Sunteți pe pagina 1din 68

ELEMENTE

DE
REZISTENTA MATERIALELOR

1
INTRODUCERE
IN REZISTENTA MATERIALELOR

1. REZISTENTA MATERIALELOR. OBIECTUL STUDIULUI

Perechea de valori efort unitar-deformaţie specifică (constituind - în forma sa


cea mai elementară - răspunsul stucturii pe o anumită treaptă a solicitării) reprezintă
coordonatele unui punct aflat pe diagrama caracteristică a materialului din care este
acătuită structura (fig.1.1.)

Fig.1.1.

In raport cu desfăşurarea complexă a diagramei caracteristice, poziţia


punctului indică atât nivelul solicitării, cât şi un anume mod particular de comportare
şi patru răspunsuri de tip diferit sunt precizate pe diagrama σ - ε a moale:

Fig.1.2.

1 - solicitare moderată; comportare liniar-elastică;


2 - solicitare cu intensitate medie; comportare elastică neliniară;
3 - solicitare puternică; comportare plastică cu deformaţii exagerat de mari;
4 - solicitare excesivă, în preajma ruperii.

2
Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un
anume mod de comportare a materialului, este posibilă şi constituie aspectul
ingineresc al procesului de proiectare.
Următorii sunt factorii care controlează răspunsul şi asupra cărora există
posibilitatea unor intervenţii de natură să-i modifice parametrii:
- regimul acţiunilor exterioare (solicitarea);
- configuraţia de ansamblu a sistemului de bare care alcătuiesc structura
(geometria axelor);
- configuraţia secţiunii transversale (geometria secţiunii).

In determinarea tuturor formelor răspunsului, aceşti factori sunt angrenaţi în


cadrul următorului sistem de relaţii:

STATICA CONSTRUCTIILOR

SOLICITAREA
EFORTURI
EFORTURI UNITARE
GEOMETRIA SECTIONALE SI
AXELOR DEFORMATII
SPECIFICE

GEOMETRIA
SECTIUNII

REZISTENTA MATERIALELOR

Elemente sumare de STATICA CONSTRUCTIILOR, care au făcut obiectul


părţii a III-a a cursului, au furnizat - deocamdată - metode pentru determinarea
eforturilor secţionale. (Dirijarea răspunsului secţional prin modelarea geometriei
axelor, corelarea configuraţiei de ansamblu a structurii cu regimul acţiunii exterioare,
constituie o treaptă superioară a acestui studiu şi va fi abordată mai târziu).
Pentru elementele de tip bară, alcătuite din materiale omogene, cu comportare
simetrică (oţel şi alte materiale metalice, lemn etc.), modul în care EFORTURILE
SECTIONALE - parametrii globali (la nivelul secţiunii considerate în ansamblu) ai
forţelor interioare de legătură - se traduc în EFORTURI UNITARE - parametrii
discuţii, punctuali (la nivelul fiecăruie punct aparţinând secţiunii) ai aceleeaşi
interacţiuni - şi implicaţiile pe care GEOMETRIA SECTIUNII TRANSVERSALE ca
element cheie în dirijarea răspunsului punctual, le are în cadrul acestui sistem
relaţional fac obiectul părţii a patra a cursului , intitulată ELEMENTE DE
REZISTENTA MATERIALELOR.
Răspunsul structurilor alcătuite din materiale omogene sau cu comportare
puternic nesimetrică (beton simplu, beton armat, beton precomprimat) va fi studiat în
cursul anilor următori.
Determinarea distribuţiei pe secţiune a forţelor interioare de legătură
(precizarea parametrilor eforturilor unitari în fiecare punct al secţiunii( capătă
rezolvări particulare pentru fiecare din cele patru tipuri de solicitare simplă

3
(întindere/compresiune centrică, forfecare, încovoiere, torsiune) definite în cadrul
staticii construcţiilor.
Procesul proiectării secţiunii transversale (modelare geometriei secţiunii), în
vederea dirijării răspunsului spre forme raţionale (dictate de un complex de
considerente dintre care SIGURANTA SI ECONOMIA joacă rolurile principale) se
desfăşoară în cadrul organizat al unei METODE DE CALCUL.
Metoda de calcul folosită curent în Rezistenţa materialelor este moetoda
rezistenţelor admisibile.

2. METODA DE CALCUL A REZISTENTELOR ADMISIBILE

In metoda rezistenţelor admisibile comportarea elementului sub încărcări este


controlată prin eforturi unitare.
Conform metodei, proiectarea trebuie să asigure răspunsului parametrie liniar-
elastice*. In acest scop, metoda impune următoarele două inegalităţi fundamentale:

σ max ≤ τ
τ max ≤ τ (1.1)

unde:
- σ max, şi τ max reprezintă (pentru solicitarea dată) eforturile unitare maxime ce
pot apărea în cea mai solicitată zonă a structurii (în cel mai solicitat punct al celei mai
solicitate secţiuni);
- σ a, şi τ a reprezintă rezistenţe admisibile, valori convenţionale ale unor
eforturi moderate, situate în domeniul comportării liniar elastice, proprii fiecărui
material (şi - în anumite condiţii - proprii şi unor particularităţi ale modului de solicitare
a elementului).
Se obişnuişte ca rezistenţa admisibilă să fie subordonată uneia din valorile
particulare de pe curba caracteristică (limita de curgere, σ C, pentru materialele
ductile, cu curgere, sau limita de ruperi, σ r, pentru materiale fragile, fără curgere); în
funcţie de tipul materialului (ductil, fragil), rezistenţele admisibile se definesc atunci
sub una din formele următoare:
σ σ
σ a= c , σ a= c (pentru materiale ductile), sau
c c

σ σ
σ a= r , σ a= r (pentru materiale casante),
c c
unde c, cu valori supraunitare, reprezintă coeficientul de siguranţă.

*) Acest tip de răspuns, caracterizat de liniaritatea relaţiei efort unitar-deformaţii


specifică, este guvernat de legea lui Hooke, sub cele două forme: σ = Eε şi τ =

4
Fig.1.3.

Rolul moderator al coeficientului de siguranţă, care limitează comportarea


materialului la o zonă restrânsă a diagramei sala caracteristice (OA - în fig. 1.3), are
în vedere siguranţa în comportare a structurii şi decurge din următoarele
considerente:
- determinarea încărcărilor este în toate cazurile aproximativă şi o depăşire a
valorilor considerate în calcul nu este exclusă;
- caracteristicile mecanice ale materialului nu pot fi cunoscute cu precizie şi
este posibilă oricând o supraevaluare a rezistenţelor;
- schematizările privind forma structurii şi modul de aplicare a forţelor,
procedeele, procedeele de calcul etc. sunt sursa unor modelări aproximative
ale fenomenului real.

Rezistenţele admisibile sunt precizate prin normele şi standardele de stat care


reglemetează proiectarea.
Pentru oţelul OL 37 (oţel moale, ductil), a cărui limită de curgere se consideră
egală cu 24 ore Kg/cm2, se acceptă un coeficient de siguranţă c = 1,6; în aceste
condiţii.
Pentru lemnul de brad supus la întindere/compresiune în lungul fibrelor,
σ a = 100 kgf/cm2.

Metoda de calcul a rezistenţelor admisibile, introdusă de Navier la începutul


sec. XIX, a fost unanim acceptată până către jumătatea secolului nostru. Pentru noi
ea mai constituie metoda de calcul a structurilor metalice şi din lemn.

5
Capitolul II

GEOMETRIA SECTIUNII BAREI

1. MOMENTE DE INERTIE

1.1. DEFINITII

1.1.1. MOMENT DE INERŢIE AXIAL

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi axa ∆ cuprinsă în planul ei (fig.2.1.)


Momentul de inerţie axial al suprafeţei secţiunii în raport cu axa este definitiv
de expresia

I∆ = ∫
A a2dA, (2.1.)

unde a reprezintă distanţele de la elementele de arie dA (aparţinând suprafaţa


secţiunii) la axa ∆ .

fig.2.1.

1.1.2. MOMENT DE INERŢIE POLAR

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi punctul 0 cuprins în planul ei (fig.2.2).


Momentul de inerţie polar al suprafeţei secţiunii în raport cu polul σ este
definit de expresia.

Io = ∫
A
r2 dA (2.2)

unde r reprezintă distanţele de la elementele de arie dA (aparţinând suprafeţei


secţiunii) la polul 0.

6
Fig.2.2.

Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0),

Ix + Iy = Io = const. (2.3)

căci x2 + y2 = 22 (fig.2.3)

fig.2.3.

1.1.2. MOMENT DE INERŢIE CENTRIFUGAL

Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi sistemul ortogonal de axe 0xy cuprins în
planul ei (fig.2.4).

Fig.2.4.

Momentul de inerţie centrifugal al suprafeţei secţiunii în raport cu cele două


axe este definit de expresia:

Ixy = ς A xy dA, (2.4.)

unde x şi y reprezintă distanţele de la elementele de arie dA la cele două axe.

7
1.2. MOMENTE DE INERTIE AXIALE ALE UNOR SECTIUNI CU
SUPRAFATA DE FORMA PARTICULARA

1.2.1. Momentul de inerţie al unei secţiuni dreptunghiulare în raport cu o


axă de simetrie

Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b (fig. 2.5).

bh 3
Ix =
12

Notă: în produsul de la numărător, la puterea întâi intervine dimensiunea laturii


paralele cu axa

In mod similar, în raport cu axa y, paralelă cu latura h,

hb 3
Iy = (2.5)
12

fig. 2.5.

1.2.1. Momentul de inerţie al unei secţiuni circulare în raport cu un


diametru

4
ID = πd (2.6)
64

unde D este diametrul cercului

8
1.3. MOMENTE DE INERTIE IN RAPORT CU AXE PARALELE

Fie IG momentul de inerţie al unei suprafeţe de arie A în raport cu axa DG ce


trece prin centrul de greutate al suprafeţei (axă centrală). Să se determine momentul
de inerţie al aceleaşi suprafeţe în raport cu axa D paralelă cu axa ∆ G, la distanţa d
(fig.2.6).

Fig.26

I = ς Aa2dA= ς A (aG = d)2 da;


I = ς Aa2 GdA + 2d ς A abdA + d2ς AdA;

întrucât

ς A aGdA = 0

(căci reprezintă momentul static al unei suprafeţe în raport cu σ axă centrală),

I = IG + Ad2 (2.7)

epresie cunoscută sub numele de formula lui Steiner


Momentul de inerţie în raport cu o axă centrală are valoare minimă (căci
cantitatea Ad2 este nulă).

1.4. MOMENTE DE INERTIE IN RAPORT CU AXE CONCURENTE.


MOMENTE PRINCIPALE DE INERTIE. AXE PRINCIPALE DE INERTIE.

In raport cu diferite axe trecând prin punctul 0 cuprins în planul suprafeţei


momentele de inerţie au valori diferite.
Intrucât în raport cu două axe perpendiculare (D 1 şi D2) suma momentelor de
inerţie este o constantă - conf. relaţiei (2.3) stabilită anterior - dacă I1 (în raport cu
axa D) are valoare maximă, rezultă că I2 (în raport cu axa D2) are valoare minimă.
Momentele de inerţie cu valori extreme, I1 = Imax şi I2 = I min, se numesc
momente principale de inerţie; cele două axe perpendiculare între ele - în raport cu
care momentele de inerţie ating aceste valori se numesc axe principale de inerţie.

9
Când punctul 0 este centrul de greutate al suprafeţei, momentele extreme se numesc
momente centrale principale de inerţie, iar axele - axe centrale principale de inerţie.
Dacă suprafaţa are o axă de simetrie, ea este axă centrală principală de
inerţie (fără demonstraţie); perpendicular pe ea se află, desigur, cea de-a doua axă
principală (fig.2.7).

Fig.2.7

Pe baza relaţiei de definiţie (2.1) în care intervin distanţele a, pentru anumite


forme de secţiuni, la care suprafaţa este distribuită evident în lungul uneia din cele
două axe, se poate aprecia (fără calcul) că în raport cu această axă momentul de
inerţie este minim; este cazul secţiunilor b, c, d din fig. 2.7.
La suprafeţele pentru care I1 = I2 (adică Imax = Imin) toate momentele de inerţie
centrale sunt egale şi toate axele centrale sunt axele principale de inerţie; este cazul
suprafeţelor cu mai mult de două axe de simetrie (suprafeţele poligoanelor regulate,
inclusiv cercul).

10
1.5. CALCULUL MOMENTELOR DE INERTIE LA SECTIUNI DE FORMA
OARECARE

Fie o suprafaţă de arie A compusă din mai multe suprafaţe cu ariile AI, AII, AIII….
Integrala pe aria A, reprezentând expresia momentului de inerţie se poate
descompune în integrale pe ariile parţiale AI, AII, AIII…., reprezentând momentele de
inerţie ale suprafeţelor parţiale:

I=ς A a2dA = ς AI a2dA + ς AII a2dA + ς AIII a2dA + ……

adică

I = II + III + IIII + …. (2.8)

Momentul de inerţie al unei suprafeţe în raport cu o axă este egal cu suma


momentelor de inerţie al unor suprafeţe componente, în raport cu aceeaşi axă.
Observaţia serveşte la calculul momentului de inerţie al suprafeţelor compuse
din figuri geometrice regulate (de obicei dreptunghiuri), pentru care momentul de
inerţie este uşor de calculat.
Cu notaţiile din fig.2.8, unde GI şi GII sunt centrale de greutate ale celor două
suprafeţe parţiale de formă dreptunghiulară, în baza relaţiilor (2.7), (2.5) şi (2.8),
momentul de inerţie I al întregii suprafeţe în raport cu axa ∆ este

b.I n3 b h3
I = II + III = + b.h, a12 + H II + bII hII a II2
12 12

Fig.2.8

2. MODUL DE REZISTENTA

2.1. DEFINITIE

Modulul de rezistenţă este o caracteristică geometrică a suprafeţei secţiunii


definită în raport cu una din cele două axe principale centrale de inerţie.

11
Modulul de rezistenţă Wx în raport cu axa x are expresia.

1x
Wx = I
max

unde :

- Ix este momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu axa x;


- Ymax este distanţa, de-a lungul axei y (cea de-a doua axă principală de
inerţie) , de la axa x la extremităţile secţiunii (fig.2.9)

Fig.2.9
Dacă axa x nu este axă de simetrie, se definesc două valori ale modulului de
rezistenţă - WIx şi WxII - corespunzătoare celor două distanţe maxime. IImax şi III max.

2.2. MODULUL DE REZISTENTA AL UNOR SECTIUNI DE FORMA


PARTICULARA

2.2.1. Modulul de rezistenţă al unei secţiuni dreptunghiulare

Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b în


baza relaţiilor (2-9) şi (2.5)

bh 3
Wx = 12
h
2

bh 2
Wx = (2.10)
6

12
2.2.2. Modulul de rezistenţă al unei secţiuni circulare

In baza relaţiilor (2.9) şi (2.b), dacă d este diametrul cercului,

πd 4
W = 64 ,
d
2

πd 3
W= (2.11)
32

3. RAZA DE INERTIE (RAZA DE GIRATIE)

3.1. DEFINITIE

Rapa de inerţie este o caracteristică geometrică a suprafeţei secţiunii definită


în raport cu una din cele două axe principale de inerţie.
Raza de inerţie ix în raport cu axa x are expresia

Ix
ix ) , (2.12)
A

unde

- Ix este momentul de inerţie al suprafeţei în raport cu axa x,


- A este aria secţiunii

4. TABELE DE CARACTERISTICI GEOMETRICE

Următoarele tabele cuprind caracteristicile geometrice ale secţiunilor profilelor


laminate I şi U din oţel şi ale secţiunilor dreptunghiulare din lemn ecarisat, cu
dimensiuni standardizate în România*.

13
LEMN ECARISAT
(după STAS 942-71)

Denumirea Axa de încovoiere x - z


Aria A
bxh Iz Wz iz Iy Wy iy
cm2
cm m4 cm2 cm cm2 cm2 cm
10 x 12 120 1.140 240 3,46 1000 200
10 x 15 150 2.812 375 4,33 1.250 250 2,89
10 x 19 190 5.716 602 5,48 1.583 317
12 x 12 144 1.728 288 3,46 1.728 288
12 x 15 180 3.375 450 4,33 2.160 360 3,46
12 x 19 228 6.859 722 5,48 2.736 456
12 x 25 300 15.625 1.250 7,22 3.600 600
15 x 15 225 4.219 562 4,33 4.219 562
15 x 17 255 6.141 722 4,91 4,781 637
15 x 19 285 8.547 902 5,48 5.344 712 4,33
15 x 25 375 19.531 1.562 7,22 7.031 937
15 x 30 450 33.750 2.250 8,66 8,437 1.125
19 x 25 475 24.740 1.979 7,22 14.290 1.504 5,48
19 x 30 570 42.750 2.850 8,66 17,148 1,805
25 x 25 625 32.552 2.604 7,22 32.552 2.604 7,22
25 x 30 750 56.250 3.750 8,66 39.063 3.125
30 x 30 900 67.500 4.500 8,66 67.500 4.500 8,66

*) In tabele, pentru axele principale de inerţie ale secţiunii, s-au folosit notaţiile y şi z.

14
Capitolul III

REZISTENTA SI RIGIDITATEA
ELEMENTELOR DE TIP BARA

1. ELEMENTE SOLICITATE LA INTINDERE SI COMPRESIUNE CENTRICA

1.1. INTINDEREA SI COMPRESIUNEA CENTRICA. DEFINITIE; EXEMPLE

Intinderea/compresiunea centrică este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în


secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de forţe axiale
(fig.3.1).

fig.3.1.

O pereche de forţe echilibrate aplicate pe o bară dreaptă de-a lungul axului ei


generează între punctele de aplicaţii întindere/compresiune centrică (fig.3.2). Forţa
axială N are intensitatatae P a fiecăruia din cele două forţe exterioare

Fig. 3.2.

In practică, întinderea/compresiunea centrică este solicitarea caracteristică


barelor grinzilor cu zăbrele (şi în general sistemelor alcătuite din bare drepte
articulate la capete, încărcate cu forţe în punctele de articulare), numai sub formă de
întindere, ea este proprie firelor (drepte, poligonale sau curbe).

15
1.2. REZISTENTA BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CENTRIC

1.2.1. Eforturi unitare pe sectiunea transversala

Studiul geometric (privind modul de deformare). Pe suprafeţele laterale ale


unei bare drepte cu secţiune dreptunghiulară se trasează un sistem de linii
longitudinale (paralele cu axa) şi transversale (perpendiculare pe axă). In regim de
solicitare (fig.3.3) liniile transversale se depărtează /aproape (prin translaţii)
rămânând drepte, paralele între ele şi normale pe cele longitudinale.

Fig. 3.3.

Observaţia corespunde ipotezei Bernoulli (secţiuni transversale plane şi


normale pe axă rămân plane şi normale tot timpul deformării), confirmând-o (cu puţin
pe suprafaţa - vizibilă - a barei)
Cu privire la cele două tipuri de deformaţii (liniare şi unghiulare) se constată
- lipsa deformaţiilor unghiulare ( = 0) căci unghiurile reţelei nu se modifică
- prezenţa unor deformaţii liniare egale în toate fibrele longitudinale ale barei
(∆ l = const., deci ε = const.).

Studiul fizici consemnează condiţia de elasticitate liniară (legea lui Hooke)


acceptată în Rezistenţa materialelor.

Sinteza studiu geometrică - studiu fizic. Dacă γ = 0, rezultă τ = 0. Dacă ε =


const., rezultă = const. Pe secţiunea transversală, interacţiunea punctuală este
exprimată prin eforturi unitare normale τ egale (uniform distribuite) (fig.3.4).

Fig. 3.4.

Studiul static. Efortul secţional N şi sistemul de eforturi unitare sunt măsura


aceleaşi interacţiuni. Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri
de exprimare ale ei:

16
N= ∫
A
σ dA

Sinteza studiu geometric - studiu static. Intrucât σ = const.

N=σ ∫
A dA = τ A,

de unde:
N
σ = (3.1)
A

Mărimea efortului unitar σ depinde de doi parametri:

- forţa axială N, parametrul global al interacţiunii din secţiune, măsura


solicitării
- aria A, parametrul geometriei secţiunii transversale.

I.2.2. Proiectarea de rezistenţă a secţiunii barelor întinse/comprimate


centric

1.2.2.1. Condiţii de rezistenţă. Verificare; dimensionare, capacitate


portantă. Condiţia de rezistenţă impusă de metoda rezistenţelor
admisibile (1.1) devine

N
≤ σ a
A

Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care apar ăn
procesul celor trei factori care apar în procesul proiectării secţiunii:
- solicitarea, exprimată prin forţa axială N;
- materialul, exprimat prin rezistenţa sa admisibilă τ a;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin aria A.

După felul în care aceştia intervin (ca parametrii cunoscuţi sau necunoscuţi),
proiectaread îmbracă trei aspecte: verificarea, dimensionarea şi determinarea
capacităţii portante a secţiunii.
Cele trei aspecte ale proiectării sunt prezentate sintetic în tabelul 3.1 şi
comentate în continuare.

Tabelul 3.1.

Parametri Parametri Relaţia de calcul


cunoscuţi necunoscuţi
N
Verificare N, σ a, A - ≤ σa
A
Aria necesară N
Dimensionare N, σ a
Anec Anec =
σa
Capacitate portantă σ a, A Forţa capabilă Ncap = σ aA

17
Ncap
In problemele de dimensionare, după stabilirea ariei necesare Anec,
dimensiunile secţiunii (cărora le va corespunde aria efectivă Aef) se aleg astfel, încât,
indiferent de forma ei , Aef ≥ Anec.
Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin forţa axială - numită forţă
capabilă, Ncap - corespunzătoare unor eforturi unitare egale cu rezistenţa admisibilă.
Rezistenţa barei este asigurată dacă efortul axial N corespunzător solicitării
(determinat în funcţie de încărcări) nu depăşeşte efortul capabil N ≤ Ncap.

1.2.2.2. Observaţie privind proiectarea barelor comprimate.

Barele comprimate se pot distruge mai înainte cu eforturile unitare


(determinate cu raport între forţa axială şi aria secţiunii transversale) să atingă limita
de rupere sau de curgere a materialului, prin fenomenul numit flambaj*. In principiu,
pericolul flambajului este cu atât mai mare cu cât barele sunt mai svelte. Numai
barele robuste (cu lungimea redusă şi secţiuni transversale desvoltate) pot fi
proiectate la compresiune în condiţiile analizate în capitolul de faţă.

1.2.3. Concentrări de eforturi

In secţiuni transversale foarte apropiate de punctul de aplicaţie a forţei


exterioare axiale (fig.3.8) ipoteza lui Bernoulli (a secţiunilor plane…) este infirmată de
experiment. Fibrele longitudinale din preajma axei barei, cu deformaţii longitudinale
mai mari, vor fi mai puternic solicitate;

*) Flambajul va fi analizat pe larg în unul din capitolele următoare ale cursului.

Fig.3.8.

fig.3.8 prezintă distribuţia eforturilor unitare σ în trei secţiuni (a, b, c) aflate la


distanţe diferite de punctul de aplicaţii a forţei exterioare.
In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor
exterioare, distribuţia în secţiune a eforturilor unitare nu este influenţată de modul de
aplicare a acestor forţe (principiului Saint-Venant).

18
Neuniformităţile în distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală apar
şi la variaţii …….. ale formei secţiunii (găuri, crestături etc.) (fig.3.9).
Concentraţiile de eforturi din secţiunile slăbite de găuri sau crestături au
consecinţe diferite la materialele casante şi ductile.
La materialele casante bara se rupe brusc când “vârful” eforturilor atinge τ r
(deci la o valoare a efortului mediu mult mai mică decât τ r (fig.3.10). La materialele
ductile (cu curgere, sau cu deformaţii plastice mari) ruperea este un proces
îndelungat, care se sfârşeşte chiar după ce, treptat, pe măsură ce creşte solicitarea,
toate eforturile unitare din secţiune ating rezistenţa de curgere; distribuţia eforturilor
unitare în câteva faze premergătoare ruperii unei bare alcătuite din material ductil
este prezentată în fig.3.11.

fig.3.10

fig.3.10

fig. 3.11

19
1.3. DEFORMATIILE BARELOR INTINSE/COMPRIMATE CETRIC

1.3.1. Calculul deformaţiilor

Intre deformaţii şi eforturi există legătura liniară exprimată de legea lui Hook
σ = Eε ; de aici se deduce expresia formaţiilor specifice liniare ε :

N
ε = σ = A = N
E E EA

Deformaţia specifică liniară ε este proporţională cu solicitarea (N) şi invers


proporţională cu factorul de rigiditate la întindere /compresiune (produsul EA);
acesta, la rândul lui, depinde de două categorii de parametri: modulul de elasticitate
E (care exprimă rigiditatea materialului) şi aria suprafeţei secţiunii transversale A
(care exprimă rigiditatea secţiunii).
Cum ε reprezintă deformaţia unităţii de lungime, deformaţia întregii unităţi de
lungime, deformaţia întregii bare (alungirea sau scurtarea ∆ l) e proporţională cu
lungimea l:
∆ l=ε l (3.3)
Nl
∆ l= (3.4)
EA

1.3.2. Efectul static al variaţiilor de temperatură în bare

O bară liberă, cu lungimea l, supusă unei variaţii de temperatură ∆ to se


dilată/contractă (alungeşte/scurteayă) cu cantiatea.

∆ lt = ∆ to α l (3.5)

unde α este coeficientul de dilataţie termică al materialului; pentru oţel,


α = 1,2 . 10-5

Aplicaţie. La o variaţie de temperatură de 30o, o bară de oţel de 8 m lungime


se alungeşte/scurtează cu

∆ lt = 30 . 1,2 . 10-5 . 8000 mm = 2,88 mm

Dacă dilataţia/contracţia barei este împiedicată de legăturile acesteia în


sistem, în bară apar eforturi τ t de compresiune/întindere corespunzătoare
alungirii/scurtării blocate (ca şi cum eforturi axiale de compresiune N ar constrânge
bara dilatată cu cantitatea ∆ lt să revină la poziţia iniţială printr-o scurtare ∆ lN egală

∆ lt = ∆ l N;

20
Nl
∆ to . α . l = ,
EA

de unde

N
σ t= =∆ t.α .E
A
(3.6)

Aplicaţie. Pentru bara din exemplul precedent, blocarea deformaţiilor de


dilatare/contracţie genereayă eforturi unitare care consumă mai mult de jumătate din
reyistenţa admisibilă a materialului:

σ t = 30 . 1,2 . 10-5 . 2,1 . 106 = 755 Kgf/cm2

De remarcat că în expresia eforturilor unitare (3.6) nu intervine geometria


barei (nici aria secţiunii transversale, nici lungimea). Eforturile nu pot fi moderate prin
dimensionare, ci printr-o conformare de ansamblu a structurii care să permită
deformaţii libere.
In sistemul static determinate (cu număr minim de legături) deformaţiile de
dilatare/contracţie se produc liber (fig.3.12.a), deci fără consecinţe asupra stării de
efort din bare.
Legăturile suplimentare ale sistemelor static nedeterminate îngrădesc
libertatea de deformare, generând în bare eforturi (fig.3.12.b).
Podurile metalice sunt totdeauna structuri simplu rezemate (cu un reazem fix
şi altul mobil), cu posibilitatea de dilatare sau contracţii neblocată în lungul axului
podului.

fig. 3.12

21
2. ELEMENTE SOLICITATE LA FORFECARE PURA. FORFECAREA
PIESELOR CU SECTIUNE REDUSA.

2.1. FORFECARE PURA. DEFINITIE; EXEMPLE.

Forfecarea pură este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în secţiunea


transversală, interacţiunea este exprimată printr-o pereche de forţe tăietoare (fig.
3.14).

Fig.3.14.

Două forţe P, paralele, egale şi de sens contrar, acţionând, la distanţă


neglijabilă între ele, normal pe axul barei, generează forfecare pură (fig.3.15). Forşa
tăietoare T are intensitatea P a fiecăreia din cele două forţe exterioare.

Fig.3.14.

2.2. CADRUL PROBLEMEI

Sub formă pură (sau măcar aproximativ) solicitarea apare rar.


In cele ce urmează studiul se limitează la cazane curent al forfecării pieselor
cu secţiuni transversale mici (mituri, buloane, cordoane de sudură , etc. - folosite la
îmbinările elementelor din metal) la care efectul unor solicitări secundare este redus.

22
2.3. APROXIMATIV SI IPOTEZE SIMPLIFICATOARE

A. Chiar şi în cazul din fig.3.15 forfecarea lor însoţită la încovoiere; momentul


cuplului este mic însă şi se neglijează.

B. La forfecarea pieselor cu suprafaţa secţiunii redusă se admite că forţa


tăietoare este rezultanţa unor eforturi elementare tangenţiale paralele, a căror
măsură este un efort unitar τ cu intensitate constantă.

2.4. EFORTURI UNITARE PE SECŢIUNEA TRANSVERSALA

In condiţiile ipotezei B făcută în paragraful precedent (τ = const),

T = A;

de unde,

T
τ = (3.7)
A

2.5. PROBLEME DE FORFECARE LA O IMBINARE CU NITURI


SOLICITATA AXIAL

2.5.1. Descrierea imbinării

O îmbinare realizează legarea elementelor într-un ansamblu indeformabil.


Imbinărilşe cu nituri solicitate axial blochează deplasările relative în lungul unui
ax comun celor două elemente. Fig.3.16 prezintă o astfel de îmbinare.

Fig. 3.16.

Niturile sunt piese din oţel (rezistenţa oţelului nitului este puţin inferioară celei
a oţelului pieselor care se îmbină) cu forma din fig.3.17.a. Imbinarea se realizează
prin introducerea niturilor încălzite la roşu în găuri date în prealabil şi formarea, prin
baterie, a celui de-al doilea cap (fig. 3.17.b).

23
fig.3.17.

2.5.2. Proiectarea îmbinărilor cu nituri

2.5.2.1. Modul de lucru. Sub acţiunea forţelor P, de sens contrar, care solicită
îmbinarea, cele două elemente au tendinţa de a luneca relativ (fig.3.18). Ca urmare,
îmbinarea se poate distruge în două feluri:

fig. 3.18
- prin forfecarea tijei sitului în secţunea transversală din dreptul planului de
separaţie a celor două elemente;
- prin strivirea tijei pe suprafaţa de contact dintre tijă şi pereţii găurii de nit.
“Transportul” forţelor prin îmbinare (adică efectul lor pe suprafaţa forfecată şi
pe suprafaţa strivită) este reprezentat în fig.3.19 prin forţe interioare de legătură.

fig. 3.19

24
Se remarcă echilibrul care controlează parametrii tuturor acestor forţe.
Forţa pe care o poate transmite îmbinarea prin intermediul unui singur nit
(numită rezistenţa nitului) depinde de rezistenţa la forfecare Rf (în secţiunea
transversală a tijei) şi de rezistenţa la strivire Rs (pe suprafaţa de contact dintre dijă
şi elementele îmbinate.

2.5.2.2. Rezistenţa nitului la forfecare. Capacitatea de rezistenţă în


secţiunea transversală a tijei depinde de aria secţiunii forfecate, Af, şi de rezistenţa
admisibilă la forfecare, τ af, a materialului tijei. In baza relaţiei (3.7);

Rf = Af . af

πd 2
Rf = af, (3.8)
r

unde d este diametrul nitului.

Pe baza experimentale, se consideră

af = 0,8 τ a,

unde τ a este rezistenţa admisibilă la compresiune a materialului elementelor


care se îmbină. Pentru elemente din OL 37 (cu nituri din OL34), af = 0,8 x 1500 =
1200 Kgf/cm2.

2.5.2.3. Rezistenţa nitului la strivire. Presiunile reciproce dintre tijă şi pereţii


găurii au distribuţia neuniformă din fig.3.2 pentru simplificarea calculelor, volumul
matizat, având o distribuţie uniformă, pe edeală, de formă dreptunghiulară, a unui
plan diametral (fig.3.20.b).

fig.3.20

In aceste condiţii simplificatoare, capacitatea de rezistenţă la strivire Rs


depinde de aria secţiunii strivite.

As = dt

si de rezistenţa admisibilă la strivire de pereţii găurii de nit τ ag. Dacă elementele


care se îmbină au grosimi diferite (t1ft2), aceeaşi forţă P se distribuie pe suprafeţe cu

25
arii diferite; eforturile unitare de strivire fiin mai mari pe piesa mai subţire, în
determinarea ariei As se va considera tmin :

Rs = dtmin τ ag (3.9)

Rezistenţa admisibilă la strivire τ ag se consideră dat în raport cu rezistenţa


admisibilă τ a a materialului elementelor de îmbinat:

ag = 2 a

Pentru OL37, ag = 2 x 1500 = 3000 Kgf/cm2

2.5.2.4. Rezistenţa nitului. Rezistenţa nitului (forţa P pe care o poate


transmite îmbinarea prin intermediul unui singur mit), R, este cea mai mică dintre
valorile Rf şi Rs definite anterior.

2.5.2.5. Rezistenţa nitului cu mai multe secţiuni de forfecare. La o


îmbinare de trei elemente (fig.3.21) forţa P se transmite prin forfecare a două
secţiuni. Rezistenţa nitului la forfecare Rf se va dubla, căci numai jumătate din forţa
P trebuie echilibrată de eforturile tangenţiale dintr-o secţiuune transversală a tijei. La
limita de rezistenţă,

P
= Af . af,
2

de unde

πd 2
Rf = 2 af
4

Pentru mai multe secţiuni de forfecare, dacă nf este numărul lor

πd 2
Rf = ng af (3.10)
4

La determinarea rezistenţei nitului la strivire, interacţiunile ce apar la contactul


tijei cu elementele cu tendinţe de lunecare opuse

26
Fig.3.21.

se consideră separat; strivirea maximă apare pe suprafeţa minimă şi aceasta este


suprafaţa care intervine în determinarea rezistenţei Rs

Rs = d (Σ t) min ag (3.11)

unde (Σ t) min este suma minimă a grosimilor elementelor care tind să se deplaseze
în acelaşi sens.

2.5.2.6. Determinarea numărului de nituri. La îmbinarea elementelor solicitate


la întindere sau compresiune centrică se admite că forţa transmisă prin îmbinare se
repartizează în mod egal tuturor niturilor. In această ipoteză, numărul necesar de
nituri, n, se determină împărţind forţa P care “traversează” îmbinarea la rezistenţa R
a unui singur mit:

P
n= (3.12)
R

Diametrul nitului (care intervine în calculul rezistenţei sale) se alege în funcţie


de grosimea celui mai subţire element din pachet, pe baza unor prevederi
constructive cuprinse în standarde (cu aproximaţie, d = 2t). Tot standardele
precizează reguli privind propoziţia niturilor în îmbinare.
Deşi calculul îmbinărilor nituite are un caracter convenţional (fiind condus pe
baza mai multor ipoteze simplificatoare), rezultate obţinute corespund capacităţi
reale de rezistenţă, întrucât rezistenţele admisibile acceptate sunt determinate,
experimental, tocmai prin ruperea unor astfel de îmbinări.

27
2.6. COMPORTAREA IMBINARILOR CU BULOANE

La îmbinarea elementelor metalice se folosesc două categorii de buloane:


- buloane obişnuite (buloane brute, cu tija neprelucrată , care se introduc liber
în găuri cu diametrul mai mare şi buloane păsuite, cu tija prelucrată, introduse forţat
în găuri de acelaşi diametru);
- buloane de înaltă rezistenţă, pretensionate la montaj.

Imbinarea cu buloane obişnuite se comportă la foc cu îmbinarea cu nituri (cu


rezistenţe admisibile identice celor folosite la îmbinările cu nituri - în cazul buloanelor
păsuite - sau cu rezistenţe ceva mai mici - în cazul buloanelor brute).
La îmbinarea prin buloane de înaltă rezistenţă, transmiterea forţelor prin
îmbinare se bazează pe frecarea dintre elementele strivite puternic prin intermediul
buloanelor. In aceste condiţii bulonul este solicitat la întindere.

2.7. PROBLEME DE FORFECARE LA IMBINARI SUDATE SOLICITATE


AXIAL

2.7.1. Descriere

Solidarizarea elementelor sudate se realizează cu material topit sub forma


unui cordon.
După poziţia relativă a elementelor care se îmbină, rândurile se împart în două
categorii:
- suduri în adâncime, folosite la îmbinarea cap la cap a două elemente în
prelungire (fig.3.22);
- suduri în relief sau de colţ, executate la elemente suprapuse (fig.3.23).

fig.3.22 fig.3.23

28
2.7.2. Proiectarea îmbinărilor sudate

2.7.2.1. Modul de lucru. Se constată experimentul că sudurile în relief se


distrug prin forfecarea cordonului de sudură în planul său bisector; fig.3.24 prezintă
ruperea unui cordon lateral, iar fig.3.25 - ruperea unui cordon frontal.

fig.3.24 fig.3.25

2.7.2.2. Condiţii de rezistenţă. Capacitatea de rezistenţă a cordonului de


sudură (forţa tăietoare din planul suprafaţă forfecate corespunzătoare unei distribuţii
de eforturi unitare egale cu rezistenţa admisibilă) depinde de aria forfecată As şi
rezistenţa admisibilă a materialului sudurii, as, admiţând că eforturile tangenţiala τ
se distribuie uniform pe suprafaţa forfecată, capacitatea cordonului este

T=τ as A

Se consideră că rezistenţa admisibilă la forfecare a cordonului de sudură τ as


este două treimi din rezistenţa admisibilă τ a a materialului pieselor îmbinării; pentru
OL 37, τ as = 2/3 . 1500 = 1000 Kgf/cm2.
Suprafaţa forfecată a cordonului de sudură este un dreptunghi cu latura mică
egală cu grosimea cordonului, de sudură şi latura mare egală cu lungimea cordonului
de sudură. Grosimea de calcul, a, se consideră, acoperitor, egală cu înălţimea
triunghiulară isoscel înscris în forma secţiunii transversale prin cordon (fig. 3.2.b) : a
≅ 0,7 b; ea corespunde secţiunii forfecate cu aria (deci şi capacitate de rezistenţă)
minimă. Lungimea de calcul, l, rezultă din lungimea efectivă ls a cordonului prin

fig.3.26

29
scăderea zonelor de capăt (fiecare cu o lungime aproximativ egală cu grosimea de
calcul a) unde sudura este de slabă calitate : l = ls - 2a. Cu observaţiile de mai sus:

As = Σ l . a

Alegând grosimea unui cordon (se recomandă b ≤ tmin), rezultă lungimea sa,
astfel încât capacitatea însumată a tuturor cordoanelor forfecate să fie superioară
forţei axiale transmise prin îmbinare.

Sudurile în adâncime lucrează la întindere, şi sunt solicitate la eforturi normale


τ .

3. ELEMENTE SOLICITATE LA INCOVOIERE PURA

3.1. DEFINITIE; EXEMPLE

Incovoierea pură este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în secţiunea


transversală interacţiunea este exprimată printr-o pereche de momente încovoietoare
(vectori cuplu cuprinşi în planul secţiunii).
Sub formă pură, încovoierea apare iar. Două cazuri sunt furnizate la situaţiile
particulare de încărcare din fig.3.27; tronsoanele 1 - 2 ale celor două grinzi (unde
T=0) sunt solicitate la încovoiere pură.

Fig.3.27

De obicei, încovoierea apare însoţită de forfecare; sub această formă, tipică


grinzilor va fi tratată în subcapitolul 4.
In funcţie de direcţia vectorului moment încovoietor faţă de axele principale de
inerţie ale secţiunii transversale, se deosebesc următoarele două cazuri:
- încovoiere pe două direcţii sau încovoiere oblică (cazul general), când
direcţia vectorului cuplu este oarecare faţă de direcţia axelor;
- încovoiere pe o direcţie sau încovoiere simplă (cazul particular), când
direcţia vectorului cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.

30
Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe
în planul de simetrie longitudinal, sunt solicitate la încovoiere pe o singură direcţie
(fig.3.28). Este cazul cel mai des întâlnit în practică şi el va fi studiat în continuare.
O pavă de acoperiş (fig.3.29) este solicitată la încovoiere oblică (pe două
direcţii) ; dar fiecare din cele două componente Mx şi My (pe direcţiile principale de

fig.3.28

inerţie) este măsura unei solicitări de încovoiere simplă.

fig.3.29

31
3.2. REZISTENTA BARELOR INCOVOIATE

3.2.1. EFORTURI UNITARE PE SECTIUNEA TRANSVERSALA. FORMULA


LUI NAVIER

Studiul geometric. Pentru a evidenţia modul de deformare, pe suprafeţele


laterale ale unei bare drepte cu secţiune dreptunghiulară se trasează un sistem de
linii longitudinale (paralele cu axa) şi transversale (perpendiculare pe axă) (fig.
3.30.a). In regim de solicitare (fig.3.30.b) liniile longitudinale se curbează în liniile
transversale se curbează în liniile transversale se rotesc, rămânând - în spiritul
ipotezei lui Bernoulli - drepte şi normale pe cele longitudinale.
Cu privire la cele două tipuri de deformaţii (liniare şi unghiulare) se constată:
- lipsa deformaţiilor unghiulare (γ = 0), căci unghiurile reţelei nu se modifică;
- prezenţa unor deformaţii liniare pe direcţia axei barei.

In zonele cu încovoiere pozitivă (cazul din figura) fibrele longitudinale de la


partea inferioară se alungesc, iar cele de la partea superioară se scurtează. Se
intuieşte prezenta unui plan de fibre (fibre neutre) care se curbează fără

Fig.3.30

a-şi modifica lungimea; intersecţia dintre acest plan şi planul secţiunii transversale se
numeşte axă neutră.
Două secţiuni aflate la distanţa elementară dz se rotesc cu unghiul elementar
d (fig.3.31.a); pe desen s-au pus în evidenţă fibra neutră AB cu lungimea
neschimbată (AB = dz) şi raza de curbură a fibrei neutre (OA = OB = ).
Variaţia de lungime a unei fibre oarecare (MNN’) aflată la cota y’ faţă de firbra
neutră este pusă în evidenţa în fig. 3.31.b prin segmentul NN’. Din asemănarea
triunghiurilor OAB şi BNN’ rezultă:

NN ' BN
=
AB OA

sau

32
NN ' Y'
= ;
AB ρ
primul raport (dintre alungirea fibrei şi lungimea ei iniţială) este deformaţia specifică
ε şi relaţia de asemănare devine:

1
ε = ρ >’; (3.13)

deformaţiile specifice ε , nule în dreptul axei neutre, variază liniar pe înălţimea


secţiunii transversale (fig. 3.32.a).

fig. 3.31

Studiul fizic consemnează condiţia de elasticitate liniară (legea lui Hooke)


acceptată în Rezistenţa materialelor:

σ = Eε
τ = 6γ

Sinteza studiu geometric - studiu fizic. Dacă γ = 0, τ = 0. Pe secţiunea


transversală, interacţiunea este măsurată numai prin eforturi unitare normale τ .
Introducând relaţia (3.13) în legea lui Hooke, rezultă:

1
σ = E ρ y’; (3.14)

ca şi deformaţiile specifice ε , eforturile unitare normale τ , nule în dreptul axei


neutre, variază liniar pe înălţimea secţiunii transversale (fig.3.32.b şi 3.32.c). Axa
neutră împarte secţiunea în două zone: una comprimată şi alta întinsă (fig.3.32.d).
Studiul static consemnează echivalenţa dintre cele două moduri de exprimare
a interacţiunii: prin eforturi

33
a - diagrama de distribuţie a deformaţiilor specifice ε
b - diagrama de distribuţie a eforturilor unitare normale
c - măsura interacţiunii: prin eforturi unitare normale şi prin momentul
încovoietor M
d - secţiunea transversală şi axa neutră

Fig.3.32

secţionale (Mx ≠ 0; N = 0) şi prin eforturi unitare ( ) (fig.3.33):

Fig.3.33

N = SA τ dA = 0; (3.15)
Mx = SA τ dA . y (3.16)

Sinteza studiu geometric - studiu fizic - studiu static. Cu (3.24), prima relaţie
de contravalenţă devine

1
N = E . ρ SA y’dA
adică

SA y’dA = 0

Integrala reprezintă un moment static (al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa
neutră a secţiunii); din faptul că e nul, rezultă că axa neutră trece prin centrul de

34
greutate al suprafeţei secţiunii; ea coincide cu axa x, motiv pentru care y şi y’
măsoară aceeaşi distanţă.
Cu (3.14) a doua relaţie de echivalentă devine:

1
Mx = E ρ SA y2dA

sau

1
Mx = E ρ SA Ix, (3.17)

unde Ix reprezintă momentul de inerţie ale suprafeţei secţiunii în raport cu axa x.


Revenind la relaţia (3.14), din care rezultă

1 τ
E ρ=y

(3.17) devine
τ
Mx = y Ix

Mx
τ = y (3.18)
Ix

Expresia (3.18) cunoscută sub numele de formula lui Navier precizează mărimea
efortului unitar normal τ într-un punct M situat la distanţa y faţă de axa neutră
(fig.3.34).

Fig. 3.34

3.2.2. EFORTURI UNITARE MAXIME

Valorile maxime ale eforturilor unitare se dezvoltă în fibrele extreme (cele


mai depărtate de axa neutră). Dacă Ymax este distanţa de la fibra extremă la axa
neutră rezultă

35
Mx
τ max = Ymax
Ix

Mx
τ max = Ix
Ymax

unde la numitor apare expresia modulului de rezistenţă Wx al suprafeţei secţiunii în


raport cu axa netură x (2.9). Cu această observaţie,

Mx
τ max = (3.19)
Wx

Mărimea efortului unitar maxim deprinde de doi parametri:

- momentul încovoietor M, parametrul global al interacţiunii din secţiune,


măsura solicitării;
- modulul de rezistenţă W, parametrul geometriei secţiunii transversale.

3.2.3. Trei forme ale interacţiunii sectionale

Rezultanţa forţelor interioare de legătură de pe zona întinsă, Fi, şi


comprimată, Fc, sunt două forţe egale şi de sens contrar (fig.3.35); ele formează un
cuplu al cărui

Fig. 3.35

moment este echivalent cu momentul încovoietor M. Momentul încovoietor M, cuplul


forţelor Fc şi Fi (rezultantele forţelor interioare de legătură) şi sistemul de forţă
interioare de legătură cu distribuţie continuă (a căror măsură sunt eforturile unitare
normale σ ) reprezintă trei forme ale aceleaşi interacţiuni.

3.2.4. Proiectarea de rezistenţă a secţiunii barelor încovoiate

3.2.4.1. Condiţii de rezistenţă. Verificare; dimensionare; capacitate


portantă

36
Condiţii de rezistenţă impusă de metoda de calcul a rezistenţelor admisibile
(1.1) devine

M
≤ σ a (3.20)
W

Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care intervin în
procesul proiectării secţiunii barelor încovoietoare:
- solicitarea, exprimată prin momentul încovoietor M;
- materialul , exprimat prin rezisnteţa sa admisibilă σ a;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin modulul de
rezistenţă W, determinat în raport cu axa neutră (axa principală centrală de inerţie ce
coincide cu suportul vectorului moment).
După felul în care aceştia intervin (ca parametri cunoscuţi sau necunoscuţi),
proiectarea îmbracă trei aspecte; verificarea rezistenţei secţiunii, dimensionarea
secţiunii şi determinarea capacităţii portante a secţiunii.
Cele trei aspecte ale proiectării secţiunii sunt sintetic în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2.

Parametrii Parametrii Relaţia de calcul


cunoscuţi necunoscuţi
M
Verificare M, σ a,W - ≤σ a
W
modulul de rezis- M
Dimensionare M, σ a
tenţă necesar Wnec Wnec = σ
a

momentul capabil
Capacitate portantă σ a, M Mcap = σ aW
Mcap

La materialele cu rezistenţe admisibile diferite la întindere şi la compresiune


(de ex. fonta) sunt necesare două verificări: una în zona întinsă, alta în zona
comprimată a secţiunii.
In problemele de dimensionare dimensiunile secţiunii se aleg astfel, încât

Wef ≥ Wnec, (3.21)

unde Wef este modulul de rezistenţă efectiv (al secţiunii propuse prin proiectare).
Pentru bare cu secţiune circulară,

πd 3
≥ Wnec
32

de unde rezultă diametrul. Pentru bare cu secţiunea dreptunghiulară,

37
bh 2
≥ Wnec;
6

relaţia conţine două necunoscute - b şi h; determinarea lor se face propunând fie una
din ele, fie cu anumit raport (orientativ) între ele. Pentru barele cu secţiuni
stadardizate care se confecţionează într-un număr limitat de tipuri (cazul profilelor
laminate din oţel, sau al majorităţii grinzilor din lemn cu secţiune dreptunghiulară),
secţiunea rezultă direct prin compararea valorii Wnec cu valoarea Wef din tabelele de
caracteristici ale fiecărui tip de secţiune. Pentru secţiuni de alte forme,
dimensionarea se face prin încercări, verificând relaţia (3.2) pentru diferite secţiuni
propuse.
Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin momentul încovoietor
(numit moment capabil, Mcap), căruia îi corespunde un efort unitar maxim egal cu
rezistenţa admisibilă. Rezistenţa barei în secţiunea analizată este asigurată dacă
momentul încovoietor M generat de încărcare nu depăşeşte momentul capabil:
M ≤ Mcap.
Verificarea şi dimensionarea cu momentul încovoietor maxim.

3.2.4.2. Criterii de conformare. Secţiuni raţionale; randamentul secţiunii.

Criteriul de rezistenţă Wnec = M/σ a aplicat la dimensionarea secţiunii oferă o


infinitate de soluţii. El poate fi satisfăcut de secţiuni cu forme şi arii diferite; urmând
reducerea consumului de material se preferă formele cu arie minimă. Pe de altă
parte, la arii egale, forme diferite asigură capacităţi diferite; forma raţională va
corespunde capacităţii maxime.
Capacitatea secţiunii (exprimată ca moment al cuplului rezultantelor forţelor
interioare de legătură) este proporţională cu valoarea - egală - a celor două
rezultante (Fc = Fi) şi cu braţul lor de pârghie Z (fig.3.36).

A. Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea valorii rezultantelor forţelor


interioare de legătură

Suprafaţa secţiunii nu este solicitată uniform. Cu cât o parte cât mai mare din
suprafaţa secţiunii se va afla în zonele cele mai solicitate (cu eforturi unitare mari), cu
atât rezultanta forţelor interioare de legătură (ca sumă a produselor dintre efortul
unitar şi elementul de arie) va fi mai mare.
Pentru o secţiune dreptunghiulară cu aria A,

1 A A
Fc = Fi = σ a; Fc = Fi = σ
2 2 4

Pentru o secţiune fictivă, ideală, cu aceeaşi arie, cu suprafaţa concentrată în


mod simetric la cele două extremităţi (acolo unde toate eforturile unitare ating
rezistenţa admisibilă ) (fig.3.37.b), rezultanta va fi dublă;

A
Fc = Fi = σ a
2

38
Fig.3.36

Fig.3.37

B. Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea braţului de pârghie.

Este evident că braţul creşte odată cu creşterea înălţimii secţiunii.


Dar creşterea înălţimii h este limitată de diferite considerente (funcţionale,
estetice, etc.). La înălţimea constantă, braţul creşte (ca şi rezultantele forţelor
interioare de legătură) tot prin îndepărtarea materialului axa neutră.
Pentru secţiunile de formă dreptunghiulară, indiferent de proporţiile lor,

2
Z= h (3.22)
3

Braţul de pârghie maxim, z = h, corespunde secţiunii ideale cu suprafaţa


concentrată la cele două extremităţi.
Iată acum, pentru cele două tipuri de secţiune luate ca repere în exemplele
precedente, valoarea capacităţii portante, Mcap, ca produs între rezultantele forţelor
interioare de legătură şi braţul de pârghie:
- pentru secţiunea dreptunghiulară,

A 2 Ah
Mcap = σ a . h= σ a;
4 3 6

- pentru secţiunea ideală,

A Ah
Mcap = σ a .h= σ a;
2 2

39
Dacă secţiunile au aceeaşi arie, aceeaşi înălţime şi sunt alcătuite din aceleaşi
material, capacitatea secţiunii ideale este de trei ori mai mare decât capacitatea
secţiunii de formă dreptunghiulară.
O secţiune naţională tinde, prin conformarea ei, către forma ideală descrisă
mai sus. Această formă constituie reperul secţiunilor de tip I sau U ale parapetelor
laminate sau ale grinzilor din oţel “cu secţiune compusă”, confecţionate prin sudare
sau solidarizarea cu nituri (fig.3.38).

Fig.3.38

Este de semnalat şi tipul de grindă metalică “expandată”, realizată prin


sudarea, în poziâie decalată, a două jumătăţi de inimă tăiate după o linie poligonală
(fig.3.39).

Fig.3.39

Caracteristica geometrică a suprafeţei secţiunii care determină nemijlocit


capacitatea portantă este modelul de rezistenţă W:

N cap = W σ a;

capacitatea este direct proporţională cu modulul de rezistenţă.


In legătură cu secţiunea ideală se defineşte modulul de rezistenţă ideal:

A h 2
2 ( )
I ideal 2 2
Wideal = =
h h
2 2

40
Ah
Wideal =
2

Raportul dintre modulul de rezistenţă W al unei secţiuni de formă dată şi


modulul de rezistenţă ideal reflectă raportul dintre capacităţile portante ale celor două
secţiuni şi se numeşte randament al secţiunii:

W
r= (3.23)
Wideal

Randamentul secţiunii dreptunghiulare este doar 1/3. Randamentul secţiunii


profilelor laminate de tip I şi U este aproape 2/3, deci dublu.

3.3. DEFORMAREA BARELOR INCOVOIATE

3.3.1. Parametrii deformării

3.3.1.1. Parametrii fundamentali (privind deformaţia unui volum


elementar)

Parametrii care definesc deformarea unui volum elementar sunt deformaţia


specifică liniară ε şi de formaţia specifică unghiulară γ . In elementele solicitate de
încovoiere pură, deformaţiile unghiulare sunt nule (γ = 0) iar deformaţiile liniare ε ,
măsurate în lungul axului barei, variază liniar pe înălţimea secţiunii, cu valori nule în
dreptul axei neutre (care o împarte în două zone: una comprimată, cu fibre scurtate,
alta întinsă, cu fibre alungite) (fig.3.40).

Fig. 3.40
3.3.1.2. Parametrii globali (privind deformarea unui tronson elementar de
bază. Parametrii globali sunt raza de curbura barei 1/σ , rotirea elementară dρ
(rotirea elementară a două secţiuni aflate la distanţa elementară dz), rotirea specifică
cu (rotirea relativă a două secţiuni aflate la distanţă unitară( (fig. 3.41).

Fig. 3.41.

41
3.3.1.3. Parametrii practici ai deformării (privind deformaţiile absolute ale
bazei). Parametrii practici ai deformării sunt rotirea ϕ (rotirea absolută a unei
secţiuni) şi săgeata v (deplasarea, pe direcţia normală la axa barei, a centrului de
greutate al unei secţiuni ) (fig.3.42).

Fig. 3.42 Fig. 3.43

3.3.1.4. Relaţii între parametrii deformării. Deformaţia specifică ε este


proporţională cu curbura 1/ρ (conform relaţiei 3.24):

1
ε = ρy

Din fig.3.41 se deduce relaţia dintre parametrii globali ai deformării:

1 dϕ
=ω = (3.24)
ρ dz

Din fig.3.43, care prezintă un tronson elementar de bară în două poziţii -


înainte şi după deformarea barei, se deduce relaţia dintre cei doi parametri practici ai
deformării:

dv
=ϕ (3.25)
dz

De unde, prin derivare, considerând şi relaţia (3.24), rezultă:

d 2 v dϕ 1
= = (3.26)
dz 2 dz ρ

care face legătura între toţi parametrii deformării.

3.3.2. Determinarea parametrilor deformării

3.3.2.1. Relaţii între parametrii statici şi parametrii geometrici ai


răspunsului şi schema relaţiilor; expresia curburii.

42
parametrul
M
parametrii global σ = y
I
statici parametrul
fundamental τ

Parametrii σ =ε E
răspunsului
parametrul
fundam. ε
1
parametrii ε = ρy
geometrici parametrul
global 1/ρ

Introducând în legea lui Hooke (relaţia dintre parametrii fundamentali ai


răspunsului - τ şi ε ) expresiile lor în funcţie de parametrii globali M şi 1/ρ , rezultă

1 M
= (3.27)
ρ EI

Curbura barei este proporţională cu solicitarea, măsurată prin momentul


încovoietor M. Produsul EI, numit factor de rigiditate la incovoiere introduce în
expresia curburii atât rigiditatea materialului, prin modulul de elasticitate E, cât şi
rigiditatea formei secţiunii, prin momentul de inerţie I al suprafeţei secţiunii în raport
cu axa neutră.
De remarcat faptul că expresia rotirii specifice

M
ω = ,
EI

care derivă din (3.27) şi (3.24), are aceeaşi structură cu expresia alungirii/scurtării
specifice ε la solicitarea de întindere/compresiune centrică (3.2).

3.3.2.2. Ecuaţia axei elastice a barei (a axei bazei în regim de deformare liniar
- elastic) Cu (3.2b) relaţia (3.27 devine

d 2v M
= (3.28)
dz 2 EI

Intrucât pentru momente încovoietoare pozitive (în prezenţa cărora săgeţile


sunt pozitive) concavitatea barei este îndreptată spre sensul negativ al axei v,

43
derivată a doua a săgeţii trebuie să fie negativă, cu această observaţie, relaţia (3.28)
devine

d 2v M
2
=− (3.29)
dz EI

Fig. 3.44

3.3.2.3. Determinarea rotirii şi săgeţii prin integrarea analitică a ecuaţiei axei


elastice. prin integrarea succesivă a ecuaţiei (3.29) se obţin expresiile rotirii,

dv
ϕ (z) =
dz

şi săgeţii v(z)

Următoarea aplicaţie va urmări stabilirea ecuaţiei elastice a barei şi


determinarea expresiilor rotirii şi săgeţii pentru o consolă încărcată cu o forţă
concentrată la extremitatea ei (fig.3.45)

Fig. 3.45 Fig. 3.46

Intr-o secţiune S, la distanţa z de încastrare, momentul încovoietor are


expresia

M (z) = - P (l - z) (3.30)

Cu (3.30) ecuaţia axei elastice devine

d 2v P
2
= (l - z)
dz EI

Integrând de două ori, se obţine pe rând :

44
d v P z2
ϕ = 2
= (lz - ) + C1,
dz EI 2
P lz 2 z 3
v= ( − ) + Ciz + C2
Ei 2 6

Pentru z = 0 (în încastrare), şi rotirea şi săgeata sunt nule; de unde, C1 = 0 şi


C2 = 0. Epresiile generale ale rotirii şi săgeţii sunt deci:

P z2
ϕ (z) = (lz − );
EI 2

P lz 2 z 3
v(z) = ( − )
EI 2 6

La capătul liber al consolei (pentru z = l), şi săgeata şi rotirea sunt maxime


(fig.3.46):
Pl 2
ϕ max = (3.31)
2 EI

Pl 3
vmax = (3.32)
3EI

3.3.2.4. Determinarea rotirii şi săgeţii prin metoda grinzii conjugate (fictive). In


paralel cu grinda reală (fig.3.49), pentru care urmează să se determine parametrii
deformării ϕ şi v, se consideră o grindă fictivă, conjugată celei reale (fig.3.50).
Intre săgeata v, rotirea ϕ şi momentul încovoietor M (parametrii ai situaţiei
reale) există relaţia, dedusă anterior.

d 2 v dϕ M
2
= =− (3.33)
dv dz EI

Intre încărcarea p, forţa tăietoare T şi momentul încovoietor M (parametri ai


situaţiei fictive) există relaţia dedusă în partea a III-a a cursului.

45
Fig. 3.49 Fig. 3.50

d 2 M dT
= = −p
dz 2 dz

Dacă

M
p= ;
EI

d 2v d 2 M
=
dz 2 dz 2

şi

dϕ dT
=
dz dz

iar în condiţiile în care constanţele de integrare sunt nule,

v=M (3.34)

şi

ϕ =T (3.35)

Ceea ce înseamnă că, în orice secţiune a grinzii reale, săgeata şi rotirea sunt egale
cu momentul încovoietor şi forţa tăietoare din secţiunea corespunzătoare a unei
grinzi fictive, conjugată celei reale, supusă încărcării

M ( z)
p (z) =
Ei

Anularea constantelor de integrare este condiţionată de un anume mod de


rezemare a grinzii fictive în funcţie de rezemarea grinzii reale. Unei încastrări a grinzii
reale (cu ϕ = 0 şi v = o) în corespunde în grinda fictivă un capăt liber (căci numai
într-o astfel de situaţie şi T şi M sunt nule); unui capăt liber al grinzii reale (cu ϕ ≠ 0

46
şi v ≠ 0) îi corespunde în grinda fictivă o încastrare (care asigură F ≠ 0 şi M ≠ 0) ;
unui reazem simplu sau articulat (cu ϕ ≠ 0 şi v = 0) la capătul grinzii reale îi
corespunde în grinda fictivă acelaşi tip de reazem (pentru care F ≠ 0 şi M = 0).
Modul de rezemare a grinzii fictive este sintetizat în tabelul de mai jos.

Grindă reală Grindă fictivă

Următoarea aplicaţie va urmări determinarea săgeţii şi rotirii maxime pentru o


consolă încărcată cu o forţă concentrată la extremitatea ei (fig. 3.51).

Fig. 3.51

1 Pl
Tmax = l,
2 EI

PC 2
ϕ max = Tmax =
2 EI

PC 2 2
M max = l
2 EI 3

PC 3
vmax = Mmax =
2 EI

47
Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi prin integrarea analitică a ecuaţiei axei
elastice, în cadrul aplicaţiei de la punctul 3.3.2.3.

3.3.2.5. Formule uzuale pentru cazuri particulare de rezemare şi încărcare.


Tabelul următor prezintă expresiile acţiunii maxime şi săgeţii maxime pentru grinda
simplă rezemată şi grinda încastrată în două situaţii particulare de încărcare.

ϕ max vmax
Pl 2 Pl 3
16 EI 48 EI

Pl 2 5 Pl 4
16 EI 384 EI

Pl 2 Pl 3
16 EI 3EI

Pl 3 Pl 4
6 EI 8 EI

3.3.3. Proiectarea rigidităţii barelor încovoiate

Funcţionarea corectă a unei construcţii este condiţionată şi de o anume


rigiditate a elementelor sale. Deformaţii mari dăunează exploatării, chiar dacă
rezistenţa este asigurată.
Proiectarea rezistenţei trebuie dublată de proiectarea rigidităţii.

Condiţia de rigiditate care se impune de obiecei urmăreşte limitarea săgeţilor.


Cu o săgeată mare ste perceptibilă numai în raport cu o deschidere relativ mică,
condiţia de serie sub forma

f 1
≤ (3.36)
s k

unde f este săgeata maximă, l - deschiderea iar k - un coeficient care depinde de


funcţiunea elementului, de importanţa sa etc. Valorile sale curente sunt cuprinse între
200 şi 400.

4. ELEMENTE SOLICITATE LA INCOVOIERE CU FORTE TAIETOARE.


EFECTULA FORTEI TAIETOARE IN GRINZI

48
4.1. DEFINITIA SOLICITARII. EXEMPLE

Incovoierea cu forţe tăietoare este o solicitare compusă în prezenţa căreia, în


secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată prin două tipuri de efort
secţional: moment încovoietor şi forţa tăietoare.
Incovoierea cu forţe tăietoare este tipică elementelor de tip grindă (bare drepte
încărcate cu forţe normale pe axul lor). (fig.3.53).

Fig. 5.53.

Intre momentul încovoietor şi forţa tăietoare există relaţia stabilită anterior


(partea a III-a)

dM
dy
=T

aceasta înseamnă că prezenţa forţei tăietoare atrage după sine variaţia momentului
încovoietor.
Efectul momentului încovoietor (răspunsul barelor solicitate la încovoiere pură)
a fost analizat în paragraful precedent. In paragraful de faţă va fi analizat efectul
forţei tăietoare.

4.2. EFECTUL FORTEI TAIETOARE. FORFECAREA SI LUNECAREA

Echilibrul tronsonului elementar din fig. 3.54.a este asigurat, alături de forţele
exterioare a-i revin, de eforturile secţionale M, T, M + dm, T + dT.

49
Fig. 3.54

Cele două cupluri (M şi M + dm) introduc în lungul fibrelor longitudinale


compresiuni, respectiv întinderi, cu valori diferite în cele două secţiuni (conf. schemei
din fig. 3.54.b). Această diferenţă de valoare este sursa unei tendinţe de lunecare de-
a lungul oricărui plan longitudinal ce separă (imaginar) elementul de bară. Tendinţa
de lunecare este consecinţa variaţiei momentului încovoietor, deci a prezenţei forţei
tăietoare în zonă. (Pe zonele de bară cu forţa tăietoare nulă, momentul încovoietor
este constant şi tendinţele de lunecare sunt nule).
Măsura interacţiunii dintre partea superioară şi cea inferioară a elementului
este perechea forţelor de lunecare dL; restabilind echilibrul fiecărei părţi, forţele de
lunecare blochează lunecarea şi asigură integritatea formei.
Pe un element de bară aflat deopotrivă sub regimul forţelor tăietoare şi al
forţelor de lunecare, interacţiunea este măsurată prin eforturi unitare tangenţiale
(fig.3.55). Conform principiului dualităţii eforturilor unitare tangenţiale, eforturile
unitare sunt egale şi formează, împreună cu cele de pe feţele opuse ale
elementului, cupluri egale şi de sens contrar (fig 3.56)

Fig. 3.55 Fig. 3.56

4.3. REZISTENTA GRINZILOR IN PREZENTA FORTEI TAIETOARE

4.3.1. Eforturi unitare tangenţiale. Formula lui Juravski

Se consideră volumul ABCD, decupat din bară (fig.3.57). Echilibrul de


translaţii pe direcţia axului barei (fig.3.58) este asigurat de forţele de interacţiune a

50
căror măsură, pe secţiunea transversală este sistemul eforturilor unitare σ , iar pe
secţiunea longitudinală - forţa elementelor de lunecare

dL = τ bdz (3.37)

Fig. 3.57

Fig. 3.58
In prezenţa unor momente încovoietoare pozitive, la partea superioară a barei,
eforturile unitare τ măsoară compresiuni. Pe cele două secţiuni transversale
compresiunile sunt diferite, căci în prezenţa forţei tăietoare momentul încovoietor
variază. Creşterea de a rezultanţei volumului de compresiuni este echilibrată de forţa
elementară de lunecare dL:

dL = dC (3.38)

Rezultanta volumului de compresiune cu expresia

C = SA, σ dA

unde A’ este aria secţiunii transversale aflate în interacţiune, înlocuind efortul σ cu


expresia (3.18), se obţine

Mx Mx
C = SA’ yDA = S A , ydA ,
Ix Ix

Mx
C= S'x
Ix

51
unde S’x este momentul static al suprafeţei parţiale A’ a secţiunii transversale în
raport cu axa x; de aici

S'x
dC = dMx (3.39)
Ix

Din (3.37), (3.38) şi (3.39) rezultă

S'x
bdz = dMx
Ix

dMx S ' x
=
dz bIx

şi

TS ' x
= (3.40)
bIx

In expresia (3.40), care poartă numele lui Juravski, σ reprezintă efortul unitar
tangenţial yz din planul longitudinal egal cu efortul unitar tangenţial zy din planul
secţiunii transversale; ambele planuri trec prin punctul C în care ne-am propus
determinarea efectului forţei tăietoare (fig. 3.57 şi 3.58). Semnificaţia parametrilor din
membrul drept al formulei lui Juravski este următoarea:

T - forţa tăietoare din secţiune;


S’x - momentul static în raport cu axa x (axa neutră a secţiunii) al suprafeţei
parţiale A’ determinate pe secţiunea transversală de planul longitudinal ce trece prin
punctul C (punctul în dreptul căruia se defineşte efortul tangenţial); momentul static
al suprafeţei A’ este egal cu momentul static al suprafeţei” (S’x + S”x = Sx = 0, căci
Sx reprezintă momentul static al unei suprafeţe în raport cu o axă ce trece prin
centrul de greutate; în valoare absolută, S’x = S”x);

b - lăţimea secţiunii transversale în dreptul punctului considerat;


Ix - momentul de inerţie al suprafeţei secţiunii în raport cu axa x (axa neutră a
secţiunii).

52
Fig. 3.58

4.3.2.1. Distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală; eforturi


unitare tangenţiale maxime. Aşa cum rezultă din formula lui Juravski, parametrii care
determină variaţia eforturilor unitare … pe secţiunea transversală sunt b şi S. La
secţiunile dreptunghiulare (cu lăţime constantă), variaţia eforturilor este determinată
doar de variaţia momentului static. Expresia momentului static, în funcţie de cota y a
planului de lunecare, este (fig.3.59):

h
( + y)
S(y) = b ( h − y ) 2 b h2
= ( − y2)
2 2 2 4

Ei - şi deci şi efortului unitar - îi corespunde o variaţie parabolică, simetrică în


raport cu axa x, cu valori nule pentru y = h/2 (la extremităţile secţiunii) şi valoarea

Fig. 3.59

maximă pentru y = 0 (în dreptul axei x, axa neutră a secţiunii).

Pentru y = 0

bh 2
Smax =
8

bh 2
T
8
τ max =
bh 3
b.
12

T
τ max = 1,5 = 1,5 τ med (3.41)
bh

53
unde σ med s-a notat efortul unitar (fictiv) corespunzător unei distribuţii uniforme pe
secţiunea transversală.
La secţiunile de tip I şi asimilate, cu secţiunea tălpilor şi a inimii de formă
dreptunghiulară, distribuţia eforturilor unitare este cea din fig.3.60.a. Variaţia
parabolică este întreruptă de salturi în dreptul modificării bruşte a lăţimii secţiunii.

Fig. 3.60 Fig. 3.61

In realitate această variaţie bruscă a formei este sursa unor perturbaţii în distribuţia
teoretică a eforturilor unitare şi generaeză concentrăii de eforturi (fig.3.60.b). Pentru
atenuarea vârfului de efort, secţiunile profilelor laminate de acest tip au laturile unite
prin racordări (fig. 3.61).

4.3.2.2. Verificarea rezistenţei la forfecare. La grinzi cu secţiune de formă


dreptunghiulară eforturile unitare tangenţiale sunt mici în comparaţie cu eforturile
unitare normale. Aplicaţia din fig.3.ba este edificatoare.

Fig. 3.62

54
Pl
M max
σ max = = 42
W bh
6

P
τ max = 1,5
T max
= 1,5 2
bh bh

de unde

τ ma x h
=
δ max 2l

Se vede că pentru grinzi cu proporţie normală, raportul τ max este net în


favoarea efortului unitar τ ; de aceea aceste grinzi se verifică numai la încovoiere.
In mod curent verificarea la forfecare nu este necesară nici în cazul grinzilor
cu secţiune I sau asimilată acesteia, deşi eforturile unitare tangenţiale sunt mai mari
ca cele corespunzătoare secţiunii dreptunghiulare.

4.3.3. Rezistenţa barelor în secţiuni longitudinale (rezistenţa la lunecare)

4.3.3.1. Determinarea forţei de lunecare. Variaţia forţei de lunecare

Observaţie privind ipteza lui Bernoulli. Forţa elementară de lunecare a fost


determinată în paragraful 4.3.1.

ς
dL = dM
I

Pe lungimea finită cuprinsă între două secţiuni (A şi B),

B
LAB = ∫
A
dl

∫ B ∫ B
LAB =
I ∫
A
dm =
I ∫
A
Tdz

LAB = ∫ AT (3.42)
I

unde AT este aria diagramei de forţe tăietoare cuprinsă între secţiunile A şi B.

55
La grinzile cu secţiune constantă (cazul curent), forţa de lunecare este
proporţională cu aria diagramei de forţe tăietoare, deci maximă spre reazemele
grinzii.
In planuri situate la cote diferite, forţa de lunecare este proporţională cu
momentul static, deci maximă în dreptul planului neutru. In fig.3.b se exprimă
această variaţii prin deplasări relative diferite între fâşii longitudinale de bară.

Fig. 3.63

Imaginea obţinută infirmă ipoteza lui Bernoulli (a secţiunilor plane….).


Tipul de deformaţie din fig.3.b3 este doar una din cele trei componente ale
deformaţii complexe cu care bara răspunde solicitării de încovoiere cu forţe tăietoare;
ele sunt prezentate în fig.3.64.

Fig. 3.64

4.3.3.2. Probleme practice privind asigurarea interacţiunii longitudinale. Când


dimensiunile prea mari ale secţiunii transversale nu permit realizarea grinzii dintr-o
singură bucată, în planurile longitudinale care separă elementele componente ale
grinzii se manifestă tendinţe de lunecare (fig.3.65). In cele ce urmează se prezintă

56
Fig. 3.65

modul particular de blocare a acestor lunecări (asigurarea interacţiunii longitudinale)


la diferite tipuri de astfel de grinzi.

I. Grinzi de lemn cu secţiune compusă

La acest tip de grindă asigurarea interacţiunii longitudinale se realizează,


tradiţional, prin intermediul penelor (fig.3.66). Distanţa dintre pene depinde de
capacitatea lor la forfecare şi de mărimea de capacitatea lor la forfecare şi de
mărimea forţelor de lunecare.
La grinzile de mare deschidere sau în cazul în care forţa tăietoare prezintă
variaţii mari în lungul grinzii, se urmăreşte ca prin aşezarea penelor la distanţe
diferite (mici în zonele cu forţă tăietoare mare, deci lunecări puternice şi mari zonele
cu forţă tăietoare redusă) să se realizeze o încărcare uniformă a penelor.

fig. 3.66

Istoria construcţiilor şi sistemul din fig. 3.68, marcabil prin eleganţa soluţiei.

fig. 3.68

II. Grinzi metalice cu secţiune compusă de tip I sau asimilată. Asigurarea în


turaţiuni longitudinale între inimă şi tălpi - elementele componente ale grinzii - se
realizează prin îmbinări sudate (fig.3.69) sau nituite (3.70)

57
fig. 3.69

fig. 3.70

III. Grinzi cu zăbrele. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de legături
de tip pendul, asigurate de bare transversale simple, articulate la capete, compuse în
sistem cu ochiuri triunghiulare (fig. 3.71 şi 3.72)

Fig. 3.71 Fig. 3.72

Barele transversale (denumite, în funcţie de orientarea lor, diagonale sau


montanţi) sunt alternativ comprimate şi întinse (pentru sensul tendinţei de lunecare
precizat în fig.3.71, diagonala din stânga este comprimată, iar cea din dreapta
întinsă).

IV. Grinzi Vierendel. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de montanţi
robuşti, încastraţi la capete, formând, împreună cu tălpile, sisteme cu ochiuri
dreptunghiulare (fig.3.73 şi 3.74). Montanţii sunt forfecaţi şi încovoiaţi.

58
Fig. 3.73 Fig. 3.74

V. Grinda de beton armat. Grinda de beton armat (fig.3.75 şi 3.76) poate fi


asimilată cu o grindă cu zăbrele: talpa superioară (comprimată) este alcătuită din
beton simplu (doar pe cca un sfert din înălţimea sa grinda de beton armat este
comprimată), talpa inferioară (întinsă) este alcătuită din bare longitudinale de oţel
(armături) iar elementele transversale “de coasere” ale celor două tălpi - din “vine” de
beton comprimat şi armături întinse (în două variante: bare înclinate, de tip diagonale
şi etrieri, de tip montanţi).

Fig. 3.75 Fig. 3.76

5. ELEMENTE SOLICITATE LA COMPRESIUNE (INTINDERE)


EXCENTRICA

5.1. DEFINITIA SOLICITARII. EXEMPLE

Compresiunea (întinderea) excentrică este o solicitare compusă, în prezenţa


căreia, pe secţiunea transversală, interacţiunea este reprezentată de o forţă axială şi
un moment încovoietor (vector cuplu cuprins în planul secţiunii).
In funcţie de direcţia vectorului moment încovoietor faţă de axele principale de
inerţie ale secţiunii transversale, se deosebesc următoarele două cazuri:
- încovoiere oblică cu forţa axială (cazul general de compresiune sau întindere
excentrică), când direcţia vectorului cuplu este oarecare faţă de direcţia
axelor;
- încovoiere simplă cu forţă axială (cazul particular), când direcţia vectorului
cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.

O pereche de forţe echilibrate aplicate pe o bară dreaptă de-a lungul unui


suport paralel cu axa barei generează, între punctul de aplicaţie, compresiune
(întindere) excentrică (fig.3.77). In aria secţiuni transversală, măsura interacţiunii este
o forţă normală A = P, aplicată excentrică, de-a lungul suportului.

59
Fig. 3.77

forţelor exterioare, ea se reduce în centrul de greutate al secţiunii la o forţă axială N =


P şi un cuplu M = Pl, unde e este excentricitatea punctului de aplicaţie a forţei
interioare.
Când punctul de aplicaţie se află pe una din axele principale de inerţie
(fig.3.78) se generează cazul particular de compresiune excentrică - încovoierea
simplă cu forţa axială.

fig. 3.78
In practică, compresiunea excentrică este solicitarea caracteristică a stâlpilor
de cadru în regim gravitanţional de solicitare (fig. 3.79).

Fig. 3.79

5.2. INCOVOIEREA SIMPLA CU FORTE AXIALE

5.2.1. Eforturi unitare pe secţiunea transversală

60
Determinarea eforturilor unitare pe secţiunea transversală se face prin
suprapunerea efectelor celor două solicitări (simple) componente: compresiunea
(întinderea) centrică şi încovoierea …… Ambele generează pe secţiunea
transversală eforturi unitare normale τ (fig.3.80).

Fig. 3.80

Intr-un punct curent al secţiunii, efortul unitar corespunzător solicitării


compuse se obţine prin însumarea eforturilor unitare corespunzătoare fiecărei
solicitări simple.

τ =τ N
+τ M

La distanţa y de axa x , cu semnele corespunzătoare sensului eforturilor unitare

N Mx
τ = + y
A Ix

5.2.2. Semnele eforturilor şi condiţiile de încărcare

Eforturile unitare însumate pot avea acelaşi semn (când domină efectul forţei
axiale) sau semne diferite (când domină efectul momentului încovoietor). Dacă
elementele supuse la compresiune excentrică (stâlpi, arce etc) sunt alcătuite din
materiale nerezistente la întindere (piatră, cărămidă, etc.) se urmăreşte ca secţiunea
să fie comprimată în totalitatea ei. Pentru aceasta este necesar ca (în valoare
absolută) ……………., unde ……….. reprezintă efortul maxim de întindere
corespunzător momentului încovoietor:

N Mx

A Wx

de unde

Mx Wx
l= ≥ (3.43)
N A

La o secţiune dreptunghiulară, indiferent de proporţiile ei,

61
W bh 2 / b h
= = (3.44)
A bh b

Pentru excentricităţi inferioare valorii h/b adică pentru poziţii ale forţei de
compresiune cuprinse în treimea mijlocie a secţiunii dreptunghiulare, eforturile vor
avea acelaşi semn (compresiuni). Tipurile de diagramă, în corespondenţă cu poziţia
forţei faţă de treimea mijlocie, sunt prezentate în fig.3.87.

Fig. 3.81

5.3. INCOVOIERE OBLICA CU FORTA AXIALA

5.3.1. Descompunerea solicitarii compuse in solicitari simple

Forţa P aplicată în punctul P (xo,y) se reduce în centrul de greutate al secţiunii


la o forţă axială N = P şi două momente încovoietoare: Mx Pyo şi My = Pxo.
Reducerea s-a făcut în două etape. din punctul P în punctul P1 şi din P1 în centrul de
greutate; etapele sunt prezentate în fig. 3.82.

fig. 3.82

Cele trei eforturi secţionale (N, Mx, My) le corespund eforturi unitare normale
… Intr-un punct curent al secţiunii, efortul unitar corespunzător solicitării compusă se
obţine prin însumarea eforturilor unitare corespunzătoare fiecărei solicitări simple:

62
τ =τ n
+τ Mx
+τ my

In punctul M (x,y),

N Mx My
τ =+ + y+ x,
A Ix Ix

P Pyo Pxo
τ =- − y− x,
A Ix Ix

P YYo xxo
τ =- (+ + , (3.45)
A I 2 x Ix 2

5.3.2. Axa neutră

5.3.2.1. Ecuaţia axei neutre. Axa neutră este locul geometric al punctelor cu
eforturi unitare nule. Din condiţia τ = 0 rezultă ecuaţia axei:

yy o xxo
1+ + 2 =0
i x2 i y

x y
2
+ 2
i ix = 1
− x
xo yo

sau, cu notaţiile

i y2 i x2
- =a şi - =b (3.46)
xo yo

x y
+ =1 (3.48)
a b

Axa neutră este o dreaptă care taie axele de referinţă la distanţele a şi b de originea
aflată în centrul de greutate al secţiunii (fig.3.83)

63
fig. 3.83

5.3.2.2. Proprietăţile axei neutre.

A. Intrucât, conform relaţiilor (3.46), la valori pozitive ale coordonatelor xo, yo


corespund valori negative ale distanţelor a şi b, faţă de punctul de aplicaţie a forţei,
axa neutră se află de cealaltă parte a centrului de greutate (fig.3.84).

B. Punctelor de aplicaţie a forţei aflate pe o dreaptă ce trece prin centrul de


greutate le corespund axe neutre parafele, căci

i y2
a xo i y2 yo
= = 2. = const.
b i xx i x xo

yo

Conform relaţiilor (3.46) , axa neutră se apropie de centrul de greutate când


punctul de aplicaţie se depărtează (fig. 3.85).

fig. 3.84

64
fig. 3.85

C. Punctelor de aplicaţie ale forţei aflate pe o dreaptă care nu trece prin


centrul de greutate le corespund axe neutre concurente (fără demonstraţie)
(fig.3.86).

fig. 3.86

5.3.4.3. Sîmburele central al unei secţiuni dreptungiulare. Fie secţiunea


dreptunghiulară din fig. 3.88, cu dimensiunile laturilor B şi H.

fig. 3.87
conform (3.46)

i y2
xo = - ,
a

i x2
yo = -
b

Poziţiei (1) a axei neutru, tangentă la una din laturile mici ale secţiunii (cu a α şi b =
- H/2), îi corespunde punctul 1 de aplicaţie a forţei, cu coordonatele.

xo = 0

65
BH 3
12
yo = - BH H
=
H b

2

Poziţiei (2) a axei neutre, tangentă la una din laturile mari ale secţiunii, îi corespunde
punctul 2 cu coordonatele

B
xo =
b

y=o

Când axa neutră se roteşte în jurul punctului A, punctul de aplicaţie a forţei


parcurge segmentul 1-2. Prin anologie, se deduce

Fig. 3.88 Fig. 3.89.

şi poziţia punctelor simetrice 3 şi 4 şi segmentele 2-3, 3-4 şi 4-1 care închid


sâmburile central.

Acesta este un romb cu diagonalele egale cu o treime din lungimea laturilor


dreptunghiului (fig. 3.89).

5.3.4.4. Sâmburele central al unei secţiuni circulare este un cerc cu diametrul


egal cu un sfert din diametrul secţiunii (fig. 3.90 şi 3.91):

66
πD 4
64
yo =
πD 2
4 =D
D 8
2

Fig. 3.90 Fig. 3.91

5.4. Eforturi unitare pe talpa unei fundaţii

Pământul este un material nerezistent la întindere. De aceea, la contractul


dintre fundaţie şi teren, interacţiunea nu poate fi realizată decât prin eforturi de
compresiune.
Dacă forţa este aplicată în interiorul sâmburelui central, distribuţia presiunilor
se face pe toată suprafaţa tălpii, după legea trapezoidală precizată anterior (fig.3.92).
Dacă forţa este aplicată în afara sâmburelui central, distribuţia presiunilor se
face pe o zonă limitată a suprafeţei tălpii, numită zona activă (fig.3.93).

67
Fig. 3.92 Fig. 3.93

Suprafaţa zonei active şi valoarea efortului unitar maxim se determină din


condiţia ca forţa P, aplicată exentric şi rezultanta R a volumului de presiuni să
formeze un sistem echilibrat. Dacă P calcă pe una din axele de simetrie ale unei
fundaţii dreptunghiulare, la distanţa C de marginea fundaţiei (fig. 3.93), lăţimea zonei
active este d = 3 c,
iar efortul unitar maxim, de două ori mai mare decât efortul mediu
P
σ max =2
bd

68