
că ei trebuie să privească undeva. Nu mă uit cu precădere la cineva anume. Nu mă uit la nimeni. Şi
poţi vedea în ochii mei că sunt goi, fără ţintă. Dar dacă încerci să-ţi cauţi în ei propria reflecţie şi nu
o găseşti, simţi o mare tristeţe. Aici avem o problemă nouă. Acum egoul se simte rănit - se uită la
toţi ceilalţi, cu excepţia ta! Priveşte doar cum
178 OSHO
ai făcut din tine o excepţie; cât de extraordinară ai devenit. Mă uit la toată lumea, la mulţimea
obişnuită, cu excepţia ta. Ai devenit unică. Dacă mă uit la Marga - lucru pe care nu-l voi face! De
când am primit scrisoarea ei, nu mă voi mai uita niciodată la ea - pentru că dacă mă uit, dau apă la
moară egoului ei: îl bag în seamă. Apoi acest lucru va crea o problemă!
Eşti un mare creator de probleme... înţelege doar acest lucru şi dintr-odată problemele dispar. Eşti
într-o formă perfectă; te-ai născut perfect, acesta este întregul mesaj. Te naşti perfect; perfecţiunea
este natura ta cea mai profundă. Trebuie doar să o trăieşti. Hotărăşte-te şi trăieşte-o.
Dar dacă nu te-ai săturat încă de joc, poţi să-l continui, însă nu întreba de ce. Ştii. Motivul este
simplu: egoul nu poate exista în vid, el are nevoie de ceva cu care să se lupte. Până şi o fantomă a
imaginaţiei tale va fi suficientă, dar ai nevoie să te lupţi cu cineva. Egoul există doar pe bază de
conflict, egoul nu este o entitate, ci o tensiune. Oricând există un conflict, tensiunea creşte şi egoul
există; când nu există conflict, tensiunea dispare şi egoul se disipează. Egoul nu este un lucru, ci o
tensiune.
Şi, desigur, nimeni nu vrea tensiuni mărunte; toată lumea doreşte tensiuni mari. Dacă problemele
tale nu sunt suficiente, începi să te gândeşti la umanitate şi la lume şi la viitor... socialism, comunism
şi toate celelalte prostii de acest gen. începi să te gândeşti la asemenea lucruri de ca şi cum
întreaga lume depinde de sfatul tău. Apoi gândeşti: „Ce se va întâmpla în Israel? Ce se va întâmpla
în Africa?“ Continui să dai sfaturi şi să creezi
Călătoria devenirii umane 1_79
probleme. Oamenii devin foarte agitaţi, nu pot să doarmă pentru că undeva are loc un război. Devin
foarte neliniştiţi. Viaţa lor este atât de obişnuită, încât vor fi nevoiţi să obţină caracterul extraordinar
apelând la o altă sursă. Naţiunea se află în dificultate, aşa că ei ajung să se identifice cu naţiunea.
Cultura se află în dificultate, societatea este în dificultate - acum există probleme mari şi tu te
identifici cu ele. Eşti hinduist şi cultura hinduistă se confruntă cu greutăţi; eşti creştin şi Biserica
întâmpină dificultăţi. întreaga lume e în joc. Acum tu devii mare prin intermediul problemei tale.
Egoul are nevoie de unele probleme. Dacă înţelegi acest lucru, prin însăşi această înţelegere munţii
devin iar muşuroaie, iar apoi muşuroaiele dispar la rândul lor. Dintr-odată nu mai este decât neantul,
vidul pur din jur. Acesta este sensul iluminării - o înţelegere profundă a faptului că nu există nici o
problemă.
Apoi, fără nici o problemă de rezolvat, ce vei face? Vei începe imediat să trăieşti. Vei mânca, vei
dormi, vei iubi, vei purta o conversaţie, vei cânta, vei dansa - ce altceva e de făcut? Ai devenit zeu,
ai început să trăieşti.
Dacă există vreun Dumnezeu, un lucru e sigur: el nu va avea nici o problemă. Măcar atât lucru e
cert. Dar atunci ce face el cu tot timpul lui? Nici o problemă, nici un psihiatru pe care să-l consulte,
nici un guru la care să meargă şi căruia să i se abandoneze... ce face Dumnezeu? Ce va face el?
Trebuie să fi înnebunit, rotindu-se întruna. Nu, el trăieşte; existenţa lui este întru totul plină de viaţă.
Mănâncă, doarme, dansează, iubeşte - dar fără nici o problemă.
ISO
OSHO
începe să trăieşti în acest moment şi vei vedea că, cu cât trăieşti mai mult, cu atât mai puţine
probleme există. Deoarece, acum că vidul tău interior înfloreşte şi trăieşte, nu mai e nevoie de
probleme. Atunci când nu trăieşti, aceeaşi energie se degradează. Aceeaşi energie care ar fi
devenit o floare este blocată; nu i se îngăduie să înflorească şi devine un spin înfipt în inimă. Este
aceeaşi energie.
Forţează un copil să stea la colţ şi spune-i să devină complet imobil, nemişcat. Priveşte ce se
întâmplă» cu doar câteva minute mai devreme el era complet în largul lui, curgător; acum faţa lui se
va înroşi pentru că va trebui să se încordeze, să se abţină. întregul lui corp va deveni rigid şi va
încerca să se fâţâie ici şi colo şi va dori să reacţioneze. Ai forţat energia - acum ea nu are ţel, sens,
spaţiu în care să se mişte, un loc unde să înmugurească şi să înflorească; este blocată, îngheţată,
rigidă. Copilul suferă de o moarte scurtă, o moarte temporară. Acum. dacă nu îi permiţi copilului să
alerge iar şi să se mişte prin grădină şi să se joace, el va începe să creeze probleme, va spune
lucruri imaginate; în mintea lui va crea probleme şi va începe să se lupte cu acele probleme. Va
vedea un câine mare şi se va speria, sau va vedea o fantomă şi va trebui să se lupte ca să scape
de ea. Acum el creează probleme. Aceeaşi energie care în urmă cu doar o clipă curgea nestânjenită
în jur în toate direcţiile este blocată şi se degradează.
Dacă oamenii pot să danseze mai mult, să cânte mai mult să fie puţin mai nebunatici energia lor va
curge mai mult şi problemele lor vor dispărea treptat. De aceea insist atât de mult asupra dansului
Dansul până la orgasm;
Călătoria devenirii umane
181
îngăduie întregii energii să devină un dans şi dintr-odată
vei vedea că nu mai ai cap - energia blocată în cap se
mişcă împrejur, creând tipare, modele, imagini, mişcări
frumoase. Iar când dansezi vine un moment în care
trupul tău nu mai este un lucru rigid, devine flexibil cur-
gător. Când dansezi vine un moment în care limitele tale
nu mai sunt atât de clare; te topeşti şi te contopeşti cu
universul, hotarele se amestecă.
Priveşte un dansator - vei vedea că a devenit un
fenomen energetic, nu mai este o formă fixă, nu mai este
într-un cadru. El curge dincolo de cadru, în afara formei
sale şi devine mai viu, tot mai viu. Dar numai dacă dansezi
cu tine însuţi vei şti ce se întâmplă cu adevărat. Capul
dinăuntru dispare; eşti din nou copil. Şi atunci nu mai
creezi probleme.
Trăieşte, dansează, mănâncă, dormi, fă lucrurile într-o
manieră cât mai totală. Şi aminteşte-ţi iar şi iar: oricând
te surprinzi creând vreo problemă, scapă imediat de ea.
Odată ce intri în problemă, vei avea nevoie de o soluţie.
Şi chiar de găseşti o soluţie, din ea se vor ivi o mie şi una
de alte probleme. Odată ce ai ratat primul pas, eşti prins
în capcană. Oricând te vezi absorbit de o problemă,
stăpâneşte-te, fugi, sari, dansează, dar nu intra in
problemă. Fă imediat ceva astfel încât energia care crea
probleme să devină fluidă, dezgheţată, topită, să se
reîntoarcă în univers.
Oamenii primitivi nu au multe probleme. Am întâlnit
grupuri de băştinaşi primitivi în India care spun că nu
visează deloc. Freud nu ar crede că e cu putinţă. Ei nu
visează, dar dacă cineva se întâmplă să viseze
182
OSHO
câteodată - este un fenomen rar - întregul sat posteşte şi se roagă lui Dumnezeu. Ceva nu a mers
bine, s-a întâmplat ceva rău... un om a visat.
în tribul lor nu se întâmplă niciodată asta pentru că ei trăiesc într-o manieră atât de totală, încât nu
rămâne nimic în cap pentru a fi terminat în somn. Orice laşi neterminat trebuie să fie terminat în
visele tale; orice nu ai trăit rămâne suspendat şi se completează pe sine în minte - acesta este visul.
Toată ziua gândeşti. Gândirea îţi arată doar că dispui de mai multă energie decât foloseşti pentru a
trăi; ai mai multă energie decât necesită aşa-numita viaţă.
Ratezi viaţa reală. Foloseşte mai multă energie. Atunci energiile proaspete vor curge. Nu fi zgârcit.
Foloseşte-le astăzi; fă ca ziua de azi să fie completă în sine; ziua de mâine va avea singură grijă de
ea, nu te îngrijora în privinţa zilei de mâine. Grija, problema, anxietatea, toate arată un lucru simplu:
că nu trăieşti corect, că viaţa ta nu este încă o celebrare, un dans, o festivitate. De acolo rezultă
toate problemele.
Dacă trăieşti, egoul dispare. Viaţa nu ştie de ego, ştie doar de trăire, trăire şi trăire. Viaţa nu ştie de
sine, de centru; nu cunoaşte vreo separaţie. Tu respiri - viaţa intră în tine; expiri şi intri în viaţă. Nu
există separaţie. Mănânci, iar copacii pătrund în tine prin intermediul fructelor. Apoi, într-o zi mori,
eşti îngropat în pământ, iar N'\. copacii îţi sug seva trupului şi tu devii fructe. Copiii tăi te vor mânca
iarăşi. Tu ţi-ai mâncat strămoşii - copacii i-au convertit în fructe. Crezi că eşti vegetarian? Nu te lăsa
înşelat de aparenţe. Toţi suntem canibali.
Călătoria devenirii umane 183
Viaţa este una singură şi continuă să se mişte. Ea te pătrunde; trece prin tine. De fapt, a spune că
viaţa intră în tine nu e corect, deoarece atunci pare că viaţa vine în tine şi apoi iese în afara ta. Tu
nu exişti - doar acest du-te vino al vieţii există. Tu nu eşti - doar viaţa există în nenumăratele ei
forme, cu energia ei şi milioanele ei de desfătări. Odată ce ai înţeles asta, îngăduie acelei înţelegeri
să-ţi fie singura lege.
Şi începe să trăieşti chiar din acest moment ca un Buddha. Dacă decizi altfel, alegerea îţi aparţine -
dar, aşa cum văd eu lucrurile, este o decizie: „Nu mă voi mai amăgi. Acum încep să trăiesc ca un
Buddha, în neant. Nu voi încerca să-mi găsesc ocupaţii inutile. Mă dizolv“.
Observ că în adâncul sufletului vreau să fiu iubit, acceptat, asemenea celei mai grozave persoane
de pe pământ, că vreau să fiu cea mai renumită persoană. Şi mă simt rănit când cineva mă
respinge. Ce să fac cu aceste vise?
Dacă înţelegi că sunt vise atunci când te speli pe faţă dimineaţa şi îţi bei cafeaua, ce mai este de
făcut în privinţa lor? Visele sunt vise - de ce să-ţi baţi capul cu ele?
Dar nu înţelegi că sunt vise. E o semnificaţie împrumutată. Ştii că nu sunt vise şi acesta este motivul
pentru care eşti îngrijorat. Altfel, de ce ai fi îngrijorat? Dacă vezi într-un vis că te-ai îmbolnăvit, când
te trezeşti dimineaţa mergi la doctor? „în visul meu am fost foarte bolnav, iar acum este necesar un
tratament.“ Nu te duci niciodată. îţi dai seama că a fost un vis şi gatal Ce rost are să te duci la
doctor?
184
OSHO
Dar încă nu ai înţeles că acestea sunt vise. Acestea sunt realităţi pentru tine şi de aici rezultă
problema.
Spui: „Observ că în adâncul sufletului meu vreau să fiu iubit“. Dacă vrei să fii iubit, iubeşte! Pentru
că orice oferi îţi este întors. Dacă doreşti să fii iubit, uită de dorinţa de a fi iubit şi dragostea va veni
la tine într-o mie de feluri. Viaţa reflectă, viaţa rezonează, viaţa reverberează orice proiectezi tu în
faţa vieţii. Deci, dacă doreşti să fii iubit, uită de dorinţa de a fi iubit - nu asta e problema atunci.
Regula e atunci simplă: iubeşte.
Iar dacă vrei să fii acceptat asemenea celei mai grozave persoane de pe pământ, atunci începe să
accepţi pe oricine drept cea mai grozavă persoană de pe pământ. Altfel, cum vor ajunge ei să te
accepte drept cea mai grozavă persoană? Şi ceilalţi se află pe acelaşi drum. Ei nu te vor accepta
drept cel mai mare om, pentru că atunci ce li se va întâmpla lor? Dacă tu eşti cel mai grozav, cine
sunt ei? Nimeni nu vrea să fie altceva decât grozav.
S-a întâmplat odată că un prieten al lui Nastratin Hogea a vorbit cu acesta. S-au întâlnit după mulţi
ani. Amândoi erau rivali înverşunaţi; amândoi erau poeţi. Amândoi au început să se laude cu
progresul făcut în carierele lor.
„Habar n-ai, Nastratin, câţi oameni îmi citesc poemele acum", s-a lăudat prietenul. „Numărul meu de
cititori s-a dublat.“
„Oh, Doamne, Dumnezeule!“, a strigat Nastratin. „Habar n-am avut că te-ai căsătorit!“
Toată lumea merge în aceeaşi călătorie. Dacă vrei ca oamenii să te accepte drept cea mai
valoroasă persoană
Călătoria devenirii umane 185
de pe pământ, adoptă această regulă: fă-le altora orice vrei să-ţi facă ei ţie. Dar aceasta e problema.
Egoul vrea ca tu să fii cea mai grozavă persoană de pe pământ - tu, nimeni altul. Apoi, te vei simţi
rănit, pentru că toată lumea merge în aceeaşi călătorie. Nu poţi înţelege această idee simplă? Şi ei
vor ca tu să-i accepţi drept cei mai valoroşi oameni.
L-am auzit odată pe Nastratin Hogea. Ţinea un discurs politic.
El a spus: „Mă adresez cu o anumită tulburare unui public alcătuit din oameni mai inteligenţi ca
mine... mai inteligenţi ca mine dacă sunt puşi toţi la un loc, vreau sd zic".
Toţi încearcă să fie în vârful piramidei şi atunci te afli în competiţie cu toată lumea. Nu uita că vei fi
învins. Un om care luptă împotriva lumii întregi - aceasta e situaţia.
Dacă înţelegi ce vreau să spun, există două căi. Una este să uiţi de această călătorie, să fii un om
obişnuit, simplu, oricum ai fi. Nu e nevoie să fii mare, e nevoie să fii doar autentic. Măreţia este un
ţel greşit. Să fii autentic!... Am dat peste un slogan bun: Fii realist - planifică un miracol. Da! Chiar
aşa e. Dacă eşti cu adevărat realist, începi să trăieşti miracolul. Iar miracolul este că, dacă eşti
autentic, nu vrei să fii deranjat cu competiţie şi comparaţii. Cui îi pasă? îţi savurezi hrana, te bucuri
de faptul că respiri, te bucuri de razele soarelui, te bucuri de stele, te bucuri de viaţă, te bucuri de
faptul de a fi viu - eşti pe aceeaşi lungime de undă, într-o armonie perfectă cu întregul. Ce rost are
să fii o „persoană măreaţă“?
186
OSHO
Oamenii mari, aşa-numiţii oameni mari, sunt aproape mereu falşi, prefăcuţi - trebuie să fie. Ei nu pot
fi persoane autentice. Sunt din plastic, pentru că au ales un ţel greşit. A fi „măreţ“ este un ţel al
egoului; a fi autentic e un fapt existenţial.
Dacă vrei să fii un om mare, vei trăi o stare conflictuală permanentă. Şi, desigur, vei fi rănit de toată
lumea. Nu că ar încerca să te rănească toată lumea; ei îşi văd de propria lor călătorie. Dar tu le
blochezi inutil calea. Ieşi din această competiţie pe viaţă şi pe moarte. Aşază-te sub un copac pe
marginea drumului; e un loc tare frumos şi tăcut. Altfel, pregăteşte-te să fii rănit.
Un politician obişnuia să vină la mine. La un moment dat era preşedintele Congresului Naţional
Indian - un mare om în India. Şi mi-a spus: „Sunt un om atât de simplu. De ce oamenii continuă să
răspândească zvonuri urâte despre mine? De ce vor oamenii să mă rănească?“
Eu i-am spus: „Nu vrea nimeni să te rănească. Tu eşti cel care le blochează calea în mod inutil. Şi ei
vor să fie preşedinţii unor partide mari - tu le stai în cale. Ei trebuie să te dea la o parte din calea
lor“. I-am spus: „E suficient să-ţi aminteşti ce i-ai făcut tu preşedintelui dinaintea ta. Acelaşi lucru
încearcă să ţi-l facă ei acum“.
Odată ce te afli pe o poziţie de putere, eşti tras şi împins continuu în toate direcţiile. Trebuie să fie
aşa.
Ramakrishna obişnuia să spună o poveste frumoasă.
O pasăre zbura cu un şoarece mort în plisc şi douăzeci sau treizeci de alte păsări o urmăreau.
Pasărea era foarte îngrijorată. „Eu nu le fac nimic rău, de ce vin toate după mine?“
Călătoria devenirii umane
187
Celelalte păsări au lovit-o puternic şi, în luptă, pasărea şi-a deschis pliscul şi a scăpat şoarecele.
Celelalte păsări au zburat imediat după şoarece; au uitat de ea. Nu erau împotriva păsării, ci
urmăreau acelaşi lucru - voiau şoarecele.
Dacă oamenii te rănesc, deschide gura. Probabil cari un şoarece mort! Dă-i drumul! Şi apoi aşază-te
liniştit - dacă poţi, aşază-te sub copac şi contemplează, iar dintr-odată vei vedea că au uitat de tine.
Ceilalţi nu sunt interesaţi. Nu au fost niciodată interesaţi de tine. Egoul este un şoarece mort.
Fiica cea mai mare a Iui Jones a născut un bebeluş frumos şi Jones era felicitat.
El arăta totuşi abătut şi un prieten a spus: „Ce s-a întâmplat, Jones? Nu-ţi place ideea dea fi bunic?"
Jones a suspinat adânc. „Nu", a spus el, „nu-mi place, dar asta nu mă deranjează atât de mult. Doar
că e tare umilitor faptul cd trebuie să dorm alături de o bunică".
Urmăreşte-ţi doar mintea şi felul în care ea creează probleme. Femeia rămâne aceeaşi, dar acum
ea a devenit bunică şi omul se simte umilit.
Ideea ta e cea care îţi aduce umilire. Dacă eşti într-ade- văr preocupat de propria bunăstare, atunci
nimeni nu te răneşte - doar ideile tale proprii. Abandonează-le. Sau, dacă te simţi bine cu ele, nu fi
îngrijorat de răniri. Poartă ideile în tine. Dar ai luat în sinea ta o decizie. Dacă preferi calea egoului,
dacă vrei să fii cea mai importantă persoană din lume, atunci toată lumea va încerca să-ţi
dovedească
188
OSHO
că eşti cea mai deplorabilă persoană din lume. Atunci ai curajul şi puterea de a suporta toate acele
suferinţe. Este inutil, dar dacă alegi această cale, este alegerea ta. Dacă vrei cu adevărat
bunăstarea personală şi pacea, liniştea şi fericirea interioară, atunci aceste suferinţe sunt un indiciu:
porţi în tine idei greşite.
Renunţă la acele idei.
Ce să fac cu sentimentul de neputinţă faţă de frustrarea pe care o simt când descopăr că nimic nu
mă satisface în ultimă instanţă - că nimic nu e de ajuns?
Dacă aceasta este experienţa ta proprie, atunci întrebarea nu se va ivi - cum ai mai putea atunci să
pui întrebarea asta? întrebarea se naşte dintr-o anumită licărire de speranţă undeva în inconştient:
„Poate că există o cale prin care mai pot reuşi. Poate că nu am încercat suficient, poate că nu mi-
am investit în asta întreaga energie. Prin urmare, rezultatele nu sunt satisfăcătoare". Dar dacă ai
simţit tu însuţi că nimic nu este în cele din urmă satisfăcător, dacă aceasta este experienţa ta, cum
mai poţi adresa întrebarea? Aşa sunt lucrurile: nesatisfăcătoare.
în însăşi acea experienţă, în însăşi acea înţelegere, vei fi relaxat. De ce să întrebi dacă oricare lucru
ar trebui să fie în cele din urmă satisfăcător? De ce să nu fii mulţumit cu orice îţi oferă viaţa, chiar
dacă e numai pe moment? De ce să te lăcomeşti? Vai, pari să fii foarte lacom. Pari să fii acel gen
învechit, putred de persoană spirituală - lacom. Un astfel de om vrea veşnic totul, veşnic. Dacă se
îndrăgosteşte de o femeie, vrea ca ea să rămână mereu
Călătoria devenirii umane 189
la aceeaşi vârstă, mereu. El însuşi va îmbătrâni, dar asta e altceva. Femeia trebuie să rămână
tânără.
Aceşti oameni lacomi au creat ideile de paradis, firdaus. în paradisul lor, femeile nu îmbătrânesc
niciodată. Toate femeile din paradis rămân la vârsta de şaisprezece ani. Trebuie să fie obosite... de
milioane şi milioane de ani rămase la şaisprezece ani. Dar nu se spune nimic despre bărbaţi - asta
poate pentru că textele sacre au fost scrise de bărbaţi. Dacă femeile ar fi scris textele sacre, ele ar fi
scris altceva: bărbaţii ar rămâne undeva pe la vârsta de optsprezece ani.
Şi aceiaşi oameni care continuă să condamne tot soiul de lucruri aici, pe pământ, promit mereu
aceleaşi lucruri de o mie de ori, pentru eternitate, în rai. Ce fel de logică e asta? Alcoolul este
interzis aici de către mahomedani, dar în paradisul lor, firdaus, curg râuri de alcool - râuri! Nu e
nevoie să te duci într-un bar: nu doar că poţi să bei, ci şi să înoţi, să te cufunzi în alcool.
Ciudat lucru! Sau poate nu. Aici e vorba de o minte lacomă. Mintea lacomă este pregătită să
sacrifice bucuria temporară de a se afla într-un bar, de a bea puţin, pentru bucuria absolută de a
bea la nesfârşit.
Aceiaşi oameni religioşi care condamnă trupul femeii - toate religiile au comis această crimă - faptul
arată pur şi simplu un singur lucru, anume că oamenii care au scris acele texte sacre au fost bărbaţi
profund reprimaţi sexual. Ele nu arată altceva. Nu se spune nimic despre femei, textele sacre arată
doar ceva despre cei care le-au scris, anume că erau oameni teribil de reprimaţi - le era teamă de
femei.
190 OSHO
Dar aici, pe pământ, ei se tem şi aici continuă să le spună tuturor: „Aveţi grijă! Femeia e poarta către
iad!“ Şi aceiaşi oameni îţi pun la dispoziţie femei frumoase în rai - cele mai frumoase. Ştiai că în rai
femeile nu transpiră, nu au nevoie de deodorant? Trupurile lor miros a flori - un parfum natural, nu
unul creat de vreun produs artificial. Natural, asemenea florilor - ca trandafirii. Trupurile lor sunt din
aur. Ce lăcomie! Şi ce vei face cu o femeie al cărei trup este din aur? Vei fi blocat! Dar minţii lacome
îi place să plăsmuiască fantasme.
Toate textele acestea sfinte sunt pornografice. Sunt o adevărată pornografie spirituală: femei cu
trupuri din aur, bătute cu diamante, care nu transpiră, cu o mireasmă naturală şi mereu tinere, toate
frumoase.
Un mare sfânt a murit şi, printr-o coincidenţă, marele lui discipol a murit la rândul lui după câteva
ore. Marele discipol era încântat să-şi revadă maestrul spiritual. Şi se gândea pe drum - pentru că e
o călătorie lungă între pământ şi paradis -, se gândea el: „Maestrul meu trebuie să fi fost primit de
îngeri cântând la harpă şi de fecioare frumoase dănţuind, şi trebuie să fi primit cele mai frumoase
femei pentru că a fost un sfânt atât de mare, un ascet de seamă. Cât s-a aflat pe pământ nu s-a
atins niciodată de vreo femeie. Ce să spun despre atingere? El nu a îngăduit nici unei femei să-i
intre în casă. Nu a privit niciodată o femeie în ochi; dacă trebuia să vorbească cu o femeie, privea
mereu în pământ sau îşi ţinea ochii închişi. Prin ce vitregii a mai trecut! Acum trebuie să fie răsplătit“.
Şi a ajuns şi Ta văzut pe maestrul lui - şi acesta era într-adevăr răsplătit. Stătea sub un copac, un
copac
Călătoria devenirii umane 191
frumos, un copac din aur, cu frunze de smarald şi flori de diamant, iar Marilyn Monroe, complet
goală, îl îmbrăţişa. Discipolul a căzut la picioarele maestrului şi a spus: „Marele meu învăţător, mă
aşteptam la asta. Ţi se cuvenea! Ai fost bine răsplătit“.
Şi maestrul a spus: „Tare prost mai eşti! Ţine-ţi gura - nu te-ai maturizat deloc. Nu pricepi nimic.
Femeia asta nu e răsplata mea - eu sunt pedeapsa ei!"
Dar oamenii ăştia lacomi...
Dacă ştii din proprie experienţă că totul e frustrant în cele din urmă, că orice lucru nu aduce decât o
bucurie temporară, atunci de ce să nu fii fericit pe moment? De ce să ceri ca bucuria să fie veşnică?
Eu te învăţ bucuria momentului. Trăieşte clipa, celebrează şi bucură-te de orice este disponibil pe
moment. Dansează cât timp durează! Iar atunci când a trecut, fii recunoscător că a venit acest
moment. De ce să spui: „Nimic nu e mulţumitor în cele din urmă - nimic nu e destul“? Nu poate fi
făcut nimic în această privinţă! Asta e. Asta e realitatea şi ea nu-şi va schimba legea supremă
pentru tine. Nimeni nu poate fi o excepţie de la ea.
Dar dacă această experienţă nu a devenit încă experienţa ta, atunci va trebui să mai suferi puţin. Va
trebui să mai speri puţin. Când apare înţelegerea, speranţa dispare. Asta nu înseamnă că omul
devine lipsit de speranţă: înseamnă pur şi simplu că el acceptă viaţa aşa cum este şi primeşte tot
ceea ce îi oferă realitatea cu recunoştinţă şi fără să se plângă.
Pentru a obţine o slujbă la căile ferate, Angelo a trebuit să treacă un test. „Să presupunem că două
192 OSHO
trenuri se îndreaptă unul către celălalt pe aceeaşi linie cu 160 de kilometri la oră“, a spus şeful de
personal.„Cum ai proceda?“
„Iau un steag roşu şi le fac semn să se oprească“, a răspuns Angelo.
„Dar nu ai un steag roşu“, a subliniat managerul.
„Atunci iau o bară de metal pentru comutat liniile şi schimb Sinele“. „Nu ai nici bară de schimbat
Sinele.“
„Păi, în cazul ăsta“, a decis italianul, „o voi suna pe soţia mea, Maria“.
„Ce are a face soţia ta cu două trenuri care se apropie unul de celălalt cu 160 de kilometri la oră?“, a
întrebat mirat bărbatul care se ocupa de angajări.
„îi zic să vină la faţa locului ca să vadă cel mai mare dezastru feroviar din întreaga lume!“
Poţi face orice e posibil de făcut, iar atunci când nimic nu poate fi făcut e mai bine să îţi chemi soţia
ca să vă uitaţi şi să vă bucuraţi împreună! învaţă să te bucuri nu doar de plăcerile vieţii, ci şi de
dureri, nu doar de clipele de extaz, ci şi de stările de agonie. Iar persoana care poate savura agonia
este eliberată.
Ce doresc?
Nimeni nu ştie cu exactitate ce doreşte pentru că nimeni nu e nici măcar conştient de identitatea lui.
Problema dorinţelor este secundară; întrebarea principală este: cine eşti? în afară de aceasta,
celelalte lucruri pot fi aranjate: care îţi vor fi dorinţele, pretenţiile, ambiţiile.
Călătoria devenirii umane
193
Dacă eşti un ego, atunci normal că doreşti bani, putere, prestigiu. Atunci viaţa ta va avea o structură
politică. Te vei afla într-o încleştare constantă cu alţi oameni, vei fi competitiv, întrucât ambiţia
înseamnă competiţie. Vei sări continuu la gâtul celorlalţi şi ei te vor ataca la rândul lor mereu. Atunci
viaţa devine ceea ce afirmă Charles Darwin: supravieţuirea celui mai adaptat. De fapt, sensul pe
care el îl dă cuvântului „adaptabilitate“ nu este corect. Prin „cel mai adaptat* el înţelege cu adevărat
cel mai viclean, mai animalic, mai încăpăţânat, mai prost, mai urât. Charles Darwin nu va spune că
Buddha este cel mai adaptat, sau Iisus este cel mai adaptat, sau Socrate este cel mai adaptat.
Aceşti oameni au fost ucişi atât de uşor, iar oamenii care i-au ucis le-au supravieţuit. Iisus nu a putut
supravieţui. Cu siguranţă, după Darwin, Iisus nu este cea mai adaptată persoană. Pilat din Pont este
mult mai adaptat, mai aproape de traseul corect. Socrate nu este cel mai adaptat, dar oamenii care
l-au otrăvit, care l-au condamnat la moarte sunt. Sensul dat de el noţiunii de „cel mai adaptat* este
unul foarte nefericit.*
Dacă trăieşti în ego, viaţa ta va fi o luptă; va fi violentă, agresivă. Vei cauza suferinţă altora şi ţie
însuţi, pentru că o viaţă bazată pe conflict nu poate fi altfel. Prin urmare, totul depinde de tine, de
persoana care eşti. Dacă eşti egoul şi încă gândeşti despre tine în termenii egoului,
* Expresia „survival of the fittest* Ii aparţine în realitate lui Herbert Spencer. Darwin a adoptat-o şi a
discutat-o în propriile scrieri, recunoscându-i originea la Spencer. şi nu i-a acordat sensul menţionat
de Osho. Sensul respectiv provine de fapt din curentul darwinismului social, pentru ale cărui
concepte de bază este creditat tot Herbert Spencer. (n.tr.)
194 OSHO
atunci vei avea o anumită trăsătură urâtă. Sau, dacă ai ajuns să înţelegi că nu eşti egoul, atunci
viaţa ta va avea o mireasmă plăcută. Dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, trăieşti în manieră
inconştientă, iar o viaţă în inconştienţă nu poate fi decât una clădită pe neînţelegere. Poţi să-l asculţi
pe Buddha, poţi să-l asculţi Iisus, poţi să mă asculţi pe mine, dar vei interpreta cele auzite după
propria ta inconştienţă - vei interpreta cuvintele greşit.
Creştinismul este interpretarea greşită a lui Iisus; la fel, budismul este interpretarea greşită a lui
Buddha şi, tot aşa, jainismul este interpretarea greşită a lui Mahavira. Toate aceste religii sunt
interpretări greşite, distorsiuni, pentru că oamenii care i-au urmat pe Buddha, Mahavira, Krishna
sunt oameni obişnuiţi, lipsiţi de conştienţă. Orice ar face, ei vor păstra litera şi vor ucide spiritul.
Un filosof se plimba în parc şi a observat un om care stătea în poziţia lotusului, cu ochii deschişi,
privind în pământ. Filosoful a văzut că bărbatul era complet absorbit de privirea sa aţintită în jos.
După ce l-a urmărit o vreme, filosoful nu a mai rezistat şi s-a dus la individul bizar să-l întrebe: „La
ce te uiţi? Ce faci?“
Bărbatul a răspuns fără să-şi mute privirea; „Urmez tradiţia Zen de a sta liniştit fără să fac nimic şi
de a aştepta să vină primăvara pentru a vedea iarba cum creşte singură. Privesc cum creşte iarba,
dar nu creşte deloc!"
Nu e nevoie să priveşti cum creşte iarba, dar asta se întâmplă mereu. Iisus spune un lucru, oamenii
îl aud, dar ei aud doar cuvintele şi le dau acestor cuvinte propriul lor sens.
Călătoria devenirii umane 195
O mamă şi-a dus băieţelul la psihiatru şi, timp de cel puţin trei ore, i-a spus psihiatrului întreaga
poveste a fiului ei. Psihiatrul începea să obosească, să se sature, dar femeia era atât de absorbită
de relatare încât nici măcar nu i-a oferit psihiatrului ocazia de a interveni. Frazele ei au curs una
după alta fără întrerupere.
în cele din urmă, psihiatrul a trebuit să-i spună; „Te rog, opreşte-te! Dă-mi voie să-l întreb pe fiul tău
ceva!“
Şi l-a întrebat pe băiat: „Mama ta se plânge că nu asculţi nimic din ce-ţi spune. Ai probleme cu
auzul?“
Fiul a răspuns; „Nu, nu am probleme de auz - urechile mele sunt perfect în regulă -, dar în ceea ce
priveşte ascultarea, acum poţi să judeci lucrurile singur. O poţi asculta pe mama mea? Pot să o aud;
nu am încotro. Te-am urmărit şi pe tine - te foiai pe loc. Omul trebuie să audă, dar nu e nevoit să
asculte - cel puţin sunt liber să ascult sau nu. Dacă ascult sau nu. asta depinde de mine. Dacă ea
ţipă la mine, să o aud este natural, dar să o ascult este o cu totul altă poveste“.
Ai auzit, dar nu ai ascultat şi s-au adunat tot soiul de distorsiuni. Iar oamenii continuă să repete
acele cuvinte fără să aibă idee ce repetă.
Mă întrebi pe mine: „Ce doresc?" Mai degrabă ar trebui să te întreb eu asta, nu tu, pentru că
depinde unde te afli. Dacă te identifici cu trupul, atunci dorinţele tale vor fi diferite; atunci mâncarea
şi sexul vor fi singurele tale pofte, singurele tale dorinţe. Acestea două sunt dorinţe animalice,
inferioare. Eu nu le condamn numindu-le inferioare, nici nu le evaluez. Reţine că eu doar afirm un
fapt: cea mai de jos treaptă a scării. Dar dacă te identifici
196
OSHO
cu mintea, dorinţele tale vor fi diferite: muzică, dans. poezie, şi alte mii de lucruri...
Trupul este foarte limitat: el are o polaritate simplă: mâncare şi sex. Se mişcă asemenea unui
pendul între acestea două, mâncare şi sex; nimic mai mult. Dar dacă te identifici cu mintea, atunci
mintea are multe dimensiuni. Poţi fi interesat de filosofie, poţi fi interesat de ştiinţă, poţi fi interesat
de religie - de oricât de multe lucruri îţi poţi imagina.
Dacă te identifici cu inima, atunci dorinţele tale vor fi de o natură mai înaltă încă, mai înaltă decât
mintea. Vei deveni mai estetic, mai sensibil, mai vigilent, mai iubitor.
Mintea e agresivă, inima este receptivă. Mintea e masculină, inima e feminină. Mintea este logică,
inima este dragoste.
Prin urmare, depinde unde eşti blocat: în trup, în minte, în inimă. Acestea sunt cele mai importante
trei locuri din care un om poate funcţiona. Dar mai există totodată un al patrulea loc în tine; în Orient
este numit turiya. Turiya înseamnă pur şi simplu al patrulea, transcendentalul. Dacă eşti conştient
de transcendentalitatea ta, atunci toate dorinţele dispar. Atunci omul este pur şi simplu fără nici o
dorinţă, fără nimic de întrebat, de împlinit. Atunci, nu există viitor şi nici trecut. Atunci, omul trăieşte
doar în prezent, extrem de mulţumit, de împlinit. în a patra stare, devii divin.
Mă întrebi: „Ce doresc?“ Asta arată pur şi simplu că nici măcar nu ştii unde te afli, unde eşti blocat.
Va trebui să te cercetezi pe tine însuţi - şi nu este foarte dificil. Dacă mâncarea şi sexul ocupă cea
mai mare parte din
Călătoria devenirii umane 197
tine. atunci cu asta te identifici; dacă este ceva legat de gândire, atunci te identifici cu mintea; dacă
este legat de sentimente, atunci te identifici cu inima. Şi, desigur, nu poate fi a patra stare; altminteri
întrebarea nu ar fi apărut deloc!
Aşadar. în loc să-ţi răspund, aş vreau să te întreb eu pe tine unde te afli. Cercetează! Unde te afli?
Cu ce anume te identifici? Unde eşti blocat? Doar atunci lucrurile pot să fie clare - şi nu este dificil.
Dar se întâmplă iar şi iar faptul că oamenii pun întrebări frumoase - mai ales indienii, asemenea
celui care a întrebat. Pot fi blocaţi în centrul lor sexual, dar vor întreba de samadhi. Vor întreba: „Ce
este nirvikalpa samadhi, fără sămânţă, unde dispar toate gândurile, acea conştiinţă lipsită de
gânduri? Ce este ea?
Ce este nirbeej samadhi, zona supremă, unde până şi seminţele oricărui viitor sunt complet
mistuite? Ce este acea stare în care cineva nu mai are nevoie să revină pe pământ, în pântecul
mamei, din nou la viaţă?“ Acestea sunt doar nişte întrebări prosteşti pe care ei le pun; aceşti oameni
nu se identifică cu întrebările lor. Nu sunt deloc preocupaţi de situaţia lor reală. Ei pun întrebări
frumoase, metafizice, ezoterice, pentru a demonstra că sunt fiinţe de o calitate superioară; că sunt
învăţaţi, că ştiu textele sfinte, că sunt căutători spirituali; că nu sunt oameni obişnuiţi, ci sunt
extraordinari, religioşi. Asta îi duce pe indieni într-un haos mai mare.
Este întotdeauna bine să întrebi ceva care este relevant pentru tine, mai curând decât să întrebi
ceva care nu te preocupă. Oamenii mă întreabă dacă Dumnezeu există sau nu şi nici măcar nu ştiu
dacă ei înşişi există sau nu!
— L— ^
198 OSHO
Chiar deunăzi, un alt indian m-a întrebat: „De ce mă aflu aici?“
Eşti cu adevărat aici? întreabă-te dacă eşti cu adevărat aici. Eu nu cred că eşti aici. Desigur, fizic
eşti aici, dar spiritual chiar nu eşti aici. Dacă nu renunţi la ideea de a fi indian, hinduist, nu poţi fi aici,
nu poţi face parte din comunitatea mea. Ai dus cu tine tot soiul de nonsensuri şi încă te agăţi de ele.
Este întotdeauna bine să îţi pui întrebări realiste, pentru că ele îţi pot fi puţin de ajutor. Dacă suferi
de o răceală obişnuită şi mergi la medic ca să-l întrebi despre cancer, pentru că altfel cum ar putea
suferi un om ca tine de un lucru atât de banal ca răceala obişnuită...? Orice persoană normală
suferă de răceala obişnuită, acesta fiind şi motivul pentru care ea este denumită „răceală obişnuită".
Dar tu eşti o persoană atât de neobişnuită - nu eşti vreun Tom, Harry sau Dick. Tu eşti atât de
special încât trebuie să suferi de o afecţiune specială, aşa că-l întrebi pe medic de cancer. Iar dacă
medicul te ajută să te vindeci de cancer, vei avea şi mai multe probleme - acel tratament nu ţi se va
potrivi deloc. El va crea mai multe complicaţii în organism, pentru că toate acele medicamente te pot
ucide dacă nu există nimic asupra căruia ele să acţioneze; nu ai cancer şi ele nu pot ajuta în nici un
fel împotriva unei răceli obişnuite.
De fapt, pentru răceala obişnuită nu există medicament. Dacă iei un medicament, răceala se
vindecă în doar şapte zile; dacă nu iei nici unul, ea dispare abia într-o săptămână! în realitate,
răceala e atât de comună, încât ştiinţa medicală nu şi-a bătut deloc capul cu ea. Cui îi pasă
Călătoria devenirii umane 199
de astfel de probleme mărunte? Oamenii sunt preocupaţi să ajungă pe Lună, deci cui îi pasă de
lucruri atât de mărunte ca răceala comună sau un stilou care curge? Ah, curge încă stiloul! Oamenii
au ajuns pe Lună şi încă nu au reuşit să fabrice un stilou garantat 100% că nu va curge.
Priveşte doar în interiorul tău. Unde este mai exact problema ta?
Un general în vizită la un spital de campanie îl întreabă pe unul dintre soldaţii care zăceau la pat:
„Ce ţi s-a întâmplat?“
„Domnule“, răspunde soldatul, „am furunculi“.
„Ce tratament primeşti?“
„Mă curăţă cu tinctură de iod, domnule.“
„Şi ajută?“, întreabă generalul.
„Da, domnule!“, răspunde soldatul.
Apoi generalul se duce la soldatul din patul alăturat şi află că acesta suferă de hemoroizi. Şi el este
curăţat cu tinctură de iod; tinctură îl ajută şi nu are vreo altă dorinţă. Generalul îl întreabă apoi pe al
treilea soldat: „De ce suferi?“
„Domnule, am amigdalele umflate. Sunt curăţat cu iod şi, da, mă ajută.“
„Ai nevoie de ceva?“, întreabă generalul îngrijorat.
„Da, domnule!“, răspunde soldatul. „Aş vrea să fiu curăţat primul.“
Mai întâi trebuie să vezi situaţia în care te afli; doar atunci poţi spune ce doreşti. Dacă eşti curăţat cu
tinctură de iod după ceilalţi doi soldaţi - dintre care unul are furunculi şi celălalt hemoroizi -, iar tu
suferi doar de amigdale umflate, atunci problema este clară!
200
OSHO
Cercetează, află care este locul exact în care te afli. în ceea ce mă priveşte, toate dorinţele sunt o
risipă totală, trebuinţele sunt toate greşite. Dar dacă te identifici cu trupul tău, nu-ţi pot spune asta,
pentru că va fi un lucru prea străin de tine. Dar, dacă te identifici cu trupul, îţi voi spune: îndreaptă-te
puţin către dorinţe mai înalte, dorinţele minţii, apoi ceva mai sus, către dorinţele inimii, şi, în cele din
urmă, către starea de absenţă a dorinţelor. Nici o dorinţă nu poate fi împlinită vreodată. Aceasta
este diferenţa dintre abordarea ştiinţifică şi abordarea religioasă. Ştiinţa încearcă să-ţi împlinească
dorinţele şi evident că ştiinţa a reuşit să facă multe lucruri, dar omul rămâne în aceeaşi nefericire.
Religia încearcă să te trezească şi să te aducă la acea mare înţelegere de unde poţi vedea că toate
dorinţele sunt în mod intrinsec imposibil de împlinit.
O persoană trebuie să treacă dincolo de orice dorinţă; doar acolo există mulţumirea. Mulţumirea nu
se află la capătul unei dorinţe, mulţumirea nu este obţinută prin împlinirea dorinţei, pentru că dorinţa
nu poate fi împlinită. Până când ajungi să-ţi împlineşti dorinţa, vei descoperi că au apărut încă o mie
şi una de alte dorinţe. Fiecare dorinţă se ramifică în multe alte dorinţe noi. Acest lucru se va
întâmpla iar şi iar, şi întreaga ta viaţă va fi astfel irosită.
Cei care au cunoscut acest adevăr, cei care l-au văzut - cei asemenea lui Buddha, iluminaţii - au
fost cu toţii de acord asupra unui punct. Nu este un lucru filosofic, ci unul faptic, faptul lumii
interioare: mulţumirea este atinsă atunci când omul a renunţat la toate dorinţele. Mulţumirea
Călătoria devenirii umane 201
se iveşte în tine odată cu absenţa dorinţelor, în absenţa lor. De fapt, însăşi absenţa dorinţelor
înseamnă mulţumire, împlinire, rodire, înflorire.
Aşa că îndreaptă-te de la dorinţele inferioare la cele superioare, de la cele vulgare la unele mai
subtile, apoi la cele mai subtile dintre ele, întrucât de la dorinţele cele mai subtile este uşor să faci
saltul către absenţa dorinţelor, către starea fără dorinţe. Starea fără dorinţe este nirvana.
Nirvana are două înţelesuri. Este unul dintre cele mai frumoase cuvinte; orice limbă se poate mândri
cu acest cuvânt. Are două sensuri, dar ele sunt asemenea celor două feţe ale aceleiaşi monede. Un
sens se referă la încetarea egoului, iar celălalt, la încetarea tuturor dorinţelor. Ele se produc
simultan. Egoul şi dorinţele sunt intrinsec legate, sunt în mod inseparabil legate. în clipa în care
egoul moare, dorinţele dispar, sau invers: în momentul în care omul îşi transcende dorinţele, el îşi
transcende şi egoul. Iar a fi lipsit de dorinţă, a fi lipsit de ego înseamnă să cunoşti fericirea supremă,
înseamnă să cunoşti extazul veşnic, care începe, dar nu se termină niciodată.
Extraordinar de obişnuit
Este viaţa ta, responsabilitatea ta. Iar cel mai important lucru care ţi se poate spune este: doar fii tu
însuţi. Nu cultiva nici o idee despre cum ar trebui sa fii - renunţă la toate întrebările „cum“, renunţă la
toate ideile, renunţă la toate ideologiile, renunţă la conceptele, imaginile despre cum ar trebui să fii.
Eşti deja toate acestea! începe să te bucuri de cel care eşti şi atunci această viaţă foarte obişnuită
devine din- tr-odată extraordinară. Atunci aceste zile obişnuite sunt de o poezie foarte frumoasă,
aceste momente obişnuite sunt pline de dans. Atunci aceşti oameni obişnuiţi nu mai sunt oameni
obişnuiţi: ei se transformă în zei şi zeiţe.
Este cu adevărat posibil să găseşti fericirea în viaţa mun- dană? Simt că viaţa este foarte
plictisitoare. Ce ar trebui
Aşa cum stau lucrurile, ai făcut deja destule. Ţi-ai făcut viaţa plictisitoare - halal realizare! Viaţa este
un dans atât de plin de extaz, iar tu ai redus-o la plictiseală. Ai făptuit
să fac?
204 OSHO
un miracol! Ce altceva vrei să faci? Nu poţi face vreun lucru mai mare ca acesta. Viaţă şi plictiseală?
Trebuie să dispui de o capacitate imensă de a ignora viaţa.
Chiar deunăzi Iţi spuneam că ignoranţa înseamnă capacitatea de a ignora. Mai mult ca sigur, ignori
păsările, copacii, florile, oamenii. Pentru că, altfel, viaţa este extrem de frumoasă, absurd de
frumoasă, încât dacă o poţi vedea nu te vei mai opri niciodată din râs. Vei continua să chicoteşti, cel
puţin în sinea ta.
Viaţa nu este plictisitoare, dar mintea este. Iar noi creăm în jurul nostru o astfel de minte, o minte
atât de puternică, asemenea Marelui Zid Chinezesc, care nu permite vieţii să ne pătrundă. Ne
deconectează de la viaţă. Devenim izolaţi, închistaţi, lipsiţi de ferestre. Când trăieşti în spatele unor
ziduri de închisoare nu vezi soarele dimineţii, nu vezi păsările în zbor, nu vezi cerul înstelat al nopţii.
Şi, desigur, începi să te gândeşti că viaţa e plictisitoare. Concluzia ta este greşită. Te afli într-un
spaţiu greşit; trăieşti într-un context greşit.
Probabil că eşti o persoană religioasă, întrucât, pentru a face viaţa plictisitoare, omul trebuie să fie
religios; omul trebuie să fie foarte învăţat. Omul trebuie să cunoască creştinismul, hinduismul,
islamul. Omul trebuie să înveţe multe din Vede şi din Coran şi din Biblie. Trebuie să fii foarte bine
informat. Omul mult prea bine informat, care ştie prea multe, creează în jurul lui un zid de cuvinte
atât de gros - cuvinte inutile, cuvinte goale - încât devine incapabil să mai vadă viaţa.
Cunoaşterea este o barieră în calea vieţii.
Călătoria devenirii umane
205
Lasă-ţi cunoaşterea deoparte! Apoi priveşte cu ochi goi» şi viaţa este o surpriză constantă. Iar eu nu
mă refer la vreo viaţă divină - viaţa obişnuită este atât de extraordinară. Vei găsi prezenţa lui
Dumnezeu în împrejurări mărunte - un copil chicotind, un câine care latră, un păun care dansează.
Dar nu poţi vedea, dacă ochii îţi sunt acoperiţi cu vălul cunoaşterii. Cel mai sărac om din lume este
omul care trăieşte în spatele unei cortine a cunoaşterii.
Cei mai săraci sunt cei care trăiesc prin intermediul minţii. Cei mai bogaţi sunt cei care au deschis
ferestrele non-minţii şi au abordat viaţa cu non-mintea.
Aceasta nu este doar experienţa ta; nu eşti singurul care o trăieşte. De fapt, majoritatea oamenilor
vor fi de acord cu tine. Ei nu găsesc nicăieri vreo surpriză. Şi în fiecare moment există nenumărate
surprize, pentru că viaţa nu este niciodată aceeaşi; ea se schimbă constant şi ia întorsături foarte
imprevizibile. Cum poţi rămâne insensibil la minunea din centrul ei? Singura modalitate de a rămâne
insensibil este să te agăţi de trecutul tău, de experienţa ta, de cunoaşterea ta, de amintirile tale. de
mintea ta. Atunci nu poţi să vezi ceea ce este; continui să ratezi momentul prezent.
Dacă ratezi prezentul trăieşti o viaţă plicticoasă. FII în prezent şi vei fi surprins de faptul că nu există
deloc plictiseală. începe prin a privi înjur ceva mai mult ca un copil. Fii din nou un copil! Asta
înseamnă meditaţie: să fii din nou copil - o renaştere, faptul de a fi iarăşi nevinovat, de a nu şti.
206 OSHO
Da, trebuie să fi devenit foarte înstrăinat de viaţă, de unde şi plictiseala. Ai uitat intimitatea,
caracterul imediat. Nu mai eşti conectat la ea. Cunoaşterea funcţionează ca un zid: inocenţa
funcţionează ca un pod.
începe să priveşti iarăşi ca un copil. Mergi pe malul mării şi începe să aduni scoici. Priveşte un copil
cum adună scoici, ca şi cum ar fi găsit o mină de diamante. E atât de încântat! Priveşte un copil care
face castele de nisip şi cât de absorbit este, complet pierdut, de parcă nimic nu ar fi mai important
decât ridicarea castelelor de nisip. Priveşte un copil care aleargă după un fluture... şi fii iarăşi un
copil. începe să alergi din nou după fluturi. Fă castele de nisip, adună scoici.
Nu trăi ca şi cum ai şti. Nu ştii nimic! Tot ceea ce ştii este acelaşi lucru. în clipa în care ştii cu
adevărat ceva, plictiseala dispare. Cunoaşterea este o asemenea aventură, că plictiseala nu poate
exista. Prin cunoştinţe, bineînţeles, plictiseala poate exista; dar prin cunoaştere nu poate exista.
Şi dă-mi voie să-ţi reamintesc: nu mă refer la vreo cunoaştere divină, la o cunoaştere esoterică; mă
refer pur şi simplu la această viaţă. Priveşte doar înjur cu ceva mai multă claritate, cu ceva mai
multă transparenţă... şi viaţa devine veselă!
Un magazin din centrul oraşului a pus în fereastră un anunţ care spunea: CUMPĂR PRODUSE
AMERICANE. Tipărită mai jos, cu litere mici, era menţiunea: FABRICATE ÎN CHINA.
începe doar să priveşti în jur cu mai multă atenţie.
1
i
Călătoria devenirii umane 207
Un german din sectorul sovietic a anunţat poliţia că papagalul său a dispărut. A fost întrebat dacă
papagalul vorbeşte.
.Da", a răspuns el, „dar orice opinie politică pe care o exprimă este doar a lui.“
Molly, în vârstă de şaptezeci şi nouă de ani, s-a plâns doctorului de balonare şi durere abdominală.
El a examinat-o minuţios, i-a cerut să facă o serie de teste de laborator, apoi a anunţat rezultatele.
„Realitatea, doamnă“, a spus medicul, „este că sunteţi însărcinată“.
-Asta e imposibil!“, a spus Molly. „Păi, am şaptezeci şi nouă de ani, iar soţul meu, deşi lucrează
încă, are optzeci şi şase!"
Doctorul a insistat că acesta este adevărul, aşa că bătrâna pe cale să devină mamă a luat din furcă
receptorul telefonului şi a sunat la biroul soţului.
Când el a răspuns, ea a ţipat: „Ţap bătrân, m-ai lăsat însărcinată!“ „Nu te supăra“, a răspuns
bătrânul cu glas tremurat, „dar cine spuneai că eşti dumneata?“
Ce anume este important?
Depinde de tine. Dacă mă întrebi pe mine. pentru mine
toate lucrurile sunt la fel. Poţi spune că totul este
important sau poţi spune că nimic nu este important.
Ambele afirmaţii înseamnă acelaşi lucru.
Totul este obişnuit sau totul este extraordinar. Orice ale-
>te
gere faci, oricare ar fi cuvântul care te atrage totul este
208
OSHO
important, totul, fără să se excludă nimic; sau nimic nu este important. Ambele înseamnă acelaşi
lucru, pentru că în momentul în care totul este important, sau nimic nu este important, însuşi
cuvântul „important" îşi pierde sensul. Sensul rămâne doar dacă există unele lucruri care sunt
importante şi alte lucruri care nu sunt importante, câteva lucruri care sunt obişnuite şi câteva lucruri
extraordinare. Atunci cuvântul poartă un sens. Dar dacă absolut totul este fie important, fie
neimportant, atunci cuvântul îşi pierde importanţa.
Sugestia mea este să alegi ori una, ori alta, pentru că rezultatul final va fi acelaşi.
Dacă ai o minte negativă, atunci răspunsul budist va fi perfect corect. Buddha spune: „Nimic nu este
important". Atunci nu există nimic pentru care să te agiţi. Atunci când ţi-e foame, mănâncă; când eşti
însetat, bea; când ţi-e somn, dormi - nimic nu este important. Iar această atitudine îţi va conferi un
gen de relaxare, de calm - nimic nu este important, aşa că este acelaşi lucru dacă reuşeşti sau dai
greş, dacă devii celebru sau anonim, totul e la fel, nu contează dacă cineva te cunoaşte sau nu te
cunoaşte nimeni. îţi va conferi o stare foarte relaxată, calmă, liniştită - şi acesta e scopul!
Sau poţi să alegi răspunsul lui Shankara. El spune: „Totul este important, pentru că totul este
Dumnezeu, chiar şi praful e divin". Şi acest lucru este absolut corect; poţi alege asta. Atunci, de
asemenea, când ţi-e foame, mănâncă, pentru că este important; şi când ţi-e sete, bea. pentru că
este important; şi atunci când ţi-e somn,
Călătoria devenirii umane 209
dormi, pentru că lui Dumnezeu îi este somn - Dumnezeului din tine.
Acestea sunt cele două răspunsuri de bază: pozitiv şi negativ, llrmăreşte-ţi doar mintea... pe oricare
dintre căile care te atrag. Există oameni atraşi în principal către pozitiv sau către negativ. Simte-ţi
propria atracţie, ce anume te atrage mai mult. Şi oricare te atrage mai mult, aceasta poate deveni
calea ta: „nu" poate deveni calea ta, „da" poate deveni calea ta.
Calea lui Kabir este „da“. Calea lui Buddha este „nu". Dar, la drept vorbind, nu sunt semnificative da
şi nu. Totalitatea este semnificativă. Dacă spui da cu întreaga fiinţă, totalitatea este cea care te
eliberează. Dacă spui nu în mod total, totalitatea este cea care eliberează. Dar totul depinde de tine.
Nu există unele lucruri etichetate ca importante şi alte lucruri etichetate ca neimportante. O floare de
trandafir poate fi importantă pentru un poet şi poate fi extrem de neimportantă pentru o persoană
care este interesată doar de bani. Pentru un astfel de om. bancnota de o sută de dolari este mai
importantă. El va întreba: „Care este rolul unei flori de trandafir?" De fapt, el va fi foarte îngrijorat de
faptul că oamenii continuă să cânte melodii despre flori de trandafiri - „De ce nu cântă despre
bancnote de o sută de dolari?"
Când eram la universitate, am avut un coleg care era cu adevărat ahtiat după bani: tot ce îl interesa
erau banii.
Ar fi luat chiar şi bancnota de o sută de rupii a altei persoane şi ar fi mângâiat-o cu o dragoste cu
care poate tu nu ţi-ai atins nici măcar femeia - cu atâta grijă,
210
OSHO
cu atâta tandreţe, de parcă bancnota ar fi fost vie. Iar ochii îi scânteiau, se zăreau luminiţe în ei când
privea o bancnotă - chiar dacă era a altcuiva. O bancnotă e o bancnotă! Iar întreaga lui gândire se
învârtea în jurul banilor: cum să facă mai mulţi bani?
Apoi există povestea englezului naufragiat: când iese din apă pe plaja unui insule îndepărtate, este
întâmpinat de un alt bărbat care stă la umbra unui palmier. „îmi pare bine să te întâlnesc", spune el
şi apoi întreabă: „Eşti din Eton?“
„Da“, răspunde noul sosit.
„Oxford?“
„Da."
„Ai făcut armata la cavalerie?“
„Da.“
„Homosexual?“
Mu.“
„Ce păcat!“
Depinde de tine ce anume este important. Cum pot spune eu ce e important? Pentru mine, nimic şi
totul este important.
Experienţa mea privitoare la mine este cea mai profundă experienţă a vieţii mele şi totodată cea mai
banală. Te rog să mă lămureşti.
întrebarea este cu adevărat semnificativă. întrebarea s-a ivit dintr-o intuiţie, aproape dintr-o mini-
iluminare*.
* în original, mini-satori. Satori este un termen japonez din budismul Zen care desemnează trezirea
spirituală. (n.red.)
Călătoria devenirii umane
211
Aşa este viaţa: profundă şi banală în acelaşi timp, simultan. Nu există nici o contradicţie între
profunzimea vieţii şi banalitatea ei. Ai fost învăţat că sacrul e undeva foarte departe şi nu se
identifică niciodată cu profanul.
Ai fost învăţat distincţia dintre sacru şi profan, dintre profund şi banal. De fapt, nu există nici o
distincţie. Trivialul este profund, obişnuitul este extraordinar, iar temporalul este etern.
Prin urmare, această intuiţie este remarcabilă. Nu o pierde din vedere. Posibilitatea să o pierzi este
mai mare, pentru că ea merge împotriva firii. întreaga ta pregătire a fost ca tu să divizezi mereu: în
bine şi rău, în pur şi impur, în perfect şi imperfect, în virtute şi păcat, în sfânt şi profan. Ai făcut
dintotdeauna aceste distincţii, iar din cauza acestor distincţii ai ratat realitatea a ceea ce este.
Această pasăre care cântă în grădină şi Hristos care îţi vorbeşte nu sunt lucruri diferite. Nu există
diferenţe între o frunză ce cade din copac şi un cuvânt rostit de buzele lui Buddha. însuşi praful este
divin. Distincţia este creată de om, e un şiretlic al minţii. Şi din cauza acestor distincţii, a acestor
categorii, nu suntem niciodată împreună, nu putem fi împreună. Cum putem fi împreună dacă tu
creezi o prăpastie imposibil de trecut între profund şi banal? Apoi îţi vei considera întreaga viaţă
banală. Mâncatul, băutul, dormitul, plimbatul, mersul la birou sau la fermă - toate sunt banalităţi.
Unde vei găsi atunci profunzimea? în biserică, în templu, uneori în rugăciune şi în meditaţie, uneori
ascul- tându-mă pe mine? Atunci ce este profund nu va face parte prea mult din viaţa ta, iar ce este
profund va fi.
212
OSHO
într*un anumit sens, fals. El nu îţi va pătrunde întreaga viaţă. Nu va fi mereu acolo cu tine. Nu te va
împresura asemenea unei atmosfere. Uneori va trebui să depui un efort pentru a avea acea calitate
a profunzimii, şi o vei pierde iar şi iar. Şi vei deveni divizat, schizofrenic; vei deveni două persoane,
împărţit, şi vei începe să te condamni singur.
Oricând vei vedea ceva banal te vei condamna, spunând că „sunt doar un om banal, obişnuit“. Şi
oricând vei vedea ceva profund, vei începe să te simţi mai sfânt ca restul lumii; vei începe să fii
foarte egoist. Ambele situaţii sunt periculoase.
A te simţi banal este o condamnare. Acest sentiment creează un complex de inferioritate. Te trage
în jos în tristeţe. Te forţează să rămâi deprimat. Şi, în mod firesc, nu te poţi iubi pe tine însuţi; eşti
foarte banal. Eşti un om atât de obişnuit, cum te-ai putea iubi pe tine însuţi? Eşti prea departe de
idealul de perfecţiune. Astfel încât o gravă condamnare de sine apare în fiinţa ta, iar în momentul în
care te condamni tu însuţi, ajungi în iad. Şi nu te poate scoate nimeni de acolo. Chiar dacă cineva
vine şi îţi spune că eşti frumos, nu-l vei crede. Vei crede că încearcă să te păcălească, să te
mituiască. încearcă să te exploateze. Cum poţi fi frumos? Te cunoşti mai bine decât te cunoaşte
persoana respectivă. Nu eşti frumos; eşti urât. Eşti cel mai urât om din lume.
Din cauza acestei condamnări, dragostea nu se manifestă. Cum poţi iubi pe cineva dacă te simţi
atât de condamnat în sinea ta? Şi cum poţi îngădui cuiva să te iubească, dacă tu te simţi atât de
condamnat? Dragostea
Călătoria devenirii umane
213
e imposibilă. Atunci când trăieşti în autocondamnare, trăieşti în iad. Iadul nu este altundeva: este în
atitudinea ta; este o atitudine de condamnare.
Atunci când te accepţi şi te bucuri de tine însuţi, eşti în rai. Raiul este de asemenea o atitudine.
Şi te poţi muta din rai şi iad în oricare moment doreşti! Continui această mişcare; pendulezi între rai
şi iad. înţelege doar că aceasta este creaţia ta.
Aşadar, dacă te simţi condamnat din cauza banalităţii tale, vei fi în iad. Şi apoi uneori vei începe să
te simţi sfânt pentru că ai făcut ceva remarcabil. Ai salvat o viaţă - cineva se îneca în ocean şi tu l-ai
salvat, iar un copil a fost prins într-o casă în flăcări şi tu ai sărit după el şi ţi-ai riscat viaţa, ai făcut
ceva extraordinar - atunci te vei simţi foarte egoist. Egoul este iarăşi iadul.
A te simţi superior înseamnă să te afli în iad, a te simţi inferior înseamnă să te afli în iad. A renunţa
la orice idee de superioritate sau inferioritate şi a exista pur şi simplu înseamnă să fii în rai.
Ideea de condamnare este de asemenea orientată către
ego. Oamenii au idealuri imposibile. Chiar alaltăseară a
venit la mine Vishnu; el îmi scrie iar şi iar că „Nu sunt
perfect. Ce ar trebui să fac?“, că „Sunt imperfect“, că „Orice
fac este imperfect“. Se torturează singur pentru că este
imperfect. Dar cine nu este imperfect? însăşi ideea că „Ar
trebui să fiu perfect" este foarte egoistă. însuşi efortul de
a deveni perfect este egoist. Nimeni nu este perfect.
De fapt. perfecţiunea nu poate exista, prin însăşi
natura ei. A fi perfect înseamnă a fi mort. Când vei^ajunge
să fii perfect, nu va
mai exista evoluţie personală. Cum
214
OSHO
vei putea supravieţui atunci? Pentru ce? Dacă Dumnezeu este perfect, înseamnă că e mort. Dacă
Dumnezeu este imperfect, doar atunci el e viu şi poate fi viu.
Eu predic ideea Dumnezeului imperfect şi predic existenţa imperfectă şi predic frumuseţea
imperfecţiunii şi viaţa imperfecţiunii. însăşi ideea că „Trebuie să fiu perfect“, că „în viaţa mea nu ar
trebui să existe defecte“ este egoistă. Iar tu vei găsi cu siguranţă la tine o mie şi unu de defecte.
Deci, pe de o parte te afli pe o cale a egoului, care îţi creează probleme, te face nefericit, pentru că
nu eşti perfect; iar pe de alta, aceeaşi cale îţi aduce condamnare de sine. Vrei să fii superior şi ştii
că eşti inferior: ambele sunt aspecte ale aceleiaşi monede. Vei rămâne în iad.
Bucură-te de imperfecţiunea ta. Bucură-te de felul tău de a fi.
Şi renunţă la toate distincţiile dintre sacru şi profan, păcat şi virtute, bine şi rău, Dumnezeu şi diavol.
Distruge toate acele distincţii. Ele sunt capcane în care eşti prins. Sunt capcanele care nu-ţi
îngăduie să trăieşti, să fii liber. Nu poţi dansa: un picior este prins în capcana inferiorităţii, alt picior
este prins în capcana superiorităţii. Eşti înlănţuit. Cum poţi dansa? Renunţă la toate aceste lanţuri.
De aceea spun adepţii filosofiei Zen: „O distincţie cât un fir de păr desparte raiul de iad“. Asta e ceea
ce afirmă Tilopa*. O mică distincţie, cât un fir de păr, separă iadul
* Maestru indian al tradiţiei tantrice budiste, întemeietorul liniei Rozariului de aur (Kagyu), a
dezvoltat metoda de meditaţie mahamudra. devenită o practică fundamentală a doctrinei Kagyu.
(n.red.)
Călătoria devenirii umane 215
de rai, iar tu eşti prins într-o dualitate. Nici o distincţie, şi vei fi liber. Lipsa distincţiei înseamnă
libertate.
Profunzimea banalului şi banalitatea profundului, asta vă învăţ eu.
A mânca este banal, dacă priveşti din afară. Dacă priveşti din interior este profund, un miracol -
faptul că poţi mânca pâine, iar pâinea este transformată în sânge, care devine carnea ta, apoi
oasele şi chiar măduva lor. Mănânci pâine, iar pâinea devine gândurile, visurile tale. Este un
miracol. Se întâmplă lucrul cel mai profund. Când mănânci, nu este un lucru obişnuit. în el se
manifestă Dumnezeu. Este un act creativ. în timp ce mesteci pâine, creezi viaţă, fără să o ştii, în
mod inconştient. Faci posibile o mie şi unu de lucruri. Mâine poate vei picta: şi acea pâine pe care ai
mâncat-o a devenit o pictură. Mâine poţi cânta sau poţi face chiar acum ceva care nu ar fi posibil
dacă pâinea nu ar fi fost acolo.
Rugăciunea creştină este frumoasă; ea spune: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi“. Pare ceva banal! Ce vrea Iisus să spună când afirmă „Rugaţi-vă zilnic: «Pâinea noastră cea
de toate zilele dă-ne-o nou㻓? Nu s-a putut gândi oare la ceva mai profund? Pâine? Schimbă doar
cuvântul pâine şi spune zilnic în rugăciunea ta „Doamne, dă-ne nouă ceaiul cel de toate zilele* şi vei
vedea ce stupid pare. Dar pâinea sau ceaiul sau cafeaua... sau Coca-Cola! Da, Coca-Cola este şi
ea divină.
Totul este divin - cum ar putea fi altfel?
Rugăciunea spune: „Pâinea noastră cea de toate zilele“. Ea ridică banalul la un nivel profund. Este o
afirmaţie importantă. Hinduiştii au spus mereu; Annam
216 OSHQ
Brahma - „Hrana este Dumnezeu“. Ridicând banalul la un nivel profund. Privind banalul atât de
adânc, încât se schimbă în profund.
Faci duş. Este o activitate banală, de zi cu zi, dar poate deveni profundă. Priveşte-o doar mai atent.
Prin simplul fapt că te afli sub duş, iar apa continuă să curgă, şi trupul tău se simte proaspăt, tânăr şi
plin de viaţă, apa este o binecuvântare. Asta pentru că suntem alcătuiţi din apă - fiinţa umană are
aproape 80% apă, iar primele semne de viaţă au apărut în ocean. Primul lucru care a existat a fost
peştele, iar chiar şi acum, în pântecul mamei, copilul pluteşte în apă de mare, cu aproape aceleaşi
ingrediente, acelaşi caracter salin. Acesta este motivul pentru care atunci când o femeie este
gravidă ea începe să mănânce mai multă sare; ea are nevoie de mai multă sare pentru că copilul
are nevoie de apă de mare în jurul lui. Copilul este încă un peşte la început, în stadiul primar. Apa
înseamnă viaţă, iar atunci când faci duş, viaţa se revarsă asupra ta - 80% din viaţă se revarsă
asupra ta, cel mai necesar element pentru viaţă. Nici o formă de viaţă nu e posibilă fără apă. Aceşti
copaci nu vor fi acolo dacă nu există apă, iar aceste păsări nu vor cânta, aceste animale nu vor fi
acolo şi nici aceşti oameni, întreaga viaţă va dispărea dacă dispare apa.
Se produce o experienţă profundă atunci când eşti atins de apă. Poţi face experienţa aceasta atât
de profundă! Depinde de tine, de modul în care pătrunzi în ea. Poate deveni o meditaţie, o
rugăciune. Te poţi simţi recunoscător că Dumnezeu este mare, că apa este încă disponibilă.
Călătoria devenirii umane
217
A respira este foarte banal; cui îi pasă de asta? Dar respiraţia este viaţa ta. Toate limbile au cuvinte
pentru „viaţă“, care înseamnă de fapt „suflu", „respiraţie". Limba sanscrită are cuvântul prana pentru
„viaţă", care înseamnă respiraţie. Cuvântul suflet înseamnă suflu; cuvântul psyche înseamnă
respiraţie.
Iar Biblia spune că Dumnezeu l-a făcut pe om şi i-a suflat viaţă. Viaţa a început prin suflarea divină
asupra omului; altfel omul era doar ţărână. Adam înseamnă ţărână, pământ. Dumnezeu l-a făcut pe
Adam din lut. „Adam" este cuvântul ebraic pentru pământ. Apoi a suflat viaţa asupra lui. Şi aşa se
produce viaţa întotdeauna. Un copil se naşte şi primul lucru pe care îl aşteptăm cu nerăbdare este
ca el să plângă. De ce? Pentru că doar prin plânset el începe să respire. Timp de două, trei secunde
chiar şi doctorul îţi ţine suflarea,
asistenta medicală îşi ţine suflarea, aşteptând. Copilul poate să respire sau nu, cine ştie? Se poate
să nu respire. Dacă nu va respira, atunci nu va exista viaţă. Dacă respiră, viaţa va exista. încă se
mai întâmplă acelaşi lucru care i s-a întâmplat lui Adam: Dumnezeu suflă asupra copilului, asupra
fiecărui copil.
Dumnezeu este forţa invizibilă, energia vitală care te înconjură. Ea pătrunde în tine prin respiraţie,
iar în ziua în care vei muri, o vei face printr-o expiraţie. începi viaţa inspirând şi o încetezi expirând;
după care nu vei mai respira. Din nou, Adam este adam, din nou ţărâna este
ţărână, ţărână în ţărână.
Respiraţia înseamnă viaţă, dar i-ai acordat atenţte?
Când te afli în soarele dimineţii, respiră. Dumnezeu este
218
OSHO
cel pe care îJ respiri. Şi apoi devine profund. Este atitudinea ta.
Banalul şi profundul nu sunt două lucruri separate. Ele sunt una, sunt împreună, sunt două aspecte
ale unei energii. Viaţa ta este banală numai dacă nu priveşti adânc. Dacă începi să priveşti adânc,
viaţa ta este profundă.
Prin urmare, e o intuiţie importantă. Spui: „Experienţa mea privitoare la mine este cea mai profundă
experienţă a vieţii mele, totodată şi cea mai banală. Te rog să mă lămureşti". Nu te încurca. Nu e
nimic de clarificat. Aşa e viaţa: banalul este profund.
Întrebarea s-a ivit pentru că persoana trebuie să se fi gândit că banalul şi profundul se contrazic. Nu,
ele nu sunt contradictorii; sunt complementare. Banalul ascunde profundul. Banalul funcţionează
asemenea unui înveliş, asemenea unei cruste; protejează profundul. E aproape ca o sămânţă.
Sămânţa protejează posibilitatea copacului. Acea posibilitate este foarte delicată; sămânţa este
dură. Sămânţa dură, învelişul dur al sămânţei protejează posibilitatea cea mai delicată a florilor, a
unui copac mare. Iar sămânţa va proteja această posibilitate până când găseşte solul potrivit. Apoi
sămânţa dispare, apoi teaca ei dispare, apoi crusta dură se dizolvă în pământ şi viaţa fragilă răsare.
Profundul se ascunde în banal, aşa că priveşte adânc. Oriunde există banalul, acolo se află şi
profunzimea. Nu fugi de banal; altminteri vei fugi de profund. Şi nu căuta lucrurile profunde evitându-
le pe cele banale; altfel nu vei găsi niciodată profunzimea.
Călătoria devenirii umane 219
Ge0rges Gurdjieff a spus: „Te afli într-o închisoare. Dacă vrei să ieşi din închisoare, primul lucru pe
care trebuie să-l faci e să-ţi dai seama că eşti într-o închisoare. Dacă te crezi liber, nu poţi să
evadezi". Care sunt închisorile pe care eu le numesc „casă"?
Georges Gurdjieff este unul dintre cei mai semnificativi maeştri ai epocii sale. El este unic în multe
privinţe - nimeni din lumea contemporană nu a mai spus lucrurile în maniera în care le-a spus
Gurdjieff. Aproape că e un alt Bodhidharma sau Zhuangzi, aparent absurd, dar în realitate oferind
indicaţii valoroase în sensul eliberării conştiinţei umane.
întrebi despre una dintre cele mai importante afirmaţii ale sale. El obişnuia să spună adesea: „Te afli
într-o închisoare“. Mergea uneori mai în profunzimea realităţii şi, în loc să spună „Te afli într-o
închisoare", spunea: „Tu eşti închisoarea". Această afirmaţie este mai adevărată.
Dacă doreşti să evadezi din închisoare - sau. mai bine spus, dacă nu doreşti să fii o închisoare -,
primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ţi dai seama că eşti în închisoare... sau că tu eşti
închisoarea. Trebuie să-ţi aminteşti mereu de acest lucru ca de unul dintre principiile de bază pe
care le urmează orice căutător al adevărului.
Tendinţa minţii umane este să nege lucrurile urâte, să ascundă acele lucruri pe care nu vrea ca alţii
să le ştie - să le ascundă în asa fel. atât de adânc In subconştient. încât omul însuşi nu mai ştie de
ele. tn acest fel. el Îşi menîine personalitatea superficială.
220
OS HO _
Gurdjieff avea o poveste despre asta...
A fost odată un magician care obişnuia să trăiască în codri adânci şi îndepărtaţi, şi avea multe oi
pentru că erau singura lui hrană. în acei codri de nepătruns, el ţinea oile respective doar pentru a le
ucide în fiecare zi, una câte una. Fireşte, oile se temeau foarte tare de om şi obişnuiau să fugă în
pădure de frica morţii. Prietenele lor au dispărut, nu există siguranţă... mâine poate să le sune şi lor
ceasul. De frică, ele obişnuiau să plece departe, în adâncul pădurii. Şi era foarte dificil să le găseşti
în fiecare zi.
în cele din urmă, magicianul a apelat la un şiretlic. A hipnotizat toate oile şi a spus fiecăreia dintre
ele: „Tu eşti o excepţie; toate oile pot fi ucise, dar tu nu poţi fi ucisă niciodată. Nu eşti o oaie
obişnuită; ai un privilegiu divin. Unora dintre ele le-a spus: „Nu sunteţi deloc oi; sunteţi lei, tigri, lupi.
Doar oile sunt ucise. Nu e nevoie să vă ascundeţi în pădure; asta e foarte jenant, pentru că un leu
care se ascunde în pădure de teama că va fi ucis e un lucru nemaiîntâlnit... doar oile sunt ucise“. Şi,
în acest fel, el a reuşit să hipnotizeze toate oile în diferite moduri.
Chiar le-a spus câtorva dintre oi: „Sunteţi bărbaţi, fiinţe umane, iar fiinţele umane nu se omoară între
ele. Sunteţi la fel ca mine. Nu vă mai temeţi şi nu maiîncercaţi vreodată să fugiţi de teamă“. Din
acea zi, nici o oaie nu a mai fugit să se ascundă în pădure, deşi vedeau toate cum în fiecare zi una
dintre ele era ucisă, măcelărită. Dar, fireşte, fiecare dintre ele gândea că „Aceea trebuie să fi fost
oaie; eu sunt tigru, leu, fiinţă umană. Sunt specială
Călătoria devenirii umane
221
şi excepţională, mă bucur de un privilegiu divin"... Aşadar, le-a băgat în cap o grămadă de poveşti.
Gurdjieff spune că, dacă nu-ţi dai seama de lucrul de bază - anume că te afli într-o închisoare, că tu
eşti închisoarea atunci nu există speranţă de eliberare. Dacă tu crezi că eşti deja liber, eşti o oaie
hipnotizată care se crede leu - excepţională, fără nevoia de a se teme, sau se crede chiar o fiinţă
umană. Vede cum alte oi sunt ucise, dar încă rămâne în starea de hipnoză, fără să-şi conştientizeze
vreodată realitatea personală. Pentru a fi liber, dacă ştii deja că eşti liber, nu mai este o problemă.
Toate religiile, poate fără intenţie, au creat o enormă stare hipnotică. Oamenii cred că au suflete
nemuritoare. Nu spun că nu au, ci doar că ei nu au habar ce cred. Iar deoarece cred că au un suflet
nemuritor, ei nu descoperă niciodată că îl au deja. Li s-a spus: „împărăţia lui Dumnezeu este cu
tine..." şi credinţa în acest lucru este foarte confortabilă şi consolatoare. Dar apoi nu există nici o
cale prin care să cauţi şi să cercetezi dacă această credinţă ipotetică conţine sau nu vreun adevăr,
sau dacă nu cumva e doar un şiretlic hipnotic folosit de societate pentru a-ţi alunga teama de
moarte, pentru a-ţi alunga teama de boală, de bătrâneţe, pentru a-ţi alunga teama de propria
singurătate.
Dumnezeul tău ar putea fi doar o hipnoză psihologică. El nu este descoperirea ta, e adevărat -
măcar atât lucru este perfect adevărat. Acest Dumnezeu a fost sădit în mintea ta şi pentru că tu
continui să crezi în el. credinţa ta împiedică orice aventură de căutare a adevărului.
222 OSHO
In mod obişnuit, ţi s-a spus permanent că dacă nu crezi, nu vei afla. însă adevărul este tocmai
contrariul. Credinţa este o barieră, nu o punte. Cei care cred nu află niciodată adevărul, pentru că nu
au pornit niciodată în căutarea lui; nu e nevoie să o facă. Eşti în închisoare şi te crezi liber. Eşti în
lanţuri, dar le crezi podoabe. Eşti sclav, dar ţi s-a spus că eşti un om smerit, că eşti simplu, că
acesta e felul în care ar trebui să se comporte persoana religioasă. Eşti împresurat de multe
strategii hipnotice dezvoltate de societate de-a lungul epocilor. Iar acele strategii hipnotice sunt
cauza principală a ignoranţei tale, a suferinţei tale, a lipsei tale de iluminare.
Aşadar, primul lucru de care trebuie să-ţi dai seama este că te afli în închisoare. în clipa în care
recunoşti că eşti în închisoare, nu mai poţi tolera închisoarea. Nimeni nu o poate tolera; e împotriva
demnităţii umane. Vei începe să găseşti modalităţi de a evada din ea. Vei începe să găseşti oameni
care deja au evadat din ea. Poţi începe să cauţi ajutor dincolo de ziduri, pentru că există oameni
dincolo de ziduri gata să te ajute cu orice ai nevoie. însă ei sunt complet neputincioşi dacă tu crezi
că te bucuri de o libertate absolută.
Dacă tu crezi că această închisoare este casa ta, atunci normal că e cât se poate de absurd să te
gândeşti chiar şi să scapi din ea. Crezi că zidul care te ţine prizonier este o protecţie. Atunci nu se
mai pune problema să faci o gaură în zid şi să ieşi afară, sau să găseşti o scară sau să ceri ajutorul
cuiva din afară. O frânghie poate fi aruncată din afară, o scară poate fi construită din afară, dar
acestea sunt posibile doar dacă recunoşti aspectul de bază,
Călătoria devenirii umane 223
anume că te afli într-o închisoare. Georges Gurdjieff a insistat constant că „Aceasta este
conştientizarea de bază. Fără ea, nu pot fi făcute progrese către iluminare. Dacă te crezi liber, nu
poţi evada“.
„Care sunt închisorile pe care le numesc «casă»?“ Toate aşa-numitele case nu sunt altceva decât
închisori, pentru că ele nu-ţi oferă libertate, ci numai protecţie, siguranţă, iar în schimbul acestora îţi
iau fiinţa, libertatea, bucuria, dansul. Dar ele îţi oferă în mod cert protecţie, siguranţă - şi, fireşte,
trebuie să plăteşti pentru asta.
Preţul care trebuie plătit este imens în comparaţie cu ce primeşti. Trebuie să-ţi vinzi sufletul. Dar,
atunci, care mai e rostul siguranţei şi al protecţiei? Căutai protecţia şi siguranţa pentru tine, iar în
căutarea acestora ţi-ai vândut fiinţa. Acum eşti teafăr şi nevătămat, dar care e rostul? Pentru cine
sunt siguranţa şi protecţia? Nu îţi folosesc ţie, ci le folosesc celor care au reuşit să te convingă că
„Dacă îţi dai sufletul, fiinţa, noi vom avea grijă de tine - şi atunci nu va trebui să-ţi mai faci griji, atunci
noi vom fi răspunzători pentru siguranţa şi protecţia ta".
în momentul în care renunţi la responsabilitatea ta, renunţi la toate.
Atunci nu mai eşti decât o cochilie goală, fără nici un sens şi nici o esenţă. Casele tale nu sunt
altceva decât închisori frumoase construite şi decorate de tine. Crezi că ele te protejează; dar te
distrug. Desigur, te protejează de ploi şi te protejează de vânturi şi te protejează de soare, dar
pentru aceste aspecte banale te distrug complet.
224
OSHO
îţi pierzi toată bucuria, îţi pierzi toată libertatea,îţi pierzi tot simţul direcţiei.
Pierzi însuşi scopul pentru care te afli aici. Te pierzi în propria casă. Devii prea îngrijorat de mobilă
şi decoraţiuni, încât uiţi complet de tine însuţi. Această stare de uitare seamănă cu un fel de somn
psihologic adânc.
Soţia ta, soţul tău, copiii tăi - nimeni nu îţi aparţine. Toate sunt relaţii arbitrare, create de om - nici
măcar propriii tăi copii nu sunt ai tăi. Ei vin în lume prin tine; dar nu îţi aparţin. Tu aparţii trecutului; ei
aparţin viitorului. Nu există nici o conexiune, nici o relaţie; aşadar, pe măsură ce omul a devenit tot
mai inteligent, s-a ajuns la un conflict mare între generaţii.
Un mare romancier rus, Turgheniev, a scris o carte - poate cea mai bună carte a lui, capodopera lui
- Părinţi şi copii. întreaga carte este despre lupta dintre taţi şi fii, pentru că taţilor le-ar plăcea ca fiii
lor să Ie semene întru totul. Fireşte, ei nu le vor îngădui fiilor nici o libertate. Se aşteaptă la
supunere, se aşteaptă ca fiii lor să le semene leit.
Chiar şi Dumnezeu Tatăl se aştepta la supunere şi nimic altceva; ce să mai spunem despre taţii
obişnuiţi? El s-a înfuriat din cauza nesupunerii, iar mânia lui a fost prea mare în raport cu
nesupunerea. Nesupunerea a fost creată de el. El a provocat-o; el a creat curiozitatea în copiii săi,
Adam şi Eva, de a mânca din anumiţi copaci, interzicându-le acest lucru - asta e calea cea mai
uşoară de a provoca nesupunere.
Am trăit într-un loc; chiar alături de mine, era o casă foarte frumoasă, cu o grădină foarte mare, un
gazon
Călătoria devenirii umane
225
şi un mare zid care o înconjura. Iar în India, astfel de locuri sunt folosite ca pisoare. Un zid bun... şi
simţi imediat nevoia imperioasă de a urina. Iar bărbatul casei era foarte nervos. General ieşit la
pensie. Ei m-a întrebat ce poate să facă: „E bizar, pentru că există atât de multe case, dar oamenii
continuă să urineze în jurul casei mele".
I-am răspuns: „Motivul este că nu ai pus nici un anunţ“. El a întrebat: „Ce fel de anunţ?"
L-am lămurit: „Pune doar nişte anunţuri împrejur, pe tot zidul: «Nu urinaţi aici»".
El a spus: „E o idee bună!"
A chemat un pictor şi a scris pe tot zidul cu litere mari: „Nu urinaţi aici". Iar din acea zi oricine trecea
pe acel drum era musai să urineze acolo! Anunţul era o invitaţie de nerefuzat; altfel, nu era nevoie
să aminteşti nimănui că nu trebuie să facă asta. Dar când vezi „Nu urinaţi“... simţi dintr-odată că
acesta este locul potrivit pentru a-ţi face nevoia. Şi poţi vedea atâtea alte urme în care oamenii au
urinat deja. Iar anunţurile de pe zid arată cu siguranţă că proprietarul ştie că oamenii urinează acolo;
altfel, de ce ar fi fost nevoie să pună astfel de anunţuri?
în Bhopal, unul dintre oraşele metropolitane ale Indiei, am fost surprins să aflu că oamenii au pus
chiar şi în camerele lor de zi mici anunţuri care spun „Nu scuipaţi aici" - pentru că acela este singurul
oraş din India unde oamenii scuipă oriunde. Chiar şi în camera ta de zi, aceasta e o practică
comună. Iar acele anunţuri nu împiedică pe nimeni să facă acest lucru. Când am văzut asta, i-am
spus doctorului la care stăteam: „Nu am
226
OSHO
mai văzut nicăieri în India astfel de instrucţiuni. Iar aici. în oraşul tău. le văd în orice casă... De unde
a pornit situaţia asta?“
El a spus: „Nu ştiu".
Eu am continuat: „Cineva trebuie să fi pus primul un panou; scuipăturile trebuie să fi urmat după“.
Este o tentaţie.
în Grădina Edenului, cu atâţia copaci..., Dumnezeu a arătat către un pom anume, spunând: „Acesta
este pomul cunoaşterii. Nu mâncaţi niciodată din el“. Nu a fost nevoie de nici un şarpe pentru a o
convinge pe Eva, pentru că Dumnezeu a convins-o singur; el este şarpele. Şi apoi, pedeapsa pentru
acest act de nesupunere este incredibilă. Chiar şi astăzi mai suferim încă din cauza nesupunerii lui
Adam şi a Evei!
Religiile au creat tot soiul de nelegiuiri în mintea omului, doar prin interdicţiile impuse. Ele au creat
totodată idei care îl împiedică pe om să pornească în orice căutare. Ele spun „Crede“ - şi credinţa
este ieftină. Nu trebuie să faci nimic. Gurdjieff a fost nevoit să meargă atât de departe, încât a
început să le spună oamenilor: „Nu aveţi suflete. Faptul că fiecare are un suflet este o idee greşită
pe care v-au inculcat-o religiile“.
El a trebuit să spună un astfel de lucru doar pentru a te trezi şi a te îndemna să cercetezi dacă e
adevărat sau nu; altfel, toată lumea e complet adormită. Ce nevoie mai ai să cauţi? Deja dispui de
suflet; Dumnezeu e în tine! Aşa că fă alte lucruri pe care, dacă nu le faci, nu le primeşti - devino
preşedinte, prim-ministru, devino cel mai bogat om din lume, cucereşte pământul - pentru că aceste
Călătoria devenirii umane
227
lucruri nu se vor întâmpla de Îs sinG. Cât dssprG Dumnezeu, tu deja îl ai; ei există în tine, nu trebuie
să pled nicăieri în căutarea lui. în orice zi, în orice zi ploioasă în care nu poţi pleca să cucereşti
lumea şi nu ai nimic altceva de făcut - să îţi meştereşti maşina, sau să îţi desfaci ceasul în bucăţi,
sau radioul sau televizorul, chiar dacă acestea funcţionează perfect, dar tu nu ai nimic altceva de
făcut... în orice zi când nu ai nimic de făcut, atunci îl poţi găsi pe Dumnezeu. El se află în tine, în
buzunarul tău.
Gurdjieff e poate singurul om din întreaga istorie care s-a împotrivit tuturor religiilor, afirmând că
omul nu are suflet - că sufletul trebuie creat şi abia apoi îl ai. Nu te naşti cu el, te naşti doar cu
posibilitatea lui. Dacă depui un efort însemnat, poate că îl vei dobândi. Altfel, majoritatea oamenilor
se nasc şi mor; nu există vreun suflet care să le supravieţuiască.
El spunea o minciună plină de compasiune. Nu avea dreptate, dar nu pot afirma că spunea această
minciună pentru vreun alt motiv decât din compasiune. Este adevărat că te naşti cu un suflet, dar
acest fapt a devenit atât de general acceptat, că nici măcar nu mai priveşti în interiorul tău. Cineva
trebuie să-ţi zdruncine ideea că te naşti cu un suflet, să-ţi spună că eşti gol pe dinăuntru, găunos.
Poate că asta te va scutura, te va trezi. Poate îţi va da impulsul de a te privi cel puţin o dată,
indiferent că există un suflet sau că ai fost amăgit.
Si Georges Gurdjieff a ajutat mai mulţi oameni decât oricare altul, pentru că el a plăsmuit o mare
năzuinţă;
Nu muri înainte să-ţi creezi un suflet; altfel nimic nu îţi
va supravieţui după moarte. Cristalizează-ţi fiinţa în aşa
228 OSHO
fel încât moartea să nu o poată distruge. însă tu nu te naşti cu sufletul, ci trebuie să-l creezi“.
Ideea tuturor religiilor, deşi adevărată, nu a fost utilă; ea a devenit o piedică. Compasiunea lui
Gurdjieff este considerabilă. Evident că toate religiile au fost împotriva lui, pentru că acesta este
punctul în privinţa cărora ele cad toate de acord - că toată lumea se naşte cu un suflet, însă punctul
de vedere al lui Gurdjieff este mai psihologic şi mai eficient în producerea eliberării. El spune că eşti
gol pe dinăuntru şi că vei rămâne aşa dacă nu te stră- duieşti, cu o voinţă nestrămutată, să creezi
un centru în interiorul tău. Există posibilitate, potenţial, dar trebuie să îl concretizezi.
Intuiţia lui a fost grozavă.
Iar de la Gurdjieff încoace, oamenii au uitat complet de acest adevăr. El a trăit în urmă cu doar
câteva decenii şi chiar în acei câţiva ani oamenii l-au uitat pe marele învăţător care a manifestat
suficientă compasiune pentru a minţi, doar ca să te şocheze; doar pentru a crea în tine o deschidere
care să te facă să te întrebi dacă ceea ce au spus toate religiile conţine sau nu vreo urmă de
adevăr.
Primul lucru pe care el îl spune este să-ţi dai seama că te afli într-o închisoare. Primul lucru care
poate fi de asemenea spus este că trebuie să-ţi dai seama că nu exişti încă. Trebuie să fii. Eşti o
sămânţă, dar trebuie să găseşti solul potrivit şi nimeni nu o poate face în locul tău. Dacă vei
continua să depinzi de preoţi şi de aşa-numiţii tăi sfinţi, vei rata această mare oportunitate pe care ţi-
a dat-o viaţa. Şi nu se ştie dacă ţi se va da sau
Călătoria devenirii umane 229
nu o a doua şansă. Trebuie să-ţi fie cât se poate de clar că există o posibilitate pe care. odată
ratată, ai ratat-o pentru totdeauna.
Gurdjieff a stârnit o mare tulburare în câţiva oameni inteligenţi şi i-a îndemnat să depună eforturi
considerabile pentru a se găsi pe sine. Nu sunt de acord cu Georges Gurdjieff în privinţa metodelor,
dar legat de această afirmaţie, sunt întru totul de acord. Este un simplu fapt psihologic.
Există oameni care se cred inteligenţi. De fapt, este foarte dificil să găseşti pe cineva care se crede
lipsit de inteligenţă. Dacă poţi găsi pe cineva care se crede lipsit de inteligenţă, există pentru el o
posibilitate de a fi inteligent. Dar nu îi poţi ajuta pe toţi cei care deja se cred inteligenţi. Şi, cu
siguranţă, nu toată umanitatea este inteligentă. Acţiunile, comportamentul, nefericirea oamenilor o
arată - ele nu demonstrează altceva decât retardarea lor.
însă credinţa lor e că sunt genii - doar că viaţa nu le oferă ocaziile potrivite de a-şi demonstra
talentele; altfel, ei ar fi putut să fie Picasso, sau Sartre, sau Bertrand Russell sau Martin Buber; nu e
nici o problemă în această privinţă. Asta se întâmplă doar pentru că viaţa le pune piedici; altfel, ei au
totul. Dar nu e aşa.
Acum educaţia este universală, mai ales în ţările avansate. însă nici măcar educaţia universală nu
creează genii universale. Toată lumea este educată, dar nici măcar acest lucru nu îţi conferă acelaşi
talent. Omul trăieşte într-un fel de stare de semitrezie şi de semiadormire, şi e foarte uşor să crezi
că eşti grozav - grozav ca inteligenţă.
230
OSHO
grozav ca frumuseţe, grozav în orice - decât să găseşti măreţia, mai degrabă să creezi măreţia,
pentru că asta necesită străduinţă, o străduinţă uriaşă. Iar iluminarea este inteligenţa supremă.
Dacă te crezi deja inteligent, te-ai oprit din creştere.
Uită-te doar unde te afli cu exactitate.
Fii foarte imparţial în judecata de sine.
Vezi limpede, chiar dacă doare, că eşti un sclav - al unei ideologii politice, al unei teologii religioase,
al unei nerozii rasiale. Uită-te doar şi fii foarte imparţial şi obiectiv în ce te priveşte, şi atunci vei găsi
ceea ce Gurdjieff numeşte închisorile tale. Iar odată ce îţi recunoşti închisorile personale, nu este
greu să ieşi, pentru că ele sunt propriile tale creaţii.
Bernstein a murit şi s-a dus în iad. Recepţionerul l-a întrebat: „Unde vrei să mergi?“
„Am de ales?“, a întrebat Bernstein, surprins.
„Desigur! Această anticameră este înconjurată de uşi închise. Ascultă doar la fiecare dintre ele şi
hotărăşte-te unde vrei să intri."
Bernstein a ascultat la prima uşă şi a auzit urlete oribile de agonie. A trecut la a doua uşă, apoi la a
treia - auzind mereu strigăte, plânsete şi ţipete. în cele din urmă, la a şaptea uşă, nu a auzit nimic
altceva decât un murmur blând.
A spus repede: „Intru aici“.
Uşa s-a deschis şi Bernstein a fost împins înăuntru. S-a trezit până la buza de jos într-o mare
imensă de rahat. Alături de el, milioane de alte suflete
Călătoria devenirii umane 231
condamnate stăteau pe vârfurile picioarelor, murmurând: „Nu face valuri! Nu face valuri!“
Tot ce ai făcut în viaţă este alegerea ta proprie. Chiar şi în iad ai de ales - oriunde ai de ales. Viaţa
ta este propria ta creaţie. Odată ce recunoşti asta, orice schimbare e posibilă.
Comentariul lui Churchill despre om a fost: „Omul se va împiedica uneori de adevăr, dar de cele mai
multe ori se va ridica şi-şi va continua drumul". Omul e un animal bizar, cel mai ciudat dintre toate
creaturile pe care le vezi. El continuă să creadă în lucruri care nu există, în lucruri pe care nu le are.
Nu face niciodată vreun efort, nici măcar pentru a descoperi un lucru absolut fundamental: cine este
el. de unde vine şi care este destinul lui, încotro se îndreaptă.
Oamenii discută despre tot soiul de lucruri, oamenii citesc despre tot soiul de lucruri, dar în general
ei nu se deranjează niciodată cu propria lor persoană. Se pare că se consideră pe ei înşişi ceva
sigur, şi asta este ceea ce Gurdjieff vrea să oprească: nu te considera ceva sigur. Priveşte înlăuntru,
află cine eşti, şi dacă exişti cu adevărat sau dacă în tine e doar un gol şi trebuie făcut ceva pentru ca
sămânţa din tine să încolţească, să te îngrijeşti de sămânţă, pentru ca într-o zi să poată înflori.
Afundându-se stingherit în moliciunea canapelei psihiatrului, pacientul a oftat: „Doctore, am o
problemă". Şi-a slăbit gulerul şi a continuat: „Am un fiu la Harvard şi altul la Yale. Tocmai le-am făcut
cadou câte o maşină Ferarri identică. Am un apartament în New York. pe Fifth
232 OSHO
Avenue, şi o casă de vară în East Hampton, plus o fermă întinsă în Venezuela“.
„Ei bine“, a zâmbit psihiatrul, evident impresionat, „fie mi-a scăpat ceva, fie nu ai cu adevărat o
problemă“.
„Doctore“, a rostit omul necăjit cu un glas dogit, „eu câştig doar şaptezeci şi cinci de dolari pe
săptămână“.
Normal că vei avea probleme! Câştigi şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămână şi îţi imaginezi toate
aceste lucruri: două maşini Ferrari, doi fii - unul la Harvard, altul la Yale -, o casă la oraş, o casă de
vacanţă, o fermă mare în Venezuela, cu doar şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămână! Oamenii îşi
creează singuri probleme. Conştiinţa lor este tare săracă, iar ei continuă să creadă că împărăţia lui
Dumnezeu este în ei. în conştiinţa ta săracă nu poţi avea decât un Dumnezeu sărac - cât cei
şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămână. Dumnezeul tău este pe cât de bogat pe cât e conştiinţa
ta, pentru că Dumnezeu este un alt nume pentru conştiinţa ta.
Epilog:
Mina comorilor tale se află în tine însuţi
Ce crezi despre afirmaţia: „Fără utopii, nimic nu se va îmbunătăţi"? Este o aiureală?
Nu, nu este.
Afirmaţia „Fără utopii, nimic nu se va îmbunătăţi“ este un adevăr fundamental. Utopia înseamnă pur
şi simplu că noi nu suntem mulţumiţi cu societatea în care trăim; că suntem teribil de frustraţi de
structura care ne-a fost impusă; că există o nemulţumire uriaşă în legătură cu orice. Utopia este
doar o dorinţă de a găsi o societate mai bună, o omenire mai bună, un sistem educaţional mai bun,
o mai mare apropiere umană, relaţii mai bune între bărbaţi şi femei, între părinţi şi copii.
Utopia înseamnă pur şi simplu dezgust faţă de statu-quo.
234
OSHO
Tuturor grupurilor de interese le-ar plăcea să susţină ideea că utopia este o absurditate, pentru că
lor le-ar conveni ca tu să fii satisfăcut şi mulţumit, asemenea bivolilor, care mănâncă iarbă - aceeaşi
iarbă toată viaţa lor, de parcă se nasc numai ca să mănânce iarbă şi apoi să moară.
Vei fi surprins să afli câteva lucruri. Ai văzut animalele făcând sex? Dacă da. atunci trebuie să fi
observat că nu sunt fericite In timp ce o fac. Nu par să trăiască o stare de euforie. Par să fie
disperate, triste, de ca şi cum ar face asta dintr-un fel de necesitate, mânate de o forţă biologică;
trebuie să facă sex. Acesta e motivul pentru care. atunci când sezonul de împerechere a trecut,
masculul nu se mai uită la femelă, iar femela nu se mai uită la mascul; toate legăturile sunt
încheiate, nu există nici măcar o relaţie de prietenie! Dragostea lor este ceva mecanic, forţat. Nu
este o bucurie, o plăcere. Prin urmare, pentru ce trăiesc animalele? Doar ca să mănânce iarbă şi să
moară într-o zi_
Grupurilor de interese din lumea umană le-ar plăcea să fii şi tu asemenea bivolilor. Să rămâi
mulţumit în sărăcia ta, să rămâi mulţumit în boala, să rămâi mulţumit în moartea, să rămâi mulţumit
în nefericirea, suferinţa, neliniştea ta. Nu ar trebui să existe nici o problemă, nici o recompensă, nici
un efort de a îmbunătăţi lucrurile, pentru ca aceste grupuri să te poată exploata în continuare fără
nici o piedică, fără ca măcar să simtă vreo vină că te exploatează.
Există tot felul de paraziţi: preoţii sunt în astfel de grupuri. politicienii sunt în astfel de grupuri.
întregul lor interes este ca tu să rămâi într-o stare comatoasă, să rămâi
Călătoria devenirii umane
235
într-o stare de somnambulism... somnoros şi moţâmd. făcându-ţi cumva treaba, dar fără să te
preocupe vreodată faptul că lucrurile pot fi mai bune. şi astfel de oameni au convins alţi oameni
vreme de mii de ani că aşa este viaţa, că nimic altceva nu e posibil. Suferinţa este soarta ta;
disperarea îţi este destinul. Toate sunt voite aşa de Dumnezeu; nu poţi schimba starea lucrurilor. în
India, oamenii spun că nici măcar o frunză nu poate cădea din copac fără voia lui Dumnezeu. Prin
urmare, ce altceva poţi face?
Nu este o coincidenţă faptul că timp de zece mii de ani India nu a fost martora nici unei revoluţii. Şi
India este cel mai defectuos sistem social; o pătrime dintre hinduişti au trăit aproape ca vitele. Ei
sunt .paria“.
Au fost reduşi la o existenţă chiar mai rea decât a animalelor. Animalele nu sunt paria, dar acele
fiinţe umane sunt paria. Nu sunt doar paria, dar şi umbrele lor sunt paria. Dacă vii în contact cu
umbra unei persoane paria, trebuie să faci o baie pentru a te purifica. Şi aceşti oameni au fost
convinşi vreme de mii de ani că aceasta este soarta lor, că nu se poate nimic face in această
privinţă. în India, nimeni nu a scris vreodată o carte ca Utopia lui Sir Thomas More. Nu că indienii nu
ar fi scris nimic; ei poate că au scris cea mai semnificativă şi mai voluminoasă literatură. Dar nu
există nici măcar o singură carte care să ofere speranţă de vreun fel. o posibilitate de schimbare, o
revoluţie. Nu. aceste cuvinte nu sunt folosite deloc.
Asta e ceea ce grupurile dominatoare vor în întreaga lume. Prin urmare, oricine a spus câ utopia.
însăşi tdeea
236 OSHO
de utopie, este o aiureală, el însuşi este cel care vrea sâ-i prostească pe ceilalţi. El este propria lui
aiureală.
Utopia este cu siguranţă o necesitate absolută.
Odată ce umanitatea se eliberează de toate piedicile şi din toate temniţele, odată ce am transformat
utopia în realitate, atunci poate că utopia nu mai este necesară. Dar nu cred, pentru că nu putem
face vreodată ceva perfect. Perfecţiunea nu face parte din existenţă; totul rămâne imperfect.
Continuă să se îmbunătăţească tot mai mult, continuă să se apropie tot mai mult de perfecţiune, dar
nu devine niciodată perfect. Şi există un motiv, unul foarte semnificativ, pentru care lucrurile stau
aşa: în clipa în care un lucru devine perfect, moare.
Perfecţiunea înseamnă moarte. Contrariul este fals. Nu spun că moartea înseamnă perfecţiune;
altfel toată lumea care moare ar deveni perfectă. Moartea nu este perfecţiune, dar perfecţiunea
înseamnă cu siguranţă moarte, întrucât odată ce ai adus un lucru la perfecţiune, el încetează să mai
crească. După asta nu mai există nimic, nici o altă destinaţie, nimic altceva de făcut.
Energia umană are nevoie de o curgere permanentă pentru a rămâne vie. Este asemenea unui râu,
nu unui heleşteu. Are nevoie să curgă în continuare, să se schimbe, prin diverse câmpii şi printre
munţi, până ajunge la ocean.
Un heleşteu nu duce nicăieri. Aşa vor grupurile de interese să fie societatea umană - un heleşteu
care nu duce nicăieri, care pur şi simplu se evaporă, moare şi lasă în urmă un noroi murdar.
Energiile vieţii sunt un râu. un râu care nu ajunge niciodată la ocean, un râu ce caută şi cercetează
mereu,
Călătoria devenirii umane 237
care găseşte mereu, pentru că există întotdeauna altceva de găsit.
îmi amintesc de o poveste sufistă.
Un tăietor de lemne era foarte bătrân, fără nici o familie - soţia lui murise şi nu avea copii. Doar
pentru a-şi câştiga pâinea la vârsta lui înaintată - trebuie să fi avut vreo optzeci de ani el trebuia să
muncească din greu tăind lemne în pădure şi vânzându-le. în cele mai bune zile ale sale, banii pe
care îi câştiga abia îi ajungeau ca să supravieţuiască.
în fiecare zi în pădure, el obişnuia să treacă pe lângă un mistic sufist care stătea sub un copac. Şi
aşa cum e în tradiţia orientală, el atingea picioarele misticului, îşi primea binecuvântările şi îşi
continua munca.
Misticului a început să-i fie milă de bătrân. într-o zi i-a spus: „Eşti un om ciudat, nu ai nici o
curiozitate, pentru că dacă te adânceşti ceva mai mult în pădure, poţi găsi o mină de cupru. Şi doar
o zi de muncă acolo îţi va ajunge să cumperi hrană cât pentru şapte zile: în prezent, trebuie să
munceşti în fiecare zi. Chiar şi mie a început să-mi pară rău de tine. înaintează puţin mai mult".
Bătrânul ezita, deoarece cunoştea pădurea... dar cine ştie? Poate că misticul avea dreptate, pentru
că şi el fusese în pădure. De când îşi amintea, misticul se aflase mereu sub copac. Doar ca să facă
o încercare, nesigur de ce avea să se întâmple, s-a afundat mai adânc în pădure... Şi a găsit într-
adevăr o mină de cupru. A adunat destul cupru şi i-a ajuns pentru o săptămână.
Tăietorul de lemne s-a odihnit şi. când a revenit după o săptămână, arăta ceva mai bine. mai
sănătos, mai tânăr.
238
OSHO
A atins picioarele misticului şi i-a spus: „De această dată îţi ating picioarele nu doar în mod
tradiţional, ci pentru că îţi sunt cu adevărat recunoscător“.
Misticul a răspuns: „Aşa curând? Eşti nebun! Dacă mergi puţin mai departe în pădure, vei găsi o
mină de argint. O zi de muncă acolo îţi va ajunge să cumperi pâine pentru o lună".
Bătrânul nu-şi putea crede urechilor - întreaga lui viaţă trăise în nefericire şi suferinţă. Dar misticul
dovedise prima oară că avea dreptate; cine ştie, poate că grăia din nou adevărul. Sau poate că
misticul glumea şi îşi bătea joc de el, dar nu avea nimic de pierdut dacă se ducea.
S-a afundat puţin mai mult în pădure şi a găsit mina de argint. A spus: „Dumnezeule! Mi-am irosit
întreaga viaţă tăind lemne. A fost o muncă trudnică, iar apoi era greu să vând lemnele. Există atâţia
tăietori de lemne, atât de multă competiţie".
A adunat puţin argint şi chiar i-a ajuns timp de o lună. A trăit confortabil, în lux. După o lună a venit
şi a căzut la picioarele misticului, spunând: „îţi sunt cu adevărat recunoscător şi îmi pare rău că au
existat momente în care m-am îndoit de spusele tale".
Misticul a spus: „încă nu m-ai înţeles. Mergi puţin mai departe".
Bătrânul a întrebat: „Pentru ce? Trăiesc deja în lux!"
Misticul a răspuns: „Nu ştii ce e luxul. Ceva mai departe vei găsi o mină de aur".
Să aibă o mină de aur era dincolo de închipuirea tăietorului de lemne, dar s-a dus. Acum nu exista
nici o îndoială: acest om ştia ce spune.

Călătoria devenirii umane

239
A găsit aurul şi misticul a spus: „Aurul îţi va ajunge vreme de un an; poate că nu te voi mai vedea un
an de-acum."
Tăietorul de lemne a spus: „Nu, voi veni din când în când doar ca să-ţi ating picioarele. Eşti un om al
miracolelor! De ce continui să stai aici, când ştii atât de multe despre aur şi argint?“
Data viitoare când a venit la mistic, el arăta ca un om complet diferit - haine şi încălţări frumoase - şi
devenise cu siguranţă mai tânăr, mai sănătos. Se îngrăşase; înainte fusese doar un schelet.
Misticului i-a luat ceva timp să-l recunoască, să-şi dea seama că acesta era bătrânul tăietor de
lemne. A spus: „Aşadar, îţi merge bine?“
Bătrânul a spus: „îmi merge extraordinar de bine, dar tocmai mi-am amintit noaptea trecută», poate
că există ceva mai mult dincolo de asta“.
Misticul a spus: „Acum, în sfârşit, am reuşit să ajung la inima ta. Acum ai speranţă, ai un viitor
promiţător. Da, mai există ceva dincolo de aur: o mină de diamante”.
Fostul tăietor de lemne a exclamat: „Doamne Dumnezeule, de ce nu ai spus aşa de prima oară? De
ce să-mi irosesc vremea cu aur, argint şi cupru?“
Misticul a spus: „Nu m-ai fi crezut, nu ai fi avut încredere în mine. Nu te-ai fi dus dacă ţi-aş fi spus de
diamante. A trebuit să te îndrum uşor, uşor. Acum ai venit singur la mine să mă întrebi, iar acesta e
un semn bun. Nu mai eşti satisfăcut, mulţumit, deşi trăieşti într-un lux mai mare decât oricine
altcineva".

240 OSHO
Tăietorul de lemne a spus: .Asta aşa e. Voi face o încercare“. S-a dus şi a găsit diamantele. La
întoarcere - aceasta era totodată prima oară când. pe drumul înapoi, trecea şi pe la mistic, pentru a-i
atinge picioarele - a spus: .Acum poate că nu mă voi mai întoarce deloc. Aceste diamante îmi ajung
pentru toată viaţa. De aceea am venit să-ţi ating picioarele“.
Misticul a spus: „Dar există ceva dincolo de diamante“.
Tăietorul de lemne a spus: .Nu, nu mai există nimic dincolo de diamante. Ce poate fi mai preţios
decât ele? Acum glumeşti doar!“
Misticul a spus: .Crede-mă. Mai vino măcar o dată. Există ceva dincolo de diamante“.
Şi omul a apărut a doua zi - nu a putut să doarmă toată noaptea. Avea destule diamante cât să
trăiască toată viaţa ca un rege, dar a venit a doua zi. Misticul stătea cu ochii deschişi - asta se
întâmpla pentru prima oară. Tăietorul de lemne i-a atins picioarele, dar misticul se comporta pur şi
simplu ca o statuie. Nu s-a mişcat, nu i-a primit recunoştinţa.
Bătrânul l-a scuturat pe mistic: .Ce s-a întâmplat?“, a întrebat el. .Urma să-mi arăţi ceva dincolo de
diamante.“
Misticul a spus: .lată ce îţi voi arăta. Dincolo de diamante este fiinţa ta proprie„ doar puţin mai
departe. Dacă nu descoperi mina din sufletul tău, nu ai găsit nimic“.
Tăietorul de lemne a spus: „Acum pot înţelege de ce stai mereu aici, sub acest copac, fără să te
duci vreodată sau să te preocupe să cauţi diamantele. Acum voi sta alături de tine sub acest copac
până găsesc mina despre care vorbeşti. Este foarte greu. Celelalte mine au fost lesne
Călătoria devenirii umane 241
de găsit - a fost nevoie doar să merg puţin mai departe. Acum tu schimbi întreaga direcţie“.
în vreme ce tăietorul de lemne stătea tăcut în pădure în prezenţa misticului - absorbindu-i prezenţa,
tăcerea, fiinţa iubitoare - a trecut o zi întreagă, apoi soarele a apus şi omul s-a uimit. Ochii i s-au
deschis. A spus: „Ar fi trebuit să-mi spui înainte - am tot trecut pe aici. Tu nu eşti un om milos. Timp
de ani de zile am tăiat lemne, cărând sarcina pe umerii mei, iar tu pur şi simplu ai stat aici
bucurându-te de acest sentiment lăuntric, de această bucurie lăuntrică, fără să-mi spui“.
Misticul a spus: „Nu ai fi ascultat. Prima oară e nevoie de diamante. Acum poţi să mergi acasă,
pentru că mina comorilor tale se află în tine. Aminteşte-ţi doar un lucru: continuă drumul mereu, nu
te opri niciodată. Nu există un punct final, pentru că orice punct final este o moarte“.
Putem fi în stare să creăm ceva mai bun decât tot ce au visat utopiştii lumii, dar utopia va exista
mereu la orizont, ce pare atât de aproape, încât ai putea să atingi - chiar acum, în următoarea oră -
locul în care cerul se uneşte cu pământul. Dar, pe măsură ce te apropii de orizont, orizontul se
îndepărtează, distanţa dintre tine şi orizont rămâne mereu aceeaşi. Şi acesta este tot secretul
creşterii şi al evoluţiei.
Miracolele sunt posibile, dar nici un miracol nu va fi perfecţiunea. Perfecţiunea nu e posibilă şi e bine
că nu e posibilă. Asta te face să continui, te menţine viu, în stare de curgere.
Sunt întru totul de acord cu utopiile şi ştiu că ideile despre utopie se vor schimba. Tot ceea ce am
realizat nu va face parte din utopie, dar altceva va deveni o parte a ei. Nu există altă cale. Evoluţia
omului este pluridimensională, conştiinţa lui poate creşte la infinit şi ar trebui să crească la infinit.
Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi:
www.OSHO.com
OSHO'
un website cuprinzător în diferite limbi care include o revistă, OSHO Books, OSHO TALKS în format
audio şi video, arhiva de texte OSHO Library în engleză şi hindi şi informaţii detaliate despre
Meditaţiile OSHO.
Veţi găsi şi programul OSHO Multidiversity şi informaţii despre Staţiunea Internaţională de Meditaţie
OSHO.
Website-uri:
http://OSHO.com/AHAboutOSHO
http://OSHO.com/Resort
http://OSHO.com/Shop
http://www.youtube.com/OSHOinternational
http://www.Twitter.com/OSHO
http://www.facebook.com/pages/OSHO.International
Pentru a contacta Osho International Foundation: www.osho.com/oshointernational,
oshointernational@oshointernational.com
Despre autor
Osho sfidează orice categorizare. Miile sale de discursuri acoperă totul, de la căutarea individuală a
sensului vieţii la cele mai importante probleme sociale şi politice cu care se confruntă societatea de
astăzi. Cărţile lui Osho nu sunt scrise, ci sunt transcrise din înregistrări video şi audio ale unor
discursuri improvizate adresate unui public internaţional. După cum spune el, „Aşadar ţine minte:
orice spun nu e doar pentru tine... vorbesc şi pentru generaţiile viitoare“. Osho a fost descris de
Sunday Times din Londra drept unul dintre cei „1 ooo de creatori ai secolului XX“, iar de către
autorul american Tom Robbins drept „cel mai periculos om de la Iisus Hristos încoace“. Sunday Mid-
day (India) l-a selectat pe Osho drept una dintre cele zece persoane - alături de Gandhi, Nehru şi
Buddha - care au schimbat destinul Indiei.
Osho a spus despre opera lui că ajută la crearea condiţiilor pentru apariţia unui tip nou de fiinţă
umană. El a caracterizat adesea această nouă fiinţă umană ca fiind „Zorba Buddha" - capabilă de a
se bucura atât de plăcerile
lumeşti, precum Zorba Grecul, cât şi de seninătatea tăcută a unui Gautama Buddha. Ceea ce trece
ca un fir călăuzitor prin toate aspectele discursurilor şi meditaţiilor lui Osho este o viziune ce include
atât înţelepciunea fără vârstă a tuturor secolelor trecute, cât şi potenţialul cel mai înalt al ştiinţei şi
tehnologiei de astăzi (şi de mâine).
Osho este cunoscut pentru contribuţia lui revoluţionară la ştiinţa transformării de sine, cu o abordare
a meditaţiei ce recunoaşte ritmul accelerat al vieţii contemporane. Meditaţiile sale active OSHO,
unice, sunt concepute ca mai întâi să elibereze stresul acumulat al minţii şi al trupului, astfel încât să
devină mai uşor să experimentezi starea de linişte şi de relaxare lipsită de gânduri în viaţa obişnuită.
Sunt disponibile două lucrări autobiografice ale
autorului:
• Autobiography of a Spiritual Incorrect Mystic (trad. rom.: Autobiografia unui mistic noncon- formist.
Editura Mix, 2011)
• Glimpses of a Golden Childhood
Despre
Staţiunea de Meditaţie Osho
STAŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ DE MEDITAŢIE OSHO
Localizare: Situată la aproximativ 161 de kilometri la sud-est de Mumbai, în oraşul modern înfloritor
Pune, India, Staţiunea Internaţională de Meditaţie Osho este o destinaţie de vacanţă şi nu numai.
Staţiunea de Meditaţie se întinde pe mai bine de 16 hectare de grădini spectaculoase, într-o zonă
rezidenţială superbă înconjurată de copaci.
Unicitate: în fiecare an, staţiunea de meditaţie primeşte mii de persoane din peste 100 de ţări.
Campusul unic oferă posibilitatea pentru o experienţă personală directă a unui nou mod de viaţă -
cu mai multă conştientizare, relaxare, distracţie şi creativitate. Este disponibilă o mare varietate de
programe opţionale neîntrerupte tot timpul anului. Să nu faci nimic şi doar să te relaxezi este unul
dintre ele!

învăţaturile Iul Osho, unul dintre cei mal cunoscuţi lideri spirituali ai secolului XX, răstoarnă tiparele
clasice de gândire, provocân- du-ne la o permanentă punere sub semnul întrebării a certitudinilor şi
la un proces de conştientizare de sine.
Cărţile din seria „Osho" reunesc extrase din răspunsurile lui Osho date discipolilor săi privitor la cele
mai importante prohieme pe care şi le pun oamenii interesaţi de*i««i*Transformârii de sine şi de o
spiritualitate la pro
vocările cotidiene ale vieţii ccmţ‘.-'«p*rane.
„Nu încerca să fii doar uman. pentmi că vei deveni inuman. încearcă să dn .-n suprauman; aceasta
e singura cale de a rjgva.ni uman. încearcă să devii un zeu; aceasta_e suagura cale de a fi uman.
Nu există o altă cate Fixeazâ-ţi scopul undeva in stele si doar atuncrvei creşte.”
„Oamenii discută despre tot soiul de lucruri, oamenii citesc despre tot soiul de lucruri, dar in general
nu se deranjează niciodată cu propria lor persoană. Se pare că se consideră pe ei înşişi ceva sigur
[...]: nu te considera ceva sigur. Priveşte întâuntru, află cine eşti, şi dacă exişti cu adevărat sau dacă
in tine e doar un gol şi trebuie făcut ceva pentru ca sâmănţa din tine să încolţească, îngrijeşte-te de
sămânţă, pentru ca într-o zi să poată înflori."
OSHO
Aţii m«u muii ¿K www.litcra.ro
AL_HUflN
umumrtifii nu poajr Jt't <i* '41 '** uprtif»
j 4nfrt- i Virni ji (A < ■ J«-nt nu st* pt)u(t* f>
t/t Itjlttj ’cnu/ui tiruptffnvu ptjmănlt'sf $
itu /it* nit'l Jf nvi'ul. n
t tir ii<- prvzent ftune lotţnui tit t'M Iit
tir< /lumrti ti** /f^tifurti inln* ti
/u/ ".
în canea C ilra /.ta. Oabc sdtjw■ aii c& a legătură între* Orient ţi ( KCwicDt. intre ţtnn\ă ţjt r Osho —
Orientul ti /»»*■ ruu! Umrte mult F a pierdut ta Jet de mult tiu intere J~t> uni*>t Oriei împreună \ tir
puu-u Jti ele naştere unui toi pe cititor să renunţe ta ■* »*■MTtfV■*"*»'* U acun tensiunile fizice,
emoţionale şi mentale. sSi s sâu extraordinar şt să desini astfel rec cp’ potenţialul dinlâuntrul său.
La un deceniu după moartea sa. OsYio es ca unul dintre cei mat importanţi ghizi sptr pe cât dc
îndrăzneţ, pc atât de tmprcvt; incorect din punct de vedere spiritual", prolificelor sale imăţâum eslc
acela dc ideologiile, doctrinele şi dogmele deţ capacitatea sa unică dc a integra sp ştiinţifică
occidentală.
Osho este autor a\ lucrărilor. Vog< cale, Cartea secretelor şt Metil fu (iu p anii 70’. el a captivai
atcn\ia line experimenteze meditaţia şi transfor deceniu după moartea sa din anul 19c să se
răspândească în întreaga lume spirituali de toate vârstele şi din toat<
ISBN 978-973-8471-68-9
www.edituramix.ro