Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb

CREŞTINISMUL ÎN EVUL MEDIU

- Anul II, Sem. I -

Cluj-Napoca
2013
 Cuprins

1. Situația generală a Bisericii în această perioadă. Vechile patriarhate orientale. Bisericile

necalcedoniene. Bisericile ortodoxe naționale : bulgară, sârbă, română și rusă ............................ 3
a. Patriarhia Alexandriei …………………………………………………… 7
b. Patriarhia Antiohiei ……………………………………………………… 8
c. Patriarhia Ierusalimului…………………………………………………... 9
d. Biserica Ortodoxă Rusă …………………………………….…………….
9
e. Biserica Ortodoxă Sârbă …...………………...………………………….11
f. Biserica Ortodoxă Bulgară……………………………………………….11
2. Cruciadele……...……………………………………………………………………..………….12
a. Cruciada I………………………………………………………………...14
b. Cruciada a II-a……………………………………………………………16
c. Cruciada a III-a…………………………………………………………..17
d. Cruciada a IV-a…………………………………………………………..18
e. Cruciada copiilor…………………………………………………………20
f. Cruciada a V-a…………………………………………...……………....20
g. Cruciada a VI-a…………………………………………………………..21
h. Cruciada a VII-a………………………………………………………….21
3. Încercări de refacere a unității bisericești dintre Răsărit și Apus în sec. XI-XIV. Sinoadele
Unioniste........................................................................................................................................22
4. Biserica apuseană în sec. XI-XIII. Creșterea și declinul puterii papale. Sinoade..........................28
5. Cearta pentru investitură……………………………………………………………………..…..35
6. Captivitatea papală de la Avignon.Marea Schismă Occidentală………………………..……….42
7. “Unirea florentină” din 1439……………………………………………………………..…….. 50
8. Controverse, erezii şi schisme în Apus. Doctrine şi practici noi .................................................................... 55
9. Prereformatorii: Wicliffe, Huss, Savonarola.................................................................................60

2
 PERIOADA A IV-A
BISERICA ÎN SECOLELE XI-XV

1-3. Situația generală a Bisericii în această perioadă. Vechile patriarhate

orientale. Bisericile necalcedoniene. Bisericile ortodoxe naționale: bulgară, sârbă,
română și rusă.

Perioada cuprinsă între Schisma cea mare (1054) și căderea Constantinopolului (1453) a fost,
pentru Imperiul bizantin, o perioadă deosebit de frământată, care, în cele din urmă, a dus la pieirea
acestuia.
După ce în anul 1043 rușii au dat ultimul lor atac asupra Bizanțului, la hotarele acestuia și-au
făcut apariția noi popoare cotropitoare. Apariția mongolilor (tătari) a făcut ca Rusia să nu mai constituie
un factor principal în politica bizantină. Apoi, trecerea, în 1048, a Dunării, de către pecenegi, a influențat
și ea situația bizantinilor.
Însă cel mai important eveniment din această perioadă l-a constituit apariția turcilor selgiucizi
care, între 1037-1072 au nimicit pe arabi, cucerind într-un răstimp extrem de scurt (1054-1070) teritorii
foarte întinse. Înfrângerea din 1071 a împăratului Roman IV Diogen la Mantzikert (Armenia), precum și
colaborarea acestora cu normanzii, într-o vreme când Bizanțul era sfâșiat de lupte interne, au dat
posibilitatea să fie înființat Sultanatul de Iconium al Selgiucizilor, în Asia Mică. Grecii mai stăpâneau
doar provinciile Heracleea, Paflagonia și Trebizonda. La 1307 sultanatul selgiucid a fost înlocuit cu cel
osmanic, după numele întemeietorului său, turcul Osman, a cărui țintă va fi în curând cucerirea
Constantinopolului.
Deși împărații dinastiei Comnene au reușit în sec. XII să cucerească o mare parte din Asia, nu au
putut stăvili intrarea turcilor în Iconium. Înfrângerea suferită de Manuel I Comnen (1143-1180) la
Myriokefalon (17 sept. 1176) a însemnat pierderea definitivă a dominației bizantine în Anatolia. După
moartea lui Manuel I Comnen (1180), Bizanțul cunoaște o perioadă de tulburări de care au profitat atât
sârbii, cât și româno-bulgarii.
Sârbii, conduși de jupânul Nemania (1170-1196), și-au câștigat independența, organizându-și
statul după modul bizantin și cu o Biserică națională, în fruntea căreia a ajuns fiul său, Sava, care viețuia
și la Athos. Româno-bulgarii au dus și ei în această vreme lupte cu bizantinii, pe care i-au înfrânt.

3
Curând însă, după moartea fraților Asan (1196) și Petru (1197), tronul a revenit fratelui lor Ioniță, numit
și Caloian (1197-1207), care trăiește o vreme și la Constantinopol. Bărbat viteaz și destoinic, Ioniță l-a
învins în 1205 pe Balduin I, împăratul latin de Constantinopol, cucerind nordul Macedoniei și Tracia.
Treptat, hotarele Imperiului româno-bulgar s-au mărit tot mai mult, așa încât sub țarul Ioan Asan II
(1218-1241), care a cucerit ținutul muntos al Albaniei și valea superioară a Moravei, avea aproape
aceeași întindere ca în vremea lui Simeon (893-927).
În aceeași vreme, lumea creștină încerca zadarnic să se opună valului otoman, prin organizarea
cruciadelor. Numai că cruciații apuseni au uitat adeseori țelul pentru care ei au plecat în Orient,
schimbând râvna evlaviei cu dorința de a cuceri. Așa se face că, la 13 aprilie 1204, în vremea
împăratului Alexios V Murzuflos, Constantinopolul a fost cucerit de către armatele cruciadei a IV-a,
care l-au jefuit și l-au împărțit. Cruciații s-au instalat în oraș, formând, Imperiul latin de Răsărit”, iar
bizantinii s-au organizat în Imperiul de Trapezunt și în cel de la Niceea. Cum era de așteptat, bizantinii,
în frunte cu Biserica Ortodoxă, au privit cu ură pe latini pentru această faptă, așa încât ostilitatea dintre
cele două lumi, apuseană și răsăriteană, s-a accentuat. Și odată cu aceasta și schisma din 1054, căci,
după jaful barbar din 1204, latinii au secătuit sistematic bogățiile bizantine, bisericile ortodoxe fiind și
ele despuiate de podoabe și de sfintele moaște, iar patriarhul ortodox schimbat cu unul latin. După
aproape 60 de ani, Bizanțul s-a eliberat. La 15 august 1261, împăratul Mihail VIII Paleologul (1261-
1282) de la Niceea, și-a făcut intrarea în Constantinopol, restaurând Imperiul grecesc și punând bazele
celei mai lungi dinastii bizantine, care va conduce Bizanțul până la căderea sa sub turci, în anul 1453.
Până atunci însă, împărații Paleologi au căutat să salveze Constantinopolul, încercând să închege alianțe
cu statele apusene și cu papii de la Roma. Cu aceștia din urmă, bizantinii au încercat să facă o serie de
“uniri”, cerând ajutoare în schimbul recunoașterii supremației scaunului de la Roma. Începutul l-a făcut
chiar Mihail VIII care, amenințat de Carol de Anjou, rege de Neapole, și de turci, a recunoscut în
sinodul de la Lyon (1274) “unirea” celor două Biserici. Împăratul a intrat însă în conflict cu supușii săi
ortodocși, ceea ce l-a determinat pe Andronic II (1282-1328) să denunțe unirea făcută de tatăl său. Ba
mai mult, de frica mulțimii, nu l-a îngropat pe tatăl său cu pompă imperială, cum se cerea de către
eticheta bizantină.
Pericolul turcilor devenea însă tot mai mare. La 1326 aceștia au cucerit Brusa, apoi Nicomidia și
Niceea, la 1354 s-au instalat în Europa, la Gallipoli, pentru ca, la 1359 să apară pentru prima dată sub
zidurile Constantinopolului, care devine tot mai izolat de restul Imperiului. În anul 1397, Baiazid a
cucerit Tesalia, pentru ca la 1430 sultanul Monrad II să cucerească Tesalonicul, iar la 1446 Moreea.

4
Toate aceste cuceriri ale turcilor în dauna Constantinopolului se petreceau sub ochii indiferenți ai
creștinătății Europei, care nu a încercat nimic pentru salvarea capitalei bizantine. Ba, mai mult, împărații
care au căutat ajutor în Apus – de pildă Ioan Paleologul (1341-1391) și Manuil II Paleologul (1391 –
1425) – nu s-au întors decât cu promisiuni. Și când au încercat să-i ajute, a fost prea târziu, cruciada de
la Nicopole (1396), cât și cea de la Varna (1444) fiind sortite eșecului. O nouă încercare de unire a
Bisericilor, la sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) a avut același rezultat: învrăjbirea creștinilor
răsăriteni cu cei apuseni, care nu s-au ținut de cuvânt. Neîncrederea a ajuns până acolo încât Luca
Notaras, marele dragoman bizantin, spunea că mai bucuros vede în Bizanț turbanul turcesc decât pălăria
de cardinal. Ceea ce s-a și întâmplat în ziua de 29 mai 1453, când Constantinopolul a căzut în mâinile lui
Mahomed II (1451-1481). Rând pe rând au căzut în mâinile lui toate celelalte regiuni grecești, așa încât
în istoria Bizanțului se va instala o epocă de cruntă asuprire a turcocrației. Dacă pe plan politic, în timpul
dinastiei Paleologilor cunoaștem destrămarea lentă a Imperiului bizantin, pe plan spiritual el cunoaște
perioada sa de maximă strălucire., Renașterea Paleologilor”, cu originea în exilul de la Niceea, a adus un
spirit înnoitor, datorită contactului tot mai stăruitor cu vechea cultură clasică., Umanismul bizantin”,
cum îl numea Paul Lemerle a cunoscut o dezvoltare deosebită, trăsăturile lui fiind: interesul crescut
pentru antichitate, pentru știință, pentru carte, spiritul enciclopedic și universal. Este de ajuns să amintim
doar câțiva din corifeii acestuia: Theodor Metochites, Nikephor Gregoras, Gemistos Plethon, Thoma
Magistrul, Demetrios Kidones ș.a. Tot acum, prin Sf. Grigorie Palama, s-a cristalizat învățătura isihastă
despre energiile necreate divine, care va fi acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă. De asemenea, cu
toate condițiile grele din Imperiu, pe scaunul Patriarhiei ecumenice au păstorit unii oameni instruiți și
virtuoși, între care amintim pe Nicolae II Gramaticul (sub Alexie Comnenul), Luca Hrysoverghis (sub
Manuel I Comnenul), Ioan I Camateros, silit de cuceritorii latini să părăsească scaunul (1204), Gherman
II la Niceea și Constantinopol, Ioan VII Veccos, Ioan XIV Calecas, Filotei și Iosif II, care a murit la
Florența. Tot în această perioadă, influența bizantină bisericească și mai ales culturală se întinde mai
departe ca oricând din Veneția, Florența și Siena până în Bulgăria și Serbia Nemanizilor, și din insulele
Arhipelagului grecesc, stăpânite de latini, până în principatele rusești ale Moscovei și Suzdanului și, mai
departe, în republica comercială a Novgorodului.
Direct, ori prin filieră sud-slavă, înrâurirea bizantină s-a exercitat și în spațiul românesc,
amprenta ei cea mai puternică regăsindu-se în Biserică, în lăcașurile de cult din principatul muntean al
Basarabilor ca și în monumentele reprezentative ale artei moldovene din epoca lui Alexandru cel Bun și
Ștefan cel Mare.

5
 După căderea Constantinopolului sub turci, 29 mai 1453, legăturile celorlalte Biserici Ortodoxe –
rusă, română, bulgară, sârbă, ș. a. – cu Patriarhia ecumenică au slăbit, ceea ce a făcut ca fiecare dintre
ele, chiar dacă recunoșteau întâietatea patriarhului, să fie nevoite să se dezvolte separat, în cadrul țărilor
respective. Patriarhia ecumenică avea situația cea mai grea. După ce a permis jefuirea cruntă a
Constantinopolului, sultanul Mahomed II (1451-1481), având interes să arate creștinilor o oarecare
bunăvoință, a îngăduit grecilor să-și aleagă patriarh, căci ultimul patriarh, Atanasie II, fusese nevoit să
plece din cauza opoziției ce se făcea unirii, sau a fost poate ucis de turci. Noul ales a fost Gheorghe
Scolarios, cu numele de călugăr Ghenadie (II) care, împreună cu Marcu Eugenicul, mitropolitul
Efesului, participase la conciliul de la Ferrara – Florența, fiind principalii adversari ai unirii cu Roma.
Faptul acesta a avut o importanță deosebită, Ghenadie Scholarios devenind reprezentantul grecilor în
fața sultanului turc. Mahomed II a recunoscut patriarhului privilegiile de care se bucurase până atunci și
a promis să respecte cultul și credința creștinilor. A permis patriarhului să-și aibă reședința la biserica Sf.
Apostoli, apoi la a Prea Fericitei Născătoare de Dumnezeu și, mai târziu, sub sultanul Mahomed III, la
biserica Sf. Gheorghe din Fanar. Tot Mahomed II a acordat patriarhului titlul de etnarh, adică șef al
națiunii creștine (rum mileţi), prin care se înțelegeau toți ortodocșii din imperiul turc. Patriarhul devenea
astfel reprezentantul lor la stăpânirea turcească și avea atât atribuțiuni bisericești, cât și civile și politice.
El avea dreptul să judece pe creștini după legile lor, să pună taxe asupra clerului și credincioșilor, să aibă
o gardă (de turci). Prin aceasta, Mahomed dădea un privilegiu patriarhului, dar îl și făcea răspunzător de
purtarea ortodocșilor. Tot prin patriarh comunicau cu sultanul și ceilalți patriarhi ortodocși orientali. Prin
această măsură, Biserica înlocuia pentru creștini statul bizantin și căpăta o importanță deosebită pentru
păstrarea conștiinței naționale și apărarea națiunii, până când a fost posibil, în urma revoluțiilor și
războaielor din sec. XIX, că popoarele creștine subjugate de turci să obțină libertatea. Până atunci însă,
creștinii au avut de suportat silnicii de tot felul: politice, sociale, economice, ba chiar au fost uciși de
către turci sub diferite pretexte. Nici chiar Mahomed II nu și-a ținut promisiunile făcute. Printr-un
firman din 1471, el a încredințat alegerea patriarhului, care până atunci era făcută de adunarea
episcopilor și boierilor, doar celor patru mitropoliți de Heracleea, Cizic, Nicomidia și Calcedon, asupra
cărora putea folosi mijloacele de constrângere, pentru a pune pe scaunul patriarhiei pe candidatul dorit
de el. Creștinii erau, de asemenea, la bunul plac al vizirilor, guvernatorilor și funcționarilor. Nu este
lipsit de importanță faptul că din 160 de patriarhi care au păstorit după 1453, numai 21 au murit de
moarte naturală, în funcția lor ierarhică, 105 au fost depuși, 27 au renunțat, 6 au fost omorâți, între care
Grigore V care, datorită susținerii revoluției grecești, de Paștile anului 1821, îmbrăcat în veșmintele

6
liturgice, a fost spânzurat la poarta de intrare în Fanar. Cu toate acestea, Patriarhia ecumenică a rămas
principalul sprijin național al grecilor aflați sub turci. Patriarhii de la Constantinopol (Istambul) au
trebuit să facă față, pe lângă asuprirea turcească, și prozelitismului catolic, protestant și anglican, în
încercarea lor de a găsi noi adepți. Între aceștia, amintim pe Nifon al II-lea, cunoscut ca sfânt, activ în
principatul Munteniei la 1504, Ioasaf al II-lea (1555-1565), ctitor al clădirilor patriarhale, Ieremia al II-
lea, cunoscut prin corespondența cu protestanții din Tübingen, prin luptă contra simoniei, prin
participarea la reforma calendarului și prin înființarea patriarhatului rus în 1589. O mențiune specială
pentru sec. al XVII-lea merită patriarhul Chiril Lucaris, un mare învățat, activ mai ales împotriva
propagandei iezuite în Polonia, în Principatele Române și la Constantinopol. Datorită intrigilor iezuite,
la 1638 a fost sugrumat de către ieniceri. Deși opera și numele lui Chiril au fost condamnate la sinodul
de la Constantinopol (1632), Iași (1642), Ierusalim (1672) pe motiv că ar fi suspect de înclinare spre
calvinism, prin jertfa vieții sale el a făcut să naufragieze definitiv planurile de catolicizare ale Romei.
Din necesitatea contracarării pericolului catolic, ca și a celui protestant, au rezultat câteva Mărturisiri de
credință cu o valoare deosebită:, Mărturisirea Ortodoxă” a lui Mitrofan Cristopulos (1625), a
mitropolitului Petru Movilă al Kievului (1640), aprobată la Iași în 1642 și de sinodul constantinopolitan
din 11 mai 1643, Pavăza Ortodoxiei “a patriarhului Dositei al Ierusalimului (1672). Un alt ierarh
cunoscut a fost Samuil Hangheris, care a păstorit de două ori (1763-1768 și 1773-1774) și care ne-a lăsat
un regulament nou de organizare a patriarhiei, urmărind să dea mai multă stabilitate acestei instituții prin
introducerea unui sinod permanent. Din sec. al XVII-lea, pentru administrație, pe lângă clerici, s-a
format și o pătură de laici de vază, cu rolul de consilieri și controlori. Acțiunea aceasta de reformare va
continua și în sec. al XVIII-lea, însă situația patriarhiei rămâne tot mai jalnică.

PATRIARHIA ALEXANDRIEI

A doua în rang după Constantinopol, a avut de îndurat de pe urma cuceritorilor musulmani,

precum și a cruciaților. Patriarhii Alexandriei au avut, totuși, legături cu Constantinopolul, unii dintre
aceștia – ca Atanasie II (1276 – 1316) – rezidând chiar la Constantinopol. După jumătatea sec. al XIV-
lea, creștinii ortodocși din Egipt au fost persecutați violent, situația lor agravându-se și datorită atacului
dat de regele Pierre I de Lusignan (1359 – 1369) asupra Alexandriei. Alături de ceilalți patriarhi
ortodocși, nici patriarhul Alexandriei nu a acceptat unirea de la Florența (1439), pe care a condamnat-o.
După 1453, Patriarhia Alexandriei a cunoscut aceeași soartă grea ca și Constantinopolul. După cucerirea

7
Egiptului de turci, 1517, patriarhii ortodocși au fost nevoiți să-și aibă reședința la Constantinopol, de
unde conduceau mai mult nominal, revenindu-le mai ales meritul de a apăra ortodoxia în fața
propagandei catolice și protestante și, în special, împotriva calvinismului. Între patriarhii cu o înaltă
cultură, s-au remarcat: Gherasim (1567-1630), Meletie Pigas (1592-1602), Chiril Lucaris (1603-1621),
Mitrofan Critopulos (1636-1639). Cel din urmă, de pildă, a studiat la Oxford, Wittenberg și a predat
limba greacă în Veneția, având contacte atât cu personalități catolice, cât și protestante. Persecuțiile
împotriva creștinilor au continuat, deși la 1811 stăpânirea lui Mehmed Ali încerca să se modernizeze
după modelul apusean.

PATRIARHIA ANTIOHIEI

Aflată sub stăpânire musulmană, a sperat o clipă că situația se va îmbunătăți după cuceririle
cruciaților (1098-1099). S-au înșelat însă, fiindcă aceștia au pus patriarhi latini, cei ortodocși fiind
nevoiți să rezideze la Constantinopol, ca simpli titulari. De pildă, între 1193 și 1205, patriarh al
Antiohiei era vestitul Teodor Balsamon, care nu și-a putut ocupa scaunul din cauza cruciaților. Rămas la
Constantinopol, la îndemnul lui Manuil Comnenul, a scris comentariul la Nomocanonul în 14 titluri al
lui Fotie, precum și scolii la toate canoanele, căutând să armonizeze legiuirile bisericești cu cele civile.
Abia după cucerirea Antiohiei de către musulmani (1269), creștinii ortodocși și-au putut alege din nou
patriarhi, dar cu reședința la Damasc, pentru ca astăzi să fie la Beirut. Deși a avut de înfruntat puternica
propagandă catolică, nici patriarhia Antiohiei nu a recunoscut unirea făcută la Florența (1439). După
căderea Constantinopolului sub turci (1453), patriarhii antiohieni, ca și ceilalți, rezidau mai mult la
Constantinopol, sau mergeau după ajutoare în Rusia și Țările Române. Au existat, însă, patriarhi culți și
activi pe tărâm gospodăresc, pastoral și cultural. Amintim pe patriarhii Ioachim (1584-1587) și Macarie
(1648-1672), care au făcut o serie de călătorii în țările ortodoxe, descrise de Pavel din Alep, diaconul lui
Macarie. După 1622, când s-a înființat “Congregația de propagandă fide “, papalitatea a început o mai
puternică acțiune prozelitistă, folosind toate mijloacele pentru destrămarea unității credincioșilor
antiohieni, unii dintre aceștia trecând la uniație. Ortodocșii au încercat să se apere atât practic, cât și în
scris. Astfel, la 11 mai 1643, patriarhul Macarie participa la sinodul de la Constantinopol, care a aprobat,
“Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă. Apoi, la 1718, patriarhul Antiohiei, împreună cu cei ai
Constantinopolului, Alexandriei și Ierusalimului, trimiteau în Anglia vestitul document intitulat,

8
“Răspunsul patriarhilor orientali”, împreună cu actele sinoadelor din 1672 și 1691, ținute la
Constantinopol.

PATRIARHIA IERUSALIMULUI

Ultima în rândul patriarhiilor vechi, a avut de îndurat toate vicisitudinile îndurate de celelalte și,
în primul rând, asuprirea musulmană. Speranța pe care și-o puseseră credincioșii ierusalimiteni în
cruciații apuseni s-a dovedit deșartă. În timpul stăpânirii lor (1099-1187) cruciații au înlocuit pe
patriarhul ortodox Simeon cu unul latin și au luat cu ei un număr mare de relicve, pe care le-au dus în
țările lor de baștină. De asemenea, latinii au profitat de stăpânirea lor pentru a acapara terenuri pe care
au ridicat construcții, au înființat așezăminte care au adus în mâna lor mare parte din Locurile Sfinte.
După cucerirea Ierusalimului de către musulmani (1187), creștinii ortodocși și-au putut alege din nou
patriarhul, însă dominația mamelucilor (1250-1517), a îngreuiat din nou situația creștinilor orientali.
Patriarhii ortodocși vor rezida, cei mai mulți, la Constantinopol, iar după căderea acestuia în mâinile
turcilor, unii au plecat după ajutoare în Țările Române și în Rusia, singurele țări ortodoxe rămase
independente. Patriarhii Ierusalimului au apărat ortodoxia, condamnând unirea florentină în sinodul ținut
aici în 1443, opunându-se prozelitismului catolic. Patriarhului Ierusalimului, împreună cu cel al
Alexandriei și al Antiohiei a participat și la sinodul de la Constantinopol din anul 1450, care a hotărât și
de data aceasta că unirea încheiată la Florența în 1439 nu are nici o valoare. Cei trei patriarhi au depus
pe patriarhul unionist al Constantinopolului, Grigorie III Mammas, în locul lui punându-l pe Atanasie II
(1450). Cucerirea Egiptului de către turci în 1517 a îngreuiat și mai mult situația ortodocșilor de aici.

BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ

Este cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe, fiind, alături de Biserica Ortodoxă Română,
sprijinul cel mai puternic pentru apărarea ortodocșilor căzuți sub stăpânirea otomană. După încreștinarea
rușilor prin principele Vladimir, la anul 988, Biserica Rusă s-a întărit mereu, păstrând o legătură strânsă
cu patriarhia Constantinopolului și cu lăcașurile monahale ortodoxe, mai ales cu Athosul. Principele

9
Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), care a întărit Kievul în dauna Novgorodului, s-a interesat îndeaproape
de situația Bisericii sale, dorind să întreacă Bizanțul. El a mărit numărul episcopilor, a ridicat numeroase
biserici, mânăstiri și a înființat școli. Ținea strânse legături cu Apusul, dar mai ales cu Bizanțul,
trimițând aici mitropoliți ruși și găzduind greci la curtea sa. Același lucru l-au făcut și urmașii săi, mai
ales Vladimir Monomahul (1113-1125). Înainte de invazia mongolă (1237), rușii aveau 15 episcopii.
Sub Vladimir Monomahul, întinderea creștinismului și a statului s-a mărit ajungând de la Novgorod
până în Galiția, spre Urali și Caucaz. Demnitatea de mare principat a fost smulsă Kievului de principatul
de Rostov, cu capitala la Suzdal. Chiar dacă din 1169 Kievul va pierde întâietatea politică, el își mai
păstrează încă însemnătatea comercială și mai ales pe cea bisericească. Marele prinț Andrei Bogoliubski,
principele de Rostov, a voit să întemeieze o nouă mitropolie rusă în orașul său de reședință, Vladimir,
dar patriarhul de Constantinopol, Luca Hrysoverghis (1156-1169) nu i-a satisfăcut dorința, păstrând
Kievului rangul și privilegiul său de metropolă.
Pe lângă marele principat de Vladimir, s-au format și au crescut în importanță principatul de
Halici (în Galiția) și cel de Novgorod. Alte principate, mai mici, s-au format, de asemenea, înainte de
invazia mongolă. Vladimir și celelalte recunoșteau autoritatea mitropolitului de Kiev. De regulă, acesta
era numit și hirotonit la Constantinopol, dar se bucura de libertate în conducerea Bisericii ruse și de
mare cinste și autoritate în fața rușilor.
Până la 1237, cei mai mulți mitropoliți ai Rusiei au fost greci, primul rus pe scaunul de la Kiev
fiind Ilarion (1051-1054). Chiar și după 1237 întâlnim ierarhi greci, ca de pildă: Maxim (1283-1305),
Teognost (1328-1353) sau Fotie (1408-1431). Faptul că unii ierarhi erau greci, făcea ca ei să nu se poată
apropia de popor ca ierarhii naționali. În schimb, își asigurau față de marii principi o situație mai
independentă și o mai mare stabilitate în funcțiune.
Invazia mongolă a adus însă unele schimbări politice, cu urmări și în viața bisericească a rușilor.
Ars de tătari la 1240, Kievul va pierde întâietatea pe care o va lua Moscova, care devine în prima
jumătate a sec. XIV mare principat și reședință a mitropolitului rus. Ajutat de mitropolitul Moscovei,
marele principat rusesc începe să “adune pământ rusesc”, așa încât în 1325 mitropolitul rus se mută la
Moscova, care va deține supremația bisericească, cu influență și în raporturile externe. Astfel la sinodul
de la Ferrara-Florența (1438-1439), Biserica rusă a fost reprezentată de mitropolitul Isidor al Kievului,
de neam grec, care a semnat unirea cu papa. Clerul rus și marele prinț Vasile II (1425-1462) nu au
acceptat unirea, punând în locul lui pe mitropolitul rus Jona, pentru care nu s-a mai cerut confirmare de

10
la Bizanț, căci acesta primise unirea cu Biserica papală (1448). Socotindu-se autocefală, Biserica rusă își
alegea mitropoliții și îi hirotonea în țară.
Importanța Moscovei crește mai ales după 1453, când, după căderea Constantinopolului, Rusia
era statul ortodox cel mai puternic și mai mare, capitala sa numindu-se pe sine” A treia Romă”.
Considerându-se urmaș al vechilor împărați bizantini, Ivan IV (1533-1584) și-a luat numele de țar, adică
împărat (1547), iar sub urmașul său, Teodor I (1584-1598), Biserica rusă s-a autoproclamat patriarhat
(1589), cu consimțământul patriarhilor răsăriteni. Primul patriarh rus, Jov (1589-1605), a fost întronizat
de către patriarhul Ieremia II al Constantinopolului în ziua de 26 ianuarie 1589.

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ

A avut, ca toate Bisericile și statele balcanice, o istorie foarte zbuciumată. După încreștinarea lor
prin Chiril și Metodie și după botezul oficial prin principatele Mutimir (860-891), creștinismul a devenit
religia oficială a sârbilor. Mai târziu, marele jupan sârb Nemania I (1170-1196) a unit și consolidat statul
sârb. Apoi, la 1219, Sfântul Sava, fratele principelui Ștefan II Nemania, a creat o mitropolie sârbă
autocefală, fiind primul ei arhiepiscop, hirotonit la Niceea, întrucât Constantinopolul căzuse sub latini.
Biserica Ortodoxă Sârbă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în timpul domniei lui Ștefan Dușan
(1331-1355), care a cucerit Albania, Macedonia și Epirul, dorind să cucerească chiar și imperiul grec.
După ce în 1345 acesta s-a proclamat țar, Biserica Sârbă a fost ridicată în 1346 la rangul de patriarhie,
cu sediul la Peci (Ipek), ceea ce a pricinuit conflictul ei cu Patriarhia ecumenică. Primul patriarh sârb a
fost Ioanichie, iar în 1352, patriarhul Constantinopolului răspunde cu anatemă. Totuși, în anul 1375,
Constantinopolul a recunoscut patriarhia sârbă. După bătălia de la Kosovopolie (1389), regatul sârb a
căzut în mâinile turcilor. În 1459, aceștia l-au inclus în Imperiul Otoman, instaurând o epocă tragică
pentru istoria sârbilor.

BISERICA ORTODOXĂ BULGARĂ

Are o dezvoltare istorică asemănătoare cu cea sârbă. Încreștinați prin activitatea misionară a
Sfinților Chiril și Metodie, bulgarii au intrat tot mai mult sub influența bizantină, ajungând sub
jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Sub țarul Simeon I (893-927), Biserica bulgară a devenit
autocefală, fiind condusă de un patriarh cu capitala la Preslav, iar din 971 la Ohrida. După învingerea

11
bulgarilor la 1018 de către bizantini, conduși de împăratul Vasile II Bulgarohtonul (976-1025),
Patriarhia bulgară a fost desființată. Răscoala antibizantină condusă de frații Asan și Petru a dus la
crearea Imperiului româno-bulgar în anul 1185. În dorința de a obține titlul și coroana de împărat de la
papă, Ioniță Asan a recunoscut primatul papal și a unit Biserica româno-bulgară cu Roma, sub inocențiu
al III-lea. Dar papa n-a satisfăcut întru totul dorința acestuia, fapt pentru care nici unirea n-a fost
durabilă. În aceste condiții, împărații greci de la Niceea au intrat în legături cu româno-bulgarii (Ioan
Ducas Vatatzis și Ioan II Asan). Cu acest prilej, româno-bulgarii au cerut înființarea Patriarhiei de
Târnovo (1234-1235), ceea ce patriarhia greacă a aprobat. Prin urmare, între 1235-1393, Patriarhia
bulgară a fost restaurată, având reședința în capitala țării. Cum era de așteptat, papa Grigorie IX (1227-
1241) a lovit pe țar cu anatema și a asmuțit asupra lui pe regele Ungariei, pe care îl incita și asupra
românilor. Din cauza amenințărilor latine, alianța româno-bulgarilor cu grecii n-a durat mult. Patriarhia
de Târnovo s-a menținut însă atâta vreme cât a existat și statul (1393).
Din 1393 a început cucerirea Bulgariei de către turci, așa încât situația bulgarilor a devenit tot
mai grea, iar Biserica tot mai supusă Patriarhiei de Constantinopol. Politica de islamizare a turcilor a
făcut ca o bună parte din populația din Rodopi – așa numiții “pomaci” – să se islamizeze. Bulgarii și-au
pierdut total independența politică, culturală și bisericească. Ocuparea scaunelor ierarhice cu greci
fanarioți a dus la nașterea unui curent contra lor, inițiat de către călugărul Paisie de la Hilandar, care în
anul 1762 a scris Istoria Bulgariei.

4-6. CRUCIADELE

În intervalul de timp de la 1037 până la 1072, turcii selgiucizi au spulberat rămășițele arabe din
Asia, ocupând până și Bagdadul, capitala califilor. Apoi, între 1073-1078, turcii au cucerit și Siria și
Palestina, așa încât și situația Locurilor Sfinte se va înrăutăți. Dacă arabii au permis pelerinajele în
schimbul unor dări, turcii au supus pe creștinii băștinași și pe pelerini la numeroase suferințe, cruzimi și
tiranii.
Este cunoscută marea înfrângere de la Mantzikert (1071), a împăratului bizantin Roman IV
Diogenes. Urmașul său, Mihail VII Dukas (1071-1078) s-a văzut nevoit să se adreseze papei Grigorie
VII (1073-1085), pentru a-l ajuta să stăvilească înaintarea turcilor selgiucizi. Papa a făcut apel la

12
creștinii din Apus, unde s-au strâns un număr de peste 50.000 de luptători, în fruntea cărora papa voia să
meargă în ajutorul grecilor, să apere Bizanțul și să se închine la Ierusalim. Dar mai avea un plan: să
supună scaunului Romei Biserica grecească și pe cea a armenilor. Nevoit însă să lupte cu normanzii și
cu regele Henric IV al Germaniei (1056-1106), papa nu și-a putut realiza planul.
Ceva mai târziu, împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) s-a adresat din nou papalității, în
nădejdea că va recuceri Asia Mică. La sinodul de la Piacenza (1095), papa Urban II (1088-1099) a
promis delegaților împăratului că îi va ajuta. A convocat apoi, pentru luna noiembrie 1095 un sinod la
Clermont, în Franța, la care au participat mulți episcopi și abați și o mare mulțime de laici. La ultima
ședință, din 27 noiembrie 1095, papa Urban a rostit o cuvântare înflăcărată în care a descris suferințele și
umilințele creștinilor din Răsărit și Locurile Sfinte unde a trăit, a propovăduit și a pătimit Mântuitorul.
El califica această stare drept o rușine pentru întreaga creștinătate. Mișcată de această cuvântare,
asistența a răspuns apelului papal strigând: ”Așa vrea Dumnezeu”.
Mii de credincioși au îngenunchiat și au cerut să fie înrolați în rândurile luptătorilor pentru
această cauză sfântă. Și-au fixat o cruce roșie pe umărul drept, primind numele de cruciați.
Papa Urban II și-a luat și sarcina de a organiza această expediție. A trimis o serie de scrisori, a
călătorit și a convocat sinoade locale atât în Franța, cât și în Italia, cu același țel. Apoi, a proclamat”
armistițiul lui Dumnezeu” pentru toată perioada cruciadei, interzicând luptele dintre creștini, pentru ca
toate forțele să poată fi îndreptate împotriva turcilor. A hotărât apoi ca, în timpul absenței, familia și
averea cruciatului rămâneau sub apărarea Bisericii. De asemenea, cruciatul nu putea fi urmărit pentru
datorii bănești, măsură care a avut un efect deosebit asupra relațiilor sociale. Bărbatul care se înrola de
bunăvoie în marea oaste a cruciadei obținea indulgență pentru iertarea păcatelor, asigurându-și răsplata
veșnică în cer.
Papa Urban II a fixat data plecării pentru ziua de 15 august 1096. Cruciații care veneau din
diferitele părți ale Occidentului trebuiau să se întâlnească la Constantinopol. Propunerea aceasta
aparținea episcopului Adhemar de Puy, pe care papa l-a numit șef al expediției.
În urma predicării cruciadei de către participanții la sinodul de la Clermont, au apărut o mulțime
de predicatori populari, care entuziasmau masele populare pentru a se înscrie în expediție. Unul dintre
aceștia era și Petru Eremitul, care a avut un rol deosebit în prima cruciadă.
Cât privește motivele care au determinat mișcarea cruciată, cercetătorii sunt, în general, de acord
cu acestea:

13
 1. Motivul religios. Religiozitatea profundă care caracteriza Evului Mediu și care, datorită
curentului de reformă de la Mânăstirea Cluny, în sec. XI era foarte puternic.
2. Creșterea puterii papale, mai ales în timpul pontificatului lui Grigorie VII, ceea ce a permis
ca papa să se poată pune în fruntea cruciadelor.
3. Înființarea de ordine militare ale Bisericii, sau de asociații între cavalerism și monahism,
între jurământul monastic și angajamentul de a lupta pentru Biserică împotriva
necredincioșilor, consecință a spiritului creștin devenit războinic. Amintim, în special,
ordinele militare ale Ioaniților și Templierilor, înființate în anul 1118, și cel al cavalerilor
Teutoni, înființat în 1190, care au luptat mai întâi chiar în Palestina. Apoi numărul lor a
crescut considerabil.
4. Contactul tot mai intens al creștinilor din Apus cu mahomedanii și cu păgânii din Orient,
precum și cu creștinii din Răsărit, ceea ce a dat prilej ierarhiei occidentale să pornească
propaganda între mahomedani și păgâni și să încerce supunerea creștinilor răsăriteni Romei.
5. Interesele profane ale diferitelor clase sociale. Pe lângă avântul religios, nobilimea era
îndemnată de dorul de aventură și de ambiții, precum și de speranța că-și va putea întemeia în
Răsărit noi domenii. La rândul lor, țăranii, plecând la război, își ușurau soarta, scăpând, fie și
numai vremelnic, de claca pe care trebuiau s-o presteze nobililor.

Au fost întreprinse șapte expediții cruciate:

I – 1096-1099 IV – 1202-1204 VII – 1270

II – 1147-1149 V – 1228-1229
III – 1189-1192 VI – 1248-1254

CRUCIADA I (1096-1099)
În primăvara anului 1096, o ceată prost înarmată și nedisciplinată, condusă de cavalerul german
Walter Habenichts și a lui Petru Eremitul, au pornit spre Răsărit. Plecând din Germania, au străbătut
Ungaria, Serbia și Bulgaria, având loc ciocniri sângeroase cu populația băștinașă, din cauza
prădăciunilor săvârșite de cruciați. Cei sosiți la Constantinopol au fost transportați, din ordinul
împăratului bizantin, pe malul asiatic, la Kivotos, pe coasta golfului Nicomidiei. Între cruciații
neastâmpărați au izbucnit neînțelegeri. Jefuind împrejurimile Niceei, capitala sultanatului Kilidj Arslan,

14
o parte din cruciați sunt luați prizonieri. Cei rămași la Kivotos au pornit împotriva Niceii. Fiind slab
înarmați, au fost surprinși și măcelăriți de selgiucizi. Numai o mică parte a reușit să se întoarcă la
Kivotos, de unde au fost aduși în marginea capitalei și dezarmați, în așteptarea restului cruciaților. Din
mijlocul celor nemulțumiți s-au ridicat primele învinuiri aduse împăratului Alexios I Comnen, că,
uneltind în secret cu turcii, a pus la cale sfârșitul fazei populare.
Aceeași soartă a împărtășit-o, încă din timpul trecerii prin Ungaria, grupa condusă de preoții
Volkmar și Gottschalk și de viteazul, dar violentul conte Emico de Leiningen.
Cruciada propriu-zisă (a nobililor sau baronilor) era alcătuită din patru grupe:
1. Cavalerii lotarigieni, flamanzi și germani, aflați sub conducerea ducelui Godefroy de Bouillon al
Lotaringiei Inferioare (Belgia de azi) și a fraților săi, viteazul Eustache, energicul Balduin de
Boulogne și a contelui Robert de Flandra;
2. Normanzii Italiei sudice, conduși de Boemond, fiul lui Robert Guiscard, și de Tancred, nepotul
de soră al lui Boemond;
3. Cavaleri provensali, conduși de Raymond IV, conte de Toulouse și marchiz de Provence;
4. Cavalerii francezi de la miazănoapte de Loire, bretoni și englezi, conduși de Robert de
Courteheuse, ducele Normandiei, fiul cel mai mare al regelui Wilhelm Cuceritorul, și Etienne,
conte de Blois.
Armata seniorială feudală număra peste 200.000 luptători. Episcopul Adhemar de Puy a însoțit aceste
trupe în calitate de legat papal.
Seniorii cruciați și-au condus luptătorii spre Constantinopol pe drumuri diferite. Cu excepția lui
Raymond și Tranced, care au refuzat omagiul pretins de împăratul bizantin, ceilalți conducători i-au
transportat pe teritoriul Asiei Mici.
În 1097, cruciații pornesc împreună cu grecii la asediul Niceei, pe care o cuceresc, apoi îi bat pe
turci la Dorylaeum (1 iulie). Îndurând multe greutăți: călduri înăbușitoare, lipsă de alimente și mai ales
de apă, precum și boli contagioase, și-au continuat drumul spre Cilicia, unde, cu îngăduința împăratului
bizantin, armenii fugiți din țara lor au înființat un regat vasal Bizanțului (“Armenia Mică”). Balduin s-a
despărțit de grosul oștirii, îndreptându-se spre Edesa, în urma invitației făcute de un prinț creștin,
armeanul Thoros. Balduin a înființat acolo primul stat latin în Orient.
Grosul armatei, ajungând în fața Antiohiei, începe în octombrie 1097 asediul lung și greu al
fortăreței acestei cetăți, care a durat 7 luni, căzând în urma unui act de trădare, la 3 iulie 1098. Emirul de
Mossul, Kerboga, alergând în ajutorul musulmanilor, a atacat pe cruciații abia intrați în Antiohia.

15
Curajul cruciaților dispăruse aproape, când un fapt neașteptat, vestea descoperirii sfintei lănci cu care a
fost străpuns în coastă Mântuitorul, a aprins din nou entuziasmul lor. Armata emirului Kerboga este
zdrobită într-un iureș fanatic și irezistibil.
După biruința repurtată, Raymond de Toulouse, refuzând să predea Antiohia lui Boemond, s-au
născut neînțelegeri, ținând cruciada pe loc mai multe luni. În cele din urmă, luptătorii lui Raymond,
cuprinși de un nou entuziasm religios, au reușit să-l determine să pornească spre Ierusalim.
Cei 12.500 de cruciați capabili de a mânui armele, au luptat 5 săptămâni până să cucerească
Ierusalimul. La 15 iulie 1099, cruciații au intrat în cetatea sfântă. Pătrunzând în Ierusalim, au trecut prin
ascuțișul sabiei pe musulmani.
După ce orașul a fost curățit de cadavre și răniți, principii s-au strâns la sfat în vederea
organizării cetății cucerite. Dorința clerului era transformarea” Ierusalimului eliberat” într-o comunitate
bisericească, dar șefii cruciaților au hotărât înființarea unui stat laic. Conducerea a fost încredinţată lui
Godefroy de Bouillon, care a acceptat-o cu o condiție: să nu fie silit să poarte o coroană de aur în locul
unde Mântuitorul lumii a purtat o coroană de spini, mulțumindu-se cu titlul de “apărător al Sfântului
Mormânt”.
Regatul creștin de Ierusalim a fost organizat ca stat feudal după modelul francez. Afară de acest
regat, latinii mai aveau: principatul Antiohiei, comitatele Edessa și Tripolis. Ei aveau și cele două
patriarhate, de Ierusalim și Antiohia. Cruciații au început persecutarea ortodocşilor, înlocuind pe
conducătorii Bisericii grecești cu latinii.
Godefroy, apărătorul Sfântului Mormânt”, în bătălia de la Askalon din 12 august 1099 a obținut
o victorie însemnată, reuşind să zdrobească puternica oștire a sultanului din Egipt. După moartea lui
(1110), cavalerii lotaringieni au invitat pe fratele lui, Balduin, să ia conducerea regatului. Acesta a venit
la Ierusalim, luând titlul de “rege”. Balduin I, ajutat de trupe ale republicanilor Pisa și Genua, a cucerit
orașele Cezareea, Akkon, Beirut și Sidon, iar ceva mai târziu, Tyr-ul.

CRUCIADA a II-a (1147-1149)

Motivul principal pentru care a fost inițiată cruciadă a II-a, a fost cucerirea Edessei (1144-1145)
de către Zenki și Nureddin, emiri de Mossul, precum și strigătul de alarmă al prințului Raymond de
Antiohia, adresat papei Eugen III (1145-1153). Acesta s-a adresat regelui Ludovic VII al Franței (1137-
1180). Monarhul francez s-a declarat gata să participe la cruciadă. Masele au fost câștigate de predicile

16
înflăcărate ale lui Bernard de Clairvaux, care a reușit să câștige cauzei și pe împăratul Conrad III al
Germaniei (1138-1152).
Împăratul german, în fruntea unei armate alcătuite din 70.000 cavaleri, a pornit în cruciadă din
Regensburg. Lui i-a urmat ceva mai târziu din Metz, o altă armată de 70.000 de oameni, condusă de
regele Ludovic VII al Franței. Trecând peste Ungaria, armata germană a ajuns la Constantinopol, de
unde a trecut în Asia Mică. În apropiere de Dorylaeum, armata, demoralizată de lipsa de hrană și de alte
neajunsuri, a suferit o înfrângere dureroasă (20 octombrie 1147) din partea turcilor. Numai puțini
cruciați s-au putut refugia prin fugă la Niceea. Aceeași soartă au avut-o și luptătorii germani conduși de
episcopul Otto. Bătuți la Laodiceea de turci, numai puțini s-au refugiat la Attalia și de acolo cu corăbiile
în Şiria.
Armata regelui francez a traversat Ungaria, ajungând în Bizanț și de acolo în Niceea, unde s-a
întâlnit cu trupele bătute ale împăratului Conrad. Speriat de pățania acestora, Ludovic VII a urmat calea
parcursă de episcopul Otto, îndreptându-se, peste Smirna și Efes, spre coasta sudică a Asiei Mici.
Soarta cruciaților francezi n-a fost mai bună decât a celor germani. Decimați de foame, de sete și
de armatele turcilor, cu greu au mai putut să ajungă până la Attalia. Lipsurile devenind tot mai mari,
regele a luat hotărârea ca pe calea mării să-și îndrume luptătorii spre Siria. Grosul luptătorilor au fost
siliți să-și continue drumul pe jos, având să îndure multe greutăți.
După ce împăratul Conrad a petrecut iarna la curtea împăratului Manuil I Comnen (1143-1180),
reînnoind tratatul de alianță cu Bizanțul, în primăvara anului 1148 a pornit spre Akkon, intenționând să
atace Damascul. Planului său s-a asociat și regele Ludovic VII. Din acțiunea plănuită nu s-a ales însă
nimic.
Astfel s-a încheiat cruciadă a II-a, care a costat jertfa multor vieți și a irosit multe și însemnate
mijloace materiale fără nici un folos.
La întoarcerea din cruciadă, din cauză că regina Franței a fost luată captivă de niște corăbii
grecești, fiind eliberată de o flotă normandă, regele Ludovic VII a încheiat o alianță cu normanzii din
Italia de Sud, în vederea unui atac îndreptat împotriva Bizanțului, cu aprobarea papei Eugen III. Planul
n-a reușit, din cauza împăratului german, care, fiind invitat să adere și el la această acțiune, a refuzat,
nevoind să calce alianța încheiată cu Bizanțul.

17
 CRUCIADA a III-a (1189-1192)
Cucerirea Ierusalimului de către sultanul Saladin al Egiptului la 1187 a zguduit profund tot
Apusul. Supunerea orașului sfânt de către musulmani, după 88 de ani de stăpânire creștină, a întărit și
mai mult atracția spre el. Înfrângerea creștinilor în bătălia de la Hittin (Tiberias) de pe Lacul Ghenizaret
lăsa să se vadă eventuala alungare definitivă a francilor din ”Pământul sfânt”.
Cruciadă a III-a n-a fost propriu-zis o operă a Bisericii, ci o acțiune a statelor, inițiată de cei trei
mari și puternici monarhi ai Apusului: împăratul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele
englez Richard Inimă de Leu (1189-1199) și regele francez Filip II August (1180-1223).
Înainte de a părăsi Regensburg-ul, împăratul Frederic I a trimis sultanului Saladin o declarație de
război, iar cu conducătorii țărilor pe unde aveau să treacă au încheiat tratate de aprovizionare a
luptătorilor. El a condus trupele peste Ungaria și Tracia spre Constantinopol. După ce a petrecut iarna la
Adrianopol, în primăvara anului 1190, cucerește Iconium, îndreptându-se spre Cilicia. La 10 iunie 1190,
voind să treacă râul Selef, s-a înecat.
După moartea împăratului, conducerea cruciaților germani a luat-o fiul său cel mare, Frederic de
Suabia (Schwaben), care și-a condus luptătorii la Akkon, unde a murit în decursul asediului (ianuarie
1191).
Filip II al Franței a plecat din Genoa, iar Richard s-a îmbarcat la Marsilia. Ajunși la Messina, din
cauza brutalității englezilor au loc ciocniri sângeroase cu sicilienii. După un popas mai îndelungat în
Sicilia, cei doi regi au ajuns în fața cetății Akkon, care la 12 iulie 1191 este cucerită.
Iscându-se un conflict între cei doi monarhi, Filip II August s-a întors acasă. Cu tot curajul și
eroismul lui Richard, Ierusalimul n-a putut fi cucerit. După încheierea unui armistițiu cu Saladin, în
urma căruia litoralul dintre Jafa (Joppe) până la Akkon a fost restituit creștinilor, și a promisiunii
solemne că vizitarea Sfântului Mormânt este îngăduită creștinilor, în octombrie s-a întors și Richard
Inimă de Leu acasă. Insula Cipru, răpită grecilor în decursul acestei cruciade, a fost acordată
detronatului rege al Ierusalimului, Guido de Lusignan, ai cărui descendenți au stăpânit-o trei veacuri.

CRUCIADA a IV- a (1202-1204)

În vederea organizării cruciadei, a îndreptat Inocențiu III apeluri în tot Apusul, iar predicatorul
Fulco (Folque) de Neuilly a aprins din nou entuziasmul pentru mormântul lui Hristos. Sentimentele
religioase, ca și la cruciada I, s-au trezit mai întâi la cavalerii francezi. Entuziasmați de gândul

18
războiului, nobilii francezi s-au adresat republicii Veneția, cu rugămintea să asigure transportul pe calea
mării.
În acest timp se afla în Apus prințul bizantin Alexios IV, fiul împăratului Isac II Anghelos (1185-
1195), detronat de Alexios III. Prințul bizantin venise în Apus să ceară ajutoare pentru tatăl său. În urma
promisiunii unei însemnate recompense bănești, a supunerii Bisericii grecești autorității scaunului papal,
cât și a unor ajutoare militare în vederea ocupării Ierusalimului, Alexios a reușit să câștige de partea sa
pe conducătorii cruciaților. Venețienii, care se și vedeau în posesiunea unor însemnate beneficii
comerciale, au sprijinit cererea prințului din Bizanț. Sub conducerea bătrânului doge Enrico Dandolo,
cruciații s-au îndreptat spre Constantinopol. Cetatea e apărată cu vitejie de garda imperială, alcătuită din
mercenari germani, danezi și englezi și din luptători din Pisa, principalii beneficiari ai comerțului
bizantin, în dauna Veneției. După un asediu de 10 zile, Alexios III fuge. La 18 iulie 1203, orbul Isac II
Anghelos este eliberat din închisoare și așezat din nou pe tron. Marea veste fiind anunțată asediatorilor,
prințul Alexios IV, însoțit de înalți seniori cruciați, a intrat în Constantinopol, fiind asociat la domnie de
tatăl său.
Acesta s-a silit să satisfacă obligațiunile, dar n-a putut plăti mai mult de 100.000 mărci. Pentru
restul sumei, cât și pentru participarea bizantină la conducerea cruciadei, a cerut o amânare până la
primăvara următoare. Aroganța cavalerilor francezi, dările apăsătoare la care au fost supuși grecii, dar
mai ales posibilitatea dependenței de papalitate, a produs o nemulțumire generală. De situația critică din
capitală a profitat ginerele fugitului Alexios III, Alexios Dukas, poreclit Murzuflos, care și-a însușit
tronul. Noul monarh Alexios V organiza o puternică rezistență. Două luni au asediat din nou cruciații
Constantinopolul, pe care l-au ocupat în aprilie 1204. Trei zile au devastat latinii capitala, necruțând nici
palatele imperiale, nici bisericile și nici casele particulare. O pătrime a mândrei și glorioasei cetăți a
căzut pradă flăcărilor.
Învingătorii au întemeiat un Imperiu latin de Răsărit, ce urma să fie împărțit între cruciați și
republica Veneția. Balduin de Flandra a primit titlul de împărat, contele Bonifaciu de Monferrat a primit
conducerea regatului de Tesalonic. Venețienii au primit 3/8 din imperiul cucerit, împreună cu biserica
Sf. Sofia și cu dreptul ca patriarhul latin să fie ales dintre ei. De asemenea, au luat ființă mai multe
ducate și comitate, ca, de pildă: Atena, Teba, Ahaia, Salona, date ca feude cavalerilor francezi și italieni.
Din fostul Imperiu Bizantin s-a menținut în Asia Mică un imperiu în Niceea și altul în Trapezunt,
pe malul sud-estic al Mării Negre. Din Niceea, împăratul Mihail VIII Paleologul (1261-1282), ajutat de
republică Genoa, a provocat căderea imperiului latin de Răsărit, la 1261. Pentru prețiosul lor ajutor,

19
genovezii, rivalii venețienilor, au primit mari privilegii comerciale, câștigând supremația în apele Mării
Negre.

CRUCIADA COPIILOR
Monarhii apuseni, fiind absorbiți de alte griji, au uitat de cruciadă. Cu toate acestea, ideea
cruciadei răsăritene mai frământa mintea credincioșilor simpli. Ea mai putea dezlănțui încă elanul
religios, aproape ca în zilele lui Petru Eremitul, precum ne arată cruciada tragică a copiilor din 1212. Un
cioban tânăr, Ștefan (Etienne) s-a crezut ales de Dumnezeu să conducă pe cruciați în Palestina; un copil
german, Nicolae, care n-avea nici 10 ani, în fruntea câtorva zeci de mii de copii în vârstă de 12-13 ani, a
pornit din Colonia Köln spre porturile italiene, cu gândul să se îmbarce pentru a pleca în Palestina.
Copiii francezi, în frunte cu Ștefan, s-au îndreptat spre Marsilia. Regele Filip II August, neliniștit de
această mișcare, a ordonat înapoierea copiilor la casele părintești. Doi negustori fără suflet din Marsilia
i-au îmbarcat pe câteva corăbii, vânzându-i pe piețele de sclavi din statele arabe.

CRUCIADA a V-a (1228-1229)

Faza întâi (1217-1219) a cruciadei a V-a a fost expediția regelui Andrei II al Ungariei, împreună
cu ducele Leopold VII de Austria și alți nobili din Bavaria și Austria. După câteva expediții făcute în
jurul Iordanului, Andrei II cu majoritatea însoțitorilor s-a întors acasă. N-a putut face mai mult nici
expediția condusă de conții Wilhelm de Olanda și George de Wied, alcătuită din pelerinii olandezi, frizi,
vestfali și cetățeni ai orașului Bremen. După ce au luptat întâi în Portugalia, cu maurii (1218), un an mai
târziu, asociați cu Jean de Brienne, s-au îndreptat împotriva Egiptului. Orașul Damietta, cucerit cu mari
greutăți și pierderi însemnate la 1219, după 2 ani e recucerit de sultanul Al Kamil. Francisc de Assisi a
plecat și el în cruciadă pentru a converti pe acest sultan.
Între timp, faza a II-a, împăratul Frederic II (1212-1250) al Germaniei s-a decis în iunie 1228 să
plece spre Răsărit. Din cauză că asupra sa plana anatema, Frederic n-a apărut în Orient ca împuternicit al
scaunului apostolic, ci pe cont propriu. Papa Grigorie IX (1227-1241), supărat că expediția orientală a
împăratului Frederic II nu a pornit sub auspiciile ”Sfântului Scaun”, l-a înfierat ca pe un ”păgân și
musulman”. Patriarhul latin de Ierusalim, cavalerii diferitelor ordine, precum și alți creștini combatanți,
n-au acordat nici un sprijin celui anatemizat. Spre norocul lui, sultanul Al Kamil se găsea în ceartă cu
stăpânul Damascului. La 18 februarie 1229, Frederic II, în urma unei înțelegeri cu sultanul din Egipt,

20
prin Tratatul de la Jaffa (11 februarie 1229), a obținut Ierusalimul, Betleemul și Nazaretul, împreună cu
teritoriile lor, precum și ținutul de la Jaffa până la Sidon. Cu toate acestea, patriarhul latin de Ierusalim a
lovit orașul sfânt cu anatemă și interdict.
Urgisit și persecutat de patriarhul latin, trădat și calomniat de cavalerii Templieri și Ioaniți,
Frederic II s-a văzut silit să părăsească Ierusalimul. La 1244, o hoardă de chowaresmieni, chemați în
ajutor de sultanul din Egipt, ocupă Ierusalimul, măcelărind o parte din creștini și distrugând biserica Sf.
Mormânt. Ierusalimul a fost pierdut de latini pentru totdeauna.

CRUCIADA a VI- a (1248-1254)

Pierderea Ierusalimului a făcut pe papa Inocențiu IV (1243-1254) să îndemne, la sinodul de la
Lyon (1245) creștinătatea să se înroleze pentru o nouă cruciadă. La 1248, Ludovic IX cel Sfânt (1226-
1270), regele Franței, a plecat spre Cipru, unde a petrecut iarna. În primăvara anului următor s-a
îndreptat spre Egipt, cu gândul să zdrobească puterea sarcinilor. Puternică fortăreață Damietta a căzut în
mâinile latinilor. În drum spre Cairo, în noiembrie 1249, armata terestră e încercuită de puternica
garnizoană a lagărului Mansurah, iar flota ce naviga pe Nil e distrusă. După ce fratele regelui, viteazul
Robert de Artois, împreună cu mai toţi cavalerii, au fost răpuși de foame, ciumă și săbiile musulmanilor,
rândurile cruciaților rărindu-se, n-au mai putut rezista. Regele Ludovic cu restul cruciaților e prins în
aprilie 1250. Spre a-și recăpăta libertatea, a trebuit să restituie Damietta, plătind pentru el și pentru
fiecare luptător, bani grei.
După eliberarea regelui din captivitate, acesta s-a îndreptat spre Siria, cu nădejdea că va primi
ajutoare. Deși ele n-au sosit, Ludovic cel Sfânt a mai petrecut patru ani în Răsărit. Străduindu-se să
fortifice cât mai bine orașele maritime. Astfel, cruciadă a VI-a n-a mai putut realiza altceva decât
construirea unor ziduri de apărare. La 1254 regele Ludovic s-a întors în Franța.

CRUCIADA a VII-a (1270)

Ludovic IX cel Sfânt a pornit din nou în cruciadă. Din Sardinia a plecat spre Tunis (sultanatul din
Tunis era aliatul celui din Egipt), unde piosul monarh și o bună parte a luptătorilor sunt răpuși de diferite
boli, între care ciuma a făcut cele mai mari ravagii.
După câteva bătălii norocoase, fiul și urmașul său, regele Filip III (1270-1285) a reușit să încheie
cu sarazinii un acord, prin care a obținut îngăduirea ținerii slujbelor divine și alte mici favoruri.

21
Majoritatea credincioșilor s-au întors la casele lor, fără să fi văzut pământul Țării Sfinte. Unii dintre ei s-
au alăturat, la 1271, expediției prințului Eduard, fiul regelui Angliei, expediție care n-a putut să schimbe
în bine situația creștinilor din Siria. Când, la 1289, mamelucii au cucerit Tripolis-ul, iar Akkon-ul, cu
toată apărarea eroică a cavalerilor creștini, a fost ocupat, restul cavalerilor franci au predat noului sultan
Al Asraf, de bunăvoie cetățile Tyr, Sidon, Beryt și altele, părăsind pământul Siriei, care timp de două
veacuri fusese stropit cu sângele atâtor mii de cruciați.
***
Dacă cruciadele nu și-au atins scopul pentru care au fost organizate, cauza principală a fost lipsa
de metodă, de disciplină și de unitate.
Cu toate că unii au văzut în aceste expediții desfășurarea cea mai glorioasă a unei vieți adânc
religioase, străbătute de un ideal superior, iar alții un produs al entuziasmului, al fanatismului religios
exagerat, un lucru e cert, că pentru dezvoltarea culturii europene, cruciadele au fost de mare
însemnătate. Grație lor, a luat un deosebit avânt comerțul maritim, iar orașele, în special cele italiene,
Veneția și Genova, au ajuns la mare înflorire. Știința și civilizația s-au dezvoltat grație cunoștințelor noi,
ca, de pildă, geografia și științele naturii. Arta și meșteșugurile, precum și arhitectură, au propășit de
asemenea. S-au născut instituții mărețe în folosul omenirii suferinde și a reînviat caritatea creștină.
O latură întunecată a cruciadelor a fost scăderea disciplinei bisericești, a moravurilor, urmări
inevitabile ale contactului atâtor popoare străine, încleștate într-o fierbere, o învălmășeală și o dezordine
generală; apoi obiectul de a se întreprinde cruciade chiar împotriva creștinilor (eretici, dușmani ai papei
și alții).
Din punct de vedere bisericesc și religios, cruciadele au contribuit la creșterea cultului moaștelor
(multe aduse din Orient), sporirea predicării indulgențelor și mărirea urii dintre cele două Biserici. Prin
cruciadă a IV-a s-a desăvârșit schisma de la 1054.

7-9. Încercări de refacere a unității bisericești dintre

Răsărit și Apus în sec. XI-XIV. Sinoadele Unioniste.

După consumarea, la 1054, a schismei dintre Răsărit și Apus, în vremea patriarhului Mihail
Cerularie (1043-1058) și a papei Leon IX (1049-1054) care s-au anatematizat reciproc, numele papei a

22
fost șters din dipticele patriarhilor Bisericii de Răsărit. Ca atare, grecii și latini, se acuzau unii pe alții de
schismă.
Situația politică a Imperiului bizantin era deosebit de dificilă, întrucât turcii străbăteau Asia Mică
în lung și-n lat, jefuind, ucigând și profanând biserici. Localitățile au căzut, rând pe rând, în mâinile lor.
Ne amintim de anul 1071, când, la Mantzikert, împăratul Roman IV Diogen a fost învins și prins de
turci.
Urmașul său, Mihail Ducas (1071-1078) s-a văzut nevoit să ceară papei Grigorie VII (1073-
1085) ajutor împotriva turcilor. În schimb, oferea papei ”unirea Bisericilor”, mai precis, supunerea
Bisericii de Constantinopol celei de la Roma. Bucuros de această propunere, papa a adresat un apel
creștinătății apusene, pentru a veni în ajutorul grecilor. Însă papa era în conflict cu normanzii și cu
împăratul Henric IV al Germaniei, fapt pentru care din expediția plănuită nu s-a ales nimic. Prin urmare,
unirea latinilor cu grecii a rămas o simplă dorință, tipică pentru toate încercările de unire care au urmat.
Dacă pentru bizantini ”unirea” cu Biserica papală avea un scop politic bine determinat – anume,
primirea de ajutor militar împotriva turcilor – interesul papilor era acela de a supune Biserica
Răsăritului.
1. Cel dintâi papă preocupat de ”unirea” cu grecii a fost papa Urban II (1088-1099). El intenționa
să unească cel puțin pe grecii din sudul Italiei, cucerite de către normanzi. De aceea, în anul
1098, a convocat un sinod la Bari, la care au participat episcopi latini și greci din sudul Italiei.
De față se găsea Anselm, arhiepiscop de Canterbury (+ 1109), care era exilat din Anglia.
Acesta s-a străduit să convingă pe greci că învățătura lor despre Sfântul Duh este greșită și că cea
apuseană (Filioque) ar fi cea adevărată. Deși nu a reușit acest lucru, datorită dificultăților politice
prin care treceau, o parte din statul normand s-a unit cu Roma, fără însă a influența în vreun fel
situația generală a Bisericii de Răsărit.
2. Mai multe speranțe au dat papilor expedițiile cruciate. În timpul primei cruciade, împăratul
Alexios I Comnenul (1081-1118), dorea și el o unire creștină, politică, fapt pentru care a oferit
protecţie papei Pascal II (1099-1118), împotriva împăratului german Henric V. În 1113, papa a
trimis pe delegatul său, Petru Chrisolan, arhiepiscopul de Milan, la împăratul Alexie I. Acesta
răspundea împăratului că singura condiție a ”unirii” era recunoașterea necondiționată și totală a
primatului papal, fără de care nu se poate discuta nimic mai departe. Strădaniile lui Petru de a
convinge pe greci despre învățătura privitoare la Sf. Duh au fost nule, ca și rezultatul întregii
acțiuni.

23
 3. Papa Honoriu II (1124-1130) a încercat să reia tratativele cu împăratul Ioan II Comnen (1118-
1143), dar fără rezultatul dorit.
4. Tot fără rezultat au rămas și discuțiile lui Anselm, episcop de Havelberg, ambasadorul
împăratului german Lothar II (1125-1137), cu Nichita, arhiepiscopul Nicomidiei, ținute în 1135,
la Constantinopol, tot în timpul împăratului Ioan II Comnen.
5. Fără rezultat au rămas și încercările împăratului Manuel I Comnen (1143-1180) și ale papei
Eugeniu III (1145-1153), din anul 1153.
6. Împăratul a încercat apoi să obțină de la papă Alexandru III (1159-1181), care era în conflict cu
împăratul Barbarossa, coroana imperiului apusean în schimbul unirii Bisericilor. Alexandru III
trimisese delegați la Constantinopol și, în anul 1169, împăratul a cerut lui Mihail de Anchialos,
patriarh al Constantinopolului (1160-1177) să convoace un sinod pentru a discuta problema
unirii. Grecii nu au vrut însă să accepte doctrina latinilor și nici jurisdicția pretinsă de Roma.
7. Același rezultat le-au avut și încercările de mai înainte ale papei Adrian IV (1154-1159).
Delegația trimisă de el la Constantinopol, care duce cu ea și o scrisoare privitoare la unirea
Bisericilor, a intrat în discuții cu Vasile de Ohrida, arhiepiscopul Tesalonicului, autorizat de greci
să discute această problemă. Rezultatul a fost însă nul.
8. În încercarea lor de a supune cu orice preț pe răsăriteni, papii au binecuvântat până și cruciadă
împotriva Constantinopolului, când, la 1204 acesta a fost cucerit. Chiar și în timpul cât a existat
Imperiul latin de Constantinopol (1204 – 1261), aceștia s-au silit să facă uniri cu împărații
bizantini de la Niceea. Deși ura grecilor față de latini era foarte mare, prin eventuala unire,
împărații bizantini de la Niceea voiau să obțină plecarea latinilor din Constantinopol. În acest
sens, în 1234, papa Grigorie IX (1227-1241) a tratat cu împăratul Ioan Vatatzes al Niceii (1222-
1254) și cu venerabilul patriarh grec Ghermanos II (1224-1240), însă fără sorți de izbândă.
9. De asemenea, nu au reușit nici stăruințele papei Alexandru IV (1254-1291), în 1256, pe lângă
Teodor II Lascaris, împăratul de la Niceea, el însuși un polemist împotriva latinilor.

Sinoadele unioniste
După alungarea latinilor din Constantinopol (1261), pericolul turcesc devenind tot mai mare,
împărații bizantini au fost din ce în ce mai mult obligați să ceară ajutorul armatelor apusene, în schimbul
recunoașterii autorității papale.

24
 1. Cel dintâi dintre aceștia a fost chiar eliberatorul Constantinopolului, Mihail VIII Paleologul
(1261-1282). El a purtat tratative cu papii Urban IV (1261-1264), Clement IV (1265-1268) și
Grigorie X (1271-1276), fiind dispuși să primească orice condiții numai să poată obține
ajutorul papalității.
Bizantinii i-au făcut însă o puternică opoziție, în fruntea căreia se afla patriarhul Iosif I (1267-1275),
care urmase venerabilului patriarh Arsenie 91261-1267). Iosif refuza să recunoască supremația papală și
adausul Flioque. El știa că nu se putea aștepta la nici un ajutor din partea papalității, nici pentru Biserică,
nici pentru interesele politice ale împăratului. Este motivul pentru care s-a și opus împăratului. A
însărcinat însă pe hartofilaxul său, învățatul Ioan Vecu (Vekkos, Bekkos) să apere învățătura Bisericii de
Răsărit împotriva lui Nichifor Vlemide (Blemides), teologul curții imperiale. Ioan Vecu declara însă că
apusenii nu sunt numai schismatici, ci chiar eretici. Mâniat de afirmațiile acestuia, împăratul Mihail
Paleologul l-a aruncat în temniță. Prin amenințări și felurite făgăduieli, Ioan Vecu a fost silit să cedeze.
A declarat că în urma unui studiu mai amănunțit al scrierilor latinilor, a ajuns la convingerea că s-ar
putea realiza unirea dorită de împărat, dacă se fac unele concesii în privința dogmei despre purcederea
Sfântului Duh. Latinii – zicea el – învață că Sf. Duh purcede din Tatăl și din Fiul, iar părinții greci, deși
nu învață că Sf. Duh purcede din Tatăl și din Fiul, învaţă, totuși, Sf. Duh purcede din Tatăl prin Fiul. El
socotea că prepozițiile și ek, adică, ”din” și, ”prin”, sunt sinonime. Prin urmare, între părinții greci și cei
latini nu este deosebire esențială și, de aceea, ar putea fi de acord cu ei.
Bucuros că a obținut o astfel de declarație, împăratul s-a adresat din nou clerului și
credincioșilor, căutând să-i convingă că în vederea unirii, răsăritenii ar trebui să recunoască:
1. Primatul papal
2. Dreptul papei de a primi apeluri din întreaga Biserică
3. Dreptul de a i se pomeni numele la Liturghie.
După părerea împăratului, aceste trei puncte ar putea fi acceptate de către greci, căci nu ar avea nici o
însemnătate deosebită și nu ar aduce nici o modificare Bisericii Ortodoxe. Apoi, grecii l-ar putea
recunoaște pe papă, căci acesta nu va veni în Răsărit pentru a-și exercita primatul, nici nu va vrea ca
cineva dintre răsăriteni să apeleze la el. Și, în ultimă instanță, pomenirea lui se va face numai la Biserica
Curții imperiale și în cea a Patriarhiei din Constantinopol.
Pentru a face pe placul împăratului, unii greci au cedat. Nu însă și patriarhul Iosif I. El a acceptat
însă ca, dacă împăratul va reuși să realizeze unirea cu Roma, să se retragă din scaun. Ca urmare,
împăratul a trimis o delegație la Conciliul de la Lyon (1274), convocat de papa Grigorie X (1271-1276).

25
 Delegația era condusă de Ghermanos III fost patriarh (1267), succesor obscur al patriarhului
Arsenie și predecesorul lui Iosif. Avea, din partea împăratului, o scrisoare adresată papei, în care declara
că atât el, cât și grecii, se supun scaunului roman. Roagă însă, să nu li se impună adausul Filioque și să
nu li se schimbe practicile bisericești. Ajunsă la Lyon în ziua de 24 iunie 1274, delegația a primit unirea
în numele împăratului. Se cunoaște ”Professio fidei Michaelis Palaeologi”, mărturisirea de credință a
împăratului, impusă acestuia de Roma.
La 6 iulie 1274, în prezența papei Grigorie X, a fost sărbătorită unirea grecilor cu Roma. Numai
că, după ce au depus jurământul de unire, trimișii împăratului au fost puși să rostească în biserică, de trei
ori, Simbolul de credință cu adaosul Filioque, ca garanţie pentru latini că și grecii îl recunosc.
Cât despre valabilitatea unirii, este interesantă afirmația unui renumit istoric bisericesc romano-
catolic, Hubert Jedin, care spunea: ”Unirea nu a avut nici un conținut, pentru că a fost impusă de către
împărat din motive politice și s-a lovit de respingere în episcopatul grec, dar și fiindcă papa Martin IV
(1281-1285) a sprijinit planurile de cucerire ale regelui de Neapole în Orient. ”(H. Jedin-”Kleine
Konziliengeschichte”, Freiburg, basel, Wien, 1978, pag. 54).
După revenirea delegației la Constantinopol, conform înțelegerii, patriarhul Iosif s-a retras, iar
împăratul a pus pe scaunul patriarhal pe Ioan Vecu (Ioan XI – 1275-1282), câștigat pentru unire. Însă, cu
toate presiunile la care au recurs atât împăratul, cât și patriarhul, poporul credincios nu a primit unirea.
Mai mult, s-a produs chiar o sciziune în rândurile sale, căci clerul și poporul socoteau unirea drept
apostazie. Chiar în familia imperială existau dușmani ai unirii; sora împăratului, Evloghia, s-a refugiat în
Bulgaria, la fiica ei Maria, soția țarului.
Până și Roma a devenit bănuitoare în privința unirii, fapt pentru care, în anii 1276 și 1278, a
trimis delegați la Constantinopol pentru a vedea situația unirii. Cu toate încercările împăratului de a
ascunde adevărul, delegații s-au convins de realitate, ceea ce a determinat pe papa Martin IV (1281-
1285) să-l excomunice pe împărat în anul 1281, declarându-l înșelător și schismatic viclean. La rândul
său, Mihail Paleologul a poruncit să fie șters din diptice papa Martin, fără însă a renunța cu totul la
unire, din considerațiuni politice. A murit la 11 decembrie 1282, excomunicat de papă și urât de propriul
său popor.
Andronic II (”cel Bătrân”) (1282-1328), fiul și urmașul său, nu a îndrăznit nici să-l îngroape cu
onorurile împărătești. Ba, a fost silit să declare public că nu a aderat și nu va adera niciodată la unirea cu
Roma. Patriarhul Ioan Vecu a fost înlocuit cu Iosif I, care, grav bolnav, a murit în scurt timp. Lui i-a
urmat Grigorie II (1283-1289). Dar liniștea care trebuia să se reinstaleze la Constantinopol a fost

26
tulburată de conflictul dintre împăratul Andronic II și nepotul său, Andronic III (1328-1341), ceea ce a
slăbit puterea statului, permițând expansiunea turcilor.
2. Andronic III cel Tânăr (1328-1341) a fost nevoit să trateze și el unirea Bisericilor tot din cauza
pericolului turcesc. În anul 1339 a trimis o ambasadă la Avignon, unde se afla papa Benedict
XII (1334-1342). Șeful soliei era egumenul Varlaam, un grec din Italia de Sud. Întrucât papa
cerea supunere necondiționată, discuțiile nu au avut nici un rezultat. Supărat că nu i-a reușit
solia, Varlaam, reîntors la Constantinopol, a publicat o serie de lucrări antilatine. Mai târziu
însă, pierzând disputa cu isihiștii atoniți, întors în Italia, a trecut la Biserica latinilor și a scris
cărți polemice împotriva grecilor. A murit la 1348, ca episcop latin, în Italia de Jos.
3. Ioan V (1341-1391), urmașul lui Andronic cel Tânăr, a fost și el nevoit să reia Tratativele
unioniste cu Roma. În martie 1354, turcii puseseră stăpânire pe orașul Gallipoli, ceea ce a
înfricoșat extrem pe locuitorii Constantinopolului. Pentru a primi ajutor împotriva turcilor,
Ioan V a trimis la 15 decembrie 1355 o scrisoare la Avignon, în care-l ruga pe papa să-i trimită
5 galere și 15 vase de transport cu 1.000 de luptători pedeștri și 500 de călăreți. Se obliga, în
schimb, să-și aducă supușii sub sceptrul roman și să trimită în Apus pe fiul său, Manuil, pentru
a fi educat în credința și ritul latin. Papa Inocențiu VI (1352-1362) nu i-a răspuns decât cu
laude pentru bunele intenții.
Întrucât pericolul turcesc creștea, în august 1369, împăratul a plecat la Roma. Nu era însoțit de
nici un cleric, căci Biserica grecilor cerea un sinod ecumenic pentru realizarea unirii. În octombrie 1369,
Ioan V a jurat credință și supunere papei Urban V, care se întorsese pentru scurt timp, de la Avignon la
Roma (1367-1370). Dar, la Constantinopol, patriarhul Filotei (1354-1355; 1360-1376) a îndemnat pe
ortodocșii din Imperiul și de dincolo de hotarele acestuia – Siria, Egipt, Rusia – să rămână statornici în
Ortodoxie. Împăratul Ioan V s-a întors la Constantinopol după doi ani, în 1371, adânc umilit și fără nici
un rezultat. De aceea, n-a mai întreprins nimic pentru unire.
4. Manuel II (1391-1425), urmașul lui Ioan V, deși a fost educat în Apus, nu și-a pus prea multe
nădejdi în unirea cu latinii. El a trimis mesaje de ajutor în întreaga lume creștină: la Moscova,
Veneția, Franța, Anglia, Aragon și papei Martin V (1417-1431). După 1400 a fost nevoit să
înceapă negocierile în privința unirii. Pentru aceasta și-a trimis solii (laici din Constantinopol
și 18 episcopi răsăriteni, între care și Grigorie Tamblac, mitropolitul Kievului) la conciliul de
la Konstanz (1414-1418), dar aceștia au sosit abia în februarie 1418, în timp ce sinodul fusese

27
 închis. Moartea lui Manuil (1425) și a papei Martin V (1431) a împiedicat realizarea unei
uniri.
O nouă încercare de unire va fi făcută în timpul împăratului Ioan VII Paleologul (1425-1441) și a
papei Eugen IV (1431-1447). Este vorba de unirea de la Ferrara-Florența (1438-1439).
Am văzut că toate încercările de până la acea dată (1431) au eșuat. Cauzele sunt multiple, dar în
primul rând pentru că nu au pornit din motive pur bisericești, ci din interese politice. Bizanțul era
amenințat de turci și avea nevoie de ajutor militar. Dar singurul care putea determina Apusul să-i ajute
pe răsăriteni era papa, care urmărea ca prin unire să-și întindă stăpânirea și asupra Bisericii din Răsărit.

10-11. Biserica apuseană în sec. XI-XIII. Creșterea și delinul puterii papale.

Sionoade.

În această perioadă, istoria Bisericii apusene a avut punctul de gravitate în papalitate, care a
reușit să se ridice pe culmea puterii sale. În prima jumătate a sec. al XI-lea, papalitatea decăzută și
imorală a fost salvată de umilii călugări benedictini reformiști de la Cluny, fondată în 908-910 de prințul
Wilhelm de Aquitania în Burgundia și de Imperiul german. Dar germanizarea scaunului de la Roma erau
ghimpe în ochii celor din Franța și Spania. Atâta timp cât a trăit împăratul Henric III, nu s-a gândit
nimeni la o ruptură cu casa imperială. Cardinalul Hildebrand, în care idealul unei teocrații papale
universale susținut cu tenacitate de Nicolae I (858-867), era adânc înrădăcinat, a trecut Alpii pentru a
găsi un nou papă de origine germană: papa Victor al II-lea (1055-1057), prieten și rudenie a împăratului,
căruia i-a adus servicii prețioase, în calitate de cancelar al Imperiului.
La vestea morții lui Victor al II-lea, clerul și poporul român au rugat pe cardinalul Frederic, abate
de Monte Casino, fratele ducelui Gottfried, să le recomande un papă. Cardinalul le-a propus cinci bărbați
cu frica lui Dumnezeu, printre care erau și cardinalii Humbert și Hildebrand. La 2 august 1057 este ales
cardinalul Frederic – Ștefan X (1057-1058) – care a purtat un an tiara papală. El a silit pe bătrânul Petru
Damiani, ascetul eremiților de la Fonte Avellana de lângă Faiența, să accepte demnitatea de episcop-
cardinal de Ostia, punându-și tot focul și toată dragostea pentru curățirea și îndreptarea relelor din
Biserică. Cu tot protestul său, bătrânul abate și ascet a trebuit să părăsească singurătatea iubită, slujind
papalității 15 ani și jucând un rol însemnat în raporturile dintre Biserică și împărat.

28
 Sub pontificatul lui Ștefan X a pornit din Milan mișcarea democratică împotriva feudalismului
denaturat al moșierimii laice și bisericești. Milano, oraș industrial și comercial forma, încă din timpuri
mai vechi, o comună aparte, căreia i-a fost dat să vadă primele erezii și schisme. Orașul era un focar de
contraste sociale. Cei nemulțumiți stăteau în strânsă legătură cu arhidiaconul Hildebrand și Petru
Damiani, căci de la papalitate și sfetnicii ei nădăjduiau mântuirea Bisericii.
După moartea lui Ștefan X, partida tusculanilor a ales papă pe Benedict X (1058-1059), iar
majoritatea cardinalilor, împreună cu Hildebrand, pe Nicolae II (1058-1061).
Nicolae II a fost un om cu o bogată cultură teologică, nepătat moralicește, astfel că sub
pontificatul lui papalitatea a ajuns din nou să fie respectată. Un sinod convocat de el la Roma în 1059 a
reglementat, între altele, și alegerea de papă. Papa trebuia ales numai de colegiul cardinalilor, în număr
de 53, format din 7 episcopi, 28 preoți și 18 diaconi. Mai târziu, numărul cardinalilor a crescut la 70, 6
episcopi, 50 preoți și 18 diaconi. La 15 noiembrie 1958 papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) a mărit
numărul cardinalilor la 79. Cardinalii ocupă primul loc după papă. În virtutea unui decret publicat de
sinod, alegerea papilor a fost lăsată în sarcina colegiului cardinalilor, iar împăratului i s-a rezervat numai
dreptul de confirmare. De asemenea, s-a precizat că numai un cleric roman poate fi ridicat la demnitatea
papală. În cazul că nu s-ar găsi nici un bărbat care să corespundă acestei înalte demnități, putea fi ales și
un ne-roman. Papa Nicolae II a pășit cu toată energia atât împotriva episcopilor vinovați de păcatul
simoniei, cât și a clericilor care trăiau în concubinaj. Reformele lui au nemulțumit pe mulți. Îndată ce a
închis ochii, colegiul cardinalilor a avut de luptat cu aceștia și cu partida familiilor de Tusculum și
Galeria, precum și cu Imperiul german, ofensat că prin decretul papei Nicolae II s-a rezervat împăratului
numai dreptul de confirmare a celui ales.
Cei nemulțumiți s-au adresat tânărului împărat Henric IV (1056-1106), ca să le dea un papă.
Curtea germană a recomandat pe episcopul Cadalous de Parma, un bărbat bogat și vicios, Honorius II
(1061-1072). Colegiul cardinalilor, a ales papă pe Anselm de Baggio, episcop de Lucca, cu numele
Alexandru II (1061-1073). Roma avea acum doi papi. Poporul amenința cu un război civil. În cele din
urmă, sinodul de la Mantua (1064), s-a pronunțat pentru papa Alexandru II. Lupta lui Honoriu e
cunoscută în istorie sub numele de ”Schisma lui Cadalous”.
Alexandru II nu a avut norocul unui pontificat ușor. Pe de o parte, a avut de luptat cu clericii
vicioși, pe de alta, cu curtea imperială germană, care se ocupa cu vinderea marilor demnități bisericești.
Pontificatul urmașului său, Grigorie VII (1073-1085) a fost hotărâtor pentru evoluția ulterioară a puterii
papale. El a fost cel mai însemnat papă de la Nicolae I (858-867) până la Inocențiu III (1198-1216). În

29
lupta contra investiturii laice și pentru reforma Bisericii, Grigorie VII a enunțat principiile de drept penal
pe care s-a întemeiat teocraţia papală și care au provocat grave conflicte între sacerdoțiu și imperiu.
Urmașii lui Grigorie VII (1073-1085) au continuat să susțină ideile lui, astfel că lupta pentru
investitură a fost continuată cu patimă și îndârjire. În urma abandonării pretențiilor de conducători ai
imperiului politic universal, urmașii lui Grigorie VII s-au mărginit la combaterea investiturii laice,
recunoscând puterea politică a împăratului, cerând de la el renunțarea la investitură. La 1075 Grigorie
emitea vestitul ”Dictatis papai”; în care pretindea că papă este capul suprem al creștinătății.
Urmașul lui, Victor III (1086-1087), în luptă cu antipapa Clement III (1084-1100), pus de
împăratul german Henric IV, a fost silit să părăsească Roma, retrăgându-se la mănăstirea sa.
Noul papă, Urban II (1088-1099), a fost când stăpânul Romei, când s-a văzut alungat de
partizanii lui Clement III, fiind silit să se adăpostească pe la diferiți prieteni din Italia sau Franța. Urban
II a reînnoit și el excomunicarea împăratului și a lui Clement III. În septembrie 1089, cu ocazia unui
sinod ținut la Melfi, a dat mai multe canoane, care combăteau simonia, concubinajul preoților,
investitura laică și alte abuzuri.
Împăratul Henric V (1106-1125), deși la început s-a arătat supus voinței titularului de la Roma,
ajuns la domnie, a călcat pe urmele tatălui său Henric IV, lăsând că toate scaunele episcopale din
Germania să fie ocupate de oameni credincioși lui, cu tot protestul papei Pascal II (1099-1118). În
situația critică în care se găsea papa, de teama împăratului a încheiat în februarie 1111 cu Henric V
convenția de la Sutri. Clerul roman, aflând de această convenție, a protestat, cerând anularea ei. Papa a
trebuit să cedeze, așa încât lupta dintre cele două tabere a continuat.
După Pascal II, cardinalii, pentru a evita un nou amestec din afară, aleg papă pe cardinalul Ioan
de Gaeta, care și-a luat numele de Gelasiu II (1118-1119). Puternicul amic al împăratului, Cencius
Frangipani, l-a arestat, supunându-l la o mulțime de umilințe. Eliberat de romani, la auzul veștii că
împăratul e în drum spre Roma, a fugit la Gaeta. În locul fugarului este ales Grigorie VIII (1118-1121).
Gelasiu al II-lea, din cauza greutăților făcute de Grigorie al VIII-lea și de puternicul Frangipani, s-a
văzut silit să fugă din nou refugiindu-se în Franța.
Urmașul lui Gelasiu II, Calixt II (1119-1124), a încheiat cu împăratul, la Worms, o convenție, așa
numită, ”tranzacție calixtină” la 23 septembrie 1122.
O figură energică și tenace a fost, în a doua jumătate a sec. XII, papa Alexandru III (1159-1181),
care, în urma unor lupte lungi și grele, a reușit să învingă și să umilească pe marele împărat german
Frederic I Barbarossa (1152-1190).

30
 Moștenirea lui Grigorie VII a fost dusă la bun sfârșit de Inocențiu III (1198-1216), care în
conformitate cu principiul că nimic din ceea ce se întâmplă în lume nu trebuie să scape vederii și puterii
marelui preot de la Roma, a ridicat papalitatea pe culmea puterii. Inocențiu III a fost neîncetat preocupat
de ideea întemeierii unei împărații politice universale, în fruntea căreia să stea episcopul Romei, care, în
virtutea misiunii sale, este îndreptățit a fi stăpânul tuturor popoarelor creștine, suveranul regilor și unicul
lor judecător. Papa este ”regele regilor și domnul domnilor”, având atât în cele spirituale, cât și în cele
lumești, puterea cea mai mare. În timpul pontificatului lui Inocențiu III, cezaro-papismul teocratic și-a
ajuns punctul culminant, căci acest mare papă a știut să-și exercite din plin funcțiunea de judecător
suprem și în chestiuni politice, reușind să facă din tribunalul papal un for de temut de către întregul
Apus.
După credința lui Inocențiu III, preoția este superioară regalității, pentru că preotul,
administratorul ungerii, stă întotdeauna în picioare, pe când regele, primitorul ei, îngenunchează.
Vederile lui relative la puterea sacerdotală trec ca un fir roșu prin sistemul lui politic. Astfel, când la
1205 regele Angliei, Ioan Fără de Țară, un om vicios, capricios, lipsit de credință și de onoare, o fire
lacomă, un adevărat tiran și despot, și-a impus supușii la dări și impozite grele, nerespectând privilegiile
feudale, s-a născut o nemulțumire generală, cu toate că arhiepiscopul de Canterbury, care era și
cancelarul Angliei, s-a silit din răsputeri să liniștească spiritele. Inocențiu III a intervenit. Supărat de
faptul că monarhul englez nu vrea să-i recunoască dreptul la numirea episcopului de Canterbury,
ignorând atât anatema cât și interdictul, s-a decis să-l detroneze, dezlegând pe supuși de jurământul de
fidelitate și însărcinând pe regele Filip August al Franței să ocupe Anglia, predând tronul englez
cavalerului Arthur de Bretagne, fiul lui Gottfried, fratele mai mare al regelui Ioan Fără de Țară. Ioan, laș
cum era, văzând pericolul ce-l amenința, s-a arătat docil. La 1213, atât regele, cât și țara lui au devenit
vasali scaunului roman, plătind tribut papalității.
Și mai clar și-a evidențiat Inocențiu III principiile sale papale prin compararea celor două puteri,
bisericească și lumească, cu cele două corpuri cerești, soarele și luna. Precum luna își primește lumina
de la soare, tot astfel, regalitatea își primește puterea și strălucirea de la papalitate.
Îndrăzneala de a-și afirma puterea teocratică sau ierocratică de monarh universal i-a adus pe papi
în conflict cu puternicii împărați ai casei de Hohenstaufen, care n-au voit să recunoască pe papi ca
suverani. Din această cauză, încă de la 1155, în timpul domniei împăratului Frederic I Barbarossa (1152-
1190), sub Adrian IV, a început un grav conflict.

31
 Victoria papilor a fost mare; Inocențiu III a luat sub protecția sa chiar pe unii din Hohenstaufi,
devenind educatorul și protectorul tânărului Frederic II, nepotul lui Frederic I Barbarossa. După moartea
protectorului său, Frederic II a pornit o luptă înverșunată cu papii Grigorie IX (1227-1241) și Inocențiu
IV (1243-1254). Ambii papi l-au excomunicat în mai multe rânduri, înfierându-l ca eretic, pervers și fur
al celor sfinte. La sinodul de la Lyon, Inocențiu IV l-a dezbrăcat de toate demnitățile, numind, un an mai
târziu, pe așa numitul Pfaffenkönig (”rege al popilor”), Henric Raspe de Turingia. Cu moartea lui
Frederic II a apus steaua casei Hohenstaufen. Inocențiu IV și urmașii lui au confiscat toate posesiunile
acestei puternice familii, declarându-le feude papale. În realitate însă, papii n-au putut păstra pentru ei
aceste posesiuni. Astfel, Urban IV (1261-1264) s-a văzut silit să le cedeze lui Carol de Anjou, fratele
regelui francez Ludovic IX cel Sfânt. Încoronarea lui lui Conradin, ultimul vlăstar al casei de
Hohenstaufen, și recucerirea moștenirii pământești din Italia de Sud, a fost zadarnică. În bătălia de la
Tagliacozzo (1268), e bătut de Carol de Anjou, murind pe eșafod la Neapole.
Declinul puterii papale. Planurile papilor pentru o monarhie universală păreau că nu mai
întâmpină nici o rezistență. Puterea împăraților germani era zdrobită. Chiar după moartea lui Conrad IV
(1250-1254), ultimul rege din casa de Hohenstaufen, și urcarea pe tron a energicului Rudolf de
Habsburg (1273-1291), papalitatea s-a bucurat de multe concesii. Lumea întreagă urma să fie adusă sub
ascultarea scaunului roman. Toți regii și principii, în calitate de vasali, trebuiau să primească coroanele
din mâinile suveranului de la Roma. Din aceste mărețe planuri nu s-a ales nimic, pentru că popoarele și
spiritele s-au schimbat. În realitate, slăbirea statului german n-a fost în avantajul scaunului roman, ci al
Franței. În clipa în care papii credeau că au ajuns în culmea puterii, Franța, pe care au favorizat-o, le-a
dejucat planurile. Ludovic cel Sfânt (1226-1270) a emis mai multe decrete, prin care drepturile papilor
în Franța au fost considerabil restrânse, în special așa zisul recurs, ”ad principem”, cea dintâi constituție
fundamentală care lovea în autoritatea papală. Carol VII (1422-1461) a emis o alta, care a jucat un rol
însemnat în istoria Bisericii franceze. Papa Bonifaciu VIII (1294-1303), care manifestă o mare cutezanță
ca ”suveran” al regilor timpului său, a suferit la sfârșitul vieții sale umilirea de a fi răsturnat din
înălțimea pe care se ridicase, de către vicleanul Filip IV cel Frumos (1285-1314). Filip IV, fiind în
război cu regele Eduard I al Angliei (1272-1307), a fost invitat de papă să încheie neîntârziat pace. Din
cauză că Filip a respins acel ordin, papa a ridicat asupra lui mai multe acuzații, emițând la 1296 bula
numită ”Clericis laicos”, prin care se interzicea puterii laice să impună la contribuții bănești Biserica și
clerul, fără avizul și autoritatea. Drept represalii, regele a interzis ieșirea de aur și argint din țară pentru
Roma.

32
 Cu toate că Filip IV și Eduard I s-au împăcat, lăsând că papă să joace rolul unui arbitru, regele
Franței nici de data aceasta nu s-a supus ordinelor papei. La 1301, Bonifaciu VIII a trimis o delegație la
Paris, cu misiunea de a îndupleca pe rege să organizeze o cruciadă. Șeful delegației era un francez din
naștere. Ajungând la conflict cu regele, a fost învinuit de trădare și arestat. Bonifaciu VIII protestează
împotriva acestui act, invitând pe prelații francezi la un sfat la Roma, spre a cerceta toate abuzurile
monarhului francez. În decembrie 1301 emite o altă bulă ”Ascolta filii”, prin care regele este somat să se
prezinte în fața tronului papal. Când bula a ajuns în Franța, a fost arsă și înlocuită cu una falsă. Regele
amenință în mod solemn cu blestem și dezmoștenire pe fiii săi, dacă ar îndrăzni să recunoască un alt
stăpân spiritual în afară de Dumnezeu. Adunarea națională a interzis prelaților francezi participarea la
sinodul roman proiectat de papă.
Rezultatul sinodului roman a fost emiterea bulei, ”Unam Sanctam” (18 septembrie 1302).
Sensul acestei bule era: puterea spirituală era îndreptățită și autorizată să instaleze pe deținătorul puterii
lumești și să-l judece în cazul că nu corespunde înaltei sale misiuni. Toți muritorii trebuie să ia aminte că
toți oamenii sunt supuși papei, care a primit de la Dumnezeu putere de suprem judecător. Un cardinal
francez, având misiunea să ducă regelui mesajul papal, trădându-și stăpânul de la Roma, a trecut de
partea monarhului. Filip IV a convocat la o consfătuire parlamentul, hotărând ca acela care ar consimți
la pretențiile papei, e un trădător. Totodată regele a lăsat ca toate piesele de acuzare, adunate cu multă
grijă la curtea regală, să fie îndreptate împotriva papei. Guillaume de Nogaret, Vice-cancelarul regelui, a
ținut în fața Adunării naționale o cuvântare de acuzare a papei.
Terminându-și rechizitoriul, el a cerut întemnițarea ”sceleratului”. Principiul că papă nu poate ”fi
judecat de nici un muritor” a fost dejucat prin hotărârea că Bonifaciu, în realitate nu e adevărat papă.
Filip IV știa că se poate încrede în sentimentul unității naționale a supușilor săi. Vice-cancelarul
Nogaret, s-a dus în Italia, aliindu-se cu angevinii din Neapole, care mai bine de 200 de ani erau
beneficiarii prieteniei lor cu scaunul roman. Papa, de teama certurilor partidelor romane, a fugit la
Anagni, orașul său natal, unde se simțea în deplină siguranță, hotărând să alcătuiască bula de
excomunicare a regelui francez.
În zorii dimineții de 8 septembrie 1303, Nogaret și Sciarra Collona însoțiți de 100 de călăreți și
pedestrași, au trecut pe sub poarta orașului Anagni, deschisă din vreme de primarul acelei cetăți.
Împreună cu miliția orașului, au asaltat palatul în care se refugiase Bonifaciu. Papa este luat captiv și
maltratat, fiind pălmuit cu o mănușă de zale. După trei zile e eliberat de compatrioții săi. A mai trăit o

33
lună, murind – extremo recordis – în 11 octombrie 1303. Cu umilirea suferită de Bonifaciu VIII,
papalitatea s-a prăbușit din culmea puterii sale.
Sinoadele. Sinoadele din Apus, în această perioadă, au avut caracterul unor adunări ce
executau ordinele papilor.
Până și sinoadele provinciale și mitropolitane erau conduse tot de papi.
Pe lângă cele 7 sinoade ecumenice, Biserica papală a numărat și sinodul de la 869-870, convocat
la cererea ignațienilor în biserica Sf. Sofia din Constantinopol, împotriva patriarhului Fotie, ca al VIII-
lea sinod ecumenic.
Sinoadele romane ținute în biserica Lateran sunt socotite ca al IX-lea, al X-lea, al XI-lea și al
XII-lea ecumenic sau sinodul I, II, III și IV Lateran, numite după locul în care s-au ținut.
Sinodul IX ecumenic (I de la Lateran) a fost convocat de papa Calixt II în martie 1123, pentru
confirmarea solemnă a ”Concordatului de la Worms” (1122). Acest sinod a dat mai multe canoane
împotriva simoniei, clerogamiei (căsătoriei clerului), amestecului laicilor în viața Bisericii, violării
armistițiului impus de biserică seniorilor feudali, împiedicării pelerinajelor la Roma, călcării
jurământului de a participa la cruciadă, etc.
Sinodul X ecumenic (II de la Lateran) a fost convocat în aprilie 1139 de papa Inocențiu II
(1130-1143) pentru condamnarea diferitelor greșeli din Biserică, îndeosebi a doctrinei eretice a lui
Arnold de Brescia, care învăța că Biserica nu trebuie să dețină bunuri materiale. Tot la acest sinod au
fost sancționați și partizanii falsului papă Anaclet II (1130-1138). Sinodul a dat mai multe canoane
împotriva simoniei, a desfrâului, a luxului preoților, a călcării armistițiului impus de Biserică seniorilor
feudali, a duelurilor și jocurilor războinice, care periclitează vieți omenești.
Sinodul XI ecumenic (III de la Lateran) a fost convocat în martie 1179 de papa Alexandru III
(1159-1181). Răsăritul catolic a fost reprezentat de arhiepiscopii Wilhelm de Tir și Heraclie de
Cezareea, de egumenul Petru de la Mănăstirea Sf. Mormânt și de episcopul din Betleem, clerici latini
din statele create de cruciați în Răsărit. Acest sinod, spre a preîntâmpina eventualele schisme născute din
cauza alegerilor de papi, a hotărât ca alegerea să fie validă numai dacă întrunește o majoritate de 2/3 de
voturi din numărul total al cardinalilor prezenți. Sinodul a dat și 37 de canoane disciplinare.
Sinodul XII ecumenic (IV de la Lateran) a fost convocat în noiembrie 1215 de Inocențiu III.
La acest sinod, pe lângă delegații împăratului Frederic II, ai împăratului latin Henric de Constantinopol,
ai regilor Franței, Angliei, Aragonului, ungariei, precum și Ierusalimului și ai altor principi, au fost

34
 prezenți 412 episcopi, 300 abați și alți mulți reprezentanți ai unor prelați care nu au putut participa.
Sinodul a dat peste 70 de decrete privitoare la cele mai însemnate puncte dogmatice și morale.
Sinodul XIII ecumenic (I de la Lyon), a fost convocat de Inocențiu IV (1243-1254), s-a ținut în
ianuarie 1245, ocupându-se cu diferendul cu împăratul Frederic II, excomunicat ca sperjur, criminal,
trădător, ereziarh și fur de cele sfinte, cu schisma grecilor, cu ereziile și cu mijloacele de salvare a
posesiunilor creștine din orient și cu mijloacele de a opune rezistență tătarilor.
Sinodul XIV ecumenic (II de la Lyon) a fost convocat de papa Grigorie X (1271-1276), în mai
1274, cu scopul de a încheia ”o unire” a celor două Biserici, la stăruințele împăratului bizantin Mihail
VIII Paleologul (1261-1282). Această unire, cunoscută cu numele de ”unirea de la Lyon”, n-a fost
primită în Răsăritul ortodox. Deschiderea solemnă a sinodului s-a făcut la 7 mai, în prezența regelui
Iacob I de Aragon, a patriarhilor latini din Constantinopol și Antiohia, a reprezentanților principilor din
Germania, Franța, Anglia și Sicilia și a 500 de episcopi și alți prelați.
Sinodul XV ecumenic s-a ținut la Vienne (Franța) în octombrie 1311. A fost convocat de papa
Clement V (1305-1314), primul papă cu reședință la Avignon. Motivul principal al convocării acestui
sinod au fost învinuirile aduse de Filip IV cel Frumos ordinului Cavalerilor Templieri, că s-au lepădat de
creștinism, se închină idolului Bafomet și că se dedau la bestialități. Sinodul s-a ocupat de îndreptarea
moravurilor din rândul clerului.
Sinodul XVI ecumenic s-a ținut la Konstanz între 1417-1418. A fost convocat pentru curmarea
schismei papale și reforma Bisericii ”în capiţe membris”. De asemenea, a cercetat și erezia lui Hus, care
a fost ars pe rug ca eretic. De asemenea, participă o delegașie ortodoxă – Gr. Țamblac.
Sinodul XVII ecumenic e socotit cel de la Basel, continuat la Ferrara și Florența și terminat la
Roma (1431-1449).

12. Cearta pentru investitură

Moartea timpurie a împăratului Henric III (Octombrie 1056), într-o vreme când Germania era
răscolită de vârtejul unor însemnate schimbări politice şi când succesiunea tronului nu era asigurată în
mâini puternice, a însemnat o piatră de hotar în istoria poporului german.
Domnia lui Henric III este socotită una dintre cele mai însemnate în imperiul medieval. Prin
faptul că el a sprijinit şi a patronat reforma bisericească, chemând pe scaunul papal bărbaţi distinşi şi
curaţi din punct de vedere moral, dornici de a reforma şi a îndrepta relele din Biserică, el a pregătit în
parte marea criză religioasă de care s-a lovit fiul şi urmaşul său.

35
 Henric III nu a putut fi învinuit de păcatul simoniei. Cardianlul Petru Damiani a lăudat la 1052
această nobilă calitate a împăratului, spunând că a reuşit să calce în picioare şi să strivească “ciuma
simonistă”. Henric III, în momentul investirii, acorda episcopului şi celorlalţi aleşi din cuprinsul
Imperiului german, nu numai cârja, aşa cum obişnuiseră înaintaşii, ci şi un inel, semnul vizibil, că el,
împăratul, a cununat pe noul demnitar spiritual cu Biserica sau cu mănăstirea pentru care a fost ales. Până
la urmaşul său, nici un împărat nu s-a gândit să arate pe faţă că puterii imperiale îi sunt subordinate toate,
chiar şi sacerdoţiul. Cu toate că în virtutea puterii imperiale monarhul era totodată ocrotitorul Bisericii,
ferindu-o de atacurile venite din afară, împăraţii nu s-au gândit că ar avea dreptul să se atingă de ceea ce
aparţinea Bisericii. Până la Henric III, ei şi-au manifestat nestingheriţi drepturile politico-bisericeşti, după
cum credeau că e mai bine pentru cele două puteri: sacerdotium şi imperium.
Înainte de a închide ochii, Henric III a rugat pe papa Victor II, pe patriarhul Gotebald de Aquileia
şi pe episcopul Gebhard de Regensburg care se aflau la palatul muribundului, să vegheze ca fiul său
Henric IV, să ajungă la drepturile sale.
În locul minorului, frânele guvernului au fost conduse, în calitate de regent, de împărăteasa
mamă Agnes, o femeie de o religiozitate adâncă şi sinceră.
Împărăteasa a căutat să se înconjoare cu sfetnici din rândul înaltelor feţe bisericeşti. Urmarea a
fost naşterea unei nemulţumiri şi nesupuneri generale. Regalitatea germană, condusă de o regentă corectă,
dar prea slabă pentru a struni pe principii care vedeau ceva înjositor a avea în fruntea lor pe un copil şi a
asculta poruncile unei femei, şi-a pierdut tot mai mult din puterea şi autoritatea de odinioară. Papalitatea,
în schimb, a căutat să se emancipeze, pregătindu-se de luptă împotriva Imperiului german. Sufletul acestei
mişcări de emancipare a fost Grigorie VII (1073-1085), care a reuşit să împletească năzuinţele ierarhice
ale curiei romane cu cea teocratică, realizând dorinţa celor de la Roma: prioritatea Bisericii în conducerea
treburilor de stat.
Hildebrand, ca papa Grigorie VII, s-a născut la Toscana, între 1020-1025, din părinţi săraci. De
timpuriu a venit la Roma şi a fost crescut în Mănăstirea Sf. Maria de pe Aventin, în spiritual
reformatorului Odilo de la Cluny. A ajuns apoi la Cluny, unde s-a călugărit. În anul 1048, Hildebrand a
reprezentat Mănăstirea Cluny la Reichstag-ul de la Worms, unde a fost ales papă Leon IX (1049-1054).
Hildebrand a ajuns foarte influent în timpul papei Leon IX şi a urmaşilor lui: Ştefan X (1057-1058) şi
Alexandru II (1061-1073). Prin el, papalitatea a devenit o mare putere, fiind ostil Imperiului german. În
aprilie 1073, Hildebrand a devenit papa Grigorie VII. Va avea conflicte puternice cu regii germani.

36
 Conform obiceiului, Grigorie la înştiinţat pe regele Henric IV de alegerea sa şi a cerut, în numele
Bisericii romane şi al poporului roman, confirmarea curţii. A adăugat însă că el personal ar fi mai fericit să
nu fie confirmat, pentru că se teme de un conflict cu împăratul, care săvârşeşte multe abuzuri. El, Grigorie
VII, a fost ultimul papă a cărui alegere a fost confirmată de regii sau împăraţii germani.
Concepţia de guvernare a lui Grigorie a fost influenţată de ideile lui Augustin din “De civitate
Dei”. Numai că, spre deosebire de acesta, Grigorie VII vedea împărăţia lui Dumnezeu pe pământ condusă
de papă, nu de împăraţi sau regi buni. El considera că papa deţine integral puterea, căutând să apară şi faţă
de conducătorii laici drept judecător suprem. Prin urmare, conducerea întregii lumi ar reveni numai papei.
El ar fi singurul care se poate pronunţa cine să urce pe un tron regal. Numai el ar avea dreptul de a depune
pe suverani. Acela dintre regi care ar călca o poruncă a papei, şi-ar pierde demnitatea, iar regele asupra
căruia ar plana anatema, nu ar mai putea fi socotit un cap încoronat. Grigorie VII considera că toate statele
creştine trebuie să se supună scaunului roman. Va şi încerca să realizeze acest lucru.
În acest scop, avea nevoie, în primul rând, de o colecţie de canoane. Sarcina aceasta a revenit
cardinalului Deusdedit. Din lucrarea acestuia, la 1075 Grigorie VII şi-a formulat 27 de teze, numite
“Dictatus papae”, în care considera că “el singur (papa n.n.)” are dreptul să poarte insignele imperiale.
Prin urmare, Grigorie era pregătit pentru ciocnirea dintre “sacerdotium” şi “imperium”.
În martie 1074, papa Grigorie VII a dat un decret sinodal care prevedea:
1) Preotul care şi-a căpătat hirotonia sau parohia prin simonie, nu mai poate rămâne în slujba
Bisericii.
2) Preoţii care nu vor respecta strict celibatul îşi pierd dreptul de a mai sluji la altarul Domnului.
3) Credincioşii sunt opriţi de a asculta Liturghia şi a primi vreo taină săvârşită de un astfel de
preot. Deşi a avut împotriviri (în Lombardia şi Germania) hotărârile lui Grigorie au putut fi
impuse.
În anul următor (1075), un nou sinod roman a hotărât ca toţi preoţii care vor accepta o demnitate
bisericească din partea unui mirean sau vor consimţi să fie investiţi de un laic, să fie depuşi imediat, iar
mireanul să fie excomunicat. Faptul acesta a nemulţumit pe principi. Filip I al Franţei (1060-1108) s-a
declarat împotrivă, însă, din prundenţă şi raţinui politice, a acceptat decretul. Regele Angliei, Wilhelm
Cuceritorul (1066-1087), din precauţie s-a făcut că nu ia la cunoştinţă de decret. La rândul său, Henric
IV al Germaniei (1056-1106) nu a voit să ia act de decretul papei şi a continuat să vândă demnităţile
bisericeşti. Avea doar 25 de ani. El a reintegrate apoi în posturile lor pe toţi consilierii excomunicaţi de

37
papă pentru simonie. Ba a îngăduit metreselor sale să se împodobească cu nestemate luate de pe vasele
sfinte, în timp ce continua să-şi maltrateze soţia.
Obţinând în iunie 1075 o mare victorie împotriva saxonilor răsculaţi, împăratul a pornit la atacul
împotriva papei, investind cu de la sine putere pe arhiepiscopul de Milano şi pe episcopii de Spoleto şi
Fermo.
La ameninţările scrise ale papei, cele orale ale unei ambasade trimise de Grigorie VII la curtea
regelui, (decembrie 1075), Henric IV a lăsat ca la sinodul de la Worms (1076), la care au participat toţi
episcopii germani potrivnici papei, Grigorie VII să fie înfierat ca un tiran care se atinge de unsul
Domnului, trimiţându-i lui “Hildebrand, monahul cel fals”, decretul de demitere din scaunul roman. Ca
răspuns la cele petrecute la Worms, la sinodul roman din 1076, Grigorie VII a excomunicat pe Henric,
dezlegând pe supuşi de jurământul de fidelitate. De asemenea, a suspendat din funcţii pe toţi câţi au
consimţit să semneze decretul de depunere a lui. Celor care au fost constrânşi să semneze, le-a dat un
timp de ispăşire de 4 luni. Moartea subită a mai multor prieteni ai împăratului a fost socotită de popor
drept o pedeapsă a lui Dumnezeu. Lumea creştină s-a cutremurat, rândurile prietenilor împăratului au
scăzut. Episcopii n-au putut să continue opoziţia împotriva căpeteniei bisericeşti. Unul după altul s-au
plecat, cerând iertare lui Grigorie VII. În octombrie 1076, principii germani întrnuniţi la Tribur au
hotărât ca Henric IV să-şi piardă tronul, dacă timp de un an nu va obţine din parta papei dezlegare de
excomunicare. Grigorie VII era în drum spre Germania în vederea precizării noii alegeri de rege. În
ultima clipă, Henric l-a privat de această victorie, făcând penitenţă public, la 25-26 ianuarie 1077 în faţa
castelului de la Canossa, proprietatea Matildei, contesă de Toscana.
Canossa n-a fost o victorie pentru Grigorie VII. Penitenţa benevolă pe care şi-a impus-o Henric
IV, spre a exercita o constrângere morală asupra lui Grigorie VII, i-a slujit pentru a-şi consolida din nou
situaţia. Canossa n-a însemnat nici un acord de pace, de vreme ce aliaţii germani ai papei n-au voit să
recunoască împăcarea făcută cu împăratul. Lupta a izbucnit din nou în Imperiul german. Henric IV n-a
putut împiedica pe principii şi pe episcopii care s-au lepădat de el să aleagă în 15 martie 1077, la
Forchheim, un nou rege, pe cumnatul său, Rudolf de Svabia, a cărui încoronare a avut loc la 26 martie,
Mainz.
Un timp oarecare, Grigorie VII a observant o strictă neutralitate, nădăjduind să intervină în
calitate de arbitru, la timp potrivit. În fond, dorea ca Rudolf să ajungă biruitor, deoarece s-a arătat
binevoitor în problema investiturii. În acest sens, s-a dat pe faţă de partea lui Rudolf, tocmai când
victoria îi surâdea lui Henric IV. Cu ocazia sinodului de la 1080, a reînnoit anatema, proorocind că în

38
acel an, la sărbatoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, va muri un rege fals. De data aceasta, anatema rostită
de papă neavând un temei, a făcut o impresie penibilă în Germania. În bătălia a treia de la Hohenmölsen
(15 oct. 1080), Rudolf şi-a pierdut mai întâi mâna, apoi viaţa.
Henric IV trecu cu armata Alpii, sprea a se război cu papa în Italia. În locul lui Grigorie VII, a
lăsat să fie ales arhiepiscopul Wilbert (Guibert) de Ravenna, care şi-a luat numele de Clement III (1080-
1100). La 1081 soseşte în faţa Romei. După un asediu de trei ani, la 1084, Roma şi-a deschis porţile în
faţa învingătorului. Grigorie VII s-a refugiat la castelul Sf. Înger, mai mulţi cardinali părăsindu-l.
Clement III a putut fi întronizat după toată rânduiala, iar Henric IV şi soţia sa Berta, încoronaţi cu
coronae de împăraţi romani. În faţa oastei normanzilor lui Robert Guiscard, venit în ajutorul papei,
Henric IV s-a văzut silit să părăsească Roma. Eliberatorii lui Grigorie VII, spre a pedepsii pe romanii
infideli, au jefuit în aşa fel Roma, încât odată cu retragerea lor s-a văzut şi Grigorie VII silit să-şi
părăsească oraşul de reşedinţă, plecând cu normanzii, spre sud. La 25 mai 1085, a murit la Salerno.
Ultimele cuvinte, înainte de a închide ochii, se zice că au fost: “Am iubit dreptatea şi am urât
nedreptatea, pentru aceea mor în exil”.
După moartea lui Grigorie VII, lupta pentru investitură a fost continuată încă o vreme, cu
pasiune. Alături de lupta politică pentru stăpânirea puterii lumeşti, s-a dezlănţuit şi una publicistică.
Urmaşii lui Grigorie VII, renunţând la pretenţiile de dominaţie lumească şi recunoscând puterea politică
a împăratului, şi-au concentrat întreaga atenţie asupra luptei împotriva investiturii laice. Astfel, începând
cu Victor III (1086-1088) conflictul dintre cele două puteri şi-a schimbat caracterul. Atâta timp cât
împăratul şi alesul lui, papa Clement III, s-au bucurat de simpatia episcopatului german, Henric n-a voit
să-şi abandoneze prietenul, continuând să rămână lovit de anatemă. Papa Urban II (1088-1099), dându-şi
seama că prin putere şi teroare nu se poate realiza nimic, a căutat să-şi atragă pe episcopii imperiali de
partea lui, prin clemenţă. De acum înainte, ei n-au mai fost socotiţi eretici, ci doar schismatici. Urban II
le-a dat astfel posibilitatea să-şi păstreze demnităţile pentru cazul că-l vor abandon ape Clement III.
Rând pe rând, episcopatul german s-a plecat, supunându-se lui Urban II.
Pascal II (1099-1118), urmaşul lui Urban II a continuat lupta pentru investitură, cu toate că era
într-o vreme dispus pentru încheierea unui compromis cu împăratul, în cazul că ar renunţa la invesitura
episcopilor şi abaţilor, Biserica urmând să renunţe la toare bunurile feudale ce le avea de la Imperiu. Din
cauză că împotriva acestui proiect au protestat episcopii şi abaţii, Pascal II a renunţat la el, continuând
lupta până la căderea lui Henric IV. Bătrânului împărat i-a fost dat să vadă cum fiii săi, Conrad şi apoi
Henric V s-au răsculat împotriva lui, aliindu-se cu Roma papală. La 1105, Henric IV a renunţat la tron,

39
iar un an mai târziu, în 7 august 1106, a murit la Liège, unde se refugiase, scăpând din celula închisorii
de la Ingelheim.
Henric V (1106-1125) a continuat politica religioasă a tatălui său, lăsând ca toate scaunele
episcopale din Germania să fie ocupate de bărbaţi devotaţi persoanei lui. La 1111 a trecut Alpii, spre a
sili pe papa să-l încoroneze. De teama unor neajunsuri, Pascal II a făcut diferite concesii, încheind cu
împăratul o convenţie la Sutri. În baza acestui concorcat, împăratul renunţa la investitura episcopilor şi
abaţilor, iar Biserica la toate bunurile feudale primite de la Imperiu. Clerul superior din Germania şi
princpii, aflând de acel accord, au protestat, cerând rezilierea lui. De teamă, Pascal II a anulat convenţia
de la Sutri, continuând lupta cu împăratul şi refuzând să-l încoroneze. În culmea supărării, Henric V a
dispus arestarea papei şi a cardinalilor lui,. O întemniţare de trei luni i-a făcut mai îngăduitori,
împricinaţii căzând de accord să nu fie privat de dreptul de investitură. În schimb, Henric V a promis că
pe viitor alegerile de episcopi să fie libere şi fără simonie. Gruparea gregorienilor în frunte cu cardinalii
din Ostia şi Tusculum, auzind de această tranzacţie, s-a răsculat, ameninţând să rupă orice legătură cu
papalitatea. Pascal, nefiind capabil să ia lupta cu cei nemulţumiţi, a reziliat, cu ocazia sinodului de la
1112 înţelegerea avută cu împăratul. Tot în acel an, sinodul de la Vienne a excomunicat pe Henric V.
Lupta pentru investitură a continuat în timpul pontificatului lui Gelasiu II (1118-1119),
terminându-se abia în zilele lui Calixt II (1119-1124). Prin încheierea “Concordatului de la Worms”
(“Tranzacţia calixtină” – 1122). Prin acest concordat, împăratul a renunţat definitiv la investirea cu cârjă
şi inel, promiţând să lase libertate deplină Bisericii să-şi aleagă episcopii şi egumenii, restituind toate
proprietăţile şi bunurile curiei. Papa, la rândul său, a promis că va avea grijă de alegerile episcopilor şi
egumenilor din Germania să fie făcute în prezenţa împăratului, de demnitari bisericeşti, liber şi fără
simonie. Noul ales urma să fie sfinţit şi investit cu inel şi cârjă de o personalitate ecleziastică, fiind
înfeudat cu bunurile ce-i reveneau, de împărat, prin investirea cu sceptru, ca semn al autorităţii de senior
feudal.
Pentru ca hotărârile de la Worms din anul 1122 să aibă o mai mare putere, papa a convocat un
sinod la Roma (martie 1123), socotit de Biserica latină al IX-lea sinod ecumenic. Papa Calixt II,
mulţumit şi împăcat sufleteşte, a murit câteva luni mai târziu. La 22 martie 1125 i-a urmat şi împăratul
Henric V. Cu el s-a stins ultimul descendent al dinastiei Salier.
În sec. XII şi XIII, papii erau conducătorii şi judecătorii multor state apusene, cerând să li se
sărute piciorul şi să li se facă aşa-zisul “officium stratoris”, adică serviciul de valet, ţinându-li-se scara
şeii când încălecau. De asemenea, au ştiut să înduplece statele mici şi chiar unele mai mari, ca, de pildă,

40
Polonia, Ungaria, Aragon, statele scandinave şi chiar Anglia, să se declare vasale scaunului de la Roma.
Din dorinţa de a-şi afirma puterea teocratică, precum şi cea de monarhi universali, au ajuns în conflict cu
împăraţii casei de Hohenstaufen, care nu puteau să conceapă ca papii să fie suveranii împăraţilor şi
regilor, ci, dimpotrivă, episcopii romani să se considere vasali regilor.
Frederic I Barbarossa (1152-1190), restauratorul puterii imperiale, era străbătut de conştiinţa
măreţiei şi a neatârnării înaltei sale poziţii. Ameninţa pe oricine ar fi îndraznit să se atingă de puterea
tronului său. Papalitatea a aflat pe omul care n-a vrut să se plece. Semnificativ pentru politica inaugurată
de Barbarossa a fost faptul că după înscaunarea sa a anunţat curia că a ajuns la tron “din voinţa lui
Dumnezeu”. De asemnea, în scaunul de la Magdensburg a numit un prieten, pe Wichmann, cu tot
protestul papei. Împăratul a dat să înţeleagă celor de la Roma că s-a terminat cu prea marea ascultare şi
supunere a tronului imperial faţă de papalitate.
În general, norma întrebuinţată de Frederic la alegerile de episcopi şi referitoare la averile
bisericeşti era cea stabilită de concordatul de la Worms. Cu toate acestea, de cele mai multe ori,
iniţiativa la alegerile de episcopi o lua el. Puternicul împărat a anulat toate concesiile făcute curiei de
înaintaşii săi Lothar II (1125-1137) şi Conrad III (1138-1152). Papa Adrian IV (1154-1159), având
nevoie de ajutorul puternicului împărat, în rezolvarea problemei italiene, a cedat, încheind cu Frederic I
Barbarossa un accord. Regele urma să cucerească pe seama papalităţii Roma, unde o mişcare populară îi
contesta autoritatea politică, precum şi patrimoniile normande, primind în schimb coroana imperială
romană. Cucerirea Romei, prinderea şi excomunicarea revoluţionarului Arnold de Brescia i-a adus, la
18 iunie 1155, coroana dorită. Nesatisfăcând, în schimb, toate angajamentele luate, în special cele
privind Italia de Sud, Adrian IV s-a aliat cu Whilhelm al Siciliei şi cu lombarzii, duşmanii lui
Barbarossa.
Oricât de puternic a fost Frederic I, el n-a putut sfârşi glorios lupta cu papa Adrian, căruia a
trebuit să-i facă, la 1155, serviciul de valet, sărutându-i piciorul. De asemenea, n-a putut să-i reziste nici
lui Alexandru III (1159-1181), urmaşul lui Adrian IV, căruia la 1177 i-a făcut acelaşi serviciu, după ce
se războise fără succes, cu el. Frederic II se va lupta cu papii Grigorie IX (1227-1241) şi Inocenţiu IV
(1243-1254), tot fără success. Ambii l-au excomunicat în mai multe rânduri, înfierându-l ca eretic
pervers şi fur de cele sfinte. La 1245, cu ocazia zinodului de la Lyon, Inocenţiu IV l-a depus din toate
demnităţile avute. Dacă Frederic II, până la sfârşitul vieţii n-a voit să recunoască faptul că a fost înfrânt
de papalitate, în realitate cauza lui a fost pierdută.

41
 Biruinţa papalităţii a fost cumpărată cu grele sacrificii. Alături de victoria ei se poate observa o
scădere a moralităţii. Din cauza mijloacelor întrebuinţate în lupta împotriva lui Frederic II, papalitatea a
trebuit să constate cum a scăzut tot mai mult încrederea şi devotamentul popoarelor creştine ale
Apusului.

Captivitatea papală de la Avignon.

Marea Schismă Occidentală

Urmaşul lui Bonifaciu VIII (1294-1303), Benedict XI (1303-1304), un papă cu alese calităţi
morale, a păstorit mai puţin de un an.
După discuţii îndelungate ce au ţinut 11 luni, în care timp s-au ciocnit interesele franceze cu cele
italiene, a fost ales la Perugia (5 iunie 1305), francezul Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, ca
papă Clement V (1305-1314). Dar, în loc să vină în Italia, Clement a hotărât ca înscăunarea lui să aibă
loc la Lyon, unde invitase atât pe regele Filip IV cel Frumos, cât şi pe regele Angliei. După terminarea
solemnităţilor, Clement V şi-a stabilit reşedinţa la Bordeaux, apoi la Poitiers şi, din 1309, la Avignon.
Din acel an a început aşa-numita “captivitate papală” sau “exilul babilonic” de 70 de ani al urmaşilor Sf.
Petru (1309-1377).
Clement V s-a îndeletnicit cu vinderea celor sfinte şi cu risipirea fondurilor cruciadelor, trecute
în buzunarele rudelor şi ale linguşitorilor lui. El a numit zece noi cardinali, dintre care nouă erau
francezi. La Avignon trebuia să plătească regelui Filip IV (1285-1314), timp de 5 ani “zeciuiala
Bisericii”, hotărând anularea bulelor emise de Bonifaciu VIII (1294-1303) împotriva Franţei şi a regelui
ei şi înscenând, la dorinţa lui Filip IV, un proces împotriva ordinului Templierilor, ale căror întinse şi
bogate bunuri le râvnea regele Franţei. Filip a dispus arestarea generalului ordinului, Jacques de Molay,
a 140 cavaleri aflaţi la Pariş, precum şi a celorlalţi cavaleri, care trăiau în diferite oraşe franceze. Sute de
templieri au fost arestaţi. Apoi, la sinodul XV ecumenic de la Vienne (1311-1312), papa a aprobat în
mod solemn desfiinţarea ordinului Templierilor, iar Jacques de Molay a fost ars pe rug (11 martie
1314).
Timp de doi ani de la moartea lui Clement, scaunul a rămas văduvit (1314-1316). Cardinalii nu
s-au putut înţelege asupra urmaşilor lui. Cei trei cardinali italieni voiau un papă italian, care să se

42
întoarcă la Roma, iar ce 15 cardinali francezi voiau un papă de neamul lor, care să rămână la Avignon.
În fine, în conclavul de la Lyon, din 7 august 1316, a fost ales Ioan XXII (1316-1334). Din cei 18 ani
cât a ţinut pontificatul lui Ioan, el nu a părăsit palatul reşedinţei, decât când mergea la catedrală. Toate
acţiunile le conducea din cabinetul de lucru.
În timpul vacanţei de scaun de la Avignon, a avut loc alegerea şi încoronarea lui Ludovic
Bavarezul, la Aachen şi a lui Frederic cel Frumos de Austria la Bonn, care râvneau la coroana germană.
Atât alegătorii lui Ludovic, cât şi a lui Frederic, s-au adresat papei Ioan XXII, rugându-se să se pronunţe
pentru alesul lor. Papa i-a îndemnat să caute un compromis. Cei doi rivali, nevrând să cedeze, au ales
calea armelor. Biruitor a ieşit Ludovic de Bavaria. În interesul politicii franceze, papa a contestat
legitimitatea alegerii lui Ludovic, aruncând Germania în braţele unor lupte civile şi dezlănţuind
conflictul între regii germani şi papalitate.
La 23 martie 1324, Ludovic e anatematizat. Ca răspuns, Ludovic a publicat un manifest,
învinuind pe papă de erezie. Papa, la rândul său, a declarat pe regele german depus.
În lupta dintre cele două puteri s-au întâlnit şi certuri religioase şi teologice. Împotriva lui Ioan
XXII, alături de regele anatematizat, s-au grupat discipolii lui Francisc de Assisi şi ai lui Marsiliu de
Padua. Vestitul teolog şi filosof englez William Occam visa o Biserică fără papă.
Ioan XXII n-a cruţat pe nici unul dintre potrivnici. În anii 1327 şi 1328, odată cu înfierarea unor
propoziţii ale genialului Meister Eckhart (1260-1327), cel mai însemnat mistic german, a fost pusă pe
indice şi faimoasă operă “Defensor Pacis” a lui Marsiliu de Padua (1272-1342) şi Jean de Jandun, iar
William Occan (1270-1347) a fost citat şi condamnat pentru cartea Dialoguri.
Regele Ludovic, la o adunare ţinută la Roma, a anunţat detronarea lui Ioan XXII şi înlocuirea lui
cu Petru Rainalducci, care şi-a luat numele de Nicolae V (1328-1339). Noul papă şi-a numit îndată 7
cardinali. Regele a dat alesului său o pălărie roşie, primind din partea lui o diademă de aur, simbol al
puterii imperiale.
Odată ce s-au terminat aceste formalităţi, s-a sfârşit şi puterea lui Ludovic la Roma, ca şi a lui
Nicolae V. Spre a nu cădea în mâinile lui Ioan XXII, antipapa s-a văzut nevoit să se ascundă în mai
multe rânduri. Fiind prins (1330), a fost dus în faţa consistoriului de la Avignon. De gât cu o funie, s-a
aruncat la picioarele lui Ioan XXII, rugându-l să-l ierte. Ioan l-a iertat. Cu regele Ludovic Bavarezul, în
schimb, nu s-a împăcat Ioan XXII niciodată.
Majoritatea franceză a celor întruniţi în conclav după moartea lui au pus totul în mişcare pentru a
împiedica întoarcerea papilor la Roma. Iacob, cardinal de Porto, nevrând să accepte tiara cu condiţia

43
rămânerii la Avignon, cardinalii şi-au ales pe Iacob Fournier, Benedict XII (1334-1342). Fiind lipsit de
talent politic, noul papă n-a putut duce la bun sfârşit conflictul cu regele Ludovic. Ameninţările regelui
francez au fost mai puternice. De altfel, conflictul dintre papalitate şi Ludovic Bavarezul a fost continuat
şi de urmaşul lui Benedict XII, Clement VI (1342-1352).
Acesta a fost un mare iubitor al luxului, un om al banului, veşnic preocupat de căpătuirea
nepoţilor. Clement VI a fost un rob supus şi plecat regelui Franţei, încătuşând şi mai mult papalitatea în
robia de la Avignon. Având nevoie de cât mai mulţi bani, a înăsprit şi mai mult legile fiscalităţii papale,
contribuind la creşterea urii cercurilor bisericeşti faţă de papalitatea de la Avignon.
Captivitatea papală de la Avignon a avut urmare faptul că cei din anturajul papei s-au molipsit de
viaţa lumească de la curtea franceză, contribuind ca statul papal să decadă din punct de vedere
administrative, financiar şi moral.
După moartea lui Clement VI, cardinalii l-au ales pe Inocenţiu VI (1352-362). Noul papă, un
om modest şi curat moral, a luptat din răsputeri că să îndrepte dezordinea morală de la curtea franceză,
să restrângă fastul şi pompa cardinalilor, să reducă numărul mare al cardinalilor papali. O altă
preocupare a acestui papă a fost găsirea mijloacelor cu ajutorul cărora să poată restaura statul bisericesc
părăsit. În lipsa papei, frânele guvernării fuseseră încredinţate regelui Robert de Neapole, care, la rândul
său, se ocupa de destinele Romei printr-un împuternicit. Urmarea a fost că în Roma domnea haosul.
Anargia a devenit şi mai mare când aventurierul Cola di Rienzo a ajuns, la 1344, tribun al oraşului.
Mulţimea, însufleţită de cuvintele lui frumoase, a acceptat proiectul de Constituţie, împuternicindu-l pe
Rienzo cu executarea ei. Lovit de anatemă legatului papal, baronii mari romani i-au provocat căderea.
Un vis nerealizat al lui Inocenţiu VI a fost organizarea unei cruciade şi eventual unire a celor două
Biserici.
După moartea lui, a fost ales papa Urban V (1362-1370). În decursul vizitei făcute la 1365 de
împăratul Carol IV la Avignon, monarhul german a înduplecat pe Urban V să rupă lanţurile robiei de la
Avignon, mutându-se la Roma. Când regele Franţei a aflat de intenţiile papei, a trimis la Avignon pe
Nicolas de Oresme, cu misiunea de căuta să-l înduplece să renunţe la planul plecării. Cuvintele
bombastice ale trimisului francez au găsit ecou în inimile cardinalilor francezi, dar nu şi în cea a papei.
Acesta, însoţit de 8 cardinali, a părăsit Avignon-ul la 30 aprilie 1367. În octombrie şi-a făcut intrarea în
Roma. Cu toate că romanii i-au pregătit o intrare triumfală, “străinul” ce stătea pe scaunul Sf. Petru a
simţit ceva putred în statul bisericesc. Roma se schimbase, decăzuse şi se sălbăticise. Bisericile superbe
de altădată ofereau un aspect jalnic. Palatul Lateranului arăta ş el urmele unui timp vitreg.

44
 Urban V nu se simţea bine în oraşul de reşedinţă al papilor. În septembrie 1370 el s-a întors la
Avignon, fiind aclamat de cetăţenii fericiţi că papă este în mijlocul lor iarăşi. Curând după aceea, s-a
îmbolnăvit, iar în decembrie a murit.
Cardinalii, în majoritate francezi, au ales din nou un francez, dar şi ultimul. Avea 39 de ani,
luându-şi numele Grigorie XI (1370-1378). Noul papă şi-a dat seama că dacă va continua să rămână la
Avignon, statul papal nu va mai putea fi îndreptat. Cu toate că atât regele Carol V cât şi toţi cardinalii
francezi au fost împotriva plecării, Grigorie XI a părăsit Franţa la 1376, ajungând la Roma la 17 ianuarie
1377. Când a sosit la Ostia şi a văzut ţinuturile părăsite, a început să suspine.
Un an lung şi greu, plin de lupte, a petrecut Grigorie XI la Roma. Presimţind că în atmosferă
pluteşte o schismă şi că zilele îi sunt numărate, a dispus ca după moartea lui, majoritatea absolută a
voturilor să fie hotărâtoare pentru alegerea urmaşului. La 27 martie 1378, ultimul francez ce a purtat
tiara papală a murit, “copleşit de melancolie, văzându-se dispreţuit de romani şi florentini”.
Marea schismă occidental (1378-1417). Din cei 23 de cardinali câţi alcătuiau colegiul electoral,
6 erau la Avignon, al 7-lea se găsea la Toscana, iar 16 erau la Roma. Dintre aceştia, 11 erau francezi, 4
italieni ş un spaniel. Cardinalii francezi erau înţeleşi să dea din nou votul unui conaţional. Cei patru
italieni şi spaniolul Petru de Luna s-au înţeles să voteze pe un Italian. În timp ce cardinalii deliberau,
poporul manifesta furtunos, cerând un papă roman. În după-amiaza zilei de 8 aprilie, poporul a forţat
uşile păpatului în care erau adunaţi cardinalii. O parte dintre ei s-au refugiat la castelul Sf. Înger, o parte
la locuinţele lor, iar o parte au părăsit Roma. În ziua următoare, a fost înştiinţat poporul că are un nou
papă: Urban VI (1378-1389).
Urban VI a fost recunoscut de toţi cardinalii, şi de cei şase rămaşi la Avignon. Noul papă a căutat
să înlăture obiceiurile venite de la Avignon, provocând astfel un resentiment în rândul cardinalilor
francezi. Criticând luxul şi viaţă lumească a înaltelor feţe bisericeşti, înfierând mai ales iubirea lor de
argint, s-a făcut urgisit chiar de acei care trebuiau să devină sfetnicii săi cei mai intimi. Sub pretext că
alegerea lui Urban VI s-a făcut necanonic, sub presiunea poporului, cardinalii de la Avignon, unde
veniseră şi unii de la Roma, între care trei italieni, au ales un alt papă la Avignon, Clement VII (1378-
1389), un francez. Cu aceasta s-a produs o lungă schismă papală. Biserica şi popoarele s-au împărţit
între cei doi papi. De la o reşedinţă papală la alta zburau fulgerele afuriseniilor şi excomunicărilor. La un
moment dat, aproape întreaga creştinătate apuseană s-a pomenit exclusă din Biserică de unul sau de altul
dintre papi. În haosul general, multe mănăstiri şi biserici au decăzut. Mulţi se gândeau la găsirea
posibilităţii de a salva Biserica şi papalitatea de cei doi papi.

45
 Politica inaugurată de Urban VI la Neapole a fost un şir de acţiuni crude. Când i-a ajuns la
ureche ştirea că s-a pus la cale un complot, a dispus întemniţarea a 6 cardinali, care au avut o moarte
silnică. Profunda indignare, revolta, scârba împotriva papei s-a transformat într-un elan de bucurie când
s-a răspândit vestea morţii lui. Cei de la Avignon sperau că nu i se va alege urmaş la Roma, dar la 2
noiembrie 1389 a fost încoronat cu tiara papală cardinalul Petru Tomacelii, care şi-a luat numele de
Bonifaciu IX (1389-1404). Noul papă a fost un om nepătat din punct de vedere moral, dar lipsit de
energie faţă de rudeniile sale şi fără experienţă în conducerea treburilor bisericeşti.
Întreaga lume creştină a Occidentului ardea de o singură dorinţă: tămăduirea rănii adânci şi
deschise de pe trupul Bisericii, cauzată de existenţa dublei papalităţi.
Când a murit Clement (1394), Universitatea din Paris a fost de părere că pentru un timp oarecare
să nu i se dea un urmaş. Acest deziderat şi l-a însuşit şi regele Franţei, dar cardinalii au ales la 28
septembrie 1394 pe cardinalul Pedru de Luna, Benedict XIII (1392-1423).
Benedict XIII era un om foarte şiret şi vanitos. Cu vorba era totdeauna gata să aducă cele mai
mari servicii în vederea restabilirii păcii în Biserică, în acţiunile sale însă, nu s-a gândit nicicând la ceea
ce spunea, nevoind să renunţe pentru nimic în lume la tiara căpătată pe neaşteptate.
După moartea lui Bonifaciu IX, romanii au ales pe Inocenţiu VII (1404-1406), care a jurat
împreună cu cardinalii săi să caute orice posibilitate de a tămădui marea rană, schisma papală, chiar cu
preţul demisiei.
Benedict XIII, curând după înscăunare, a lansat zvonul că doreşte să plece în Italia spre a se
înţelege cu rivalul său. În decembrie 1405 a plecat la Genua, dar s-a dus la Roma. La un sinod ţinut la
Paris, s-a hotărât că un conciliu general să se pronunţe în privinţa aplanării schismei papale.
La moartea lui Inocenţiu VII (1406), cardinalii s-au gândit să nu se mai întrunească în conclav,
intrând în legătură cu cei din Franţa. Din cauza tulburărilor produse la Roma, au fost însă siliţi să aleagă
un nou papă. Înainte de alegere, cei 14 cardinali şi-au luat angajamentul ca în cazul când unul dintre ei
va fi ales, să renunţe la demnitatea papală, acelaşi lucru urmând să-l facă şi rivalul de la Avignon.
Cardinalii romani au ales în unanimitate pe Grigorie XII (1406-1415). Conform angajamentului, el a
scris lui Petru de Luna (Benedict XIII), manifestând dorinţa de a înlătura schisma cu aceasta. După
îndelungate tratative, s-au înţeles să se întâlnească la Savona, dar Grigore XII s-a oprit la Lucca, iar
Benedict XIII în apropiere de Porto Venere. Cu ajutorul şi îndemnul principilor s-au început tratativele
între taberele ostile, dar fără nici un rezultat. Chiar şi între intimii celor doi papi s-au născut unele
neînţelegeri. Cardinalii de la Avignon, manifestând dorinţa de a ajunge la o înţelegere, cele două colegii

46
s-au întrunit la Livorno, hotărând să fie convocat un sinod general la Pisa, pentru ziua de 25 martie
1409.
Sinodul de la Pisa şi lărgirea marii schisme papale. În ziua stabilită, la 25 martie 1409, s-a
deschis sinodul de la Pisa. Cei doi papi nu s-au înfăţişat. La început erau prezenţi 14 cardinali, 8 de la
curia romană, şi 6 de la Avignon, iar mai târziu numărul lor a crescut la 14 din Roma şi 10 din Franţa.
Afară de aceştia au fost prezenţi 4 patriarhi, 80 de episcopi, reprezentaţii altor 102 episcopii, 87
egumeni, 41 priori, marele maestru al ioaniţilor, cei patru generali ai mărilor ordine cavalereşti, delegaţii
a 13 universităţi, 100 de canonici, peste 300 de doctori în teologie şi drept canonic şi delegaţii mai
multor curţi regale şi princiare. Preşedinţia sinodului a avut-o la început cardinalul de Poitiers, cel mai
bătrân cardinal din cei prezenţi. După ce s-a dat citire unei citaţii către cei doi papi, sinodul a judecat în
lipsă şi i-a depus (5 iunie 1409). Cardinalii au decis întocmirea unui memoriu solemn, hotărând ca noul
papă să fie obligat să continue lucrările sinodului până ce se va ajunge la mult dorită şi ceruta
reformation ecclesiae în capiţe et membris. Ei s-au consultat apoi în conclave, alegând în unanimitate
pe Petru Philargis, un grec latinizat din insula Creta (Candia), ce aparţine Republicii Veneţia, Alexandru
V (1409-1410). Prin alegerea lui se nădăjduia unirea celor două Biserici şi înlăturarea schismei papale.
Nici una dintre cele două dorinţe nu s-a realizat. Erau acum trei papi.
La 3 mai 1410, Alexandru V a murit. În locul lui, cardinalii au ales pe Ioan XXIII (1410-1415).
Acesta era un rob al intereselor şi plăcerilor lumeşti, fără un grăunte de moralitate şi lipsit de credinţă.
Prin alegerea lui, haosul din Biserică a devenit mai mare, iar dorinţa după o reformă, tot mai arzătoare.
Spre a fi în concordanţă cu hotărârile luate la Pisa, el a anunţat convocarea unui sinod ecumenic, care
urma să-şi înceapă lucrările la 1 aprilie 1412 la Roma, sinod care însă nu a avut loc.
Sinodul de la Konstanz şi înlăturarea schismei papale. Salvarea Bisericii române a fost
imperiul german. Îndată ce împăratul Sigismund I (1410-1437) al Germaniei a reuşit să înfrângă
“schisma cu trei capete” a imperiului, ieşind el învingător în lupta cu doi rivali, a crezut că a sosit
momentul să strivească şi “schisma cu trei capete a Bisericii romane”.
Sinodul de la Konstanz, socotit de Biserica romano-catolică ca al XVI-lea ecumenic, mai curând
poate fi numit “congres apusean” al conducătorilor bisericeşti şi lumeşti, căruia i-a revenit meritul de a fi
pus capăt marii schisme papale.
Papa Ioan XXIII a sosit la Konstanz la 28 octombrie 1414, însoţit de 9 cardinali şi alţi mulţi
funcţionari şi servitori, primind din partea oraşului daruri. La 5 noiembrie a deschis sinodul de care se
temea. Din cauză că nu sosiseră toţi câţi se anunţaseră, şedinţa i-a fost fixată pentru ziua de 16

47
decembrie. Până la această şedinţă a fost alcătuit un regulament de lucru al sinodului, în care urma să fie
discutată schisma papală, erezia lui Wiclif şi Hus, precum şi reforma în capiţe et membris şi alte
chestiuni.
În şedinţa din 2 martie 1415, papa a fost silit să citească în faţa sinodului un document în care se
prevedea că pentru cazul că ceilalţi vor renunţa, el va face acelaşi lucru. Înainte de a citi acel document,
s-a citit sinodalilor un fel de rechizitoriu, la auzul căruia Ioan şi-a dat seama că a pierdut definitiv
partida.
Ioan XXIII s-a hotărât să fugă. Împăratul, bănuind intenţiile papei, a poruncit că porţile oraşului
să fi supravegheate strict. În noaptea de 20 martie, papa, traversitit în hainele unui vizitiu princiar, ajutat
de ducele Frederic de Austria, a fugit îndreptându-se spre Schaffhausen. Sigismund a anunţat sinodalilor
fuga papei, le-a adus la cunoştinţă că sinodul va continua să lucreze sub protecţia lui. În ziua de 29
martie, într-o şedinţă publică, s-a hotărât că sinodul de la Konstanz reprezintă Biserica universală. El
îşi are puterea nemijlocită chiar de la Hristos. De aceea, fiecare credincios, chiar şi papa, este
obligat să se supună hotărârilor lui.
De la fugă papei, împăratul Sigismund a îngăduit publicarea unor serii de scrieri, care aduceau o
serie de învinuiri fugarului şi cardinalilor săi.
Papa a acceptat abdicarea, cu condiţia să se retragă şi rivalii săi, iar persoana lui şi a protectorului
său, ducele Frederic de Austria, să fie respectate. Însă la 7 aprilie ducele este lovit cu proscrierea din
partea împăratului. Când Ioan XXIII a aflat că trebuie să demisioneze, a căutat să treacă Rinul spre a
ajunge pe teritoriul ducelui de Burgundia. Trupele împăratului i-au tăiat însă calea. Aflând că şi cei doi
papi vor renunţa la tiară. În şedinţa din 14 mai, sinodul l-a demis, toţi credincioşii fiind dezlegaţi de
obligaţia de a-i acorda cinstea şi respectul cuvenit. La 17 mai 1415, Ioan XXIII e adus la Radolfzell de
lângă Konstanz, păzit de 300 călăreţi.
În ziua de 3 iunie, Balthazar de Cossa, fostul papă Ioan XXIII, e condus ca arestat la castelul
Gottlieben, de acolo la Heidelberg şi apoi la Mannehein, de unde a scăpat abia la 1419, graţie
intervenţiei papei Martin V. În acelaşi an a murit la Florenţa.
Grigorie XII, s-a decis să renunţe de bună voie la scaunul papal. Avea 90 de ani. Sinodul i-a
încredinţat demnitatea de episcop de Porto şi legat papal de Ancona. A murit la 18 octombrie 1417 la
Recanati.
Benedict XIII ţinea la tronul său de la Avignon.

48
 În şedinţa de la 14 iulie, sinodul a hotărât plecarea regelui-împăratu Sigismund la Perpignan, spre
a lua contact cu el şi pentru a-l sfătui să renunţe la scaun. Benedict XIII a refuzat să renunţe. Sinodul a
hotărât următoarele: Pedro de Luna, fiind găsit schismatic şi eretic, este dezbrăcat de toate onorurile
avute, iar credincioşii dezlegaţi de toată ascultarea şi supunerea. Părăsit, bătrânul instalat în castelul său
din Peniscola, a încercat în continuare să joace rolul unui papă fără Biserică,
La 11 noiembrie 1417 se alegea un papă legitim, Martin V (1417-1431), cu care se sfârşeşte
marea schismă papală de 40 de ani (1478-1417).
Sinodul din Konstanz a ţinut 45 şedinţe publice, între 5 noiembrie 1414 – 12 aprilie 1418. În
februarie 1416 sosea la Konstanz o delegaţie răsăriteană compusă din 19 mitropoliţi, între care şi
Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului (din 1415). Din ea făceau parte şi delegaţii laici ai celor două
state independente româneşti, Ţara Românească şi Moldova. Unirea dorită nu s-a realizat nici de data
aceasta.
Sinodul de la Basel (1431-1447) deşi nu dorea discutarea reformei în Biserică, papa Martin a
fost nevoit să convoace la Pavia, în 1423, un sinod. Din cauza ciumei, se mută la Siena şi apoi Basel,
Elveţia. Propunerea venea de la Henric VI al Angliei. Data deschiderii a fost fixată pentru iulie 1431. La
scurt timp după deschidere, papa a murit.
Noul papă Eugeniu IV (1431-1447) mută sinodul la Bologna, unde urmau să vină şi grecii pentru
a discuta unirea cu ei. Încurajaţi de împăratul Sigismund I al Germaniei, sinoadele îşi continuă lucrările
până în 1449, când sinodul s-a dizolvat.
Papa Eugeniu IV prin bula “Doctoris gentium” din 18 septembrie 1437 a hotărât deschiderea
sinodului de la Ferrara, urmând să fie apoi transferat la Florenţa. La 6 iulie 1439 reuşise aici să încheie
tratatul cu grecii.

,,Unirea florentină” din 1439

În două numere ale sale (87 din 6 aprilie, p.4 şi 90 din 10 aprilie 1990, p.3), ziarul sibian
“Tribuna” a publicat un articol intitulat “Pentru o biserică naţională”, scris de Mircea Săbău din
Chicago. Aceeaşi problematică a fost abordată şi de publicaţii mai noi din diferite localităţi din ţară.
Întrucât problema este prea complexă pentru a o expune în câteva rânduri, ne vom referi la partea
întâia, după care biserica naţională a românilor ar trebui să fie cea catolică (ori, se ştie că nici Alexandru

49
cel Bun, nici Ştefan cel Mare, nici Mircea cel Bătrân, nici Mihai Viteazul, nici vreun alt domn roman
până la Cuza şi regele Mihai nu au fost catolici, ci ortodocşi). Ne vom referi doar la aşa-numita “unire
florentină” din 1439, întrucât felul în care autorul expune această temă lasă impresia că evenimentele din
1439 s-ar fi petrecut în linişte şi pace şi că aşa cum susţin catolicii, această imore ar fi încă valabilă.
Să vedem însă cum s-au petrecut lucrurile. În acest sens, cine vrea să aprofundeze problema
poate consulta cu folos, între altele, şi următoarele cărţi: Hubert Jedin, Kleine Konziliengeschichte,
Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1978, p.75-76; Hefele-Lechcqeg, Histoire des Conciles, vol. VII, partea
a 2-a, Paris, 1916, p.951-1051 şi Joseph Gill, Constance et Bale-Florence, Paris, 1965 şi Vitalien
Laurent, Les “Memories” du grand ecclesiarque de L’Eglise de Constantinopolole, Sylverstre
Syropoulos sur le concile Florence 1438-1439, Paris, 1971 (catolici) şi Teodor Bodogae, De ce nu s-a
putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în “Revista Teologică”, Sibiu, nr.7-8/1939, p.295-322;
Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, în “Omagiu Înalt Prea Sfinţitului Nicolae
Bălan”, Sibiu, 1940.
Aşadar, din 1054 până la 1438 au avut loc mai multe încercări de refacere a unităţii bisericeşti
între Roma şi Constantinopol, fără însă a se reuşi. În secolul XV însă, situaţia Imperiului bizantin a
devenit extreme de grea. Apusul, bântuit de luptele dintre papii din timpul aşa-zisei “mari schisme
papale” a favorizat înaintarea rapidă a turcilor otomani care, în foarte scurt timp au cucerit aproape
întregul Imperiu Bizantin. În această situaţie, împăraţi ca: Ioan V Paleologul (1341-1391) sau Manuel II
Paleologul (1391-1425) au plecat la curţile împăraţilor apuseni după ajutoare. S-au întors însă cu mână
goală. Aflat în aceeaşi situaţie dificilă, împăratul Ioan VIII Paleologul (1425-1448) a fost nevoit şi el să
caute ajutoare la creştinii apuseni. Momentul era prielnic şi pentru papa Eugeniu IV (1431-1447) care a
intrat în conflict cu prelaţii aflaţi la conciliul de la Basel (deschis în 1431) şi care doreau reformarea
sistemului papal. Socotind că o eventuală unire cu grecii i-ar întări puterea faţă de basileeni, papa a
invitat în mai multe rânduri pe greci să participe la sinod. După multe discuţii, Ioan VIII Paleologul
acceptă să participe la astfel de discuţii și, la 27 noiembrie 1437 delegaţia bizantină alcătuită din
împărat, patriarhul Iosif II şi o seamă de mitropoliţi, călugări și cărturari greci. La 8 ianuarie 1438 papa
Eugeniu a dat un decret prin care condamnă întregul conciliu de la Basel și s-a îndreptat spre Ferrara
unde a ajuns la 24 ianuarie. De la Basel a venit la Ferrara doar cardinalului Cezarini și puțini episcopi.
La rândul lor, basileenii 1-au suspendat pe papă, așa încât, la acea dată în Apus nu mai exista o
autoritate bisericească recunoscută unanim. Cu toate acestea, la 15 februarie, papa a deschis solemn
sinodul de la Ferrara, deși corăbiile grecilor au sosit abia la 4 martie (împăratul) și la 8 martie (patriarhul

50
Iosif). Delegaţia bizantină număra aproape 700 de persoane, având în frunte pe împaratui Ioan VIII
Paleologul și patriarhul Iosif II.
Erau prezenţi și reprezentanţi ai patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și
Ierusalim, ai Bisericii Ruse (mitropolitul grec Isidor al Kievului și Moscovei), ai Bisericii din Georgia
(mitropolitul Grigorie) și ai Moldovei (mitropolitul Damian, grec de origine), protopopul Constantin și
logofătul Neagoe). La 9 aprilie va avea loc deschiderea lucrărilor, însă abia în şedinţa a 3-a s-au pus în
discuţie cele 4 puncte de discordie: filioque, azimele, purgatoriul și primatul papal. În problema lui
filioque - care susţine că Sfântul Duh purcede și de la Fiul, deși e contrar crezului de la Niceea - disputa
ortodocșilor (Marcu Eugenicul, Gemistos Plethon și Visarion al Niceei) cu latinii (Ioan de Raguza și
Cezarini) nu au dus la nici un rezultat, iar bizantinii doreau să plece acasă. Papa Eugeniu hotărăște însă
mutarea sinodului la Florenţa, la 2 ianuarie 1439 și, întrucât împăratul Ioan VIII speră încă în ajutor
apusean, i-a făcut și pe bizantini să vină aici. La discuţiile ce au urmat, au mai luat parte și Gheorghe
(Ghenadie) Scholarios, Silvestru Siropol, Gh. Ameruţă și alţii. Întrucât "patria era în pericol", după
expresia împăratului, lucrările au fost grăbite, la 20 mai propunându-se acceptarea unirii într-o formă
oarecare. Dar, la 10 iunie a murit patriarhul Iosif II, grecii rămânând fără conducător spiritual. Acum,
împăratul Ioan VIII "va lua în mâinile sale conducerea afacerilor", voind să se încheie unirea în vederea
primirii ajutorului apusean. Întrucât Marcu Eugenicul se opunea în continuare unirii, împăratul îi
interzice să participe la unele ședințe. A ales însă dintre ierarhii greci pe cei favorabili unirii și care vor
discuta cu latinii. La 25 iunie basileenii 1-au declarat pe papă "rebel, eretic și schismatic îndărătnic" și 1-
au depus din scaun, anunţând și alegeri noi de papă. De aceea, papa se grăbea. Se grăbea și împăratul
care și-a constrâns supușii să recunoască tezele romane. Așa încât, la 5 iulie 1439 s-a semnat unirea de
către 115 latini și doar 33 de greci, întrucât mulți dintre ei, că Marcu Eugenicul, Gh. Scholarios, Ioan al
Georgiei, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, au fugit acasă, nevoind să semneze. La 6 iulie 1439
unirea era proclamată solemn în numele papei, al împăratului și al patriarhiilor răsăritene. Documentul
prevedea:
1. Se restabilește concordia dintre apuseni și răsăriteni.
2. Se recunoaște filioque în explicarea că "Sfântul Duh purcede din Tatăl și Fiul" (teză latină), ca și că
"Sfântul Duh purcede din Tatăl prin Fiul” (teză greacă). Siropoulos adaugă că filioque nu a fost impus
grecilor.
3. În ceea ce privește azima, "fiecare să facă după obiceiul bisericii sale”
4. Învăţătura despre purgatoriu e corectă, dar nu este impusă grecilor.

51
5. Primatul papal derivă din cel petrin "precum au hotărât sinoadele ecumenice și Sfintele canoane" (28
Trulan), iar patriarhul Constantinopolului stă la locul doi, după cel roman, respectându-se pentarhia din
451. Pentru a se evita discuţiile nesfârșite, pentru a exprima acel "precum au hotărât", latinii au folosit
construcţia quemadmodum etiam confirmativ, ocolind iniţialul quemadmodus et, cu sens restrictiv.
Prin această, "se cumpăra ajutorul apusean pentru salvarea Constantinopolului", cum zicea Manuil
Bulatos. La 14 iulie papa mai pretindea grecilor să reglementeze divorţul după legile latine, să aleagă la
Romă pe urmașul patriarhului Iosif II și să-l pedepsească pe Marcu Eugenicul ca pe un rebel. Grecii au
răspuns însă că acestea erau probleme proprii pe care le vor rezolva acasă. Deși recunoscuseră primatul
papal după cum am văzut, grecii își păstrau ritul ortodox, obiceiurile vechi, căsătoria clerului, și altele.
La 26 august 1439, grecii părăseau Florenţa, fără însă a primi ajutorul promis. Suveranii apuseni nu se
simţeau angajaţi de promisiunile papei. Era prima dezamăgire a împăratului Ioan VIII care-și
constrânsese ierarhii să semneze unirea. Și mai mare i-a fost dezamăgirea când a ajuns la Constantinopol
unde delegații semnatari erau apostrofaţi ca azimiţi. Poporul, în frunte cu Marcu Eugenicul se ridică
împotriva unirii, ceea ce i-a determinat pe cei mai mulţi delegați să-și repudieze semnăturile. Silvestru
Siropol va scrie chiar un referat intitulat "Istoria adevărată a unei uniri neadevărate", arătând că acesteia
i-au lipsit principiile juridice fundamentale pentru a fi un tratat bilateral; i-au lipsit condiţiile formale de
hotărâre prin libertate și sinceritate. În conștiința ortodocșilor, sinodul acesta va rămâne un "Sinod
nereușit, o unire inutilă, de tristă memorie, o trădare de neînţeles, un pseudosinod și chiar o farsă
istorică". Definitorii sunt cuvintele papei Eugeniu IV, care, aflând că Marcu Eugenicul a plecat fără să
semneze, a spus: "Așadar, iarăși n-am realizat nimic". Însuși împăratul era dezamăgit față de unirea pe
care o făcuse și care agravase și mai mult raporturile dintre răsăriteni și apuseni. De aceea, a amânat
proclamarea unirii până la alegerea noului patriarh. Marcu Eugenicul, Antonie din Heracleea și Dosoftei
din Trapezunt au refuzat să semneze unirea, iar Mitrofan II, noul patriarh ales la 4 mai 1440 a trebuit să
fugă din făţa poporului, fiindcă pomenise numele papei. Iar în Sindoul convocat pentru anunţarea unirii,
declara că credinţa ortodoxă rămânea neatinsă și că nu se va rosti filioque în crez. Întrucât reacţia
ortodocșilor împotrivă unirii era foarte mare, în aprilie 1443 s-au întrunit în sinod la Ierusalim ceilalţi
trei patriarhi ortodocși, Filotei al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei și Ioachim al Ierusalimului. La
propunerea episcopului Arsenie din Cesareea Capadochiei "unirea cea înșelătoare și necanonica" a fost
refuzată, patriarhul Mitrofan a fost depus și însuși împăratul Ioan VIII a fost ameninţat cu
excomunicarea dacă va mai sprijini unirea. Opoziția ortodocșilor conduși de Marcu Eugenicul și apoi
Gheorghe Scholarios creștea tot mai mult, iar dezastrul de la Varna, din 1444 pune capăt discuțiilor

52
unioniste. Unirea a mai fost contestată într-un sinod din Constantinopol în anul 1450, patriarhul Grigorie
fiind nevoit să fugă la Roma. Ortodocșii erau atât de porniţi împotriva ei, încât marele duce Luca
Notarăş spunea: "Mai bine să vedem turbanul turcesc decât pălăria roșie de cardinal". Prevedea, de fapt,
ceea ce avea să se întâmple, știind că ajutoarele apusene promise nu vor veni în ajutorul
Constantinopolului.
În actele Sinodului florentin se află și numele mitropolitului Damian al Moldovei. Era grec de
neam, impus de patriarhul ecumenic la 1437 pe scaunul mitropolitan din Suceava. Syropoulos aminteşte
în câteva rânduri pe Damian, arătând că era împotriva învăţăturii că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”
(Filioque). Silit însă de împărat, a semnat unirea ca şi ceilalţi greci. Însă, aşa cum spune Dimitrie
Cantemir în Descrierea Moldovei, Damian “nu a mai cutezat să se întoarcă în Moldova”. Unii istorici
cred că ar fi rămas la Constantinopol, pe lângă patriarhie, considerându-se totuși "mitropolit al
Moldovlahiei". Poporul însă era ortodox și nu dorea unirea. Ba, mai mult, în timpul mitropolitului
Ioachim (1447-1453) a izbucnit chiar o revoltă a moldovenilor împotrivă unirii, fapt pentru care ierarhul
moldovean a fost nevoit să fugă în Polonia. Lui i-a urmat mitropolitul Teoctist (c. 1453-1477), cel care
1-a "uns domn pe Ștefan cel Mare, amândoi mari susţinători ai Ortodoxiei. De acum înainte problema
unirii cu Romă nici nu mai avea obiect.
În ceea ce privește Biserica rusă, încreștinată de Constantinopol, cu care casă princiară se și
înrudea, nu a vrut să primească unirea cu Roma. Fostul arhiepiscop Isidor al Kievului, care a semnat
unirea și a fost numit cardinal roman, a fost socotit trădător. Cneazul Vasilie II Vasilievici 1-a închis
într-o mânăstire, iar în 1441 un sobor bisericesc, alcătuit din episcopi, egumeni, clerici, monahi și boieri,
a respins declaraţia de unire a lui Isidor, 1-a depus și a cerut un nou mitropolit, pe Iona din Reazan. În
septembrie 1442, Isidor a reușit să fugă la Roma. Considerând însă că patriarhul de la Constantinopol
unindu-se cu Roma a devenit schismatic, cea ce susțineau și ortodocșii, Biserica Ortodoxă Rusă a
început să-și aleagă mitropoliţii, fără să mai ceară confirmarea de la Constantinopol. Ba, mai mult,
căsătorindu-se cu Zoe-Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin al XI-lea, ţarul rus Ivan III se
socotea moștenitor al acvilei bizantine, socotind Moscova "a treia Romă".
Rezumând, se poate spune că "unirea florentină" a fost o târguială inegală între papă și împărat,
purtată într-o atmosferă nepotrivită pentru tratative trainice. De aceea, ortodocșii au și refuzat-o. De
altfel, ceea ce a rezultat a fost un hibrid fără viabilitate și care, deși a fost invocat de către catolici în
unirile silnice de mai târziu, nu oferea și nu poate oferi niciodată bază pentru unirea cu Romă. Și anume,
învăţătura că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul (filioque) este o inovaţie papalistă care a fost

53
introdusă ilegal în Crezul Niceo-constantinopolitan. Grecilor, deși au subscris unirea, nu li s-a impus
introducerea lui filioque în Crez.
Dintotdeauna Biserica a folosit la Euharistie pâinea dospită şi a făcut rugăciuni pentru morţi,
(azima şi purgatoriul fiind invenţii târzii), ritul ortodox fiind şi el la fel de vechi. Oare mai avea nevoie
de recunoaşterea papei Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare? Şi tot aşa,
mai trebuie recunoscut dreptul preoţilor ortodocşi de a se căsători, când încă la Sinodul I Ecumenic din
anul 325 s-a stabilit că preoţii se pot căsători? Oare ce este mai îndreptăţită, o practică veche, aprobată
de un sinod ecumenic şi care nu contravine deloc naturii omului, sau o invenţie papalistă cum este
obligativitatea clerului catolic de a trăi în celibat? Şi, în fine, Ortodoxia a recunoscut întotdeauna locul
onorific al papei ca "primus inter pares", ca cel dintâi între egali, întrucât este episcopul vechii Rome.
Însă primatul jurisdicţional pretins de papă este o reminiscenţă feudală care oferă acestuia putere
discreţionară. Ori, Ortodoxia a susţinut întotdeauna egalitatea episcopilor, aşa cum şi Sfinţii Apostoli
adunaţi la sinodul de la Ierusalim în anul 51 au fost egali între ei. Cea mai mare instanţă este Sinodul
ecumenic, nu un om, fie el papa de la Roma, patriarhul de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia,
Ierusalim sau în altă parte. A recunoaşte suprema autoritate unui om care, pe deasupra se consideră şi
infailibil - adică nu poate să greşească - ne aminteşte de pericolele de care poporul român trebuie să se
ferească cu toată fiinţa sa. De aceea, chemarea ca ortodocşii să se întoarcă la "sânul" Bisericii Romei
este cu totul anacronică faţă de încercarea de refacere a unităţii creştine în cadrul ecumenismului
contemporan. Adevărata unitate nu se va realiza prin mijloace sau acte unilaterale, ci numai în urma
discuţiilor purtate pe picior de egalitate şi prin rugăciunea tuturor ca prin metanoia, prin smerenie, să
împlinim porunca Mântuitorului "ca toţi să fie una". Să ne gândim mai des la Patriarhul ecumenic
Atetragora I şi la Papă Paul al IV-lea, care au reuşit să facă gestul îmbrăţişării frăţeşti şi să luăm aminte.

Controverse, erezii şi schisme în Apus. Doctrine şi practici noi

(sec. XI-XIV)

Datorită drasticelor măsuri luate de împăraţii bizantini, mulţi bogomili au părăsit Peninsula
Balcanică şi s-au aşezat în Italia sau Franţa. Găsind teren prielnic, erezia va cunoaşte o nouă înflorire,
dar îşi va lua numele de catarism, întâlnindu-se însă şi sub alte nume.

54
 Deşi a preocupat pe mulţi cercetători, problema catarismului medieval nu este lămurită deplin.
Opinia dominantă, cu partizani şi în epoca modernă, este aceea că originea catarismului este de natură
maniheică. Alţii îi caută originea în gnosticism, precum şi la marcioniţi. De pildă, J. Guiraud crede că în
catarism avem de-a face nu numai cu o înviere, ci chiar cu o continuare neîntreruptă a maniheismului
însuşi, cu riturile sale, cu morala, teologia şi filosofia sa. Înrudirea cu maniheismul este evidentă, deşi
catarismul este lipsit de mitologia astronomică a maniheismului. Probabil germenul vechi al
maniheismului a fost trezit în contactul cu bogomilii refugiaţi din Peninsula Balcanică.
Catârii mai sunt numiţi şi albigenzi, după localitatea Albi din sudul Franţei, sau bulgari, bugri,
publicani, patareni, gazări.
Doctrina lor este, în general, asemănătoare cu cea a bogomililor. Spre deosebire de aceştia, la
care minciună era permisă pentru a se sustrage persecuţiilor, la catari este interzisă în orice condiţii. Între
argumentele care vorbesc în favoarea influenţei bogomililor asupra catârilor se numără şi Sinodul de la
Saint Felix (1167), când catârii s-au supus hotărârilor delegatului din Constantinopol, pe considerentul
că acolo s-au păstrat mai bine tradiţiile primitive. Apoi, cele trei ordine principale ale lor poartă
denumiri slave: ordinul de Trangurium (Dalmaţia), ordinul de Bulgăria, ordinul de Slavonia.
În Italia au existat, după unele documente, catâri înainte de 1022, dată la care s-ar fi trimis
misionari în Franţa. În mod public, secta a fost constatată între 1030 şi 1040, la castelul Monteforte,
lângă Turin. Apoi, la 1150, se „întâlnesc catari la Orvieto, Verona, Ferrara, Modena, Prato, Rimini,
Parma, Cremona şi chiar la Roma. La 1403 ei sunt amintiţi în Lombardia şi în Văile Piemontului.
În Franţa, centrul catarismului se pare că a fost castelul Montwimer. O spune papa Lucius II
(1144-1145) într-o scrisoare din 1144, zicând că de aici s-au răspândit "per diversas terrarum partes". La
1022 în sinodul de la Orleans, au fost judecaţi 30 de catâri. Erau toţi preoţi romano-catolici, dintre care
unul confesorul reginei Constance. Un alt centru important era Toulouse. Catârii ajunseseră, după
spusele lui Michelet, o biserică întreagă, formată împotriva Bisericii. Pretutindeni, averile cedrului erau
devastate, iar numele de preot era socotit o injurie. La 8 ianuarie, legatul pontifical Pierre de Castelnand,
trimis să ia măsuri împotriva ereticilor, a fost ucis când încerca să treacă Ronul. Aceasta a dezlănţuit
războiul cruciaţilor împotriva catârilor, război predicat de papa Inocenţiu III (1179-1216). Cruciaţii care
luptau împotriva catârilor aveau acelaşi stătut şi aceleaşi drepturi ca şi cei care luptau împotriva turcilor
şi arabilor. Ca urmare, au fost ucişi, după unii, 7.000 de catâri, după alţii 20.000, 38.000, ba chiar
60.000. Desigur, cifrele sunt exagerate.

55
 În Spania, catarii se întâlnesc mai ales în Nord, refugiaţi din Franţa. Sunt menţionaţi prima dată
pe timpul papei Celestin (1143-1144) care a trimis pe cardinalul Saint Aurge împotriva lor. În sinodul de
la Lerida (1194), regele Spaniei a dat un edict sever împotriva "adversarilor Romei". Aceştia erau
conduşi de un om cult, Arnaud. Regele Ferdinand III a continuat să-i urmărească pe catâri. Papa
Grigorie IX (1227-1241) a hotărât chiar să introducă inchiziţia şi în Spania şi să interzică citirea Bibliei
în limba vulgară. S-au dat lupte puternice la Castelbon, mare centru catar, iar trupele au pustiit întreg
ţinutul. Erau conduse de Mongrin, arhiepiscopul de Taragon, de episcopul Petri Urgel şi de inchizitorul
Frapiedro de Blanodis. Ca urmare, la 1292, avem ultima menţiune despre catari în Spania. Papa Urban
IV (1261-1264) va acorda inchizitorilor, ca recompensă, privilegii deosebite.
În Germania sunt semnalaţi catari în Saxonia inferioară, în sec. XI. Aceştia veneau din lumea
slavă. Regele Henric III s-a întors, în 1052, din campania împotriva lui Andrei I al Ungariei, între
numeroşii prizonieri pe care i-a adus se aflau şi mulţi bogomili. Misionari catari veneau şi din Flandra şi
Ungaria. Ei erau răspândiţi în Elveţia, Bavaria, Svabia şi Saxonia. La Bonn sunt semnalate, în 1160,
comunităţi organizate, formate din ţesători şi familiile lor. Şi aici erau urmăriţi de inchiziţie. Vestit, la
1231, era inchizitorul Conrad de Marburg. Iată ce scrie un autor despre el: "Este îngrozitor în ce măsură
focul a servit, în această epocă, împotriva oamenilor. Căci pentru erezii reale, ca şi pentru erezii
imaginare, o mulţime de nobili, burghezi, clerici, călugări şi ţărani au fost condamnaţi la rug în diferite
locuri ale Germaniei, prin sentinţele grăbite ale lui Conrad. În chiar ziua în care cineva era acuzat, pe
drept sau pe nedrept, el era condamnat şi aruncat în flăcări, fără ca să-l poată scăpa de la moarte nici
apelul, nici vreo apărare sau vreo altă protecţie". După moartea lui Conrad de Marburg, catarii au fost
persecutaţi de landgraful Conrad de Hessa (Hessen) şi de Henric VII (1303-1313). Totuşi, sectă nu a
dispărut, ci s-a amestecat cu alte secte până la Reformă şi la războiul ţărănesc din sec. XVI.
În Anglia este amintit la 1159 primul catar, pe nume Gera. Venea din Flandra, însoţit de vreo 30
de bărbaţi şi femei. Deşi nu au făcut prozelitism deosebit, se pare că numărul lor a crescut destul de
mult. Regele Henric II Plantagenetul (1154-1189) a convocat la Oxford un sinod pentru a cerceta
problema catârilor. În anul 1210 se aminteşte de un catâr ars pe rug, la Londra, şi că se predică şi aici
cruciadă împotriva catârilor. Între pedepsele suferite de catâri în Anglia se numără şi arderea cu fierul
roşu şi alungarea din oraş în oraş.
În Ungaria secolelor XI-XII situaţia creştinismului este foarte asemănătoare cu cea a bulgarilor
la ivirea bogomilismului. Creştinată târziu, Ungaria oferea spaţiu pentru orice erezie ce îmbrăca, în

56
aparenţă, creştinismul. Întâlnim aici bogomili refugiaţi din Imperiul bizantin şi din Bulgăria, dar şi catari
din Italia, care făceau prozeliţi.

ALTE SECTE :
1. Petrobrusienii, numiţi astfel după întemeietorul sectei, Petru Brusius. Aceştia respingeau cultul extern,
semnul sfintei cruci, botezul copiilor, Sf. Liturghie, locaşurile de cult ş.a. Petrus Brunius a fost ars de popor pe un rug format
din cruci, în anul 1137. Ucenicul său, Henric de Lausanne, monah ce avea ură pe ierarhie, i-a continuat erezia. A murit pe la
1145, în temniţa unei mănăstiri. În nordul Franţei sunt întâlniţi, tot acum, Tanchelm şi Endon (Eon) de Stella. Pretindeau că
sunt fiii lui Dumnezeu, veniţi să-i judece pe cei răi, şi în primul rând, clerul. Şi-au format bande care atacau bisericile şi
mănăstirile, asasinau preoţi şi călugări. Tanchelm a fost ucis de un preot în anul 1124, iar Endon a murit în 1148, în
închisoare.
2. Arnold de Brescia. Era un ascet riguros, foarte bun predicator, discipol al lui Abelard. Încă dinainte de
1139, el predică împotriva ierarhiei bisericeşti, coruptă prin bogăţie şi îngâmfare. Cerea să se revină la sărăcie şi umilinţă,
aşa cum era în creştinismul primar. A fost condamnat ca eretic de sinoadele de la Lateran, din anii 1139 şi 1145. Arnold s-a
pus în fruntea poporului, răsculat împotriva papilor, alungându-l pe papa Eugeniu III (1145-1153). Dar, părăsit de popor,
Arnold a fost prins în 1154 de către Frederic Barbarossa, care 1-a predat papei Adrian IV (1154-1159). A fost apoi
sugrumat, în 1155, iar cadavrul ars şi cenuşa aruncată în Tibru.
3. Valdenzii sunt întâlniţi în Italia în sec. XII. Erezia a apărut pe la 1170 în nordul Franţei. Conducător era
Petrus Valdus, mare comerciant din Lyon. S-a instruit singur, prin citirea Sfintei Scripturi tradusă de doi preoţi. A ajuns la
concluzia că pentru mântuire este suficientă sărăcia de bunăvoie şi pocăinţa; că ierarhia, care a renunţat la sărăcie, a devenit
nedemnă de puterea apostolică. În 1177 şi-a împărţit averea între soţie şi săraci şi a întemeiat o asociaţie de bărbaţi cu acelaşi
ideal. Arhiepiscopul de Lyon le-a respins predicarea sărăciei şi pocăinţei. Valdus s-a dus la Roma, însă papa Lucius III
(1181-1185) 1-a excomunicat. Partizanii săi, valdenzii, vor accentua clericalismul, acuzând ierarhia de surparea puterii
apostolice şi de lipsa unei vieţi apostolice. Se considerau singurii care duc viaţă apostolică şi, prin aceasta, deţin şi puterea
apostolică. Ca urmare, Petrus Valdus a hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi. Erezia a prins mai ales în Italia şi în special în
Lombardia. Valdenzii trăiau în sărăcie şi celibat. Erau împărţiţi în fraţi şi magiştri. La început, valdenzii se deosebeau de
Biserica romană doar în câteva puncte pe care le contestau, şi anume: concepţia despre ierarhie şi practica indulgenţelor.
Participau chiar la slujbele religioase ale Bisericii şi la Sfintele taine săvârşite de Biserică. Apoi s-au împărţit în două
grupuri: moderat (francez) şi radical (italian). Acesta din urmă respingea ierurgiile săvârşite de ierarhia romană. Pe la anul
1208, papa Inocenţiu III a încercat să transforme secta într-un ordin al săracilor catolici. Nu a reuşit. Mai târziu, valdenzii au
încercat să treacă drept precursori ai protestantismului, la care s-au ataşat. Întrucât valdenzii radicali au fost oprimaţi şi

57
persecutaţi, s-au refugiat în Franţa. Au continuat să fie urmăriţi până la 1848. Dacă cu timpul micile comunităţi din
Germania, Boemia şi Polonia s-au stins, ei au continuat să existe până azi în Franţa şi Italia.
4. Secta pasagilor este de origine iudaistă-ariană, apărută în nordul Italiei, la sfârşitul secolului XII.
Pretutindenis respectarea legii mozaice socotea pe Hristos cea mai aleasă creatură. Numele vine de la cuvântul "pasageri",
adică pelerini la Locurile Sfinte. Aceştia, dorind să împace iudaismul cu creştinismul, au înfiinţat sectă, cu o răspândire
redusă şi o viaţă scurtă.
5. Erezia stedingilor a fost semnalată în sec. XIII. Este vorba de o populaţie aflată sub jurisdicţia
episcopului de Bremen, care s-a răsculat împotriva zeciuielilor pretinse de cler. Ca urmare, a fost îndreptată o cruciadă
împotriva acestora (1232-1234) şi au fost exterminaţi.
6. Biserica spiritului liber (amalricienii) sunt o sectă panteist-libertinistă, întemeiată în sec. XII de
profesorul Amalric de Bena (†1205) de la Universitatea din Pariş. Cu el simpatiza un alt profesor parizian, David de
Dinant. Membrii acestei "Biserici" plecau în concepţia lor de la filosofia lui Aristotel, cunoscută prin intermediul
neoplatonismului şi al comentariilor arabe, care susţineau că în fiecare om pios există o întrupare a lui Dumnezeu. Prin
urmare, în fiecare om locuieşte Sf. Duh şi fiecare este, ca şi Hristos, fiul lui Dumnezeu. Urmarea a fost ruperea lor de
Biserica oficială, constituindu-se în comunităţi separate. Au fost descoperiţi în 1209 şi arşi ca amalricieni. Totuşi, s-au
răspândit în Franţa, Italia şi Germania. Sunt întâlniţi în prima jumătate a sec. XIII în Italia şi Germania, unde purtau numele
de "fraţi şi surori ai spiritului liber". În popor erau numiţi "şvestrioni", adică cei ce umblă cu surori, deoarece vagabondau
împreună. Susţineau că Dumnezeu se întrupează în fiecare om pios şi că, de aceea, omul nu are nevoie de legile morale şi
de Sfintele Taine, fapt pentru care cădeau în excese. La începutul sec. XIV, amalricienii s-au amestecat cu catarii şi cu alte
secte.
7. Adamiţii sunt o sectă antinomistă, întâlnită în aceeaşi perioadă, în Boemia şi Austria. Voiau să aducă
omenirea la felul de viaţă al lui Adam şi al Evei, fapt pentru care umblau goi şi femeile erau comune. În Boemia au fost
exterminaţi, în 1421, de Ioan Zizca; totuşi s-au menţinut, în ascuns, până în 1848.
8. Biserica Spiritului Sfânt, numită şi secta ioachimiţilor sau ioachiţilor. Erau tot panteişti libertinişti, dar
diferiţi de amalricieni. A fost întemeiată sub influenţa lui Ioachim de Floris, care în comentariul său la Apocalipsă, spunea
că există trei testamente: Vechiul Testament, al Tatălui, Noul Testament, al Fiului şi Testamentul Sf. Duh. Acesta din urmă,
care începea din anul 1260, era considerat testamentul desăvârşit. Membrii sectei, numiţi în Italia "fraticelli", erau rigorişti şi
păstrau sărăcia de bunăvoie. În general, făceau parte dintre franciscanii rigorişti. După 1352, din "grija" inchiziţiei, nu se mai
aminteşte nimic despre ei.

58
 9. Fraţii apostolatului sunt o sectă înrudită cu cei amintiţi anterior, ivită tot sub influenţa involuntară a lui
Ioachim de Floris. Era o asociaţie care se împotrivea puterii, averii, veseliei, ierarhiei şi tindea spre simplitatea apostolică.
Degenerând, în sec. XIV s-a întreprins o cruciadă împotriva lor, iar şeful a fost ars ca eretic în anul 1307.

Pe lângă aceste erezii, putem consemna şi o seamă de practici şi învăţături noi, introduse de Biserica apuseană, ca:
dogma despre purgatoriu, despre indulgenţe, despre concomitenţa şi inseparabilitatea Trupului şi a Sângelui Domnului în
Euharistie şi despre zămislirea fără prihană a Sfintei Fecioare Maria. În privinţa penultimei, învaţă că Trupul şi Sângele
Domnului se însoţesc necondiţionat, aşa încât, primirad trupul, primim şi Sângele. De aceea, comuniunea se făcea şi sub un
singur chip: pentru a nu se risca vărsarea vinului, pentru mireni este suficient să se cuminece numai cu forma pâinii.
Imaculata concepţie a fost susţinută în sec. IX de Paschasius Radbertus-şi apoi, amplificată de scolastică prin franciscanul
Ioan Scotus (†1308). Respinsă de dominicanul Toma de Aquino, ea a fost proclamată oficial de papa Pius al IX-lea la
1854. Exagerările apusenilor, mai ales în privinţa indulgenţelor, vor declanşa apoi Reforma lui Martin Luther.

Prereformatorii: Wicliffe, Huss, Savonarola

Consideraţii generale: Cei care au exprimat în modul cel mai puternic dorinţa arzătoare a Bisericii de
reformă, a Bisericii române "în capiţe et membris" în timpul captivităţii papale de la Avignon şi a
schismei papale, au fost trei teologi erudiţi:
John Wycliff (1320/4-1382) s-a născut în jurul anilor 1320-1224, în localitatea Wycliffe din ţinutul York, în
Anglia., a studiat la Universitatea din Oxford filosofia, teologia şi dreptul. S-a ocupat în special cu Aristotel şi Fer.
Augustin. Era renumit ca un om pios, inteligent, învăţat şi de o mare curăţie morală. În anul 1372 a fost numit profesor de
filosofie la Oxford, iar după doi ani, paroh la Lutterworth. La 1360 a participat la lupta dintre Universitatea din Oxford şi
ordinele dominican şi franciscan, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.
În anul 1365, papa Urban V (1362-1370) a cerut regelui Eduard III achitarea sumei de 1.000 de
mărci anual, pe care Anglia era datoare s-o plătească în urma vasalităţii regelui Ioan Fără de Ţară (1199-
1216). În 1215 regele Ioan Fără de Ţară a acceptat ca la Dublin să fiinţeze un parlament irlandez.
Parlamentul însă, a declarat că nu va achita datoria restantă de peste 30 de ani, întrucât regele Ioan a
încheiat tratatul de vasalitate fără consimţământul parlamentului. Wycliffe şi-a însuşit opinia
parlamentului şi şi-a atribuit rolul de acuzator împotriva papalităţii. Nemulţumirile împotriva Romei au

59
crescut tot mai mult, aşa încât s-a ajuns la ideea supunerii Bisericii Angliei autorităţii de stat. Wycliffe a
îmbrăţişat şi el această idee. Îşi va câştiga simpatii la Curtea regală şi, în primul rând, în ochii ducelui de
Lancaster, conducătorul grupării anticlericale şi apărătorul tuturor celor care erau nemulţumiţi de
politica dusă de curia papală.
Wycliffe a început să predice de pe amvon că, potrivit Evangheliei, slujitorii altarului nu au dreptul să deţină averi,
ci ei trebuie să trăiască în sărăcie apostolică. Ca urmare, la 19 februarie 1377, la insistenţele Arhiepiscopului de Londra,
Wycliffe a fost chemat în faţa unui tribunal spiritual. Acesta s-a prezentat în faţa judecătorilor, dar nu singur, ci însoţit de
ducele de Lancaster, de mareşalul Percy şi de o puternică escortă militară. În faţa acestora, arhiepiscopul s-a mulţumit să-l
avertizeze pe Wycliffe să se astâmpere. Duşmanii lui au extras 18 puncte din scrierile şi predicile lui şi le-au trimis la
Roma. Papa Grigorie XII (1370 - 1378) a emis mai multe bule în care a criticat lipsa de vigilenţă şi de energie a
episcopatului englez. A ordonat apoi o cercetare minuţioasă a scrierilor lui Wycliffe. În cazul în care acesta era socotit eretic,
papa a dispus să fie arestat, iar dacă acest lucru nu ar putea fi executat, a hotărât ca în termen de 3 luni, Wycliffe să se
înfăţişeze la Roma spre a fi judecat. Dar, în anul 1377, regele Eduard III a murit, iar pe timpul minorului Richard ÎI, ducele
de Lancaster a devenit regent. Prin urmare, episcopatul englez nici nu se putea gândi la arestarea lui Wycliffe.
Arhiepiscopul primat şi episcopul Londrei au rugat însă pe cancelarul Universităţii din Oxford să consulte pe cei mai de
seamă dintre profesori şi să se pronunţe în privinţa învăţăturii lui Wycliffe. Apoi l-au invitat pe Wycliffe ca în decurs de 30
de zile să se prezinte în faţa juriului. Acesta s-a prezentat la palatul Lambeth, pentru a fi judecat, la începutul anului 1378.
Din cauza presiunii exercitate de regina-mamă, precum şi de teama partizanilor lui Wycliffe, magistraţii s-au arătat
indulgenţi, mulţumindu-se a-l avertiza să nu mai predice. Dar Wycliffe, folosindu-se de împrejurarea că la 1378 s-a produs
marea schismă papală, încurajat şi de atitudinea curţii regale, s-a ridicat împotriva papalităţii, înfierând-o ca pe o instituţie a
lui Antihrist. S-a ridicat apoi împotriva Sf. Tradiţii, a ierarhiei, a Sf. Taine, a icoanelor, moaştelor şi sfinţilor ş. a.
Pentru ca propovăduirea lui să aibă succes, a tradus Sfânta Scriptură în limba engleză şi a trimis predicatorii
ambulanţi - numiţi lollarzi - să răspândească învăţăturile sale.
Aceste învăţături au avut o mare înrâurire asupra răscoalei ţărăneşti din vara anului 1381. Acum, Jack Straw şi
Jonh Ball, doi preoţi ambulanţi, au început să predice poporului despre egalitate şi libertate. Au avut loc tulburări în care s-
au produs şi unele incidente, cum ar fi: maltratarea reginei-mame şi uciderea episcopului primat. Aceste fapte se vor
întoarce împotriva cauzei propovăduite de Wycliffe. În mai 1382 s-a ţinut la Londra un sinod care a condamnat 24 de teze
ale lui Wycliffe. Partizanii lui Wycliffe au început să se dedea la excese, ceea ce l-a determinat pe ducele de Lancaster să
nu-i mai sprijine. Tot în anul 1382 s-a mai ţinut un sinod, tot la Londra, în care Wycliffe a fost înlăturat de la catedra
universitară.

60
 Soarta lui era deja pecetluită. Retras la parohia de la Lutterworth, Wycliffe şi-a redactat opera "Trialogus", în care
şi-a expus ideile sub forma unei conversaţii între adevăr, minciună şi înţelepciune. În ziua de 28 decembrie 1382, în timp ce
slujea Sfânta Liturghie cu prietenul său, capelanul John Purnei, Wycliffe a avut un atac de apoplexie, murind după numai
trei zile.
Partizanii săi vor fi persecutaţi cu asprime, unii fiind chiar arşi de vii. Totuşi, învăţătura sa a continuat să dăinuiască.
În anul 1412, un sinod roman prezidat de papa Ioan XXIII (1410-1415) a condamnat mai multe puncte din învăţătura lui
Wycliffe. Apoi, sinodul de la Konstanz (1415) a condamnat alte 45 de teze ale lui, hotărând şi arderea tuturor scrierilor sale,
dezgroparea şi arderea cadavrului, ceea ce a făcut ca mişcarea să se potolească. Wycliffe e considerat de G.Blond "primul şi
adevăratul pionier al protestantismului” (Furioşii Domnului).
Jan (Ioan) Huss (1369-1415) este, într-un fel, un continuator al ideilor lui Wycliffe. Învăţătura lui Wycliffe
pătrunsese în Boemia prin legăturile care existau între Universitatea din Oxford şi Universitatea din Praga. În scurt timp, aici
(Praga), s-a înfiinţat o comunitate de boemi, admiratori ai lui Wycliffe, în fruntea căreia se afla Jan Huş.
Jan Huss s-a născut la 1369 (sau 1372, după "The Oxford Dictionary of the Christian Church'"),
la Husyneţ, într-o familie de ţărani săraci. La 1398, după ce şi-a încheiat studiile universitare, Huss a
fost numit profesor la Facultatea de filosofie, pentru ca, la 1401, să devină decan al acestei Facultăţi din
Praga. Din 1402, Huş a primit postul de predicator în capela Betlehem din Praga, un fel de universitate
populară, în care el predica în limba cehă, înfierând degradarea credinţei şi corupţia clerului. Va ajunge,
în curând, confesorul reginei Sofia. Era dotat cu un talent oratoric deosebit şi cu o comportare morală
ireproşabilă. Deşi comenta cartea "Trialogus" a lui Wycliffe, nu i-a luat apărarea în 1403, când
Universitatea din Praga a oprit răspândirea ideilor cuprinse în ea. Mai târziu, Huss va învăţa pe faţă
doctrina lui Wycliffe.
Ieronim de Praga (c. 1370-1416); un prieten al lui Huş, îl va susţine prin predici. În urma
plângerii unor preoţi, Arhiepiscopul de Praga i-a interzis să mai predice. În schimb, prietenii săi l-au
îndemnat să continue propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar, elementele germane de la
Universitate s-au arătat ostile ideilor lui Wycliffe, ceea ce a dus la ostilitate între germani şi cehi. La
acestea se adăuga şi hotărârea regală de a da naţiunii cehe trei voturi la Universitate, iar celorlalte
(germană şi polonă) numai câte unul. Atunci, profesorii şi studenţii germani s-au retras şi au întemeiat
Universitatea de la Leipzig (1409).
La 9 martie 1410, papa Alexandru V (1409-1410) a poruncit să fie arse în public scrierile lui
Wycliffe, fapt pentru care Huss şi prietenii săi au protestat cu vehemenţă. Regele Venceslav IV (†1419)
a declarat că un astfel de act este o ruşine pentru Boemia. În iulie 1410 au fost arse aproximativ 200 de

61
exemplare din scrieri ale lui Wycliffe, iar apărătorii lor loviţi cu anatemă, ceea ce a dezlănţuit o
adevărată revoltă în Praga. Huss şi tovarăşii săi au început să- i persecute pe preoţi. Regele nu a luat nici
o măsură împotriva răzvrătiţilor. Mai mult, a cerut consilierilor arhiepiscopali despăgubiri pentru
valoroasele cărţi arse. O parte din aceste cărţi fuseseră traduse deja de Huss în limba cehă. Informat de
incidentele de la Praga, papa a însărcinat pe cardinalul Colonna să rezolve "cazul Huss". Cardinalul 1-a
chemat pe Huss la el, dar acesta a refuzat. A fost anatematizat, dar a continuat să predice şi să lupte.
Atunci papa a lovit oraşul Praga cu interdict, ceea ce era foarte grav.
În mai 1412, noul papă, Ioan XXIII (1410-1415), a publicat o serie de indulgenţe şi a predicat o
cruciadă împotriva regelui Ladislau de Neapole. Plus s-a ridicat, criticând pe papa şi aţâţând poporul să
ardă bulele papale. A alcătuit, de asemenea, două scrieri împotriva indulgenţelor şi a bulelor papale.
Întrucât revolta creştea, în decembrie 1412, regele Venceslav a părăsit capitala, retrăgându-se la ţară.
Husitismul se răspândea tot mai mult, ajungând în Moravi a şi Polonia. Având în vedere interdictul cu
care a fost lovită Praga, Huss a hotărât să plece la sinodul de la Konstanz, unde a ajuns în noiembrie
1414. A fost primit cu bunăvoinţă de papa Ioan XXIII care a revocat anatema şi interdictul. L-a oprit însă
de a mai liturghisi şi de a predică. La 28 noiembrie 1414, Huss a fost invitat să se prezinte înaintea papei şi
a cardinalilor. Întrucât cercetarea doctrinară nu i-a putut găsi nimic, episcopul de Konstanz l-a arestat pe
Huss fiindcă nu a renunţat la liturghie şi predică. Este dus la castelul Gottlieben, unde a fost ţinut până în
iunie 1415, când e readus la Konstanz şi aruncat în închisoarea franciscanilor. În timpul audierii, Huş şi-a apărat o parte din
învăţături, iar despre altele a susţinut că nu sunt ale lui. Nici împăratul Sigismund nu l-a putut determina să renunţe la
învăţăturile sale, afirmând că nu se simte vinovat de nici o rătăcire. Aflând că o comisie sinodală a dispus arderea
scrierilor sale, Huss a atacat sinodul, acuzându-l de răutatea lui Antihrist. La 6 iulie 1415, Huss a fost condamnat ca
eretic, despuiat de demnitatea preoţească şi de orice drepturi cetăţeneşti, dat pe mâinile autorităţilor civile şi ars pe rug. A
primit moartea cu resemnare şi curaj, uimind chiar pe judecători. Soarta să a fost împărtăşită şi de Ieronim de Praga, care a
murit vesel, cu zâmbetul pe buze, un an mai târziu (1416).
Vestea uciderii celor doi prieteni a produs în Boemia o profundă indignare. Casele preoţilor din Praga au fost
prădate şi distruse, iar palatul arhiepiscopal a fost asediat. Preoţii husiţi au introdus folosirea potirului la împărtăşirea
mirenilor, ceea ce în Apus nu se mai practică. Au primit numele de calixtini (de la calix = potir) sau utraquişti, adică
cei ce se împărtăşesc sub ambele forme. Noul ales, papa Martin V (1417-1431) şi sinodul de ia Konstanz au luat măsuri
de înăbuşire a răscoalei huşite. Conduşi însă de Ioan Ziska, husiţii au continuat lupta. Au intrat în Primăria din Praga şi au
aruncat pe fereastră 7 consilieri; au fost prădate biserici, au fost alungaţi preoţi şi călugări. Evenimentul poartă numele de
"defenestraţiunea din Praga". Răsculaţii s-au întărit în fortăreaţa Tabor, numindu-se "taboriţi", conduşi fiind de Ioan Ziska.

62
O altă grupare era condusă de prinţul Sigismund Korybut de Lituania. Erau husiţi moderaţi sau calixtini. După moartea lui
Ziska, taboriţii s-au împărţit în mai multe grupări.
La sinodul de la Basel (1431-1449) ş.a., s-a încercat o conciliere cu husiţii, dar s-au împăcat cu Biserica
numaicalixtinii moderaţi. Cu toate concesiunile făcute, de pildă "Compactată de la Iglau", luptele au continuat. Sub regele
Gheorghe de Podiebrad s-a început persecutarea husiţilor, mulţidintre ei refugiindu-se în Polonia, Ungaria, chiar în
Moldova lui Ştefan cel Mare. Aceştia au constituit apoi o comunitate a aşa-zişilor "Fraţi boemi sau moravi" sau "Unitatea
fraţilor". Husiţii boemi s-au îndepărtat tot mai mult de învăţătura Bisericii apusene, iar mai târziu vor prelua tot mai multe
idei ale lui Luther, Zwingli şi Calvin. Majoritatea "Fraţilor boemi" au îmbrăţişat calvinismul. Jan Amos Comenius,
ultimul lor episcop, a trebuit să fugă" din Moravia în Polonia, apoi la Amsterdam.
Girolamo Savonarola (1452-1498) s-a născut la 21 septembrie 1452, la Ferrara. A intrat în 1417 în
ordinul dominicanilor, la Bologna.. La 1481, Savonarola a fost trimis predicator la Florenţa, întristat de decăderea morală
a Florenţei, Savonarola a hotărât să lupte împotriva răului. Primele predici nu au fost apreciate de florentini. Abia mai
târziu, în august 1490, Savonarola a început să predice de pe amvonul Catedralei San Marco, ascultat de o mulţime mare
de credincioşi. Florentinii îl considerau un adevărat profet biblic. Deşi predica lui era aspră, Savonarola era tot mai iubit de
florentini. Lorenzo de Medici a încercat, fără succes, să-l atragă la el.
Din 1494, Savonarola s-a pus în fruntea celor ce doreau o constituţie democratică şi a reuşit să o realizeze.
"Republică creştină", Florenţa a devenit un oraş în care predomina spiritul Evangheliei. S-a introdus o viaţă austeră
în locul celei pline de plăceri lumeşti. Duşmanii de moarte s-au împăcat, impozitele au fost revizuite,
cămătăria înlăturată, iar bisericile au devenit neîncăpătoare. Hristos a fost declarat "Regele Florenţei" şi
patronul libertăţii florentinilor. Numai că florentinii nu au suportat mult viaţa impusă de Savonarola.
Duşmanii săi, călugării franciscani, familia de Medici şi papa Alexandru VI Borgia (1492-1503), au
început să-l denigreze. În iulie 1495, Savonarola a fost invitat înaintea papei, pentru a se justifica.
Fiindcă a fost refuzat, papa i-a interzis să mai predice. Nici acum Savonarola nu a ascultat, fapt pentru
care, în 1497 a fost excomunicat, ceea ce a produs o profundă impresie la Florenţa. Conducerea oraşului îi
interzice şi ea să mai predice, atacurile adversarilor săi fiind tot mai puternice. Neascultând şi
continuând să predice, guvernul a hotărât să-l exileze. La aceasta se adaugă şi un incident nedorit: în
Duminica Floriilor din anul 1498, pe când călugărul dominican Francisco Valori predica în catedrală, a
fost întrerupt de mulţimea furioasă şi omorât. Savonarola a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a
suportat cu resemnare soarta-i crudă. Delegaţii papali pentru judecata lui Savonarola au sosit în mai
1498 la Florenţa. Atunci au fost condamnaţi la moarte: Fra Domenico de Pescia, Fra Silvestro Maruffi şi
Savonarola. Au fost arşi pe rug, iar cenuşa lor a fost aruncată în râul Arno.

63
 Spre deosebire de Wycliffe şi Huss şi apoi Luther, Savonarola nu a fost un reformator, ci mai
degrabă un revoltat împotriva papalităţii. El s-a lăsat mai târziu sedus de temperamentul său pasionat şi
de fantezia sa bogată, depăşind sfera de acţiune a unui călugăr. A fost activ pe teren literar, întocmind
predici şi comentarii la Psalmii 31 şi 51, publicate apoi de Martin Luther în 1523. La Lyon, în 1633-
1640, a apărut o colecţie de 6 volume.

Jansenismul

Mutat de la St. Cyran la Mănăstirea Port Royal, abatele Jean du Vergier de Hauranne (†1643) a
strâns în jurul său personalităţi de seamă ale vremii. Între acestea se numărau: Antoine Arnauld (†1694),
savantul Pierre Nicolas (†1695), Blaise Pascal (1623-1662), istoricul Le Nain de Tillemont (1637-1698),
scriitorii Claude Lancelot (†1695), J.L. Fontaine (†1695) şi J. Racine (†1699). Nu lipseau nici avocaţi,
savanţi, ofiţeri ş.a.
Urmarea a fost introducerea în viaţa literară a demnităţii în locul frivolităţii şi vulgarităţii. Chiar
şi în politică s-a simţit o anume însănătoşire morală. Căci, avocatul Antoine Arnauld rostea o cuvântare
celebră în parlament, în care combătea morală de acomodare şi probabilismul iezuiţilor. Întrucât el
cenzura indirect chiar moravurile conducătorilor vremii, din ordinul ministrului Richelieu, abatele a fost
întemniţat pe 5 ani. În anul 1643, Antoine Arnauld publica o nouă lucrare despre Deasa cuminecare în
care combătea superficialitatea spovedaniei. El cerea, ca toţi ceilalţi jansenişti, să se revină la rigorismul
şi conştiinciozitatea spovedaniei din Biserica primară.
Iezuiţii s-au simţit ofensaţi de această critică. Spre a se răzbuna, au obţinut din partea Sorbonei
condamnarea a 5 teze din cartea lui Jansenius. Voind să lovească în galicanismul francez, în 1653, papa
Inocenţiu al X-lea (1644-1656) a condamnat şi el cele 5 teze ale lui Jansenius. La acestea, Arnold
răspunse că decizia papei este justă din punct de vedere juridic (quaestio juris), dar nu din punct de
vedere faptic (quaestio facti). Căci această hotărâre nu poate obliga conştiinţele decât la o tăcere
respectuoasă, întrucât bulla papală a folosit trunchiat pasajele condamnate din lucrarea lui Jansenius.
Pentru a se răzbuna, iezuiţii au obţinut excluderea lui Antoine Arnauld de la Sorbona, în 1656. Odată cu aceasta,
însă, şi-au dat demisia alţi 80 de doctori sorbonişti.
Văzând acestea, marele savant Blaise Pascal (†1662), autorul vestitelor "Pensees" va scrie în anul 1656-1657
celebrele 19 Scrisori către un provincial, în care critică contradicţiile şi lipsa de demnitate a moralei promovate de

64
unii iezuiţi. Circulând sub pseudonim, Scrisorile s-au împrăştiat în toată ţara şi au fost traduse apoi în întreaga Europă.
Deşi doi papi vor condamna 110 din tezele probabiliste ale iezuiţilor, janseniştii aveau încă de luptat pentru libertăţile lor.
Curajul şi critică janseniştilor nu conveneau regelui-soare, Ludovic al XlV-lea, fapt pentru care a promis că-i va
distruge.
El a cerut clerului francez să se pronunţe contra janseniştilor care, pe lângă că formau un fel de stat în stat,
sprijiniseră şi mişcarea frondistă condusă de cardinalul de Retz. Întrucât regele îi ameninţase cu confiscarea averilor, cei mai
mulţi episcopi au cedat. Nu au lipsit nici unii care s-au împotrivit. Ba, 4 episcopi au dat chiar circulare împotriva acţiunii
regale. Ludovic al XlV-lea se vede nevoit să apeleze la ajutorul papei Clement al IX-lea (1667-1669), care va instaura aşa-
zisa "pace clementină". Timp de 10 ani (1669-1679) janseniştii vor cunoaşte culmea dezvoltării, devenind o forţă
redutabilă. Ludovic al XlV-lea va începe apoi să-i persecute. La început le-a închis mănăstirea Port Royal, după care a ras-o
de pe suprafaţa pământului. Mulţi jansenişti au fost întemniţaţi, alţii exilaţi. Altora, decedaţi, le-a scos cadavrele din
mormânt. Tuturor funcţionarilor le-a cerut jurământ de condamnare a jansenismului.
Clerul francez simpatiza însă cu janseniştii. De pildă, un mare învăţat, Paschţsius Quesnel (1634-1719) a refuzat o
catedră la Sorbona, fiindcă nu voia să depună jurământul de condamnare a lui Antoine Arnauld. Va ajunge însă director la
Seminarul oratorienilor din Pariş, unde' în 1693, publică lucrarea Reflexiuni morale asupra Noului Testament. El prelua
aici multe din ideile janseniste, sub haina unui galicanism ajuns la modă. Cartea a avut mult succes, fiind aprobată atât de
papa Clement al Xl-lea (1700-1721), cât şi de regele Ludovic al XlV-lea, în timp ce episcopul de Noailles, ajuns apoi
arhiepiscop al Parisului, recomandă şi el cârtea credincioşilor săi. Însă, iezuiţii vor reuşi să obţină la 8 septembrie 1713 bulla
"Unigenitus" prin care acelaşi Clement al XI-lea va condamna 101 teze din cartea lui Quesnel. Într-un sinod de 7 episcopi,
arhiepiscopul Parisului refuză să accepte bulla şi apelează "la un papă mai bine informat şi la un conciliu general liber".
Viitorul papă, Inocenţiu al XIII-lea (1721-1724) i-a excomunicat pe apelanţi şi, în 1723, a cerut lui Ludovic al XV-
lea (1715-1774) să oblige întregul cler francez să se supună hotărârii sale. De aceea, s-au iscat foarte multe conflicte, care au
mers până la interzicerea administrării Sfintelor Taine muribunzilor jansenişti. Întrucât ura împotriva iezuiţilor ajunsese atât
de mare, în anul 1773, ordinul iezuit va fi desfiinţat. În cele din urmă, arhiepiscopul de Noailles se va supune papalităţii, însă
mulţi clerici şi laici jansenişti s-au refugiat în Olanda. La Utrecht exista din 1723 un episcopat jansenist, iar din 1757, încă
unul la Deventer. Aceştia se vor uni apoi cu vechii-catolici, a căror origine se află în Conciliul Vatican I din 1870.

Quietismul

65
 Şi-a luat numele de la cuvântul "quies" = linişte, isihie. S-a născut ca o reacţie împotriva evlaviei
false a iezuiţilor. Quietismul era o continuare a misticismului şi contemplării pasive practicată de
begarzi şi de fraţii spiritului liber. Aceştia trăiau, în Evul Mediu, în bazinul Rinului. Contrar moralei
iezuite, quietismul consideră că desăvârşirea supremă constă în contemplare pasivă şi în iubirea de
Dumnezeu. Acesta iubire trebuie să fie atât de dezinteresată, încât omul să uite orice, gând interesat de
răsplată sau fericire, uitând chiar şi de sine însuşi. Întrucât mintea şi voinţa sunt complet viciate (idee
înrudită cu jansenismul), ele nu trebuie să acţioneze. Rugăciunea trebuie spusă fără cuvinte, iar
spovedania externă nu era necesară.
Întemeietorul quietismului era preotul spaniol Mih. Molinos (1640-1696), care nu se spovedise de 19
ani. Fusese apreciat chiar de papă pentru lucrarea să Călăuza spirituală, apărută în 1675.
Primii care au reacţionat au fost iezuiţii, care în 1685 au condamnat 68 de teze din opera lui Molinos.
Închis apoi într-o mănăstire, Molinos a murit peste 10 ani (1696).
Acest cuvânt s-a răspândit şi în Franţa, unde, în 1686, călugărul barnabit Lacombe (1699) a
tipărit lucrarea Analiza rugăciunii mintale. Tot aici activă o văduvă pioasă, pe nume Jeanne de la
Mothe Guyon (1648-1717). Aceştia spuneau că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie complet
dezinteresată; ea trebuie privită ca stare, nu ca acţiune.
Iezuiţii şi-au făcut şi în cazul lor jocul obişnuit, le-au cenzurat lucrările. Lacombe a fost întemniţat 11
ani şi a murit în 1699, iar Jeanne Guyon a fost închisă de trei ori, o dată chiar la Bastilia.
Doctrina quietistă a fost cercetată apoi în Conferinţele clerului francez din 1694 şi 1695.
Episcopul Bossuet de Meaux (1627-1704) a dovedit 34 de teze greşite ale quietiştilor. În 1695 el a scris
o carte despre rugăciune care va stârni reacţia episcopului Fenelon de Cambrai (1651-1715). În 1697
Fenelon scria lucrarea Viaţa interioară a Sfinţilor cu influente quietiste. Denunţat Romei, i-au fost
cenzurate 23 de teze, calificate ca "temerare, scandaloase, periculoase în practică, dacă nu chiar eretice.
Fenelon, în cele din urmă s-a supus Romei.

Controversa galicană este specifică creştinismului francez, unde simţul de libertate al poporului
era foarte dezvoltat. La 7 iulie 1438, se accepta "Sancţiunea pragmatică". Apoi, la 1594 apărea lucrarea
vestitului sorbonist Phithou, intitulată "Les Libertes de l'Eglise gallicane", în care afirma independenţa
regelui în chestiunile politice, precum şi dreptul de control al acestuia asupra Bisericii. Se afirma apoi că
în Biserică autoritatea supremă nu este papa, ci conciliul (conciliarismul). Parlamentul şi regii decideau
în materie de numiri de episcopi, de control, administrarea veniturilor bisericeşti.

66
În anul 1605, profesorului de teologie, Edm. Richer i s-a interzis să publice operele conciliaristului J.
Ch. Gerson (13 62-1428). Richer, susţinut de Parlament, va tipări opera lui Gerson în 3 volume, plus
tratatul Despre puterea bisericească şi politică, în care susţine ideile conciliatoriste şi independenţa
regalităţii. Cardinalul Richelieu (1585-1642) îl va face însă să retracteze.
Sub Ludovic al XlV-lea (1643-1715), monarh absolut, conflictul Franţei cu papalitatea se
agravează, datorită dreptului exteritorial sau de azil pe care îl avea Ambasada franceză la Roma.
Ludovic anulează dispense şi decizii papale, suprimă ordine călugăreşti ş.a..
Datorită neînţelegerilor pe tema "dreptului regal", în baza căruia încă din sec. XII numirile de
episcopi şi egumeni, ca şi veniturile din timpul vacanţei reveneau regelui, papa îl ameninţă cu
interdictul.
În 1682 regele convoacă clerul francez la Pariş, care va emite celebra "Declaraţio cleri gallicani",
care avea 4 puncte:
1. papa nu are autoritate «în temporalibus», ci numai «în spiritualibus»;
2. dar şi aceasta e limitată de concilile generale, aşa cum s-a stabilit la
Konstanz (1414-1418);
3. autoritatea papei mai este îngrădită de vechile libertăţi ale Bisericii
galicane;
4. Deciziile dogmatice sunt infailibile numai dacă sunt aprobate de
Biserică.
Aceste idei fuseseră formulate încă din 1663 de către Facultatea de Teologie Sorbona. De data
aceasta, între redactorii ei se afla renumitul Jacques Benigne Bormet (†1704), episcop de Meaux.
Bossuet a adăugat şi o Apologie.
Declaraţia a fost aprobată de învăţaţii francezi, între care istoricii Maimbourg, Le Nain de
Tillemont (1637-1698), Launoy, Alexandre Noel şi Fleury. Hotărârile aveau putere de lege în toată ţara.
Erau obligaţi să le semneze toţi profesorii de teologie. Episcopilor care refuzau să le semneze nu li se
aprobă să ceară confirmare de la Roma în funcţiile lor. Urmarea a fost că 35 de episcopi au rămas
nehirotoniţi.

67
68