Sunteți pe pagina 1din 387

Consiliul Judeţean Braşov

Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov

Ţara Bârsei
Revistă de cultură
2018

Braşov, 2018
ŢARA BÂRSEI (fondată în 1929)
Revistă de cultură finanţată de Consiliul Judeţean Braşov şi editată de
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov
Piaţa Sfatului nr. 25, cod 500025
Tel./fax: 0268.477.864
e-mail: casa.muresenilor@gmail.com
http://www.muzeulmuresenilor.ro

Colegiul de redacţie: Valer Rus – redactor responsabil


Cristina Seitz
Marinela-Loredana Barna
Ovidiu-Constantin Savu
Bianca-Luminița Micu

ISSN 1583-3119

Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru afirmaţiile cuprinse în lucrările lor.

DTP: DESIGN 2 PREPRESS S.R.L.


Braşov, Str. Sitei 55
Tel: 0723 000 899
CUPRINS

Simpozion „Mari geografi braşoveni” - 13 octombrie 2017


Geografie și artă militară

Șerba­n DRAGOMIRESCU
Argument .................................................................................................................................................. 9

Marin ALNIȚEI
Geografia militară şi hărţile topografice în războaiele pentru reîntregirea naţională ................. 11

Petre OTU
Locotenent-colonel Gheorghe Poenaru-Bordea primul ofițer al armatei române căzut
în luptă în Primul Război Mondial .................................................................................................... 20

Premiile elevilor brașoveni la concursuri de profil (2017) .................................................... 22

Sesiunea de comunicări „Ţara Bârsei” – 24-25 mai 2018


50 de ani de la înființarea Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov

Sanda-Maria BUTA
Mesaj ..................................................................................................................................................... 27

Valer RUS
Casa Mureșenilor 1968-2018. Evoluție instituțională din perspectivă managerială ................ 28

Rodica FLOREA
Arhiva Mureșenilor – trecut și prezent ............................................................................................. 32

Marinela-Loredana BARNA
Cultură și civilizație la Casa Mureșenilor – 1998-2018 ................................................................. 35

Cristina SEITZ
Proiecte culturale cu finanțare nerambursabilă ................................................................................ 43

Bianca-Luminița MICU
Mic și Mare la Muzeu – ateliere de educație muzeală la Casa Mureșenilor .............................. 49

Lorena DOMOCOS
Evantai muzical la Mureșeni ............................................................................................................... 54

3
Alina-Ioana BORCAN
Intervenții curative pe suport papetar. Restaurarea a trei scrisori
aparținând patrimoniului Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov ............................................... 61

Traian-Constantin DUMBRĂVEANU
Activitatea culturală la Casa „Ṣtefan Baciu” în perioada 2006-2018 .......................................... 72

Roxana-Maria CORNEA
„Casa cu Artiști” – un model de bune practici într-un
muzeu casă memorială – Casa „Ștefan Baciu” Brașov .................................................................... 76

Centenarul României Mari


Dumitra BULEI
Ideea de unitate în vechi tipărituri româneşti ................................................................................... 85

Marinela-Loredana BARNA
„Ajutor pentru răniți” – colectele transilvănenilor pentru soldații români,
reflectate în paginile „Gazetei Transilvaniei” (1877-1878) ............................................................ 91

Mihaela NEVODAR
Trecutul Regăsit pe Valea Hârtibaciului .......................................................................................... 100

Cristina SEITZ
Un brașovean în armata austro-ungară în Primul Război Mondial ........................................... 106

Cristina TĂNASE, Ionuț TĂNASE


Gheorghe Dragoș – mărturii fotografice .......................................................................................... 117

Costin SCURTU
Aspecte ale serviciului religios în armata română în timpul Primului Război Mondial ........ 129

Ioana COȘEREANU
Un manuscris inedit semnat de locotenent-colonel Scarlat Constantinov ................................ 139

Consuela-Elena GRECU
Din însemnările de război ale poetului George Topîrceanu .......................................................... 143

Florentina-Manuela ȚUHAȘU
Eremia Grigorescu – erou între eroi ................................................................................................. 152

Dana-Roxana NICULA
Familia Fălcoianu – Destine, fapte, întâmplări din perioada Marelui Război .......................... 157

Marin POP
Nicolae Munthiu (1880-1937) – personalitate marcantă a generaţiei Marii Uniri ................. 166

4
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ
Profesori şi preoţi braşoveni în perioada Primului Război Mondial (1916-1918) ................... 174

Dănuț-Ionel VĂIREANU
Ionel A. Atanasiu – nota zece la materia numită patriotism ....................................................... 186

Magdalena TRĂISTARU, Florina DIACONU


1918. Severinul sub ocupație germană ............................................................................................ 193

Rodica NIȚU, Sanda SAFTA


File din jurnalul de front al sublocotenentului Dimitrie Ionescu-Berechet,
participant la luptele de la Mărășești – 1917 .................................................................................. 200

Lavinia DUMITRAȘCU
Anton Tesio – cercetaș în Primul Război Mondial. Amintiri... ................................................. 210

Mirela POPA-ANDREI
Literatura Marelui Război. Studiu de caz: două jurnale de front românești ............................. 214

Laurențiu CHIRIAC
Intervenția Armatei Române în Basarabia în anul 1918 .............................................................. 223

Constantin BĂJENARU
Consiliile naționale române din comitatul Făgăraș. Organizare și activitate ........................... 236

Marilena-Ana DRAIA
Aspecte privind situația țăranilor de pe Valea Streiului în preajma Marii Uniri .................... 245

Dragoș CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA


Contribuții la cunoașterea demersurilor militar-tactice ale retragerii
Legiunii Române de Vânători Transilvăneni și Bucovineni din Siberia (1919-1920) ............. 251

Ion-Valer XENOFONTOV, Vitalie ȚURCANU


Pantelimon (Pan) Halippa și unirea Basarabiei .............................................................................. 276

Ioan-Gheorghe RAȚIU
Familia Rațiu și Marea Unire de la Alba-Iulia ............................................................................... 286

Mihai-Cristian ȘELARU
Gheorghe G. Mironescu și rolul său în realizarea Marii Uniri ................................................... 306

Marius-Gabriel NECULAE
14 aprilie 1918 – Râmnicu Sărat sărbătorind Unirea Basarabiei cu Regatul României ......... 313

Bianca-Luminița MICU
Marea Unire de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918
reflectată în paginile ziarului brașovean „Glasul Ardealului” ................................................... 320

5
Adrian DEHELEANU
Banatul și Marea Unire din 1918 ..................................................................................................... 325

Elena ZÎRNĂ
Serviciul Foto-Cinematografic al armatei române, în primii ani după Marea Unire ............... 332

Mihai-Valentin IONESCU
Ansamblul monumental de la Mateiaş – panteonul eroilor musceleni din
Primul Război Mondial ...................................................................................................................... 342

Radu POPICA
Problematica artei naționale în paginile revistelor
„Familia” și „Luceafărul” (1865-1914) ........................................................................................... 350

Cristina BARBU
De la anii războiului la provocările României Mari:
problematicile societății românești reflectate în caricatură ........................................................... 357

Ana-Maria MĂCIUCĂ
Specificul naţional şi stilul artelor plastice româneşti ................................................................... 368

Sanda SAFTA
Acțiuni culturale dedicate celebrării Centenarului la Muzeul Municipal Câmpulung .......... 378

Varia
Șerba­n DRAGOMIRESCU
Elogiu profesorului dr. Marcian David Bleahu....................................................................... 384

Autorii din acest volum ................................................................................................................. 385


Ţara Bârsei

SIMPOZION
„MARI GEOGRAFI BRAŞOVENI”
- 13 OCTOMBRIE 2017

Geografie și Artă Militară


Ţara Bârsei

Şerban DRAGOMIRESCU

ARGUMENT

Alegerea temei acestei sesiuni, a XII-a, este în concordanţă cu aniversarea intrării


României în Primul Război Mondial (La Grande Guerre, cum spun francezii). Încercăm
să subliniem aportul geografilor, al topografilor, al cartografilor şi geodezilor. Fără
îndoială au fost şi victime, militari şi civili. Un nume ilustru, victimă colaterală, este
profesorul George Vâlsan, care se deplasa spre Iaşi, în 1917, într-un tren supraaglomerat
de pribegi, care a devenit un tren al morţii. Profesorul se îndrepta spre Iaşi pentru a-şi
lua în primire postul de la Universitatea din Iaşi, câştigat prin concurs. La Ciurea, pe o
pantă accentuată a coastei Iaşilor, defectarea frânelor trenului de călători a determinat
un adevărat carnagiu. Profesorul George Vâlsan dobândise titlul de doctor în geografie
sub îndrumarea profesorului Simion Mehedinţi, cu o teză strălucită, Câmpia Română, şi
fusese într-un stagiu de perfecţionare la Paris, la profesorul Emmanuel de Martonne.
A ieşit grav rănit din acest accident, dar a supravieţuit încă 18 ani, murind infirm, în
1935, la 50 de ani, la sanatoriul din Agigea, unde urma un tratament medical după
ce beneficiase de sprijinul frăţesc al profesorului de Martonne şi al devotatului său
discipol, Robert Ficheux, care îl susţinuseră la tratamente de recuperare în Franţa.
Academicianul George Vâlsan trebuie considerat o victimă nefericită a evenimentelor
Primului Război Mondial.
Societatea Regală Română de Geografie, născută din imbold regal în 1875, a avut
în structura sa, încă de la înfiinţare, o secţie de geografie militară, întărită odată cu
victoriosul Război de Independenţă din 1877 şi onorată de distinşi ofiţeri superiori,
topografi şi cartografi, cu precădere din Institutul Geografic Militar (astăzi Direcţia
Topografică Militară), al cărui ultim şef avem onoarea de a-l avea printre interlocutorii
de astăzi. Generalii Barozzi, Ianescu, Crăiniceanu şi Scarlat Panaitescu sunt nume bine
înscrise în istoria de 143 de ani a Societăţii Române actuale de Geografie (S.R.G.). Cred
că echipa de conducere a S.R.G. are obligaţia de a repune această secţiune în structura
societăţii, valorificând tradiţiile acesteia.
Legăturile extrem de complexe ale acestui domeniu cu trasarea pe platforma
continentală a Mării Negre a zonei de interes economic a României (acţiune arbitrată de
O.N.U.) au fost recent dovedite, în vremuri paşnice.
Titlul acestei sesiuni – Geografie şi artă militară – încearcă să răspundă acestor
preocupări. Este vorba şi de tactică, şi de strategie pe câmpurile de luptă, dar şi de
produsul cartografic, de calitate, frumos dar mai ales util, ceea ce, în ultimele decenii,
instituţiile civile şi militare au izbutit să facă (de exemplu Atlasul Geografic Naţional cu 76
de planşe şi peste 400 de hărţi, apărut în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, sau,
mai recent, în 1996, Atlasul Istorico-Geografic al României, apărut sub egida Academiei
Române, prin Institutul de Geografie, dar cu execuţia tipografică policromă a Direcţiei
Topografice Militare). Şi exemplele ar putea continua.
O colaborare strânsă şi eficientă între instituţiile geografice, în speţă Institutul
de Geografie al Academiei Române şi Direcţia Topografică Militară, în ultimele cinci
decenii, s-a răsfrânt şi în domeniul standardizării denumirilor geografice, remarcată
şi de Organizaţia Naţiunilor Unite, la conferinţele de profil. Din această colaborare a
rezultat şi Dicţionarul Geografic al României, în două volume, apărut la Editura Academiei

9
Şerban DRAGOMIRESCU

Române, în 2007 şi 2008.


Evident, celebrarea momentului din 2017 va fi urmat în 2018, în cadrul generos
oferit de Muzeul „Casa Mureşenilor”, de cel al încheierii războiului cu întregirea ţării în
urma tratativelor de pace de la Paris.
Ne propunem să rememorăm, sub titlul Geografi în slujba păcii, aportul unei
pleiade de geografi din ţările Alianţei, în frunte cu marele savant geograf Emmanuel
de Martonne, chemat în fruntea grupului de experţi al delegaţiei franceze, constituit
într-un Comité d’études, chemat să propună, în deplină cunoştinţă de cauză, frontierele
ţărilor din Europa de Sud-Est, şi, în special, ale României.
Declasificarea arhivelor diplomatice şi militare după 100 de ani de la conflagraţia
mondială uşurează misiunea istoricilor, politologilor şi, nu în ultimul rând, a geografilor.
Au apărut în acest sens, cu precădere în Franţa, lucrări extrem de valoroase (Les experts
français et les frontières d’après-guerre) sub egida Societăţii de Geografie din Paris, cea mai
veche din lume, şi care în 2021 îşi va celebra bicentenarul, dar şi lucrarea Emmanuel de
Martonne – l’avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix à Paris en 1919-1920 en matière
de Bessarabie, de Nicolae Enciu, de la Institutul de Istorie al Academiei Moldovei din
Chişinău şi Vasile Ursu, doctorand al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava. De o
atenţie specială trebuie să se bucure şi o altă lucrare a unui autor englez, Gavin Bowd
(Un géographe français et la Roumanie – Emmanuel de Martonne, 1873-1955), apărută în
prestigioasa editură pariziană L’Harmattan. Această ultimă lucrare, deşi îmbogăţită
prin consultarea arhivelor române şi franceze, trebuie privită cu un ochi critic, întrucât
autorul scoţian, neatmosferizat cu epoca şi cu spiritul locului, comite în încheierea
lucrării unele evaluări vădit duşmănoase la adresa fruntaşilor revistei „Geopolitică şi
Geoistorie”. Este vorba de mari istorici, geografi şi sociologi, precum George Brătianu,
Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi Anton Golopenţia, pe care autorul englez îi
vedea imediat după 23 august în faţa plutonului de execuţie. Această orientare spre
geopolitică de la începutul anilor ’40, fără caracter ofensiv, ci strict defensiv, era o
încercare de a răspunde la nedreptele pierderi teritoriale suferite de România în 1940.
Prezenţa la sesiunea din 2017 a unor distinşi militari, istorici şi topografi, cu o
bogată documentaţie istorică şi cartografică, este o garanţie a unui interes sporit al
ascultătorilor mai tineri, dar şi al celor mai vârstnici. Pledoaria unui ofiţer superior din
arma Vânătorilor de Munte, armă ce valorifică virtuţiile reliefului în acţiunile militare,
este şi o pledoarie pentru constituirea, unde este cazul, a unei discipline de geografie
militară. Trebuie salutată şi iniţiativa de a valorifica piese cartografice mai puţin
cunoscute din Arhivele Naţionale, Filiala Braşov, şi din Muzeul „Casa Mureşenilor”
Braşov. Omagierea lui Emmanuel de Martonne se va face în anul 2018, când se speră
ca în Bucureşti, în Parcul Cişmigiu, să fie dezvelit un bust al marelui geograf francez,
realizat cu sprijinul Fundaţiei Elias a Academiei Române. El se va alătura grupului
statuar al lui Ion Jalea, dedicat ostaşilor francezi ce s-au jertfit în Primul Război Mondial
pe teritoriul României.
În încheierea acestei sesiuni, potrivit tradiţiei, a avut loc premierea laureaţilor din
judeţul Braşov la olimpiada de geografie şi la alte concursuri naţionale de profil. Premiile
au fost oferite de „National Geographic” România, Institutul Goethe Bucureşti, Editura
Corint, Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov și Muzeul „Casa Mureşenilor”
Braşov.

10
Ţara Bârsei

Marin ALNIŢEI

GEOGRAFIA MILITARĂ ŞI HĂRŢILE TOPOGRAFICE


ÎN RĂZBOAIELE PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ

Abstract: This article refers mainly to the important contribution of the military geography and
the topographical maps designed by the Military Geographic Institute of the Romanian Armed
Forces in the War of Independence, from 1877 to 1878, as well as in the First World War. Such
military equipment proved to be especially important for the victories obtained in the battles of
Mărășești, Mărăști and Oituz by the Romanian Army in 1917.
The Military Geographic Institute largely contributed to the development of the Romanian
military geography and to the Romanian geography in general, to the design and then to the
updating of the military topographical maps, before and during the Independence War, during
the years 1878 to 1916 and during the First World War, as well as to the success achieved by
Romanians in the military field, including the world premiere in providing military topographic
maps to all participating officers in the War of Independence, the use of aerial images by the
Romanian Army for the updating of the military topographic maps and for the recognition of
enemy positions, the gold and silver medals obtained by the Military Geographic Institute at the
Universal Exhibition in Paris and the establishment of the Military Astronomical Observatory
in Bucharest.

Motto:
Simion Mehedinţi şi George Vâlsan
Singură, harta topografică este adevărata geografie completă şi amănunţită a
ţării întregi. Ea este opera monumentală şi anonimă, ridicată încetul cu încetul,
timp de zeci de ani, de mii de ofiţeri, care pe lângă pregătirea ştiinţifică, au
avut simţul datoriei şi al dragostei faţă de ţară. Aceştia au cutreierat pas cu pas
tot pământul românesc, lucrând toţi în acelaşi fel şi cugetând orice liniuţă pusă
pe hartă. Să fim vrednici de o astfel de operă şi cei cu tragere de inimă pentru
cercetarea pământului românesc să nu se mărginească a citi, ci să înveţe a scoate
comorile închise în harta topografică a ţării.
Generalul Sun Tzu – Arta Războiului, secolul al VI-lea î. Hr.
Evaluaţi războiul în funcţie de cinci factori fundamentali: primul dintre aceşti
factori este influenţa morală; cel de-al doilea – condiţiile atmosferice; al treilea
– terenul; al patrulea – comandantul; al cincilea – doctrina. Prin teren, înţeleg
distanţele, uşurinţa sau dificultatea de a le străbate, lărgimea sau îngustimea
terenului şi şansele de viaţă sau de moarte pe care le oferă.
John Fitzgerald Kennedy
Nu întreba ce face ţara pentru tine, ci ce ai făcut tu pentru ţară.
Vă precizez încă de la început că doresc ca această prezentare să o dedic
sărbătoriţilor noştri de astăzi, premianţi merituoşi la olimpiadele la care au participat,
precum şi eroilor români care şi-au apărat ţara chiar cu preţul vieţii, atât în Războiul de
Independenţă de la care am aniversat la 9 Mai anul acesta 140 de ani, cât şi în eroicele
bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz de la care aniversăm 100 de ani în acest an,
epopei care au contribuit esenţial la reîntregirea teritoriilor locuite milenar de către

11
Marin ALNIŢEI

români în anul binecuvântat 1918.


Bineînţeles că mă voi referi la contribuţia importantă a geografiei militare, a hărţilor
topografice şi a specialiştilor acestei specialităţi militare la victoriile Armatei Române,
atât în Războiul de Independenţă, cât şi în eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz din Primul Război Mondial.

Asigurarea geografică a acţiunilor de luptă înaintea şi pe timpul Războiului de


Independenţă a României, 1877-1878

Serviciul Geografic al Armatei, reprezentat la acea vreme de Depozitul de Război, se


angajase înainte de anul 1875 într-o lucrare vastă şi pretenţioasă de executare la teren, în
mod riguros, a hărţii topografice a ţării la scara 1:20.000, lucrare pe care foarte puţine
ţări ale lumii o întocmeau pe timpul acela, cunoscută în istoria noastră sub denumirea
de Harta celor trei Constantini: Constantin Barozzi – întemeietorul şi geodezul, Constantin I.
Brătianu – cartograful şi Constantin Căpităneanu – astronomul, având la bază o concepţie
în 14 puncte, cuprinzând reguli riguroase din punct de vedere matematic – reţele de
triangulaţie şi nivelment şi din punct de vedere cartografic – elipsoid de referinţă, proiecţie
cartografică şi atlas de semne convenţionale.

Constantin Barozzi Constantin I. Brătianu Constantin Căpităneanu

Cu toate că personalul pus la dispoziţia Serviciului Geografic al Armatei executase


doar câteva campanii geodezice şi topografice, acesta se dovedise la înălţimea cerinţelor
vremii, fiind din punct de vedere profesional la nivelul serviciilor geografice militare
din ţările europene dezvoltate, ofiţerii români înfăptuind „prima hartă topografică pe
teren, în ţara lor şi numai cu puterile lor!”
După anul 1875, în faţa Serviciului Geografic al Armatei s-a pus problema
asigurării geografice a Armatei Române în teatrul probabil de acţiuni de luptă. În
acest sens, sub conducerea colonelului Constantin Barozzi şi prin aportul nemijlocit
al căpitanului Constantin I. Brătianu şi sublocotenentului Constantin Segărceanu, s-a
trecut la imprimarea şi distribuirea hărţilor necesare armatei – hartă cunoscută sub
12
Ţara Bârsei

denumirea de Harta României Meridionale (Harta lui Cuza) la scara 1:57.600, ridicată
la teren la scara 1:28.800 în perioada 1855-1857. În aceeaşi perioadă, ofiţerii Serviciului
Geografic al Armatei au actualizat această hartă pe toate direcţiile probabile de acţiuni
de luptă care duceau către Dunăre.

Alexandru Ioan Cuza Moise Groza

De asemenea, în anul 1876 s-au organizat recunoaşteri operative pe fâşii de câte


30 km lăţime la nord de Dunăre, pe Prut spre Oancea şi vărsarea Prutului în Dunăre,
pe drumurile Galaţi – Oancea, Galaţi – Pruteni, Bujoreni – Drăgăneşti, pe trecătorile
din munţii judeţului Prahova, precum şi recunoaşterea de detaliu efectuată de maiorul
Iacob Lahovari, căpitanul Traian Magheru şi locotenentul Moise Groza „de călare”, între
Bucureşti şi Giurgiu, în vederea preîntâmpinării unui atac otoman dinspre Dunăre.
Această din urmă recunoaştere, executată în luna noiembrie 1876 conform
ordinului colonelului George Slăniceanu – ministru de Război (24 iulie 1876 - 1 aprilie
1877, 1880-1881), primul şef al Serviciului Geografic al Armatei (1859-1862, 1867-1868),
trebuie să servească „pentru cazul când, fiind atacaţi de inamicul venit peste Dunăre,
am voi să luăm ofensiva” şi trebuie să conţină:
1. Descrierea generală a acestei părţi de pământ, situaţia lui geografică (bazinul
sau valea în care este), aspectul general. Liniile principale ale talvegurilor şi de
împărţeală a apelor: fizionomia generală a lui (netedă sau accidentală, limpede
sau cu păduri, uscată sau mocirloasă), felul pământului, clima şi locuitorii.
2. Căile de comunicare, direcţia, natura şi starea lor de întreţinere. Timpul probabil
în care se pot parcurge distanţele în diferite epoci şi mai cu seamă în anotimpul
actual. Rolul ce-l pot avea aceste căi de comunicare în operaţii sau dacă pot
deveni linii de operaţii.

13
Marin ALNIŢEI

3. Cursul de apă al Sabarului, Argeşului, Neajlovului, lărgimea, adâncimea,


iuţeala şi tot ce poate contribui la importanţa lor. Punctele de trecere, podurile
– fie plutitoare, fie stătătoare, vadurile, rolul ce-l pot avea în operaţie – fie în
ofensivă, fie în defensivă.
4. Locurile principale locuite din aceste zone care ar putea avea un rol în apărare,
fie ca posturi de câmp, ... , fie ca sprijin de trupe, în linie de bătaie sau ca posturi
înaintate pentru a întârzia apropierea inamicului.
5. Poziţiile militare care se pot afla pe acest teren, descriindu-se cu atenţie
extremităţile, faţa, interiorul lor, spatele şi mijloacele artificiale.
6. Pădurile şi defileurile, arătându-se natura, marginile, interiorul şi rolul lor,
comunicările dintr-însele şi orice detaliu care nu se pot figura pe plan, mai cu
seamă asupra malului stâng al Dunării, în dreapta şi în stânga oraşului Giurgiu,
la câte 20 km. Liniile înălţimilor, înălţimile de la Călugăreni şi Sabar.
Se va studia dacă plecând de la Giurgiu, o armată inamică va putea găsi cu
înlesnire o altă linie de operaţie decât calea ferată şi calea naţională.
Se va studia dacă o trecere a Dunării nu s-ar putea împiedica chiar de pe mal,
ţinând cont de multele iezere şi limitarea prin aruncarea punţilor unde ar putea
debarca spre vad.

În luna aprilie 1877 s-a stabilit o nouă organizare a Marelui Cartier General, în
care conducerea Statului-Major General şi a altor structuri era asigurată de ofiţeri care
cunoşteau foarte bine situaţia geografică din Armata Română, deoarece se ocupaseră
nemijlocit de aceasta, astfel:
La Statul-Major General (S.M.G.):
– şeful S.M.G. – Colonelul George Slăniceanu (27.04.1877-18.08.1877, 1878-1881;
1882-12.04.1883) – primul şef al Serviciului Geografic al Armatei (1859-1862, 1867-1868);
– subşeful S.M.G. şi al treilea şef al Serviciului Geografic al Armatei – Colonelul
Constantin Barozzi (1870-1877; 1879-1882), şef al operaţiilor (18.08-20.10.1877) – ulterior
ministru de Război (23.03.-12.11.1888) şi şef al Statului-Major General (01.10.1895-
01.10.1898);
La Secţia Topografică:
– Colonelul Nicolae Dona - al doilea şef al Serviciului Geografic al Armatei (1868-
1870), ulterior şef al Statului-Major General (23.05.1884-13.01.1886);
– Maiorul Constantin I. Brătianu, ulterior al şaptelea şef al Serviciului Geografic al
Armatei (1892-1907);
– Căpitanul Constantin Căpităneanu;
– trei ofiţeri geografi şi patru dorobanţi pentru lucrările topografice de teren;
– trei ofiţeri geografi şi trei dorobanţi pentru lucrările cartografice de birou şi de
distribuţie a hărţilor;
La Secţia Operaţiilor:
– Locotenent-colonelul Constantin Poenaru – al patrulea şef al Serviciului Geografic
al Armatei (1883-1886), ulterior şef al Statului-Major General (1898-1900) şi ministru de
Război (1894-1895);
– Maiorul Iacob Lahovari – al cincilea şef al Serviciului Geografic al Armatei (1886-
1888), ulterior şef al Statului-Major General (1894-1895), ministru de Război (1891-1894)
şi ministru de Externe (1904-1907).
În ceea ce priveşte înzestrarea cu hărţi topografice se poate aprecia că, înainte de
începerea Războiului de Independenţă, Armata Română dispunea de hărţi topografice
14
Ţara Bârsei

la scara 1:57.600 pentru întregul teritoriu al Munteniei şi parţial pentru unele zone de
peste Dunăre, iar pentru teatrul de acţiuni de luptă probabile de la sud de Dunăre, de
hărţi topografice la scara 1:1.500.000, 1:840.000, 1:57.600 şi „cea mai bună hartă, astăzi
existentă” – la scara 1:288.000.
Deşi această din urmă hartă a fost completată cu informaţii primite de la trupe
ca rezultat al recunoaşterilor, din cauza scării mici, poziţia redutelor nu a putut fi
reprezentată precis şi în detaliu, ceea ce a făcut ca de abia în cursul acţiunilor de luptă,
în care au căzut mii de ostaşi şi ofiţeri români, să fie descoperite poziţiilor lor corecte
(în principal cea de-a doua redută a cărei poziţie nu era cunoscută). Totodată, s-a ajuns la
concluzia că pentru acţiunile de luptă din zonele fortificate, harta topografică la scara
1:288.000 este neadecvată, trecându-se imediat la întocmirea hărţilor, crochiurilor şi
planurilor topografice actualizate la scări mari:
– hărţi topografice mărite la scara 1:100.000, 1:60.000, 1:50.000 şi 1:40.000;
– hărţi ale itinerariilor de deplasare la scara 1:28.800;
– crochiuri ale terenului la scara 1:14.400 pentru zonele în care s-au dus sau urma
să se ducă acţiuni de luptă;
– planul topografic al împrejurimilor Plevnei la scara 1:3.000;
– planuri topografice ale zonelor Rahova, Smârdan şi Vidin la scara 1:3.000;
– planuri topografice ale zonelor puternic fortificate la scara 1:2.000 şi 1:3.000;
– profile ale fortificaţiilor la scara 1:100.
A rămas în istoria specialităţii noastre – geografia militară/topogeodezia, fiind
demnă de remarcat operativitatea în lucru a Secţiei Topografice a Marelui Cartier
General, faptul că a reuşit ca, înaintea luptelor de cucerire a zonelor puternic fortificate
de la Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin, fiecare ofiţer român să primească planul
topografic actualizat al sectorului său de acţiune, planuri executate la teren de multe
ori în condiţii climaterice grele, cu o dotare modestă, dar cu ofiţeri şi dorobanţi cu o
înaltă însufleţire patriotică, fiind apoi multiplicate operativ la litografia Serviciului
Geografic al Armatei, la Bucureşti.
Înzestrarea fiecărui ofiţer român cu harta necesară pentru sectorul său de acţiune
a stârnit uimirea observatorilor militari străini ataşaţi pe lângă armatele de operaţii din
Balcani (care au urmat neîntrerupt trupele române pe front), deoarece înzestrarea cu
hărţi a ofiţerilor din armatele marilor puteri era mult mai slabă. În această privinţă,
comentariul ataşatului militar al Prusiei este deosebit de relevant:
Armata Română a făcut un pas mai mult în pregătirea sa de război, faţă de cea
germană, care în războiul de la 1870-1871, abia putuse da o hartă pe batalion!
De asemenea, este la fel de relevant comentariul dintr-un document al vremii:
Sunt fapte care trebuie spuse tare, căci ne onorează şi ar fi păcat să nu le cunoască
cât mai multă lume!
Asigurarea geografică a acţiunilor de luptă înaintea şi pe timpul Primului
Război Mondial, 1916-1918

Serviciul Geografic al Armatei şi-a făcut simţită prezenţa atât pe plan naţional,
printr-o activitate intensă profesională şi ştiinţifică, cât şi pe plan internaţional, printr-o
solidă participare ştiinţifică, în calitate de membru activ al Asociaţiei Internaţionale de
Geodezie.
Astfel, Serviciul Geografic al Armatei, într-o nouă organizare şi cu dotare tehnică
superioară, a produs hărţi topografice la scările 1:10.000, 1:20.000, 1:50.000, 1:100.000,

15
Marin ALNIŢEI

1:200.000 şi atlasul de semne convenţionale topografice corespunzător acestor hărţi,


la care se adaugă înfiinţarea Observatorului Astronomic Militar în anul 1895, în
Dealul Piscului din Bucureşti, care există şi astăzi, „adăpostind” punctele astronomo-
geodezice fundamentale est şi vest, precum şi punctul geodezic fundamental, baza
matematică a tuturor hărţilor şi planurilor topografice din România, fiind legat prin
măsurători astronomo-geodezice extrem de precise (efectuate zeci de ani şi de zeci de
generaţii de ofiţeri) de principalele observatoare astronomice ale Europei – Greenwich,
Herstmonceux, Paris, Potsdam şi Pulkovo.
Se înfiinţează, sub patronajul Regelui Carol I, Societatea Regală Română de
Geografie, preşedinte fiind Regele, iar vicepreşedinte Generalul de divizie Constantin
Barozzi şi apoi Generalul de divizie Constantin I. Brătianu, aceştia fiind ulterior şi
membri ai Academiei Române. Cea mai importantă realizare ştiinţifică din acea vreme,
la care şi-au dat mâna marile personalităţi militare şi civile ale vremii este Marele
Dicţionar Geografic al României, realizat în cinci volume în perioada 1898-1902, de către
George-Ioan Lahovari, Generalul Constantin I. Brătianu şi Grigore Tocilescu.
De asemenea, ca urmare a participării la Expoziţia Universală de la Paris din anul
1899, la care Serviciul Geografic al Armatei expune într-un stand propriu produsele
sale cartografice, juriul internaţional, constatând superioritatea acestora, le-a acordat
un mare premiu (harta Sinaia), trei medalii de aur (ministrului de Război – generalul
Iacob Lahovari, directorului Serviciului Geografic al Armatei – generalul Constantin I.
Brătianu şi directorului tehnic al Serviciului – colonelul George Iannescu) şi o medalie
de argint (şefului secţiei Imprimări din Serviciu – colonelul Ioan Cantea).
După ce Serviciul Geografic al Armatei a trecut prin experienţa celui de-al Doilea
Război Balcanic în anul 1913, în care li s-au distribuit trupelor, comandamentelor şi
serviciilor hărţile teatrului de operaţii militare dislocate în Balcani/Bulgaria la scările
1:100.000, 1:200.000 şi 1:750.000, întocmite pe timp de pace, până în preajma începerii
Primului Război Mondial, Serviciul Geografic al Armatei executase deja o serie de
lucrări pentru nevoile armatei, astfel:
– redactarea şi imprimarea hărţilor la scările 1:100.000, 1:200.000 şi 1:750.000, după
originalele de teren ale ridicărilor topografice la scările 1:57.600, 1:20.000 şi 1:10.000;
– actualizarea, redactarea şi imprimarea hărţii la scara 1:100.000, folosind hărţile
la scara 1:50.000;
– multiplicarea hărţilor la scările 1:100.000 şi 1:200.000 pentru teatrele probabile de
acţiuni de luptă;
– harta cu valorile declinaţiei magnetice de pe teritoriul Modovei, Dobrogei,
Munteniei şi Olteniei la scara 1:750.000.
Încă din timp de pace, a fost materializată o nouă concepţie de asigurare geografică
a acţiunilor de luptă prin lucrarea Instrucţiunile provizorii asupra întocmirii planurilor
directoare şi organizarea tirului artileriei, editată la 1 noiembrie 1916, care prevedea:
– realizarea unor hărţi la scară mare 1:20.000, 1:10.000 şi 1:5.000, denumite planuri
directoare de tragere, executate într-o proiecţie conică conformă Lambert, în care
unghiurile măsurate pe hartă să fie identice cu cele măsurate pe teren, să aibă caroiaj
kilometric pentru extragerea cu uşurinţă a coordonatelor obiectivelor şi să permită
racordarea foilor de hartă pentru spaţiile mari pe care se duc acţiunile de luptă;
– Serviciul Geografic al Armatei să fie constituit în timp de război din două părţi
principale: Serviciul Geografic din Zona Interioară, care să facă parte din organigrama
Ministerului de Război, şi Serviciul Geografic de la Marele Cartier General, unitatea de
acţiune a celor două servicii fiind asigurată de şeful Serviciului Geografic de la Marele
16
Ţara Bârsei

Cartier General.
În timpul Primului Război Mondial, hărţile au început să fie actualizate cu ajutorul
fotografiilor aeriene, metodele fotogrammetrice fiind tot mai intens folosite pentru
întocmirea şi actualizarea hărţilor topografice. De altfel, încă din luna aprilie 1916 s-a
hotărât înfiinţarea unui serviciu fotoaerian în subordinea aviaţiei. În acest domeniu
au fost folosite ideile novatoare ale lui Aurel Vlaicu care, în anul 1909, montând un
aparat fotografic pe un zmeu construit de el, a realizat primele fotografii aeriene asupra
unor vase de război din portul croat Pola, iar în anul 1911 a executat primele fotografii
aeriene din avion, în jurul câmpului Cotroceni, pentru ca apoi, în anul 1913, în cursul
Războiului Balcanic să execute mai multe misiuni fotoaeriene de recunoaştere.

Aurel Vlaicu

În perioada eroicelor lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti, Nămoloasa, Siret, Muncelu,


Oituz ş.a., serviciul fotoaerian din cadrul aviaţiei militare române a contribuit la
descoperirea dispozitivului inamicului, a mijloacelor sale de foc, rezervelor etc. –
element important în obţinerea victoriei în acele sângeroase încleştări pentru apărarea
gliei străbune. În august 1917 au fost realizate, pentru prima dată, planuri directoare
actualizate pe cale fotogrammetrică de către o secţie de prelucrare a fotografiilor
aeriene, care funcţiona la Iaşi sub conducerea Serviciului Geografic al Armatei.
Printre cei care au adus o contribuţie de seamă la introducerea fotogrammetriei în
ţara noastră se numără căpitanii Ion Racoveanu şi Nicolae Sotir, ofiţerii de rezervă Aurel
Cernătescu, M.P. Florescu, Victor Ivăncianu, V. Priboiu, Dumitru Ciurileanu, Victor
Văideanu şi V. Mihăilescu. De altfel, Aurel Cernătescu şi Victor Ivăncianu au întocmit, la
începutul anului 1918, una dintre primele lucrări teoretice de fotogrammetrie, intitulată
Studiul restituirii fotografiilor aeriene.
În organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare, Serviciul Geografic al Armatei a
avut un rol important. Specialiştii acestui organism, trimişi la corpurile de trupă şi arme,
au îndeplinit, pe toată durata războiului, misiuni pretenţioase referitoare la ridicări
topografice pe linia frontului, precum şi la actualizarea permanentă a conţinutului

17
Marin ALNIŢEI

hărţilor.
De asemenea, Serviciul Geografic al Armatei a întocmit planuri topografice la
scară mare (1:5.000 şi 1:10.000), documente folosite atât pentru nevoile de apărare, cât şi
pentru soluţionarea diferitelor probleme de natură economică.
Tot în timpul războiului, lucrările topogeodezice au fost unificate prin adoptarea
unui caroiaj kilometric rectangular, având ca origine coordonatele unui punct şi un
sistem unic de axe, pentru toate scările, astfel alese încât întreaga regiune a României,
situându-se în cadranul I trigonometric, să aibă numai coordonate pozitive.
Pentru nevoile frontului au fost organizate două brigăzi topografice care au
executat lucrări de triangulaţie şi tachimetrie, precum şi de actualizare a hărţilor în
regiunea frontului Armatei I şi a Armatei a II-a operative. Toate unităţile topografice
(brigăzile), precum şi secţiile geografice sau de observaţie organizate pe lângă armate
şi artilerie erau conduse, din punct de vedere tehnic, direct de Serviciul Geografic al
Armatei, care funcţiona pe lângă Marele Cartier General.
Necesitatea de a asigura trupele cu hărţi topografice adecvate a determinat Serviciul
Geografic al Armatei ca, în perioada 1914-1916, să actualizeze şi să tipărească hărţi la
scările 1:100.000, 1:200.000 şi 1:750.000 pentru teatrele de acţiuni de luptă probabile.
Hărţile tipărite erau distribuite eşalonat trupelor, fiind dispuse în lăzi (tip container)
astfel ca să poată fi transportate de doi oameni. Statele-majore ale unităţilor primitoare
le luau în evidenţă şi dădeau ordine pentru distribuirea lor. Distribuţia se făcea ierarhic,
adică prin Serviciul Geografic de la Marele Cartier General la Armata I şi a II-a Române
şi la Cartierul General Rus (Armatele 4, 6 şi 9).
Odată cu începerea războiului, 15 august 1916, fiecărui ofiţer şi subofiţer –
comandant de pluton – i s-a asigurat câte o hartă la scara 1:100.000 pentru toată zona în
care a acţionat regimentul său.
Pentru fiecare comandant, începând de la comandantul de companie (baterie), a
fost asigurat un set de hărţi pentru punerea situaţiilor tactice şi pentru executarea unor
misiuni speciale, transmiterea ordinelor şi executarea recunoaşterilor.
Pentru fiecare stat-major de divizie s-a asigurat o rezervă de hărţi echivalentă cu
cea pentru două regimente de infanterie şi unul de artilerie, în afară de hărţile necesare
pentru activităţile zilnice ale statului-major.
Fiecare stat-major de armată a fost asigurat cu o rezervă de hărţi necesară pentru
două divizii, pe orice direcţie a frontului armatei.
Jumătate din numărul hărţilor necesare statelor-majore erau imprimate în nuanţe
normale de culoare, iar restul, în nuanţe slabe pentru a se putea trece pe ele situaţii
operative. În medie, o armată primea câte 1000 exemplare din fiecare foaie de hartă.
În războiul de poziţie din 1917 s-au distribuit trupelor şi hărţi la scări mari, aşa-
numitele planuri directoare de tragere, care erau, de regulă, la scara 1:20.000 şi, mai rar,
la scările 1:5.000 şi 1:10.000. Hărţile existente la ofiţeri se înlocuiau la fiecare două luni,
indiferent dacă erau sau nu uzate, fără a se înapoia hărţile avute deja în folosinţă.
În prima urgenţă, trupele erau asigurate cu hărţi la scara 1:100.000 şi 1:200.000 şi,
ulterior, cu planuri directoare (îndeosebi trupele de artilerie).
Pentru zonele în care nu se dispunea decât de hărţi la scări mici faţă de scara
planului director, acestea se măreau la scara acestuia.
Planurile directoare erau actualizate prin grija Serviciului Geografic al Armatei, a
secţiilor geografice de la armate şi a secţiilor topografice de la divizii.
Se poate afirma că, în Primul Război Mondial, Armata Română a dispus în măsură
suficientă de hărţile de care a avut nevoie.
18
Ţara Bârsei

Serviciul Geografic al Armatei, folosind cu pricepere fie schimbul internaţional de


hărţi, fie procurarea hărţilor contra cost, din străinătate, a reuşit să dispună de hărţile
necesare ducerii războiului pentru înfrângerea definitivă a inamicului. Deşi iniţial a
avut o organizare şi dotare redusă, a reuşit ca în scurt timp să se reorganizeze într-un
serviciu puternic, cu elemente operative specifice, la unităţi (geograful regimentului) şi
la mari unităţi (secţiile geografice de armată), având asigurată şi executarea de lucrări
în spatele frontului, prin Serviciul Geografic din Zona Interioară şi Serviciul Geografic
de la Marele Cartier General.

În loc de concluzii
Singură, harta topografică este adevărata geografie completă şi amănunţită a
ţării întregi. Ea este opera monumentală şi anonimă, ridicată încetul cu încetul,
timp de zeci de ani, de mii de ofiţeri, care pe lângă pregătirea ştiinţifică, au
avut simţul datoriei şi al dragostei faţă de ţară. Aceştia au cutreierat pas cu pas
tot pământul românesc, lucrând toţi în acelaşi fel şi cugetând orice liniuţă pusă
pe hartă. Să fim vrednici de o astfel de operă şi cei cu tragere de inimă pentru
cercetarea pământului românesc să nu se mărginească a citi, ci să înveţe a scoate
comorile închise în harta topografică a ţării.

Simion Mehedinţi George Vâlsan

19
Petre OTU

Petre OTU

LOCOTENENT-COLONEL GHEORGHE POENARU-BORDEA


PRIMUL OFIŢER AL ARMATEI ROMÂNE CĂZUT ÎN LUPTĂ ÎN
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Résumé: Le matériel présenté concerne les combats du Défilé Rucar-Bran au début de l’entrée
de la Roumanie dans la Première Guerre Mondiale, une brève biographie du lieutenant-colonel
Georges Poenaru-Bordea – le premier officier roumain mort dans cette guerre et les circonstances
dans lesquelles il est tombé héroïquement dans les batailles de la gorge.

Unul dintre punctele prin care s-a produs trecerea frontierei, la ora 21:00 a zilei de 14/27
august 1916, a fost Pasul Giuvala din localitatea Fundata, localitate ce era pe atunci
împărţită între România şi Austro-Ungaria. În acel loc, cel mai înalt din defileul Rucăr-
Bran, exista un punct vamal, păzit de grănicerii austro-ungari.
Pasul Giuvala se afla în zona Grupului operativ de acoperire Bran, asigurat de
Brigada 6 Infanterie – comandată de colonelul Ioan Lupescu (care a participat la acţiunile
militare de pe frontul românesc pe toată perioada războiului, între 14/27 august 1916
şi 28 octombrie/11 noiembrie 1918), din Divizia 3 Infanterie. Obiectivul ofensivei era
străpungerea defileului Rucăr-Bran, pentru a stabili un aliniament la sud-vest de Braşov,
oraş spre care se îndreptau, concomitent, forţele Grupului de acoperire Predeal.
Grupul de acoperire Bran a pornit la atac cu trei coloane, dintre care coloana centrală
era constituită din Regimentul 30 Infanterie „Muscel” din Câmpulung – comandat
de locotenent-colonelul Stelian Alexandrescu, două batalioane din Regimentul 22
Infanterie „Dâmboviţa”, un divizion din Regimentul 6 Artilerie şi o baterie de 87 mm.
Această coloană a pătruns în Pasul Giuvala pentru a înainta spre Bran. Asaltul asupra
pichetului de frontieră din satul Fundata a fost victorios, dar în cursul schimbului de
focuri cu grănicerii şi jandarmii austro-ungari a fost ucis locotenent-colonelul Gheorghe
Poenaru-Bordea – locţiitorul comandantului Regimentului 30 Infanterie „Muscel” – în
timp ce deschidea calea prin întuneric cu o lanternă aprinsă, el fiind reperat cu uşurinţă
de inamic. El a fost primul ofiţer al Armatei Române care a căzut în luptă în Primul
Război Mondial.
Coloana centrală a continuat ofensiva în cursul zilei de 15 august pe Şoseaua
Giuvala – Bran, desfăşurând lupte în punctele Măgura, Dealul Cetăţii şi Bran. Cele
trei coloane reunite au ocupat poziţia întărită Măgura – Bran. Ofensiva Grupului de
acoperire Bran a fost reluată la 17/30 august, când a fost atins aliniamentul Tohanu
Nou – Zărneşti. Braşovul fusese deja cucerit cu o zi înainte de Brigada 8 Infanterie,
comandată de generalul de brigadă Gheorghe Mărdărescu.
Locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea aparţinea unei vechi familii
boiereşti din Ţara Românească, descendentă a unui oştean pe care Mihai Viteazul l-a
dăruit cu moşia Poiana din Ialomiţa, pentru faptele sale de vitejie. El s-a născut la
Bucureşti, pe 12 februarie 1871. A îmbrăţişat cariera militară, absolvind în 1894 Şcoala
Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie. A fost avansat locotenent în 1897, căpitan
în 1904, maior în 1913 şi locotenent-colonel la 1 august 1916.
Locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, care s-a avântat în luptă pentru a
da un exemplu soldaţilor pe care îi comanda, odihneşte în cimitirul satului Fundata, iar

20
Ţara Bârsei

inscripţia de pe crucea de piatră aminteşte fapta sa eroică.

De asemenea, în faţa dispensarului din satul Fundata, clădirea în care funcţionase


fosta vamă austro-ungară, există un monument ridicat de Societatea „Cultul eroilor”,
pentru a cinsti memoria locotenent-colonelului Gheorghe Poenaru-Bordea, inscripţia
amintind că el a fost „cel dintâi ofiţer căzut vitejeşte pentru strămutarea acestui hotar,
14 august 1916”. Monumentul din piatră este flancat de două tunuri.
În Bucureşti şi Câmpulung-Muscel există străzi care îi poartă numele.

21
Premianţi

ELEVII PREMIAŢI PENTRU REZULTATELE OBŢINUTE LA


OLIMPIADELE ŞI CONCURSURILE ŞCOLARE DESFĂŞURATE
ÎN ANUL ŞCOLAR 2016-2017

TARAN Daniela, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Nr. 6 „Iacob Mureșianu” Brașov
Prof. coord. Preda Codruța
Olimpiada de Geografie, Premiu special S.G.R.

BERBECARIU Alexandru, clasa a X-a, Colegiul Național „Andrei Șaguna” Brașov


Prof. coord. Oltei Mirela
Olimpiada de Geografie, Premiu special S.G.R.

NAFTAN Ovidiu, clasa a X-a, Colegiul de Științe ale Naturii „Emil Racoviță” Brașov
Prof. coord. Moldovan Cristina
Olimpiada de Geografie, Premiu special S.G.R.

COVACIU Darius, clasa a V-a, Colegiul Național de Informatică „Grigore Moisil” Brașov
Prof. coord. Constantin Mădălina
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul III

HODOR Sylvia Maria, clasa a V-a, Colegiul Național „Andrei Șaguna” Brașov
Prof. coord. Szeker Loredana
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul II

CREȚU Robert Ionuț, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 3, Codlea


Prof. coord. Ungureanu Claudia
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul II

BORICEANU Tudor-Cristian, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Teliu


Prof. coord. Zechner Robert
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul III

MUREȘAN Andrei Alexandru, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 13, Brașov
Prof. coord. Micu Raluca
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Mențiune

LĂZURAN Darius Marian, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 5, Brașov


Prof. coord. Oltei Mihaela
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul III

22
Ţara Bârsei

MANIȚIU Oana, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 11 „Șt.O. Iosif” Brașov
Prof. coord. Preda Codruța
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul III

ANGHEL Andreea, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr. 3, Codlea


Prof. coord. Ungureanu Claudia
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul II

PANAIT Iulia, clasa a VII-a, Liceul Teoretic „George Moroianu” Săcele


Prof. coord. Teodoroiu Cristi
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul II

BODEAN Ioan Paul, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr. 2, Codlea


Prof. coord. Țanu Carmen
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul I

POGONARU Roberto Cosmin, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Nr. 13, Brașov
Prof. coord. Micu Raluca
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Mențiune

CALINSCHI Aris Cristian, clasa a VII-a, Colegiul Național „Andrei Șaguna” Brașov
Prof. coord. Szeker Loredana
Concursul Național de Geografie pentru clasele V-VII
„Mica Olimpiadă de Geografie – Terra” – Premiul III

NISTORICĂ Iuliana Daniela, Colegiul „Nicolae Titulescu” Brașov


Prof. coord. Trif Septimius
Concursul de comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal, la disciplina
geografie – Mențiune

23
Ţara Bârsei

sesiunea ştiinţifică de comunicări


„ţara bârsei”
24-25 Mai 2018

50 De Ani
De La Înființarea Muzeului
„Casa Mureșenilor” Brașov
Ţara Bârsei

Sanda-Maria BUTA

Dragii mei colegi,

În primul rând vreau să-mi exprim regretul că nu putem fi împreună la „Casa


Mureşenilor”. Sunt însă cu tot sufletul alături de voi, cei care aţi făcut posibil ca Muzeul
memorial al Mureşenilor să devină aşa cum l-au gândit întemeietorii lui: Joe Gherman,
Mircea Gherman şi, bineînţeles, cea care, cu inteligenţă şi căldură, ne-a fost nouă reper
şi suport, Doamna Lucia Bunaciu.
Pentru că Mureşenii au fost – după cum spunea Octavian Goga – nu comentatorii
care veneau din urmă, ci în cele mai multe cazuri autorii gândului iniţial, în acţiunea
permanentă a evoluţiei acestui popor, muzeul, care avea menirea de a păstra şi transmite
mai departe valorile în care Mureşenii au crezut şi cărora le-au închinat întreaga viaţă,
nu putea rămâne o simplă anexă, ci trebuia să devină ceea ce aţi realizat voi în acest sfert
de veac.
Sunt convinsă că şi în viitor veţi fi animaţi de acelaşi devotament şi dăruire.
Personal, vă mulţumesc că mi-aţi fost tot timpul prieteni dragi pe care să-i port în
suflet cu iubire.
Sanda-Maria BUTA1

1 
Director al Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov în perioada 1997-2005.

27
Valer RUS

Valer RUS

CASA MUREŞENILOR 1968-2018


EVOLUŢIE INSTITUŢIONALĂ DIN PERSPECTIVĂ MANAGERIALĂ

”Casa Mureșenilor” Museum 1968-2018


Institutional development from the managerial perspective
Abstract: This article tells about the evolution of the ”Casa Mureșenilor” Museum between
1968 and 2018, from a managerial stand point, and it presents the two different periods of the
museum - the time when the museum was a department of the Brașov County Museum (1968-
1997), and the current period, which started in 1998, when the museum became autonomous
and fell under the direct subordination of the Brașov County Council. In these last fifty years, the
museum was managed by only 3 managers, Mircea Gherman (1968-1991), Sanda-Maria Buta
(1991-2005) and Ph.d. Valer Rus (2005 - onward).

Muzeul „Casa Mureşenilor” şi-a pus bazele la Braşov în următoarele două decenii după
decesul ultimului urmaş pe linie masculină din familie care locuia în oraş, istoricul şi
publicistul Aurel A. Mureşianu (1889-1950). Urmaşii ilustrei familii de intelectuali a
Mureşenilor l-au mandatat pe Joe Gherman, fost subprefect al judeţului Cluj, în perioada
interbelică și prefect al județului Hotin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, să
ducă la îndeplinire Lăsământul Mureşenilor, un document care nu a putut fi identificat
până la această oră, dar care era menţionat în istoria orală a familiei.
Lăsământul Mureşenilor este atribuit academicianului Iacob Mureşianu (1812-1887),
fondatorul ramurii braşovene a familiei din care mai provine şi Andrei Mureşanu,
poetul Revoluţiei de la 1848. Iacob Mureşianu solicita urmaşilor săi, şi Aurel A.
Mureşianu, nepotul său, cerea expres în testament, ca familia să delege un membru al
familiei pentru „preluarea, păstrarea şi organizarea, în scopul înfiinţării unei instituţii
cu numele Fundaţiunea Casei Mureşenilor, Bibliotecă, Muzeu, Instituţie de cercetări
istorico-ştiinţifice, conform dorinţei înaintaşilor”1.
Documentul identificat de noi, care stă la baza înfiinţării muzeului, este Actul
de donaţie, înregistrat sub numărul de inventar 19.201 în Arhiva Mureşenilor, din care
aflăm că
Subsemnatul Dr. Joe Gherman, domiciliat în Braşov, str. Nicolae Bălcescu nr.
13, însărcinat de către vărul nostru Aurel A. Mureşianu prin scrisoarea sa din
29 august 1950 cu care mi-a transmis bunurile spirituale şi materiale a familiei
Mureşenilor din Braşov, bibliotecă, arhivă, colecţia Gazetei Transilvaniei, a
Foii pentru Minte, Inimă şi Literatură, tablouri, busturi etc., pentru a depune
toate străduinţele ca aceste bunuri să fie valorificate, punându-se la dispoziţia
publicului, a cercetătorilor, istorici, oameni de ştiinţă, literaţi etc. – în stare
indiviză – cum au hotărât în 1887, cu prilejul morţii lui Iacob Mureşianu tatăl,
urmaşii lui, fii şi fiice – întemeind un muzeu Memorial al Mureşenilor cu secţie
de cercetări istorice, în acord cu autorităţile2.

Lucia Bunaciu, „Lăsământul” spiritual şi material al Mureşenilor, în „Cumidava”, Muzeul Judeţean de Istorie
1  

Braşov, XX, 1996, p. 323.


2 
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, nr. inv. 19201, dactilogramă, p. 1.

28
Ţara Bârsei

Procesul de inventariere a colecţiei a durat foarte mulţi ani, dată fiind mărimea
Arhivei Mureşenilor (peste 17.000 documente, datate în secolele XVII-XX), respectiv,
numărul restrâns de specialişti implicaţi în această activitate. Practic, organizarea
viitorului muzeu şi a arhivei a durat între anii 1950 şi 1967. În acest an, 1967, Joe
Gherman încetează din viaţă, şi activitatea sa de curator al colecţiei este continuată de
fiul său, Mircea Gherman. Acesta va fi, de altfel, şi primul angajat al viitorului muzeu,
inaugurat în 27 mai 1968.
Din ziarul oficial al judeţului Braşov, „Drum Nou”, aflăm că
în semn de veneraţie faţă de cei care prin opera şi activitatea lor au înaripat
cugetele şi au oţelit voinţa luptătorilor pentru libertate naţională şi progres
social, ieri după amiază [27 mai 1968, n.n.] a avut loc la Braşov festivitatea
inaugurării „Casei Mureşenilor”3.
La eveniment au participat
tovarăşii Dumitru Cristea, şeful secţiei de propagandă a Comitetului judeţean
Braşov al P.C.R., Eisenburger Eduard, membru al biroului comitetului judeţean
de partid, conf. univ. Ion Lupu şi prof. Cornelia Albu, membri supleanţi ai
biroului comitetului judeţean de partid, Gheorghe Conţu, secretar al Comitetului
municipal de partid Braşov, Marin Decu, prim-vicepreşedinte al consiliului
popular municipal, Teodor Pleşa din partea Comitetului de Stat pentru Cultură
şi Artă, prof. Aurelian Ionaşcu din partea Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj,
membri ai familiei Mureşanu din toată ţara, numeroşi oameni de cultură şi artă,
cadre didactice, ziarişti4.
Cuvântul de deschidere a evenimentului a fost adresat de prof. Ioan Ghiran,
preşedintele Comitetului Judeţean pentru Cultură și Artă. În continuare, a ţinut o
alocuţiune prof. Caius Teodorescu, directorul din acel moment al Muzeului Judeţean
Braşov. Ziaristul consemna şi faptul că
în numele membrilor familiei iluştrilor şi înflăcăraţilor patrioţi transilvăneni a
mulţumit Mircea Gherman, strănepot al lui Iacob Mureşanu5.
Panglica de inaugurare a fost tăiată de Livia Groza, fiica generalului Moise Groza şi a
Elenei Groza, născută Mureşianu. La eveniment au fost prezente și Sevastia Gherman și
Florica Pârvulescu, fiicele compozitorului Iacob Mureșianu.
Tot din paginile ziarului „Drum Nou” aflăm că muzeul cuprindea la deschidere
circa 1.000 de exponate: piese originale din activitatea „Gazetei...” şi a „Foii...”,
documente ce ilustrează activitatea Mureşenilor, tablouri şi mobilier etc. Misiunea
declarată a noului muzeu era să fie un „valoros instrument de educaţie patriotică a
tinerei generaţii, a tuturor oamenilor muncii”6.
Aşa cum s-a mai remarcat şi anterior, apariţia unui muzeu dedicat unor
personalităţi încadrabile în categoria mult blamată a intelectualilor burghezi din
perioada antecomunistă a reprezentat încă un semnal de îndreptare a vieţii publice
şi culturale, specifică anilor 1965-1971. Această perioadă de aparentă normalizare a
climatului public poststalinist încetează abrupt după apariţia Tezelor din iulie 1971,
context în care probabil că apariţia noului muzeu ar fi fost mai dificilă.

3 
Festivitatea deschiderii „Casei Mureşenilor”, în „Drum Nou”, marţi, 28 mai 1968, p. 1.
4 
Ibidem.
5 
Ibidem, p. 3.
6 
Ibidem.

29
Valer RUS

Următorul document identificat de noi, şi care contribuie la înţelegerea


mecanismului de funcţionare a unei instituţii publice din perioada comunistă, legat de
întemeierea muzeului, este din anul 1989 (!), şi reprezintă decizia de acceptare a unei
donaţii, mai precis, Donaţia Casei Mureşenilor.
Astfel, prin Decizia nr. 100, din 18 februarie 1989, a Biroului Permanent al
Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Braşov, la propunerea Muzeului
Judeţean Braşov, înregistrată sub nr. 435/1989, prin care
se propune acceptarea donaţiei oferită statului de către cetăţeanul Joe Gherman
domiciliat în municipiul Braşov, str. Nicolae Bălcescu nr. 13, constând din
imobilul situat în municipiul Braşov, Piaţa 23 August nr. 25 în care funcţionează
muzeul „Casa Mureşenilor”, precum şi a instalaţiilor şi obiectelor de inventar
aflat în acest muzeu,
se decide, la articolul 1, că:
Se acceptă donaţia oferită statului de cetăţeanul Joe Gherman domiciliat în
municipiul Braşov, str. Nicolae Bălcescu nr. 13, constând din imobilul şi obiectele
cuprinse în oferta de donaţie autentificată de către Notariatul de Stat Braşov sub
nr. 11203 din 21 decembrie 1965 ofertă care se anexează la prezenta decizie din
care face parte integrantă7.
În anul 1991 survine decesul lui Mircea Gherman, primul angajat al muzeului şi
urmaş direct al familiei Mureşenilor. Acesta a fost cel care a adus în organizaţie pe
succesoarea lui, muzeografa Sanda-Maria Buta, angajată a Secţiei de artă a Muzeului
Judeţean Braşov. Aceasta a devenit următoarea responsabilă a muzeului, până în anul
1997, când, într-un context politic favorabil (Consiliul Judeţean Braşov era condus de
o majoritate politică formată din reprezentanţi ai partidelor Convenţiei Democrate),
propune şi obţine autonomia instituţională pentru Casa memorială, care se transformă
într-o instituţie publică autonomă, în subordinea directă a Consiliului Judeţean Braşov.
Astfel, prin Hotărârea nr. 92, din 29 septembrie 1997, autoritatea judeţeană hotăra:
Începând cu data de 1 octombrie 1997 se înfiinţează Muzeul „CASA
MUREŞENILOR” ca instituţie culturală independentă cu personalitate juridică,
sub autoritatea Consiliului Judeţean Braşov8.
Totodată, predarea-preluarea patrimoniului aferent „Casei Mureşenilor” şi a
personalului se va face prin protocol întocmit între conducerea Muzeului de Istorie
şi noua conducere a Muzeului „CASA MUREŞENILOR”.9 Director al muzeului nou-
format a fost numită Sanda-Maria Buta, cea care a dezvoltat primele programe culturale
finanţate direct de către Consiliul Judeţean Braşov. Aceasta a demarat şi procesul de
profesionalizare a personalului instituţiei, prin creare de posturi noi specifice şi recrutare
de angajaţi noi. Din anul 2000, doamna Lucia Hortenzia Otilia Victoria Bunaciu (1923-
2018) a fost numită director onorific al muzeului.
Începând cu 1 octombrie 2005, următorul director al muzeului devenea dr. Valer
Rus, unul dintre primii manageri culturali din România, prin câştigarea unui concurs
de proiecte de management prevăzute prin Ordonanţa 26 din 22 iulie 2005, privind
managementul instituţiilor publice de cultură.
În anul 2006 a fost deschisă casa memorială dedicată poetului Ştefan Baciu,

7 
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, Arhiva Mureşenilor, nr. 19200.
8 
Ibidem, nr. 19194.
9 
Ibidem.

30
Ţara Bârsei

din strada George Baiulescu, nr. 9, Braşov. Aceasta este secţie a Muzeului „Casa
Mureşenilor”, conform actului de donaţie realizat de Ovidiu Mărgineanu, cumnatul
poetului şi legatar testamentar al familiei.
Astfel, Muzeul Memorial al Mureşenilor s-a transformat într-un complex de
case memoriale, preocupat în mod constant de reformularea şi adecvarea misiunii
organizaţionale, adaptată la cerinţele modernităţii, dar care nu uită niciodată că are
în atenţie „interpretarea şi celebrarea trecutului, într-un context al prezentului şi al
viitorului”10.
În anul 2018, Muzeul „Casa Mureşenilor” înseamnă 37.318 bunuri culturale, din
care 870 sunt clasate în Patrimoniul Cultural Naţional, 6 apartamente aflate în 2 imobile
din zona centrului istoric al Braşovului, 14 săli de expoziţie permanentă şi temporare,
3 depozite de bunuri culturale, 1 laborator de restaurare, 5 birouri, un site de internet
cu mai multe zeci de mii de vizitatori unici anual (www.muzeulmuresenilor.ro), un
anuar ştiinţific – „Ţara Bârsei” (16 numere în seria a treia), expoziţii, sesiuni, conferinţe,
proiecte culturale cu finanţare nerambursabilă, concerte, educaţie muzeală, 17 angajaţi
(manager, şefi de servicii, muzeografi, conservator, restaurator, custode de sală,
supraveghetoare, economist, referent de specialitate, administrator), care împreună
contribuie la îndeplinirea constantă a funcţiilor unui muzeu modern şi profesionist:
conservarea, cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural, în scopul educării şi
delectării publicului.

10 
Valer Rus, Proiect de management 2014-2019, ms.

31
Rodica FLOREA

Rodica FLOREA

ARHIVA MUREŞENILOR – TRECUT ŞI PREZENT

Mureșenilor`s Archive – past and present


Abstract: ”Casa Mureșenilor” Museum from Brașov and the Mureșenilor Archive have been
established in 1968, and they were funded from the donations made by the descendants of the
Mureșianu family. Now, this archive contains 25.000 documents on the history of the XVIII–XX
centuries.

În urma donaţiei făcută de urmaşii familiei Mureşianu, în anul 1968 s-a înfiinţat
„Casa Mureşenilor” ca secţie a Muzeului Judeţean Braşov. Astfel s-a pus în practică
testamentul cultural al lui Iacob Mureşianu de a se forma o Fundaţie care să fie pusă
la dispoziţia poporului şi a cercetătorilor istorici.1 Se ofereau spaţiul necesar, obiecte
care au aparţinut familiei şi o arhivă cu o valoare culturală deosebită, numărând 22.610
documente.
Arhiva conţine acte civile, testimonii şcolare, diplome, scrisori, fotografii ale
familiei Mureşenilor, documente referitoare la diverse evenimente din istoria Braşovului
şi Transilvaniei.
Alte documente, scrisori şi fotografii oglindesc relaţiile „Gazetei Transilvaniei”
cu reprezentanţi ai vieţii culturale şi politice din trecut care au contribuit la apărarea
drepturilor politice, sociale şi economice ale românilor, cât şi la popularizarea în
Transilvania a principalelor evenimente de peste Carpaţi, cum ar fi Unirea Principatelor
Române din 1859, reformele lui Alexandru Ioan Cuza.
Arhiva Mureşenilor – trecut
Într-o primă etapă, până în anul 1950, documentele au fost păstrate în biblioteca familiei
Mureşianu în casa din Piaţa 23 August nr. 25 (astăzi, Piaţa Sfatului).
După anul 1950, arhiva a fost mutată pentru o scurtă perioadă în clădirea ASTRA,
urmând ca între anii 1965 şi 1977 să revină în „Casa Mureşenilor”.
În anul 1977 arhiva a fost mutată în mansarda Casei Sfatului, unde condiţiile de
păstrare erau necorespunzătoare.2
Arhiva Mureşenilor – prezent
După anul 1980, arhiva a revenit în „Casa Mureşenilor” din Piaţa 23 August nr. 25, care
atunci era secţie a Muzeului Judeţean Braşov. Documentele erau păstrate în cutii de
carton, fiecare cutie cuprinzând 20-25 documente, fiecare document având mapă din
hârtie de filtru.
În prezent, spaţiul în care sunt păstrate aceste documente a fost reorganizat, fiind
dotat cu rafturi metalice achiziţionate în anul 2017, acestea înlocuindu-le pe cele vechi

Lucia Bunaciu, Inaugurarea muzeului memorial „Casa Mureşenilor” din Braşov, în „Ţara Bârsei” nr. 3, 2004, p.
1  

139.
Marianne Siegmund, Aprecieri asupra tipurilor de deteriorări constatate pe documentele originale din Arhiva
2  

Mureşenilor Braşov, în „Cumidava”, XIII-2, 1983, p. 284.

32
Ţara Bârsei

din lemn, respectând astfel normele P.S.I. De asemenea, microclimatul este monitorizat
zilnic, încăperea fiind dotată cu termohigrometru pentru măsurarea temperaturii şi
umidităţii.
În anul 1997, „Casa Mureşenilor” a devenit muzeu cu personalitate juridică
proprie, în baza Hotărârii nr. 92 din 29 septembrie 1997 a Consiliului Judeţean Braşov.
Atunci s-a procedat la inventarierea întregului patrimoniu şi a întregii arhive structurată
pe fonduri astfel:
– Fond Mureşeni, cu un număr de 18.972 documente – corespondenţa membrilor
familiei Mureşianu: scrisori, cărţi poştale, acte oficiale ale familiei, ziare care provin
din prima jumătate a secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului XX.
– Fond sigilii, compus din 421 bunuri culturale mobile, reprezentând documente
care au aplicate peceţi.
– Fond fotografii, clişee, plăci fotografice, care au aparţinut familiei Mureşianu,
în număr de 1.500 bucăţi.
– Fond personalităţi diverse, compus din 390 bunuri culturale mobile (Joe
Gherman, Ovidiu Dante Gherman, Mircea Gherman, urmaşi ai familiei, C. Lacea,
I. Băltescu).
– Fond muzical, care este compus din 1.327 bunuri culturale mobile (partituri,
ştime, programe concert).
Astfel, cele 22.610 documente au fost clasificate conform normelor în vigoare
în anii ’60. Evidenţa documentelor a fost realizată în registre de inventar, existente şi
astăzi. Aceste registre au fost întocmite de Joe Gherman (soţul Sevastiei Mureşianu, una
din urmaşele familiei).
Din anul 1997 şi până în prezent, în urma achiziţiilor făcute de către muzeu, a
donaţiilor făcute de către doamna Lucia Bunaciu, descendenta familiei şi director
onorific al muzeului, precum şi de către alţi donatori, arhiva s-a îmbunătăţit (completat)
cu documente, ziare, scrisori, partituri muzicale, cărţi, astfel:
Nr. Fond cultural Cantitate obiecte
crt. 1997 2004 2007 2010 2014 2017
1. Fond Ţara Bârsei   329 329 329 329 329
2. Fond Mureşeni 18972 17634 17933 17902 18035 18119
3. Fond Dima 332 262 262 301 301 312
4. Fond Paul Richter 425 89 205 323 326 326
5. Fond muzical 570 380 380 380 380 380
6. Fond partituri vechi   37 45 45 42 42
7. Fond sigilii 421 269 269 269 269 269
8. Fond carte veche   0 21 38 38 42
9. Fond personalităţi diverse 390 189 213 543 824 1108
10. Fond manuscrise   115 117 117 117 117
11. Fond partituri nou-inventariate   1687 1687 1711 1711 1711
Fond fotografii, clişee,
12. 1500 1756 1792 1834 1852 2038
plăci, imagini stereoscopice
13. Fond diverse     0 13 14 14
14. Fond cărţi poştale     500 820 821 821
TOTAL OBIECTE 22610 22747 23753 24625 25059 25628

33
Rodica FLOREA

Evoluţia naturală a principiilor de clasificare a bunurilor de patrimoniu cultural


naţional (Legea 182/2001) a dus la modificarea legislaţiei. În urma apariţiei Ordinului
Ministerului Culturii nr. 2035, publicat în Monitorul Oficial nr. 470 din 27 septembrie
2000, prin care s-au aprobat Normele metodologice privind evidenţa, gestiunea şi
inventarierea bunurilor culturale deţinute de muzee, colecţii publice, case memoriale,
centre de cultură şi alte unităţi de profil, s-a trecut la rescrierea registrelor de evidenţă.
Conform Ordinului 2035/2000 s-a impus un nou concept, şi anume, cel de „Registru
pentru evidenţa analitică a bunurilor culturale” – document oficial obligatoriu cu
caracter permanent. În cadrul acestuia s-a creat o nouă aliniere pe coloane descriptive.
Conform Legii nr. 12/2006 pentru modificarea şi completarea Legii muzeelor şi
colecţiilor publice nr. 311/2003 se instituie Registrul informatizat de evidenţă după un
model unic.
În urma acestora s-a realizat un program informatic de evidenţă a patrimoniului
cultural mobil DOCPAT, program care respectă toate câmpurile din registrul de evidenţă
analitică a bunurilor culturale conform Ordinului nr. 2035/2000.
Începând cu anul 2008, am început introducerea în acest program a documentelor
din fondul Mureşeni. Până în prezent sunt înregistrate 8.965 documente, din care s-au
clasat în categoria Fond 700 bunuri culturale mobile, iar în categoria Tezaur, 29 bunuri
culturale mobile. Dintre documentele clasate în categoria Tezaur amintim câteva: primul
număr al ziarului „Gazeta de Transilvania” din 12 martie 1838 (nr. inv. 19269), colecţia
suplimentului literar al „Gazetei...” – „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (nr. inv.
19270), diploma lui Aurel Mureşianu eliberată de Universitatea din Viena cu pecete
atârnată (nr. inv. 6959), transcriere din secolul al XIX-lea a poeziei Un răsunet scrisă de
Andrei Mureşanu şi cunoscută astăzi ca Deşteaptă-te, române (nr. inv. 11351), volumul de
poezii intitulat Din poesiile lui Andrei Mureşanu (nr. inv. 19223), certificatul de botez al lui
Andrei Mureşanu (nr. inv. 2718A).
Cu ajutorul programului informatic DOCPAT se pot accesa mai uşor şi mai rapid
documentele pentru a putea fi cercetate de către muzeografii instituţiei şi diverşi
cercetători din afara acesteia.

34
Ţara Bârsei

Marinela-Loredana BARNA

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE LA CASA MUREŞENILOR – 1998-2018

Culture and civilisation


at ”Casa Mureșenilor” Museum – 1998-2018
Abstract: This article presents a synthetic analysis of the cultural events organised during the
last 20 years within and by ”Casa Mureșenilor” Museum from Brașov. This year the Museum is
celebrating 50 years of existence. Discussions and events organized with such occasions take the
form of symposiums, conferences, book launches, scientific sessions and exhibitions.

Articolul îşi propune o analiză sintetică a evenimentelor culturale din ultimii 20 de ani
din cei 50 pe care Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov îi sărbătoreşte în acest an.
Deoarece această perioadă coincide cu vechimea mea în muncă în această instituţie
culturală braşoveană, pot spune că aceasta a evoluat foarte mult de când ne-am cunoscut.
În primii ani, planul de acţiuni culturale era structurat în două mari categorii:
„Simpozioane, seri muzeale, seri muzicale” şi „Programul expoziţiilor”. Începând cu
anul 2015 evenimentele culturale au fost cuprinse în cinci mari categorii: programul
expoziţional „Blockbuster” – expoziţia temporară a anului, programele educaţionale
„Muzeul vine la tine!”, programele metamuzeale „Showmuz” (care înglobau
concursurile de teatru istoric şi de poezie, „Recitalul de la ora cinci”, Noaptea Muzeelor,
diverse comemorări şi simpozionul „Mari geografi braşoveni”), programul de proiecte
culturale „Cultura pentru toţi” (care cuprindea finanţările locale pentru proiectele
implementate cu fonduri nerambursabile) şi programul de cercetare „Ţara Bârsei”
(în care erau incluse sesiunea ştiinţifică „Ţara Bârsei”, revista anuală „Ţara Bârsei” şi
operaţiunea de clasare a bunurilor culturale mobile din patrimoniul muzeului).
Un an mai târziu, categoriile au suferit mici modificări, în sensul că au fost
redenumite: astfel, programele educaţionale au devenit „Cultură şi civilizaţie la «Casa
Mureşenilor»”, iar programul de proiecte culturale s-a transformat în „Muzeul vine la
tine!”.
Anul Centenarului a adus din nou schimbări. O nouă categorie, „Centenarul
României Mari 1918-2018”, înglobează evenimentele dedicate marii sărbători: expoziţiile
„Arta din tranşee. Fenomenul Trench Art” şi „Pe drumul spre Marea Unire”, sesiunea
ştiinţifică „Ţara Bârsei”, ediţia a XVII-a, revista „Ţara Bârsei” nr. 17, simpozionul „Mari
geografi braşoveni”, ediţia a XIII-a, proiectul cultural cofinanţat de A.F.C.N. „ROMÂNIA
E ACASĂ. Program expoziţional naţional dedicat unor mari valori româneşti consacrate
în afara ţării: Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Emil Cioran, Panait
Istrati” şi un nou program educaţional, „Pe drumul spre Marea Unire”. Un alt proiect
cofinanţat de A.F.C.N. – „MUZEUL DIN ŞCOALĂ – proiect de valorificare a colecţiei
«Nicolae Frunteş» şi a moştenirii culturale comunitare din Şirnea” a fost inclus într-o
nouă categorie, „Ţara Bârsei”.
Evenimentele culturale le-am structurat în următoarele categorii: simpozioane,
conferinţe, lansări de carte, sesiuni ştiinţifice şi expoziţii.

35
Marinela-Loredana BARNA

Simpozioane
Numeroase în perioada de început, acestea subliniau rolul şi contribuţia membrilor
familiei Mureşianu în lupta naţională a românilor transilvăneni. Majoritatea prelegerilor
erau susţinute de specialiştii muzeului: Sanda-Maria Buta, dr. Licinia Borcea, Petre
Sitov, Mihail Gorbonov, Valer Rus, Ovidiu-Constantin Savu.
Amintesc câţiva şi dintre colaboratorii externi: Prof. univ. dr. Mihai Racoviţan
(Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 2002, Ziarul – mijloc de răspândire a ideilor naţionale
în secolul XIX), Prof. univ. dr. Teodor Pavel (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,
2003, Rolul presei scrise în secolul XIX), prof. Simion Gociu (publicist, 2003), Prof. dr. Dan
Sluşanschi (Universitatea Bucureşti, 2003) invitaţi în cadrul simpozioanelor organizate
de Societatea pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, filiala „Iancu Flondor”
Braşov, Prof. dr. Alexandru Porţeanu, dr. Florea Costea, şi Lucia Bunaciu, invitaţi la
simpozionul Iacob Mureşianu şi Societatea Academică Română.
Ultimul an al veacului XX număra 13 simpozioane la „Casa Mureşenilor”. În
anii ce au urmat s-a înregistrat o scădere vertiginoasă, organizându-se doar două-trei
simpozioane pe an. Începând cu anul 2008 singurul simpozion care a rămas statornic la
Mureşeni este cel dedicat geografilor braşoveni.
Muzeul desfăşoară din 2006, la iniţiativa prof. Şerban Dragomirescu, simpozionul
„Mari geografi braşoveni” în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov,
Forumul Democrat al Germanilor din Judeţul Braşov şi Societatea de Geografie din
România, filiala Braşov. Începând cu anul 2015, când s-au celebrat 10 ani de activitate,
manifestarea culturală „Mari geografi braşoveni” a fost luată sub Înaltul Patronaj al
Diviziei de Istorie a Ştiinţei din cadrul Academiei Române.
Tot în această categorie amintesc şi simpozioanele comemorative.
Mircea Gherman (1927-1991), urmaş al familiei Mureşianu şi cel care a inaugurat
muzeul acum 50 de ani, este comemorat cu regularitate începând cu anul 2001, când
s-au marcat 10 ani de la trecerea acestuia la cele veşnice. Simpozioanele comemorative
ce au urmat în anii 2007, 2011, 2016 au fost realizate în colaborare cu Ioana Gherman,
fiica fondatorului muzeului. În cadrul evenimentului au loc recitaluri muzicale alături
de alocuţiuni ale colaboratorilor muzeului.
În anul 2013, Nicolae Titulescu a fost omagiat în cadrul unui eveniment la care
au participat elevii Colegiului „Nicolae Titulescu” Braşov şi ai Colegiului Naţional
Vocaţional „Nicolae Titulescu” din Slatina.
Maria Petraşcu, jurnalistă braşoveană a fost comemorată în anul 2015.
Conferinţe
Acestea, deşi au fost într-un număr redus, au avut teme variate, susţinute atât de
specialiştii muzeului, cât şi de colaboratori din mediul cultural sau academic: Adrian
Lesenciuc, Cosmogonia la Eminescu (2001), Valer Rus, Moise Groza – corespondent de război
al Gazetei Transilvaniei (2001), Alexandru Şerban, Braşoveni în război (2001), Conflictele
armate şi opinia publică (2002), dr. Ion Buzaşi, Andrei Mureşanu (2003), Laura-Dumitra
Molnar, In memoriam Mihai Eminescu (2004), Prof. univ. dr. Adrian Marinescu, Imaginarul
politic şi cultural al burgheziei (2004), Ioan Gavrilă Ogoraru, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc
(2004), dr. Tudor Sălăgean, Francmasoneria în Transilvania. Repere istorice (2009), dr. Vlad
Sauciuc, Ezoterism şi francmasonerie în istoria românească (2009), dr. Ruxandra Nazare,
George Bariţiu, un model de jurnalism (2013), dr. Valer Rus, Gazeta Transilvaniei şi Mureşenii
(2013), Marinela-Loredana Barna, Publicitatea în Gazeta Transilvaniei (2013), Traian-
Constantin Dumbrăveanu, Cavalerul aerului – căpitan comandor Eugen Pârvulescu (2015).

36
Ţara Bârsei

Lansări de carte
Seria nouă a revistei culturale „Ţara Bârsei” apare editată de Muzeul „Casa Mureşenilor”
Braşov începând cu anul 2002 şi cuprinde atât comunicările ştiinţifice prezentate
în cadrul sesiunii cu acelaşi nume, cât şi pe cele prezentate în cadrul simpozionului
„Mari geografi braşoveni”. În primii şase ani de la apariţie lansarea era făcută în
ultimul trimestru al anului. Începând cu anul 2008 a devenit o tradiţie să încheiem luna
decembrie cu acest eveniment cultural.
Solicitările pentru a găzdui lansări de carte apar frecvent: Viaţa şi opera lui Andrei
Mureşanu de Grigore Iuga şi Vasile Iuga (2003), Două destine închinate muzicii – Nina
şi Romeo Alexandrescu de Liliana Iacobescu (2004), Die Gesundheit ist ein kostlich Ding
de Robert Offner (2010), Oraşe din sudul Ardealului. 10 rute artistico-istorice de Arne
Franke (2010), Vechiul Braşov. O istorie a oraşului şi a Transilvaniei până la 1800 de GMG
v. Herrmann (2010), Viaţa fără urmări de Adrian Suciu (2011), Braşov. O istorie succintă a
unui oraş transilvan de Harald Roth (2011), Regalitatea şi Marea de Doina Păuleanu (2016),
STUDIA IN HONOREM – Florea Costea la a 80-a aniversare (2017), Brașovul și Marea Unire
de Prof. univ. dr. Ioan Vlad (2018), Poezii Imperfecte de Alina Caraghin (2018), Primul
Război Mondial - între realitate și ficțiune de Gabriela Gârmacea (2018), Andersstadt und
Hünenkronen/Orașul Altfel și Coroana Uriașilor de Paula Schneider (2018).
Sesiuni
În anul 2001 (3-5 octombrie) Muzeul „Casa Mureşenilor” a organizat Sesiunea Naţională
a Muzeelor Memoriale din România, primind finanţare de la Ministerul Culturii.
Anul următor muzeul propunea o nouă sesiune de comunicări ştiinţifice, intitulată
„Ţara Bârsei”, cu finanţare de la ordonatorul principal de credite – Consiliul Judeţean
Braşov. În anii de început comunicările ştiinţifice erau de istorie, filologie, muzicologie,
sociologie. În anii ce au urmat temele propuse au fost următoarele: „Diversitate culturală
în Transilvania secolelor XVIII-XXI” (2007), „Publicistică centrală şi publicistică
provincială în secolele XIX-XX” (2008), „Învăţământ şi educaţie în secolele XIX-XX”
(2009), „Personalităţi şi instituţii în religie şi cultură în secolele XVIII-XX” (2010),
„Relaţii interculturale în secolele XIX-XX” (2011), „Iacob Mureşianu (1812-1887) şi epoca
sa” (2012), „Istorie, cultură şi educaţie în secolele XIX-XX” (2013), „Corespondenţă de
război” (2014), „Dinastii culturale” (2015), „Monarhia constituțională a României la
150 de ani/S-a întâmplat la 1916/Savanți brașoveni: Nicolae Teclu (1839-1916)” (2016),
„Istorie și Memorialistică în secolele XVIII-XX” (2017), „Centenarul României Mari/50
de ani de la înfiinţarea Muzeului „Casa Mureşenilor” Braşov” (2018).
Expoziţii
De-a lungul timpului, spaţiile muzeului au primit diverse întrebuinţări. Linia directoare
a fost extinderea spaţiilor dedicate expoziţiilor, fapt care a dus la desfiinţarea/mutarea/
comasarea birourilor personalului. Anul 2001 (20 iunie) marca redeschiderea punctului
muzeal memorial „George Dima” în „Casa Mureşenilor”, la vernisaj participând
nepoata muzicianului, Maria Chivulescu. În anul 2007 (3 octombrie) se redeschidea
expoziţia permanentă cu interioarele ce recreau atmosfera unei locuinţe din secolul al
XIX-lea. Anul 2015 aducea o nouă schimbare. Expoziţiilor temporare ale muzeului li se
alocau opt săli de expunere, cca 240 mp, cu 90 metri liniari de simeză, iar expoziţia de
bază era relocată în trei săli care încheiau circuitul expoziţional. Astfel, Muzeul „Casa
Mureşenilor” devenea cel mai mare spaţiu de expunere, alocat expozițiilor temporare,
din oraş.

37
Marinela-Loredana BARNA

Privind retrospectiv, acum 20 de ani expoziţiile temporare de la Mureşeni erau


alcătuite din documente şi fotografii din Arhiva Mureşenilor, aranjate în vitrine tip
masă ce erau integrate în expoziţia de bază, care atunci ocupa patru săli de expunere.
Expoziţiile temporare erau deschise publicului pentru perioade scurte de timp –
două-trei luni, ceea ce ducea la vernisarea a patru-cinci expoziţii temporare pe an. În
perioada de început, expoziţiile temporare erau exclusiv realizate cu obiecte muzeale
din patrimoniul muzeului.
Pentru perioada studiată, expoziţiile temporare la Muzeul „Casa Mureşenilor”
se pot împărţi în două categorii: cele realizate de specialiştii muzeului (46%) şi cele
itinerante, care se împart la rândul lor în două subcategorii: de la instituţii culturale din
ţară (40%) şi de la instituţii culturale din străinătate şi intermediate de cele autohtone
(12%).
Expoziţiile realizate de specialiştii muzeului:
1999 – „Rolul ziarelor braşovene în evoluţia limbii”, curator dr. Licinia Borcea; „Dr.
Aurel Mureşianu – om politic”, „Reuniunea Femeilor Române şi unitatea culturală a
românilor”, „Elena Mureşianu – prima pictoriţă româncă din Braşov”, curator Sanda-
Maria Buta; „Periodice interbelice braşovene”, curatori Sanda-Maria Buta şi Petre Sitov.
2000 – „Aurel A. Mureşianu”, curator Ovidiu-Constantin Savu.
2002 – „Braşovenii de altădată”, curator Valer Rus.
2003 – „Lumea văzută prin hartă”, curatori Ovidiu-Constantin Savu şi Măriuca
Radu (Muzeul de Istorie Braşov), în colaborare cu Societatea Internaţională a
Colecţionarilor de Hartă.
2004 – „Vestimentaţia în secolul al XIX-lea”, curator Valer Rus, „Mureşenii şi şcolile
Blajului”– curator Ovidiu-Constantin Savu (itinerată la Muzeul „Augustin Bunea” din
Blaj), „Lumea prin imagini – prima jumătate a secolului XX. Estetică şi comunicare”,
curator Ovidiu-Constantin Savu în colaborare cu colecţionarii Edmuns Vass, Matei
Petre, Nicolae Pepene, Nicolae Barna, Alexandru Petrescu.
2005 – „Destinul unei familii. 5 generaţii de intelectuali”, curator Valer Rus.
2007 – „Tipografia Mureşenilor”, curator Bianca-Luminiţa Purice, în colaborare cu
Biblioteca Judeţeană „G. Bariţiu” Braşov; „Iacob Mureşianu – 150 de ani de la naştere”,
curator Mihai-Gavril Gorbonov.
2008 – „Elena Mureşianu – omul şi artistul”, curatori Bianca-Luminiţa Purice şi
Radu Popica (în colaborare cu Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu şi Muzeul de Artă
Braşov), „Istoria Imnului Naţional”, curator dr. Valer Rus (expoziţie itinerată în 2009
la secţia din Miercurea-Ciuc a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu
Gheorghe), „Copiii şi copilăria la 1900”, curator Ovidiu-Constantin Savu (expoziţie
itinerată în mai 2009 la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj).
2009 – „Auziţi, vedeţi, miraţi-vă! Expoziţie de publicitate”, curator Marinela-
Loredana Barna. Itinerări/etalări: aprilie-iunie 2009 la Muzeul „Casa Mureşenilor”
Braşov; iunie-august 2009 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, iunie-august 2011
la Muzeul de Istorie Sighişoara, noiembrie-decembrie 2011 la Muzeul de Istorie
„Augustin Bunea” Blaj, februarie-aprilie 2012 la Muzeul de Mineralogie Baia Mare,
decembrie 2012-mai 2013 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, iulie-septembrie
2014 la Muzeul Brăilei, februarie-aprilie 2016 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov
ca parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”, iunie-noiembrie 2017 la ICEM Tulcea ca
parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”, decembrie 2017-ianuarie 2018 la Muzeul „Casa
Mureşenilor” Braşov ca parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”.

38
Ţara Bârsei

2010 – „Istoria imnurilor naţionale din Mexic şi România”, curator dr. Valer Rus (în
colaborare cu Ambasada Mexicului în România).
2011 – „Sigiliul – garanţia originalităţii”, curator Marinela-Loredana Barna.
Itinerări/etalări: aprilie-septembrie 2011 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, iulie-
octombrie 2012 la Muzeul de Mineralogie Baia Mare, mai-iulie 2014 la Muzeul de Istorie
„Augustin Bunea” Blaj, septembrie-octombrie 2014 la Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad,
februarie-aprilie 2016 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia
„Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie 2017 la ICEM Tulcea (parte din expoziţia „Poveştile
Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie 2018 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte
din expoziţia „Poveştile Arhivei”).
2012 – „ROMANA. Dans de societate braşovean”, curatori Lorena Domocos şi
Cristina Seitz. Itinerări/etalări: aprilie-mai 2012 la Centrul de informare turistică din
Iaşi, 25 mai 2013 la Schloss Potzneusiedl – Austria, februarie-aprilie 2016 la Muzeul
„Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie
2017 la ICEM Tulcea (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie
2018 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”).
2013 – „Pentru o istorie a Imnului Naţional”, curator dr. Valer Rus. Itinerări/etalări:
ianuarie-februarie 2014 la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel, iulie-august 2014 la
Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea, februarie-aprilie 2016 la Muzeul
„Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie
2017 la ICEM Tulcea (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie
2018 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), 30
iulie 2018 la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor.
– „Serviciile poştale în trecut”, curator Marinela-Loredana Barna. Itinerări/etalări:
septembrie-decembrie 2013 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, mai-septembrie 2015
la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj, februarie-aprilie 2016 la Muzeul „Casa
Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie 2017 la
ICEM Tulcea (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie 2018 la
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”),
– „Copilăria de altădată”, curator Ovidiu-Constantin Savu. Itinerări/etalări:
februarie-aprilie 2016 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia
„Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie 2017 la ICEM Tulcea (parte din expoziţia „Poveştile
Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie 2018 la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (parte
din expoziţia „Poveştile Arhivei”).
2014 – „Fotografia – între album de familie şi document istoric”, curator Ovidiu-
Constantin Savu. Itinerări/etalări: februarie-aprilie 2016 la Muzeul „Casa Mureşenilor”
Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), iunie-noiembrie 2017 la ICEM Tulcea
(parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”), decembrie 2017-ianuarie 2018 la Muzeul „Casa
Mureşenilor” Braşov (parte din expoziţia „Poveştile Arhivei”).
2016 – „Poveştile Arhivei”(a reunit expoziţiile: „Pentru o istorie a Imnului
Naţional”, „Serviciile poştale în trecut”, „Sigiliul – garanţia originalităţii”, „Fotografia –
între album de familie şi document istoric”, „Tipografia A. Mureşianu”, „Auziţi, vedeţi,
miraţi-vă! Expoziţie de publicitate”, „Copilăria de altădată” şi „ROMANA. Dans de
societate braşovean”).
2017 – „Iacob Mureşianu, 1857-1917”, curatori Mihai-Gavril Gorbonov şi Lorena
Domocos.

39
Marinela-Loredana BARNA

Expoziţii găzduite de Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov:


2004 – „Timpul cuvintelor” de la Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Muzeul Brăilei,
„Memoria ca formă de justiţie” de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al
Rezistenţei Sighet.
2005 – „Românii bucovineni” de la C.N.M. Astra Sibiu, curator Laurenţiu Toma,
„Fraţii Grimm în Berlin” de la Centrul Cultural German Braşov, „Stil, eleganţă,
frumuseţe” de la Aurelia-Veronica Filimon (colecţionar), „Expoziţie de carte” de la
Centrul Cultural German Braşov.
2006 – „Tonomatul cu amintiri” de la C.M.N. Moldova Iaşi, „Suveniruri din
România regală” – în colaborare cu Nicolae Pepene şi Emil Ştefănescu, „Expoziţie de
carte Mozart” de la Centrul Cultural German Braşov.
2007 – „Brazilia. Ţara şi oamenii” de la Ambasada Braziliei în România, „Staţi
la locurile voastre, tovarăşi – experienţa curajului – Braşov, 15 noiembrie 1987” de la
C.N.S.A.S., Asociaţia „15 noiembrie 1987” Braşov.
2009 – „Otto Dix. Expoziţie grafică critică 1920-1924” de la Centrul Cultural German
şi Ambasada Germaniei în România, „Carte veche din colecţia Muzeului Municipal
Mediaş” de la Muzeul Municipal Mediaş, curator Viorel Ştef, „Decembrie ’89. După
20 de ani. Începutul sfârşitului comunismului în România” de la C.N.S.A.S., Asociaţia
Foştilor Deţinuţi Politic Braşov, Direcţia de Cultură a oraşului Râşnov, Asociaţia „15
Noiembrie 1987” Braşov, Muzeul de Istorie Braşov.
2010 – „Lucian Bernhardt – Publicitate şi design la începutul secolului XX” de la
Institutul pentru Relaţii Externe Germania (IFA) şi Centrul Cultural German, „Instantanee
tehnice. Achiziţii muzeale 2006-2008” de la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”
Iaşi, „Fragmente de realitate vizuală” de la Centrul de Pregătire Profesională în Cultură
Bucureşti, „Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un cimitir programat” de la Centrul
Internaţional de Studii asupra Comunismului, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din
România, Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, Fundaţia „Konrad
Adenauer”, curator Romulus Rusan, „In memoriam 1848-1849” de la Muzeul Naţional
al Unirii Alba Iulia şi Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj, curator Ionela-Simona
Mircea.
2011 – „Martori evrei ai unui secol românesc” de la Institutul Centropa, Centrul
de studii ebraice Goldstein-Goren al Universităţii din Bucureşti, „Braşovul în imagini
şi cuvinte” în colaborare cu Serviciul Judeţean Braşov al Arhivelor Naţionale şi Muzeul
de Istorie Braşov.
2012 – „Simfonii minerale” de la Muzeul de Mineralogie Baia Mare, „Salt în timp”
de la Institutul pentru Relaţii Externe Germania (IFA) şi Centrul Cultural German,
„ANIMI”, curator Mircea Voicu, „EXPO DESIGN – Expoziţie de arhitectură şi design”
de la Centrul de Pregătire Profesională în Cultură Bucureşti.
2013 – „Icoane pe sticlă” – lucrările absolvenţilor cursului de iconografie susţinut
de Nicoleta Suciu.
2014 – „Arta plastică înţeleasă prin simţuri” de la Muzeul Judeţean de Artă
Prahova, „Universul familiei” de la Muzeul Brăilei, „In memoriam Ioan Sorin Apan”
realizată în colaborare cu familia.
2015 – „Expoziţie de fotografie” – rezultatele absolvenţilor cursului de fotografie,
„EXPO SCENOART” de la Teatrul Arlechino din Braşov, „Rembrandt la Braşov” de la
Euro Art Luxemburg.
2016 – „Drapelul de luptă al lui Avram Iancu” de la Artmark, „Comorile Peleşului”

40
Ţara Bârsei

de la Muzeul Naţional Peleş, „Patrimoniul tehnic – măiestrie, creativitate, diversitate”


de la Complexul Muzeal Naţional Moldova Iaşi.
2017 – „Muzeul Jucăriilor” de la Asociaţia Muzeul Jucăriilor, „Celest – expoziţie
de instalaţii interactive” de la Asociaţia Laborazon, „Viitorul în 3D Printing” de la
Asociaţia Scientifica, „Albrecht Dürer – maestrul gravurii renascentiste” de la Euro Art,
Luxemburg.
2018 – „Trench Art” de la Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad şi colecţionar Cristian
Dumitru.
Expoziţii temporare realizate în cadrul proiectelor culturale implementate cu
fonduri nerambursabile:
2013 – „Expoziţie dansuri istorice” în cadrul „Festivalului de dans istoric
ROMANA”, curatori Marinela-Loredana Barna şi Ovidiu-Constantin Savu, „Simte
arta” în cadrul proiectului cu același nume, coordonator proiect Ovidiu Savu.
2014 – „Tipografia A. Mureşianu – De la Gutenberg la Mureşianu – proiect de
reconstituire a unei tipografii istorice” în cadrul proiectului cu acelaşi nume, curator
Bianca-Luminiţa Micu, Instalaţii de artă contemporană în cadrul proiectului „3A –
Ateliere de Artă Alternativă”, curatori Magali Marc din Franţa, Elsa Martini (Hafner)
din Austria, Emanuela Ascari din Italia, Silvestru Muntean şi Daniel Roşca din România.
2017 – „ARIPI” – expoziţie interactivă despre istoria aviaţiei” în cadrul proiectului
cu acelaşi nume, curator Traian-Constantin Dumbrăveanu.
2018 – „ROMÂNIA E ACASĂ. Program expoziţional naţional dedicat unor mari
valori româneşti consacrate în afara ţării: Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Ştefan
Baciu, Emil Cioran, Panait Istrati” în cadrul proiectului cu acelaşi nume.
„Muzeul din şcoală” în cadrul proiectului „Muzeul din şcoală” – proiect de
valorificare a colecţiei «Nicolae Frunteş» şi a moştenirii culturale comunitare din
Şirnea”, curator dr. Valer Rus.
„Pe drumul spre Marea Unire”, în cadrul proiectului cu acelaşi nume, curatori
dr. Valer Rus, Marinela-Loredana Barna, Traian Constatin Dumbrăveanu, Ovidiu-
Constantin Savu, Bianca-Luminiţa Micu.
„Monumentele Eroilor din județul Brașov” – expoziție fotodocumentară.
Tot în cadrul proiectelor cu finanţare nerambursabilă au fost implementate diverse
integrări în cadrul expoziţiei de bază:
2013 – completări în imagini şi texte care erau accesate de către vizitatori prin
intermediul telefoanelor inteligente de tip smartphone prin plasarea de Quick Respond
Codes (QR Code-uri) în cadrul „SM@RT-EXPO. Program de valorificare a patrimoniului
cultural naţional în mediul virtual”.
2017 – opt integrări de realitate virtuală şi realitate augmentată în expoziţia
permanentă realizate prin intermediul proiectului cultural „Realitatea virtuală – soluţie
inovatoare de protejare şi promovare a patrimoniului”.
Cele mai longevive evenimente culturale la Mureşeni sunt: Concursul „24 ianuarie
– Unirea Principatelor Române” iniţiat în 2002, responsabil Ovidiu Constantin Savu1;
sesiunea de comunicări „Ţara Bârsei” ce a avut prima ediţie în 2002, responsabili Ovidiu-
Constantin Savu şi Marinela-Loredana Barna; revista „Ţara Bârsei”2, nr. 1, serie nouă

În perioada 2002-2009 a fost concurs tematic; în anul 2010 a avut două secţiuni: documentare şi creaţie; din
1  

2011 este concurs de teatru istoric.


Anuarul „Ţara Bârsei”, ISSN 1583-3119, este editat de Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov şi finanţat de
2  

Consiliul Judeţean Braşov. Iniţial revistă regională de cultură bilunară, vede lumina tiparului pentru prima

41
Marinela-Loredana BARNA

apărută din 2002, colegiul de redacţie: dr. Valer Rus, Cristina Seitz, Marinela-Loredana
Barna, Ovidiu-Constantin Savu, copy-editor Carmen Andrei; Concursul de poezie
„Andrei Mureşanu” iniţiat în 2003, responsabil Ovidiu-Constantin Savu3; Simpozionul
„Mari geografi braşoveni” iniţiat în 2006, responsabil Marinela-Loredana Barna.
Cele mai longevive evenimente/produse culturale în parteneriat la Mureşeni:
„Limbă, cultură şi civilizaţie românească” desfăşurat de Institutul Cultural Român din
anul 2008, „Festivalul Etnovember” desfăşurat de Universitatea „Transilvania” Braşov
din anul 2010.
Închei prin a le mulţumi colaboratorilor noştri care ne-au fost alături în aceşti 20 de
ani: Societatea pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, filiala „Iancu Flondor”
Braşov (2000), Centrul japonez Musashino (2002), Muzeul Literaturii Române Iaşi,
Muzeul Brăilei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, Palatul
Culturii Iaşi – C.M.N. Moldova Iaşi, Ambasada Braziliei în România, Muzeul Brukenthal
Sibiu, Muzeul Naţional Peleş, Centrul Cultural German, Ambasada Germaniei în
România, Muzeul Municipal Mediaş, C.N.S.A.S., Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic
Braşov, Asociaţia „15 noiembrie 1987” Braşov, Muzeul Județean de Istorie Braşov,
Muzeul de Artă Braşov, Grupul de Iniţiativă locală „Corona”, Ambasada Mexicului în
România, Centrul de Pregătire Profesională în Cultură Bucureşti, Centrul Internaţional
de Studii asupra Comunismului, Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale,
Serviciul Judeţean Braşov al Arhivelor Naţionale, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,
Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj, Biserica Evanghelică C.A. din România
– Parohia Brașov, Forumul Democrat al Germanilor din România – filiala Brașov,
Institutul Centropa, Comunitatea Evreiască din Braşov, Muzeul de Mineralogie Baia
Mare, Teatrul Arlechino Braşov, Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, Artmark, Asociaţia
Colors, Asociaţia Laborazon, Asociaţia Scientifica, Asociația Cultour, Asociaţia Muzeul
Jucăriilor, Colecţionari: Edmund Vass, Mihai Petre, Gabriela Polak, Nicolae Barna,
Nicolae Pepene, Alexandru Petrescu, Paul Pavel, Cristian Mitan, Cristian Dumitru.

dată în anul 1929, sub conducerea lui Axente Banciu şi cu sprijinul lui Aurel A. Mureşianu; apare până în
anul 1938. În anul 1991 (an XI), începe seria nouă cu un număr sub coordonarea lui Mircea Gherman, apoi,
din 2002 (an XII), periodicitatea este anuală.
3 
În perioada 2005-2013 a avut două secţiuni: gimnaziu şi liceu; din 2014 are alte două secţiuni: elevi şi adulţi.

42
Ţara Bârsei

Cristina SEITZ

PROIECTE CULTURALE CU FINANŢARE NERAMBURSABILĂ

Kulturprojekte mit nicht erstattungsfähiger Finanzierung


Zusammenfassung: Eine neue Managementrichtung beginnt im Jahr 2010 in der Tätigkeit
des Gedenkmuseums der Familie Muresianu in Kronstadt, zum Zeitpunkt, an dem zwei
Kulturprojekte mit nicht rückzahlbarer Finanzierung gewonnen wurden.
In diesem Artikel werden die 21 vom Gedenkmuseum der Familie Muresianu in Kronstadt
durchgeführten Kulturprojekte knapp vorgestellt: 17 wurden durch die Verwaltung des
Nationalen Kulturfonds, drei durch die Kronstädter Stadtverwaltung und eines durch das
Ministerium für Kultur und Nationale Identität unter der Schirmherrschaft der Rumänischen
Regierung finanziert, gemäß „Programm Einhundert”.

Deschiderea muzeului către activităţi extrem de diversificate, orientate spre un public


eterogen, a impus în ultimul deceniu participarea angajaţilor la cursuri de perfecţionare
în vederea scrierii şi implementării de proiecte culturale pentru accesarea de fonduri
nerambursabile.
Noua direcţie managerială a debutat în activitatea Muzeului „Casa
Mureşenilor” Braşov în 2010, momentul câştigării a două proiecte culturale cu
finanţare nerambursabilă. Astfel, ultimii nouă ani au însemnat derularea a 17
proiecte, finanţate prin intermediul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, trei
prin Consiliul Local Braşov şi, cel mai recent, de Guvernul României prin Ministerul
Culturii şi Identităţii Naţionale sub egida „Programului Centenar”.
Numărul mare al proiectelor culturale implementate, în calitate de lider de
proiect, de Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov determină o prezentare succintă a
acestora.
În 2010, alături de partenerii Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov și Şcolile
Gimnaziale din Teliu, Ungra, Drăguş, Homorod şi Poiana Mărului, proiectul „Muzeul
vine la tine!” şi-a propus facilitarea accesului tinerei generaţii din mediul rural la
programe de educaţie muzeală. Cinci specialişti în educaţie ai muzeului s-au deplasat
în şcolile partenere în proiect şi au prezentat cinci programe de educaţie muzeală:
„Să citim ziarul străbunicilor!”, „Istoria costumului în secolul al XIX-lea”, „Copiii
restauratori şi conservatori”, „Comunicare şi creativitate”, „Vino să cunoşti braşovenii
de altădată”. Manager proiect, dr. Valer Rus.
În acelaşi an, implementarea proiectului „ROMANA – renaşterea unui dans
din patrimoniul naţional românesc” a avut ca obiectiv general revitalizarea şi
valorificarea dansului de societate ROMANA, în vederea dezvoltării patrimoniului
cultural naţional imaterial. Sub îndrumarea coregrafei Nermina Damian, zece
instructori de dans au urmat un curs de dans de societate ROMANA şi l-au predat
ulterior ansamblurilor de dans din care proveneau. În 1850, la Braşov, Iacob Mureşianu
compune un dans de societate unic şi original, ca reacţie specifică unei epoci în care
naţiunile şi naţionalităţile concurau în toate planurile, cel al vieţii sociale nefăcând
excepţie de la regulă. Acest proiect nu putea fi realizat fără ajutorul partenerilor Centrul
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Braşov, Opera Braşov,

43
Cristina SEITZ

Asociaţia Culturală Germano-Română „Romanima” Nürnberg. Manager proiect, dr.


Valer Rus.
Derulat în perioada 31.07.2011-14.11.2011, proiectul cultural „1 pentru 2! Program
pilot de mentorat la muzeu pentru copii cu dizabilităţi” a urmărit creşterea gradului
de incluziune socială prin extinderea accesului la cultură a zece copii cu dizabilităţi
din judeţul Braşov prin intermediul unor activităţi de mentorat la muzeu. Totodată,
s-a realizat o legătură directă între specialiştii muzeului şi specialiştii din centrele de
plasament din Centrul de Reabilitare Şcolară Brădet Săcele şi Locuinţa Protejată Casa
Irlanda Hărman pentru o îmbunătăţire a competenţelor profesionale ale angajaţilor
muzeului în lucrul cu copii cu dizabilităţi şi o creştere a gradului de accesibilitate a
acestora la produsele şi serviciile culturale oferite de muzeu. Manager proiect, dr. Valer
Rus.
În toamna aceluiaşi an, 2011, prin proiectul „Muzeoforum – platforma online
de instruire şi bune practici” ne-am propus lansarea platformei de instruire
online MUZEOFORUM şi organizarea a două cursuri având două tematici diferite:
„Valorificarea patrimoniului prin expoziţii temporare itinerante” şi „Educaţie non-
formală în muzee – programe sociale pentru persoane cu dizabilităţi, programe
educaţionale, conferinţe interactive”. Au fost instruiţi 30 de angajaţi ai instituţiilor de
cultură din şase judeţe. Cursurile, organizate în parteneriat cu Centrul de Pregătire
Profesională în Cultură şi Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, s-au desfăşurat
în format blended learning/învăţare combinată: o sesiune de învăţare pe platforma
online şi o sesiune de curs faţă în faţă. Manager proiect, dr. Valer Rus.
Anul 2012 aduce alte două noi proiecte finanţate de A.F.C.N.
Alături de partenerii: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Braşov, Fundaţia Sunshine Braşov şi Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat” Făgăraş,
am implementat proiectul „Muzeul – primul meu loc de muncă” prin care s-a dorit
integrarea socială reală a zece persoane cu dizabilităţi în cadrul a două instituţii de
cultură din Braşov, Muzeul „Casa Mureşenilor” şi Secţia de literatură Casa „Ştefan
Baciu”. Beneficiarii direcţi instituţionalizaţi în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Braşov au activat în cadrul celor două muzee pe o
perioadă de cinci luni, în echipe de câte doi beneficiari, şi au făcut parte timp de o
lună din personalul de supraveghere şi îndrumare, participând efectiv la activităţile
curente. Manager proiect, dr. Valer Rus.
Realizat în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov şi Casa de
Cultură a Municipiului Codlea, în cadrul proiectului „ROMANA pentru toţi –
un dans istoric se întoarce în comunitate”, 160 de elevi din liceele braşovene au
deprins coregrafia dansului de societate ROMANA şi l-au performat în cadrul unui
eveniment public de amploare de tip flashmob, desfăşurat în centrul oraşului, în
Piaţa Sfatului, în 3 noiembrie 2012. Proiectul a vizat educarea tinerilor, cultivarea,
promovarea şi răspândirea culturii şi tradiţiilor româneşti, crearea unui climat
propice dezvoltării tinerilor prin dans, muzică, educaţie fizică, prin deprinderea
practică a coregrafiei acestui dans de societate istoric braşovean. Manager proiect,
dr. Valer Rus.
În 2013, alături de partenerii Asociaţia Depoul de Artă Urbană Braşov,
Agenţia de Dezvoltare Durabilă a Judeţului Braşov, s-a derulat proiectul cultural
„Fatzada istorică – Proiect pilot de diversificare a ofertei cultural-turistice din
oraşul Braşov”, ce a avut ca rezultat o lucrare murală istorică de mari dimensiuni
(50 mp) realizată de patru artişti plastici pe peretele calcan din curtea interioară
44
Ţara Bârsei

a muzeului. Scopul proiectului a constat în creşterea ofertei cultural-turistice la


Braşov, urmărind sporirea numărului de turişti informaţi cu privire la evoluţia
costumului istoric în acest oraş (sec. XIII-XIX) prin realizarea acestei lucrări murale,
ca urmare a colaborării interdisciplinare între istorici, artişti plastici şi promotori
turistici. Manager proiect, dr. Valer Rus.
„Festivalul de dans istoric ROMANA”, desfăşurat în 7-8 noiembrie 2013 la
Braşov, a constituit o premieră, fiind primul festival de dans istoric din România.
Proiectul a urmărit diversificarea ofertei cultural-turistice a oraşului Braşov
prin introducerea acestui nou eveniment de tip festival comunitar, desfăşurat pe
parcursul a două zile, menit să valorifice zestrea culturală europeană de tip imaterial,
precum dansurile istorice. Dansul ROMANA, cel sub egida căruia s-a desfăşurat
întregul festival, a fost o contribuţie cultural artistică românească într-un Braşov al
secolului al XIX-lea multicultural, alături de cultura germană şi maghiară. Parteneri
ai festivalului au fost: Opera Braşov, Centrul Cultural Reduta, Asociaţia Georgius,
Asociaţia Ars Saltandi, Casa de Cultură a municipiului Codlea. Manager proiect, dr.
Valer Rus.
În proiectul cultural „SMART-EXPO – Program de valorificare a patrimoniului
cultural naţional în mediul virtual” au fost realizate 12 expoziţii tematice virtuale
şi informaţii suplimentare pentru expoziţiile permanente ale muzeelor partenere
prin intermediul Quick Respond Codes (QR Code-uri). S-a vizat realizarea de noi
instrumente şi metode de valorificare a patrimoniului, adresate tinerei generaţii, prin
intermediul tehnologiei informaţiei. A fost lansat primul program de accesibilizare
a informaţiei prin utilizarea QR Code-urilor în expunerea permanentă a muzeelor
partenere Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Muzeul Municipal Mediaş,
Muzeul de Istorie Sighişoara şi Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni. Manager
proiect, dr. Valer Rus.
Anul 2014 a însemnat pentru Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov accesarea
unui nou finanţator, Primăria Municipiului Braşov. Proiectul „3A – Ateliere de
Artă Alternativă” şi-a propus diversificarea ofertei cultural-turistice la Braşov prin
realizarea unor rezidenţe artistice de artă vizuală în cadrul instituţiilor partenere
în proiect care să se concretizeze prin crearea în timp real a unor noi lucrări de artă
contemporană de tip instalaţie artistică. Lucrările au fost realizate de cinci artişti,
trei străini şi doi români, şi au fost expuse în sala Arcadia a Centrului Cultural
Reduta, Turnul Artelor, foaierul şi piaţeta sălii Patria și Muzeul Casa Mureșenilor.
Scopul acestui demers a fost de familiarizare a comunităţii locale şi a turiştilor cu
procesul de creaţie în domeniul artei contemporane şi cu noile tendinţe şi mijloace
existente în acest domeniu cultural. Proiectul cultural a fost implementat cu sprijinul
partenerilor Centrul Cultural Reduta şi Depoul de Artă Urbană. Manager proiect,
dr. Valer Rus.
În proiectul „De la Gutenberg la Mureşianu – proiect de reconstituire a unei
tipografii istorice”, finanţat de A.F.C.N. în 2014, s-a realizat reconstituirea unei
tipografii funcţionale care a existat în secolul al XIX-lea în clădirea în care astăzi
activează Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov. Ca urmare a documentării realizate la
Muzeul Gutenberg din Mainz şi Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi din Târgovişte,
s-au realizat replici ale zeţăriei, ale rotativei tipografice şi ale unei matriţe tipografice,
toate acestea fiind integrate conceptului expoziţional permanent. A fost realizată
expoziţia „Tipografia A. Mureşianu” şi elevii şcolilor partenere în proiect (Colegiul
Naţional „Andrei Şaguna”, Liceul „Andrei Mureşanu” şi Şcoala Gimnazială nr. 6
45
Cristina SEITZ

„Iacob Mureşianu”) au participat la demonstraţii interactive în care şi-au tipărit


numele pe o replică a „Gazetei Transilvaniei” primită suvenir. Manager proiect, dr.
Valer Rus.
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov şi Centrul Cultural Reduta, alături de
partenerii lor, Opera Braşov, Asociaţia Ars Saltandi, Casa de Cultură a Municipiului
Codlea, Asociaţia Cavalerii Cetăţilor Bârsei, au organizat, în 10-11 iulie 2015, a
doua ediţie a „Festivalului de dans ROMANA”, proiect finanţat de Consiliul Local
Braşov. S-a vizat diversificarea ofertei cultural-turistice din oraşul Braşov prin
permanentizarea unui tip de festival comunitar desfăşurat pe parcursul a două zile,
menit să valorifice zestrea culturală europeană de tip imaterial, şi anume, dansurile
istorice şi cele contemporane. Pe lângă secţiunea de profesionişti care au evoluat
pe scena festivalului a existat o secţiune pentru amatori formată din două grupe
de dansatori (30 de persoane) ce au fost instruiţi timp de două luni în cadrul unui
atelier. Manager proiect, Lorena Domocos.
Toamna anului 2015 înregistrează alte două proiecte finanţate de Administraţia
Fondului Cultural Naţional.
„MEMO – marcarea elementelor memoriale din oraşul Braşov” a avut ca
obiectiv general promovarea patrimoniului cultural naţional imobil şi mobil în
vederea diversificării ofertei turistice culturale din oraşul Braşov. S-a realizat o
hartă turistică într-un tiraj de 30.000 de exemplare, în limba română şi trei limbi
de circulaţie internaţională (engleză, germană, franceză), în care au fost marcate
obiective-monument istoric în care au locuit personalităţi ale istoriei şi culturii
naţionale şi locale care nu sunt evidenţiate prin inscripţii sau includere în circuite
turistice. Proiectul a fost rodul colaborării cu Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”
Braşov şi Agenţia Metropolitană pentru Dezvoltare Durabilă Braşov. Manager
proiect, Lorena Domocos.
„Arhiva Mureşenilor – Tezaur al patrimoniului cultural naţional. Creşterea
accesului la cultură prin intermediul noilor tehnologii media” a propus o mai
mare apropiere a deţinătorului de patrimoniu cultural naţional mobil, Muzeul „Casa
Mureşenilor” Braşov, de un public ţintă sensibil – elevii de liceu –, prin intermediul
unor metode alternative şi neconvenţionale bazate pe tehnologii virtuale. Au fost
selectate şi cercetate 2.000 de documente, cărţi poştale şi fotografii de familie din
Arhiva Mureşenilor, ulterior au fost realizate instrumente noi de comunicare (site
internet, cont Facebook) ce au permis o abordare alternativă şi neconvenţională de
promovare a patrimoniului în rândul elevilor de liceu din Colegiul de Științe ale
Naturii „Emil Racoviţă” Braşov, Liceul Tehnologic Râşnov, Liceul Teoretic Codlea,
Liceul Teoretic „Petru Rareş” Feldioara, Liceul Teoretic „George Moroianu” Săcele.
Manager proiect, Marinela-Loredana Barna.
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov alături de partenerul Asociaţia Cultour a
derulat, în 2016, proiectul cultural „Istoria la persoana întâi”, finanţat din bugetul
Municipiului Braşov. Proiectul şi-a propus îmbunătăţirea accesului la informaţie
istorică şi ameliorarea calităţii experienţei de vizitare a Braşovului de către turişti prin
introducerea în peisajul urban a unor „personaje istorice” locale, care îşi vor prezenta
poveştile de viaţă, într-un mod interactiv şi personal. Grupul de ghizi-personaje istorice,
format din zece facilitatori, îmbrăcaţi în costume de secol XVI-XIX, prezent pe străzile
centrului istoric al Braşovului, a prezentat trecătorilor şi turiştilor poveşti de viaţă
ale unor personalităţi locale din acea perioadă: Johannes Honterus, Diaconul Coresi,
Apollonia Hirscher, Michael Weiss, George Bariţiu, Andrei Mureşanu, Mişu Popp,
46
Ţara Bârsei

Elena Mureşianu, Maria Baiulescu şi Aprily Lajos. Manager proiect, Cristina Seitz.
În 2017 Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov obţine finanţare nerambursabilă
A.F.C.N. pentru alte trei proiecte culturale.
Desfăşurat pe parcursul a patru luni, proiectul „Colecţia Nicolae Frunteş din
Şirnea – un model sustenabil de protejare a patrimoniului” a vizat dezvoltarea
unui model sustenabil de protejare a patrimoniului în cadrul unei comunităţi rurale.
Obiectivele specifice au fost conştientizarea comunităţii locale asupra importanţei
protejării patrimoniului şi moştenirii culturale, inventarierea şi conservarea
preventivă şi activă a 664 bunuri culturale aparţinând Muzeului Etnografic, Olimpic
şi de Artă Contemporană „Nicolae Frunteş” din Şirnea, judeţul Braşov. Ne-au fost
alături Asociaţia Pro-Şirnea, Primăria Fundata şi S.C. Expoziţii Călătoare S.R.L.
Manager proiect, Cristina Seitz.
În colaborare cu Asociaţia Generală a Inginerilor din România şi S.C. Expoziţii
Călătoare S.R.L., în proiectul „ARIPI – expoziţie interactivă despre istoria aviaţiei”
s-a realizat o expoziţie interactivă şi interdisciplinară care a abordat istoria aviaţiei
şi au fost susţinute conferinţe şi ateliere interactive. S-a dorit atragerea publicului
tânăr către valori culturale prin intermediul acestei expoziţii alcătuite din panouri
fotodocumentare şi obiecte interactive printre care: aripă mecanică batantă, balon
cu aer cald, girocopter, aripă flexibilă Rogallo. Expoziţia a fost deschisă, succesiv,
la muzeu şi la partenerii în proiect: Casa Municipală de Cultură Făgăraş şi Şcoala
Gimnazială Cristian. Manager proiect, Lorena Domocos.
„Realitatea virtuală – soluţie inovatoare de protejare şi promovare a
patrimoniului” a urmărit atragerea de noi audienţe şi dezvoltarea unor experienţe
valoroase pentru vizitatori prin transformarea muzeului într-un loc de explorare şi
descoperire, prin promovarea interacţiunii şi implicării emoţionale a vizitatorilor,
în special a celor tineri. Au fost identificate şi generate soluţii de integrare a
realităţii virtuale şi augmentate în cadrul expoziţiei permanente a muzeului de
tipul: ghizi virtuali, rulări de filme şi ferestre virtuale în trecut. Parteneri în cadrul
vizitelor organizate în expoziţie au fost Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov și
Universitatea „Transilvania” – Facultatea de Sociologie şi Comunicare care a realizat
şi o cercetare sociologică asupra beneficiarilor direcţi. Manager proiect, Cristina Seitz.
Trei proiecte sunt declarate câştigătoare şi obţin, în 2018, finanţare
nerambursabilă.
Muzeul din Şcoală – proiect de valorificare a colecţiei „Nicolae Frunteş” şi a
moştenirii culturale comunitare din Şirnea, continuare firească a proiectului derulat
în 2017, a propus valorificarea prin expunere a patrimoniului Muzeului Etnografic,
Olimpic şi de Artă Contemporană „Nicolae Frunteş” din Şirnea. S-a realizat o nouă
amenajare muzeală pentru valorificarea patrimoniului din colecţia Nicolae Frunteş.
Expoziţia temporară, organizată în trei săli de clasă ale Şcolii Gimnaziale din Şirnea,
cuprinde bunuri culturale de patrimoniu reprezentative pentru istoria, tradiţia şi
meşteşugurile casnice specifice zonei, bunuri culturale care ilustrează preocupările
pentru arta contemporană şi valorile olimpismului. Un depozit „vizitabil” de bunuri
culturale ce n-au fost expuse şi un birou pentru evidenţa şi gestiunea patrimoniului
completează amenajarea muzeală. În 30 iunie 2018, alături de partenerii Asociaţia
Pro-Şirnea, Primăria Fundata şi Şcoala Gimnazială Fundata, a avut loc deschiderea
expoziţiei „Muzeul din Şcoală”. Manager proiect, Cristina Seitz.
„ROMÂNIA E ACASĂ. Program expoziţional naţional dedicat unor mari
valori româneşti consacrate în afara ţării: Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu,
47
Cristina SEITZ

Ştefan Baciu, Emil Cioran, Panait Istrati” a propus derularea unui program
expoziţional complex, la nivel naţional, dedicat acestor personalităţi marcante şi
reprezentative pentru cultura românească care s-au consacrat în afara ţării, născute
în localităţi din toate provinciile istorice ale ţării: Iaşi, Slatina, Braşov, Răşinari (Sibiu)
şi Brăila. Au fost realizate cinci microexpoziţii temporare, completate cu bunuri de
valoare documentară care au aparţinut celor cinci personalităţi şi au fost itinerate în
fiecare din oraşele în care funcţionează instituţiile de cultură partenere în proiect. În
5 noiembrie 2018 cele cinci microexpoziţii au fost reunite într-una singură, în oraşul
Marii Uniri, la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Parteneri: Muzeul Judeţean Olt,
Muzeul Brăilei „Carol I”, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Biblioteca
Judeţeană „Astra” Sibiu şi Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia. Manager proiect,
Marinela-Loredana Barna.
Proiectul Pe drumul spre Marea Unire constă în derularea unui program
cultural complex dedicat membrilor familiei Mureşianu care şi-au adus contribuţia
de-a lungul secolelor XIX-XX la înfăptuirea Marii Uniri. În cele opt săli dedicate
expoziţiilor temporare, aproximativ 500 mp, s-a realizat o expoziţie ce cuprinde
instalaţii multimedia interactive ce utilizează combinaţii de videoproiectoare,
suprafeţe tactile, senzori de mişcare de tip Kinect şi tipărituri de mari dimensiuni.
Toate acestea permit o călătorie în timp a vizitatorilor „pe drumul spre Marea
Unire”. Proiectul este finanţat de Guvernul României prin Ministerul Culturii şi
Identităţii Naţionale şi Consiliul Judeţean Braşov. Curator, dr. Valer Rus.

48
Ţara Bârsei

Bianca-Luminiţa MICU

MIC ŞI MARE LA MUZEU


ATELIERE DE EDUCAŢIE MUZEALA LA „CASA MUREŞENILOR”

The young and the old at the museum


Workshops at Casa Mureșenilor Museum
Abstract: A host of educational workshops have been organized since 2002-2003 within
the Museum. At the beginning, they were designed only for children aged 6 to 14 years old.
Over time, programs for the young people and adults have started to be developed, as well.
The workshops are based on promoting the cultural heritage of ”Casa Mureșenilor” Museum
and of the “Ștefan Baciu” Memorial House, while also providing information on the temporary
exhibitions hosted by the museum.

A vizita un muzeu este o metodă educativă importantă în scopul conştientizării de


către elevi a patrimoniului cultural. Atelierele de educaţie muzeală oferă programe
educative ce au ca scop valorificarea colecţiilor şi expoziţiilor permanente şi temporare
ale muzeului, dar şi însuşirea de către beneficiari a cunoştinţelor cu privire la cultura
poporului român, în conturarea propriei identităţi etno-culturale şi în determinarea
acestora de a preţui comorile cu care este înzestrat poporul nostru.
Muzeul ca loc sau rezervor de resurse, poate întări, extinde sau aduce mărturie la
secvenţe de predare din şcoală. El poate deveni un teritoriu pentru fixarea unor
cunoştinţe, pentru asigurarea unor integrări, corelări cu caracter concluziv ori
transdisciplinar sau pentru declanşarea interesului, de plonjare în complexitatea
fenomenului, pentru a motiva şi a stârni bucuria pentru învăţare.1
De aceea atelierele de educaţie muzeală încearcă să adapteze cerinţele programei şcolare
la promovarea patrimoniului muzeal, să creeze o simbioză interactivă şi cognitivă între
cele două şi, mai ales, să fie în beneficiul copiilor.
Primele ateliere de educaţie muzeală la „Casa Mureşenilor” au început în anii 2002-
2003. Erau coordonate de Valer Rus, şef Secţie, şi Ovidiu Savu, muzeograf. Cuprindeau
activităţi de modelaj în lut, de valorificare a instrumentelor muzicale neconvenţionale,
poveşti despre oameni şi case celebre din Braşov.
Din anul 2006 şi până în prezent, se derulează două ateliere – dintre cele mai
constante – şi anume: Joc, comunicare şi învăţare şi Vacanţa artelor la Muzeu. Ele
se adresează copiilor cu vârsta între 6 şi 14 ani şi cuprind activităţi diverse: cercuri de
artă plastică şi modelaj în lut, jocuri logice interactive, vizionări de filme documentare,
legende şi mituri despre Braşov, cursuri de actorie (istoria teatrului, dicţie, pantomimă,
teatru de păpuşi, scenete). Activităţile propuse se doresc a fi o alternativă pentru
petrecerea timpului liber, dar şi o metodă inedită de a învăţa lucruri noi în care copiii
să-şi folosească imaginaţia. Parte din aceste ateliere au fost organizate în conlucrare cu
diverşi colaboratori, dintre care amintim: Agnes Ferencz (modelaj în lut), prof. Adela
Baboe (grafică şi pictură), prof. Terezia Cristian (instrumente muzicale neconvenţionale),

www.tribunainvatamantului.ro, prof. univ. dr. Constantin Cocoş, Educaţia muzeală – scop şi valenţe formative,
1  

2014.

49
Bianca-Luminiţa MICU

Cecilia Negru şi Silvian Duică (teatru), Daniel Roşca (curs de desen şi pictură), Gabi
Mocanu (artă din materiale reciclabile), Alexandru Dobre (3D Printing), Ioana Balaban
– S.C. Expoziţii Călătoare Braşov. Atelierele s-au derulat pe parcursul întregului an
calendaristic, dar cu precădere în perioada vacanţelor şcolare. Coordonator programe:
Ovidiu-Constantin Savu, şef Serviciu Istorie şi Literatură.
Copiii restauratori şi conservatori. Cu ajutorul unei prezentări realizate în
PowerPoint, copiii au fost introduşi în lumea scrisului şi a suporturilor de scris, a
tiparului şi a cărţii. Au aflat care este procedeul de realizare a hârtiei manuale, care este
diferenţa dintre aceasta şi hârtia industrială folosită în zilele noastre, iar documente din
Arhiva Mureşenilor le-au folosit ca exemple. Copiii au învăţat de ce se învechesc cărţile,
cum se pot păstra, cum se mânuiesc şi, mai ales, cum se repară. Partea cea mai atractivă
a reprezentat-o proba practică, prin care copiii s-au transformat în mici restauratori.
Astfel, fotocopii realizate după documente din arhiva muzeului au fost deteriorate
şi apoi restaurate de către copiii participanţi la program. La finalul întâlnirii, copiii
au putut vizita Arhiva Mureşenilor, pentru a vedea cum sunt păstrate şi conservate
documentele din patrimoniul muzeului nostru. Atelierul se derulează din anul 2008
și până în prezent, pe tot parcursul anului şcolar. Coordonator program: conservator
Lorena Domocos.
Să citim ziarul străbunicilor. Pe parcursul unei întâlniri, elevii au aflat informaţii
despre utilizarea alfabetului chirilic în scrierea limbii române în secolele XVI-XIX şi
despre primul ziar politic al românilor ardeleni, „Gazeta de Transilvania”, tipărit, la
începuturi, cu caractere chirilice. În cadrul atelierului, elevii au primit alfabetul chirilic
şi o fotocopie din „ziarul străbunicilor” şi au transcris articolele cu caractere latine, în
limbaj contemporan. La sfârşitul întâlnirii, elevii au fost surprinşi să constate că pot
citi şi ei, destul de uşor, textele vechi. Atelierul se derulează începând cu anul 2008, pe
tot parcursul anilor şcolari. Coordonator: dr. Valer Rus (2008), muzeograf Marinela-
Loredana Barna (2009 – prezent).
Publicitatea ieri şi azi. Programul şi-a propus o incursiune în istoria publicităţii
în Transilvania secolelor XIX şi XX, publicitate care a jucat un rol tot mai important în
viaţa societăţii moderne, fiind legată de comunicarea de masă.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă nereglementată, în sensul
că fiecare putea lăuda orice şi oricât, fără interdicţie. La începutul veacului următor
publicitatea începea să se maturizeze, iar textul publicitar punea accentul pe aspectele
concrete, pe beneficiile produsului. Partea a doua a cursului a angrenat participanţii
în realizarea propriilor anunţuri publicitare pentru presa scrisă, radio şi televiziune.
Atelierul se derulează începând cu anul 2010, pe tot parcursul anului. Coordonator:
muzeograf Marinela-Loredana Barna.
Începând cu anul 2016 a fost creat un nou atelier, Poveştile Gazetei, care a inclus
atelierele mai sus amintite, Să citim ziarul străbunicilor şi Publicitatea ieri şi azi.
Coordonator program: muzeograf Marinela-Loredana Barna.
Istoria costumului. „A durat patru ore să mă îmbrac; şi apoi a plouat; am
comandat trăsura şi umbrela şi am ajuns la ora 5 la curte, aproape de croitorii mei…”.
Aşa începea jurnalul unui gentleman londonez din prima jumătate a secolului al XIX-
lea. Ceea ce a urmat acestui moment au descoperit copiii, parcurgând şase capitole din
istoria vestimentaţiei secolului al XIX-lea: costume feminine, costume bărbăteşti, pălării,
accesorii, coafuri, viaţă socială. Parfumul acelor vremuri a fost surprins prin imagini
şi a fost redat prin costumele şi accesoriile pe care le-au confecţionat copiii, din hârtie
creponată, hârtie cerată şi alte materiale decorative. Coordonator program: Valer Rus,
50
Ţara Bârsei

muzeograf Bianca Micu (2007-2009), muzeograf Marinela-Loredana Barna (din 2010).


Anul 2016 a reunit acest program cu ateliere dedicate personalităţilor familiei
Mureşianu, în cadrul unui nou atelier numit Dinastia Mureşenilor. Coordonator
program: muzeograf Marinela-Loredana Barna.
Cursuri de dans de societate ROMANA. Timp de 3 luni, sub îndrumarea unui
instructor de dans, elevii au primit cunoştinţe istorice, teoretice şi practice referitoare la
dansul de societate ROMANA. S-a constituit o grupă formată din perechi de elevi care,
timp de 3 luni, de două ori pe săptămână, sub îndrumarea Cristinei Rotundu – balerină
la Opera Braşov, au învăţat să danseze ROMANA. Atelierul s-a derulat în anii 2015,
2017, 2018. Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, alături de partenerii Direcţia de Servicii
Sociale Braşov şi Centrul Cultural Reduta, a organizat în anul 2015 un atelier de dans
ROMANA dedicat persoanelor vârstnice. Coordonator  program: muzeograf Cristina
Seitz.
Toate aceste ateliere se regăsesc în oferta educațională a Muzeului „Casa
Mureșenilor” pentru anul 2018.
Tatting – Arta dantelei cu suveica. Workshopul a fost organizat de Ministerul
Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional Peleş, Ambasada Japoniei,
Asociaţia de Colaborare pentru Artă şi Meşteşuguri Japonia – România, în parteneriat
cu Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov şi susţinut de maestrul Yusai Shokoin din
Japonia. S-a adresat tinerilor, dar şi vârstnicilor care au fost interesaţi să descifreze şi
să-şi însuşească arta realizării unor elemente de dantelărie manuală folosind suveica cu
aţă sau mătase. Tatting este o dantelă lucrată manual numai din inele, picouri şi noduri,
cu ajutorul suveicii şi a fost considerată cea mai reprezentativă expresie a artei textile,
datorită delicateţei modelelor redate. Peste 100 de persoane au participat la cele patru
ateliere desfăşurate în anii 2012, 2013, 2014. Coordonator program: muzeograf Cristina
Seitz.
Aeromodelism: În cadrul acestui atelier elevii au aflat informaţii legate de
istoria zborului şi a aviaţiei braşovene. La sfârşitul atelierului au construit şi asamblat
aeromodele cu care au participat la întreceri organizate în curtea Muzeului „Casa
Mureşenilor”, în Piaţa Sfatului sau pe terenul Liceului Sportiv. Atelierul a debutat în
anul 2016, la Muzeul „Casa Mureşenilor” după care, și în prezent se desfășoară la Casa
„Ştefan Baciu”. Coordonator program: muzeograf Traian-Constantin Dumbrăveanu.
Un capitol aparte în prezentarea atelierelor educaţionale îl reprezintă şi atelierele
dedicate persoanelor cu dizabilităţi. Aceste ateliere au fost organizate fie în cadrul
unor proiecte (de exemplu proiectul „Simte Arta”, iniţiat de Asociaţia pentru Dezvoltare
Urbană Bucureşti şi finanţat de Fundaţia Orange), fie în cadrul unor întâlniri realizate
de Muzeul „Casa Mureşenilor” în parteneriat cu Asociaţia Nevăzătorilor din România,
filiala Braşov, şi Asociaţia Surdo-Muţilor din România, filiala Braşov. Coordonator
program: Ovidiu-Constantin Savu, şef Serviciu Istorie şi Literatură.
Copiii şi cărţile. Programul propunea activităţi educative pentru elevii din clasele
a VI-a şi a VII-a, prin care se dorea o apropiere şi o înţelegere cât mai profundă a valorilor
patrimoniului literar românesc în manieră interactivă a prezentării informaţiilor,
cu materiale adecvate vârstei participanţilor, atât prin subiectele tratate, cât şi prin
atractivitatea materialelor auxiliare. Se urmărea crearea unei metode alternative de
educare bazată pe joc şi implicând creativitatea, ingeniozitatea şi imaginaţia copiilor.
Exploatându-se noţiunile de istorie şi geografie deja învăţate şi utilizându-se
imagini ilustrative în PowerPoint, au fost prezentate elemente de istoria scrisului şi
a tiparului. Elevii au întocmit primul lor plan de documentare/cercetare. Au aflat, de
51
Bianca-Luminiţa MICU

exemplu, cine a fost Newton sau Perpessicius, cum vor face transliterare din alfabetul
chirilic în alfabetul latin. După ce s-au obişnuit să scrie cu diacritice la computer, au
redactat articole pentru ziarul clasei, Startul copiilor. Coordonator: Carmen Andrei, şef
Secţie Literatură Casa „Ştefan Baciu”.
Comunicare şi creativitate. Acest cerc de literatură, desfăşurat la Casa „Ştefan
Baciu”, a fost un program de educaţie oferit elevilor claselor II-IV, prin care s-a urmărit
stimularea creativităţii şi a originalităţii copiilor. Programul includea cursuri despre
poezie, exerciţii de scriere creativă şi de comunicare expuse prin joc. Oferta noastră
avea patru teme: „Ce este poezia?” (modalităţi de scriere: dadaistă, combinări de
sunete, Haiku etc.), „Lectura şi cartea” (lectură piese de teatru pe roluri, joaca de-a
jurnalistul, scrierea unui afiş etc.), „Comunicare şi responsabilitatea comunicării” (tipuri
de comunicare, exerciţii de comunicare nonverbală), „Simbolurile şi imaginile. Rolul
lor în viaţă şi în artă” (horoscopul, exerciţii de scriere creativă). Coordonator program:
muzeograf Simona Drăguşanu.
Mic şi Mare la Muzeu. Programul a cuprins diverse activităţi practice, specifice
artelor plastice (pictură, modelaj, colaj etc.) prin intermediul cărora beneficiarii au
putut afla poveştile din spatele obiectelor din patrimoniul muzeului. Atelierul s-a
adresat copiilor, părinţilor şi bunicilor şi s-a desfăşurat pe tot parcursul anului.
Coordonator program: muzeograf Bianca-Luminiţa Micu.
Povestea scrisului. Programul cuprindea o parte teoretică ce consta într-o
prezentare PowerPoint despre apariţia şi evoluţia scrisului de-a lungul vremii şi o
aplicaţie practică, în care copiii au exersat în lut şi pe hârtie specială semnele cuneiforme
şi cele hieroglifice. Atelierul s-a adresat elevilor cu vârsta cuprinsă între 9 şi 16 ani şi
s-a realizat în parteneriat cu Institutul Confucius din Braşov şi Asociaţia Musashino
din Braşov. Durata unui atelier era de 90 de minute. Coordonator program: muzeograf
Bianca-Luminiţa Micu.
Povestea literelor a fost un atelier ce s-a adresat copiilor din învăţământul
preşcolar şi şcolar. S-a derulat pe parcursul a 16 întâlniri, în cadrul cărora fiecare literă
s-a dezvăluit copiilor sub forma unui obiect ce trebuia confecţionat din diverse materiale
şi prin tehnici diferite. Unele ateliere s-au desfăşurat în parteneriat cu grădiniţe şi şcoli
din Braşov, de aceea ele s-au derulat la sediile instituţiilor respective: After-school
Heidi, Şcoala Generală nr. 6 „Iacob Mureşianu” Braşov, Grădiniţa nr. 13 Braşov, Şcoala
Generală nr. 30 Braşov. Coordonator program: muzeograf Bianca-Luminiţa Micu.
Ultimele trei programe s-au derulat la Casa „Ştefan Baciu”, începând cu anul 2012,
pentru ca din anul 2017 să fie derulate la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov.
Să construim un personaj! Atelier de scriere creativă. De multe ori, scriitorii au
pornit de la un personaj atunci când au scris un roman. De aceea, la atelierul de scriere
creativă ne-am propus să învăţăm să construim/inventăm un personaj de la zero. I-am
inventat o biografie, i-am aflat cele mai ascunse secrete şi am încercat să răspundem la
toate întrebările posibile legate de el, cu ajutorul unor exerciţii. Ne-am jucat, am scris,
am desenat, am improvizat, am dat frâu liber creativităţii. Atelierul se desfăşoară la Casa
„Ştefan Baciu”, începând cu anul 2017. Coordonator program: muzeograf Roxana-Maria
Cornea.
Gramatica fanteziei. Atelier de scriere creativă. Programul şi-a propus susţinerea
şi dezvoltarea creativăţii elevilor printr-o serie de ateliere de scriere creativă pe proză
şi poezie, precum: Să inventăm un personaj! (elevii vor imagina personaje, le vor crea
biografii sau le vor afla cele mai ascunse secrete), Poezia despre mine (un autoportret din
cuvinte prin intermediul poeziei), Atelierul de poveşti (elevii vor inventa propria poveste
52
Ţara Bârsei

pornind de la istoriile culturale ale unor simboluri naţionale). Atelierul se desfăşoară la


Casa „Ştefan Baciu”, începând cu anul 2018. Coordonator program: muzeograf Roxana-
Maria Cornea.
Arte şi meserii în vacanţă: educaţie cinematografică. Atelierul s-a organizat pe
baza unor proiecţii de filme de artă, descifrate pe înţelesul tinerilor. Am încercat să
răspundem la întrebări precum: Ce este un film de artă? Care este cheia în care poate
fi înţeles? Atelierul s-a desfăşurat la Casa „Ştefan Baciu”, începând cu anul 2018.
Coordonator program: muzeograf Roxana-Maria Cornea.
Arte şi meserii în vacanţă: atelier de încondeiat ouă. Programul şi-a propus
însuşirea de către copii a tehnicilor tradiţionale ale încondeiatului, cunoaşterea
semnificaţiei motivelor, modelelor şi culorilor de pe oul încondeiat. Atelierul s-a
desfăşurat la Casa „Ştefan Baciu” în vacanţa de Paşte. Coordonator program: muzeograf
Roxana-Maria Cornea.
Mai jos amintim şi câteva dintre atelierele care s-au desfăşurat cu ocazia anumitor
evenimente, şi anume:
Iepuraşul la muzeu – s-a adresat copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 şi 14 ani şi a
constat în confecţionarea de ornamente pascale. S-a derulat în anii 2009, 2010, 2011 şi a
fost coordonat de Ovidiu-Constantin Savu, şef Serviciu Istorie şi Literatură.
Povestea Crăciunului – s-a adresat copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 şi 14 ani şi
a constat în confecţionarea de ornamente dedicate sarbătorii Crăciunului. S-a derulat
în anii 2009-2010 şi a fost coordonat de Ovidiu-Constantin Savu, şef Serviciu Istorie şi
Literatură.
Atelier de iconografie tradiţională. Atelierul s-a adresat unui grup de 15 elevi
din ciclul gimnazial şi s-a desfăşurat în perioada ianuarie-aprilie 2013. S-a încheiat cu
etalarea icoanelor realizate de copii în cadrul unei expoziţii găzduite de Muzeul „Casa
Mureşenilor”. Coordonatori program: Nicoleta Suciu şi Marinela-Loredana Barna,
muzeograf.
ROMÂNIA E ACASĂ. Program expoziţional naţional dedicat unor mari valori
româneşti consacrate în afara ţării: Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Ştefan
Baciu, Emil Cioran, Panait Istrati – în cadrul acestui proiect finanţat de A.F.C.N. s-au
derulat 15 ateliere care au avut la bază exerciţii de scriere creativă, menite să-i apropie
pe tineri de opera scriitorilor respectivi, în altă manieră decât o fac manualele şcolare.
Elevii au descoperit opera scriitorilor rescriind-o în funcţie de personalitatea şi stilul lor,
dezvoltându-şi astfel gândirea critică şi imaginaţia. Atelierele s-au desfăşurat la Casa
„Ştefan Baciu”, în perioada mai-octombrie 2018. Coordonator program: muzeograf
Roxana-Maria Cornea.

53
Lorena DOMOCOS

Lorena DOMOCOS

EVANTAI MUZICAL LA MUREŞENI

Musical fan at Mureşeni


Abstract: This article aims at depicting the musical events organized from 2001 to 2018
within ”Casa Mureșenilor” Museum from Brașov. In this period, such musical episodes gained
continuity and became an integral part of all musical cultural events that the city of Brașov
provided to its inhabitants and visitors alike.

Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt


închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa
ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos. (Platon)
Poate că acest motto l-a ghidat pe Iacob Mureşianu cel care a cultivat cu deosebit interes
în casa sa, muzica. Prietenii săi erau, în marea lor majoritate, iubitori de muzică iar
serile, dominate de elan patriotic, se încheiau de cele mai multe ori cu scurte momente
muzicale.
Lucia Bunaciu, descendentă a Mureşenilor, îşi amintea că
toţi membrii familiei iubeau această artă şi toţi erau deosebit de talentaţi. În
fiecare cameră se găsea câte un instrument muzical: un pian sau o pianină, un
flaut, o vioară.
Iacob Mureşianu (1812-1887) a compus dansul de societate ROMANA, soţia sa,
Sevastia, cânta la pian, fiicele sale, Sevastia şi Elena, erau talentate pianiste, iar unul
dintre fiii săi, Traian, a fost bariton, susţinând concerte la Viena şi în România. Un alt
fiu, Iacob-Petru (1857-1917), a absolvit Conservatorul din Leipzig. A fost pianist, dirijor,
compozitor, iar de numele lui se leagă prima publicaţie muzicală românească din
Transilvania, „Musa Română”. Soţia sa, Otilia, a fost profesoară de pian, fiul său, Iuliu,
a fost profesor, dirijor şi compozitor, iar cele două fiice, Lucia şi Sevastia, au fost pianiste.
Iacob-Petru a fost preocupat de descoperirea tinerelor talente muzicale şi de insuflarea
dragostei pentru muzică, casa lui fiind mereu deschisă tuturor elevilor talentaţi.
În casa Mureşenilor erau nelipsite seratele muzicale familiale. Muzeul „Casa
Mureşenilor” a reînviat această tradiţie, atât prin „Recitalul de la ora cinci”, cât şi prin
multe alte recitaluri susţinute de artişti români sau străini, studenţi şi elevi.
Programul cultural intitulat „Recitalul de la ora cinci” a fost inclus în programul
de acţiuni culturale în anul 2005, în parteneriat cu Opera din Braşov. Parteneriatul are
ca obiective: realizarea de recitaluri, cu regularitate, în fiecare miercuri, în perioada
stagiunii, cu artiştii Operei Braşov (interpreţi vocali, instrumentişti, actori); prezentarea
în faţa publicului braşovean a unui repertoriu reprezentativ de operă, operetă,
musical sau lieduri, din repertoriul românesc şi universal; valorificarea repertoriului
compozitorilor braşoveni, existent în programul Operei sau în Arhiva muzeului;
diversificarea modalităţilor de exprimare artistică a interpreţilor prin mijloace artistice
diferite de cele ale scenei.
Primul „Recital de la ora cinci” a avut loc la 30 noiembrie 2005. De atunci, în fiecare
miercuri, în perioada stagiunii, artiştii Operei Braşov se întâlnesc cu iubitorii de muzică
clasică în saloanele muzeului.
54
Ţara Bârsei

Programele recitalurilor cuprind: arii din opere şi operete, lieduri, seri dedicate
muzicii româneşti, ruseşti, spaniole, dedicate unui anumit compozitor, programe
speciale pentru Paşte, Crăciun, Zilele Braşovului, Noaptea Muzeelor etc. Nu lipsesc
momentele de poezie în interpretarea actorilor Operei Braşov sau a celor de la Teatrul
„Sică Alexandrescu” din Braşov.
Încă de la început, recitalul s-a impus prin profesionalism, dinamism, varietate
stilistică şi respect faţă de spectatori, devenind un autentic act de cultură, înscris deja
în tradiţia muzicală braşoveană. Evenimentul este sponsorizat de Bistro de l’Arte, astfel
că, la sfârşitul recitalului, spectatorii au ocazia să socializeze la o prăjitură, o ceaşcă de
ceai sau cafea.
Stagiunea 2017-2018 a fost stagiunea cu numărul 13, iar ultimul recital, cel cu nr.
452, a avut loc în data de 27 iunie 2018. Numărul mediu anual de spectatori este de
1.200.
Regularitatea acestui eveniment a adus un bun prestigiu muzeului nostru atât pe
plan local, cât şi în ţară.
Activităţile muzicale ale muzeului au început să fie organizate cu regularitate
din anul 2001. Primele recitaluri au fost susţinute de elevii Liceului de Muzică „Tudor
Ciortea” din Braşov şi de studenţii Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii
„Transilvania” din Braşov. Din 2005 acestea au fost completate cu „Recitalul de la ora
cinci”, iar din 2008 până în 2013, cu saloane muzicale organizate de Filarmonica Braşov.
În programele de acţiuni culturale au fost incluse, din 2005, şi activităţile muzicale
care s-au organizat în parteneriat cu instituţiile de profil din Braşov: Opera, Filarmonica,
Universitatea „Transilvania” – Facultatea de Muzică, Liceul de Muzică „Tudor Ciortea”.
În perioada 2001-2018 au avut loc următoarele activităţi muzicale:
- Compozitori braşoveni contemporani, în parteneriat cu Universitatea „Transilvania”
din Braşov – Facultatea de Muzică, în care au fost evocaţi compozitori şi
muzicologi, printre care Constantin Catrina, Radu Odeşteanu, Norbert Petri;
- Medalion muzical, în parteneriat cu Universitatea „Transilvania” din Braşov
– Facultatea de Muzică, în care au fost interpretate lucrări ale compozitorilor
români, printre care Tiberiu Brediceanu şi Ana Szilagyi;
- Ştafeta unei generaţii, manifestare organizată în parteneriat cu Opera Braşov şi
Liceul de Muzică „Tudor Ciortea” din Braşov, aflată la ediţia a VII-a;
- Simpozion muzical, în parteneriat cu Universitatea „Transilvania” din Braşov –
Facultatea de Muzică, în care au fost evocaţi Stan Golestan – 130 de ani de la
naştere, Paul Richter, George Dima – 80 de ani de la moarte, Bela Bartók, Iacob
Mureşianu – 150 de ani de la naştere, Norbert Petri – 95 de ani de la naştere,
Ciprian Porumbescu – 125 de ani de la moarte, Dinu Lipatti, Antonio Soler –
230 de ani de la moarte, Johann Sebastian Bach – 332 de ani de la naştere, Iacob
Mureşianu – 100 de ani de la moarte, Johann Sebastian Bach – 333 de ani de la
naştere;
- Portrete muzicale, în parteneriat cu Universitatea „Transilvania” din Braşov –
Facultatea de Muzică, portrete ale compozitorilor, printre care Roxana Pepelea
şi Valentin Timaru;
- Matineu muzical la Mureşeni, în parteneriat cu Universitatea „Transilvania”
din Braşov – Facultatea de Muzică. Matineele au fost dedicate, pe rând,
compozitorilor Wolfgang Amadeus Mozart, Johann Sebastian Bach, Gabriel
Fauré, George Dima şi Paul Richter, Joseph Haydn, Felix Mendelssohn Bartholdy,
George Enescu, Clara şi Robert Schumann;
55
Lorena DOMOCOS

- Salon muzical, în parteneriat cu Filarmonica Braşov (2008-2013);


- Stagiunea estivală a celor mai tineri muzicieni braşoveni – Noi şi clasicii, în parteneriat
cu Liceul de Muzică „Tudor Ciortea” din Braşov (2010-2013);
- Integrala sonatelor romantice, recitaluri de vioară şi pian susţinute de cadre
didactice ale Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii „Transilvania” din
Braşov (2012-2013).
Pe lângă activităţile programate, au avut loc recitaluri susţinute în cadrul unor
festivaluri (Musica Coronensis, Braşov Winter Classics) sau cursuri de măiestrie
interpretativă, recitaluri susţinute de studenţi ai Facultăţii de Muzică din cadrul
Universităţii „Transilvania” din Braşov, studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică
din Bucureşti, studenţi braşoveni care studiază în străinătate, elevi ai Liceului de
Muzică „Tudor Ciortea” din Braşov, elevi ai Şcolii Populare de Artă şi Meserii „Tiberiu
Brediceanu” din Braşov, artişti din ţară şi străinătate (Franţa, Canada, Anglia, Germania).
Între anii 2001 şi 2006, activităţile muzicale au fost coordonate de Mihail-Gavril
Gorbonov, iar din anul 2007 şi până în prezent de Lorena Domocos.
Numărul anual al recitalurilor a fost în creştere până în anul 2013. Din 2014, din
cauza faptului că pianul folosit a fost înapoiat Filarmonicii Braşov şi s-a folosit un pian
cu calităţi acustice mai slabe, numărul de recitaluri a scăzut, dar se prevede o creştere
având în vedere că, în luna septembrie 2017, muzeul a achiziţionat un pian nou. Evoluţia
numărului de recitaluri organizate în perioada 2001-2018 (luna mai) se poate vedea în
graficul din fig. 1 şi din statistica următoare:
Anul 2001
– 4 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 7 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 11
Anul 2002
– 2 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 4 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 6
Anul 2003
– 6 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 6
Anul 2004
– 7 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 2 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 9
Anul 2005
– 3 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 8 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 1 recital susţinut de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 12
Anul 2006
– 33 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
Total: 33

56
Ţara Bârsei

Anul 2007
– 33 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 7 recitaluri de muzică clasică (Facultatea de Muzică şi Liceul de Muzică din
Braşov)
Total: 40
Anul 2008
– 35 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 4 recitaluri susţinute de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 7 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 8 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
Total: 54
Anul 2009
– 36 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 3 recitaluri susţinute de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 12 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 6 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 3 recitaluri susţinute de artişti din Bucureşti
Total: 60
Anul 2010
– 36 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 2 recitaluri susţinute de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 16 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 10 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 3 recitaluri susţinute de artişti din Bucureşti
Total: 67
Anul 2011
– 35 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 3 recitaluri susţinute de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 17 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 16 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 4 recitaluri susţinute de artişti din Bucureşti
– 2 recitaluri de muzică uşoară şi populară susţinute de elevi ai Şcolii de Arte şi
Meserii „Tiberiu Brediceanu” Braşov
Total: 77
Anul 2012
– 35 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 5 recitaluri susţinute de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 12 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 14 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 6 recitaluri susţinute de artişti din Bucureşti
– 5 recitaluri susţinute de artişti din Germania
– 1 recital susţinut de artişti din Canada
– 2 recitaluri de muzică uşoară şi populară susţinute de elevi ai Şcolii de Arte şi
Meserii „Tiberiu Brediceanu” Braşov
Total: 80

57
Lorena DOMOCOS

Anul 2013
– 35 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 1 recital susţinut de artişti ai Filarmonicii Braşov
– 16 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 11 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 2 recitaluri particulare susţinute de artişti din Bucureşti
– 3 recitaluri susţinute de artişti din străinătate
– 10 recitaluri particulare susţinut de artişti din Braşov
– 3 recitaluri susţinute de studenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti
Total: 81
Anul 2014
– 37 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 4 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 2 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 1 recital susţinut de elevii Şcolii Populare de Artă „Tiberiu Brediceanu” din
Braşov
– 1 recital susţinut de studenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti
Total: 45
Anul 2015
– 35 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 3 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 6 recitaluri particulare susţinute de artişti din Braşov şi Ploieşti
Total: 44
Anul 2016
– 37 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 2 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 2 recitaluri susţinute de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 2 recitaluri particulare susţinute de artişti din Braşov
Total: 43
Anul 2017
– 38 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 4 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 1 recital susţinut de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 4 recitaluri particulare susţinute de artişti din Braşov şi ţară
Total: 47
Anul 2018 (luna mai)
– 20 recitaluri susţinute de artişti ai Operei Braşov
– 8 recitaluri susţinute de studenţii Facultăţii de Muzică Braşov
– 1 recital susţinut de elevii Liceului de Muzică Braşov
– 2 recitaluri particulare susţinute de artişti din Braşov şi Bucureşti
Total: 31

58
Ţara Bârsei

Fig. 1

Evenimentele muzicale care se desfăşoară în instituţia noastră se adresează


publicului meloman şi completează oferta muzicală a Braşovului, oferă posibilitatea
tinerilor interpreţi să apară în faţa publicului, acesta fiind unul restrâns, să se obişnuiască
cu apariţiile în public, iar artiştilor să evolueze în alt loc decât pe scenă. Astfel, muzeul
continuă tradiţia familiei Mureşianu oferind momente muzicale deosebite şi promovând
tinerele talente.
Sperăm ca muzica din Casa Mureşenilor să se audă cât mai departe, chiar şi la cei
care nu mai sunt printre noi!

59
Lorena DOMOCOS

60
Ţara Bârsei

Alina-Ioana BORCAN

INTERVENŢII CURATIVE PE SUPORT PAPETAR


Restaurarea A Trei Scrisori Aparţinând
Patrimoniului Muzeului „Casa Mureşenilor” Braşov

Abstract: The museum object is a set of elements that are in a permanent interaction with the
environment. The cultural asset has a dual identity: physical and cultural. The physical identity
sums up and refers to the visible features of the object: appearance, shape, colour, but also to the
properties that are not visible: age, rarity, association with an event or a personality. The two
types of identity are inseparable. In other words, preservation and restoration studies, analyses
and treats the physical identity of the cultural object in order to protect and save its cultural
identity.
Through the present work we try to prove that we are aware of the importance of the phenomena
which causes that favour the degradation of organic and inorganic matter.
These three restored letters come from the „Mureșenilor Archive”. The stages of analysis through
which a document passes are vital for the application of correct diagnosis and treatment.
Methodological principles, material compatibility are important factors in curative interventions.
After scientific investigations and tests, here are some work steps: dedusting and dry mechanical
cleaning, wet cleaning, crack consolidation, paper filling, doubling, pressing etc.

Argument
Obiectul de patrimoniu este un ansamblu de elemente care se află într-un permanent
schimb de substanţă cu mediul înconjurător. Bunul cultural are o dublă identitate:
fizică şi culturală. Identitatea fizică însumează caracteristicile vizibile ale obiectului:
aspect, formă, culoare, dar şi proprietăţi care nu se văd: vechime, raritate, asocierea cu
un eveniment sau cu o personalitate. Cele două tipuri de identitate sunt inseparabile.
Altfel spus, conservarea şi restaurarea studiază, analizează şi tratează identitatea fizică
a bunului cultural pentru a proteja şi salva identitatea sa culturală.
Prin lucrările de faţă încercăm să demonstrăm că am ajuns la conştientizarea
importanţei pe care le au fenomenele şi cauzele care favorizează degradarea materiei
organice şi anorganice.
Cele trei scrisori restaurate fac parte din patrimoniului Muzeului „Casa
Mureşenilor” Braşov. Etapele de analiză prin care trece un document sunt vitale
pentru o corectă diagnosticare şi aplicare a tratamentului. Principiile metodologice,
compatibilitatea materialelor sunt factori importanţi în intervenţiile curative. După
investigaţii ştiinţifice şi teste efectuate, iată câteva etape de lucru: desprăfuirea şi
curăţirea mecanică uscată, curăţirea umedă, consolidarea fisurilor, completarea de
suport papetar, dublare, presare etc.
Scrisoarea nr. 1
Dosar 583; Nr. inventar 466
Autor: Scrisă de Popovici George către dr. Aurel Mureşianu.
Datare: a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Materialul şi tehnica de confecţionare: Scrisoare, datată 1896, suport papetar, hârtie
manuală cu filigran. Filigranul vizibil: Myrll Mill/Irish Linen, ceea ce ne indică faptul

61
Alina-Ioana BORCAN

că hârtia poate să fi fost fabricată în Anglia sau chiar în Irlanda de Nord.


Dimensiuni: Lungime: 17,5 cm; lăţime: închisă: 11 cm, deschisă: 22 cm.
Diagnostic: Starea piesei înainte de restaurare a fost condiţionată de existenţa mai
multor factori de degradare: degradări fizico-chimice: praf de suprafaţă, îngălbenirea
hârtiei, halouri de umiditate; degradări mecanice: şifonări, rupturi, plieri; degradări
biologice: atac fungicid. Toţi aceşti factori de degradare au avut ca efect fragilizarea
suportului papetar, hârtia prezentând o textură poroasă şi sensibilă.

Fotografii înainte de restaurare

62
Ţara Bârsei

Operaţiuni de conservare şi restaurare


După fotografierea documentului s-au realizat următorii paşi în restaurarea piesei:
1. Desprăfuirea şi curăţirea mecanică uscată s-a realizat cu o pensulă moale, fulgi
de radieră, radieră plastică şi bisturiu.
2. Testarea suportului papetar pentru rezistenţa cernelurilor în vederea curăţirii
umede. Testarea s-a realizat prin tamponarea uşoară a unui colţ al documentului cu apă
distilată.

Fotografie din timpul restaurării

3. Realizarea patului umed în vederea curăţirii umede în tasa pentru spălare.


În tasă s-a aşezat ca suport folie de polietilenă potrivită ca mărime pentru o mai
uşoară manevrabilitate şi pentru preluarea greutăţii şi împiedicarea ruperii în timpul
tratamentului; peste folie, un strat subţire de voal japonez, după care s-a aşezat
documentul. Peste document, încă un strat de foiţă japoneză. Documentul a fost aşezat
în acest tip de „sandwich” pentru protecţia şi pregătirea în vederea umezirii, spălării.
Primul pas a constat într-o uşoară umectare cu suflaiul, după care spray-ere şi umectare
cu apă mai în abundenţă, dar turnată treptat din centru spre exteriorul documentului.
În timpul spălării s-au folosit: pensule şi trafalet cu perii moi de mici dimensiuni
pentru a „călca” documentul prin presare în mişcări uniforme de înainte în vederea
eliminării aerului şi pentru un proces de spălare adecvat. Procesul de curăţare umed a
durat aproximativ 10 minute. Acest proces de umezire şi spălare relaxează şi hidratează
fibrele din structura hârtiei, se îmbunătăţeşte gradul de alb, obiectul se luminează, în
plus este cea mai adecvată operaţie de neutralizare a acidităţii hârtiei.
4. După curăţirea umedă, documentul a fost aşezat pe masa de lucru, unde s-a
intervenit în vederea curăţirii şi îndepărtării murdăriei aderente şi a altor fragmente
lipite ce nu aparţineau acestuia, curăţire conjugată prin mijloace mecanice, folosirea
bisturiului şi a tampoanelor de vată umezite în apă distilată. S-au îndepărtat vechile
etichete inestetice de pe documentul original. A urmat o uşoară tamponare cu hârtie

63
Alina-Ioana BORCAN

de filtru în vederea absorbirii surplusului de apă. Etichetele s-au păstrat separat în plic
realizat din hârtie de filtru, deoarece într-un anumit aspect sunt martori documentari
ai obiectului de faţă.

5. Consolidările documentului s-au realizat din interiorul scrisorii, rupturile

(carboximetilceluloză), după care s-a trecut la completarea lacunelor cu hârtie japoneză


Tengujo de 17 g cu CMC – 7%.

decât documentul, în vederea „ancorării” marginilor documentului pentru a nu risca


deformarea lucrării de dedesubt. După o ușoară uscare voalul japonez s-a îndepărtat,

64
Ţara Bârsei

Scrisoarea nr. 2
Dosar 601; Nr. inventar 6948
Autor: Scrisă de Victoria Prodan către dr. Aurel Mureşianu.
Datare: sfârşitul secolului al XIX-lea
Materialul şi tehnica de confecţionare: Scrisoare, datată 1898. Suport papetar, hârtie
manuală.
Dimensiuni: Lungime: 20,5 cm; lăţime: închisă - 12,5 cm, deschisă: 25 cm.
Diagnostic: Starea piesei înainte de restaurare a fost condiţionată de existenţa mai
multor factori de degradare: degradări fizico-chimice: praf de suprafaţă, aderent şi
ancrasat, îngălbenirea hârtiei, halouri de umiditate; degradări mecanice: şifonări,
rupturi, plieri multiple ale suportului; degradări biologice: atac fungicid. Toţi aceşti
factori de degradare au avut ca efect fragilizarea suportului papetar, hârtia prezentând
o textură poroasă şi sensibilă.

Fotografii înainte de restaurare

65
Alina-Ioana BORCAN

Operaţiuni de conservare şi restaurare


După fotografierea documentului s-au realizat următorii paşi în restaurarea piesei:
1. Desprăfuirea şi curăţirea mecanică uscată s-a realizat cu pensule moi, fulgi de
radieră şi bisturiu, prin mişcări fine şi uşoare.
2. Testarea suportului papetar pentru rezistenţa cernelurilor în vederea curăţirii
umede. Testarea s-a realizat prin tamponarea uşoară a unui colţ al documentului cu apă
distilată.

Fotografie din timpul restaurării

3. Realizarea patului umed în vederea curăţirii umede în tasa pentru spălare.


În tasă s-a aşezat ca suport folie de polietilenă potrivită ca mărime pentru o mai
uşoară manevrabilitate şi pentru preluarea greutăţii şi împiedicarea ruperii în timpul
tratamentului, peste folie un strat subţire de voal japonez, după care s-a aşezat
documentul. Peste document încă un strat de foiţă japoneză. Documentul a fost aşezat
în acest tip de „sandwich” pentru protecţia şi pregătirea în vederea umezirii, spălării.
Primul pas a fost o uşoară umectare cu suflaiul, după care spray-ere şi umectare cu
apă mai în abundenţă, dar turnată treptat din centru spre exteriorul documentului. În
timpul spălării s-au folosit: pensule şi trafalet cu perii moi de mici dimensiuni pentru
a „călca” documentul prin presare în mişcări uniforme de înainte în vederea eliminării
aerului şi pentru un proces de spălare adecvat. Procesul de curăţare umedă a durat
aproximativ 15 minute. Acest proces de umezire şi spălare relaxează şi hidratează
fibrele din structura hârtiei, se îmbunătăţeşte gradul de alb, obiectul se luminează, în
plus este cea mai adecvată operaţie de neutralizare a acidităţii hârtiei. După spălare, cât
timp documentul era umed, s-a reuşit desprinderea filelor scrisorii şi partea de plic din
faţă pentru a vedea efectiv din câte părţi este documentul.
4. După curăţirea umedă documentul a fost aşezat pe masa de lucru, unde s-a
intervenit în vederea curăţirii şi îndepărtării murdăriei aderente şi a altor fragmente
lipite ce nu aparţineau acestuia, reaşezarea părţilor scrisorii, a tuturor fragmentelor şi
a pliurilor acesteia, curăţire conjugată prin mijloace mecanice, folosirea bisturiului şi a
tampoanelor de vată umezite în apă distilată. A urmat o uşoară tamponare cu hârtie de
filtru în vederea absorbirii surplusului de apă.

66
Ţara Bârsei

5. Consolidările documentului s-au realizat din interiorul scrisorii, rupturile


(fisurile) care s-au putut îmbina perfect au fost consolidate cu foiţă japoneză şi CMC
(carboximetilceluloză) după care s-a trecut la completarea lacunelor cu hârtie japoneză
Kozu-shi naturale cu CMC – 8%.

Fotografie din timpul restaurării

6. După operaţiile de consolidare şi completare, suportul fiind încă umed, s-a aşezat
voal japonez, uşor umezit cu suflaiul, mai mare ca dimensiune decât documentul, peste
acesta, în vederea „ancorării” marginilor documentului pentru a nu risca deformarea
lucrării de dedesubt. Partea de plic a fost dublată pe verso cu hârtie japoneză Seki-shu
31 g. După o uşoară uscare voalul japonez s-a îndepărtat, după care piesa a fost aşezată
în hârtie de filtru la presă aproximativ 24 de ore.
7. După presare şi uscare s-a îndepărtat surplusul de hârtie japoneză de pe margini
cu cutterul de lucru, astfel toate completările efectuate au avut ca scop redarea estetică
a întregului document.
8. S-a realizat un plic din hârtie de filtru pentru depozitarea fragmentelor ce s-au
extras de pe scrisoare, fragmente ce nu aparţin scrisorii noastre în lucru.
9. Scrisoarea şi faţa plicului s-au aşezat în foiţă japoneză, pe urmă în hârtie de
filtru.

Fotografie după restaurare

67
Alina-Ioana BORCAN

Scrisoarea nr. 3
Dosar 601; Nr. inventar 6956
Autor: Francisc Hossu Longin
Datare: a doua jumătate a secolului XIX-lea, Deva, 11 iunie 1891.
Materialul şi tehnica de confecţionare: scrisă pe hârtie industrială subţire cu liniatură
matematică.
Dimensiuni: Lungime: 22,5 cm; lăţime: închisă - 14,5 cm, deschisă: 29 cm.
Diagnostic: Starea piesei înainte de restaurare a fost condiţionată de existenţa mai
multor factori de degradare: degradări fizico-chimice: praf de suprafaţă, îngălbenirea
hârtiei, halouri de umiditate, degradări mecanice: şifonări, rupturi, lipsa suportului
papetar în centrul documentului; degradări biologice: atac fungicid, excremente de
muscă. Toţi aceşti factori de degradare au avut ca efect fragilizarea suportului papetar
până la pierderi de suport.

Fotografii înainte de restaurare.

68
Ţara Bârsei

Operaţiuni de conservare şi restaurare


După fotografierea documentului s-au realizat următorii paşi în restaurarea piesei:
1. Desprăfuirea şi curăţirea mecanică uscată s-a realizat cu o pensulă moale şi
bisturiul. Nu s-au folosit ustensile aspre pentru a se evita efectul abraziv al acestora
asupra suportului de hârtie.
2. Testarea suportului papetar pentru rezistenţa cernelurilor în vederea curăţirii
umede. Testarea s-a realizat prin tamponarea uşoară a unui colţ al documentului cu apă
distilată.

Fotografii în timpul restaurării

69
Alina-Ioana BORCAN

3. Realizarea patului umed în vederea curăţirii umede în tasa pentru spălare.


În tasă s-a aşezat ca suport folie de polietilenă potrivită ca mărime pentru o mai
uşoară manevrabilitate şi pentru preluarea greutăţii şi împiedicarea ruperii în timpul
tratamentului, peste folie, un strat subţire de voal japonez, după care s-a aşezat
documentul. Peste document, încă un strat de foiţă japoneză. Documentul a fost aşezat
în acest tip de „sandwich” pentru protecţia şi pregătirea în vederea umezirii, spălării.
Primul pas a fost o uşoară umectare cu suflaiul, după care spray-ere şi umectare cu
apă mai în abundenţă, dar turnată treptat din centru spre exteriorul documentului. În
timpul spălării s-au folosit: pensule şi trafalet cu perii moi de mici dimensiuni pentru
a „călca” documentul prin presare în mişcări uniforme de înainte în vederea eliminării
aerului şi pentru un proces de spălare adecvat. Procesul de curăţare umedă a durat
aproximativ 6 minute. Acest proces de umezire şi spălare relaxează şi hidratează fibrele
din structura hârtiei, se îmbunătăţeşte gradul de alb, obiectul se luminează, în plus este
cea mai adecvată operaţie de neutralizare a acidităţii hârtiei.
4. După curăţirea umedă documentul a fost aşezat pe masa de lucru, unde s-a
intervenit în vederea curăţirii şi îndepărtării murdăriei aderente şi a altor fragmente
lipite ce nu aparţineau acestuia, curăţire conjugată prin mijloace mecanice, folosirea
bisturiului şi a tampoanelor de vată umezite în apă distilată. A urmat o uşoară tamponare
cu hârtie de filtru în vederea absorbirii surplusului de apă.
5. Consolidările documentului s-au realizat din interiorul scrisorii, rupturile
(fisurile) care s-au putut îmbina perfect au fost consolidate cu foiţă japoneză şi CMC
(carboximetilceluloză), după care s-a trecut la completarea lacunelor cu hârtie japoneză
Kandashi de 71 g cu CMC – 8%.

70
Ţara Bârsei

Fotografii după restaurare

6. După operaţiile de consolidare şi completare, suportul fiind încă umed, s-a aşezat
voal japonez, uşor umezit cu suflaiul, mai mare ca şi dimensiune decât documentul, peste
acesta, în vederea „ancorării” marginilor documentului pentru a nu risca deformarea
lucrării de dedesubt. După o uşoară uscare, voalul japonez s-a îndepărtat, după care
piesa a fost aşezată în hârtie de filtru la presă aproximativ 24 de ore.
7. După presare şi uscare s-a îndepărtat surplusul de hârtie japoneză de pe margini
cu cutterul de lucru, astfel toate completările efectuate au avut ca scop redarea estetică
a întregului document.
9. S-a realizat un plic din hârtie de filtru pentru depozitarea fragmentului de ziar,
fragment ce nu aparţine scrisorii noastre în lucru.
Mod de păstrare
Pentru toate cele trei piese, U.R. trebuie menţinută între 50-65%, la o temperatură de
18-20˚ C, fără fluctuaţii ample sau bruşte ale valorilor acestora. Piesele se vor depozita
în spaţii curate, aerisite, fără praf şi ferite de alte obiecte infestate cu agenţi biologici
(mucegaiuri, insecte xilofage etc.). Încăperea va fi aerisită, ventilată şi protejată la
ferestre cu plase împotriva insectelor. Depozitarea se va face numai după ambalarea
prealabilă a pieselor. Aceasta se va realiza în trei tipuri de ambalaj, unul interior, moale
şi neutru din punct de vedere chimic (foiţă japoneză), un al doilea (hârtia de filtru) şi
un al treilea ambalaj – cutie de carton neacid care va proteja piesa împotriva şocurilor
mecanice. În cazul expunerii piesei, recomandăm ca nivelul iluminării să se încadreze
între 150 şi 180 de lucşi, iar sursa de lumină să fie dispusă astfel încât radiaţia luminoasă
să nu cadă direct pe suprafaţa documentului.

71
Traian-Constantin DUMBRĂVEANU

Traian-Constantin DUMBRĂVEANU

ACTIVITATEA CULTURALĂ LA CASA „ṢTEFAN BACIU”


ÎN PERIOADA 2006-2018

Cultural activity at the Memorial House “Ṣtefan Baciu”


during 2006-2018
Abstract: The activities carried out at the Memorial House “Ștefan Baciu” between 2006 and
2018 promoted very diverse cultural events, bringing to the attention of the public from Brașov
writers, poets, university professors and many people of culture who, through conferences, book
launches and other cultural events, extended the notoriety of Memorial House “Ștefan Baciu”.
Throughout this period, those very special people in the museum, devoted to the noble profession
of curator, and without whom all these cultural activities would not have existed, have given their
all to make it possible.

Secţia de literatură a Muzeului „Casa Mureşenilor” din Braşov, intitulată Casa „Ştefan
Baciu”, s-a înfiinţat la 24 iunie 2006, ca urmare a donaţiei făcute de doctorul Ovidiu-
Corneliu Mărgineanu.
El a pus în practică dorinţa soţiei sale, Ioana Baciu-Mărgineanu, care decedase
în anul 2000, de a transforma apartamentul din „Casa Galbenă fără număr la poartă”,
cum îi plăcea poetului Ştefan Baciu să numească locul copilăriei sale, în muzeu dedicat
fratelui ei.
În memoriile sale, poetul Ştefan Baciu spune că cei doi piloni pe care s-a sprijinit
în formarea sa intelectuală au fost biblioteca tatălui şi seratele de muzică şi poezie
organizate de mama sa, o mare iubitoare de muzică cultă şi poezie.
Din momentul înfiinţării locaşului de cultură Casa „Ştefan Baciu”, întreaga
activitate, pe parcursul celor doisprezece ani, s-a desfăşurat în jurul cărţilor, al poeziilor
de bună calitate.
Coordonarea activităţilor desfăşurate la Casa „Ştefan Baciu” în perioada 2006-2010
a fost făcută de doamna Carmen Andrei, şef Secţie literatură, care a ştiut să promoveze
evenimente culturale foarte diverse, aducând în faţa publicului braşovean scriitori,
poeţi, profesori universitari care, prin conferinţele, lansările de carte şi alte manifestări
culturale, l-au făcut cunoscut pe Ştefan Baciu (bine-cunoscut în străinătate, dar mai
puţin la el acasă), ca şi pe foarte mulţi alţi oameni de cultură.
În toamna anului 2006 debutează conferinţa Ştefan şi Mira Baciu în Pacific, fiind
primul eveniment de amploare de la deschiderea muzeului. Conferinţa a fost susţinută
de Prof. univ. dr. George Anca, directorul Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C.
Petrescu” din Bucureşti. Aşa s-a inaugurat seria colocviilor lunare, care nu au avut
numai subiecte legate de Ştefan Baciu, ci şi alte teme legate de lumea cărţii şi a scrisului.
Au mai conferenţiat profesorul şi poetul Andrei Bodiu şi Sande Vârjoghe.
Tot în această perioadă începe un ciclu săptămânal intitulat „Sonete la Casa
Galbenă”, când în fiecare joi, la ora 17:00, în spaţiul muzeului Casa „Ştefan Baciu”
publicul braşovean participa la un adevărat regal cultural, avându-l ca realizator pe
poetul braşovean Adrian Munteanu.
Merită menţionate şi prezentate toate cele nouă întâlniri deoarece au constituit un

72
Ţara Bârsei

veritabil câştig pentru publicul braşovean de toate vârstele.


1. Recital al actorului bucureştean Zoltan Octavian Butuc (premiul UNITER pentru
debut).
– Eveniment editorial: Fiinţa Muzicală, de Aurel Ion Brumaru. Participă autorul şi
criticul literar Adrian Lesenciuc.
– Recital de muzică laică şi creştină: Trioul vocal Anatoly.
2. Lansarea romanului Crime la Elsinore, de Horea Gârbea (preşedintele filialei
Bucureşti a Uniunii scriitorilor din România).
– Din sonetele lui Petrarca – Recital al actorului George Custură.
– Profil de artist plastic: Simona Cadar.
– Iubindu-l pe Bach – violonistul Radu Ropotan.
3. Lansarea volumului de versuri Dansul dorului, de Adela-Adriana Moscu
(Pennsylvania – SUA) – participă autoarea; prezintă prof. Virgil Borcan. Recital bilingv:
Adela-Adriana Moscu şi Adrian Munteanu.
– Semnificaţia icoanei în ortodoxie: prezintă teologul Daniel Puia Dumitrescu.
– Profil de iconar: Valeria Petriu.
– Iubindu-l pe Enescu: violonistul Andrei Stanciu.
4. O revistă culturală din diaspora: „ATHENEUM”, din Vancouver (Canada);
participă directorul de editură Vick Albuşel.
– Profil de poet: Ioan Suciu.
– Tineri muzicieni braşoveni: Cristina Ordean – oboi.
5. Eveniment editorial romanul CHIRON, de Ion Popescu Topolog.
– Recital chitară clasică: Steeve Copalbo (Elveţia).
– Profil de coregraf: Maria Maftei Guth.
6. Lansarea volumului de versuri Regatul baroc, de Valeria Manta Tăicuţu (Râmnicu
Sărat) – participă autoarea şi criticul literar Marius Chelaru, din Iaşi.
– Din sonetele lui Dante – recital bilingv (română şi italiană) susţinut de Massimiliano
Domizzi (Italia).
– Recital Debussy – la flaut: Mihaela Manciu.
7. Recital al poeţilor braşoveni: Eugen Axinte, Radu Frunteş, Daniel Puia
Dumitrescu, Nadia Cella Pop, Ioan Suciu.
– Recital instrumental: Marius Ciurică (oboi) şi Mina Lavinia Ciulică (vioară).
8. Aniversare Ecaterina Pitiş – participă Steluţa Pestrea Suciu.
– Recital din versurile Ecaterinei Pitiş susţinut de actriţa Virginia Itta Marcu.
– Profil de artist plastic: Marcela Rădulescu.
– Tineri muzicieni braşoveni: flautistul Costin Rujoiu.
9. Concert de colinde (lansare C.D.).
– Trio Anatoly.
– Sonete cu şi de Adrian Munteanu.
În anii 2007 şi 2008, la Casa „Ştefan Baciu”, se desfăşoară noi evenimente axate pe
punerea în valoare a personalităţilor culturale braşovene, naţionale şi internaţionale.
Putem enumera, spre exemplificare: Sonete – Cornelia Buzdugan-Haşeganu,
Portret de poet – Andrei Bodiu, Medalion literar – Nick Catanoy, Sonete – Romulus
Bucur, Simpozion – George Enescu, Moment literar „Poeţii Araniei”, Autori germani la
Casa Galbenă, Conferinţă Poezie şi Exil.
Trebuie amintite şi alte evenimente culturale desfăşurate la „Casa Galbenă”,
deoarece ele constituie pagini de referinţă în Cartea Albă a Casei „Ştefan Baciu”.
Anul 2009: Lectură publică din romanul de debut, Goana după lumină, al Petronelei
73
Traian-Constantin DUMBRĂVEANU

Prepeliţă, In memoriam – Darie Magheru, Lansare carte de poezie – Mihaela Malea Stroe,
„Scriitori braşoveni sub egida Minervei”.
Anul 2010 debutează cu conferinţa Presa românească din exil, continuând pe tot
parcursul acestuia cu evenimente şi acţiuni culturale deosebite, printre care: evenimentul
„Ferestre în Cetatea Braşovului”, Sesiunea Ştiinţifică de Comunicări „Ţara Bârsei” –
secțiunea Literatură, Concurs de poezie „Oraşul meu”, Conferinţa Dizidenţa şi rezistenţa
culturală în anii comunismului.
Spre sfârşitul anului 2010 apare un eveniment cultural inedit, intitulat Cenaclul
„Pur şi Simplu”, care se desfăşoară şi pe parcursul anului 2011.
În acelaşi an se înfiinţează un Cerc de literatură care îşi va desfăşura activitatea şi
în anul 2012, atât în Casa Galbenă, cât şi în diferite locuri culturale din Braşov: Biblioteca
Judeţeană „George Barițiu” Braşov, Alianţa Franceză, Muzeul Civilizaţiei Urbane.
În 2012 va fi vernisată o expoziţie de fotografie în cadrul proiectului „Educaţia
altfel”, demarat la nivel naţional de Asociaţia Integrated şi desfăşurat în Braşov de
Asociaţia „Noi şi Ceilalţi”, filiala Braşov, şi de Asociaţia „Pas alternativ”, Braşov.
Anul 2012 este bogat în evenimente culturale şi trebuie amintită lansarea de
carte Împătimit de cântec, de Ioan Suciu. Prezentarea volumului a fost făcută de prof.
Virgil Borcan. În cadrul evenimentului a fost şi un moment muzical susţinut de Iarina
Mărgărit, la pian, de la Liceul de Muzică „Tudor Ciortea”, Braşov, precum şi de Larisa
Calinciuc, la vioară, de la acelaşi liceu.
Mai trebuie amintit, tot în acest an, „Recuperarea trecutului şagunist”, eveniment
în cadrul Festivalului „Etnovember”. Casa „Ştefan Baciu” a participat la întâlnirea de
la Colegiul Național „Andrei Şaguna” cu două prezentări, Ioan Baciu şi Ştefan Baciu,
precum şi cu texte din Praful de pe tobă, citite şi discutate de studenţi de la Facultatea de
Litere, Braşov.
Anii 2013, 2014, 2015 sunt şi ei bogaţi în evenimente culturale desfăşurate la Casa
„Ştefan Baciu”. Trebuie amintit că anul 2014 debutează cu spectacole de teatru de
păpuşi şi cursuri de actorie, susţinute săptămânal de actorii Silvian Duică şi Iulian Ene.
Tot în 2014 este vernisată expoziţia „Marile cărţi mici”, care prezintă publicului
38 de cărţi liliput din patrimoniul Muzeului „Casa Mureşenilor”, curator Bianca Micu.
Pentru anul 2015 trebuie menţionate evenimentele: „D’ale scriitorilor”, proiect în
parteneriat cu Colegiul Naţional de Informatică „Grigore Moisil” din Braşov, conferinţa
Modernismul operei lui Ştefan Baciu, susţinută de prof. Steluţa Pestrea-Suciu în faţa
masteranzilor de la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania Braşov, spectacolul
de teatru El Che, susţinut de actorii Silvian Duică şi Iulian Ene.
Începând cu anul 2016 debutează la Casa „Ştefan Baciu” acţiunea culturală
„Poezie şi Muzică”, unde tinere talente care au absolvit şcoli româneşti de canto au
susţinut concerte de muzică lirică, românească şi internaţională, recitând şi versuri din
poeţi români contemporani. Câteva titluri sunt foarte sugestive: „Flori pe portative”,
„Concert de primăvară”, „Daruri muzicale de Crăciun”. Au participat interpreţi ca:
Emilia Calefariu – soprană, Diana Ghiorghiciuc – mezzosoprană, Helga Cristescu –
chitară clasică, Cristian Ionescu – pian, Radu Ion – bariton. Acompaniamentul la pian a
fost făcut de doamna profesoară Sena Ducariu.
În anul 2017 aceste frumoase concerte, apreciate de publicul braşovean, continuă
cu „Farmecul muzicii franceze”, concert de operă şi lied din repertoriul compozitorilor:
Bizet, Saint-Saëns, Massenet, Offenbach, Fauré şi Poulenc, cu participarea sopranelor
Nona Păunescu, Diana Sima şi a mezzosopranei Noemi Karacsony.
Un alt concert „Armonii dintr-o seară de vară”, a încântat publicul cu arii celebre
74
Ţara Bârsei

din opere interpretate de tinere talente îndrumate de soprana de talie internaţională


Laura Niculescu.
În toamna anului 2017 la Casa „Ştefan Baciu” s-a desfăşurat conferinţa 90 de ani
de la inaugurarea uzinelor IAR de la Braşov. Manifestarea a fost organizată împreună cu
Asociaţia Aviatorilor Braşov, Asociaţia Generală a Inginerilor din România, filiala Braşov
şi Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, din cadrul Academiei
Române. A fost prezentată şi o expoziţie de fotografie cu imagini inedite ale uzinelor
IAR – Braşov, cu producţia de avioane, constructori şi piloţi, din perioada 1927-1948.
Tot în toamna anului 2017 a fost organizată de Asociaţia Da’ De’ Ce o expoziţie de
jucării din colecţia etnomuzicologului maramureşean Iosif Herţea, intitulată „Elefanţi,
cuci, cai şi Eu”. Copiii, însoţiţi de profesori, învăţători sau educatori, precum şi de
părinţi, au fost invitaţi să ia parte la o aventură culturală care pornea de la obiectele
preferate ale acestora, jucăriile. Expoziţia a avut cinci spaţii interactive, colţuri în care
copiii se jucau în voie, fiecare colţ dezvăluind câte o poveste, un obiect sau o serie de
obiecte. A fost un experiment reuşit, realizat pentru prima dată într-o casă memorială,
plecându-se de la considerentul că şi marile personalităţi ale culturii au fost cândva
copii. În cadrul expoziției au fost susținute ateliere educaționale. Perioada derulării
acestei expoziții a fost septembrie 2017-ianuarie 2018.
Principalul mare proiect din primăvara anului 2018, în desfăşurare la Casa „Ştefan
Baciu” pe parcursul întregului an, s-a intitulat „România e acasă”. Acesta a propus un
program expoziţional complex, la nivel naţional, dedicat unor personalităţi marcante
şi reprezentative pentru cultura românească şi care s-au consacrat în afara României.
Calendarul expozițional în cadrul proiectului pentru Casa „Ṣtefan Baciu” a fost:
microexpoziția „Ṣtefan Baciu” în perioada 14 mai-8 iunie 2018, microexpoziția „Emil
Cioran” în perioada 18 iunie-13 iulie 2018, microexpoziția „Eugen Ionescu” în perioada
23 iulie-17 august 2018, microexpoziția „Panait Istrati” în perioada 27 august-21
septembrie 2018 și microexpoziția Ioan-Petru Culianu în perioada 1-26 octombrie 2018.
În această perioadă au fost susținute 15 ateliere educaționale inspirate de personalitățile
din proiect.
În data de 19 mai 2018 s-a desfăşurat la „Casa Galbenă” acţiunea „Noaptea
Muzeelor”, cu participarea unei trupe de Performance, intitulată „I dance you”, compusă
din nouă tinere talentate care au prezentat o formulă de „poezie vie” pe versurile lui
Ştefan Baciu. Pe toată perioada derulării acestei acţiuni publicul s-a delectat cu muzică
medievală interpretată de trupa braşoveană „Terra Alba” .
După cum se poate observa, tânărul locaş de cultură, Casa „Ştefan Baciu”, în cei
doisprezece ani de existenţă a avut o bogată activitate culturală, promovând atât viaţa,
opera şi personalitatea poetului Ştefan Baciu, cât şi valorile culturale ale Braşovului,
precum şi cultura naţională şi internaţională.
În toată această perioadă au existat în muzeu oameni deosebiţi, dedicaţi nobilei
profesii de muzeograf, fără de care toate aceste activităţi culturale nu ar fi existat.

75
Roxana-Maria CORNEA

Roxana-Maria CORNEA

„CASA CU ARTIŞTI” – UN MODEL DE BUNE PRACTICI ÎNTR-UN


MUZEU CASĂ MEMORIALĂ – CASA „ŞTEFAN BACIU” BRAŞOV

“The House with Artists”


-a paragon of good practices in a memorial house museum –
“Ştefan Baciu” Memorial House
Abstract: “The House with Artists” (Casa cu Artişti) is a micro-festival hosted in an apartment,
actually the smallest cultural festival of its kind celebrated in Romania. All the events take place
on one single day, in a particular house, each time a different one. A series of unknown artists
come together to unveil their art to the local communities. Hence, this itinerant performing arts
project moving from one house to the next offers theatre, music, poetry, visual arts, contemporary
dance, performances and any other means of expressing the spirit, all under the motto: “Life
is short, convert it to art!”In light of the above, the smallest cultural festival in Romania was
established in Braşov and its second edition entitled “The House with Artists#2” was hosted for
the first time by a memorial house -“Ștefan Baciu” Memorial House. All rooms of this apartment
from Brasov, which were once inhabited by the poet’s family during the interwar period, nowhost
many memorable social evenings filled with exhibitions, performances, concerts, video mapping,
and public readings, as part of this micro-festival which has gathered 15 artists and over 200
auditors. It was a great opportunity to go behind the scene and discover a new facet of the
museum, with unusual events and one-off exhibitions thrown into the mix.

Într-un muzeu se organizează o varietate de evenimente artistice: expoziţii, în primul


rând, workshopuri, activităţi educaţionale, concerte, performance-uri live (dans, muzică,
teatru, proiecţii), recitaluri, conferinţe. Muzeul în sine este într-o permanentă căutare de
noi forme de lucru cu publicul şi de atragere a unui public nou. Acesta a fost şi motivul
potrivit căruia am găsit oportună găzduirea unui micro-festival de apartament într-un
muzeu/casă memorială.

76
Ţara Bârsei

Casa cu Artişti este un micro-festival de apartament, de fapt cel mai mic festival
cultural de apartament din România. Totul se întâmplă într-o singură zi, într-o casă,
de fiecare dată alta. O serie de artişti necunoscuţi fac arta lor cunoscută comunităţilor
locale.
Vorbim despre un  proiect de arte performative itinerant, care se plimbă din
casă în casă şi pune pe masă: teatru, muzică, poezie, arte vizuale, dans contemporan,
performances şi orice altă formă de manifestare a spiritului, sub deviza: „Viaţa-i scurtă,
fă din ea o artă!”
Proiectul (ajuns la a patra ediţie) îşi doreşte să creeze o alternativă pentru toate
genurile de artişti care nu au unde să performeze sau să expună, iar de selecţia şi
curatoriatul lor sunt responsabile câteva persoane provenite din zona creativă şi a
managementului cultural: Mara Oprişiu (galerist, fondatoarea Asociaţia KunSTadt),
Marin Dinescu, alias Bufniţa Albă (regizor, animator cultural) şi subsemnata, muzeograf/
curator cu preocupări în domeniul creative writing şi al educaţiei cinematografice
pentru tineri.
Astfel, la Braşov s-a născut cel mai mic festival cultural din România, a cărei a doua
ediţie, Casa cu Artişti #2, a fost găzduită în premieră de o casă memorială, Casa „Ştefan
Baciu”, vineri, 2 martie 2018.
Preţ de o zi şi o noapte, fenomenul Noaptea Muzeelor, unul dintre cele mai
populare şi longevive evenimente culturale destinate publicului larg, a fost reiterat
într-o casă memorială, casa poetului oraşului.
De ce un astfel de eveniment într-o casă memorială?
Uităm câteodată cât de importante sunt casele unde au locuit scriitorii noştri şi
ce impact au avut ele asupra operei şi stilului lor. Iar când vine vorba de cei pe care ni
i-au dat pământurile noastre româneşti, e posibil să credem că nu sunt foarte multe
lucruri de văzut şi simţit.
Omitem de multe ori  să vizităm fostele locuințe ale unora dintre cei mai mari
scriitori români, acesta este şi exemplul casei în care a locuit Ştefan Baciu (1918-1993)
poet, memorialist şi prozator român, care a trăit şi creat în exil.

Moment: Impact/ Performance/ Stand-up poems

77
Roxana-Maria CORNEA

Întreg spaţiul apartamentului unde a trăit familia poetului Ştefan Baciu, amfitrioni
interbelici ai multor serate memorabile în Braşov, a fost ocupat de expoziţii, performance-
uri, concerte, proiecţii video-mapping, lecturi publice în cadrul unui happening care a
reunit 15 artişti şi peste 200 de persoane. Participanţii s-au perindat de-a lungul serii şi
nopţii, ca într-un fel de carnaval, unde toate regulile casei au fost încălcate prin această
invazie de străini, de artişti care au devenit parte din eveniment, creând şi făcând nişte
lucruri care, în mod normal, nu se întâmplă în salonul cu bibliotecă al poetului: s-a
stat pe jos, s-a băut ceai, s-au scris poezii şi manifeste feministe, s-au recitat poezii în
picioare, s-a dansat, s-a făcut terapie prin poezie. Statul pe jos a transformat spectatorii
în performeri, devenind astfel parte integrantă din actul artistic.  
La ceas târziu în noapte, însuşi poetul Ştefan Baciu s-a întors în „Casa Galbenă”,
fără număr la poartă1, iar cel care i-a dat viaţă a fost actorul Vlad Pavel. Într-o scenetă
plină de umor şi poezie, poetul, de la a cărei naştere se împlinesc 100 de ani, în acest
an, a intrat în dialog cu cei prezenţi, invitându-i la o meditaţie pe tema memoriei şi a
lucrurilor care rămân în urma noastră. Oameni care nu au mai trecut pragul muzeului,
care nu ştiau de existenţa acestuia, au venit în casa noastră şi au rămas împreună cu noi
până târziu în noapte, deschizându-şi mintea şi sufletul spre poezie:
Strada Castelului suie
Spre Tâmpa, în grădini
E iarnă şi pare că nu e
Decât un duel de lumini2.

Ştefan Baciu în interpretarea lui Vlad Pavel (texte Roxana Cornea)

Casa cu artişti #2 a păstrat caracterul ofertei şi a fost o ediţie validă desfăşurată


într-un spaţiu muzeal tradiţional, Casa Memorială „Ştefan Baciu”, fapt care a dus la
diversitatea şi versatilitatea conceptului acestui micro-festival.

1 
Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 25.
2 
Ştefan Baciu, Guide de „tour”, în Poemele poetului singur, Bucureşti, Editura Eminescu, 1993, p. 347.

78
Ţara Bârsei

Evenimentul Casa cu Artişti#2 a avut un efect transformator asupra spaţiului


şi ofertei obişnuite a casei memoriale: Video/Motion Graphic pe pereţii din sălile
muzeului, artişti vizuali din Cluj şi Braşov care au expus parte din creaţiile lor, stand-up
poetry cu poeţi contemporani, teatru, povestea casei şi a poetului, spuse în alt fel, sesiuni
muzicale şi audiţii pe vinil, concerte de muzică clasică, de folk-jazz şi teatru. Poeziile
lui Ştefan Baciu, în format printat, au invadat holurile şi scările de la intrarea în muzeu.
Instalaţia „Citeşte printre rânduri” a avut efectul de cârlig pentru cei care şi-au propus
doar să treacă pe la noi, poftindu-i să arunce o privire. Birourile de la subsolul muzeului
au devenit spaţii de terapie prin poezie: participanţii la Casa cu Artişti#2 au fost invitaţi
să vină de acasă cu câte un volum de poezii la subsuoară. Această adevărată desfăşurare
de forţe artistice nu a avut un caracter invaziv asupra casei memoriale, evenimentul
beneficiind de un public educat, cu respect pentru artă şi patrimoniu muzeal.

„Citeşte printre rânduri” – instalaţie

79
Roxana-Maria CORNEA

Casa cu artişti #2/ Program artistic:


Artişti pelerini, din Cluj, Braşov, Sepsiszentgyörgy şi Bucureşti, s-au adunat la
lună plină, în casa poetului wonderer Ştefan Baciu (1918-1993), pentru o serată boemă
cu iz de vis. Artişti invitaţi:
V. Leac, poet
Leea-Helga Cristescu – concert chitară clasică
Sevan Szekely (Cluj-Napoca) – vernisaj
Anamaria Guguian – Moment/Impact/Performance
Alex van der Bec: „Citeşte printre rânduri”
Ferenc Ségercz & Ticusan János (Sfântu Gheorghe) – Concert folk jazz
Alex Tîmpa – Concert sitar
Mihaela Alexandru – monolog: Amalia respiră adânc (text Alina Nelega)
Music for the healing hearts/Bufniţa Albă
Vlad Pavel: Ştefan Baciu – Poveste pentru toate urechile (texte Roxana Cornea)
Music for the healing hearts/Bufniţa Albă
Extra extra: Vladimir Ţăroi – rezidenţă în baia artiştilor cu instalaţia „Pink nuage”
Remus Miron – Lekronikmuz: sound design, sesiuni de audiţii pe vinil
Terapie prin poezie – poezie 1 la 1 cu: RoxAna Maria, Marin, AnaMaria
Tea and snack bar.

Muzeul a devenit gazda unui maraton cultural plin de personalitate, intimitate şi


interacţiune directă, oferind ocazia publicului de a aborda direct artiştii, de a-i chestiona,
arta devenind astfel vie, accesibilă, neelitistă.
Nu putem spera la o finanţare mai bună a muzeelor mâine, de aceea are loc un
proces de regândire a unui muzeu care să devină un loc cât mai prietenos, cu un orar
cât mai flexibil, un loc în care oamenii se simt cu adevărat ca într-o casă plină cu amintiri
şi mărturii ale altor iluştri înaintaşi, dar în care pot să-şi creeze propriile amintiri şi
experienţe.

V. Leac, recitând din volumul Unchiul este încântat

80
Ţara Bârsei

Ferenc Ségercz & Ticusan János (Sfântu Gheorghe) - Concert folk jazz

Video-mapping

81
Ţara Bârsei

Centenarul
României Mari
Ţara Bârsei

Dumitra BULEI

IDEEA DE UNITATE ÎN VECHI TIPĂRITURI ROMÂNEŞTI

Origin and language unity promoted by writers


in the Dâmboviţa County
Abstract: The idea regarding origin and language unity in the three Romanian provinces is
based on an aspect perceived by the early scholars of Târgoviște since the cultural beginnings on
these territories: the striking resemblance between the spoken Romanian language and the Latin
language as studied in the Middle Ages. Among the scholars who, through their entire work, have
demonstrated and made Romanity and the consciousness of the overwhelming linguistic unity
of the Romanian people know, we can mention: Matei al Mirelor, Coresi ot Târgoviște, Udriște
Năsturel, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Ienachiță Văcărescu, Iancu Văcărescu, Grigore
Alexandrescu, brothers Ion and Pantazi Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Smaranda Gheorghiu,
I.Al. Brătescu–Voinești. They count as remarkable personalities of Romanian spirituality who,
through their artistic creations, have brought back the era in which they lived, in all its complexity,
thus bringing forth scientific arguments regarding the origin of the nation and of the Romanian
language, but also of the union of all Romanians by culture.

Tipărirea cărţilor vechi româneşti, în sute de exemplare, care asigurau răspândirea lor
în cele mai îndepărtate ţinuturi locuite de români (multe dintre ele găsite în biblioteci,
biserici sau la alţi deţinători de astfel de exemplare din Transilvania, Moldova, dar şi
din Banat şi Ţara Românească) a contribuit la propagarea ideii de apartenenţă de neam,
de conştientizare a unităţii de limbă, de unire prin cultură a tuturor vorbitorilor de grai
românesc.
Deschizător al drumului parcurs de cultura românească îmbrăcată în haina
tiparului a fost Filip Moldoveanul, primul tipograf în limba română, venit de prin
părţile Siretului la Sibiu, pe la 1521, anul de când datează şi primul text scris în
limba română: Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung. În atelierul din Sibiu al lui Lukas
Trapoldner, Filip Moldoveanul (sau Philippus Pictor, adică scrib, gravor, tipograf, aşa
cum apare în documente) a imprimat trei cărţi cu litere chirilice, caractere în care se
puteau tipări deopotrivă cărţi slavone şi româneşti: Catehism românesc, Sibiu, 1544, până
astăzi socotit pierdut, dar citat în izvoare contemporane, este prima carte tipărită în
limba română; Evanghelia (numai a lui Matei) slavo-română, Sibiu, cca 1551-1553, aflată
la Biblioteca „Saltâkov-Şcedrin” din Sankt Petersburg, socotită cea mai veche carte
românească existentă, cea mai amplă (234 pagini, pe două coloane: cea din dreapta, în
româneşte, cea din stânga, în slavoneşte) şi obiect de studiu la îndemâna lingviştilor
pentru limba română a veacului al XVI-lea, sub toate aspectele: fonetică, morfologie,
sintaxă, vocabular, stil; Tetraevangheliarul slavon, Sibiu, 1546, în care apare stema
tipografică desenată de cărturarii umanişti sibieni, după moda tipografilor occidentali,
şi imprimată în mijlocul unui frontispiciu de linii întretăiate: două săbii încrucişate
şi o coroană sus, aşezată între mânerele săbiilor. Din documente contabiliceşti ale
Magistratului din Sibiu reiese că Filip Moldoveanul a încasat diverse sume de bani ca
scrib şi traducător de acte germane şi româneşti, între 1531 şi 1554, iar fiul său, Ioachim
Maler, a continuat, ca angajat al Magistratului săsesc din Sibiu, scrierea în cancelarie
a actelor germane şi româneşti. Filip Moldoveanul are meritul de a fi creat, la Sibiu şi
85
Dumitra BULEI

Răşinari, un centru cultural românesc şi un climat favorabil dezvoltării culturii noastre


naţionale, la nord de Carpaţi.
Alt centru al dezvoltării culturii scrise şi a spiritului naţional va fi Braşovul. Coresi
venise din părţile Târgoviştei, unde-şi începuse activitatea tipografică imprimând, la
1558, cunoscutul Triod Penticostar, conţinând 12 xilogravuri cu scene din Noul Testament,
pe pagini întregi, cu nimic inferioare scenelor din cărţile occidentale cu aceeaşi temă:
Die grosse Passion. Mare editor şi tipograf, a fost sufletul mişcării intelectuale române de
la Braşov vreme de peste 20 de ani. El a fost numit „părintele limbii literare româneşti”,
pentru că a reuşit să dea unitate limbii noastre scrise şi tipărite, având, în acelaşi timp,
şi meritul de a fi format discipoli care i-au dus mai departe opera de tipărire de cărţi
în limba română. Între 1557 şi 1582, timp de 25 de ani, a desfăşurat o bogată activitate
editorială în limba română (Liturghier, Apostol, Cazanii, Tetraevanghel, Psaltire, toate cărţi
trebuincioase exclusiv cultului ortodox), tipăriturile fiind comandate de patronii saşi
şi maghiari sau de voievozii români. Coresi şi ucenicii săi au imprimat circa 40 de
volume. Ca editor, Coresi a fost susţinut de comunitatea românească a Şcheilor din
Braşov. Acesta a primit spre imprimare manuscrise realizate de cărturari care aveau
scriptorium în jurul bisericii Sfântul Nicolae din Şchei (numit, în contemporaneitate,
cartierul Prund). Aceşti clerici: Dobre, Iane, Voicu, Mihai au fost cei care au promovat
învăţătura în limba românească, limba poporului. Tipărirea acestor manuscrise în sute
de exemplare (tiraje de maximum 400 de exemplare, la acea vreme) asigurau circulaţia
acestora în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, pentru a fi citite în biserici, ascultate
de neştiutorii de carte şi care, la rândul lor, transmiteau învăţătura cărţilor. Treptat,
cititorii au putut observa că limba română este capabilă să transmită idei şi simţăminte
în mod mai clar decât limba slavonă (în care fuseseră imprimate primele tipărituri de pe
teritoriul românesc), dar şi faptul că în tipărituri exista o limbă înţeleasă de toţi românii,
fie ei moldoveni, munteni, transilvăneni sau bănăţeni, o exprimare mai ferită de cuvinte
provinciale (regionalisme).
Principiul care l-a călăuzit pe Coresi în activitatea sa editorial-tipografică se
regăseşte în următoarele:
[…] întru besearecă, mai vârtos, cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăesc, ca şi
alalţi să învăţ, decât un întunearec de cuvinte neînţelese, într-alte limbi (Psaltirea
slavo-română, 1577);
[…] eu diacon Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu
în limba lor, numai noi rumânii, n-avăm...drept aceia, fraţii mei, preuţilor, scrisu-
v-am aceste Psăltiri cu otveat, de-am scos din Psăltirea sârbească, pre limba
rumânească, să fie de înţelegătură (în epilogul Psaltirii).
El, punând sub teascul tiparului manuscrisele ce veneau din părţile Maramureşului, a
înlocuit arhaismele şi cuvintele dialectale cu graiul folosit în sud-estul Ardealului şi în
Ţara Românească, înfăţişând o limbă mai evoluată, vorbită de un număr mai mare de
români, adică o limbă unitară, care, în linii mari, a rămas până astăzi limba noastră
literară.
Trebuie subliniat faptul că diaconul Coresi n-a fost numai tipograf, ci şi un editor
care şi-a vândut cărţile imprimate în tipografia proprie, răspândindu-le.
Ca editor, va realiza o politică editorial-naţională, prin promovarea limbii române
în biserică, în detrimentul slavonei. În acest sens va imprima trei categorii de cărţi. Cele
folositoare strict ritualului erau cele slavoneşti: cunoscutul Triod Penticostar, Târgovişte,
1558, Evanghelie, Braşov, 1562, Sbornic, Braşov, 1569, Octoih, Braşov, 1574. Altele erau cele
româneşti, care cuprindeau învăţături, explicaţii, dispoziţii de drept canonic şi moral:
86
Ţara Bârsei

Evanghelie, Braşov, 1560, Apostol, Braşov, 1565-1566, Pravilă, Braşov, 1570, Catehism,
Braşov, 1559, Cazanie I, Braşov, 1567-1568, Cazanie II, Braşov, 1581. Acestea erau cărţi de
învăţătură, de lectură la strană de către dascăli şi cântăreţi ai bisericii şi care nu intrau în
stricta oficiere a ritualului practicat de clerici. Cărţile încadrate în a treia categorie erau
bilingve, adică în slavonă şi alături, verset după verset, traduse în română, cu otveat sau
răspuns, cum însuşi Coresi zice, în Psaltirea slavo-română, Braşov, 1577. Acestea din urmă
erau adresate „grămăticilor” pentru învăţarea în şcoală a tinerilor şi aşa-zisele „cărţi
populare”, cărţi laice româneşti, care erau citite de marea masă, direct sau povestite de
către ştiutorii de carte.
Comerţul de cărţi al lui Coresi a fost rodnic pentru întreprinderea lui editorială.
La 9 decembrie 1570, când la Cluj se desfăşura un Sobor, preoţii erau înştiinţaţi să
aibă bani pentru a putea cumpăra Psaltirea românească (1570) cu 1 florin şi Liturghierul
românesc (1570) cu 30 de dinari. Urmaşii lui Ioan Benkner au cumpărat cărţi coresiene în
„cantitate comercială”.
Cărţile coresiene au circulat în toate colţurile provinciilor româneşti, aflându-
se exemplare în Moldova, Oltenia, Ţara Românească, cele mai numeroase fiind în
Transilvania. În concluzie putem afirma că răspândirea cărţilor imprimate de Coresi (24
de titluri) a ajutat la unificarea limbii literare şi a aspiraţiilor naţionale. Cărţi tipărite
de Coresi a cumpărat şi domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul, care le-a purtat cu el
la Bolzen, în Tirol, unde se refugiase pentru că refuzase să mărească tributul impus
de turci. După moartea acestuia, în anul 1594, în lista cu bunuri lăsate de domnitor se
regăsesc şi cărţi coresiene. La 1597 un librar din Tübingen întocmea o listă a cărţilor
aflate spre vânzare în librăria sa, printre care se afla şi Katechismus Walachei, evaluat
la 10 d[inaren], probabil cel tipărit la Braşov, în 1559, iar nu cel de la Sibiu, din 1544.
Comerţul de carte este astfel atestat documentar, pentru prima dată, având ca obiect
tipărituri coresiene.
Coresi mai are şi meritul de a fi format discipoli care i-au continuat meşteşugul
de tipărire de cărţi în limba română. Aflăm astfel că la 1578, fapt amintit de el însuşi,
s-a slujit de cinci ucenici: Călin, Lorinţ, Lavrentie, Şerban, fiul său şi Mărian diacul,
care mai târziu vor întemeia tipografii la Sebeş şi Orăştie. Pentru prima dată, în limba
română, la 1582, la Orăştie, într-o ediţie limitată la primele cărţi ale Vechiului Testament:
Geneza şi Exodul, a fost imprimată Biblia, tipăritură cunoscută ca Palia de la Orăştie.
Aceasta este fundamentul pe care se sprijină Noul Testament, tipărit mai devreme, după
câte este cunoscut, de către Coresi şi care, împreună, alcătuiesc un întreg: Biblia. Din
prefaţă aflăm de strădania traducătorilor, pentru că
toate limbile înfloresc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu; […] numai noi
românii nu le avem pre limba noastră, cu mare muncă scoasem den limbă
jidovească şi grecească şi sârbească, pre limbă românească.
Este ultima tipăritură din şirul cărţilor în limba română, necesare cultului şi propagandei
din acea vreme, când erau luate măsuri de convertire a enoriaşilor români la calvinism
de către autorităţile maghiare.
Cercetări desfăşurate în biblioteci străine (Sankt Petersburg, Sviştov – Bulgaria)
sau în ţară (Cluj-Napoca) au dovedit existenţa unei tipografii cu litere chirilice, la 1582
(unde se puteau imprima cărţi deopotrivă în limbile română şi slavonă), la Bucureşti,
pe lângă mănăstirea Colentina (astăzi, mănăstirea Plumbuita), meşter tipograf fiind
Lavrentie, iar cartea tipărită – Tetraevanghel slavon, datat 1582. (Exemplarele cunoscute
sunt defectuoase, dar se pot completa unul pe altul). În urma acestor cercetări, aria

87
Dumitra BULEI

geografică a centrelor tipografice româneşti din secolul al XVI-lea se lărgeşte, adăugându-


se şi Bucureştiul. Imprimarea cărţilor a fost ca răspuns la nevoile şi dorinţa poporului,
care cerea să aibă pe înţelesul tuturor, cuprinsul acestora: „ţinum (ţinurăm) într-una
pentru jelanie (cerere şi dorinţă) Scripturei sfinte“, aşa cum declară traducătorii Paliei de
la Orăştie, la 1582. Acelaşi lucru declaraseră, înaintea acestora, „jupanul Haneş Begner”,
Coresi şi Tudor tipograful, toţi din Braşov: „Am avut jelanie pentru sfentele cărţi... şi am
scris aceste ... cărţi de învăţătură să fie popilor româneşti să înţeleagă” (Evangheliarul
românesc, Braşov, 1561).
În secolul următor, al XVII-lea, tipăriturile care fac obiectul temei abordate de noi
sunt cărţi apărute în importante centre tipografice din Moldova, Ţara Românească sau
Transilvania.
Prima carte imprimată la Iaşi, în 1643, are titlul Cartea românească de învăţătură
duminecele preste an..., cunoscută şi sub numele de Cazania lui Varlaam şi este tipărită
pentru toţi românii, cu rolul de a educa pe cititori în spiritul moral şi religios. Este
urmată de Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti sau Pravila mare, în
1646, care îşi propunea să reglementeze condiţiile juridice de dezvoltare a vieţii civile şi
cetăţeneşti. Amândouă tipăriturile, chiar din titlurile lor, afirmă ideea unităţii poporului
roman şi a limbii române literare. Cazania s-a bucurat de o mare circulaţie, atât sub
forma tipărită, cât şi sub cea a copiilor manuscrise, nu numai în teritoriile româneşti:
Moldova, Muntenia, Transilvania, ci şi în ţările vecine: Ucraina, Polonia, Ungaria. Era
şi foarte scumpă: „4 galbini şi un zlot, bani buni” în 1645, 16 florini în 1699, 8 florini
în 1745, 20 lei în 1821. Putea fi dobândită şi prin alt fel de valori de schimb: un stup şi
treizeci şi cinci de capre în 1645, la foarte scurt timp după apariţie.
Govora, alt centru tipografic (1637-1642 ), de data aceasta din Ţara Românească, va
găzdui tipărirea, la 1640, a Pravilei, cunoscută şi sub denumirea de Pravila mică, în două
ediţii: una pentru Ţara Românească, alta, comandată de mitropolitul Ghenadie, pentru
Transilvania. Pentru prima dată, la noi, se menţionează preţul cărţii: „21 costande de
argint“. Tot la Govora va fi imprimată şi Evanghelia învăţătoare, la 1642. Din 1644 tipografia
se va muta la Târgovişte, mai întâi la Mănăstirea Dealu, mai apoi la Mitropolie. Tipografia
era un privilegiu feudal al Domniei şi al Bisericii, de aceea se numea „domnească”.
Îndreptările spirituale erau date de Udrişte Năsturel (1597-1659) şi de Elina Doamna
(1598-1653), sora acestuia şi soţia lui Matei Basarab. Marelui cărturar umanist al Evului
Mediu românesc i se datorează apariţia a două cărţi: Răspunsul împotriva catehismului
calvinesc, Mănăstirea Dealu, 1645, alcătuită de mitropolitul Varlaam al Moldovei, din
îndemnul lui Udrişte, şi cartea Imitaţia lui Christos, Mănăstirea Dealu, 1647, tradusă din
latină în slavoneşte. În tipografia de la Mitropolie va fi imprimată Îndreptarea legii, la 1652,
prima carte juridică, cu circulaţie mare în toate provinciile româneşti (cele mai multe
exemplare au fost identificate în Transilvania, cu folosinţă până în secolul al XIX-lea). Ea
cuprinde noţiuni de drept juridic, dar şi canonic şi numeroase fapte culturale, definiţia
gramaticii, informaţii despre alfabetul slav, nomenclatura dregătorilor şi atribuţiile
acestora, precum şi un tratat de epistolografie, un fel de model de corespondenţă
protocolară între aristocraţia ierarhică clericală şi cea laică. Sunt prezente şi articole care
combat unele superstiţii, cum ar fi credinţa în strigoi, vârcolaci, dar sunt consemnate şi
diverse stări şi obiceiuri specific feudale. Astfel, se spune că „preotul va vrăciui, va tăia
vinele”, ceea ce înseamnă că preotul îndeplinea şi sarcinile medicului.
În Transilvania, la Alba Iulia (1640-1656), activitatea editorial-tipografică este
restrânsă ca număr de cărţi, dar însemnată ca orientare literară. Dintre cărţile tipărite
aici, cea mai însemnată este Noul Testament de la Bălgrad, 1648. Tot aici au fost tipărite
88
Ţara Bârsei

diplome date de principii Transilvaniei preoţilor români (fenomen rar pentru o tipografie
feudală să tipărească lucrări cu caracter administrativ, sub formă de foi volante). Noul
Testament de la Bălgrad, tipărit de Simion Ştefan, mitropolit al Transilvaniei, a avut
două mesaje: unul care venea din partea autorităţilor maghiare, care guvernau atunci
Transilvania şi care încercau o deznaţionalizare a românilor, vrând a-i câştiga de partea
ideilor religioase calvine prin tipărirea de cărţi în limba română, şi altul venit din partea
românilor, majoritari în Transilvania, care vor transforma scopul urmărit de maghiari
într-o acţiune naţională şi patriotică binefăcătoare, de afirmare a limbii române literare
unitare pe întreg teritoriul locuit de români, acela al vechii Dacii. Din confruntarea
celor două aspecte ale dublului mesaj, care reprezentau interese deosebite, a apărut
acest document al unităţii limbii literare româneşti, monument preţios cu consecinţe
multiple asupra limbii române şi a culturii naţionale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea. Simion Ştefan, ajuns mitropolit, îşi ia angajamentul, atât de folositor pentru ridicarea
culturală a românilor, de a înfiinţa o tipografie cu litere chirilice. Tipografie exista la
Alba Iulia încă din 1641, când tipograful Dobre, trimis ca ajutor din Ţara Românească,
tipărise o Cazanie. Între Transilvania şi Ţara Românească, în ceea ce priveşte circulaţia
bunurilor şi operelor culturale, n-au existat niciodată graniţe. Simion Ştefan cere din
Ţara Românească şi de la Braşov litere, instrumente de tipărit, meşteri tipografi, cere
chiar şi o traducere din slavonă în română a Noului Testament (pe care o începuse un
alt cărturar, pe nume Silvestru), traducere ce va fi revizuită şi terminată de grupul de
filologi savanţi, care exista la Alba Iulia la acea vreme. În Predoslovia a doua, nesemnată,
dar atribuită lui Simion Ştefan, la paragraful care face referire la traducătorii ce vor
întrebuinţa o limbă unitară înţeleasă pe întregul teritoriu unde locuiesc români, se face
următoarea comparaţie: „cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, carii
îmblă în toate părţile”.
Un alt monument al limbii şi al artei tiparului românesc este considerată Biblia de la
Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino, tipărită la 1688, care a avut o mare circulaţie
în rândul cititorilor, după Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam, cu cea mai
mare răspândire. Imprimarea acestei cărţi reprezintă o performanţă a artei tipografice
româneşti de la sfârşitul veacului al XVII-lea. Începută de Şerban Cantacuzino (a murit
în 29 octombrie 1688), va fi continuată de Constantin Brâncoveanu, mare logofăt şi
nepot de soră, „coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei”. Constantin
Brâncoveanu a cheltuit mult ca să termine tipărirea Bibliei pe care apoi „o au rădicat
[şi]... pentru cea de obşte priinţă, s-au dăruit neamului românesc”. A dăruit-o nu numai
neamului românesc, dar, cu dedicaţii, autografe, frumos şi cald stilizate, generosul
domnitor a dăruit exemplare spătarului Mihai Cantacuzino (exemplar păstrat la BCU
Bucureşti) şi chiar mitropolitului Dosoftei al Moldovei, despre a cărui îndreptare
domnitorul avea, desigur, cunoştinţă (exemplar păstrat la mănăstirea Putna). Cartea
are şi o errată, prima consemnată în istoria tiparului românesc, în dorinţa de a îndeplini
exigenţele unei versiuni cât mai corecte. Biblia lui Şerban, se pare, s-a epuizat repede,
fiind trimisă la toate mănăstirile din ţară, precum şi la alte biserici. Cu zaţul păstrat
a urmat un al doilea tiraj, terminat şi el într-o lună, o ediţie tip Septuaginta, având 16
rânduri în plus, pe ultima pagină, care precizează că „izvodul” elinesc după care s-a
tradus a fost tipărit la Frankfurt („Franco Fortu”). Biblia de la Bucureşti, prin unitatea
lingvistică rezultată din prelucrarea celor trei graiuri (cel moldovenesc, în traducerea
Milescu-Dosoftei, cel ardelenesc, în Noul Testament al lui Simion Ştefan şi cel muntenesc,
în intervenţiile fraţilor Şerban şi Radu Greceanu) şi controlul ce-l va fi făcut Constantin
Cantacuzino Stolnicul, are o importanţă deosebită pentru limba română literară, fiind
89
Dumitra BULEI

considerată monument al acesteia.


În secolul al XVIII-lea, cultura tipografică, îndeosebi cea transilvăneană, se
îmbogăţeşte prin diversificarea cu noi genuri de tipărituri, cele mai multe cu caracter
practic, precum: calendare, cărţi populare, manuale şcolare (abecedare, aritmetici,
gramatici, cărţi morale), îndrumare practice. Se face tot mai simţită nevoia comerţului de
carte. Sibiul şi Braşovul au fost centre de cultură care au păstrat cele mai strânse legături
cu românii de dincoace de Carpaţi, în privinţa tipăririi şi difuzării cărţii româneşti pe
calea comerţului. Librăriile erau denumite vivliopole, după vechiul grecism latinizat
bibliopolium = boltă unde se vând cărţi (lat. bibliopola = negustor de cărţi). Astfel de
librării, pentru comenzi de cărţi româneşti, erau cele ale lui Martin Hochmeister de la
Sibiu sau cea de la Cluj, a Colegiului reformat. Graniţele politice vremelnice dintre
cele trei ţări române nu au constituit niciodată obstacole pentru propagarea ideilor
naţionale şi culturale şi nu au putut împiedica circulaţia cărţii şi unitatea climatului
cultural unic, în esenţa sa. În acest veac, un rol însemnat a jucat Blajul, care era un
centru al învăţământului românesc cu o activitate editorială reflectată de tipărirea a
numeroase cărţi şcolare, aritmetici, bucoavne (Bucoavnă, 1777), toate pentru folosul
şcolilor normale ale neamului românesc (Îndreptarea către Aritmetică, 1785, de Gheorghe
Şincai). Una dintre lucrările de referinţă pentru studiul dezvoltării tiparului este şi Biblia
de la Blaj, din 1795, editată sub îngrijirea şi traducerea lui Samuil Micu, a doua traducere
în limba română a Bibliei, considerată un monument al artei tipografice, cu 1140 de
pagini, cu text pe două coloane, sobru şi elegant. Pe lângă tipografie, legătorie, existau
o bibliotecă şi o librărie. Se dezvoltă aici o activitate complexă privind difuzarea de
carte, conservarea şi catalogarea cărţilor în bibliotecă, crearea de fonduri de carte. Se
creează un aşa-numit complex bibliologic – factor emblematic pentru specificul cultural
al Blajului în secolul al XVIII-lea şi moment de seamă în istoria cărţii româneşti.
Considerăm că merită amintit faptul că în secolul al XIX-lea au existat cărturari
români care au preţuit mult tipăriturile noastre vechi. Vasile Pop (1838) a descris
bibliografic o bună parte dintre ele. Timotei Cipariu, la 1854, le-a studiat limba, iar în
1858 a publicat o Chrestomaţie de texte vechi tipărite. Alexandru Odobescu, la 1862,
propunea adunarea lor într-un „aşezământ din care să nu lipsească incunabulele
tipografiei române şi manuscriptele vechi care ar putea servi la studiul istoriei şi al
dezvoltării limbii noastre”.
Iar ca o concluzie a pledoariei noastre privind UNIREA, putem afirma că limba ne
uneşte pe toţi oricând şi oriunde ne-am afla.

90
Ţara Bârsei

Marinela-Loredana BARNA

„AJUTOR PENTRU RĂNIŢI”


COLECTELE TRANSILVĂNENILOR PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI
REFLECTATE ÎN PAGINILE „GAZETEI TRANSILVANIEI” (1877-1878)

„Help for the wounded” - the transylvanian collections for the


romanian soldiers, reflected in the pages of the Transylvania’s Gazette
(1877-1878)
Abstract: This paper describes the Romanian Red Cross collections announced on the pages
of Transylvanian Gazette in 1877-1878. The one who led the action the Romanians from
Transylvania in this philanthropic event was Diamandi Manole (1833-1899), a merchant from
Braşov. Transylvanians, both men and women, were involved in the collections for the Romanian
soldiers.

„Gazeta Transilvaniei”, proprietate a familiei Mureşianu începând cu anul 1850, a


urmărit cu foarte mare atenţie evenimentele Războiului ruso-turc din anii 1877-1878.
Începutul războiului găsea ziarul braşovean în ultimul an de redacţie condus de
Iacob Mureşianu (1812-1887). Ştiri de ultimă oră erau transmise de un corespondent din
teren, membru al familiei, maiorul Moise Groza (1844-1919), combatant în Războiul de
Independenţă.
Anul 1878 aducea o schimbare în destinul „Gazetei” – un nou redactor, în persoana
lui Aurel Mureşianu (1847-1909). Revenit de la Viena, unde devenise doctor în drept, la
insistenţele părinţilor prelua conducerea ziarului de la tatăl Iacob căruia vârsta şi starea
de sănătate nu îi mai permiteau să continue.1
Lucrarea vizează colectele pentru Crucea Roşie din România anunţate în paginile
„Gazetei Transilvaniei” în anii 1877-1878. Cel care coagula în jurul lui românii
transilvăneni în acest demers era comerciantul braşovean Diamandi Manole (1833-1899).
La Sibiu, „Telegraful Român” tipărea şi el liste ale colectelor transilvănene2 iar în
România cele mai importante ziare făceau acelaşi lucru3.
În 10/22 mai 1877, în oraşul de la poalele Tâmpei, la Casina Română4, se ţinea o
consultare în care era votată componenţa „comitetului românilor din Braşov pentru
ajutorarea răniţilor ostaşi români din România”, totodată atribuindu-i-se şi sarcinile ce
avea să le îndeplinească: a primi ofrande, a le trimite la Crucea Roşie în Bucureşti, a da
publicităţii toată gestiunea. Din comitet făceau parte: Diamandi I. Manole, preşedinte,
Nicolae Th. Ciurcu, casier, dr. Ion Lapedatu, secretar, Dumitru Eanciovici, Aron
Densuşianu, protopopul Ioan Petricu, Constantin Steriu, Ioan Stinghe, Ioan Lenger,
parohul Bartolomeu Baiulescu, I.M. Burbea, parohul George Persienariu, George B.

1 
„Gazeta Transilvaniei” nr. 101 din 25 decembrie 1877. În continuare, notele care cuprind doar numărul şi
data apariţiei ziarului se referă la aceeaşi publicaţie.
2 
Nr. 50 din 12 iulie/30 iunie 1877.
3 
Nr. 36 din 24/12 mai 1877.
4 
Dan Pavalache, Cronică de Braşov, Braşov, Editura Haco International, 2005, p. 359.

91
Marinela-Loredana BARNA

Popp, dr. I. Neagoe, Iulian Filipescu.5 Deşi fusese format pentru braşoveni, se anunţa
primirea ofrandelor din toată Transilvania.
În ziua constituirii comitetului s-au donat 7.540 de franci, cea mai mare sumă fiind
dată de Dimitrie Stănescu (2.000 franci), urmat de Diamandi Manole (1.000 franci). Între
primii donatori îi găsim pe: Bartolomeu Baiulescu, dr. Vasile Glodariu, Ioan Lapedatu,
Nicolae Th. Ciurcu, rude ale Mureşenilor – Iuliu Mureşianu (nepotul lui Iacob
Mureşianu), Constantin Nicolau (cumnatul lui Iacob Mureşianu), G.I. Nica (nepoata
lui, Elena Popovici, s-a căsătorit cu un fiu al lui Iacob, dr. Aurel Mureşianu) –, precum
şi comercianţi braşoveni, ca fraţii Orghidan, D. Eremia, I.B. Popovitiu, G. Stefanovitiu.6
Noul comitet nu a trecut neobservat de către autorităţi. Astfel, în 29 mai, Diamandi
Manole şi Nicolae Th. Ciurcu erau citaţi la oficiul Primăriei din Braşov pentru a răspunde
la întrebări despre şedinţa ţinută în 10/22 mai, despre comitetul ales şi despre banii
colectaţi, comunicându-li-se totodată incompatibilitatea comitetelor cu neutralitatea
Monarhiei. Deşi cei doi au argumentat că scopul filantropic al adunării o scutea de
a fi anunţată oficialităţilor şi că astfel de comitete s-au înfiinţat şi în Budapesta, li se
aducea la cunoştinţă că acest „comitet este dizolvat şi activitatea şi acţiunea acestuia
ca atare în această cauză – oprită”. În schimb, persoanele fizice nu puteau fi oprite să
facă colecte atâta timp cât prezentau listele în original şi puteau face dovada trimiterii
banilor. Diamandi Manole, care îşi spunea părerea fără înconjur şi nu-i păsa de urmări,
fiind om bogat şi independent (Sextil Puşcariu în „Braşovul de altădată”), îşi lua
angajamentul public că va continua, ca persoană privată, să primească ofrande şi să le
trimită Crucii Roşii din Bucureşti.7 Un comitet care să primească ofrande din alte ţări era
deja constituit la Bucureşti din data de 8/20 mai 1877 şi era format din români emigranţi
şi domiciliaţi în capitală.8
În articolul La dizolvarea comitetelor umanitare9, autoarea, Iudita Măcelariu, analiza
subiectul ce devenise o cauză celebră şi comentată deja în ziarele germane şi franceze.
Erau amintite cele două decrete emise de Ministerul Regal de Interne: cel general din 24
mai, prin care se interzicea înfiinţarea de comitete peste tot, fără distincţie de naţionalităţi
şi culori politice, şi altul, special, din 26 mai, prin care se desfiinţa comitetul Reuniunii
Femeilor Române (în continuare, R.F.R.) din Sibiu. Totodată se reda şi corespondenţa
purtată cu comitele suprem Frideric Wachter în această chestiune. Partea a doua a
articolului apărea în „Gazeta Transilvaniei” nr. 42 din 14/2 iunie 1877 şi se încheia cu
angajamentul autoarei de a face colecte în nume personal, trimiţând deja prima listă
pentru publicare în ziarul braşovean.
Comitetul R.F.R. din Sibiu fusese primul din Transilvania care se înfiinţase cu
scopul de a aduna ofrande pentru soldaţii răniţi. Informaţia o aflăm din articolul lui
George Bariţiu datat 7/19 mai 1877, Epistolă respectuoasă către femeile noastre10. Amintind
de femeile maghiare, care de nouă luni preparau scame şi bandaje pentru răniţii turci,
Bariţiu făcea apel ca şi femeile române din Transilvania, Ungaria şi Bucovina să facă
acelaşi lucru pentru soldaţii români. Autorul anunţa deja înfiinţarea unui comitet
pentru colecte format din membrele R.F.R. Sibiu şi îndemna femeile din toate localităţile

5 
Nr. 37 din 27/15 mai 1877.
6 
Ibidem.
7 
Nr. 39 din 3 iunie/22 mai 1877.
8 
Nr. 36 din 24/12 mai 1877.
9 
Nr. 41 din 10 iunie/29 mai 1877.
10 
Nr. 35 din 20/8 mai 1877.

92
Ţara Bârsei

să se asocieze în comitete formate din trei-cinci membre, să se ocupe de colecte şi să


trimită pachetele la Bucureşti, lui Dimitrie Grigore Ghica (preşedintele Societăţii Crucea
Roşie), în localul Eforiei spitalelor civile. Pachetele se puteau trimite şi la Braşov şi de
aici mai departe la Bucureşti.
Însuşi preşedintele Crucii Roşii, în articolul Societatea Crucei Roşii, îndemna femeile
române: „Cutreieraţi sate şi oraşe şi adunaţi, adunaţi mereu ajutoare, ajutoare de toată
natura, ajutoare după puterea fiecăruia… Nu e dar timp de pierdut!”11.
Sevastia Mureşianu, membră permanentă a R.F.R.-ului braşovean, semna şi ea un
apel către femeile române şi dădea exemplu prin donarea a 30 kg de scame şi bandaje
pentru „bravii ostaşi răniţi din România”12.
Acţiunea autorităţilor maghiare de dizolvare a comitetelor umanitare nu a avut
efectul scontat. Comitete pentru ajutorarea răniţilor români se înfiinţau în continuare
la Abrud, Ighiu, Stardu.13 Listele cu donatori erau prezente aproape în fiecare număr
al ziarului. Tipărite pe pagina a IV-a, în rubrica „Ajutor pentru răniţi”, ele redau cu
acurateţe numele fiecărui contributor şi donaţia făcută (în bani sau scame, bandaje,
pânze). Sumele donate oscilau între 1 florin şi 30 creiţari.
Ziarele maghiare se implicau prin publicarea unor articole calomnioase. În paginile
gazetei erau amintite ziarul „Keleti”, cu două articole contra femeilor române angajate
în colectele pentru răniţii români14, şi ziarul „Haladas”, în paginile căruia era denigrat
Diamandi Manole, iar colectele îngrijite de acesta erau asemănate cu o crimă15.
O lună mai târziu de la constituirea „comitetului românilor din Braşov pentru
ajutorarea răniţilor ostaşi români din România”, care fusese deja desfiinţat, braşovenii
lansau din nou un Apel la Români! ce apărea în „Gazeta Transilvaniei” nr. 45 din 24/12
iunie 1877. Între semnatarii acestuia îi găsim şi pe Iacob Mureşianu, Constantin Nicolau
(cumnatul lui Iacob Mureşianu), George Bariţiu, Aron Densuşianu, dr. I. Lapedatu.
Braşovul, prin Diamandi Manole, şi „Gazeta Transilvaniei”, prin Mureşeni,
deveneau cartierul general al donaţiilor transilvănene.
Diamandi Manole (1833-1899), comerciant şi filantrop, s-a născut la Braşov. Tatăl
lui, Ioan Manole, a fost unul dintre fondatorii Casinei Române, fiind membru aproape 60
de ani.16 Diamandi începea afacerile la Bucureşti, iar în 1864 revenea acasă şi deschidea
propria casă de comerţ. La rândul lui a fost membru al Casinei în perioda 1864-1894.
Averea considerabilă l-a situat în elita societăţii braşovene, fiind recunoscut pentru
faptele sale generoase.
Membru al Eforiei Şcolilor centrale române din Braşov, preşedinte al Camerei
de Comerţ din ţinutul Braşov, membru în sinodul Congresului naţional bisericesc
ortodox, membru al Comitetului naţional-politic transilvănean, Diamandi Manole era
un apropiat al familiei Mureşianu.
Într-una din vizitele mitropolitului ortodox Andrei Şaguna (1808-1873) la Braşov,
Diamandi Manole l-a găzduit şi i-a organizat un banchet la care au participat 150 de
persoane.
Încă din 1870 devenea iniţiatorul unei campanii de strângere de fonduri prin care

11 
Nr. 66 din 6 septembrie/25 august 1877.
12 
Nr. 35 din 20/8 mai 1877.
13 
Nr. 42 din 14/2 iunie 1877.
14 
Nr. 45 din 24/12 iunie 1877.
15 
Nr. 51 din 15/3 iulie 1877.
16 
Arhiva Mureşenilor, Dos. 536, doc. nr. inv. 11811.

93
Marinela-Loredana BARNA

asigura îmbrăcăminte şi încălţăminte şcolarilor români săraci, dar silitori şi numeroşi.


Anual se adunau câte 500-600 florini pentru 80-100 de băieţi şi fete de la şcolile din oraş.
„Actul distribuirii” avea loc duminica, în luna februarie, în sala gimnaziului român
(astăzi, C.N. „Andrei Şaguna”), Diamandi Manole înmânând personal îmbrăcămintea
şi încălţămintea.17
Susţinător al învăţământului românesc, în 1874, dona bani pentru şcolile româneşti
din Bulgaria18, contribuind de asemenea cu bani şi la ridicarea internatului gimnaziului
românesc (clădirea este astăzi Liceul „Andrei Mureşanu” din Braşov).
În 1880, finanţa proiectul de amenajare a unui lac în defileul Oltului la Băile Tuşnad.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Diamandi Manole achiziţiona terenul de lângă
Palatul pensiilor (astăzi, clădirea Rectoratului Universităţii Transilvania), unde ginerele
său, dr. George Baiulescu (primul primar român al Braşovului) construia mai târziu vila
Baiulescu (astăzi, filială a Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu”).
Războiul de Independenţă a fost un nou prilej de a-şi arăta caracterul caritabil şi
binevoitor. Listele primite din toată Transilvania le prezenta în copie la poliţia locală,
iar banii îi trimitea prin poştă lui Dimitrie Grigore Ghica. De la Bucureşti se trimiteau
mulţumiri personale din partea comitetelor constituite în cadrul societăţii, parte din
acestea fiind tipărite în paginile „Gazetei”.
Exemplul lui Diamandi Manole a fost urmat şi de alte persoane fizice, membre
marcante ale comunităţilor lor, care preluau iniţiativa colectării de bani şi produse în
nume personal. Se distingeau mulţi preoţi, atât ortodocşi, cât şi greco-catolici, urmaţi
de învăţători şi profesori, avocaţi. Elevi şi studenţi îşi aduceau şi ei contribuţia – o
listă era trimisă de un student din clasa a VI-a din Blaj19, iar alta de tinerii români din
Budapesta20. Paginile „Gazetei” stau mărturie: Dezideriu Borbola, avocat şi proprietar
din Oradea Mare21, Ioane Georgiu, paroh din Lăpuşul unguresc22, Andreica din
Câmpeni23, Constantin Rădulescu jun. din Lugoj24, Florea Gergariu, econom din Pilu
Mare25, Iosif Ardeleanu din Chitighaz, Ungaria26, Francisc Hossu-Longin, avocat din
Deva27, Teodor Mărgineanu din Maramureş, Văleni28, George Munteanu, preot şi
director al şcolilor grănicereşti şi I. Borzia, învăţător din Viştea-inferioară29, Georgiu
Dănilă, primar Hunedoara30, Artemiu Publiu Alessi din Năsăud31, Florian Crisianu
şi Ioan Efticiu din Pesca Română, Arad32, August Muntean din Gherla şi Elia Papu,

17 
Nr. 13 din 1 martie/17 februarie 1877.
18 
Ibidem.
19 
Nr. 21 din 16/28 martie 1878.
20 
Nr. 2 din 8/20 ianuarie 1878.
21 
Nr. 43 din 17/5 iunie 1877.
22 
Nr. 50 din 12 iulie/30 iunie 1877 şi Nr. 34 din 30 aprilie/12 mai 1878.
23 
Nr. 55 din 29/17 iulie 1877.
24 
Nr. 68 din 13/1 septembrie 1877.
25 
Nr. 78 din 18/6 octombrie 1877.
26 
Nr. 82 din 1 noiembrie/20 octombrie 1877.
27 
Nr. 83 din 4 noiembrie/23 octombrie 1877 şi Nr. 92 din 6 decembrie/24 noiembrie 1877.
28 
Nr. 89 din 25/13 noiembrie 1877.
29 
Nr. 90 din 2917 noiembrie 1877.
30 
Nr. 96 din 20/8 decembrie 1877.
31 
Nr. 97 din 23/11 decembrie 1877.
32 
Nr. 99 din 30/18 decembrie 1877.

94
Ţara Bârsei

învăţător din Şomcuta Mare33, Alexandru Lazăr şi Nicolae Crisianu din Abrud, Remu
Orbeanu, învăţător din Pogaceua de Câmpie34, Ioan Dragoş, reprezentant al tineretului
român din Budapesta şi Simion Iuga jun. din Săliştea de Sus35, Eliseu Barbosu, învăţător
confesional primar din Gilău36, Ioan Decanu din Cutu37, Ambrosiu Aronu, paroh greco-
catolic din Mediaş şi Petru Ales. Vlassa38, Gallea Ingineru din Cohalm şi împrejurimi39,
Nicolau Moldovanu din Rebrişoara40, George Stinghe din Braşov41, Ṣtefan Crisianu şi
Gligoru Poppu din Teiuş42, Patriciu Barbu, avocat din Reghinul săsesc43, Gabriel Cornea,
preot român greco-catolic din Ileni şi George Trimbiţiaşiu44, Ioan Macsimilian din
Stupini45, Ioan Popa Comşia, paroh din Făgăraş46, N. Soiu, paroh, Anastasie Bârsanu
şi N. Iuganariu din comuna Turcheş şi Ioan Baciu, preot român din Ṣoimuş47, Teodoru
Avram, paroh din Biertan şi Iosif Turcu, student în clasa a VI-a la Blaj48, Ioan Popescu,
profesor din Mediaş49, Iacob Zorca, notar din Vlădeni50, Moise Stele din Voivodenii Mici
şi A. Horsia din Sighişoara51, Ṣtefan Graţianu, preot din Ostrov52, Ioan Marcu, învăţător
român greco-ortodox şi Vasilie Diaconovici, cojocar din Bocşa Română53, Nicolae
Manoiu, paroh greco-catolic din Ṣimon Bran54.
În acest demers au fost implicate şi femeile din familii româneşti de vază ale
Transilvaniei, numărul acestora fiind aproape egal cu cel al bărbaţilor. Amintim pe:
Aurelia Haţieganu (mama lui Iuliu Haţieganu, medic, membru al Academiei Române
şi a lui Emil Haţieganu, politician), Emilia Raţiu (cea de a doua soţie a dr. Ioan Raţiu,
născută Orghidan), Maria Hossu (soţia protopopului greco-catolic Vasile Hossu şi mama
episcopului greco-catolic al Gherlei, Vasile Hossu), Carolina Papiu (sora lui Alexandru
Papiu-Ilarian, politician, revoluţionar paşoptist). Cele mai zeloase în ajutorarea răniţilor
au fost Emilia Raţiu şi Zinca Romanu, conform listelor publicate în gazetă.
Multe altele au contribuit la ajutorarea răniţilor, paginile „Gazetei” stând mărturie
şi pentru acestea: Susana B. Popoviciu şi Lucreţia Borba n. Raţiu din Haţeg55, Ana Gallu

33 
Nr. 101 din 25 decembrie v. 1877.
34 
Nr. 102 din 30 decembrie v. 1877.
35 
Nr. 2 din 8/20 ianuarie 1878.
36 
Nr. 3 din 12/24 ianuarie 1878.
37 
Nr. 4 din 15/27 ianuarie 1878.
38 
Nr. 8 din 29 ianuarie/10 februarie 1878.
39 
Nr. 9 din 2/14 februarie 1878.
40 
Nr. 10 din 5/17 februarie 1878.
41 
Nr. 11 din 9/21 februarie 1878.
42 
Nr. 12 din 12/24 februarie 1878.
43 
Nr. 14 din 19 februarie/3 martie 1878 şi Nr. 23 din 23 martie/4 aprilie 1878.
44 
Nr. 15 din 23 februarie/7 martie 1878.
45 
Nr. 16 din 26 februarie/10 martie 1878.
46 
Nr. 17 din 2/14 martie 1878.
47 
Nr. 20 din 12/24 martie 1878 şi Nr. 22 din 19/31 martie 1878.
48 
Nr. 21 din 16/28 martie 1878.
49 
Nr. 24 din 26 martie/7 aprilie 1878.
50 
Nr. 25 din 30 martie/11 aprilie 1878.
51 
Nr. 26 din 2/14 aprilie 1878.
52 
Nr. 27 din 6/18 aprilie 1878.
53 
Nr. 29 din 13/25 aprilie 1878 şi Nr. 30 din 16/28 aprilie 1878.
54 
Nr. 36 din 7/19 mai 1878.
55 
Nr. 46 din 26/16 iunie 1877.

95
Marinela-Loredana BARNA

din Abrud şi Elisabeta Danciu din Bucium56, Eufrosina Cirlea şi Eufemia Pipoşiu din Alba
Iulia57, Ana Tincu din Orăştie58 şi Iudita Măcelariu din Sibiu59, Maria Marinu, Iuliana de
Papu şi Ana Stoia din Blaj60, Zinca Romanu şi Anastasia Popescu din Făgăraş61, Maria
Ilieşiu din Cluj62, Emilia Raţiu63, Mariţia Poruţiu din Ceanu Deşertu şi Iulia Rotariu
n. Drăghiciu din Timişoara64, Ludovica Bulbuca din Mintheulu românesc65, Gizella
Cresta Drumariu din Satu Mare66, Lucreţia Munteanu din Lugoj67, Maria Barboloviciu
n. Bocşia din Şimleu Silvaniei şi Zoe Lorenzo din Ciacova68, Maria Szebeni n. Hossu
din Târgu-Mureş69, Ecaterina Moldovanu din Ighiu70, Hermine Ignatu n. Bocşianu şi
Irina Antal n. Papp Szilagyi din Beiuş71, Ludovica Borgovanu n. Antonu din Gherla72,
Aurelia Haţieganu73, Susana Fratesiu din Sânpetru (Braşov)74, Maria Grofşioreanu
din Banat75, Maria I. Moşioiu din Şimonul Branului, Emilia Popu n. Mărcusiu din
Zalău şi Constanţa de Puşcariu n. Circa din Pesta76, Ana Fizeşianu n. Cretiunescu din
Toracul-Mic77, Carolina Coroianu n. Popu din Cluj78, Ana Poruţiu din Almaşu Mare79,
Fironica Mureşianu n. Lazăr din Feldru80, Elena I. Comănescu din Ghimbav81, Ioana
V. Moldovanu82, Maria Nic. Poparadu din Făgăraş83, Maria Rusu n. Mureşianu din

56 
Nr. 47 din 1 iulie/19 iunie 1877.
57 
Nr. 52 din 18/6 iulie 1877, Nr. 21 din 16/28 martie 1878, Nr. 31 din 20 aprilie/2 mai 1878.
58 
Nr. 54 din 26/14 iulie 1877.
Ibidem, Nr. 61 din 19/7 august 1877, Nr. 86 din 15/3 noiembrie 1877, Nr. 88 din 22/10 noiembrie 1877, Nr. 89
59  

din 25/13 noiembrie 1877, Nr. 97 din 23/11 decembrie 1877, Nr. 102 din 30 decembrie v. 1877.
60 
Nr. 58 din 9 august/28 iulie 1877.
Nr. 59 din 12 august/31 iulie 1877, Nr. 60 din 16/4 august 1877, Nr. 65 din 2 septembrie/21 august 1877, Nr.
61  

91 din 2 decembrie/20 noiembrie 1877, Nr. 92 din 6 decembrie/24 noiembrie 1877, Nr. 93 din 9 decembrie/27
noiembrie 1877, Nr. 15 din 23 februarie/7 martie 1878, Nr. 18 din 5/17 martie 1878, Nr. 22 din 19/31 martie
1878.
62 
Nr. 62 din 23/11 august 1877, Nr. 89 din 25/13 noiembrie 1877, Nr. 25 din 30 martie/11 aprilie 1878.
Nr. 76 din 11 octombrie/29 septembrie 1877, nr. 80 din 25/13 octombrie 1877, Nr. 84 din 8 noiembrie/27
63  

octombrie 1877, Nr. 90 din 29/17 noiembrie 1877, Nr. 97 din 23/11 decembrie 1877, Nr. 102 din 30 decembrie
v. 1877, Nr. 11 din 9/21 februarie 1878, Nr. 13 din 16/28 februarie 1878, Nr. 35 din 4/16 mai 1878.
64 
Nr. 76 din 11 octombrie/29 septembrie 1877, Nr. 1 din 5/17 ianuarie 1878.
65 
Nr. 94 din 1/13 decembrie 1877.
66 
Nr. 95 din 16/4 decembrie 1877.
67 
Nr. 96 din 20/8 decembrie 1877, Nr. 19 din 9/21 martie 1878.
68 
Nr. 100 din 22 decembrie v. 1877.
69 
Nr. 101 din 25 decembrie v. 1877.
70 
Nr. 2 din 8/20 ianuarie 1878.
Nr. 3 din 12/24 ianuarie 1878, Nr. 4 din 15/27 ianuarie 1878, Nr. 5 din 31/19 ianuarie 1878, Nr. 18 din 5/17
71  

martie 1878.
72 
Nr. 7 din 26 ianuarie/7 februarie 1878.
73 
Nr. 10 din 5/17 februarie 1878.
74 
Nr. 13 din 16/28 februarie 1878.
75 
Nr. 16 din 26 februarie/10 martie 1878.
76 
Nr. 17 din 2/14 martie 1878.
77 
Nr. 18 din 5/17 martie 1878.
78 
Nr. 19 din 9/21 martie 1878.
79 
Nr. 20 din 12/24 martie 1878.
80 
Nr. 21 din 16/28 martie 1878.
81 
Nr. 22 din 19/31 martie 1878.
82 
Nr. 26 din 2/14 aprilie 1878.
83 
Nr. 27 din 6/18 aprilie 1878.

96
Ţara Bârsei

Chiciudul de Câmpie84, Carolina Papiu şi Amalia Crisianu n. Maioru85, Iuliana Nemeşiu


măritată Gerasimu din Petrilaca română86. La Braşov, Hareti D. Stănescu lansa un Apel
către Române87, întregind efortul R.F.R.-ului local şi semna patru liste ale „damelor din
Braşov” în paginile „Gazetei Transilvaniei” din 187788.
Bucovinencele lansau un apel pentru ofrande în mai 1877, semnat de Victoria Zotta,
Eufrosina Hurmuzachi, Eufrosina Petrino, Pulcheria Stircea, Catinca Vasilco, Aglaia
Vasilco, Anisia Mustazza, Olga Grigorcea, Helena Popovici, Natalia Hurmuzachi.89
Strădania femeilor române din Transilvania era recunoscută în diverse articole ce
apăreau în ziarul braşovean. Un exemplu este articolul apărut în „Gazeta Transilvaniei”
nr. 44 din 21/9 iunie 1877, semnat de Constantin Argetoianu care le aduce mulţumiri.
Teofil Frâncu, în articolul Societatea Crucea Roşie şi femeile române din Transilvania90,
anunţa plecarea pe front a primelor ambulanţe ale Crucii Roşii, una din ele având
inscripţia „Doamnele române din Transilvania” în semn de recunoştinţă pentru
eforturile depuse în strângerea ofrandelor.
Ecouri apar şi în Transilvania. În articolul La cestiunea ajutorării ostaşilor români răniţi,
semnat de C. din Alba Iulia era lăudată acţiunea doamnelor din Orăştie. Preşedinta
acestora, Ana Tincu, prelua iniţiativa colectării în nume personal după ce comitetul
fusese desfiinţat de autorităţi. Autorul regreta existenţa unor bărbaţi indolenţi care nu
se puteau mândri cu acţiuni ca ale femeilor române.91
„Gazeta Transilvaniei” nr. 83 din 31/19 octombrie 1878 îşi informa cititorii cu
privire la constituirea Crucii Elisabeta „pentru a răsplăti serviciile aduse de diferite
doamne în căutarea răniţilor sau bolnavilor în timpul campanei din 1877-1878”. Medalia
urma să fie acordată de Măria sa Elisabeta, cu autorizarea Domnitorului, şi era însoţită
de un brevet. Articolul oferea o descriere amănunţită a medaliei.
Prima listă cu 173 de doamne ce urmau să primească medalia era publicată la
sfârşitul anului 1878 în Monitorul Oficial. Gazeta braşoveană prelua din listă numele
doamnelor din Austro-Ungaria.92 Cea de a doua listă era publicată la începutul anului
următor.93
Dintre colectantele apărute în „Gazeta Transilvaniei” erau medaliate Emilia Raţiu,
Zinca Romanu, Iulia Rotariu şi Lucreţia Munteanu.94 De asemenea și braşovencele
Sevastia Mureşianu95 şi Hareti D. Stănescu96 erau răsplătite pentru strădaniile depuse în
ajutorarea răniţilor români.
Alături de numele transilvănencelor în paginile ziarului era amintită şi Maria
Rosetti. Cea numită de Diamandi Manole „un model de mamă demnă de toată admiraţia”

84 
Nr. 28 din 9/21 aprilie 1878, Nr. 31 din 20 aprilie/2 mai 1878.
85 
Nr. 33 din 27 aprilie/9 mai 1878, Nr. 34 din 30 aprilie/12 mai 1878.
86 
Nr. 38 din 14/26 mai 1878.
87 
Nr. 48 din 5 iulie/23 iunie 1877.
Nr. 47 din 1 iulie/19 iunie 1877, Nr. 51 din 15/3 iulie 1877, Nr. 57 din 5 august/21 iulie 1877 şi Nr. 69 din
88  

16/4 septembrie 1877.


89 
Nr. 46 din 28/16 iunie 1877.
90 
Ibidem.
91 
Ibidem.
92 
Nr. 97 din 19/7 decembrie 1878.
93 
Nr. 5 din 18/30 ianuarie 1879.
94 
Arhiva Mureşenilor, Dos. 577, doc. nr. inv. 7841.
95 
Nr. 5 din 18/30 ianuarie 1879.
96 
Nr. 97 din 19/7 decembrie 1878.

97
Marinela-Loredana BARNA

s-a implicat în realizarea Ospiciului Independenţei în care să fie trataţi soldaţii răniţi.97
Ajutor pentru răniţi încercau să ofere şi diverse asociaţii. Un exemplu este producţia
muzicală pentru strângere de fonduri oferită de Reuniunea română de gimnastică
şi cântări din Braşov98 sau o „prelegere publică în favoarea răniţilor”99 susţinută de
avocatul I. Popa din Sibiu în 13 februarie în sala Hotelului Naţional. Nici conferinţa
nu a fost scutită de greutăţi. Astfel, în ziua prelegerii se răspândise un zvon că ar fi
fost anulată din cauza unei ordonanţe ministeriale care interzicea prelegerile publice.
Ordonanţa ieşise într-adevăr, însă ea interzicea prelegerile politice. În cele din urmă
evenimentul are loc cu un public destul de numeros, atingându-şi scopul.
Suma totală colectată din Transilvania în perioada 1877-1878 pentru Crucea Roşie
nu este amintită în paginile ziarului. Ne sunt oferite doar informaţii parţiale. Iudita
Măcelariu amintea, într-un articol din 1877, suma de 3.048 lei şi 50 bani, precum şi
un total de 666 florini şi 50 creiţari, care reprezentau contribuţia după listele publicate
în „Telegraful Român”.100 Dintr-o altă ştire aflăm, în 23 martie 1878, că membrii
consiliului general aprobau bilanţul de venituri şi cheltuieli: venituri – 465.213 lei şi
50 bani, cheltuieli – 427.594 lei şi 37 bani, sold – 39.619 lei şi 13 bani.101 Însă cifrele din
Transilvania le aflăm de la Ion Dumitraşcu şi Mariana Maximescu: 2.754 florini şi 94
creiţari, plus 9.915 lei şi 33 bani.102
Conform listelor publicate în ziarul braşovean „Gazeta Transilvaniei” aşa ar arăta
un clasament al comitatelor transilvănene donatoare în ordine descrescătoare: Braşov,
Târnava Mare, Bistriţa-Năsăud, Alba de Jos, Mureş-Turda, Timiş, Cluj, Sibiu, Bihor,
Turda-Arieş, Solnoc-Dăbâca, Hunedoara, Sălaj, Sătmar.
Transilvania nu putea să rămână impasibilă la ce se întâmpla în ţara mamă care
lupta să-şi redobândească Dobrogea. A adus o contribuţie financiară, singura permisă
în acel moment, şi spera că-i va veni curând şi ei rândul.

97 
Nr. 96 din 20/8 decembrie 1877.
98 
Nr. 55 din 29/17 iulie 1877.
99 
Nr. 13 din 16/28 februarie 1878.
100 
Nr. 50 din 12 iulie/30 iunie 1877.
101 
Nr. 31 din 20 aprilie/2 mai 1878.
102 
Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu, O istorie a Braşovului, Braşov, Editura Phoenix, 2002, p. 131.

98
Ţara Bârsei

Moise Groza Diamandi Manole

99
Mihaela NEVODAR

Mihaela NEVODAR

TRECUTUL REGĂSIT PE VALEA HÂRTIBACIULUI

Zusammenfassung: Die Arbeit „Wiedergefundene Vergangenheit im Harbachtal” berichtet über


das Leben von Persönlichkeiten, welche für die Einheit des Landes, des rumänischen Volkes, der
Sprache, und des Glaubens während der Zeitspanne von 1848-1918 und bei den der Vereinigung
von 1918 vorausgehenden Ereignissen, gekämpft haben. Die Fakten wurden im Archiv des
„Museums für Geschichte Agnetheln”, in den Monographien der Gemeinden des Harbachtals
sowie in der Quellenpublikation „1918 bei den Rumänen – Die Dokumente der Vereinigung”,
hrsg. von Ion Popescu-Puțurii und Ștefan Pascu gefunden. Die vorgestellten Persönlichkeiten
sind: August Treboniu Laurian, Axente Lene und Emanoil Suciu. August Treboniu Laurian
wurde im Harbachtal, in Hochfeld, geboren. Der Historiker und Sprachwissenschaftler,
Gründungsmitglied der Rumänischen Akademie und ihr zweimaliger Vorsitzender, gab das
erste Lehrbuch für Geschichte und Geographie nach der Unterrichtsreform heraus, er beteiligte
sich aktiv an den Kämpfen für Freiheit und Einigkeit von 1848. Axente Lene war Hauptmann
der Nationalen Garde aus Agnetheln und Delegierter in Karlsburg. Ein paar Tage nach seiner
Rückkehr von der Großen Versammlung in Karlsburg 1918, wurde er von einem deutschen
Soldaten erschossen. Emanoil Suciu aus Magarei, Gemeinde Bürgesch, war Lehrer, Autor von
Bauerntheaterstücken, Teilnehmer an der großen Versammlung in Karlsburg. Im Museum ist
die Fahne, mit der Emanoil Suciu bei der großen Versammlung in Karlsburg war, aufbewahrt.

Contribuţia românilor la realizarea Marii Uniri


Ideea realizării Unirii se găseşte, încă de la 1848, şi în activitatea şi operele oamenilor de
cultură născuţi în localităţi de pe Valea Hârtibaciului.
Pentru realizarea unităţii de neam a militat August Treboniu Laurian, născut la
Fofeldea, în 20 iulie 1810, istoric, filolog, publicist, fruntaş al Revoluției de la 1848-1849,
mason (simbolul la cureaua pantalonilor).
Primele noţiuni ale limbii române le are în casa părintească, de la tatăl său, Pavel
Trifan, paroh, în comună nefiind şcoală românească. Apoi urmează cursurile Şcolii
primare germane din Sibiu. În anul şcolar 1827-1828 face parte din cei 23 de elevi ai
clasei I gramaticale a Gimnaziului Imperial din Sibiu, cu limba de predare latină. Tot la
această şcoală face şi următoarele clase, pe care le termină în anul 1831, cu cel mai înalt
calificativ, eminens.1 Pe parcursul acestor ani de şcoală, având cei mai buni profesori ai
acelor timpuri, îşi însuşeşte limbile clasice şi cele moderne: engleza, franceza, italiana
şi spaniola. Îşi continuă studiile la Colegiul catolic din Cluj, unde studiază filosofia.
Aici îşi schimbă numele din Trifan în Treboniu, determinându-l pe părintele său să-şi
schimbe şi el numele din Pavel Trifan în Pavel Treboniu.2
În 1835 urmează ştiinţele matematice la Institutul Politehnic din Viena şi cele
astronomice la Universitatea de sub direcţia prof. Litrow. În 1842 este chemat de
principele Alexandru Ghica la Bucureşti, la propunerea lui Petrică Poenaru.3
După terminarea studiilor universitare, August Treboniu Laurian devine profesor
la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde s-a stabilit în anul 1842. La Universitatea

1 
Erhard Andrée, Cornel I. Savu, Arhiva Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita, dos. nr. 9326.
2 
Ibidem.
3 
Marius Laurian, O cronologie a vieţii lui A.T. Laurian, Arhiva Muzeului de Istorie Agnita.

100
Ţara Bârsei

din Bucureşti îl întâlneşte pe marele patriot şi revoluţionar Nicolae Bălcescu, împreună


cu care publică, în anul 1845, revista „Magazin Istoric pentru Dacia”, considerată prima
revistă de istorie a românilor şi care va cunoaşte o mare răspândire în toate teritoriile
locuite de români.4
Activitatea prestigioasă de profesor şi publicist va fi întreruptă din cauza
evenimentelor din anul revoluţionar 1848, când Treboniu Laurian trece Carpaţii şi
ajunge la Sibiu, unde este ales membru în Comitetul Naţional Român, devenind astfel
o figură distinsă alături de alţi revoluţionari: Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram
Iancu şi Al. Papiu-Ilarian. A participat la Marea Adunare de pe Câmpul Libertăţii de
la Blaj şi, ca secretar al adunării, citeşte poporului programul cunoscut sub numele de
Petiţiunea Naţională, compus din 16 articole.
Tot lui Laurian i se datorează în mare parte mijlocirea întâlnirii care a avut loc între
Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu. Este ales să meargă în delegaţie cu cererile românilor,
împreună cu alţi revoluţionari, la Curtea împăratului de la Viena, de unde se întorc doar
cu promisiuni, deci poate fi numit şi un ambasador al Transilvaniei.
După înăbuşirea revoluţiei, între anii 1849 şi 1851, publică la Viena o lucrare
documentară în trei volume, bazată pe rapoartele lui Avram Iancu, Axente Sever şi
Simion Balint, intitulată Die Romanen der österreichischen Monarchie. Publică şi alte lucrări
şi reviste istorice.
În biblioteca bisericii ortodoxe din satul Ţichindeal a fost descoperit de către
muzeograful Cornel I. Savu de la Muzeul de Istorie Agnita, în vara anului 1966,
fasciculul 1 a tomului VII al „Magazinului Istoric pentru Dacia”, editat în 1851 la Viena.
Pe coperta a patra se găseşte un anunţ în care se spune că în momentul apariţiei acestui
fascicul, tomul VII se afla sub tipar. Revista cuprinde toate cererile românilor adresate
Curţii de la Viena şi Guvernului maghiar de la Budapesta, precum şi răspunsurile la
aceste cereri.5
În colecţia de carte a Muzeului din Agnita se mai găsesc:
„Magazinu Istoriku pentru Dacia”, tomul 1, 1845, nr. inv. 10778;
„Magazin istoricu pentru Dacia”, tomul VII, Viena, 1851, nr. inv. 11016;
„Istoria Romanilor din timpurile cele mai vechie pino în dilele nostre”, Ediţiunea
IV, Bucuresci, Tipografia Naţională Antreprenor C.N. Rădulescu, 1873, nr. inv.
6604.
Publicaţia lui N. Bălcescu şi Treboniu Laurian „Magazin Istoric pentru Dacia”
exprimă prin titlul său faptul că literatura şi istoria sunt aceleaşi pentru cele trei ţări
româneşti.
În anul 1852 este chemat de principele Grigore Ghica ca inspector şcolar al
şcolilor din Moldova şi reorganizează învăţământul acestui principat românesc pe baze
moderne.
Îşi continuă, în ţară, scrierile pedagogice şi didactice şi îi propune principelui Ghica
să achiziţioneze manuscrisul lucrării lui Gheorghe Şincai despre istoria românilor, pe
care-l va tipări în întregime la Iaşi, deoarece la Budapesta fusese tipărită doar prima
parte a acestei lucrări cu mulţi ani în urmă.
Din cauza neînţelegerilor apărute între el şi caimacamului Vogoride, este nevoit să
plece din Moldova şi se întoarce la Bucureşti, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În

4 
Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.
5 
Ibidem.

101
Mihaela NEVODAR

anul 1862, prin decret, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi acordă cetăţenia română.6
Deşi se afla la Bucureşti, menţine relaţii strânse cu intelectualii de peste Carpaţi,
sprijinind toate acţiunile lor, inclusiv înfiinţarea ASTREI, în 1861, la Sibiu.
La înfiinţarea Societăţii Academice Române, August Treboniu Laurian devine
primul ei secretar general, iar după moartea primului preşedinte al societăţii, Ion
Heliade Rădulescu, devine preşedintele celui mai înalt for ştiinţific al ţării.
Înfiinţează societatea „Transilvania”, care avea ca menire să ajute cu burse elevii
şi studenţii români din Transilvania. A fost primul decan al Facultăţii de Litere din
Bucureşti. În 1876, deşi era supraaglomerat cu multiple preocupări şi sarcini, Laurian
acceptă şi numirea ca director al Bibliotecii Centrale Universitare, pe care reuşeşte să o
îmbogăţească cu noi fonduri de carte.7
Moare la Bucureşti, în 25 februarie 1881, fiind înmormântat în cimitirul Bellu, pe
un teren donat de Regele Carol I al României.8 Casa din Fofeldea în care s-a născut a
fost demolată în anul 1965. Locuitorii acestui sat au amenajat un muzeu dedicat marelui
om care a fost August Treboniu Laurian într-o altă casă, „Vila Cordiana” (,,Nu era
numai o simplă casă de locuit ci şi un templu masonic al fraţilor care activau în Valea
Hârtibaciului”9).
Datorită activităţii sale, românii nu l-au uitat şi, pentru ca şi generaţiile următoare
să şi-l amintească, au ridicat monumente în cinstea lui: un bust la Bucureşti, pe soclul din
cimitirul Bellu, altul pe locul fostei lui case (intersecţia str. Udrişte Năsturel cu str. Matei
Basarab), al treilea în l973, la Fofeldea (15 august), şi un altul în Parcul Astra din Sibiu,
realizat în bronz de sculptorul sibian Adrian Popescu (a fost dezvelit vineri, 17 septembrie
2010, la ora 12:00). Academia Română, Asociaţia cultural-edilitară ,,August Treboniu
Laurian” din Fofeldea, Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita, Colegiul Tehnic
„August Treboniu Laurian” Agnita, Biblioteca „Astra” Sibiu au organizat diferite
activităţi de promovare, aniversări şi comemorări ale personalităţii acestui înaintaş.
Să nu uităm ce a scris August Treboniu Laurian: „Istoria nu stă pe loc. Numai noi să
fim oameni şi să ne facem sacra datorie sub toate împrejurările. Vor veni şi alte timpuri”.
Ultimele cuvinte rostite de el la catedră înainte de a pleca pentru totdeauna din mijlocul
studenţilor săi au fost: „Revoluţia anului 1848 n-a fost zadarnică şi în tine, tineret, pun
cea mai mare nădejde pentru viitor”. August Treboniu Laurian nu s-a înşelat, visul său
măreţ a fost dus la îndeplinire mai târziu, în anul 1918.
La 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia s-a alipit României.
La 23 octombrie/5 noiembrie 1918 s-a constituit, la Sighişoara, Consiliul Naţional
Român din „comitatul Târnava-mare”, din care făcea parte şi Agnita.10 În 6 noiembrie, la
Sighişoara, s-a emis o Proclamaţie11 (tipărită în limbile română, maghiară şi germană, cu
text identic) de către Hock János, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar, dr. Teodor
Mihali, preşedintele Consiliului Naţional Român, şi Wilhelm Melzer, preşedintele

6 
Erhard Andrée, Cornel I. Savu, loc. cit.
7 
Ibidem.
8 
Marius Halmaghi, Fofeldea, file de monografie de la comună la sat, Sibiu, Editura Etape, 2012, vol. I, p. 61.
9 
Ibidem, vol. II, p. 234.
1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, Bucureşti, Editura
10  

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. VII, p. 134: doc. nr. 100 (reproducerea relatării din ziarul „Românul”,
Arad, an VII, nr. 4 din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, p. 3).
Ibidem, pp. 144-145: doc. 109 (DJAN Mureş, fond Prefectura Judeţului Târnava Mare, dos. Vicecomite, nr. A.
11  

15.974/1918, f. 7 – original).

102
Ţara Bârsei

deputaţilor dietali saşi, care avea ca scop să asigure „ordinea şi liniştea publică, viaţa şi
avutul concetăţenilor” din această regiune.
La 11/24 noiembrie 1918, dr. Toma Cornea, reprezentant al Consiliului Naţional
din judeţul Târnava Mare, îi scria doctorului Alexandru Vasu (avocat, preşedintele
Consiliului Naţional Român din Cincu), în vederea accelerării acţiunilor de pregătire
a alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, rugându-l
să mişte puţin şi pe „domnii din Agnita”.12 Dr. Simeon Cheţian trimite preotului greco-
ortodox Romul Constantinescu, din Ighişul Vechi, o adresă13 prin care îl informează că
a primit mandat (sâmbătă) de la Consiliul Naţional Român Comitatens din Sighişoara
ca „miercuri, în 27 s.n.l.c. dimineaţa la 9 ore să alegem în Agnita, (cercul electoral
Agnita, constător din cercul admin. Agnita şi Cincul Mare), 5 delegaţi pentru Adunarea
Naţională a poporului”. Preciza şi cum urma să se facă alegerea: „Conziliul naţional
comunal din sînul său va trimite 2 bărbaţi de încredere la Agnita. Aceşti bărbaţi de
încredere apoi vor alege pe cei 5 delegaţi”.
Preotul Romul Constantinescu din Ighiş era rugat să Convoace Consiliul Naţional
Comunal, să ţină şedinţă şi să aleagă doi bărbaţi de încredere care să se prezinte la
Agnita, unde va avea loc alegerea celor care vor participa la 1 decembrie, la Alba Iulia.
Adunarea electorală s-a ţinut, aşa cum s-a stabilit, în şcoala greco-ortodoxă română
din Agnita (azi, Muzeul Protopopiatului Agnita), și a fost prezidată de protopopul
Ioachim Muntean din Agnita. În baza scrutinului au fost aleşi: dr. Simeon Cheţian,
avocat în Agnita, dr. Alexandru Vasu, avocat în Cincu Mare, Aurel Păcală, maior în
Dealu Frumos, Ioan Prescurea, proprietar în Retiş, şi Axente Lenea, căpitan în Agnita.
Prin credenţional se adeverea că, în cercul electoral Agnita din comitatul Târnava Mare,
s-au ales cei cinci amintiţi mai sus ca delegaţi cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională
Română, dar şi la altele, „cari eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia
ori în anul următor”.14
La câteva zile după reîntoarcerea de la Alba Iulia, unul dintre participanţi,
căpitanul Axente Lenea, a căzut victimă unui soldat german aflat în retragere. Publicaţia
săptămânală „Agnethlen Wochenblat” din 21 decembrie 1918 (aflată în arhiva muzeului
nostru), la rubrica „Ştiri locale şi ale zilei”, preciza:
O întâmplare regretabilă s-a petrecut în noaptea de 10-11 a acestei luni în târgul
nostru. Comandantul districtual al Gărzii Naţionale Româneşti din Agnita,
căpitanul Axente Lene a fost împuşcat, la ceas târziu din noapte, de un soldat
german dintr-o trupă a Reich-ului, aflat în trecere pe aici, în urma unei certe,
pornită de la o simplă discuţie...
Nouă nu ne pare doar rău de această întâmplare, ci o judecăm aspru, datorită
faptului că elemente iresponsabile ar putea-o folosi ca pretext să distrugă buna înţelegere
şi liniştea comunităţii noastre, care până acum au conlucrat atât de bine.
Comandantului plecat din viaţă printr-un asemenea eveniment tragic, naţiunea
română i-a pregătit o înmormântare demnă, la care au luat parte Consiliul
popular săsesc, Garda săsească şi delegaţi ai autorităţilor locale, în număr foarte
mare15.

12 
Ibidem, vol. IX, p. 245: doc. 749 (ANR, fond Consiliul Dirigent, dos. 48/1918, f. 67).
Ibidem, pp. 245-246: doc. 750 (ANR, ibidem, f. 69); pentru modelul dispoziţiilor Consiliilor naţionale, vezi
13  

ediţia specială a ziarului „Telegraful Român”, Sibiu, an LXVI, nr. 122, miercuri, 7/20 nov. 1918.
14 
Ibidem, p. 248: doc. 753.
15 
„Agnethel Wochenblatt”, an X, nr. 51, 21 decembrie 1918, p. 2.

103
Mihaela NEVODAR

Cu timpul, locul de veci al căpitanului Axente Lene (aşa are numele pe cruce) a fost
acoperit de uitare, până când, la iniţiativa părintelui protopop din acea perioadă,
Ioan Jurca, Consiliul Parohial, în şedinţa din 17 noiembrie 2002, a hotărât strămutarea
mormântului pe aleea principală ce urcă spre biserica „Sfântul Nicolae”. Reînhumarea
rămăşiţelor pământeşti a avut loc la 29 noiembrie 2002, la orele 12:00.16
Emanoil Suciu este un alt participant la Marea Adunare de la Alba Iulia.
S-a născut în 3 martie 1876, la Pelişor, judeţul Târnava Mare (acum judeţul Sibiu),
fiul lui Ioan Suciu, învăţător, şi al soţiei sale, născută Oros, din Ighişul Vechi. Şcoala
primară a urmat-o la Dumbrăveni, în perioada 1886-1890 (deşi nu ştia niciun cuvânt
unguresc, iar profesorii nu sufereau cuvintele româneşti17), unde a frecventat şi două
clase secundare (limba de predare maghiară), apoi a urmat trei cursuri pedagogice la
seminarul ,,Andreian” din Sibiu, între anii 1892 şi 1895. Diploma de învăţător a obţinut-o
în anul 1900 (nr. 5290/1900). A fost învăţător la Albeşti (Sighişoara), Bîrghiş, Pelişor şi
Apoş. În anul 1903 se căsătoreşte cu Maria Mălăncrăvean, din Bîrghiş.
A îmbrăţişat cu drag meseria de învăţător timp de 35 de ani, dar i-a plăcut să scrie
cu măiestrie şi piese de teatru, a fost şi „conducătorul echipei de teatru din Pelişor”
(Arhiva Muzeului – Personalităţi locale). Aceste piese au fost tipărite la Sibiu şi Agnita,
găsind o largă răspândire în toată ţara, dovadă fiind dosarul de expediţii din arhiva
muzeului din Agnita. Emanoil Suciu a fost şi instructor de dansuri populare, formând
echipa de dansuri „Căluşari” Pelişor. În muzeul din Agnita se găseşte o reproducere
fotografică cu această echipă din 1901.
După moartea fulgerătoare a lui Emanoil Suciu, dintre piesele de teatru rămase
optsprezece la număr, douăsprezece sunt păstrate şi în Arhiva Muzeului de Istorie
„Valea Hârtibaciului“ din Agnita. Cea mai valoroasă este Nunta Marioarei, 1927, folosită
şi ca material documentar în etnografie. Lucrările sale au fost publicate şi în „Gazeta
Transilvaniei” (Braşov), „Foaia Poporului” (Sibiu), „Libertatea“ (Orăştie), „Tribuna
Poporului” (Arad), „Revista Învăţătorului” (Cluj).
A murit la 30 septembrie 1934, când se pregătea de inaugurarea noii şcoli din
Pelişor (unde era învăţător şi director). Ministrul Angelescu, care voia să participe
la eveniment, nu a apucat să-l mai vadă în viață. Inaugurarea nu a mai avut loc. La
înmormântare au participat mulţi oameni de cultură ai acelei vremi, peste 20 de preoţi,
învăţătorii din zonă, elevi care au venit să-i aducă un ultim omagiu.
Din viaţa lui Emanoil Suciu
Bunica, Susana Oros, îşi are rădăcinile în secuime, în satul Oroşia. Bunicul se numea
Emanoil Oroşanu, iar cu timpul numele s-a prescurtat în Oros. A fost preot ortodox,
cu nouă copii. S-a refugiat forţat pe Valea Hârtibaciului, la Ighişul Vechi (aparține de
comuna Bîrghiş), nedorind să-şi lepede credinţa ortodoxă. Copiii lui Emanoil Oros au
fost: Ioan, preot în Vecerd; Iosif, locuitor în Ighişu Vechi; Emanoil, din Sadu (nepoţii
lui, medici); Dumitru, tâmplar în Ighişu Vechi; Romu, preot în Vurper; Filimon, preot;
Susana – mama lui Emanoil Suciu; Ana, căsătorită cu Nastea (notar); Maria, ţărancă
(tuşa lui Maxim). Mama preotului Creţu din Vecerd a fost fiica preotului Ioan, fiind
verişoară primară cu Emanoil Suciu. Dumitru, tâmplarul din Ighiş, a avut şapte copii
(Paraschiva, Ioan, Filimon, Aurelia, Amalia, Iosif, Veta).
Emanoil Suciu, autorul pieselor de teatru, a avut şase copii: Emanoil, Victoria,

16 
„Tribuna Sibiului”, 29.11.2003, p. 3.
17 
Emanoil Suciu, Cum vorbim!?, Editura autorului, 1925, p. 4.

104
Ţara Bârsei

Fabian, Olimpia (funcţionar), Maria şi Ionel (a decedat mic, la vârsta de doi ani). Victoria
a avut, la rândul ei, doi copii, iar Fabian cinci, din care îi menţionăm pe Olimpiu (director
al Liceului din Agnita, 1960-1964, apoi director al Liceului Energetic Sibiu), pe Eugenia
(inginer agronom), Doina (asistent medical) şi pe Maria (educatoare). Doina Pantelescu
este fiica Olimpiei, este funcționar şi informatoarea noastră, a muzeului (locuieşte în
Agnita, str. Spitalului nr. 3).
Banciu Cristina este strănepoata lui Emanoil Suciu, a studiat la Colegiul „Andrei
Şaguna” Sibiu, apoi la Facultatea de Filologie (Română-Franceză). A publicat Impactul
globalizării asupra învăţământului românesc, este doctor în ştiinţe militare şi informaţii, iar
acum lucrează în Ministerul Apărării. Solomon Aurel este inginer agronom, strănepot
după mamă al lui Emanoil Suciu. Ştefănie Horaţiu este tot strănepot al lui E. Suciu şi
nepotul Doinei Pantelescu, absolvent al Facultăţii de Inginerie a Mediului, Cluj-Napoca,
asistent universitar, doctor inginer în Ştiinţa Mediului. A publicat numeroase articole de
specialitate în ţară şi în străinătate. Restul strănepoţilor şi nepoţilor sunt cu studii medii.
Putem spune că au fost o familie de intelectuali care s-au remarcat pe Valea
Hârtibaciului. Oamenii din sat aveau un respect deosebit pentru învăţătorul Emanoil
Suciu. Ştia să se impună şi să creeze respect în jurul lui. Păstra tradiţia colindului de
Crăciun cu sfinţenie. Mai întâi se colinda în cimitirul satului, apoi la preot şi mai apoi la
învăţător. Această tradiţie s-a păstrat şi după ce n-a mai fost în viaţă. Emanoil Suciu se
îmbrăca cu drag în portul popular la toate serbările şcolare, la activităţile culturale. Era
mândru de costumul lui popular.
Nu au rămas scrisori sau lucruri personale deoarece casa a fost devastată de câteva
ori, nefiind locuită. Încerca să-i ajute pe cei care îi cereau sfaturi, iar pe femeile de etnie
romă le învăţa alfabetul, să scrie şi să citească, mergând pe la casele lor (Streja şi Beka).
Spera la un viitor mai bun prin informarea oamenilor din acea perioadă. Inclusiv
piesele de teatru scrise de el sunt inspirate din „viaţa la ţară”, iar unele personaje sunt
reale, din Pelişor sau din satele învecinate. Personajele Hans şi Tănase din lucrarea
Autobuzul lui Tănase erau reale, chiar din Pelişor, autorul inspirându-se dintr-o întâmplare
petrecută în sat, povestită de un consătean care l-a rugat să nu-l „pună la foaie” (ştiind
că el avea talentul de-a plăsmui piese de teatru).
Emanoil Suciu a participat la Actul Unirii de la Alba Iulia împreună cu tatăl său.
Steagul cu care a fost Emanoil Suciu la 1 Decembrie la Alba Iulia este în expoziția
temporară a Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita. Emanoil Suciu a rămas
în conştiinţa hârtibăcenilor ca un promotor al culturii, al vieţii rurale, al jocului şi al
teatrului. Despre personalitatea lui Emanuil Suciu a scris şi Mircea Drăgan-Noişteţeanu18.
Scopul realizării acestei lucrări care prezintă personalităţile de pe Valea
Hârtibaciului ce au militat pentru desăvârşirea unităţii de neam şi de ţară este acela de a
oferi celor interesaţi de istoria locală, de trecutul unor oameni care au pus interesul ţării
mai presus de interesul personal, informaţii care să îi facă mândri că sunt urmaşii lor.
Localităţile amintite în acest material sunt: Agnita, Fofeldea, Ţichindeal, Bîrghiş, Ighişu
Vechi, Pelişor, Apoş, Vecerd, Vurpăr, Dealu Frumos, Merghindeal, Retiş.
Căutaţi-vă înaintaşii, fiţi mândri de ei!

Mircea Drăgan-Noişteţeanu, Sărbători şi obiceiuri la românii de pe Valea Hârtibaciului, Sibiu, Editura Anastasis,
18  

2015, vol. I, p. 6.

105
Cristina SEITZ

Cristina SEITZ

UN BRAŞOVEAN ÎN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ


ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Ein Kronstädter in der Österreich-Ungarischen Armee


im Ersten Weltkrieg
Zusammenfassung: Vor mehr als hundert Jahren trat ein junger Kronstädter während des
„Ersten Weltkrieges” in der österreichisch-ungarischen Armee ein – inmitten der ersten
Weltauseinandersetzung. Der Briefwechsel, von dem in diesem Artikel die Rede ist, wurde
zwischen dem Soldaten Arthur Schulz (8. Dezember 1893-25. Januar 1966), der der deutschen
Bevölkerung Kronstadts zuzurechnen ist und den Familienangehörigen, geführt. Es ist eine
Reise in die Vergangenheit, dargestellt durch 24 Fotos – illustrierte Postkarten und persönliche
Dokumente.

Acum mai bine de o sută de ani, un tânăr braşovean se înrola în armata austro-ungară
în timpul Marelui Război – prima conflagraţie mondială. Primul Război Mondial a fost
un război lung care a schimbat dramatic lumea, a redefinit graniţe şi naţiuni, a schimbat
vieţi. Destinul acestui soldat transilvănean implicat în conflict, încă din prima zi, din
cauza situaţiei politico-administrative de subordonare faţă de Austro-Ungaria, nu este
singular.
Corespondenţa care face obiectul
acestui articol a fost purtată între Arthur
Schulz (8 decembrie 1893-25 ianuarie
1966), un tânăr braşovean, ce provenea din
cadrul comunităţii germane, şi membrii
familiei. Este o incursiune în trecut prin
intermediul a 24 de fotografii – cărţi
poştale ilustrate şi documente personale.
Aceasta reflectă, în mod secvenţial şi
temporal, itinerariul de viaţă din timpul
serviciului militar al acestui soldat braşovean
încorporat în armata imperială. Valoarea lor
documentară justifică, la mai bine de 100
de ani, demersul de a le prezenta, dispuse
în ordinea succesiunii în timp, expuse în
secvenţe de viaţă.
Expeditorul fotografiilor şi cărţilor
poştale ilustrate, datate în perioada
15.V.1917-8.VI.1918, este soldatul Arthur
Schulz, luptător în Primul Război Mondial,
în armata austro-ungară, plutonier în
Contingentul 1915, Nr. matricol 652,
Regimentul 41 Artilerie. Destinatari sunt membrii familiei: tatăl Peter, mama Roza,
fraţii Oskar, Viktor, Willi, sora Margarete, vărul Emil şi logodnica Hermine.

106
Ţara Bârsei

Corespondenţa este scrisă în limba germană1, de mână, cu cerneală albastră,


neagră sau creion, uneori faţă/verso. Cărţile poştale ilustrate au imprimată ştampila
serviciului poştal de campanie şi ştampila unităţii regimentului. Adresa de destinaţie a
corespondenţei este Obere Kakova (Cacova de Sus), nr. 20, Kronstadt, Brasso, Ungaria.
Semnalăm faptul că în fotografiile ataşate apar personalităţi istorice precum
împăratul Carol I al Austriei (1887-1922) şi soția lui. Cărţile poştale au fost expediate
din următoarele locaţii: Buczacz din Galiţia (Ucraina), Constantinopol/Istambul
din Turcia.
Alegem să redăm povestea vieţii lui Arthur Schulz prin intermediul unui
fragment din predica de înmormântare din 28 ianuarie 1966, ora 16:00, la Biserica
evanghelică din Şchei, Braşov.
… Arthur Schulz a fost un om al faptelor. Un om care a ştiut să-şi folosească
foarte bine mâinile puternice, harnice şi bune.
S-a născut la 8 decembrie 1893, în Braşov şi în casa părintească şi-a petrecut
copilăria alături de cei cinci fraţi şi surori, având o copilărie şi o tinereţe foarte
frumoasă.
A învăţat lăcătuşerie şi mecanică auto iar în meseria sa a fost deosebit de
conştiincios şi îndemânatic. De multe ori nu şi-a luat nici concediu şi-a lucrat
până târziu pentru a rezolva toate sarcinile cu seriozitate şi la timp. Astfel peste
tot unde şi-a desfăşurat activitatea a fost îndrăgit şi apreciat atât de către şefii pe
care i-a avut cât şi de colegi.
În Primul Război Mondial a umblat foarte mult, a cunoscut ţări şi oameni
de-a căror frumuseţe s-a bucurat, având ochii şi inima deschisă pentru tot ce
e frumos. Şi în calitate de soldat s-a remarcat datorită vitejiei şi loialităţii sale,
motiv pentru care a obţinut numeroase decoraţii şi gradul de plutonier.
Întors acasă a întâlnit-o şi s-a căsătorit cu iubita lui soţie Hermine, născută
Antosch, care i-a fost o bună tovarăşă de viaţă în toţi anii petrecuţi împreună.
Fiul Günter şi fiica Brigitta-Melitta au devenit bucuria zilelor lor.
Marea durere a venit în al Doilea Război Mondial, când fiul lui a
dispărut şi nu s-a mai întors acasă. A rămas fiica şi căminul conjugal pe care
şi l-a proiectat şi clădit singur, acolo unde se termină oraşul, având orizontul
deschis către Ţara Bârsei şi frumoasele dealuri ale patriei. Aici şi-a câştigat
totul cu multă dragoste, fiecare părticică, fiecare pom şi fiecare floare din mica
grădină pe care a îngrijit-o el însuşi cu atenţie şi bucurie. Numai foarte rar, şi
fără să-i facă plăcere, a părăsit căminul unde s-a simţit mereu foarte bine. Aici
înconjurat de familia sa i-a plăcut mai mult decât în alte anturaje.
Acest bărbat şi tată, în esenţă a rămas un copil fericit. Propriu-zis nu a
cunoscut bolile. Când a ieşit la pensie se mai simţea proaspăt şi în putere ca
un tânăr şi astfel a muncit permanent şi în ultimii lui ani de viaţă: în casă şi în
grădină, la micile sale meşteşuguri şi pasiuni.
Până când, deodată, cu jumătate de an în urmă, starea sănătăţii s-a
înrăutăţit şi s-a plâns de un anumit disconfort. Apoi înainte cu o lună a fost
adus la spital cu probleme de inimă şi de circulaţie unde i-a fost depistată şi o
afecţiune a stomacului ce necesita operaţie. ...
Timpul său a ajuns la sfârşit şi astfel opera sa, întreaga sa viaţă.

1 
Traducerea a fost asigurată de Klaus Seitz.

107
Cristina SEITZ

Arthur Schulz (8 decembrie 1893-25 ianuarie 1966)

Verso: 15.V.1917, Amintire Faţă: Amintire din războiul mondial,


de pe câmpul de luptă, în 7.VII.1917, Slavă şi victorie.
momentul de faţă pădurea Verso: Cu bucurie vă comunic că am
Obrecsova. Fiul vostru, Arthur ajuns fericit şi sănătos după o mare luptă
Schulz, Rusia. şi mulţumesc Dumnezeului atotputernic.
Am fost decorat cu o distincţie de către
împăratul german. (Wilhelm al II-lea al
Germaniei, n.n.)

108
Ţara Bârsei

Faţă: În apărarea puternică a Faţă: Amintire din Turcia în


eroilor, pentru onoarea poporului timpul războiului mondial 1914/17,
nostru! 19.XI.1917.
Verso: Amintire din războiul Verso: plutonier Arthur Schulz,
mondial, 1917, Turcia, către Detaşamentul pentru instrucţie a
Herminchen (Hermine-Ida Antosch, artileriei montane, poşta de campanie
viitoarea soţie, n.n.). 451. Dragi părinţi, fraţi şi surori.
Vă trimit o fotografie cu farul meu
deoarece un turc, un elev, a permis să i
se fie prădat. Salutări, fiul tău, Arthur.

Faţă: La un joc în
timpul unei pauze.
Amintire de la fiul tău
Arthur, la 3.IX.1917,
înainte de continuarea
deplasării.
Verso: 3.IX.1917,
Dragă tată, Vă trimit
cu corespondenţa de
război o fotografie,
împreună sunt cu
un mic grup, drept
amintire a fiului tău,
Arthur.

109
Cristina SEITZ

Verso: Un avion rusesc căzut pradă nouă în timpul înaintării în Galiţia.

Faţă: Salutări din Turcia, fiul tău, Arthur.


Verso: 18.IX.1917, Dragă mamă, Cu bucurie îţi transmit că am ajuns sănătos şi vioi în
Turcia dar mâine merg mai departe unde sunt cei negri, către…(indescifrabil).

2.XI.1917, Dragă Emil, Cu bucurie îţi transmit că sunt destul de sănătos ceea ce îţi
doresc şi ţie. Îţi transmit din inimă.

110
Ţara Bârsei

Verso: Amintire din Turcia la 30.XII.1917, Arthur Schulz. Cazarmă a soldaţilor


austrieci în Constantinopol. În sala noastră de mese.

Verso: Amintire de la inspecţia din Turcia. Cum vorbeşte cu mine împăratul Karl
la 21.V.1918 (Împăratul Carol I al Austriei, n.n.). Rog ca şi aceste imagini să fie bine
păstrate. Salutări călduroase vă transmite fiul vostru Arthur din Turcia la 8.VI.1918.

111
Cristina SEITZ

Verso: Amintire la înalta vizită din


Constantinopol, 21/mai 1918. Împărăteasa
vorbeşte cu mine. Plutonier Arthur Schulz.

Faţă: Amintire din Turcia la 29.XII.1917.


Verso: Amintire din Turcia la 15.XII.1917, Constantinopol, plutonier Arthur Schulz,
trimisă la 29.XII.1917.

112
Ţara Bârsei

Faţă: Salutări calde din Turcia din farul de la mare. Arthur 19.I.1918.
Verso: 19.I.1918, Servus Willi, De ce nu mai scrii către fratele tău Arthur care este atât
de departe de voi. Salutări călduroase de la mine din Turcia, Arthur.

Faţă: Salutări din Turcia de la fratele tău Arthur.


Verso: 19.I.1918, Carte poştală trimisă fratelui Viktor Schulz, Regimentul nr. 2,
cazarma Josef, Praga, Bohemia.

Faţă: 1000 de salutări călduroase vă transmite Arthur din Turcia, 19.I.1918.


Verso: 19.I.1918, Dragă Oskar, Cu bucurie am primit astăzi scrisoarea ta şi m-am
bucurat că mi-ai transmis ceea ce am avut nevoie. Salut din inimă, fratele tău, Arthur
din Turcia.
113
Cristina SEITZ

Faţă: Salutări din Turcia, de la mine, Arthur.


Verso: 25.I.1918, Servus Willi, Cum îţi mai merge, ai primit vederile pe care ţi le-am
trimis? Salutări din Marmara ... (indescifrabil).

Faţă: Salutări din Turcia, Arthur Schulz.


Verso: 6.III.1918, Dragă Margit, Îţi transmit că sunt sănătos şi vioi aici în Turcia unde
mă aflu. Salutări la toţi de la mine, Arthur Schulz.

114
Ţara Bârsei

Domnişoarei Herminchen Antosch, Braşov. Salutări din Turcia, al tău Arthur.

Constantinopol, Podul cel mare.

115
Cristina SEITZ

Brevet „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918”


conferit plutonierului Schulz Arthur la 10 mai 1926.

116
Ţara Bârsei

Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

GHEORGHE DRAGOŞ – MĂRTURII FOTOGRAFICE

Abstract: The purpose of the current study is to present aspects regarding the activity of
the George Dragoș, a teacher form Săcele, by means of a photographic material completed by
manuscripts, and which is kept in the Library “George Barițiu“ of Brașov County. The images
have immortalized important moments, from the young soldier in World War I to the teacher
from Satu Mare, from the man of Săcele, dressed in traditional clothes, to the teacher from Cluj
and to the Dean of “The Industrial Higher Study Academy“ from Cluj and Brașov.

În anul 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, eveniment istoric major, realizat
etapizat, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului (1 decembrie 1918) cu Regatul
României. Alături de marile personalităţi naţionale, cărora istoriografia le-a dedicat
numeroase studii de-a lungul timpului, la înfăptuirea statului naţional unitar român
şi-au adus aportul exponenţii elitelor locale, care s-au implicat în acest sens la nivel
teritorial – comitatens, cercual şi comunal.
Prezentul studiu îşi propune să prezinte aspecte din activitatea profesorului
săcelean Gheorghe Dragoş, participant la Primul Război Mondial şi la acţiunile
locuitorilor satelor săcelene pentru Marea Unire, prin intermediul materialului fotografic
inedit, completat de însemnări manuscrise, păstrate la Biblioteca Judeţeană „George
Bariţiu” din Braşov1, în fondul Gheorghe Dragoş2. Datele autobiografice3 menţionează că
acesta s-a născut la Satulung, la 30 septembrie 1898. Clasele primare le-a urmat la şcoala
confesională ortodoxă din localitatea natală, iar cele gimnaziale la Şcoalele Centrale
gr. or. române din Braşov (şcoală numită în epocă Gimnaziul românesc). A absolvit
apoi cursurile Şcolii Comerciale Superioare române din Braşov, obţinând diploma de
maturitate în anul 1916. În următorii trei ani a participat la Primul Război Mondial, pe
diverse fronturi, ca ofiţer în armata austro-ungară şi română. După o întrerupere de
patru ani, din cauza încorporării în armată şi a participării la război, în 19204 a urmat
cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, Secţia
economică-consulară, devenind licenţiat în ştiinţe economice în anul 1923. În perioada
1923-1929 a funcţionat ca profesor şi director al Şcolii Superioare de Comerţ din Satu
Mare5, iar între anii 1929 şi 1940 a fost profesor la Şcoala Superioară de Comerţ din
Cluj. În anul 1931 a susţinut examenul de doctorat, devenind astfel primul doctor al
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj6, instituţie unde a deţinut
gradul de asistent (anii 1931-1938) şi conferenţiar (1938-1941) la Catedra de economie

1 
Mulţumim şi pe această cale doamnei Ruxandra Nazare pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie
documentele şi fotografiile care alcătuiesc Fondul Gheorghe Dragoş.
2 
Acest fond se găseşte la Secţia „Colecţii Speciale” a Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” din Braşov şi
cuprinde documente şi fotografii donate de profesorul săcelean Gheorghe Dragoş.
3 
Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, fond Gheorghe Dragoş (în continuare Bibl. Jud. Bv., F. Gh.
Dragoş), Ms. 2387, pp. 1-2.
4 
Ibidem.
5 
Ibidem, p. 46.
6 
Ibidem, p. 2.

117
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

politică. În anul 1941 a devenit profesor titular, şef la Catedra de cooperaţie a Academiei
Comerciale clujene, din anul 1944 ocupând funcţia de rector al aceleiaşi instituţii,
mutată la Braşov în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940). Şi-a dedicat întreaga
viaţă activităţii ştiinţifice şi didactice, publicând zeci de lucrări cu caracter economic şi,
într-o oarecare măsură, literar.7
Materialul fotografic care face subiectul prezentului studiu cuprinde 42 de imagini
şi evidenţiază momente importante din viaţa şi activitatea lui Gheorghe Dragoş, de la
tânărul combatant la dascălul sătmărean, de la săceleanul îmbrăcat în straie mocăneşti
la profesorul clujean şi la rectorul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale.
În însemnările sale, acesta împarte imaginile în două mari categorii, personale şi de
grup, pe care apoi le subdivide în militare şi civile. În studiul de faţă am optat pentru
prezentarea materialului prin prisma activităţii militare şi a celei din viaţa civilă. Astfel,
în fondul Gheorghe Dragoş se păstrează opt fotografii militare, cele mai vechi dintre
acestea, realizate în timpul Primului Război Mondial (vara anului 1918), care îl surprind
pe tânărul săcelean în calitate de ofiţer al armatei austro-ungare (Foto 1)8, împreună cu
locotenentul braşovean Meşotă (mort în război) şi alături de camarazii din Regimentul
2 Infanterie pe frontul italian, la Asiago. Ofensiva de la Asiago a fost una dintre cele mai
sângeroase bătălii ale primei conflagraţii mondiale, în care au fost implicate armatele
austro-ungară şi italiană. Tânărul ofiţer Gh. Dragoş, în calitatea sa de participant direct,
descrie experienţa trăită în tranşeele din Tirolul italian.
Ca celui mai tânăr dintre ofiţerii batalionului, mi-a revenit sarcina primei
nopţi de serviciu, deşi eram sleit de oboseala şi teroarea celor trei zile de lupte
continui. Înfăşurat în foaia de cort am plecat să inspectez sectorul batalionului.
Am luat-o de-a lungul tranşeelor, oprindu-mă din post în post şi împiedicându-
mă la tot pasul de cadavrele soldaţilor căzuţi în cele trei zile de lupte. Nu a avut
nimeni timp şi posibilitate să se ocupe de culegerea şi înhumarea lor... Tunetele,
potolite undeva departe, se amestecau cu vaiete multe şi jalnice, rostite în toate
limbile popoarelor din fosta monarhie austro-ungară. Era corul sutelor şi miilor
de răniţi din ultima zi a ofensivei. În învălmăşeala celor din urmă lupte şi în
graba retragerii, nu putură fi adunaţi dintre cele două linii de bătălie... 9
Acest conflict militar a reprezentat încercarea eşuată a trupelor austro-ungare de a lovi
decisiv Italia, spre finalul Primului Război Mondial, şi a deschis calea înfrângerii totale
a Dublei Monarhii.
Participarea tânărului ofiţer săcelean la momentele revoluţionare din toamna
anului 1918 reprezintă unul dintre cele mai importante capitole legate de activitatea
desfăşurată de acesta în perioada premergătoare Unirii de la Alba Iulia. Era acasă
(octombrie 1918), la Satulung, fiind în concediu de pe frontul italian din Tirol. În
însemnările sale10, redactate meticulos câteva decenii mai târziu, face o descriere
amănunţită a desfăşurării evenimentelor.
Izbucnind revoluţia înainte de terminarea concediului meu, nu m-am înapoiat la
unitatea mea de pe front [...] şi ascultând porunca sufletului meu şi a conştiinţei
mele, m-am dedicat acţiunii de organizare a Sfaturilor şi Gărzilor naţionale
române în comunele săcelene [...] În prima parte a lunii noiembrie 1918 în fruntea
Sfaturilor naţionale s-a ales câte un preşedinte, iar a gărzilor naţionale câte un

7 
Ibidem.
8 
Ibidem, Ms. 2337.
9 
Ibidem, Ms. 2379, pp. 63-65.
10 
Ibidem, Ms. 2383, pp. 3-10.

118
Ţara Bârsei

comandant. [Încă din prima şedinţă de constituire a acestora s-a evidenţiat]


necesitatea să ne organizăm politiceşte independent şi noi Românii... pentru
asigurarea ordinei publice şi a vieţii locuitorilor... Să conlucrăm împreună la
înfăptuirea idealului nostru naţional... căci ziua sfântă şi mare a reînălţării în
curând va răsări...
Cele şapte gărzi naţionale comunale săcelene, cu un efectiv de 174 de membri
formase secţia a IX-a din judeţul Braşov, comandată de stegarul în rezervă
Gheorghe Dragoş (subsemnatul).11 [...] Cea mai puternică gardă o aveam în
Satulung, unde se afla şi comanda centrală pe plasă. Grele, apăsate de griji şi
nesiguranţă au fost zilele acelei toamne de revoluţie.12
Gărzile naţionale române săcelene au funcţionat până în ianuarie 1919, când au
fost înlocuite treptat de organele de stat. Stegarul lor consemnează în memoriile sale
faptul că în perioada octombrie 1918 – ianuarie 1919 nu s-a înregistrat niciun conflict
între acestea şi Sfaturile şi Gărzile maghiare din cele Şapte Sate.13 Nu s-a aflat printre
delegaţii care au reprezentat Săcelele la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,
fiind comandantul Secţiei a IX-a a Gărzilor Române din judeţul Braşov, prezenţa sa era
necesară în localitatea natală pentru asigurarea şi menţinerea ordinii publice. Însă în
primăvara anului 1919, când armata română a declanşat contraofensiva asupra Ungariei,
ofiţerul Gh. Dragoş s-a înrolat voluntar, fiind repartizat la Compania 1 a Regimentului
89 Infanterie, format la Braşov.14 Între fotografiile studiate se păstrează o imagine (Foto
4)15 reprezentând un grup de soldaţi şi ofiţeri ai regimentului braşovean, printre care se
află şi sublocotenentul Gh. Dragoş.
După război nu a îmbrăţişat cariera militară, ci pe cea didactică, în specialitatea
juridico-economică. Absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
din Bucureşti, din anul 1923 funcţionează ca profesor la Şcoala Superioară de Comerţ
din Satu Mare, îndeplinind totodată şi funcţia de director al acestei instituţii (Foto 6).16
Însă, pe durata celor două decenii interbelice, profesorul Gh. Dragoş este chemat din
nou la arme, pentru a efectua stagiile militare temporare. Este repartizat la Batalionul 8
Vânători de Munte de la Bistriţa (octombrie 1924), de unde îşi achiziţionează uniforma de
ofiţer, prilej cu care îl regăsim imortalizat în două ipostaze (Foto 7-8).17 Având în vedere
situaţia politică europeană tensionată şi pericolul iminent de declanşare a unui nou
conflict armat de anvergură, în martie 1939 este din nou concentrat la Comandamentul
Diviziei 2 Vânători de Munte, Bistriţa, iar un an mai târziu la Comandamentul aceleiaşi
divizii, însă în zona Baia Mare (Foto 10)18.
Din perioada de profesor sătmărean (1923-1929) se păstrează zece martori
fotografici19 care ilustrează acţiunile culturale şi artistice organizate de Gh. Dragoş la
Şcoala Superioară de Comerţ şi în cadrul Societăţii ASTRA din Satu Mare. În anul 1925

11 
Ibidem.
12 
Ibidem, Ms. 2379, p. 78.
13 
Ibidem, Ms. 2383, p. 10.
14 
Ioan Vlad, Cărturarii braşoveni pentru România Mare, Braşov, Editura Academiei Aviaţiei şi Apărării
Antiaeriene „Henri Coandă”, 1999, p. 310.
15 
Bibl. Jud. Bv., F. Gh. Dragoş, Ms. 2351.
16 
Ibidem, Ms. 2361.
17 
Ibidem, Ms. 2338 şi Ms. 2339.
18 
Ibidem, Ms. 2341.
19 
Ibidem, Mss. 2352-2361.

119
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

a înfiinţat o echipă de căluşeri20, membri astrişti (Foto 11) şi elevi ai şcolii comerciale,
care susţineau programe artistice în satele sătmărene în zilele de sărbătoare. Preluând
modelul gimnaziului braşovean pe care l-a frecventat în adolescenţă, Gheorghe Dragoş
a iniţiat conferinţele profesorale, maialul anual, la care participau corpul profesoral,
elevii şi părinţii acestora şi, la sfârşitul anului şcolar, excursia elevilor, însoţiţi de
profesori, realizată sub forma unui circuit turistic în mai multe localităţi din diverse
zone ale României.
Studenţia şi cariera didactică l-au purtat pe Gh. Dragoş departe de meleagurile
natale, cu toate acestea, după cum mărturiseşte în însemnările sale, a fost „mereu
prezent în judeţul Braşov, petrecând toate vacanţele la Satulung – Săcele şi activând
neîncetat pe tărâm cultural şi social economic”21. Primul demers cultural a fost realizat
de către acesta împreună cu un grup de tineri săceleni în anul 1921 prin înfiinţarea
Caselor de cetire22, în Satulung, Cernatu, Turcheş şi Baciu. Erau case de cultură, cu formaţii
corale şi ansambluri artistice de amatori, care organizau spectacole corale, de teatru şi
baluri, evenimente la care participa un număr însemnat de săceleni de toate vârstele. Pe
lângă fiecare Casă de cetire funcţiona câte o bibliotecă populară, dotată cu mii de cărţi,
reviste şi ziare, având drept scop răspândirea culturii şi ştiinţei. Se organizau şezători
unde Gh. Dragoş şi alţi tineri intelectuali săceleni ţineau conferinţe cu teme literare şi
ştiinţifice. În anul 1922, cele două Case de cetire din Satulung au înfiinţat Clubul sportiv
„Izvorul”, care de-a lungul anilor a desfăşurat activităţi cu caracter sportiv şi cultural23,
reuşind să mobilizeze un număr însemnat de tineri. Fondatorii24 Caselor de cetire din
cele patru sate săcelene au fost promotorii balurilor (Foto 15), care se organizau iarna,
şi sântiliilor25 uitate, pe care le-au reintrodus în viaţa culturală, dorind astfel să reînvie
portul mocănesc şi jocurile tradiţionale.
Preocupat de sistemul economic bazat pe forme cooperatiste, Gh. Dragoş a militat
şi a acţionat pentru implementarea la Săcele a acestei forme de progres economic.
Alături de profesorii Victor Jinga şi I. Tăraş a înfiinţat, la 21 februarie 1925, o cooperativă
de credit la Satulung, „care să fie de un real folos populaţiei săcelene – mici agricultori,
meseriaşi, muncitori etc.”, numită Banca Populară „Săceleana”.26 A fost prima instituţie
de credit locală şi s-a bazat pe un sistem democratic al împrumuturilor, „împrumuturi
mai mici la cât mai mulţi”27, atrăgând în cele două decenii interbelice un număr însemnat
de localnici din toate categoriile socio-profesionale. Pentru îndrumarea acestora spre
a înţelege sistemul cooperatist, în timpul vacanţelor petrecute acasă la Satulung, Gh.
Dragoş a susţinut mai multe conferinţe, organizate în cadrul şezătorilor şi destinate cu
precădere tinerilor. În lunile iulie-august 1939 a rostit mai multe conferinţe de istorie
şi doctrină cooperatistă, în cadrul unui curs de cooperaţie, organizat de către Oficiul
Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti şi destinat perfecţionării cadrelor de control28.

20 
Ibidem, Ms. 2387, p. 71.
21 
Ibidem, Ms. 2387, p. 80.
22 
Ibidem, pp. 66-69.
23 
Ibidem.
În grupul tinerilor fondatori ai Caselor de cetire din Săcele erau studenţii Gh. Dragoş şi Victor Jinga, amândoi
24  

originari din Satulung.


25 
Sântilia este o sărbătoare legată de activitatea pastorală şi se organizează vara, de Sfântul Ilie.
26 
Bibl. Jud. Bv., F. Gh. Dragoş, Ms. 2387, p. 73.
27 
Ibidem, Ms. 2382, pp. 54-56.
28 
Ibidem, Ms. 2387, pp. 48-49.

120
Ţara Bârsei

La Cluj, în anii petrecuţi la Academia comercială, Gh. Dragoş s-a alăturat grupului
de braşoveni29 care organizau maialul în pădurea Hoia. Manifestarea începea sâmbăta
seara, cu o defilare pe străzile din centrul oraşului, având în frunte fanfara Regimentului
83 Infanterie. Braşovenii, nu puţini la număr, încolonaţi dispersat (Foto 17), aveau în
mâini bastoane şi pe cap purtau chipiele şcolilor brașovene30 (Foto 18) de odinioară.
Maialul propriu-zis avea loc duminica, lângă pădurea Hoia, situată în apropierea
oraşului de la poalele Feleacului. Printre participanţi se găseau mari personalităţi ale
culturii româneşti, academicianul Sextil Puşcariu şi profesorul George Giuglea, fiu al
Săcelelor şi membru corespondent al Academiei Române. În fondul Gheorghe Dragoş se
păstrează cinci fotografii31 care imortalizează momente importante din timpul maialului,
scoţând în evidenţă ţinutele participanţilor, defilarea şi locul de întâlnire de la Hoia.
În anul 1931, pe când abia fusese numit asistent universitar, Gh. Dragoş ia iniţiativa
înfiinţării Societăţii „Excursia” a studenţilor Academiei Comerciale clujene, care avea
drept scop desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi organizarea de excursii.32
Era o manifestare preluată după acelaşi model întâlnit în anii de şcoală petrecuţi la
Gimnaziul românesc din Braşov. Astfel, în perioada 1931-1934 s-au organizat mai multe
spectacole de teatru, muzică, declamări, s-au ţinut conferinţe în mai multe oraşe din
vestul Transilvaniei (Cluj, Gherla, Satu Mare, Dej, Oradea, Arad, Lipova) şi comune
din judeţul Cluj (Foto 1933) şi s-au realizat excursii în ţară (Munţii Apuseni, Bistriţa,
Bucovina) şi în străinătate (Istanbul – Volos – Salonic – Atena)34. Societatea „Excursia”
avea 24 de membri şi un preşedinte de onoare, în persoana profesorului Gh. Dragoş
(Foto 2035).
În pleiada săcelenilor de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Clujul interbelic erau personalităţi de marcă ale Transilvaniei: rectorul George Moroianu
şi profesorul Victor Jinga, ambii născuţi la Satulung, cu care profesorul Gh. Dragoş
a avut o colaborare fructuoasă pe plan didactic, publicistic şi cultural. Astfel, în anul
1932, ia fiinţă Cooperativa „Mercur” a studenţilor şi licenţiaţilor Academiei Comerciale
clujene, la iniţiativa profesorilor Gh. Dragoş şi V. Jinga, având sprijinul rectorului G.
Moroianu, toţi trei fiind membri în Comitetul de conducere al acesteia (Foto 2136).
Cooperativa a avut patru secţii: restaurant (cantină), frizerie, croitorie şi cizmărie şi
a fost de un real folos studenţilor, precum şi profesorilor, funcţionarilor şi muncitorilor,
pe care i-a scos de sub apăsarea preţurilor de speculă ale restaurantelor şi atelierelor
particulare.37
În septembrie 1940, în urma Dictatului de la Viena, Academia clujeană s-a mutat la
Braşov, unde a funcţionat până în anul 1948, când a fost abuziv desfiinţată de regimul
comunist.38 Perioada braşoveană a însemnat pentru profesorul Gh. Dragoş continuarea
acţiunilor antirevizioniste începute în timpul profesoratului la Satu Mare şi continuate

29 
Foşti elevi ai şcolilor braşovene deveniţi localnici ai Clujului.
Petre Danciu, Maialul braşovenilor (de la Cluj) şi prof. Gheorghe Dragoş, în „Cu şi despre Gheorghe Dragoş”,
30  

p. 192.
31 
Bibl. Jud. Bv., F. Gh. Dragoş, Ms. 2344, Ms. 2345, Mss. 2375-2377.
32 
Ibidem, Ms. 2387, p. 71.
33 
Ibidem, Ms. 2365.
34 
Ibidem, Ms. 2387, p. 71.
35 
Ibidem, Ms. 2364.
36 
Ibidem, Ms. 2373.
37 
Ibidem, Ms. 2387, p. 74.
38 
https://econ. ubbcluj. ro

121
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

la Cluj, prin conferinţe, articole publicate în presa vremii şi manifestări publice.


Astfel, în fiecare an, în ziua de 3/15 mai, împreună cu studenţii „refugiaţi
din Ardealul de Nord”, cărora li se alăturau întotdeauna toţi studenţii de la
Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, Cluj-Braşov [Foto 2239], am
organizat în perioada 1941-1945 pelerinaje la mormântul lui Andrei Mureşanu,
din cimitirul Groaveri. Până acolo mergeam încolonaţi, având în frunte studenţi
în costume naţionale. În timpul marşului studenţii cântau cântece patriotice...
Ajunşi în faţa mormântului, ... eu ţineam o cuvântare... apoi urma un student...
Manifestaţia se termina cu Deşteaptă-te române, cântat de toată studenţimea şi de
numeroşii Români braşoveni, prezenţi şi ei întotdeauna...40
În anul 1945, Gh. Dragoş deţinea funcţia de rector al Academiei de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale (Foto 2341), însă în ziua expirării mandatului (23 mai 1945)
şi-a înaintat demisia, din motive de sănătate şi din dorinţa de a se dedica întru totul
profesoratului42.
După retragerea din activitate s-a stabilit în Satulungul natal, unde s-a stins din
viaţă în vara anului 1972. La Săcele a redactat (sub formă de manuscris) cu meticulozitate
descrierea activităţii ştiinţifice, culturale, patriotice şi social-economice, autobiografia
şi lucrările, schiţele şi articolele publicate, la cererea „Comitetului municipal pentru
cultură şi artă”, în vederea redactării monografiei oraşului Săcele. Un exemplar al
acestor însemnări, împreună cu 42 de fotografii şi alte materiale privitoare la activitatea
sa, a fost donat Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” din Braşov, constituindu-se Fondul
Gheorghe Dragoş.
Pe baza mărturiilor fotografice, studiul de mai sus redă aspecte din viaţa şi
activitatea unuia dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat Săcelele de-a lungul
timpului. Dascăl, pedagog, economist şi iubitor de neam şi ţară, Gheorghe Dragoş se
înscrie în pleiada marilor personalităţi ale României întregite.

Fotografii43:
Foto 1: Gheorghe Dragoş pe frontul din Tirol, iunie 1918.
Foto 4: Sublocotenent în Compania 1, Regimentul 89 Infanterie, Braşov, fotografiat
împreună cu locotenentul Davids şi sublocotenentul Neustädter de la aceeaşi
companie, în primăvara 1919.
Foto 6: Directorul Gheorghe Dragoş în mijlocul absolvenţilor Şcolii Superioare de
Comerţ Satu Mare, seria 1929.
Foto 7: În timpul concentrării la Batalionul 8 Vânători Munte, octombrie 1924.
Foto 8: În timpul concentrării la Batalionul 8 Vânători Munte, octombrie 1924, după
achiziţionarea uniformei militare.
Foto 10: În timpul concentrării la Comandamentul Diviziei 2 Vânători Munte, zona Baia
Mare, 1940.
Foto 11: Profesorul Gh. Dragoş în centrul grupului de căluşeri la Satu Mare.
Foto 15: Gh. Dragoş în mijlocul grupului de participanţi la balul mocănesc, din iarna
anului 1937.

39 
Bibl. Jud. Bv., F. Gh. Dragoş, Ms. 2374.
40 
Ibidem, Ms. 2387, p. 61.
41 
Ibidem, Ms. 2348.
42 
Liana Clara Dragoş, Cu şi despre Gheorghe Dragoş, p. 67.
43 
Fotografiile conţin pe verso explicaţiile detaliate notate de profesorul Gh. Dragoş.

122
Ţara Bârsei

Foto 17: Gh. Dragoş în ţinută de fuxmaior, cu ocazia maialului braşovenilor, Cluj, 1936.
Foto 18: Coloana braşovenilor din Cluj în drum spre maialul de la Hoia, 1935. În rândul
doi sunt: prof. George Giuglea (primul din stânga) prof. Sextil Puşcariu (în
spatele stegarului) şi prof. Gh. Dragoş (primul din dreapta).
Foto 19: Membri Societăţii „Excursia” aflaţi în deplasare, în vederea desfăşurării unei
acţiuni de culturalizare a maselor.
Foto 20: Membrii Societăţii „Excursia” a studenţilor Academiei de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale din Cluj, 17 martie 1933. În centru: preşedintele de
onoare, prof. Gh. Dragoş.
Foto 21: Membri Comitetului de conducere a Cooperativei „Mercur” a Academiei de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, 1936. În rândul I: în centru,
rectorul George Moroianu, având în stânga pe prof. Gh. Dragoş şi în dreapta pe
prof. Victor Jinga.
Foto 22: Grupul studenţilor refugiaţi din Ardealul de Nord, participanţi la pelerinajul
şi manifestaţia desfăşurată la mormântul lui Andrei Mureşanu, fotografiaţi în
faţa Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Braşov, 3/15 mai
1945. În primul rând de la stânga la dreapta: prof. Ramiro Palmieri, prof. Iosif
Gârbacea, rectorul prof. Gh. Dragoş, prof. I. Gherghel şi prof. I. Tanislau.
Foto 23: Prof. Gh. Dragoş, rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
din Braşov, 1945.

Foto 1 Foto 7

123
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

Foto 4

Foto 6

124
Ţara Bârsei

Foto 18
Foto 8 Foto 10

Foto 11
125
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

Foto 15

Foto 19
126
Ţara Bârsei

Foto 23

Foto 17

Foto 22

127
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

Foto 20

Foto 21

128
Ţara Bârsei

Costin SCURTU

ASPECTE ALE SERVICIULUI RELIGIOS ÎN ARMATA ROMÂNĂ ÎN


TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Campania militară din 1916, după ce România a pierdut Turtucaia (24 august/6
septembrie) şi a trebuit să se replieze pe linia Carpaţilor şi să se opună forţelor inamice
pe văile Jiului şi Oltului, în trecătorile munţilor şi în Dobrogea, apoi pe Argeş şi Neajlov,
a avut un deznodământ dramatic: peste două treimi (circa 100.000 km2, cu aproape
3,5 milioane de locuitori) din teritoriul statului de atunci au fost cotropite de inamic;
ocupaţia militară străină a înregistrat jafuri şi teroare, necunoscute până atunci,
ocupantul jefuind, în doi ani, 1.768.559 tone cereale, 1.140.809 tone produse petroliere,
946.313 tone legume, 262.592 tone alimente şi furaje, 28.870 tone păsări, aproape 3
milioane vite mari şi ovine, 600.000 cai, de asemenea maşini şi utilaje etc.1 Cu preţul celor
aproape 250.000 morţi, răniţi şi dispăruţi, precum şi cu sprijin rus, venit cu întârziere, a
fost stăvilită înaintarea inamicului pe linia Carpaţilor Orientali şi pe cursurile inferioare
ale Putnei, Siretului şi Dunării.2
În altă ordine, în luna martie 1917, Marele Stat-Major a dat Ordinul circular
nr. 19001, primul act oficial, care reglementa asimilarea preoţilor militari, precum şi
recompensarea celor care au dat dovadă de acte de bravură, curaj şi dispreţ faţă de
moarte.3 Generalul Prezan a subliniat: „Cei cari în diferite ocaziuni se vor distinge prin
acte vădite de curaj şi bărbăţie în exercitarea misiunei lor, vor fi propuşi la înaintare,
spre a fi asimilaţi gradului de căpitan”, urmând ca Marele Cartier General să decidă în
acest sens, după o consultare prealabilă a Şefului Serviciului Religios.
Şeful Serviciului Religios a fost asimilat cu gradul de colonel, iar ajutorul acestuia
a fost asimilat cu cel de maior. S-a stabilit ca drepturile preoţilor la soldă şi accesorii
să fie cele ale gradelor cărora le sunt asimilaţi. S-a stabilit, de asemenea, protocolul
pentru primirea arhiereilor în zonele de conflict unde trupele române erau cantonate.
În urma apelului din martie 1917, preoţii militari au devenit mâna dreaptă a medicilor
în combaterea epidemiilor. Slujind pe front, mulţi preoţi au căzut victime tifosului
exantematic şi febrei tifoide.
Preotul de regiment era asimilat gradului de locotenet, cu posibilitatea de a fi
înaintat la gradul de căpitan, pentru merite deosebite. Ofiţerilor li se cerea în mod expres
să se arate respectul cuvenit acestor grade şi concursul pentru îndeplinirea activităţilor
lor. Serviciul Religios militar a trimis o circulară către comandanţii de unităţi, în care se
preciza că, în baza Înaltului Decret nr. 778 din 25 iulie/7 august 1917: „Preotul dintr-o
unitate nu poate fi privit ca element de subordonare, ci de coordonare în ceea ce priveşte
cele bisericeşti”4.
Asistenţa religioasă organizată pe front şi în spatele frontului a avut caracteristici

1 
Dumitru Preda et al., În apărarea României Mari. Campania Armatei Române din 1918-1919, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1994, p. 17.
2 
Ilie Manole, Preoţii şi oştirea la români (1830-1948), Răzvad-Târgovişte, Editura Daniel T., 1998, pp. 69-70.
3 
„Monitorul Oastei”, nr. 28/1917, pp. 118-119.
4 
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 4.991, dos. nr. 15, ff. 289-292.

129
Costin SCURTU

care trebuie relevate.5


În marea conflagraţie „au fost mobilizaţi numeroşi preoţi ortodocşi care au însoţit
trupele noastre pe câmpurile de luptă, unii dintre ei jertfindu-şi viaţa pentru libertatea
şi unitatea patriei”6:
• preot Nicolae Armăşescu din Regimentul 2 Vânători, rănit mortal la începutul
campaniei şi înmormântat în cimitirul Ghencea;
• preot Nicolae Furnică din Regimentul 75 Infanterie, străpuns cu baioneta de
inamic la Turtucaia;
• preot Ştefan Ionescu din Regimentul 3 Olt, rănit la Mărăşeşti şi mort mai târziu,
în ianuarie 1918;
• preot Constantin Buzescu din Regimentul 4 Argeş, combatant la Mărăşeşti-
Mărăşti, îmbolnăvit de „vărsat negru” şi mort în 1919, primăvara7.
Din rândul militarilor catolici din Luizi Călugăra (Bacău) au căzut la datorie 115
luptători.8
Colaborarea preot-combatanţi
Trupa, în general, agrea prezenţa preotului militar, căruia i se confesa, mărturisind
inclusiv reacţii faţă de servituţile şi distrugerile războiului şi de relaţiile interumane
ofiţer-soldat.9 Soldatul pe front ştia că va primi împărtăşania şi că va fi îngropat
creştineşte, dacă va muri. Corpul ofiţeresc, îndeosebi, înainte de „botezul focului”, era
divizat în privinţa locului şi rolului preotului militar. Numeroşi generali şi ofiţeri erau
pentru o prezenţă selectivă a clerului în viaţa oştirii; el trebuia să fie solicitat numai
în anumite împrejurări. Însă ofiţerii cu preocupări sistematice (teoretice şi practice)
privind moralul subordonaţilor considerau stringentă lucrarea preoţilor în armată.
Până la intrarea în război, se manifesta şi în armată prejudecata generală potrivit
căreia „dacă te-ntâlneşti cu popa nu îţi merge bine”. Astfel spus, „unii vedeau în
preot un fel de piază rea”10, cum scria mâhnit însuşi protoiereul preoţilor militari,
Constantin Nazarie. Din incorecta înţelegere a rostului preotului în armată rezulta
fie desconsiderarea acestuia, fie neglijarea sprijinului pentru acţiunile sale, fie totala
ignorare a prezenţei lui în ordinea de bătaie: „Am avut timp de îndurat – îşi aminteşte
Constantin Nazarie, n.n. – fiind tratat de sus şi cu indiferenţă sau nevoit să audă vorbe
ca acestea: «ce mai caută şi popa ăsta pe aici»”11.
Era scăzută receptivitatea unor comandanţi la solicitările preoţilor, cum evidenţiază
însemnarea din 17 august 1917: „Când comandanţii de baterii [...] vor avea nevoie
de preot” numai atunci, la cererea acestuia, îi vor da un cal pentru a-l transporta „la
toate unităţile brigăzii”12. O asemenea rezoluţie, pusă de un colonel pe raport, a iscat
comentariul preotului: „Va să zică: numai când comandanţii de baterii vor avea nevoie

5 
Ilie Manole, op. cit., p. 71.
Mircea Păcurariu, Preoţi militari în Armata Română până la 1918 (cu specială privire la Războiul de Independenţă
6  

şi la Războiul pentru reîntregirea neamului), în Ilie Manole (coord.), „Armata şi Biserica. Revistă de istorie
militară”, Bucureşti, s.n., 1996, p. 150.
7 
Ibidem, pp. 151-152.
8 
Anton Despinescu, Vitejie şi credinţă în războaiele românilor, în „Armata şi Biserica”, p. 145.
9 
Ilie Manole, op. cit., pp. 72-73.
10 
Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Bucureşti, 1921, p. 12.
11 
Ibidem.
N.V. Hodoroabă, Din războiul de reîntregire. Note şi impresii din campania 1916-1918, Bucureşti, ed. a II-a, 1926,
12  

p. 261.

130
Ţara Bârsei

de el, preotului să-i dea un cal; dar când ei vor socoti că n-au nevoie de el, preotul nu
trebuie să se ducă?!”13. O altă mărturie adusă de clerul aflat pe front se referă la practica
umilitoare numită „cu trăgătoarea”14.
Momentul plecării trupei la luptă dezvăluia şi el aspecte ale nivelului de religiozitate:
„Cu Doamne ajută pornim. Descopăr şi-mi fac crucea. Soldaţii descopăr şi ei, se uită-n
sus, oftează sec şi-şi fac semnul sfintei cruci. Înadins mă uit la ofiţeri, dar nu face nici
unul semnul creştinesc”15. Este relatat dialogul dintre preot şi un general: „Întâmpinăm o
mulţime de neajunsuri; ofiţerii între ei se servesc îndată; dar când e vorba de preot, atunci cal
nu-i, căruţă nu-i, scânduri şi cărămidă pentru bordei nu-i ş.a.m.d.”; generalul: „Ofiţerul
şi soldatul [...] lucrează de dimineaţă până seara, pe când dumneavoastră staţi degeaba”;
în final, aprecierea generalului faţă de preoţii militari se extinde: „Şeful dumneavoastră
(protopopul preoţilor militari, n.n.) a făcut din dumneavoastră o clasă privilegiată,
primiţi leafă de locotenent, aveţi drepturi, fără să aveţi însă şi datorii” şi pe front „nu poţi
să îmbâcseşti sufletul soldatului cu servicii religioase în orice timp [...], că soldatul nu-i
dispus întotdeauna să te asculte. Sunt mulţi cari în viaţa lor mergeau la biserică numai
de două-trei ori”16.
Totuşi, aproape întreaga conducere a oştirii considera preoţii „oameni luminaţi”,
astfel că „majoritatea comandanţilor şi ofiţerilor au tratat pe preot aşa cum se cuvine”17.
Aceasta, întrucât „în timpul campaniei din 1916-1918, preoţii, în vălmăşeagul luptelor, în
ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală,
aproape generală, au făcut lucruri minunate”18. Într-adevăr, mai ales în tranşee, faţă de
preot se manifestă sinceritate totală, efuziune, chiar adoraţie. Când l-a zărit pe slujitorul
bisericii, un soldat a izbucnit: „Parc-am văzut pe tata, părinte”19.
Când unii ierarhi de la eparhii îşi manifestau deschis îngrijorarea faţă de expunerea
în faţa morţii a celor mai valoroşi preoţi, părintele C. Nazarie, coordonatorul Serviciului
Religios din Primul Război Mondial, le răspunde:
Ei bine, aici am avut ocazia să văd eminenţa preoţilor eminenţi: cu lacrimi în
ochi mi-au cerut să nu-i despart de regimentele de pe front de care-i leagă atâtea
amintiri sufleteşti. Un domn Colonel mi-a declarat că dacă îi permut preotul, el
se demite de la comanda celui mai viteaz Regiment de Vânători20.
Colonelul Dragu scria că între părintele Tudorache şi soldaţi „s-a stabilit aşa
legătură sufletească [...] încât ei îl numesc tătucul nostru”21.
Armata – spunea C. Nazarie, protoiereul preoţilor militari – se arăta a fi „nu
numai o şcoală de vitejie şi de îndeplinire de datorie către Patrie şi Ţară, ci şi o Şcoală
de luminare şi moralizare”22. Preotul, în fond, îşi aplica menirea la specificul oştirii şi
realiza o practică teologică – subiecţii fiind ofiţerii şi trupa –, urmărind scopuri precise

13 
Ibidem.
14 
Ibidem, p. 222.
15 
Ibidem, p. 249.
16 
Ibidem, pp. 280-283.
17 
Constantin Nazarie, op. cit., pp. 12, 94.
18 
Ibidem, p. 94.
19 
Ibidem, p. 228.
20 
Ibidem, p. 17.
Pimen Georgescu [Mitropolitul Moldovei şi Sucevei], Amintiri din Marele Război, Tipografia Mănăstirii
21  

Neamţu, 1923, p. 11.


22 
Constantin Nazarie, op. cit., p. 4.

131
Costin SCURTU

(valoarea teologică a muncii sale).23


Un exemplu de cum îşi îndeplinea misiunea unul dintre preoţii români, citat deja:
Am căutat să prind starea de spirit de la începutul campaniei la ofiţeri şi trupă;
spiritul de camaraderie pe front, în retragere şi în refacere; apoi manifestarea
sentimentului religios la combatanţi şi civili [...]; cum era înţeleasă asistenţa
medicală, grija de luminarea şi de hrana soldatului. Într-un cuvânt, am căutat
să prind calităţile şi defectele, atunci când le-am observat; mai presus de toate,
dragostea de Ţară, de steag şi de Rege, spiritul de disciplină, cum şi uimitoarea
putere de rezistenţă şi de jertfă a ostaşului nostru, care însuşi ar trebui să fie
puternic şi sfânt îndemn şi ca o lumină pururea vie şi drept călăuzitoare pentru
generaţiile viitoare24.
Acelaşi preot considera că el are „o datorie: să merg la război”25, nutrind că: „Întotdeauna
în faţa primejdiei simţi nevoia unei rugăciuni, şi serviciul religios în atare împrejurări e
ca un basm alinător”26.
Mitropolitul Pimen îndemna preoţii:
Trebuie să aducem tributul nostru de recunoştinţă şi să slăvim curăţenia
sufletească a ostaşului nostru român şi firea lui bună, care l-a făcut să-şi
îndeplinească cu sfinţenie datoria ostăşească către ţară şi neam [...]. El şi-a păstrat
curată conştiinţa datoriei de ostaş al ţării, luptându-se vitejeşte şi săvârşind acte
de mare biruinţă27.
Pe baza acestor considerente, mitropolitul Pimen spunea:
Pregătirea sufletească sau mai bine zis educaţia sufletească a ostaşului român
se cuvine să se facă îndeosebi de către preoţimea militară, pentru îndeplinirea
acestei însemnate sarcini a siguranţei statului şi a mândriei neamului28.
Un document de epocă remarca:
În vremea marelui război, preoţii militari, încadraţi pe la unităţile lor de armată,
şi-au făcut datoria. Şi mulţi dintre ei în împrejurări grele, când duşmanii dau
asalturi şi ostaşii erau în primejdie. Preoţii, îmbrăcaţi în veşminte bisericeşti,
în mână cu Sfânta Cruce au îmbărbătat pe ostaşi la vitejie, fie în tranşee, fie pe
câmpul deschis de luptă; aşa că unii dintre ei, pentru marele curaj şi înflăcăratul
lor patriotism, îndemnând pe ostaşi la biruinţă, au fost răsplătiţi cu semnele
vitejiei militare şi decoraţi cu Crucea „Mihai Viteazul” şi cu decoraţia franceză
„Bărbăţia militară”, cum a fost cazul preotului militar, călugăr Iustin Şerbănescu
din mănăstirea Cernica29.
Protopopul clerului militar punea în conexiune Armata cu Biserica de „luminare
şi moralizare”, astfel încât
soldatul să se întoarcă la cămin îmbunătăţit sufleteşte şi moralmente. Aici se
deschide un câmp nemărginit de activităţi pentru preotul de armată [...] pentru
asemenea motive să dăm atât de mare însemnătate preoţilor în armatele tuturor
statelor30.

23 
Ilie Manole, op. cit., pp. 74-75.
24 
N.V. Hodoroabă, op. cit., pp. 6-7.
25 
Ibidem, p. 10.
26 
Ibidem, p. 250.
27 
Pimen Georgescu, op. cit., pp. 56-57.
28 
Ibidem, p. 61.
29 
Ibidem, p. 63.
30 
Constantin Nazarie, op. cit, p. 6.

132
Ţara Bârsei

Însoţind trupa şi oficiind slujbe creştine, protopopul clerului militar ajunge la


înţelegerea exactă a rolului şi a stării oştirii ca întreg, a legăturilor armată-societate, a
pericolului bolşevic, a impactului nefast pe care l-au jucat zvonurile asupra moralului
pe front etc. Fragmentele de mai jos demonstrează aceste afirmaţii.
28 ianuarie. Pe seară, un batalion vine de la instrucţie cu mizica în frunte. Devale,
pe marginea iazului soldaţii joacă, deşi-s obosiţi. Aşa-i feleşagul românului
nostru: când îi mai amărât şi necăjit, atunci el cântă şi joacă.31
Taci, bre, c’are să fie bine! Că dacă murim noi, după război toate moşiile boierilor
au să se împartă la copiii noştri.32
Am spovedit mulţi soldaţi – şi nici un ofiţer [nu era de faţă, n.n]!33
14 aprilie. Duc la groapă pe brigadierul Dumitrache Ioan. L-au pus în raclă gol.
Zice un soldat: Hm! Cică să serveşti Patria! Şi ea, după ce-ai slujit-o atâta, murind
pentru dânsa, nu-ţi dă măcar un rând de haine şi te dă cu pielea-n groapă! [...].
Soldaţii cred că pentru gură nu-i păcat să furi.34
20 mai... Când am merge acasă numai ce-om găsi „aviatorul” în bătătură, dar ce
să-i faci? [Apropo de infidelitatea nevestelor, n.n.]35
22 mai. Adun trupa şi vorbesc despre puterea rugăciunei şi a credinţei. Găsesc
la soldaţi 92 cărţi de rugăciune care li s-au dat la plecare.36
10 iunie. Miercuri Sfântul Maslu în câmp. Vorbesc celor de faţă despre curăţenie.
Vineri vorbesc despre recunoştinţa către Dumnezeu. Vorbesc apoi despre
sudalmă; de faţă mai mulţi ofiţeri.37
Ordin de la D. Să vorbesc la convalescenţi, şi-mi cere subiectul. Îl dau pe acesta:
„Despre starea sufletească a bolnavilor; datoriile celor ce se însănătoşează”.
Peste câteva zile însă, mi se cere să-l schimb întrucât voi vorbi la soldaţi sănătoşi.
Anunţ pe acesta: „Pentru a birui inamicul e nevoie nu numai de armament, ci şi
de tăria sufletească a ostaşului, unită cu credinţa în Dumnezeu.38
15 iunie. [...] Regimentul are cai mai mulţi căci s-au luat în retragere de pe la
oameni şi de pe la conacele boiereşti. Din ei Regimentul dă gratuit la oamenii
nevoiaşi din sat.39
25 iunie – Ţine o conferinţă în faţa Regimentului sublocotenent L. Subiectul:
„Barbariile Germaniei în actualul război”. Pentru a putea cuvânta poporului
pe înţelesul lui trebui o pregătire şi o praxă îndelungată [...]. Mi-am notat peste
100 de neologisme. A vorbi astfel soldaţilor dintr-un regiment în care marea
lor majoritate sunt necărturari este desigur o lipsă de tact şi în acelaşi timp o
greşeală de neiertat [...]. Vorbesc trupei seara despre urmările războiului. Au
asistat nechemaţi şi cinci ofiţeri.40
1 iulie. Sfinţesc şi bordeiele Brigăzii unde vorbesc despre ce va aduce viitorul
pentru noi. Vorbesc despre nedreptăţile ce se fac la noi [şi] cum trebuie să fie
raportul dintre ofiţeri şi trupă.41

31 
N.V. Hodoroabă, op. cit., p. 209.
32 
Ibidem, p. 213.
33 
Ibidem, p. 219; Ilie Manole, op. cit., pp. 76-78.
34 
N.V. Hodoroabă, op. cit., p. 225.
35 
Ibidem, p. 233.
36 
Ibidem, p. 234.
37 
Ibidem, p. 236.
38 
Ibidem, p. 239.
39 
Ibidem, p. 205.
40 
Ibidem, pp. 240-241.
41 
Ibidem, p. 244.

133
Costin SCURTU

Preotul N.V. Hodoroabă, în perioada 28 iunie-15 august, ale cărui însemnări au


fost cercetate, a abordat şi alte subiecte pentru militarii aflaţi în convalescenţă, la partea
sedentară sau în prima linie: idealul pentru care luptă popoarele; datoriile noastre către
cei morţi; puterea rugăciunii: viaţa Sfântului Ilie; datoria ostaşului către superiori şi
drapel; spionaj (explicarea Ordinului Majestăţii Sale Regele, publicat în „România” la
21 iulie); despre dreptate; despre datoria momentului (6 august); dragostea de camarazi
şi bunătatea lui Dumnezeu.42
Situaţiile primejdioase nu întrerupeau slujba preotului pe front. Două exemple:
15 august. Mă duc şi oficiez un serviciu religios. Văd obuze în apropiere. Un
aeroplan aruncă bombe omorând trei cai şi un soldat – tocmai cel care nu venise
la slujbă43.
20 august. Am adunat soldaţii pe câmp, în păpuşoi. În timpul slujbei încep a
şuiera pe sus şrapnelele cari se sparg la 40-50 m. Soldaţii nu pleacă nici unul
până n-am terminat rugăciunea, fiindcă – spuneau ei – „cui i-e scris să moară,
moare şi-n fundul pământului”.44
Evident că în acest caz principiile militare erau ignorate, întrucât la bombardamente
obligatorie era dispersarea, nu concentrarea militarilor. Probabil însă că un astfel de
moment, dacă nu ducea la deznodământ tragic, ar fi întărit convingerea că rugăciunea
îi protejase. Pe de altă parte, mai ales în asemenea situaţii critice, acţionând asupra
psihicului militarilor, slujba religioasă diminua unele forme de manifestare a instinctului
de conservare: panica, disperarea etc.
Un episod asemănător a relatat unul dintre participanţii la acţiunile din Dobrogea:
La Harabagi [Dobrogea], pe dealul Ghiol-Başa, rabinul [Löbel, n.n.] adunase
în jurul său pe toţi soldaţii evrei aflători acolo din Reg.[imentul] 53, spre a-i
însufleţi, să le arate care le era datoria lor faţă de aceste cumplite împrejurări, când
deodată căzu un obuz şi după el un altul chiar în locul unde se ţinea adunarea,
provocând totodată o panică. Cu toate că mai mulţi din cei care erau de faţă
au căzut jos pentru totdeauna, rabinul stătea neclintit pe loc şi, fără a-şi pierde
cumpătul, suflă din cornul ritual spre a-şi aduna pe fiii îngroziţi de exploziile
infernale ale obuzelor ce picau deasupra. Încetul cu încetul se reîntoarseră cu
toţii în jurul rabinului lor, care isprăvi în tihnă predica şi rugăciunea începută45.
Activitatea ieromonahilor de la Mănăstirea Cocoş pe câmpurile de luptă a fost
deosebit de apreciată. Despre arhimandritul Damaschin Popescu, detaşat ca slujitor la
parohia Harabagi, jud. Constanţa, se scria că este „dezinteresat de viaţă [...] slujind morţii
chiar şi în timpul acţiunii, preot distins, curajos şi un prea bun patriot”; ieromonahul
Damaschin Doroş, care făcea parte din Regimentul 15 Infanterie, era cotat drept „preot
cu suflet curat, demn, cu multă inimă, foarte patriot şi bun povăţuitor pentru soldaţi”46.
Între alţii s-a distins pe frontul de luptă şi ieromonahul Ioachim Vişan.47

42 
Ibidem, pp. 241-259.
43 
Ibidem, p. 260.
44 
Ibidem, pp. 262-263.
Dumitru Hâncu (edit.), Evreii din România în Războiul de reîntregire a ţării, 1916-1919, Bucureşti, Editura
45  

Hasefer, 1996, p. 54.


Constantin Nazarie, op. cit., p. 72; Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, Bucureşti,
46  

1940, vol. II, p. 108; Eugen Drăgoi, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1889, Galaţi, Editura
Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1990, p. 176; Idem, Monahismul în Dobrogea din secolul al XIX-lea
până în anul 1918, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos»”, Galaţi, seria 19, Istorie, tom VIII, 2009, p. 77.
47 
Idem, op. cit., p. 176 şi p. 77.

134
Ţara Bârsei

Preotul putea observa starea deplorabilă a asistenţei sanitare, a sănătăţii şi hrănirii


efectivelor:
Într-o odaie mică stau înghesuiţi, jos, la pământ, pe nişte gunoaie, 40 de
exantematici [...] Boala şi mizeria i-a schimbat pe toţi la faţă. Toţi îs plini de
păduchi. Aşa cătare [îngrijire, n.n.] au apărătorii patriei48.
5 decembrie. Patru soldaţi din regimentul 43 Slatina vin dinspre Adjud şi nu mai
pot merge de foame. Se roagă pentru o coajă de pâine.49
27 ianuarie. La infirmerie vin o mulţime de soldaţi bolnavi. Ţi-e mai mare mila
când îi vezi aşa de supţi, cu nasul ascuţit, tuşind. Armata noastră luptă greu cu
boalele.50
În acelaşi context, alt preot militar, Constantin Nazarie, nota:
Cerându-mi-se avizul dacă se poate mânca [şi, n.n.] carne de cal, ori nu, am
răspuns, printre altele cu nr. 376 din 24 ianuarie 1917, următoarele: „Legea
Noului Testament nu împarte vitele în curate şi necurate [...] deci în vremurile
anormale, cum sunt acelea în care trăim, întreţinerea vieţii cu tot ce se găseşte pe
pământ şi nu e vătămător sănătăţii şi moralei e lege supremă, divină şi imană”51.
Boalele începând să facă goluri în rândurile ostaşilor şi ofiţerilor noştri, în martie
1917 am adresat preoţilor un nou apel [...]. Mântuitorul s-a îngrijit nu numai de
sufletul urmaşilor săi, ci şi de corpurile lor, dându-le hrana şi vindecându-le
neputinţele şi boalele. Aşa să facem şi noi [...] Arătaţi, deci, ostaşilor că corpurile
noastre şi ale lor fiind Biserică în care locuieşte Duhul Sfânt suntem datori să
ne grijim de ele, spălându-le şi ferindu-le de necurăţenie şi boale molipsitoare
[...] adevăratul creştin să aibă corpul curat, ca unul ce este al Duhului Sfânt
[...]. Rezultatul acestui apel a fost şi mai surprinzător, căci preoţii au fost mâna
dreaptă a medicilor în combaterea epidemiilor, făcându-o adeseori şi pe medicul,
după cum o făcuse adeseori şi pe front în îngrijirea şi pansarea răniţilor. Unii
dintre preoţi au căzut victimă, contractând tifosul exantematic, febra recurentă
şi tifosul, iar alţii au şi murit.52
De o mare valoare pentru cunoaşterea confruntărilor dintre rezistenţă şi ocupanţi
sunt însemnările tânărului Ionel Prunescu despre grupul sublocotenentului Victor
Popescu. Retrăgându-se din zona Strâmtu spre Dealul Bujorăscu spre a se ascunde un
timp în zona Cloşani, Victor Popescu şi însoţitorii sunt urmăriţi de o patrulă. Schimbă
direcţia către Roşia-Jiu. El este înştiinţat de către apropiaţi că cel puţin trei persoane
îl trădează. Este vorba de Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, preotul
Gheorghe Roşoga din Peşteana de Jos şi călugărul Aftanghel Toma, detaşat chipurile de
la mănăstirea Tismana în parohia Bolboşi, localitate în care Victor Popescu avea foarte
mulţi prieteni şi numeroase gazde.53 Gheorghe Roşoga, cu care Victor Popescu era foarte
bun prieten, de care a fost găzduit uneori şi cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri în
diferite locuri ascunse, este învinuit de trădare de către Ionel Popescu (nepot al lui Victor
Popescu, n.n.), devenit subcomisar la Poliţia Turnu-Severin după încheierea războiului.
Fostul luptător îl acuză pe preot că i-a trădat inamicului pe foarte mulţi oameni care l-au

48 
Dumitru Hâncu, op. cit., p. 206.
49 
Ibidem, p. 275.
50 
N.V. Hodoroabă, op. cit., p. 263.
51 
Constantin Nazarie, op. cit., p. 15.
52 
Ibidem, pp. 20-21.
53 
Arhivele Statului Gorj, fondul Tribunalul Judeţean Gorj. Judecătoria Tg. Jiu, dos. 288 bis/1929, f. 1063.

135
Costin SCURTU

ajutat pe Victor Popescu.54


Şi Victor Popescu spune, în anul 1926, că s-a întâlnit de multe ori cu Gheorghe
Roşoga şi că a discutat foarte multe lucruri importante. Cel mai periculos om al nemţilor
s-a dovedit a fi călugărul Toma. Pericolul era cu atât mai mare cu cât sătenii care mergeau
la spovedanie erau chestionaţi despre mişcările lui Victor Popescu şi ale camarazilor săi.
Aftanghel Toma este vinovat chiar de capturarea de către inamic a lui Ionel Popescu.
Închis în comandatura austro-ungară din Raci, tânărul este eliberat de către Victor
Popescu înainte ca cei ce-l deţineau să-l trimită la comandamentul de la Turnu-Severin.55
Ionel Popescu avea date sigure despre trădători. În anul 1927 el declară că, pentru
prinderea călugărului turnător, luptătorii din rezistenţă au format o grupă tip comando,
formată din şapte luptători înarmaţi, care au acţionat în noaptea de 30/31 mai 1917,
conform declaraţiei martorului Nicolai Costescu. Martorul mai declară:
Călugărul Aftanghel Toma din Tismana, popă la Bolboşi, a fost după informaţia
Komandaturei din Petreşti către Komandatura din Turnu Severin, omul de
încredere al Jandarmeriei Petreşti. Probabil de aceea a fost ridicat de către şapte
armaţi. De atunci a dispărut56. După ce l-au interogat, l-au împuşcat şi au lăsat
lângă cadavru un înscris cu următorul conţinut: „Aşa vor păţi toţi cei care îşi
trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”57.
Despre sacrificul preoţilor în timpul războiului amintim următoarele exemple.
Patru călugări de la Mănăstirea Cocoş fiind internaţi la Dobrici, au fost bărbieriţi
şi purtaţi pe străzile oraşului în huiduielile şi batjocura populaţiei bulgare.58 După
încheierea războiului, monahii refugiaţi la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia s-au
întors la Mănăstirea Cocoş, care şi-a reluat, treptat, ritmul de viaţă monahală, întrerupt
de marea conflagraţie mondială.
După moartea episcopului Calist Ialomiţeanu, P.S. Evghenie Humulescu Piteşteanu
a fost însărcinat să conducă Episcopia Argeşului. Episcopul Sofronie Vulpescu
al Râmnicului a fost arestat de germani la 19 mai 1917 şi astfel, luni întregi, această
episcopie a rămas fără conducător, deoarece germanii nu au vrut să-l accepte ca locţiitor
pe arhiereul Valeriu Moglan şi nici pe arhiereul Teofil Mihăilescu. În toamna anului 1917
a fost aprobat ca locţiitor arhiereul Meletie Dobrescu Gălăţeanu. În iulie 1918 s-au făcut
alegeri pentru aceste două scaune episcopale (Argeş şi Râmnic) – P.S. Teofil Mihăilescu
a fost ales ca episcop al Argeşului, iar P.S. Antim Petrescu, vicarul Mitropoliei Moldovei,
a fost ales ca episcop al Râmnicului. După alungarea germanilor din ţară, s-a decis că

54 
Ibidem, f. 623.
55 
Ibidem.
56 
Ibidem, f. 1071.
Regimul comunist vedea în Victor Popescu, eroul rezistenţei antigermane, un potenţial duşman. În 1948,
57  

Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra
regimului”. Turnătorul lui Victor Popescu este acelaşi preot Gheorghe Roşoga, cel care, în 1917, îl trădase pe
Victor Popescu şi pe alţi luptători din rezistenţa ocupantului german. Deşi muncise în învăţământ din 1909
până în 1942, autorităţile comuniste îi iau dreptul la pensie din septembrie 1948 până în septembrie 1956.
În 1970, la aproape 90 de ani, Victor Popescu trece la cele veşnice. În lunga şi zbuciumata lui viaţă, Victor
Popescu a cunoscut mărirea şi decăderea României. Abia în 1996, prin strădaniile profesorului Dumitru
Cauc şi ale inspectorului general al ISJ Gorj, profesor Adrian Gorun, Şcoala din Valea cu Apă primeşte
numele „Victor Popescu” [Arhiva Şcolii „Victor Popescu”, Valea cu Apă, dos. 6/1996, f. 39].
Raport al Poliţiei Tulcea nr. 166/24 ianuarie 1919, în DJTAN, fond Prefectura Tulcea, Serviciul Administrativ,
58  

dos. nr. 85/1919, vol. I, ff. 134-138.

136
Ţara Bârsei

alegerea acestor doi episcopi nu a fost valabilă şi li s-a cerut demisia.59


În condiţiile în care Braşovul a fost ocupat, preotul Vasile Saftu a fost primul arestat
împreună cu cei doi copii minori, Eugeniu şi Hortensia, la 15 august 1916, imediat după
intrarea României în război.60
În ziua de Sf. Marie [povesteste protopopul Vasile Saftu] m-am pomenit acasă cu
un locotenent din armata austro-ungară, însoţit de patru agenţi secreţi şi patru
poliţişti. Eu am fost cel dintâi din Braşov pe care l-au călcat. Locotenentul mi-a
pus revolverul în piept şi m-a somat pe mine şi pe cei doi copii ai mei, Eugeniu
şi Hortensia, să merg până la poliţie, unde se va lua cu mine un proces verbal,
apoi mă voi întoarce acasă. Nu mi-a permis să iau absolut nimic, nici bani, nici
rufe […] de la poliţia de graniţe ne-au luat doi câte doi, cu fel de fel de oameni,
între baionete şi ne-au dus la gară. Pe drum strigau ungurii ,,Felakasztani”
[spânzuraţi-i]. Ne-au aruncat în tren aşa cum eram, cu ce aveam pe noi, în haine
subţiri de vară şi tot între baionete ne-au dus la Cluj …
Au urmat ani grei de suferinţă. După câteva zile de detenţie la Cluj, au urmat opt
zile de transport cu trenul spre Sopron, fiind deportaţi în comuna Nagymarton
până la 7 iunie 1918.
A urmat arestarea preotului Nicolae Stinghe, luat chiar din altar, cu soţia şi cei
doi copii minori (unul de 2 ani şi altul de 6 săptămâni), aflaţi în biserica Sf.
Nicolae, precum şi a preotului Ioan Prișcu cu soţia şi cele două fiice, tot minore,
deportaţi în aceeaşi localitate maghiară până în 10 mai 1918 (prima familie) şi 1
ianuarie 1918 (cea de a doua).
Aceeaşi soartă au avut-o epitropii bisericii din Şchei, Gheorghe Mazăre,
Gheorghe Bidet, Nicolae Navrea, E. Voina şi Ştefan Popovici, deportaţi până în
primăvara anului 1917. Nici profesorii şagunişti n-au fost ocoliţi de asemenea
teroare. Eliberat din închisoarea de la Sopron, Vasile Saftu, revenit la biserica Sf.
Nicolae din Şchei, avea să fie principalul organizator al acţiunilor dedicate Marii
Uniri. De data aceasta el avea să conducă ceremonialul primirii Armatei Române
în Braşov, avându-l în frunte pe generalul Henry Berthelot, în 24 noiembrie/7
decembrie 1918.
Opt preoţi au fost executaţi de bolşevicii unguri ai lui Béla Kun, la începutul anului
1918. Alţi câţiva preoţi au fost condamnaţi la moarte, tot atunci, dar au fost salvaţi de
trupele româneşti eliberatoare sau de credincioşii lor.
În ziua Marii Uniri, în biserica Sf. Nicolae s-a ţinut ,,marea slujbă divină”, încheiată
cu admirabila cuvântare a preotului Ioan Prişcu, reprodusă în „Glasul Ardealului”:
La toate bisericile braşovene se trăgeau clopotele toată ziua, iar la mormântul lui
Andrei Mureşanu s-au deplasat coloane de braşoveni cu flori.61
În rugăciunea sa de la Marea Unire din 1918, episcopul ortodox român Miron
Cristea al Caransebeşului, viitorul Patriarh al României, sub formă de rugăciune,
spunea adevăruri de mare adâncime spirituală, zicând:

Iuliu Scriban [arhim.], Cronica bisericească. Episcopii din vremea ocupaţiei germane, în: „BORom” XL (1921-
59  

1922), 6, p. 462.
Preot dr. Vasile Saftu, născut la 12 iunie 1863 în Braşov. Profesor la Turnu Măgurele în anii 1889-1892 şi la
60  

Seminarul Teologic din Sibiu în anii 1892-1895, e ales paroh la 18/30 august 1896, hirotonit la 1/13 octombrie
1896. La 17 februarie 1911 e ales protopop.
n
http://www.protopopiatul-brasov.ro/cat_istoricul_protopopiatului_ortodox_brasov.html
Anii 1918 şi 1919 au fost marcaţi de evenimente cu puternic impact asupra spaţiului românesc. În primăvara
61  

anului 1922, Vasile Saftu a fost numit inspector al clerului militar din întreaga ţară, dar avea să moară la
scurt timp. Înmormântarea s-a făcut cu mare fast la 9 aprilie – Duminica Floriilor.

137
Costin SCURTU

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea


părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă
şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ… Iar
acum mântuire ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea
Dumnezeului nostru62.
Pentru activitatea sa de român şi apărător al credinţei strămoşeşti, ca şi alţi preoţi
ortodocşi, şi preotul Iosif Tatulea din Dobârlău (1909-1924) a fost internat de autorităţile
maghiare la Arad, în perioada 16 august 1916-6 decembrie 1916. Înainte de 21 noiembrie
1918, în comuna Dobârlău, din apropiere de Braşov, s-a ales Sfatul Naţional sătesc şi
Garda Naţională locală. O relatare despre acest eveniment ne oferă „Glasul Ardealului”
din 21 noiembrie 1918:
Aflăm cu multă bucurie că şi românii noştri răsfiraţi printre secuimea din
Trei Scaune se redeşteaptă la viaţa naţională. În comuna Dobârlău s-a ales cu
multă însufleţire Sfatul naţional sătesc format din 12 membri sub conducerea
parohului local, Dumitru Tatulea63.
Tot atunci s-a constituit şi Garda Naţională din 80 de gardişti, sub conducerea lui
Eugeniu Sibianu, funcţionar de bancă. La începutul anului 1919 s-a întocmit un memoriu
către Prefectura judeţului, în care cei 280 de locuitori din Dobârlău ce au luat parte la
război cer să nu fie pedepsiţi pentru că şi-au reparat „casele şi anexele gospodăreşti
ruinate, cu lemne luate din pădurile din împrejurimi”64.
În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918, între cei 1.228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională se aflau şi mulţi
slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi
chiar studenţi la Teologie. Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot George
Pop de Băseşti, împreună cu episcopii de Arad şi Oradea. În Marele Sfat al naţiunii
române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea, şi slujitori ai Bisericii, iar
episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României
Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi în delegaţia de
patru persoane care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti.
Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii
cu Te Deum, întrucât ea era trăită ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii
şi libertăţii naţionale, ca recunoştinţă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu şi ca preţuire
a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi
demnităţii naţionale. Astfel, Ziua Naţională a României a devenit peste timp Ziua
Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.65

Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Târgu Mureş, Editura „Petru Maior”, 1998, p. 111. Vezi
62  

şi Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la cea
de a XIV-a ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti de la Alba Iulia, 29 noiembrie-2 decembrie 2010.
http://www.basilica.ro/ro/documente/patriarhul_romaniei_iunitatea_nationala_un_dar_sfant_si_o_
responsabilitate_comunai_2120.html
63 
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-covasna-harghita/dobarlau-82266.html
64 
Ibidem.
„Să ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor bucuria comuniunii frăţeşti în păstrarea dreptei
65  

credinţe şi a demnităţii noastre naţionale.” Vezi Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, la tedeumul oficiat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, la 1 Decembrie 2010, pentru
Ziua Naţională a României: http://www.basilica.ro/ro/documente/bibiserica_a_binecuvantat_si_cultivat_
darul_unitatii_si_libertatii_nationale_bi_1846.html

138
Ţara Bârsei

Ioana COŞEREANU

UN MANUSCRIS INEDIT
SEMNAT DE LOCOTENENT-COLONEL SCARLAT CONSTANTINOV

Abstract: The paper entitled “A New Manuscript – The mistakes committed during the 1916-
1918 campaign and the lessons that can be learnt from it – 1935-1937” was drawn upby
lieutenant colonel Scarlat Constantinov. The holograph manuscript consists of two parts bearing
the same title, out of which only one was unprinted and is presently part of Moldavia’s History
Museum’s heritage within the “Moldova” National Museum Complex in Iași. The author of the
manuscript took part, among others, in the Battle of Mărășești, form July 29th to August 19th,
in the area of Vrancea, between the Siret and Putna rivers. The manuscript suffered various
alterations through transcription, revision and further additions in 1939, and the author specifies
in the introductory part that the objective of the present study’s elaboration is to establish the
motifs which could determine the participation of Romania in a future war and the subsequent
benefits of following the development stages of such a conflict, from the moral preparation of the
civil population to the occupation of the military positions, as well as the necessary preparation
for the resistance movements.
 
Titlul  Un manuscris inedit – Greşelile comise în campania din 1916-1918 şi învăţăturile ce
se pot trage – 1935-1937  se referă la o lucrare olograf semnată de locotenent-colonelul
Scarlat Constantinov, combatant în Primul Război Mondial. Manuscrisul, având
două părţi cu acelaşi titlu, se află în patrimoniul CMNM Iaşi, la Muzeul de Istorie.
Autorul manuscrisului a participat, între altele, la Bătălia de la Mărăşeşti, în perioada
24 iulie-19 august, în zona Vrancei, între râurile Siret şi Putna. Textul iniţial a suferit
unele modificări prin transcriere, revizuire  şi adăugare, finalizate în anul 1939, aşa
cum indică însemnarea olografă de pe pagina de titlu. Autorul oferă explicaţii în partea
introductivă privind obiectivul său în elaborarea acestui studiu: stabilirea motivelor
care ar putea determina intrarea României într-un război viitor şi foloasele ce s-ar
putea trage, urmărind etapele derulării unui astfel de conflict, de la pregătirea morală
a populaţiei civile până la fixarea pe poziţii a armatei, precum şi pregătirea rezistenţei.
Locotenent-colonelul Scarlat Constantinov făcea parte din Regimentul 41/47
Infanterie, unitate de nivel tactic de rezervă constituită în 1917 prin contopirea a două
regimente, 41 şi 71 Infanterie. În timpul campaniei din 1916, cele două regimente au
făcut parte din Brigada 22 Infanterie, destinată tot nivelului tactic şi constituită în acelaşi
an, 1916, în luna august. Ca urmare a pierderilor suferite de Armata Română, se recurge
la reorganizarea efectivelor la începutul anului 1917, iar cele două unităţi pomenite
anterior sunt reunite şi devin Brigada 21 Infanterie în cadrul Regimentului 57/58. În
campania din 1917, aceste regimente au participat la dispozitivul de luptă al Diviziei
11 Infanterie, fiind implicate în Bătălia de la Mărăşeşti condusă de locotenent-colonelul
Scarlat Constantinov, în intervalul 24 iulie – 6 august – 19 august în zona Vrancei între
râurile Siret şi Putna şi aliniamentul Muncelul – Mărăşeşti. Apărarea frontului la
Mărăşeşti a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârşită vreodată de români. La sfârşitul
războiului, generalul Kurt von Morgen (comandant al Corpului I Rezervă al unităţii
operative a Armatei Imperiale germane participantă în campania Primului Război
Mondial în România), scria în memoriile sale despre bătălia duşmanului, în special a
românilor, care a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contraatacuri

139
Ioana COŞEREANU

în decursul celor 14 zile de luptă, îndeosebi în ciocnirile cu baioneta. Bătălia de la


Mărăşeşti a durat 28 de zile, dintre care 15 au fost de luptă, iar 13 de acalmie relativă.
În timpul confruntărilor, Armata I română a pierdut 27.410 oameni (16% din efectivul
trupelor române la începutul luptelor: 5.125 de morţi, 9.818 de dispăruţi şi 12.467 de
răniţi). Armata IV rusă a suferit şi ea pierderi umane semnificative, aproximate la 25.650
de oameni (7.083 de morţi, 10.400 de răniţi şi 8.167 de dispăruţi). În tabăra germană,
Armata IX a totalizat un număr cuprins între 60.000 şi 65.000 de oameni morţi, răniţi şi
dispăruţi. Bătălia aceasta rămâne exemplul oferit de istorie pentru eroismul soldaţilor
români.
Este ştiut faptul că, din iarna anului 1916 și până în primăvara lui 1917, cu ajutorul
Misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, Armata Română a fost
reorganizată şi instruită după criterii moderne adaptate cerinţelor momentului, adică
războiului în care era implicată ţara. După terminarea conflagraţiei, locotenent-colonelul
Scarlat Constantinov, frământat probabil de toate problemele cunoscute şi întâmpinate
direct pe front,  s-a hotărât să pună pe hârtie gândurile sale legate nu de amintiri de
război, ci de neajunsurile cu care s-a confruntat în timpul luptelor efective din cauza
diplomaţiei defectuoase şi a lipsei de organizare, atât tactice cât şi strategice. După
mărturisirea autorului, lucrarea s-a născut şi din constatarea că diplomaţia românească
stăruia în greşelile trecute, recurgând la atitudini duplicitare manifestate dintotdeauna,
„aşa încât promisiunile diplomatice chiar cele scrise nu au nici o valoare”. Pentru a-şi
susţine afirmaţiile, recurge la
[spusele] Împăratului Wilhlem care remarca faptul că toate tratatele sunt petice
de hârtie, iar noi trebuie să ne comportăm văzând în fiecare vecin un duşman,
iar politica duplicitară nu are cum să dea vreodată rezultate bune. Această
atitudine ar trebui îndepărtată din diplomaţie, fiind desigur nu doar perimată ci
de-a dreptul dăunătoare… Succesul nu poate veni decât dintr-o politică fermă.
Materialul, bine  structurat pe capitole, fiecare cu titlul explicit, a fost transcris,
revăzut şi adăugat în 1939 şi conţine, pe prima filă, o însemnare cu cerneală albastră, „bun
pentru tipărit”. Autorul indică, pentru a înlătura orice echivoc, sursele bibliografice
folosite şi alcătuieşte şi o prefaţă, unde îşi expune pe larg motivele care l-au îndemnat la
întreprinderea în discuţie. Iată ce scrie în primele rânduri din prefaţă:
… a apărut dorinţa de a scoate la iveală învăţăturile ce se pot trage din greşelile
comise, pentru că cei care au scris până acum nu au relevat această latură atât
de importantă. Este un fapt de mirare căci în şcolile militare pregătirea de război
a ofiţerilor la studiul strategie, tactică şi istoria militară a diferitelor războaie
purtate de marii generali ai timpurilor trecute, se insistă asupra analizei fiecărei
lupte, dar nu şi asupra învăţămintelor. 
Pentru a susţine aceste afirmaţii autorul apelează la exemple oferite de istorie privind
formarea unui bun conducător de trupe pe câmpul de luptă, aşa încât este obligatoriu ca
fiecare militar să aibă în minte exemple celebre de militari şi strategi redutabili, precum
Napoleon Bonaparte şi campaniile sale militare.  De asemenea recomandă scrierile
generalului Condé1, apoi pe Turenne2, „pe Cezar şi pe Gustave Adolph3 etc., căci numai
prin adâncirea şi spusele lor se pot trage concluzii folositoare pentru conducerea

1 
General hughenot (deci protestant), unchiul regelui Henric al IV-lea al Franţei.
2 
Henri de la Tour d’Auvergne, Viconte de Turenne, mareşal al Franţei din 1643 şi mareşal-general din 1660,
unul dintre cei mai buni comandanţi militari ai lui Ludovic al XIII-lea, apoi ai lui Ludovic al XIV-lea.
3 
Gustav al II-lea Adolf, rege al Suediei (1611-1632).

140
Ţara Bârsei

războaielor viitoare”. Referindu-se mai apoi la studiul artei militare, este dat de exemplu
tot Napoleon - Împăratul care, în aprilie 1807, în castelul Finckenstein, referindu-se la
arta militară franceză, spunea: 
Ar trebui să se cunoască diferite planuri de campanie adoptate în diferite
epoci… Fie pentru a învăţa, fie pentru a apăra originea succeselor, fie pentru a
studia cauzele înfrângerilor, chiar autorii acestora, studierea memoriilor marilor
militari în care s-ar putea afla detalii semnificative şi probele rezultatelor.
S. Constantinov îşi continuă pledoaria înşiruind argumentele pentru a demonstra
utilitatea întreprinderii sale, spunând în prefaţă: 
Un studiu ca acesta ar face să se cunoască cum frontierele noastre au fost apărate
în diferite războaie de marii căpitani… Fără această muncă de identificare a
erorilor, militarii nu vor avea mijlocul prin care să profite de pe urma acestor
erori care au cauzat dezastrele, astfel că întreg războiul devine bogat în lecţii.
Pentru a-şi dovedi eficienţa ar fi necesar ca cine întreprinde cercetarea şi adună
materialul să şi ofere direcţia necesară după modelul întemeietorului. 
Se foloseşte aici de exemplul oferit de Academia de Război Prusacă (1801), care-şi forma
ofiţerii după ideea că cercetarea atentă a rezultatelor războaielor recente trebuie să fie
un factor important al ştiinţei militare,
iar practica aplicată este arma cea mai solidă pentru practica războaielor. Toate
aceste exemple de luat în seamă pare a fi fost uitate de participanţii la marele
război recent, ca şi cum erau interesaţi să ascundă tot ce era greşit, arătându-se
doar faptele strălucite, fabricându-se eroi de carton şi ajungându-se la situaţia
de a fi compensaţi vinovaţii de dezastrele provocate şi suferite de noi toţi. 
Din aceste motive, dar şi din altele multe care se reflectă din titlul fiecărui capitol, autorul
militar a inclus în acest material, redactat în 1939, şi a pregătit pentru tipar următoarele
capitole care analizează problematica diversă expusă distinct, după cum urmează:
I. Pregătirea politică (a ofiţerilor);
II. Popularizarea războiului, adică pregătirea morală a populaţiei;
III. P
 regătirea militară a războiului, care se referă la oameni, suflet, materiale, educaţia
cetăţeanului acasă, la şcoală, în cazarmă, pregătirea comandamentelor, înzestrarea
armatei, a ţării;
V. Războiul pe mai multe fronturi în raport cu efectivele posibile;
VI. Mobilizare, acoperire, concentrare;
VII. Gruparea forţelor;
IX. Ofensiva şi defensiva.  În acest capitol se pot face comentarii despre ofensiva
(referitoare la Primul Război), la nord, contra Austro-Ungariei şi defensiva, la
sud, contra Bulgariei şi invers;
X. Fixare pe poziţie şi rezistenţă expune o întreagă problematică privind tacticile şi
ordinea militară;
XI. Lupta ofensivă în Retragere şi Contraatacul – ni se explică pe larg sintagma din
perspectivă tactică;
XII. Urmărirea – ultimul capitol defineşte noţiunea ca pe „acţiunea care desăvârşeşte
victoria, pentru că inamicul scos din poziţie sau pus în dezordine nu trebuie
să aibă răgaz”.
Finalul manuscrisului include pagini de Concluzii şi Propuneri. Concluziile comentează
proasta organizare a serviciului de personal, informare şi propagandă şi sunt valabile
atât pentru perioada începerii războiului, cât şi pentru momentul începerii operaţiunilor.

141
Ioana COŞEREANU

Propunerile sunt făcute punctual pe măsuri, de la reorganizarea serviciilor de informaţii,


propagandă, spionaj, până la reorganizarea de ordin material, de comunicare şi dotare
cu mijloace moderne, ajungând la detalii privind responsabilităţile comandanţilor de
unităţi şi învăţămintele de care trebuie să beneficieze şi comandanţii de unităţi mai mici,
culese din război în situaţii de ofensivă sau defensivă.
Sub semnătura olografă se află data sfârşitului transcrierii: 15 iunie 1940, Buciumi,
Iaşi.
Manuscrisul este demn de semnalat pentru ideile pe care le expune privind
conflictele mondiale după care, învinşi sau învingători, toţi sunt aduşi la acelaşi stadiu
– de refacere. De obicei, aceste conflicte se derulează în numele progresului, aşa încât,
dacă se doreşte reconstrucţie, de ce nu „se poate face pe căi paşnice fără irosire de vieţi,
resurse etc., câştigul ar fi categoric mai mare”. Orice victorie de acest fel presupune şi
o pierdere.
Iată ce spunea Plutarh prin cuvintele lui Pirus al Epirului care, luptând împotriva
romanilor în 279 î.Hr., a exclamat când a fost felicitat pentru izbândă: „Încă o victorie ca
asta şi suntem terminaţi”. După războiul din 1917 toate părţile beligerante au ieşit din
război devastate economic, social, demografic şi, desigur, s-au declanşat astfel probleme
majore pe termen lung, generând reacţii profund naţionaliste. Au fost secătuite economic
şi state mari, bogate, precum Franţa sau Anglia, s-a ajuns la prăbuşirea unui imperiu
precum Rusia, care a avut ca rezultat abdicarea ţarului şi instalarea bolşevismului ce a
marcat instituirea unei alte ordini sociale şi care a generat schimbări aproape în toată
lumea etc.
Manuscrisul se relevă a fi remarcabil în primul rând prin onestitatea şi fermitatea
cu care autorul îşi expune şi susţine ideile, valabile atunci şi acum şi pentru totdeauna,
legate de politica pe care ţările o vor avea de urmat. România îndeosebi ar trebui să
o adopte, având drept reper şi poziţia sa geostrategică, adică ţară teritorială aflată
între Orient şi Occident, teritoriu înzestrat natural cu bogăţii însemnate, deci mijloace
care atrag atenţia. România are nevoie de o politică a prudenţei în diplomaţie şi de
înţelepciune neduplicitară. Realitatea acelui moment, adică de dinainte de cel de al
Doilea Război Mondial, era cursa înarmărilor, care continuă şi acum, în prezent, fără să
dăm semne că omenirea ar fi învăţat ceva din trecut. Întrebarea pertinentă, apăsătoare,
valabilă pentru toate timpurile, care domină întregul text este: 
Ce resurse morale şi materiale vor mai rămâne în urma unui alt conflict mondial,
ce despăgubiri vor mai fi posibile de ambele laturi, iar învinsul nu cumva va
deveni o povară pe spinarea învingătorului?

142
Ţara Bârsei

Consuela-Elena GRECU

DIN ÎNSEMNĂRILE DE RĂZBOI


ALE POETULUI GEORGE TOPÎRCEANU

Abstract: In the anniversary year of the Centenary of the Great Union, it is necessary to remind
everyone the contribution of every citizen of the country to the creation of Great Romania, from
politicians to peasants and intellectuals who fought on all fronts for the defence and unification
of the country.
This paper aims at presenting some of the memoirs of the poet George Topîrceanu during the
battles of Turtucaia in Bulgaria, when the Bulgarian-German armies occupied Dobrogea and
stopped the offensive of the Romanian troops on the north front.
Also, aspects of the life of Romanian prisoners in the Macedonian camps, Radomir, then Pirin
Planina and Sofia are also to be presented. The notes he made reveal that regardless of the
circumstances of his life, the poet George Topîrceanu was in complete harmony with nature.

Poetul George Topîrceanu a fost printre primii scriitori români care au primit ordin de
mobilizare atât pentru Campania din Bulgaria din 1913, cât şi pentru Primul Război
Mondial, la care România a luat parte.
Acesta s-a născut la 20 martie 1886, la Bucureşti, unde a absolvit şi primele două
clase primare, apoi continuă şcoala la Şuici (Argeş) şi din nou la Bucureşti, la liceele
„Matei Basarab” şi „Sf. Sava”. În anul 1905, când avea 19 ani, poetul a venit la Nămăeşti
împreună cu părinţii Ion şi Paraschiva Topîrceanu (tatăl administrator, iar mama
maestră ţesătoare) şi cu cele trei surori, Ana, Raliţa şi Alexandrina. Aceştia se instalează
cu chirie în casa Victoriei Iuga, educatoare la grădiniţa de copii din comună (actuala
Casă Memorială), iar părinţii încep munca în atelierul de ţesut covoare din apropiere,
ambele case aflându-se nu departe de mănăstirea Nămăeşti. George Topîrceanu
petrece vacanţele anilor 1905 şi 1906 la Nămăeşti, unde începe o frumoasă poveste de
dragoste cu Victoria Iuga, care îi va deveni soţie în anul 1912. În 1906 pleacă la Bucureşti
pentru a-şi publica versurile, colaborând cu mai multe reviste literare ca: „Tribuna”,
„Sămănătorul”, „Viaţa Literară”, „Viaţa Romînească” sau „Ramuri”.1 Tot atunci se va
înscrie la Facultatea de Drept Bucureşti, pe care o va întrerupe din cauza lipsei banilor.
La fel se întâmplă şi cu Facultatea de Litere şi Filosofie la care se înscrisese în anul
1909, tot în acest timp fiind copist la Ministerul Cultelor. Poetul pendulează în căutare
de muncă între Nămăeşti, Bucureşti, Iaşi şi Chişinău, dar Nămăeştiul a rămas pentru
el casa de suflet, Nămăeştiul cu Topliţa, şi iubita cu guriţa2. Pe parcursul vieţii a deţinut
mai multe funcţii administrativ-culturale: subsecretar la revista „Viaţa Romînească” –
Iaşi (1911), secretar de redacţie, redactor-şef la aceeaşi revistă (1920), director al Teatrului
Naţional din Chişinău (1926), inspector al teatrelor din Moldova (1929), inspector special
teatral (1932), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1933). În anul 1926 primeşte Premiul
naţional pentru poezie, iar în 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Din cauza unei boli necruţătoare, cancer la ficat, se stinge din viaţă la 7 mai 1937, în casa
poetului Demostene Botez, şi este înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi.

1 
Ştefan Trâmbaciu, Mircea Constantinescu, Casa memorială „Poetul George Topîrceanu”, Editura Universităţii din
Piteşti, 2007, p. 9.
2 
G. Topîrceanu, Sonet, manuscris, Academia Română.

143
Consuela-Elena GRECU

După Campania din 1913, poetul s-a întors sănătos, dar prea amărât, spunând „cu
batalionul meu am făcut marşurile cele mai grele din câte s-au făcut în Campania asta”3,
dar şi pentru că, după liceu, a fost trimis la Şcoala de Ofiţeri în rezervă de la Cotroceni,
unde comisia l-a respins şi a rămas sergent. Dorea să fie mutat la Regimentul 13 din Iaşi,
sau să fie avansat la gradul de sublocotenent.
În Primul Război Mondial, la 27 august 1916, România a declarat război Austro-
Ungariei, a doua zi Germania şi Turcia au declarat război României, iar la 1 septembrie
1916 armata bulgară, aliata Germaniei, s-a îndreptat spre Turtucaia, cel mai vestic punct
al teritoriului românesc de la sud de Dunăre. Luptele de la Turtucaia au fost un dezastru
pentru armata română, când armatele bulgaro-germane au ocupat Dobrogea şi au oprit
pe frontul din nord ofensiva trupelor române împotriva celor germane.
Din scrisorile poetului George Topîrceanu către Margareta Gavrilescu (sora Otiliei
Cazimir), aflăm că, la 11 octombrie 1915, poetul făcea parte din Batalionul Infanterie
de Cetate Focşani ca plutonier, iar ultima carte poştală (de fapt o ilustrată a localităţii
Turtucaia), în care îi spune „ce frumoasă e Dunărea, noaptea”, datează din 16 august
1916.4
Odată cu trecerea Dunării a început o etapă nouă şi grea pentru poet. Despre
Turtucaia şi cei doi ani de prizonierat va scrie trei cărţi: Amintiri din luptele de la Turtucaia,
Bucureşti, Alcalay, 1918, În ghiara lor. Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Bucureşti, Socec,
1920, şi Pirin-Planina. Episoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti, „Naţionala”
Ciornei, 1936.

3 
George Sanda, G. Topîrceanu în faţa posterităţii, Bucureşti, Editura George Sanda, 2017, p. 176.
4 
Ibidem, p. 178.

144
Ţara Bârsei

Celor cinci zile cât au durat luptele de la Turtucaia poetul le-a dedicat un număr
de opt capitole, începând cu prezentarea tunarilor, discuţiile despre familie şi politică,
focurile, asaltul, la pontoane, în apă, culminând cu ziua de 24 august (4 septembrie),
ziua măcelului:

145
Consuela-Elena GRECU

În apă vedeai acum capete răzleţe de înotători cari luptau cu valurile. Dar pe
celălalt mal, jandarmii îi primeau cu focuri de carabină5.
Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul,
împingându-se sălbatic, făcându-şi loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii,
apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de
oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul
zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţa de a se apăra…
Rezemat de o căruţă, priveam încremenit. Niciodată n-am simţit mai adânc ca
atunci că omul e mai rău decât fiara… Era o amestecătură de sânge, de membre
zdrumicate în picioare, de carne zdrobită, de cadavre încremenite în spasme
cumplite6.
Topîrceanu continuă naraţiunea cu descrierea satelor arse de obuzele tunurilor
bulgare şi germane, dar şi cu încercarea românilor de a trece înot Dunărea. A încercat
şi el, folosind doi snopi de nuiele bine legaţi, dar a fost prins şi luat prizonier pentru
aproape doi ani.
Calvarul românilor a început îndată ce au ajuns pe pământul bulgăresc:
Într-un loc în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie
cu coase şi topoare. Ca să evite o încăierare generală, soldaţii escortei au fost
nevoiţi să le bareze drumul cu baionetele în cumpănă…De patru zile oamenii
n-au mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pâine până acum.
Primele cuvinte pe care le-am învăţat din gura lor au fost utre, adică mâine şi
ciacă,- adică aşteaptă! Dar mai rău decât foamea, pe care nici n-o mai simţi de la
o vreme, ne chinuieşte setea. Apă abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul
de noapte7.
Ajuns în lagărele din Macedonia, George Topîrceanu a avut primele atribuţii de
comandă, care i-au mărit şansele de supravieţuire.
La Radomir, un potporucic [sublocotenent] mi-a dat de faţă cu santinelele
escortei câteva atribuţii de comandă, care mi-au ridicat prestigiul în ochii lor,
sunt răspunzător de disciplina oamenilor, am dreptul să asist la distribuirea
pâinilor, să cer când se poate, măsuri de bunăstare la popasuri etc.8.
Îmbinând episoadele tragice cu cele comice, George Topîrceanu povesteşte cum a învăţat
bulgăreşte: „Am ajuns să scot din gât câteva sunete: crâc, mâc, tfâc, care seamănă mai
mult a sughiţ decât a vorbă omenească şi supără grozav”9.
Pornind către localitatea Pirin-Planina, poetul descrie drumul şi peisajele
înconjurătoare astfel:
Drumul şerpuia printr-o vale deschisă larg înaintea noastră. Aveam acum la
stânga, spre miazănoapte, zimţii negri ai Rodopilor, în partea opusă la miazăzi, o
linie lungă de culmi păduroase, de unde sunau tot mai departe tunurile frontului
încovoiat spre Marea Egee; şi-n fund, spre răsărit, alte lanţuri de munţi, între
care cel mai apropiat îşi înălţa în azur piscul pleşuv, din întunecimea pădurilor
revărsate pe poale. Acela era Pirin-Planina10.

5 
George Topîrceanu, Pagini de proză, Amintiri din luptele de la Turtucaia, Iaşi, Editura Junimea, 1985, p. 132.
6 
Ibidem, p. 133.
7 
Ibidem, Pirin Planina, p. 167.
8 
Ibidem, p. 184.
9 
Ibidem, p. 199.
10 
Ibidem, p. 212.

146
Ţara Bârsei

Atent la natura înconjurătoare, poetul este un fin observator al peisajelor, dar şi al


vieţuitoarelor, după cum urmează:
Un parfum strălucitor de primăvară timpurie ne-a întâmpinat de la început pe
coastele muntelui străin, în lumina dulce a acestor zile de toamnă când prin
părţile noastre flori şi ierburi se ofilesc subt brumă11.
...o pitulice cu codiţa răsfirată pe spate, ca un curcan, a ieşit dintr-o încâlcitură de
rădăcini, la capătul unui buştean putred, ca să vadă ce mai e pe lume; dând cu
ochii de mine, a-nceput deodată să ţipe cu gura până la urechi12.
Se contopea cu natura, având aceeaşi voinţă de viaţă:
M-am alăturat de trunchiul unui brad tânăr, la marginea pădurii, izolat puţin
de semenii lui grămădiţi pe râpă; sta înfipt acolo, în bătaia vântului, cu creştetul
în soare. Şi l-am simţit lângă mine trăind, străbătut de un şuvoi de viaţă intensă
până-n vârful crengilor. Aceeaşi voinţă dârză de a trăi era şi-n mine, împrăştiată-n
trup şi-n văpaia sângelui, mai adânc decât în mintea care oglindea şi cumpănea
împrejurările stranii în care mă aruncase războiul13.
Autodidact, Topîrceanu învăţase în ţară limba franceză şi engleză, iar în Macedonia
a învăţat limba sârbă şi bulgară, lucru care l-a ajutat să devină interpret, să se bucure de
respectul bulgarilor şi să-şi schimbe statutul de la cel de tunar la mecanic de locomotivă,
cu toate că nu avea cunoştinţe despre aceasta. Aşa a ajuns la Sofia, unde prizonierii
români
duceau o viaţă amară de ocnaşi: prizonierii români lucrau de dimineaţa până
seara, sub conducerea nemţilor şi sub privegherea ciasovoilor, la felurite instalaţii
de cale ferată (poduri, linii, terasamente). Noaptea dormeau îngrămădiţi, 315
oameni în 7 vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate, părăsite la o parte, pe o
linie moartă. În jurul vagoanelor, un hlei negru şi gros, frământat de picioare;
lângă vagoane, deasupra unei gropi, un acoperiş de şindrilă, înclinat, susţinut
de două grinzi numai dintr-o parte, ţinea loc de bucătărie. Apa era adusă cu
hârdăul, de la depărtare de 2 km, din ograda unei cazărmi şi n-ajungea decât
pentru nevoile bucătăriei. Oamenii nu se spălau niciodată, setea şi-o potoleau
din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştrii ţărani nu mai
aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără
nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând
în picioare cârpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie,
cu ochii sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care
s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede,
îmbibate de ţărână14.
Viaţa în lagărul din Macedonia era dură din cauza mizeriei, a hranei insuficiente,
a muncii grele, a bătăilor primite, iar oamenii mureau în fiecare zi:
Căci pe fiecare noapte mureau câte 4-5 într-un vagon. Şi morţii erau lăsaţi la un
loc cu cei vii, într-o promiscuitate lugubră, până să-i scoată la capătul vagoanelor,
de unde îi căra o cotigă15.
Din aceleaşi cauze s-a îmbolnăvit şi poetul, dar, aşa cum se spune în popor, „tot răul

11 
Ibidem, p. 219.
12 
Ibidem, p. 223.
13 
Ibidem, p. 224.
14 
Ibidem, p. 248.
15 
Ibidem, p. 249.

147
Consuela-Elena GRECU

spre bine”, acest lucru l-a ajutat să suporte mai uşor necazurile, ajungând secretar şi
interpret pe unul din etajele spitalului Klon Evropa din centrul Sofiei:
Douăzeci de zile am rezistat, luptând cu suflet tare şi putere supraomenească
împotriva mizeriei sinistre a acestui lagăr, împotriva primejdiei în care mă
aruncase nenorocul sau poate numai nechibzuinţa mea. La urmă, am căzut.
M-am îmbolnăvit. Şi credeam că totul s-a isprăvit. Dar prietenii mei bavareji
m-au dus la un doctor militar şi au stăruit, cu toată trecerea pe care o aveau
germanii, să fiu trimis la spital16.
Printre atâtea mizerii, viaţa avea frumuseţea ei şi s-a arătat poetului sub chipul
unei bulgăroaice, la o fereastră. În fiecare zi, la aceeaşi oră, fata apărea la fereastra de
unde, mai întâi prin simpla apariţie, apoi prin semne şi gesturi adresate poetului, au
început să se împrietenească, au tăiat litere din hârtie şi şi-au scris mesaje, el în franceză,
ea în bulgară, dar distanţa fiind prea mare nu se vedeau literele; el nu mai era singur,
iar ea îi oferea gesturi şi imagini, câteodată chiar pe a ei, goală, în lumina ferestrei; şi el
scrie: „Îmi dăruise tot ce putea dărui de departe o fată unui prizonier de război, într-o
caldă şi zbuciumată noapte de vară”17.
După frumoasa vară a venit iarna, când „un mare prieten din ţară [Constantin
Stere], rămas în teritoriul ocupat, aflând că mă găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit
la comandamentul bulgar din Bucureşti cu rugămintea să fiu adus acolo”18. Şi astfel, la
sfârşitul lunii decembrie 1917, prizonierul din Bulgaria s-a urcat în trenul care l-a dus
până la Rusciuc, iar de acolo, cu un curier bulgar, a plecat spre Bucureştiul ocupat de
trupele germane, trecând peste Dunărea de la care a început dezastrul, dar şi naraţiunea
poetului:
Prin noaptea de păcură, am zărit în sfârşit apa – de lângă care plecasem cu atâta
vreme în urmă; i-am auzit, cu bătaie de inimă, clipotul undelor la ţărm – şi i-am
cunoscut glasul... Şi s’auzeau câinii’n Giurgiu19.
În afara pierderilor care vizau existenţa statului român, dezastrul de la Turtucaia
a însemnat şi peste 34.000 de oameni morţi, răniţi sau dispăruţi, peste 160 ofiţeri şi
6.000 soldaţi morţi sau răniţi. Numai aproximativ 2.000 au reuşit să treacă Dunărea înot
sau cu ajutorul marinei navale române. Poetul George Topîrceanu a făcut parte din cei
28.000 de soldaţi români şi peste 480 ofiţeri luaţi prizonieri.20
Înainte de cele trei cărţi, poetul a publicat amintirile de război în episoade relatate
în revistele „Însemnări literare” şi „Viaţa romînească” unde era redactor. Colecţia
Muzeului Municipal Câmpulung cuprinde câteva din aceste reviste cu adnotări şi
completări ale poetului, după cum urmează:
- în numărul 6, anul I din 10 martie 1919 al revistei „Însemnări literare”, apărut la
Iaşi, articolul poetului În ghiara lor este presărat cu adnotări scrise cu cerneală neagră pe
marginea articolului;

16 
Ibidem, p. 251.
17 
Ibidem, p. 261.
18 
Ibidem, p. 262.
19 
Idem, Pirin Planina, Bucureşti, Editura „Naţionala” S. Ciornei, 1936, p. 245.
20 
G. Sanda, op. cit., p. 192.

148
Ţara Bârsei

- în numărul 10 din 20 aprilie 1919 al revistei „Însemnări literare” este redat


capitolul Pe vârful Pirinului;
- numărul 15 din 25 mai 1919 al aceleiaşi reviste conţine articolul Cantargieva, un
capitol din volumul În ghiara lor;
- în numărul 26 din 10 august 1919 – aceeaşi revistă – a apărut articolul Grănicerii;
- în numărul 32 din 21 septembrie 1919 – tot în „Însemnări literare” – este inserat
articolul An Nou, un capitol din volumul În ghiara lor;
- în revista „Viaţa Romînească” nr. 1 din ianuarie 1921, apărută la Iaşi, în articolul
Focurile, care este capitolul cu acelaşi nume din cartea Amintiri din luptele de la Turtucaia,
toate cele 7 pagini conţin adnotările poetului în creion negru, cu tăieturi şi modificări
ale textului;

149
Consuela-Elena GRECU

- în numărul 14, anul I, din 18 mai 1919 al revistei „Însemnări literare” apare
articolul Răspuns unui erou, unde poetul George Topîrceanu ripostează criticului Eugen
Lovinescu
care n’a făcut armata, deși e sănătos şi tare cât un măcelar; acest chiulangiu fără
păreche, a cărui deviză a fost chiul pe toată linia în timpul războiului şi tupeu
verbal după războiu, – îndrăzneşte să-şi bată joc de suferinţele fără nume ale
unuia care şi-a făcut toată datoria faţă de patrie, în concentrări numeroase, în
manevre, apoi în cel mai primejdios punct şi în cel mai infernal vălmăşag de
la începutul războiului şi a îndurat cea mai crâncenă nenorocire care i se putea
întâmpla unui soldat în războiul mondial: captivitatea în Bulgaria;
- în numărul 18 din 15 iunie 1919 al revistei „Însemnări literare”, apare Cronica
veselă, o poezie dedicată tot lui E. Lovinescu: E rostul marei mulţimi anonime de a face
război, în care poetul continuă parodierea criticului:
De acuma n’o să te mai iau
În serios, magistre,
Cu argumente grave sau
Cu amintiri sinistre.
Căci dac’ai vrut cu dinadins
Pe alţii să’i dai gata,
Azi toată lumea s’a convins
Că n’ai făcut armata.
Şi cât păreai de delicat,
Iar astăzi dai năvală…
O, pentru ce m’ai reclamat
La Curtea Marţială?
...................
Îţi voi striga: E prea târziu!
Degeaba!... Salutare,
Tu, cel mai mare chiulangiu
Din România Mare.

150
Ţara Bârsei

151
Florentina-Manuela ŢUHAŞU

Florentina-Manuela ŢUHAŞU

EREMIA GRIGORESCU – EROU ÎNTRE EROI

Abstract: General Eremia Grigorescu was one of the most prominent and skilled commanders
that the Romanian army had had during the First World War.
The Great Battle of Mărășești in the summer of 1917, which ended with the brightest victory to
have ever been achieved during the war, placed General Eremia Grigorescu in the gallery of the
great military personalities of our nation. His fine military skills and his love for the country
led to victory against the enemy troops, who were clearly superior to us, both numerically and as
regards combat techniques. Nevertheless, “such enemies could not break through the living wall,
stronger than steel, stronger than concrete, more resilient than granite, because it had been made
from the chest of those in whom the love of the people and the country, desirous to die rather than
to allow the advance of the enemy.”
The National History Museum of Romania holds in its collections the epaulettes belonging to
the general (colonel epaulettes), the photographs in which we see Eremia Grigorescu with other
personalities, but also among his soldiers, as well as an album dedicated to him - A hero of the
nation - General Eremia Grigorescu.

Eremia Grigorescu a văzut lumina


zilei la 28 noiembrie 1863, în apropiere
de Galaţi, fiind al patrulea copil al
familiei învăţătorului Grigore şi al
soţiei sale, Maria. Mama sa, născută
Cazacu, era descendentă dintr-o veche
familie moldovenească, cu bogate
tradiţii în meseria armelor. Cursurile
primare le-a urmat, în perioada 1870-
1874, în oraşul Galaţi, sub îndrumarea
profesorului Răşcanu, fiind „cel mai
mic dintre elevii clasei lui, dar şi cel
mai vioi şi pătrunzător”1. Primul său
dascăl i-a marcat destinul, rămânându-i
recunoscător tot restul vieţii sale,
spunând despre acesta că „m-a învăţat
cum să învăţ şi cum să fiu om”2. A urmat
apoi cursurile gimnaziale, în perioada
1874-1878, tot la Galaţi, fiind premiant,
dar pentru a se putea întreţine, a dat și
meditaţii. În 1878 a plecat la Iaşi, unde
s-a înscris pentru ocuparea „unui loc de
bursier la internatul Liceului Naţional”3.

1 
Vasile Metaxa (edit.), Un erou al neamului. Generalul Eremia Grigorescu.Viaţa şi opera sa. Omul. Militarul, Eroul.
Funeraliile naţionale, volum comemorativ, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1920, p. 8.
2 
Nicolae Ionescu, Generalul Eremia Grigorescu, Bucureşti, Editura Militară, 1967, p. 10.
3 
Ibidem, p. 11.

152
Ţara Bârsei

A reuşit, uimindu-şi examinatorii prin pregătirea sa, în special la limba latină. Încă
din liceu a fost pasionat de istorie, războaiele unor mari comandanţi militari – Cezar,
Hanibal, Ginghis Han şi Napoleon, pentru care avea un adevărat cult – determinându-l
să-şi îndrepte atenţia spre o carieră militară. A absolvit bacalaureatul cu succes în faţa
unei comisii din care făceau parte personalităţi marcante ale ştiinţei şi culturii româneşti,
precum A.D. Xenopol, Petre Poni, St. Vârgolici, Xenofon Gheorghiu ş.a. S-a înscris apoi
la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Iaşi, dar
s-a retras pentru a se dedica carierei militare. „Prin aceasta ştiinţa românească a pierdut
un element de valoare, în schimb oştirea a căpătat un eminent militar”4.
Această decizie a tânărului Eremia Grigoresu nu a fost determinată de firea sa
nehotărâtă; ar fi o mare eroare să se creadă aşa ceva, mai ales că el avea o fire statornică,
chibzuită, cu mult simţ practic. Cauza principală a constat în influenţa pe care au
exercitat-o asupra sa mediul şi atmosfera din casa Lipan din Iaşi, unde a cunoscut-o pe
Eleonora Arapu, studentă şi ea la Facultatea de Ştiinţe, viitoare profesoară de matematică,
care-i va deveni soţie în anul 1886. Aici, tânărul Eremia Grigorescu a ascultat cu multă
atenţie şi emoţie faptele de vitejie ale armatei în timpul Războiului pentru Neatârnare,
relatate cu mult patos de participanţii la acest eveniment. Toate acestea, grefate pe
structura sa psihică, şi înclinaţiile personale, au dus în cele din urmă la hotărârea de a
se înscrie la Şcoala Militară din Bucureşti, în anul 1882. A fost singurul candidat care
a rezolvat o grea problemă de geometrie – una din probele scrise – fiind felicitat de
generalul Arion, preşedintele comisiei, acesta spunându-i: „N-avea nici o grijă tinere,
căci tari fiziceşte avem mulţi, dar tari în calcule şi în ştiinţă ca d-ta avem prea puţini”5.
A urmat cursurile acestei şcoli timp de doi ani, iar la 1 iulie 1884 a fost înaintat la gradul
de sublocotenent de artilerie, fiind şi şeful promoţiei sale. Pregătirea sa temeinică a dus
la trimiterea sa la Paris, ca ataşat pe lângă Comitetul Artileriei Franceze „St. Thomas
d’Aquin”, denumire pe care o avea Centrul de instrucţie al artileriei franceze, timp în
care a urmat şi doi ani de matematică la Sorbona, cursurile fiind predate de Charles
Hermite. „Orele de curs, discuţiile cu celebrul profesor constituiau tot atâtea ocazii
pentru tânărul ofiţer român de a-şi făuri o judecată fermă şi de a-şi apropia o metodă
superioară de predare.”6
La 1 noiembrie 1887, aflându-se încă la Paris, Eremia Grigorescu a fost avansat
la gradul de locotenent, apoi, la 30 august 1892, căpitan, iar la 1 octombrie 1906,
locotenent-colonel. În toamna anului 1915, la 28 noiembrie, a fost avansat la gradul de
general de brigadă şi a primit comanda Diviziei a 14-a, cantonată în nordul Moldovei.
La data intrării României în Primul Război Mondial, 15 august 1916, generalul Eremia
Grigorescu era comandantul Diviziei a 15-a – Divizia supranumită mai târziu, „de fier”
–, cu reşedinţa la Constanţa. Nu i-a plăcut această mutare şi şi-a exprimat nemulţumirea
într-o scrisoare adresată soţiei:
Sunt nemulţumit că mi-am părăsit divizia mea, pe care o formasem aşa de bine;
aci din nou trebue să încep: o să mă vezi însă cel mai fericit om când o să aud că
s-a decretat mobilizarea armatei noastre7.
În perioada 1891-1894, pe când îşi făcea serviciul la unitatea de artilerie, instalată

4 
Vasile Metaxa (edit.), op. cit., p. 9.
5 
Ibidem, p. 15.
6 
Nicolae Ionescu, op. cit., p. 16.
7 
Vasile Metaxa (edit.), op. cit., p. 17.

153
Florentina-Manuela ŢUHAŞU

în cazarma Malmaison (cum i se spunea atunci), a predat şi cursul de algebră la Şcoala


Superioară de Artilerie, Geniu şi Marină. Tot atunci a întocmit şi prima lucrare cu
caracter teoretic, Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc. Era pentru prima dată
când era abordată o astfel de problemă pentru artilerie. A făcut parte din diferite comisii,
desfăşurând o intensă activitate atât în ţară, cât şi în străinătate, în scopul dotării armatei
române cu armament şi muniţie corespunzătoare. Atunci când încă avea gradul de
căpitan a participat la recepţionarea puştii „Manlicher”, fabricată de firma Steyr, armă
necesară înzestrării infanteriei. Atunci când a primit gradul de maior i-a fost încredinţată
conducerea pulberăriei Dudeşti din Capitală, pe care a organizat-o, merite pentru care
a fost decorat cu Ordinul naţional „Steaua României”. Totodată a mai scris şi o a doua
lucrare, Studiul balistic al armei model 1893, ambele lucrări contribuind prin conţinutul
lor la dezvoltarea ştiinţei militare româneşti, fiind recomandate pentru studiul tinerilor
ofiţeri ca regulamente de specialitate.
La mobilizarea generală din august 1916, Eremia Grigorescu se afla la Constanţa,
fiind comandantul Diviziei a 15-a, care avea în componenţa sa două brigăzi de infanterie,
un regiment de artilerie şi alte efective militare mai mici. Participarea generalului la
prima fază a războiului este limitată. După străpungerea frontului de către inamic
în sudul Dobrogei, la începutul lunii septembrie 1916, Divizia a 15-a va participa la
luptele din Dobrogea timp de 35 de zile. Primele ciocniri cu inamicul s-au încheiat cu
succes, acesta fiind respins în zona podului de la Cernavodă. În luptele de la Mulciova
şi Arabagi din Dobrogea, trupele diviziei au obţinut victorii. Este remarcabil faptul că
încă de la primele acţiuni la care a participat generalul Grigorescu se pune în evidenţă
spiritul său de iniţiativă, capacitatea de a aprecia just câmpul de luptă, măiestria de a
insufla subordonaţilor credinţa fermă în victorie, energia şi hotărârea în luarea deciziilor,
precum şi dragostea sa faţă de pământul românesc. Referindu-se la dorinţa de a fi cât
mai util ţării sale în acele momente dramatice, iată ce îi scria, printre altele, soţiei sale
de pe front:
Dorm în cort, iar dimineaţa bruma de pe păr îmi serveşte de fricţiune. Sînt
sănătos şi vesel că am dat piept cu duşmanul. Dacă mă iubeşti să te îngrijeşti ca
să pot suporta grija celor dragi sufletului tău. Sînt fericit că ascult muzica ce-mi
place de când am îmbrăcat iarăşi uniforma de artilerie... Am nădejdea că mă voi
duce eu singur la Sofia să aduc pe Trăiănică al nostru8.
Spre sfârşitul lunii septembrie 1916, generalul Eremia Grigorescu, în calitatea
sa de comandant al diviziei, a primit ordinul să părăsească frontul dobrogean şi să
se deplaseze către Moldova, cu misiunea de a apăra Valea Oituzului, punct strategic
de mare importanţă, deoarece pătrunderea inamicului prin acest sector ar fi dus la
ocuparea singurei saline care mai aproviziona ţara şi a zonei petrolifere din această
regiune, unica sursă de carburant a armatei, care nu căzuse în mâinile inamice. În această
perioadă, generalul Prezan, comandantul Armatei I, a inspectat frontul, iar întâlnirea
cu Eremia Grigorescu i-a întărit convingerea că prin acest sector trupele inamice nu vor
putea înainta, ceea ce s-a şi întâmplat. Generalul Grigorescu şi-a făcut public intenţiile:
„Nimeni, absolut nimeni, cu nici un preţ nu va ceda nici un metru din terenul ocupat
astăzi”9.
Eremia Grigorescu a organizat sistemul de apărare al diviziei pentru a face faţă

8 
Ibidem, p. 28.
9 
Constantin C. Gheorghiu, Generalul aviator Andrei Popovici, Bucureşti, Editura Militară, 1978, p. 54.

154
Ţara Bârsei

succesivelor atacuri ale trupelor germane, dar nu s-a mulţumit ca trupele aflate în
subordinea sa să rămână numai în defensivă, ci a declanşat atacuri şi contraatacuri
asupra unor forţe de trei ori mai numeroase decât ale sale, reuşind să fixeze o linie a
frontului cu o stabilitate constantă. Aliniamentul pe care a ajuns divizia de sub comanda
sa a depăşit crestele Carpaţilor Orientali, a pătruns în Transilvania, teritoriu românesc
care aştepta clipa cea mare a Unirii cu fraţii de dincolo de munţi. Generalul îşi dorea
cu ardoare eliberarea acestor teritorii, reieşind şi din scrisoarea pe care i-o adresa soţiei
sale, din localitatea Poiana Sărata de pe meleagurile Ardealului:
Vezi tu, eu acum a-şi înainta ca fulgerul în Transilvania, dar nu pot pentru că aşi
rămâne în vânt deoarece flancurile mele sunt îndărăt şi slabe!10.
Faptele de eroism şi vitejie săvârşite în această perioadă de către militarii români sub
comanda generalului Eremia Grigorescu au fost răsplătite prin citarea prin ordine de zi
date de comandantul Armatei I, cât şi de Marele Cartier General al Armatei Române.
Marea bătălie de la Mărășeşti, din vara anului 1917, unde s-a obţinut cea mai
strălucită victorie din timpul războiului, îl aşează pe generalul Eremia Grigorescu în
galeria marilor personalităţi militare ale poporului nostru. Calităţile sale de bun militar
şi dragostea sa faţă de ţară au dus la obţinerea victoriei în faţa trupelor inamice, care ne
erau net superioare atât ca număr, cât şi ca tehnică de luptă, dar care
nu au putut străpunge zidul viu, mai tare ca oţelul, mai puternic ca betonul,
mai rezistent ca granitul, pentru că el era format din piepturile acelora în care
sălăsluieşte iubirea de neam şi moşie, hotărâţi să moară decât să îngăduie
înaintarea duşmanului. Generalul Grigorescu a ştiut să facă la Mărăşeşti din
oameni nişte eroi şi să-i transforme din soldaţi în supra-oameni11.
Ofensiva feldmareşalului von Mackensen a fost oprită şi apoi zdrobită de
români. Soldaţii români au luptat având în minte şi inimă cuvintele lansate de
generalul Eremia Grigorescu: „Nici pe aici nu se trece!”12
După această bătălie, generalul a dat un ordin de zi în care-şi exprima admiraţia faţă de
eroismul soldaţilor şi credinţa acestora în victorie:
Aici cunoscu generalul Mackensen ce este înfrângerea. Mărășeştii fu mormântul
iluziilor germane... De la general la soldat, strângeţi rândurile pline de mândria
eroilor admiraţi de lumea întreagă şi fiţi gata ca atunci când ceasul deplinei
răzbunări va suna să goniţi dincolo de hotare pe vrăjmaşul contropitor13.
Pentru meritele sale dobândite pe câmpul de luptă, generalul Eremia Grigorescu a
fost decorat cu Ordinul militar „Mihai Viteazul” cls. a III-a şi a II-a, din partea Rusiei i s-a
conferit Crucea „Sf. Gheorghe” şi Ordinul „Sf. Ana”, iar generalul Berthelot l-a decorat
cu cel mai mare ordin francez, „Legiunea de onoare”. Totodată guvernul Angliei i-a
oferit decoraţia „Companion of The Bath”, iar o delegaţie din Japonia i-a oferit o sabie
de onoare cu inscripţia Voi sunteţi cei care scrieţi istoria ţării.
De asemenea, Universitatea din Iaşi, într-o festivitate solemnă în Aulă, la 11 noiembrie
1918, i-a oferit o sabie de onoare care purta panglica Ordinului „Mihai Viteazul”; sabia a
fost oferită din partea foştilor lui profesori, fiindu-i înmânată de Petru Poni, preşedintele

10 
Vasile Metaxa (edit.), op. cit., p. 32.
11 
Ibidem, p. 39.
Mircea N. Popa, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, pp.
12  

362-363.
13 
Gheorghe Negrescu, Din amintirile unui vechi aviator, Bucureşti, Editura Militară, 1977, pp. 143-144.

155
Florentina-Manuela ŢUHAŞU

Academiei Române, care îşi încheia pledoaria spunând:


Pe ea sunt înscrise glorioase nume: Oituz, Pralea, Mărășeşti, care alăturea de
numele Domniei Voastre vor străluci în veci în istoria neamului nostru14.
S-a stins din viaţă, după o scurtă suferinţă, în ziua de 21 iulie 1919. Ultima sa
dorinţă a fost să fie înmormântat la Mărășeşti, în mijlocul miilor de eroi care s-au jertfit
pentru apărarea patriei. Cu această ocazie, istoricul Nicolae Iorga ţinea să scrie:
... generalul Grigorescu a contribuit esenţial la izbânda de la Mărășeşti prin acea
însuşire, fericită între cele fericite, care e siguranţa de sine, încrederea absolută
în neapăratul succes, farmecul ce aceste calităţi de voinţă-l exercită asupra
tuturor celor ce stau sub ordinele unui asemenea om, sugestionaţi de cuvântul,
de gestul, dar mai ales de neclintita lui atitudine15.

14 
Vasile Metaxa (edit.), op. cit., p. 44.
15  
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, antologie şi note de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1975,
pp. 188-189.

156
Ţara Bârsei

Dana-Roxana NICULA

FAMILIA FĂLCOIANU
Destine, Fapte, Întâmplări din perioada Marelui Război

Abstract: The Fălcoianu family is an old Romanian noble family, referenced in documents from
the 16th century and related to illustrious families such as: Cantacuzino, Văcărescu, Grecianu,
Cretzulescu, Brătianu, Rosetti, Filipescu.
At the beginning of the First World War, boyar families still maintained their absolute supremacy
among the political elite. The boyars had been around for hundreds of years, formed the only
political class of the Romanian Countries and owned the greatest weal thin the country. They
were the major landowners.
Our historical approach aims to present a short genealogy of this family of Oltenian boyars and
the involvement of Alexandrina Lili Fălcoianu in the events of the First World War.
This family represents the origin for ministers, generals, governors and prefects of counties and
diplomats, since they were large families with descendants in Romanați at Fălcoiu, Craiova,
Bucharest and Moldova.
For historical documentation I used the Fălcoianu Fund from the Central National Historical
Archives and the genealogical studies carried out by genealogist Al. Fălcoianu and Marcel
Romanescu, descendants of this family, plus further research conducted by historian John C.
Filitti and the book in manuscript by Alexandrina Fălcoianu “From Hard Days; Self-examination
and Answer”.

Familia Fălcoianu este o familie nobiliară românească veche, care apare menţionată în
documente din secolul al XVI-lea şi este înrudită cu familii ilustre, precum: Cantacuzino,
Văcărescu, Grecianu, Cretzulescu, Brătianu, Rosetti, Filipescu.
În pragul Primului Război Mondial, familiile boiereşti îşi menţin supremaţia
absolută în rândurile elitei politice. Boierimea a reprezentat, sute de ani, singura clasă
politică a Principatelor Române, deţinând cele mai mari averi ale ţării, fiind mari
proprietari funciari.
Demersul nostru istoric îşi propune să prezinte o scurtă genealogie a acestei familii
de boieri olteni şi implicarea Alexandrinei Lili Fălcoianu în evenimentele Primului
Război Mondial.
Din această familie au făcut parte miniştri, generali, ocârmuitori şi prefecţi de
judeţe, diplomaţi. Au fost un neam mare, cu ramificaţii la Fălcoiu în Romanaţi, la
Craiova, Bucureşti şi în Moldova.
Pentru documentarea istorică am folosit fondul Fălcoianu de la Arhivele Naţionale
Istorice Centrale şi studiile genealogice realizate de genealogistul Al.Al. Fălcoianu şi
de Marcel Romanescu, descendenţi din această familie, la care se adaugă cercetările
realizate de istoricul Ioan C. Filitti şi cartea în manuscris a Alexandrinei Fălcoianu, Din
zile grele. Un examen de conştiinţă şi un răspuns.
Din documentele cercetate rezultă că această familie de boieri este originară din
Oltenia şi şi-a luat numele de la Fălcoiu, domeniul lor din judeţul Romanaţi (azi, județul
Olt).1
Pe arborele genealogic întocmit de Alexandru Al. Fălcoianu şi Ioan C. Filitti, în 1919,

1 
Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, Bucureşti, 1975, doc. 195, pp. 325-328.

157
Dana-Roxana NICULA

apare blazonul familiei Fălcoianu imprimat cu negru, compus dintr-un scut oval, având
în interior un arbore (verde) cu rădăcini puternice; arborele are pe senestra2, între coroană
şi rădăcini, o creangă pe care stă o pasăre (neagră) ce seamănă cu un corb; scutul este
timbrat de o coroană princiară deschisă cu cinci fleuroane şi are ca tenanţi (susţinători) doi
lei rampanţi (de culoare maro) afrontaţi, cu cozile ridicate, ţinând fiecare într-o labă o sabie
îndreptată în sus. La baza scutului sunt două medalioane, semn al nobleţei. În varianta
color medalioanele nu mai apar.

Fig. 1 Fig. 1bis

În ceea ce priveşte originea numelui Fălcoiu, acesta vine de la latinescul falco, ōnis
= şoim, familia şi satul luându-şi numele, probabil, de la o poreclă, Fălcoi sau Falcoi,
purtată de întemeietorul aşezării.
Primul membru care apare în documente, la 1550, este un anume Badea, logofăt
ot Fălcoi.3
Marcel Romanescu, descendent din această familie, a efectuat cercetări cu privire
la genealogie şi a ajuns la concluzia că generaţia a cincea a acestui neam cuprinde pe cei
şase copii ai lui Matei I. Fălcoianu (rezultaţi din cele două căsătorii, cu Stanca, fiica lui
Iorga Lipănescu, şi cu Maria, fiica lui Constantin Bărbătescu), din care se desprind, în
secolul al XVIII-lea, cele trei spiţe ale Fălcoienilor: spiţa lui Asan (postelnic), a lui Radu
(serdar) şi a lui Matei II (şetrar).
1. Spiţa postelnicului Asan se stinge cu Costache, comis pe la 1839.4
2. Spiţa serdarului Radu, denumită de Marcel Romanescu spiţa majoră (deoarece
este cea mai longevivă), cuprinde mai întâi pe cei doi fii ai săi: Constantin şi Dimitrie;
Constantin a fost ocârmuitorul Doljului din 1839; Dimitrie a fost membru la Înalta Curte
de Apel între anii 1851-1854 şi a avut un fiu, Scarlat, ministru în 1859, apoi preşedinte

2 
Senestra [< fr. senestre < lat. sinistra – stânga] = partea stângă (în heraldică, descrierea este făcută în oglindă).
3 
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C), fondul Fălcoianu, dos. 1/1939-1940, Contribuţii
la cunoaşterea Neamului Fălcoienilor de Marcel Romanescu, subdirector al Afacerilor Consulare din Ministerul de
Externe, f. 6.
4 
Ibidem.

158
Ţara Bârsei

la Înalta Curte de Casaţie în perioada 1868-1874. Mai sunt menţionaţi doi veri, generalii
Mihail şi Alexandru Fălcoianu; cel din urmă a avut doi băieţi: Matei şi Alexandru.
Matei, născut pe la 1865 şi mort la 1925, a fost magistrat, avocat, inspector general
administrativ, maior în rezervă, iar Alexandru, născut pe la 1880, mort în 1953, a fost
funcţionar, director în Ministerul de Interne în perioada 1899-1918, primul prefect al
judeţului Caliacra în 1913, director al Comisiei de aprovizionare a Ministerului de Interne
în 1916, director general la Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului în perioada 1918-1927,
primul inspector general administrativ al întregului Ardeal în 1920. Nu a avut urmaşi, în
schimb fratele său Matei l-a avut pe Alexandru (Lulu), ofiţer de cavalerie, născut în 1895
şi decedat în acelaşi an cu unchiul său, 1953. Cu ei se stinge spiţa lui Radu Fălcoianu.5
3. Cea de a treia spiţă, a şetrarului Matei II Fălcoianu, denumită de Marcel
Romanescu spiţa mezină (din care şi el face parte), îi cuprinde şi pe fiii gemeni ai
serdarului Ioniţă Fălcoianu şi ai Raliţei Lipoveanu6, Ştefan şi Ioan; Ştefan a fost general,
şef al Marelui Stat-Major, ministru de război şi ministrul Finanţelor ad-interim în
perioada 1884-1886, primul director al Căilor Ferate Române, membru al Academiei
Române; s-a născut în anul 1835 şi a decedat în anul 1905; Ioan a fost matematician (i se
spunea „Matematicul”), profesor universitar şi director general al Poştelor; s-a născut la
1835 şi a decedat la 1867.
Generalul Ştefan Fălcoianu a avut patru copii cu Alexandrina Bâscoveanu, care
a murit tânără. Băieţii, Dumitru, născut la 1866, decedat la 1868, şi Ştefan, născut la
1869, decedat la 1915, locotenent-colonel de artilerie căsătorit cu Ioana Kalenderu, nu
au avut urmaşi. Aşa se stinge spiţa lui Matei II
Fălcoianu pe linie masculină. Fetele au fost Lucia,
născută la 1868, căsătorită cu Nicolae Romanescu,
şi Alexandrina, născută în septembrie 1870,
decedată în octombrie acelaşi an. Cu cea de a doua
soţie, Maria Locusteanu, generalul Fălcoianu nu a
avut copii.7
„Matematicul” Ioan a fost căsătorit cu Elena
Warthiady şi a avut două fete, pe Maria, născută la
1865, căsătorită cu inginerul Ioan G. Cantacuzino şi
decedată la 1907, şi pe Alexandrina (Lili), născută
în 1867 şi decedată în 1951, care a fost pictoriţă şi
memorialistă8.
În continuarea prezentului articol mă voi referi
la Alexandrina (Lili) Fălcoianu, deoarece este una
dintre participantele şi martorele evenimentelor
din Bucureştii aflaţi sub ocupaţie în anii 1916-1918.
S-a născut, cum am afirmat mai sus, în 1867,
la Bucureşti, şi a primit o educaţie aleasă, deşi
tatăl său a murit foarte tânăr (la 37 de ani) – Lili
avea doar șase luni, iar sora sa, Maria, doi ani. La
Camera Deputaţilor, lui Ioan i se spunea „Cocoşul”,
Fig. 2
5 
Ibidem, f. 8.
6 
Ibidem, dos. 4, ff. 1-4.
7 
Alexandru Al. Fălcoianu, Arborele genealogic al Familiei Fălcoianu, Bucureşti, 1928.
8 
A.N.I.C, fondul Fălcoianu, dos. 1/1939-1940, f. 9.

159
Dana-Roxana NICULA

deoarece apostrofa cu furie pe adversar şi se sbârlea ca un cocoş. S-a zis că Ioan Fălcoianu
ar fi fost otrăvit de adversarii politici, însă nu s-a putut dovedi acest lucru.9
Mama, Elena Warthiady Fălcoianu, a avut grijă ca Lili şi Maria să primească o
bună şi folositoare educaţie. După moartea tatălui, Lili, Maria şi mama lor s-au mutat
la bunica din partea mamei, Maria Warthiady, care avea o casă în Bucureşti, pe Calea
Moşilor.
Prima guvernantă pe care au avut-o cele două fete a fost vieneză. Vorbea cu
ele numai în germană, lucru care a ajutat-o pe Lili în timpul ocupaţiei. A învăţat la
pensionul doamnei Miller-Verghi. A avut profesori renumiţi: la română pe Vlahuţă, la
franceză un elveţian, Roland, de la care învăţase pe dinafară discursurile funebre ale lui
Bossuet, la filosofie a avut profesor pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, la aritmetică pe
Pascal şi la ştiinţe pe Proca.
Elena Warthiady, mama lui Lili Fălcoianu, s-a căsătorit în 1880 cu Constantin
Racoviţă, cu care s-a mutat la Goleşti. Despre Constantin Racoviţă, tatăl său vitreg, Lili
spune că era:
Înalt, frumos, purta mustăţi şi cioc, avea o înfăţişare distinsă şi ne privea cu
blândeţe. Era de o bunătate care curând ne-a câştigat inimile, mai cu seamă a
mea, fiincă el îmi ţinea parte când făceam nebunii şi râdea de ele din toată inima,
astfel că ieşeam basma curată din toate încurcăturile. Era tipul bunului boier şi
gospodar desăvârşit10.
Verile mergeau la Călugăreni, în judeţul Vlaşca, proprietatea unchilor ei, şi la Sinaia,
unde participau la întrunirile prinţului Dimitrie Ghica, care avea o casă impozantă şi
primea la ora patru toată elita locală.11 În vacanţe se întâlneau la moşie, la Goleşti, cu
copiii familiilor Racoviţă, Davila, Trăznea, Cantacuzino, cu fraţii şi surorile Brătianu,
Ionel şi Sabina, la Florica, cu nepoţii Goleşti.12 Când nu se duceau la moşie, vara ieşeau
cu trăsura la şosea (pe Kiseleff), unde
cânta muzica militară la bufet. Trăsurile se opreau în faţa bufetului pe dreapta.
Toată lumea se cunoştea, se vorbea de la o trăsură la alta, apoi câte odată opream
la Capşa şi ne servea îngheţată în trăsură13.
Pentru o mai bună educaţie, au fost trimise de mama lor la pension la Sèvres,
împreună cu fetele surorii sale mai mici, Eliza, care era căsătorită cu Gheorghe Băleanu.
Profesorii erau de la Colège de France. Fetele Fălcoianu ştiau deja germană, engleză,
franceză.
Fiind la Paris, o vizitau pe Principesa Elena Cuza şi pe Eufrosina Văcărescu, născută
Fălcoianu, mama Elenei Văcărescu. Erau deci verişoare primare cu Elena Văcărescu,
despre care Lili Fălcoianu spune că „foarte tânăra Elena era citită prin saloanele franceze
ca un fenomen din cauza inteligenţei şi frumoaselor poezii franţuzeşti ce le făcea”14.
Din copilărie Lili a învăţat pianul cu profesoara Lizica Văleanu, apoi cu polonezul
Başni, participa la Palatul Regal la concertele simfonice organizate de Wachmann
cu sprijinul Reginei Elisabeta. A fost pasionată de desen, urmând pictura la Paris,
la Academia Julian, care avea ateliere de pictură şi sculptură în diferite cartiere ale

9 
Ibidem, dos. 41/1937, f. 3.
10 
Ibidem, f. 8.
11 
Ibidem, dos. 37/1930-1937, f. 4.
12 
Ibidem, ff. 24-25.
13 
Ibidem, dos. 41/1937, f. 7.
14 
Ibidem, dos. 37/1930-1937, f. 36.

160
Ţara Bârsei

Parisului. Aici i-a avut profesori pe Jules Lefebvre şi Jean-Joseph Benjamin-Constant.15


A locuit în cartierul Montparnasse şi a închiriat atelierul sculptorului Albert-Ernest
Carrier-Belleuse.
În cartea sa, Din zile grele, spune:
Când studiam pictura la Paris, am închiriat atelierul acestui sculptor [Carrier-
Belleuse], care murise de câţiva ani. Doamna Carrier Belleuse, soţia lui,
auzind că sunt româncă, mi-a zis: „Ce curioasă ţară este România, guvernele
nu recunosc comenzile făcute de guvernul precedent. Spre exemplu guvernul
dumneavoastră, a comandat soţului meu, statuia unui rege român, Mihai
Viteazu. Până s-o facă guvernul s-a schimbat, iar cel nou n-a voit să recunoască
acea comandă şi am rămas mult timp cu statuia aici în atelier. La urmă ne-am
adresat Legaţiei şi după mari greutăţi ne-au luat-o”16.
Revenind în ţară, a urmat cursul de infirmiere benevole, organizat de Irina
Câmpineanu la Spitalul Eforiei, şi cursul profesorului dr. Angelescu, de la Spitalul
Colţea. A lucrat în cadrul Crucii Roşii Române. În anul 1913 a lucrat la Ambulanţa
României în Bulgaria, a condus Ambulanţa de la Turnu Măgurele.
În noiembrie 1916, Guvernul României s-a refugiat la Iaşi; Ion I.C. Brătianu a
împuternicit pe Lupu Costache şi pe Alexandru Marghiloman să aibă grijă de populaţia
Bucureştilor. Toate spitalele din oraş şi din teritoriul ocupat au trecut sub autoritatea
Societăţii Crucea Roşie Română care, la evacuarea Bucureştilor, s-a împărţit în două:
jumătate a plecat la Iaşi, sub conducerea lui Gheorghe Balş, cealaltă parte a rămas în
Capitală, sub conducerea lui Alexandru Marghiloman. Singura administraţie ce mai
rămăsese în teritoriul ocupat era Crucea Roşie. Între 16 şi 31 august, Lili Fălcoianu
împreună cu Elena Sturdza au avut în grijă cantina militară din gara Titu, unde zilnic
erau hrăniţi 40.000 de oameni. După gravele înfrângeri de la Dunăre (Turtucaia) această
cantină s-a închis.17
La 1 septembrie 1916, Crucea Roşie i-a încredinţat doamnei Elena Sturdza
conducerea Spitalului de campanie de la Seminarul Teologic Central, iar lui Lili Fălcoianu
Spitalele nr. 114, de la azilul „Elena Doamna”, şi 114 bis, de la Şcoala Normală, comasate
amândouă în Spitalul „Elena Doamna”.18
După intrarea germanilor în Bucureşti la 6 decembrie 1916, pe 7 decembrie,
ocupanţii au luat spitalul pe care îl conducea Lili Fălcoianu, în care erau trataţi 245
de răniţi români. Aceştia au fost evacuaţi pe la alte spitale. La 9 decembrie 1916, Lili
Fălcoianu a fost numită de Crucea Roşie la conducerea Spitalului 108 („Azilul de
Bătrâni”), pe care îl administrase până atunci Sabina Cantacuzino. La scurt timp, acesta
s-a transformat în spital de contagioşi. A fost o perioadă foarte grea pentru bucureşteni,
mai ales pentru populaţia de rând. Lipsa hranei, a apei potabile şi a căldurii, în timpul
iernii, făcea victime. Locuitorii îngheţau în case, spitalele nu aveau lemne, populaţia era
disperată.19 Toate spitalele din Bucureşti, precum şi cele din întregul teritoriu ocupat au
trecut, din ordinul noilor stăpâni, sub autoritatea Societăţii Crucea Roşie Română.
Lili Fălcoianu s-a implicat în ajutorarea prizonierilor de război. A ocrotit 24 de

15 
Ibidem, f. 43.
16 
Ibidem, dos. 41/1937, f. 192.
17 
Ibidem, dos. 37/1930-1937, f. 108.
18 
Ibidem, f. 109.
Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului: 1916-1918, Bucureşti, Editura Alcalay & Calafeteanu,
19  

1921, p. 69.

161
Dana-Roxana NICULA

prizonieri români evadaţi care s-au ascuns prin locurile izolate din spital. Acţiunea a
generat un scandal de proporţii, Sabina Cantacuzino acuzând-o că ar fi predat nemţilor
10 soldaţi evadaţi care încercaseră să se ascundă prin spital, acuzaţie ce s-a dovedit a fi
nefondată.
Pentru bucuria prizonierilor şi păstrarea legăturilor cu ţara, doamnele le trimiteau
scrisori şi pachete cu pesmeţi, tutun, slănină, ciocolată şi zahăr. Lili Fălcoianu povesteşte
despre aceste activităţi în cartea sa:
Era o minune şi mişcătoare activitate în spitalul ce dirijam eu, să dau amănunte
asupra morţii şi de ce boală muriseră algerieni, italieni..., la care scrisori
răspundeam cu mare grijă, pentru că mă gândeam cu ce durere familia va citi
rândurile mele, asigurând că se făcuse tot posibilul pentru a scăpa, că i s-au
dat cele mai bune îngrijiri şi chiar ce spusese înainte de a muri. Dar erau mulţi
prizonieri cărora nimeni nu le trimitea nimic. Doamnele din Bucureşti au
adoptat fiecare după putere, pe câţiva din aceşti oropsiţi20.
La îndemnul verişoarei sale, doamna Zetta Manu, şi al lui Alexandru Marghiloman,
la 3 aprilie 1918, Lili Fălcoianu a mers la Iaşi, având misiunea să o informeze pe Regina
Maria despre situaţia din Bucureşti.21 Referindu-se la această călătorie, scrie în cartea sa:
După dejun am avut audienţă la Regină. I-am spus starea de disperare în
care trăiam şi în care ne aruncase Pacea de la Bucureşti, că în teritoriul ocupat
spiritele erau foarte agitate şi circulau tot felul de manifeste şi hârtii în care se
cerea schimbarea Dinastiei22.
Regina Maria, referindu-se la această vizită, nota în memoriile sale la 3 aprilie 1918:
La prânz am avut-o invitată pe Lili Fălcoianu, care a reuşit să vină din partea
cealaltă sub un pretext fals. Lucrează de la început la asile de vieux de la
„Elisabeta”. A stârnit un râs nebun. Nu cred că există un om mai amuzant decât
ea. I-a făcut să râdă pe toţi mesenii, nu a rezistat nimeni, nici măcar severul meu
colonel, nici servitorii. Chiar şi cea mai tragică poveste devine, în gura ei, comică,
de-a dreptul irezistibilă – întreaga ei personalitate face ca tot ce spune să fie atât
de amuzant. Descrierile ei despre stăpânirea germană au devenit o adevărată
farsă, iar descrierea pe care ne-a făcut-o despre furtul Sfântului Dumitru a fost
inimitabilă23.
Regina Maria i-a încredinţat lui Lili Fălcoianu sume de bani pentru actele sale de
binefacere. Pe 18 iulie 1918, Lili Fălcoianu s-a retras la moşia sa de la Ciocăneşti, lângă
Goleşti.
După război, la 9 ianuarie 1919, a fost decorată de Regina Maria cu Ordinul „Regina
Maria” cl. I, despre acest fapt Lili Fălcoianu menţionând: „Augusta Regina Maria, după
cererea Societăţii Crucea Roşie, cunoscând munca mea, a binevoit să mă decoreze cu
«Ordinul Regina Maria» cl. I”24. Această distincţie i-a atras ura Sabinei Cantacuzino-
Brătianu.
La 21 martie 1921, Regina Maria i-a încredinţat conducerea Institutului Surorilor
de Caritate „Regina Elisabeta”, spunând că „acolo unde trebuiesc doi bărbaţi voi pune

20 
A.N.I.C, fondul Fălcoianu, dos. 41/1937, f. 194.
21 
Ibidem, dos. 36/1937-1944, f. 106.
22 
Ibidem, dos. 41/1937, f. 78.
Maria Regina României, Jurnal de Război 1917-1918, ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia, Bucureşti, Editura
23  

Humanitas, 2015, vol. II, p. 440.


24 
A.N.I.C, fondul Fălcoianu, dos. 41/1937, f. 116.

162
Ţara Bârsei

Fig. 3
pe Lili Fălcoianu”25. Acest Institut fusese fondat de Regina Elisabeta din fonduri proprii.
A fost prima şcoală de infirmiere din ţară. A rămas la conducerea acestui institut 16 ani,
până în 1937. (fig. 3) La venirea sa în şcoală, aici activa un grup de surori canadiene,
coordonate de o soră-şefă, Miss Cotton, fiica unui colonel canadian. Acestor surori
li s-a încredinţat Şcoala de infirmiere a doamnei dr. Caminsky de la Spitalul Colţea,
unde predau cursuri în fiecare dimineaţă viitoarelor surori. În octombrie 1921, surorile
canadiene au plecat. Înainte de plecare, Lili Fălcoianu le-a prezentat o parte din
frumuseţile României: Valea Oltului, Curtea de Argeş, Câmpulungul, Roşia Montană,
Munţii Apuseni. Surorile i-au mulţumit pentru acest gest, spunându-i: „... pe harta

Fig. 4
25 
Ibidem, dos. 37/1930-1937, f. 180.

163
Dana-Roxana NICULA

României pentru noi e scris Fălcoianu”26. A fost alungată de la conducerea acestei


instituţii de Regele Carol al II-lea şi de Elena Lupescu, considerând-o prietena Reginei
Maria, care trebuia înlăturată.
În perioada imediată de refacere după război, Lili Fălcoianu a luat iniţiativa
înfiinţării Aşezământului „Casa Femeii” şi a Societăţii „Ghiocelul” pentru ridicarea
satelor prin preoţi şi învăţători. (fig. 4)
Deşi activitatea desfăşurată de Lili Fălcoianu în timpul ocupaţiei din anii 1916-
1918 şi cea de după război a fost meritorie, la 12 iunie 1937 apare volumul al II-lea al
cărţii Din viaţa familiei Ion C. Brătianu 1914-1919, scrisă de Sabina Cantacuzino-Brătianu
(volumul I apăruse în 1933, la Editura Universul din Bucureşti), în care autoarea
vorbeşte în termeni duri la adresa multor personalităţi: Tache Ionescu, Kogălniceanu,
Carp, Eugeniu Carada, dar şi despre Lili Fălcoianu şi alte doamne din societatea
bucureşteană a acelor vremuri. (fig. 5) În această carte, Sabina Cantacuzino o prezintă
pe Lili Fălcoianu ca trădătoare de neam:

Fig. 5
Dar atitudinea cea mai tristă o avu amica noastră Lili Fălcoianu, pe care o primisem
la spitalul nostru când germanii luaseră pe cel de la Azilul Elena Doamna şi o
lăsaseră pe drumuri, cu un bolnav în braţe. Pe cât fusese de devotată la început,
pe atât acum, închipuindu-şi că germanii erau la noi pe veci, lucra cu ei cu toată
ardoarea unei firi impulsive şi dezechilibrate... Ca urmare a acestei purtări, îndată
ce s-a putut trece în Moldova, după pacea de la Bucureşti, Lili a obţinut de la
Marghiloman un automobil; s-a dus drept la regină. Nu ştiu ce i-a povestit, dar
a revenit decorată cu Crucea Reginei, pe care nici eu, nici Lia nu am avut-o. Ce
este drept n-am făcut nici o intervenţie pentru a o obţine, căci fusesem crescută
în indiferenţa decoraţiunilor şi nu le-am dat niciodată vreo importanţă, mai ales
după decorarea lui Lili27.

26 
Ibidem, f. 127.
27  
Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914-1919, ed. a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas,
2014, vol. II, p. 176.

164
Ţara Bârsei

La 6 iulie 1937, Lili Fălcoianu i-a intentat proces Sabinei Cantacuzino, făcând o
plângere pe lângă Parchetul Ilfov. Acest proces a durat aproape 10 ani, cu multe amânări
şi reveniri.
Polemica iscată a determinat-o pe Lili Fălcoianu să scrie o carte în două volume
intitulată Din zile grele. Un examen de conştiinţă şi un răspuns. Primul volum a fost publicat
la Editura Universul. Ultimul volum se află în manuscris la Arhivele Naţionale din
Bucureşti. În afara faptului că este o ripostă la adresa calomniilor Sabinei Cantacuzino,
cartea sa contribuie la cunoaşterea vieţii din Capitală, a întâmplărilor şi a oamenilor în
timpul ocupaţiei germane.
Referindu-se la cartea lui Lili Fălcoianu, Radu Rosetti aprecia:
... nu polemica între cucoane interesează, ci darul indirect făcut literaturii
noastre de doamna Cantacuzino, care prin destăinuirile sale a făcut pe
domnişoara Fălcoianu, una dintre cele mai culte şi inteligente femei din
societatea bucureşteană, să riposteze, să scrie astfel o carte, care nici ea nu poate
fi trecută cu vederea, fiindcă nu este numai un răspuns, ci o contribuţie de seamă
la efemeridele războaielor din 1913-1916-1918... citindu-i cartea domnişoarei
Fălcoianu şi cântărindu-i toată activitatea vădită cu documente şi cu cele două
decoraţii ce i-au fost atârnate drept recunoştinţă, chiar sub guvernul liberal, nu
se poate să nu te convingi că este o româncă bună şi că şi-a făcut datoria cu
prisosinţă28.
Alexandrina Lili Fălcoianu a făcut parte din înalta societate bucureşteană, a intrat
în legătură cu personalităţi ale epocii, a ocupat posturi de răspundere, a decedat în anul
1951.

Lista ilustraţiilor:
1. Blazonul Familiei Fălcoianu
1bis. Blazonul Familiei Fălcoianu din 1919
2. Alexandrina Lili Fălcoianu (1867-1951)
3. Alexandrina Lili Fălcoianu în mijlocul absolventelor Institutului Surorilor
de Caritate „Regina Elisabeta”
4. Alexandrina Lili Fălcoianu între doamnele şi domnişoarele care au dirijat
spitalele din Bucureşti în timpul ocupaţiei germane
5. Sabina Cantacuzino-Brătianu (1863-1944)

Fotografiile au fost preluate din Albumul Eroinele României Mari. Destine din
Linia Întâi, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018.

28 
A.N.I.C, fondul Fălcoianu, dos. 36/1937-1944, ff. 109-111.

165
Marin POP

Marin POP

NICOLAE MUNTHIU (1880-1937)


PERSONALITATE MARCANTĂ A GENERAŢIEI MARII UNIRI

Nicolae Munthiu (1880-1937)


A distinguished figure of the generation to have witnessed
the Great Union
Abstract: Signatory of the Union of Transylvania with Romania, renowned economist and
intellectual, Nicolae Munthiu occupies a place of honour in the gallery of the generation who
have witnessed the Great Union.
The son of the teacher Dumitru Munthiu from Răhău, Sibiu County, Nicolae Munthiu graduated
the lower secondary school in Sibiu, grades V-VIII and high school at the famous School of
Commerce in Brasov. He started his career as a clerk at the “Albina” bank in Sibiu, from where he
was transferred as a prospective young man to the “Silvania” bank in Ṣimleu Silvaniei. In Sibiu
and Ṣimleu, he actively participated in the Romanian cultural and national life, becoming one of
the distinguished leaders of Sălaj, along with his brother-in-law, Victor and Ioan Deleu.
He was enrolled in the Great War as a reserve officer, and in the fall of 1918 he became one of
the most important organizers of the Romanian National Councils and Guards in the Ṣimleu
area. He was elected delegate to the National Assembly in Alba Iulia on 1st December 1918 and
signed the Union of Transylvania with Romania. He was asked by the Conducting Council, the
Transylvanian Provisional Government, to be appointed Head of Service within the Financial
Department, establishing himself in Cluj.
After the dissolution of the Conducting Council, he was appointed director of the Bank of Cluj
and later Director of the IRIS Enterprise in Cluj, which manufactured porcelain.
He died on December 5th 1937, in Cluj, after a stroke at the age of 57.

Semnatar al Unirii Transilvaniei cu România, reputat economist şi intelectual rasat,


Nicolae Munthiu se înscrie, la loc de cinste, în galeria personalităţilor din generaţia
Marii Uniri.
S-a născut pe data de 11 aprilie 1880, în localitatea Rahău, judeţul Sibiu. Era cel de
al treilea din cei şase copii ai învăţătorului din Rahău, Dumitru Munthiu.
A urmat clasele primare la şcoala elementară românească din satul natal, avându-l
ca învăţător chiar pe tatăl său. Cursul inferior de liceu (clasele I-IV) l-a urmat la Liceul
săsesc din Sibiu, unde îşi însuşeşte foarte bine limba germană. Concomitent învaţă la
şcoală şi limba maghiară. Clasele liceale superioare (V-VIII) le urmează la Liceul ortodox
din Braşov, secţiunea comercială sau Şcoala Comercială Superioară, cum se mai numea.
A absolvit cursurile prestigiosului liceu românesc din Braşov în anul 1899, luându-şi
examenul de bacalaureat pe data de 23 septembrie.1
În timpul liceului a avut şansa de a fi contemporan cu o generaţie de mare
efervescenţă naţională. A fost coleg cu Sextil Puşcariu, Mihai Popovici, Victor Bontescu,
Tiberiu Brediceanu, Bogdan-Duică, Constantin Lacea, Valeriu Bologa, fraţii Ion şi
Alexandru Lapedatu etc. Iar printre profesorii săi s-au numărat Ciprian Porumbescu şi

1 
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj (în continuare S.J.A.N. Sălaj), fond Colecţia familială Deleu,
dos. 65/1975, ff. 2-3.

166
Ţara Bârsei

Andrei Bârseanu, oameni de cultură redutabili.2


După absolvirea studiilor liceale, Nicolae Munthiu se întoarce la Sibiu, iar din anul
1900 devine practicant, apoi funcţionar la banca „Albina”, cel mai important institut de
credit românesc din Transilvania şi pepinieră de specialişti pentru celelalte instituţii de
credit româneşti. Directorul băncii „Albina” din Sibiu era la vremea respectivă marele
economist Partenie Cosma.
Pe lângă formarea profesională în domeniul bancar, Nicolae Munthiu se implică
activ în viaţa culturală sibiană, obişnuit încă de pe băncile liceului cu activităţi în
domeniul artistic, literar sau teatral.
Fostă cazarmă austriacă, Sibiul reprezenta capitala culturală a românilor
transilvăneni. Aici îşi avea sediul ASTRA, cea mai importantă societate culturală
românească din Transilvania, aici se găseau reuniuni de meseriaşi, sodali, de muzică,
asociaţii corale şi cercuri literare româneşti. De asemenea, apăreau numeroase publicaţii
româneşti, precum „Telegraful Român”, „Foaia Poporului, „Transilvania” – revista
ASTREI, numeroase cărţi şi reviste literare. Sibiul avea stagiune permanentă de operă
şi teatru, fiind vizitat de mari personalităţi din domeniul cultural-artistic din ţară şi
străinătate. De asemenea, se organizau șezători şi cenacluri literare, la care participau şi
scriitori români din Vechiul Regat, de peste Carpaţi.3
Nicolae Munthiu devine membru al cercurilor literare, cunoscând şi legând
prietenii cu cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării culturale româneşti. Participă
activ la toate manifestările culturale şi artistice. Printre altele, a făcut parte din ansamblul
de amatori care prezintă, în anul 1905, opereta Moş Ciocârlan. Tot în această perioadă
este înrolat şi face anul de serviciu militar la Şcoala de ofiţeri în rezervă din Sibiu.4
În primăvara anului 1906, la solicitarea lui Andrei Cosma, directorul băncii
„Silvania” din Şimleu Silvaniei, care avea nevoie de tineri cu pregătire temeinică în
domeniu, şi la recomandarea lui Partenie Cosma, Nicolae Munthiu este transferat la
Institutul român de credit din Şimleu.
În oraşul de la poalele Măgurii Silvaniei exista de câţiva ani un nucleu de tineri
români entuziaşti, precum Coriolan Meseşian, Dionisie Stoica, fraţii Victor şi Ioan
Deleu, care organizau activităţi cultural-naţionale şi artistice de mare amploare. Lor li se
adaugă Nicolae Munthiu, care avea experienţa dobândită la Braşov, în timpul liceului,
şi în anii petrecuţi la Sibiu. Astfel, pe lângă profesia sa de economist, se implică activ în
viaţa culturală sălăjeană.5
În acest context o cunoaşte pe Sabina Deleu, sora cea mică a fraţilor Victor şi Ioan
Deleu, cu care se logodeşte pe data de 27 ianuarie 1907. Ştirea despre logodna lui Nicolae
Munthiu cu „drăgălaşa d-şoară” Sabina Deleu apare şi în ziarul „Gazeta de Duminecă”:
„Salutăm cu adevărată dragoste pe viitoarea familie românească în orăşelul nostru şi îi
dorim deplină fericire şi îndestulire”6 – se spunea mai departe în anunţ.
Alături de viitoarea lui soţie şi viitorii cumnaţi, Victor şi Ioan Deleu, participă la
serbarea organizată de tineretul român din Şimleu în favoarea Gimnaziului românesc
din Brad, care a avut loc pe data de 25 februarie 1907.7

2 
Ibidem, f. 3.
3 
Ibidem, f. 4.
4 
Ibidem, f. 5.
5 
Ibidem, f. 6.
6 
„Gazeta de Duminecă”, nr. 3, 27 ianuarie 1907, p. 7.
7 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, f. 7.

167
Marin POP

Este unul dintre semnatarii convocării adunării de protest împotriva legii iniţiate de
ministrul Apponyi Adalbert, prin care se încerca maghiarizarea forţată a învăţământului
confesional românesc. Adunarea a avut loc pe data de 19 aprilie 1907, la Şimleu Silvaniei
şi a reprezentat o „măreaţă manifestaţiune naţională”, prin care s-a cerut „se ni-să
respecteză drepturile cele mai fireşti ce ni-să cuvin”. La adunare a participat întreaga
suflare românească din Sălaj, în frunte cu elita ei, reprezentată de Gheorghe Pop de Băseşti
(preşedintele Partidului Naţional Român), Alimpiu Barboloviciu (vicarul Silvaniei),
Gheorghe Pop de Oarţa, Victor Deleu, Ioan Suciu, Andrei Cosma, Coriolan Meseşian,
Coriolan Steer, Vasile Pătcaş etc.8
Ziarul şimleuan anunţa cununia lui Nicolae Munthiu cu Sabina Deleu, care a
avut loc pe data de 6 mai 1907, în biserica greco-catolică din Şimleu Silvaniei, care s-a
transformat într-o adevărată manifestare naţională românească. Naşi de cununie au fost
Clara Maniu, mama lui Iuliu Maniu, şi preotul Alexandru Sima, care l-a înlocuit în
ultimul moment pe Iuliu Maniu, care era deputat şi, probabil, din cauza împrejurărilor
legate de legea Apponyi, nu a putut participa personal. Paraninfi (sau domnişori de
onoare) au fost dr. Ioan Suciu cu Cornelia Maniu, sora mai mică a lui Iuliu Maniu,
dr. Augustin Mircea cu Silvia Chirilă, Pompei Fărcaş cu Cornelia Filip şi Em. Stoica
cu Regina Fărcaş. Cununia a fost celebrată de venerabilul vicar al Silvaniei, Alimpiu
Barboloviciu, care „a salutat pe tânăra păreche în cuvinte foarte frumoase, amintindu-i
de datorinţele ce-o aşteaptă faţă de biserică, neamul românesc şi societate”. Petrecerea
a ţinut până în zori, iar în ziua următoare tinerii miri au plecat în luna de miere într-o
călătorie prin Ardeal9, probabil şi pe la rudeniile proaspătului mire, care erau stabilite
în Apuseni.
Tânăra pereche s-a stabilit într-o căsuţă aflată în aceeaşi curte cu cea a fraţilor
Victor şi Ioan Deleu, a căror gospodărie o îngrijea mama lor, Iuliana Deleu, şi astfel
„viaţa familială comună decurge vesel, într-o armonie perfectă”10, spune mai târziu în
memoriile sale Ovidiu Deleu, fiul lui Victor Deleu.
Pe data de 24 noiembrie 1907 are loc o şedinţă extraordinară a Casinei române din
Şimleu. Cu această ocazie, avocatul Vasile Pop, preşedintele Casinei, a prezentat un
amplu raport de activitate începând cu anul 1903, când a luat fiinţă societatea culturală.
Declarându-se nemulţumit de activitate, Vasile Pop îşi prezintă demisia, dar este reales
şi rugat de Andrei Cosma, directorul băncii „Silvania”, să rămână în funcţie. În comitet
au mai fost aleşi următorii: avocatul dr. Coriolan Meseşian – vicepreşedinte, avocat
dr. Victor Deleu – secretar, Ştefan Boer, funcţionar de bancă – casier, iar în funcţia de
bibliotecar şi „econom” este ales Nicolae Munthiu.11
În vara anului 1908, mai precis în perioada 6-9 august, are loc cea de a doua mare
Adunare generală a ASTREI la Şimleu Silvaniei, după cea din anul 1878. Nicolae Munthiu
face parte din Comitetul de organizare a serbărilor prilejuite de acest eveniment istoric
pentru Sălaj. A avut o contribuţie majoră în organizarea evenimentului, deoarece avea
experienţa organizării şi derulării adunărilor generale de când locuise la Sibiu, sediul
central al ASTREI, şi cunoştea conducerea celei mai importante societăţi culturale a
românilor transilvăneni.
Nicolae Munthiu ia parte activă la desfăşurarea lucrărilor ASTREI. De asemenea,

8 
„Gazeta de Duminecă”, nr. 14, 14 aprilie 1907, p. 1; nr. 15, 21 aprilie 1907, pp. 1-3.
9 
Ibidem, nr. 18, 12 mai 1907, p. 6.
10 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, f. 8.
11 
„Gazeta de Duminică”, nr. 47, 1 decembrie 1907, pp. 6-7.

168
Ţara Bârsei

în seara zilei de 7 august, când are loc prima reprezentaţie teatrală românească la Şimleu
Silvaniei, pusă în scenă cu remarcabil succes de intelectualii sălăjeni, Nicolae Munthiu
va interpreta rolul ţăranului Pavel. Piesa de teatru se numea Moise Păcurariu şi era scrisă
de Dionisie Stoica. Alături de Nicolae Munthiu, în piesă au mai apărut Aurel P. Bănuţiu,
animatorul principal al mişcării teatrale româneşti din Transilvania, şi tinerii sălăjeni
Ştefan Mărcuş, Iustin Cloşca Iuga, Maria Orian etc.12
Pe data de 11 noiembrie 1908, la iniţiativa lui Dionisie Stoica, în Casina română din
Şimleu are loc o consfătuire pe tema necesităţii înfiinţării unui Comitet teatral românesc.
La adunare participă, conform relatărilor presei vremii, peste 50 de intelectuali, bărbaţi
şi femei, din Sălaj. Acum se ia decizia de a înfiinţa Societatea pentru Fond de Teatru
– filiala Şimleu. În fruntea ei a fost ales dr. Coriolan Meseşian, apoi dr. Coriolan Şteer
(Tăşnad) şi dr. Ioan Suciu (Zalău) au fost aleşi vicepreşedinţi, dr. Dionisie Stoica
secretar, iar Nicolae Munthiu a fost ales în funcţia de casier. În Comitetul de conducere
a fost aleasă şi soţia sa, Sabina, ca membru. Amândoi vor desfăşura în anii următori
o activitate intensă în cadrul societăţii. De asemenea, au participat la manifestările şi
reprezentările puse în scenă.13
Cei doi soţi participă, apoi, la colecta lansată în luna decembrie, care a avut ca scop
strângerea de fonduri pentru Pomul de Crăciun al copiilor săraci din Şimleu Silvaniei.14
Nicolae Munthiu participă la adunarea de protest împotriva legii electorale
elaborate de Andrássy, care a avut loc la Hidig (Măierişte), pe data de 29 noiembrie 1908
(stil nou), alături de cumnatul său, Victor Deleu, de Dionisie Stoica, Coriolan Meseşian,
Augustin Vicaş şi mulţi alţi fruntaşi politici naţional-români din Sălaj.15
În anul 1909, adunarea generală a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene s-a ţinut
la Hotoan, pe data de 12 iulie 1909. La acest eveniment cultural-naţional românesc
participă şi familia Munthiu, Sabina Munthiu fiind aleasă membră în comitetul de
conducere, calitate în care va desfăşura o activitate prodigioasă, în special în susţinerea
Şcolii de fete din Şimleu, organizarea de petreceri şi serbări, cu scopul de a strânge
fonduri necesare Reuniunii pentru organizarea acţiunilor sale culturale.16
La 27 septembrie 1909, Nicolae Munthiu semnează declaraţia de protest a românilor
din Şimleu Silvaniei, care cuprinde dezminţirea oficială că în Şimleu ar fi luat fiinţă şi ar
funcţiona un partid naţional român moderat.17
Participă activ la acţiunile culturale organizate de către Despărţământul Şimleu
al ASTREI, dar şi la înfiinţarea de noi despărţăminte. El face parte din delegaţia care
reprezintă Despărţământul Şimleu la adunarea de constituire a Despărţământului
Marghita al ASTREI, eveniment care a avut loc pe data de 16 octombrie 1910. Preşedinte
al noului despărţământ a fost ales redactorul ziarului „Gazeta de Duminecă”, dr.
Dionisie Stoica.18
De asemenea, Nicolae Munthiu figurează printre semnatarii convocării marii
adunări poporale de protest organizată la Şimleu, pe data de 8 noiembrie 1911, împotriva

12 
Ibidem, nr. 31-32, 3 august (stil vechi) 1908.
13 
Ibidem, nr. 47, 16 noiembrie 1908, p. 3.
14 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, ff. 9-10.
15 
„Gazeta de Duminecă”, nr. 48, 23 noiembrie 1908, p. 2.
16 
Ibidem, nr. 27, 5/18 iulie 1909, pp. 1-6; S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, f. 10.
17 
„Gazeta de Duminecă”, nr. 37, 3 octombrie 1909, p. 3.
18 
Ibidem, nr. 40-41, 23 octombrie 1910, p. 3.

169
Marin POP

proiectelor militare ale guvernului şi pentru a cere vot universal.19


În momentul izbucnirii războiului, bărbaţii familiei Deleu au fost mobilizaţi încă
din primele zile. Rămâne acasă doar Ioan Deleu, care se va îngriji de gospodărie, de
ceilalţi membri ai familiei, surori, cumnata Olivia şi de şcolarizarea nepoţilor. Va avea
grijă şi de cancelaria avocaţială a fratelui său Victor, ajutat de un stagiar.20
Nicolae Munthiu a fost mobilizat şi el pe frontul din Galiţia, ca ofiţer în rezervă. În
momentul intrării României în război se afla în permisie, la Pericei. Din cauza emoţiilor,
Ioan Deleu, cumnatul său rămas acasă din cauza unei boli degenerative de oase, nu
reuşeşte să discute cu el nimic din ceea ce şi-a propus. Iată ce nota Ioan Deleu în jurnalul
său:
14 August 1914. Dimineaţa sosesc acasă de la Pericei [la Şimleu, n.n.], cu Niculiţă
[fiul lui Nicolae Munthiu, n.n.], unde stăturăm vre-o săptămână, ca să ne luăm
adio de la Nicolae [Munthiu, n.n.), care pleacă mâine în zori…
Nimic din ce am vrut să vorbesc cu el, cu privire la viitor, nu putui. M-am simţit
apăsat la piept. Nu mi se deschise graiul. Parcă-mi spunea cineva: „Degeaba
orice sfat, orice plan şi propuneri. Vei face ce te vor ajuta puterile şi împrejurările,
cari, şi ele, se vor schimba în fel şi chip. Ţinta o ai. Încât o vei apropia-o, se va
vedea”. Tot aşa păţi şi Sabina [soţia lui N. Munthiu, n.n.]”21.
Nicolae Munthiu se reîntoarce pe frontul din Galiţia chiar în ziua intrării armatei
române în război. Familia Deleu află vestea după plecarea lui, iar Ioan Deleu consideră
că armata română nu era încă pregătită din punct de vedere tehnic, ceea ce s-a dovedit
a fi adevărat în luptele ce vor urma.
Nicolae Munthiu se afla pe frontul din Galiţia în calitate de ofiţer de intendenţă.
A făcut parte din Regimentul 23 Honvezi, care avea sediul la Sibiu. Acesta făcea parte
din structura organică a Corpului XII Armată, Divizia 38 Infanterie Honvezi Cluj,
Brigada 76 Sibiu. Regimentul avea unităţi dislocate la Deva şi Făgăraş şi era constituit
din români, în proporţie de 69%.22
Unitatea din care făcea parte Nicolae Munthiu a ajuns la Lemberg, în Galiţia, în
septembrie 1914. La 1 noiembrie 1914, Nicolae Munthiu a fost avansat la gradul de
locotenent-major, iar în anul 1917, la cel de căpitan. De pe front, Nicolae Munthiu a
trimis cu regularitate soţiei sale o bogată corespondenţă.23
Soţia sa, Sabina Deleu, a rămas la Şimleu Silvaniei împreună cu copiii, de
şcolarizarea cărora s-a ocupat fratele ei, Ioan Deleu. Au rezistat vitejeşte ostilităţilor
şi ameninţărilor venite din partea autorităţilor maghiare, până în toamna anului 1917,
când s-au mutat la casa din Pericei.24

19 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 59/1976, f. 16.
20 
Ibidem, f. 21.
21 
Ibidem, dos. 49/1916, f. 1.
Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, manuscris donat de către col. (r) Constantin Gomboş,
22  

p. 3.
Ibidem, pp. 4-5; colonelul (r) Constantin Gomboş a descoperit această corespondenţă (43 de scrisori) la
23  

Timişoara şi a achiziţionat-o; o parte a publicat-o, în serial, în „Renaşterea Bănăţeană – Suplimentul de cultură,


literatură şi artă”, în anul 1998 (nr. 2584/11 august, 2590/19 august, 2596/25 august, 2602/1 septembrie şi
2608/8 septembrie), sub titlul Scrisori din război, expeditor: Nicolae Munthiu – ofiţer de naţionalitate română de
pe frontul din Galiţia (1914-1917); în anul 2006 a donat un manuscris cuprinzând respectiva corespondenţă
Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău; vezi şi Marin Pop, Familia Deleu în timpul Marelui Război (1916),
în „Ţara Bârsei” (serie nouă), nr. XV, Braşov, 2016, pp. 100-113.
24 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, ff. 11-12.

170
Ţara Bârsei

În afară de câteva permisii scurte, a rămas mobilizat pe front până la terminarea


războiului. Sosit de pe front, în luna noiembrie 1918, Nicolae Munthiu se implică,
„cu întregul entuziasm al visului naţional împlinit”25. A fost unul dintre principalii
organizatori ai Consiliilor naţionale române şi ai Gărzilor naţionale române din plasa
Crasna, comitatul Sălaj. Referitor la constituirea acestor organisme de conducere
româneşti în plasa Crasna, prim-pretorul raporta, pe data de 21 noiembrie 1918,
Comitelui suprem al Sălajului că Nicolae Munthiu, domiciliat în Şimleu Silvaniei,
pe baza însărcinării Consiliului Naţional Român, a anunţat verbal, oficiului meu,
că va organiza în comunele populate de românii din plasă, consilii naţionale
române şi gărzi naţionale române, fapt despre care organele mele superioare au
deja cunoştinţă.
Astfel aflăm că, pe data de 20 noiembrie 1918, fruntaşul politic naţional-român Nicolae
Munthiu, căpitan în rezervă, întors de pe front, a organizat o adunare populară la
Bănişor. Cu această ocazie, spune prim-pretorul,
a afirmat că românii deja au luat puterea în Transilvania şi că pe baza aceasta
ei dispun. Deci, dacă se primesc dispoziţii pentru înrolarea în armată a tinerei
generaţii, să nu se satisfacă aceste dispoziţii. Dacă vor fi anunţaţi să meargă la
Şimleu Silvaniei. A pus populaţia să depună jurământ pentru Consiliul Naţional
Român.
Din raportul său reiese că unii reprezentanţi ai regimului austro-ungar, aflat în plin
proces de disoluţie, au intuit încă de la început că noile consilii şi gărzi naţionale române
nu se vor supune autorităţilor maghiare şi că ele vor contribui la accelerarea procesului
de destrămare a statului dualist anacronic, austro-ungar:
Eu am exprimat deja, atunci [în raportul din data de 19 noiembrie 1918,
n.n.], îndoielile mele că, sub titlul de mai sus, o să desfăşoare o propagandă
antimaghiară în rândurile românilor cu stare sufletească agitată26.
Pe data de 26 noiembrie 1918, la Şimleu Silvaniei, are loc şedinţa despărţământului
ASTREI, având ca punct principal pe ordinea de zi alegerea celor doi delegaţi la
„Marea adunare constituantă de la Alba Iulia”. Cu unanimitate de voturi, membrii
despărţământului i-au ales ca delegaţi pe Nicolae Munthiu şi dr. Iuliu Mureşian din
Şimleu.27
Nicolae Munthiu a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia
împreună cu încă trei membri ai familiei Deleu: Victor Deleu, comandantul voluntarilor
români ardeleni din Rusia, Ioan Deleu, reprezentantul Societăţii pentru Fond de Teatru
Român şi inginerul agronom Lazăr Maior din Pericei, în calitate de delegat al Reuniunii
Femeilor Române Sălăjene.
Reîntors de la marele praznic naţional, Nicolae Munthiu, cunoscut fiind „în
întreg Ardealul ca eminent specialist şi având la activul său trecutu-i meritoriu în lupta
naţională şi culturală pentru românism”, a fost solicitat de Consiliul Dirigent, guvernul
provizoriu al Transilvaniei, să-şi aducă „preţiosul aport” la preluarea instituţiilor
bancare transilvănene, la reorganizarea economică şi financiară a provinciei.28

25 
Ibidem, f. 12.
Cornel Grad, Doru E. Goron, 1918/1919. Contribuţii sălăjene la Marea Unire, Zalău, Editura Limes, 2000, doc.
26  

14, p. 152.
27 
Arhiva Muzeului Unirii din Alba Iulia, fond Documentele Unirii, vol. I, p. 171.
28 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, f. 12.

171
Marin POP

În cadrul Consiliului Dirigent a activat în calitate de şef de serviciu, stabilindu-se


la Cluj.
Pe data de 2 aprilie 1920, noul guvern condus de generalul Averescu a dizolvat
Consiliul Dirigent al Transilvaniei.29 În aceste condiţii, Nicolae Munthiu a fost numit
director al Băncii Agrare din Cluj şi, mai târziu, al Întreprinderii IRIS din Cluj, care
fabrica porţelan.
Pe lângă activitatea profesională, Nicolae Munthiu continua să se implice activ
în viaţa culturală interbelică din capitala Ardealului. Astfel, a participat la numeroase
conferinţe ale Extensiunii Universitare. De asemenea, a participat la toate producţiile
literar-artistice, făcând parte din comitetele culturale ale ASTREI şi societăţilor
sălăjenilor, sibienilor şi braşovenilor.30
În seara zilei de 5 decembrie 1937, înainte cu o zi de sărbătoarea Sfântului Nicolae,
ziua sa onomastică, la care se strângea întreaga familie Deleu şi cei apropiaţi ca să-l
felicite, se întorcea de la o activitate cultural-artistică a ASTREI, care a avut loc în
comuna Floreşti. Din păcate, în drum spre casă, în autobuz,
la nici trei sute de paşi de la staţia la care trebuia să coboare, ochelarii îi alunecă
de pe nas şi pasagerii stupefiaţi văd că la un viraj mai brusc al maşinei trupul lui
Nicolae Munthiu se prăvăleşte inert la picioarele lor31,
în urma unui infarct. Avea vârsta de 57 de ani şi era în plină forţă creatoare. A fost
înhumat în cimitirul central din Cluj, oraşul în care s-a stabilit după Marea Unire.
Soţia lui, Sabina Munthiu, sora cea mai mică a lui Victor Deleu, a avut parte de o
viaţă îndelungată. După numai doi ani de la moartea soţului îl pierde şi pe fratele ei,
Victor, în ziua de 30 decembrie 1939. În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940,
Sabina Munthiu se refugiază împreună cu una dintre fiice la Timişoara, unde se stinge
din viaţă în ziua de 22 martie 1975, la venerabila vârstă de 93 de ani, fiind înmormântată
în grădina bisericii ortodoxe din Timişoara.32
Ovidiu Deleu, fiul lui Victor Deleu, cel care s-a ocupat de reconstituirea bogatei
istorii a familiei sale, îl caracteriza astfel pe unchiul său, Nicolae Munthiu:
Figura lui cu statura înaltă, privirea vioaie şi atentă urmărind tot ce se petrece
în jurul său, cu ochelarii pe nas, împărţind în dreapta şi în stânga observaţii,
ordine şi glume, cu chipiul de elev braşovean de cozorocul căruia era prinsă
blana de fucs major, aferându-se în jurul carelor încărcate cu butoaiele cu vin,
de care răspundea, va rămâne în amintirea tuturor acelora care au participat
vreodată la maialurile braşovenilor din pădurea Hoia de la Cluj33.
Prin decesul lui Nicolae Munthiu, generaţia de aur a Marii Uniri mai pierdea încă
un reprezentant proeminent. A fost un economist renumit, un intelectual de marcă şi
un mare patriot, care şi-a făcut pe deplin datoria în toate funcţiile pe care le-a deţinut.
Viaţa şi activitatea lui poate constitui un model pentru tânăra generaţie, aflată într-o
adevărată criză identitară.

Vezi, pe larg, printre altele, Marin Pop, Viaţă politică în România interbelică (1919-1938). Activitatea Partidului
29  

Naţional şi Naţional-Ţărănesc din Ardeal şi Banat, Cluj-Napoca, Editura Mega, Editura Porolissum, 2014, pp.
50-52.
30 
S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dos. 65/1975, f. 13.
31 
Ibidem, f. 14.
32 
Ibidem, ff. 15-16.
33 
Ibidem, ff. 13-14.

172
Ţara Bârsei

Sursa fotografiilor: Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj, fond Colecţia


familială Deleu.

Nicolae Munthiu (1880-1937) Sabina Munthiu, născută Deleu


(1882-1975) și Nicolae Munthiu
(1880-1937)

Ioan Deleu școlindu-i pe nepoții


săi în timpul Marelui Război

173
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

PROFESORI ŞI PREOŢI BRAŞOVENI ÎN PERIOADA


PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1916-1918)

Abstract: When Romania joined World War I, in August 1916, the city of Brașov went through
big transformations, mainly for the Romanian intellectuals. The teachers and the pupils from the
Romanian schools were confronted with the horrors of the war. The withdrawal of the Romanian
troops caused massive migration. Out of 400-500 hundred people refugees of Brașov, the great
majority were intellectuals. Many teachers from the Middle School left the city, joining the
Romanian Army: Iosif Blaga, Ioan Bunea, Ioan Petrovici, George Vătăşan, Axente Banciu,
Dumitru Lupan, Constantin Lacea, Constantin Papuc, Nicolae Bogdan, Sterie Stinghe and
George Dima. They were investigated and their payment ceased starting the 1st of October 1916.
Among the teachers who left the city, George Dima, aged 69, who left his family in Braşov, had
a hostile destiny. A Romanian intellectual, Arsenie Vlaicu was one of the collaborators of the
Austro-Hungarian authorities between 1916 and 1917. He was the manager of the Romanian
journal Transylvania`s Gazette where he published denigrating information about the Romanian
Army and the Romanian people. There were also great problems with the orthodox priests
from Brasov, since churches were deserted; some of them were exiled by the Austro-Hungarian
authorities, while the others joined the Romanian Army. In the church’s registry books there are
no records of christening, marriage or funeral for the years 1914 to 1919.

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, Braşovul suferă
mari transformări, mai cu seamă în rândurile intelectualităţii româneşti. Profesorii şi
elevii şcolilor româneşti sunt cei care cunosc ororile războiului, după retragerea armatei
române avem un adevărat exod de mase. Din cei 4-500 de braşoveni care primesc
statutul de refugiaţi şi care pleacă împreună cu armata română din oraş, majoritari sunt
exponenţii inteligenţei româneşti.
Dintre profesorii Şcolii Medii au părăsit Braşovul cu „trupele duşmane”: Iosif
Blaga, Ioan Bunea, Ioan Petrovici, George Vătăşan, Axente Banciu, Dumitru Lupan,
Constantin Lacea, Constantin Papuc, Nicolae Bogdan, Sterie Stinghe şi George Dima.
Pentru aceştia s-a cerut începerea cercetării disciplinare, sistându-li-se salariile începând
cu data de 1 octombrie 1916.
Dintre profesorii plecaţi din oraş, la puţin timp după retragerea armatei române,
un exemplu îl oferă George Dima care, la vârsta de 69 de ani, părăseşte oraşul, dar
destinul îi este potrivnic şi nu scapă de arest şi detenţie.
Între cei rămaşi în oraş, Arsenie Vlaicu, unul dintre colaboratorii autorităţilor
austro-ungare în perioada 1916-1917, ocupă în acest timp postul de director al ziarului
românesc „Gazeta Transilvaniei” şi emite prin intermediul presei informaţii denigrante
la adresa trupelor române şi a conaţionalilor săi.
În cazul preoţilor ortodocşi din Braşov, bisericile rămân goale din cauza autorităţilor
austro-ungare, o parte dintre aceştia sunt deportaţi, cei rămaşi pleacă cu trupele române.
În registrele parohiale de stare civilă de la bisericile: Sfântul Nicolae, Sfânta Treime,
Adormirea Maicii Domnului, Blumăna, Baciu, Turcheş, Cernatu, Tărlungeni, nu apare
nicio înregistrare de botez, căsătorie sau deces pentru perioada 1914-1919.
După intrarea României în război, la 14/27 august 1916, autorităţile ungare au
început o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc

174
Ţara Bârsei

din Transilvania. Atenţia lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între
aceştia se numărau preoţii, învăţătorii şi profesorii. Era o adevărată vânătoare după
intelectualii români, pe care îi aşteptau şoproanele, barăcile din Sopron.1 Pe fondul
acestor presiuni au fost arestaţi preoţi de la biserica Sfântul Nicolae. Vasile Saftu2 este
primul român arestat în oraş, în data de 15 august 1916; au fost arestaţi împreună cu el
şi copiii săi, Eugeniu şi Hortensia (...); s-a reîntors acasă în vara anului 1918.3 În aceleaşi
condiţii şi la aceeaşi dată sunt arestaţi şi preoţii dr. Nicolae Stinghe4 şi Ioan Prişcu5,
de la biserica Sfântul Nicolae. La fel s-a întâmplat şi în cazul epitropilor bisericii din
Şchei: Gheorghe Mazăre, Gheorghe Bidet, Nicolae Navrea, E. Voina şi Ştefan Popovici,
deportaţi până în primăvara anului 1917. Preotul bisericii din Cetate, Mereţ Vasile, s-a
refugiat în România.6 Cert este că, în perioada 1914-1919, în registrele bisericilor ortodoxe
din Braşov nu s-a realizat nicio înregistrare de stare civilă sau alt fel de consemnări.
În ceea ce priveşte situaţia celorlalţi intelectuali, a profesorilor braşoveni români,
aceasta devenise dramatică încă din 1914, odată cu începutul Primului Război Mondial,
la fel ca a tuturor celorlalţi români luaţi cu arcanul la oaste în armata austro-ungară.
Şcoala românească a avut două mari probleme legate efectiv de funcţionare, prima fiind
lipsa personalului din cauza mobilizării în armata austro-ungară şi a celor plecaţi odată
cu retragerea trupelor române, de frica represaliilor, a doua problemă fiind legată de
funcţionarea în vechile spaţii.
În 1916-1917 s-au făcut doar cinci luni de şcoală. Din 16 cadre didactice ale şcolilor
româneşti din Braşov, care erau în activitate înainte de război, au rămas doar patru
profesori: Nicolae Sulică, F. Sânjoan, Gheorghe Popovici şi T. Tercea, de aceea se face
apel la profesorii pensionari. Cele patru clase primare de băieţi şi de fete au fost mutate
provizoriu în edificiul vechi din deal, de lângă biserica Sfântul Nicolae, şi în locuinţa
protopopului Vasile Saftu, după ce şcoala de fete a fost transformată în spital militar.7
În anul 1917 sunt readuşi Candid Muşlea, Ioan Vătăşan şi dra Tullia Găvruş. În acest an
şcolar copiii au început cursurile după o pauză de şapte luni. În anul 1916, din partea
bisericii Sfântul Nicolae, nu s-au mai dat copiilor cărţi şi îmbrăcăminte, iar copiii erau

1 
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 7, 1927, p. 2.
2 
Născut pe 12 iunie 1863 – decedat pe 6 aprilie 1922; în august 1896 este ales paroh al bisericii Sfântul Nicolae
din Şcheii Braşovului, hirotonit în acelaşi an, iar pe 12 februarie 1911 este ales protopop. A fost deportat în
perioada 15 august 1916-7 iunie 1918.
3 
Ioan Vlad, Braşovul şi Marea Unire, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 1996, p. 131.
4 
Născut pe 23 septembrie 1883 – decedat în 29 septembrie 1960; absolvent al Universităţii de Teologie din
Cernăuţi, doctor în teologie. Profesor la gimnaziul braşovean în 1907-1913 şi 1927-1930. În 1913 devine preot
paroh al bisericii Sfântul Nicolae, în perioada 1916-1918 este deportat la Sopron. În 1935 devine viceprimar
al Braşovului din partea P.N.L., în 1937 devine protopop al Braşovului. În 1946 este ridicat la rangul de
iconom stavrofor. În 1951 este arestat de Securitate, anchetat, este mutat la Dârste cu domiciliul forţat până
în 1956.
5 
Născut în anul 1867 la Braşov; a terminat studiile secundare la liceul „Andrei Şaguna”, a absolvit cursul
teologic al Seminarului „Andreian” din Sibiu, în toamna anului 1889 a fost numit institutor la Şcoalele
primare centrale ortodoxe române din Braşov, în 8 iulie a fost ales cu unanimitate de voturi diacon al bisericii
Sfântul Nicolae. În anul 1900 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta. În anul 1904 este
ales secretar al Consiliului Parohial, iar în vara anului 1905 a părăsit catedra, dedicându-se cu totul Bisericii.
În toamna aceluiaşi este ales al treilea paroh al bisericii. Starea sănătăţii sale şi o parte din suferinţa fizică
sunt descrise în necrologul Părintelui Ioan Prişcu, semnat de Candid Muşlea, manuscris, Colecţii speciale,
Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov (în continuare BJBv-CS).
6 
DJANBV, fond Eforia Şcolară, doc. nr. 266/1917.
7 
Ibidem, dos. 465.

175
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

nevoiţi să vină la şcoală alternativ, „azi unii, mâine alţii”8. Se cerea ca preoţii să fie
obligaţi să ţină şcoala deschisă în baza unui ordin al Consistoriului din anii premergători
războiului.
În ceea ce priveşte situaţia membrilor Eforiei, după reocuparea Braşovului,
începând cu luna octombrie 1916, dintre membri au rămas doar şase: de la biserica
Sfântul Nicolae: Nicolae Furnică9, Dumitru Lupan10 şi Arsenie Vlaicu11, deoarece Vasile
Saftu şi Ioan Prişcu erau internaţi la Nagymarton, iar Nicolae Stinghe era ofiţer mobilizat.
De la biserica din Cetate au rămas: Ioan Lengaru, Nicolae Garoiu12 şi Eugen Meţianu,
pentru că Diamandi Steriu era voluntar mobilizat, Iosif Blaga şi Nicolae Vecerdea au
părăsit Braşovul cu armatele „duşmane”. Totodată a dispărut din Braşov şi secretarul
Eforiei, Romulus Dogariu.13 Potrivit unui raport întocmit de Nicolae Furnică, în calitate
de locţiitor de inspector, datat 5 iulie 1917, Şcoala Comercială, în anul şcolar 1916-1917,
a fost mutată în casa Reuniunii Femeilor Române, după ce biserica evanghelică nu le-a
mai putut închiria localul14, din lipsă de bani pentru chirie.
Dintr-un raport înaintat de Eforia şcolară în 1917 aflăm că profesorii Şcolii Medii
care au părăsit Braşovul cu „trupele duşmane”au fost: Iosif Blaga, Ioan Bunea, Ioan
Petrovici, George Vătăşan, Axente Banciu, Dumitru Lupan, Constantin Lacea, Constantin
Papuc, Nicolae Bogdan, Sterie Stinghe şi George Dima15. Pentru aceştia s-a cerut, cum am
mai spus, începerea cercetării disciplinare, sistându-i-le salariile începând cu data de 1
octombrie 1916. Consistoriul, potrivit Ordinului nr. 5918 din 24 august 1917, a declarat
vacante posturile lor, excepţie făcând cele ale Catedrei de cântări deţinută de George
Dima şi George Vătăşan.16
O situaţie deosebită o are profesorul, compozitorul şi dirijorul George Dima.
Acesta se întoarce în Braşov împreună cu familia, în anul 1899, în calitate de profesor
de muzică la Şcolile Centrale. Totodată este ales conducător al corului bisericii Sfântul
Nicolae din Şchei, dar şi dirijor al Reuniunii de Gimnastică şi Cântări.17 În anul 1904,
cu ocazia organizării unui turneu la Sinaia, concertează în faţa Familiei Regale, la Peleş.
În 1906, cu prilejul expoziţiei jubiliare de la Bucureşti, concertează având alături de alţi
interpreţi şi pe soţia sa, Maria Dima.18
Potrivit unor însemnări manuscris consemnate de soţia acestuia, Maria Dima19,

8 
Ibidem, dos. 466.
9 
A ţinut locul inspectorului şcolar în perioada 1916-1917.
10 
Profesor la şcoala gimnazială, custode al colecţiei de istorie naturală şi al cabinetului de chimie.
11 
Profesor şi director al Şcolii Comerciale gr. or. din Braşov, în perioada 1915-1918.
12 
De profesie avocat, deputat congresual mirean.
13 
DJANBV, fond Eforia Şcolară, dos. 475.
14 
Ibidem, Raport emis de Eforia Şcolară semnat de Nicolae Furnică.
15 
Acesta părăseşte Braşovul la puţin timp după retragerea armatei române.
16 
DJANBV, fond Eforia Şcolară, dos. 469.
17 
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 60, 1925, p. 2.
18 
Ibidem, nr. 61, 1925, p. 3.
S-a născut pe 11 martie 1862 la Sibiu. Tatăl, Iacob Bologa, a fost secretar al Adunării Naţionale din 3/15 mai
19  

1848, Câmpia Libertăţii de la Blaj, de profesie declarată consilier guvernal. Maria Dima moare pe 22 februarie
1934, rămân fiicele sale: Maria, măritată cu Constantin Moga, la Braşov; Liareta Dima, asistent la Facultatea
de Ştiinţe din Cluj, şi Dimitrica-Gabriela Dima. Căsătorită cu George Dima, pe 23 septembrie 1884, cu care
are cinci copii: Marioara, născută în 1885; Ioan, născut în 1887 şi decedat în 1909; Lia-Margareta, născută în
1889; George Dima născut 1891 şi decedat în 1920; Ana-Gabriela-Dimitrica, născută 1900. Studiile primare
le-a făcut cu profesori particulari, studiile secundare, timp de nouă luni, la mănăstirea Ursulinelor din
Sibiu, a studiat pianul mai mulţi ani la un institut particular din Sibiu, teoria cu muzicianul H. Bonick şi în

176
Ţara Bârsei

aflăm supliciile prin care a trecut marele muzician român.


Aşa se apropie anul 1915 când evenimentele cele mondiale ne trase şi pe
noi în vârtejul straniu. Intrarea României în război, fraţii noştri la noi în oraş,
pe străzile Braşovului, senzaţii nevisate, fericiri necrezute, după două luni
retragerea trupelor, panică în oraş înaintea reîntoarcerii trupelor maghiare, între
românii din Braşov o mare fierbere, refugieri peste graniţă în România.
La noi în familie o dispoziţie stranie, un straniu ce să facem? Era cert că eu
şi fiul nostru care era bolnav... [nu se puteau deplasa].
Raţiunea ne spunea că ar fi prudent să trecem şi noi în România, însă
împrejurările ne impuneau mie şi fiului nostru să rămânem acasă, prin aceasta
îngreunam decizia celorlalţi de a părăsi oraşul. În cele din urmă, după zbuciumi
care nu se pot descrie, soţul meu şi fiicele cele trei au cedat persuadărilor
îndeosebi a fiului nostru de a trece dincolo în România [...] apoi a fost luată
decizia, la ora 11 când nu mai pleca niciun tren, nici automobil, au luat-o cei
patru la picior. Cu el avea pe sine împingând căruciorul micului nostru nepoţel
a cărui tată era ofiţer în armata austro-ungară. Cu un Doamne ajută ne-am luat
adio în faţa acestei călători a cărui (sic!) sfârşit nu-l puteam prevedea deloc şi
care ne aduseră şi alte dureri şi nenorociri. Acest trăsnet din cer senin a lăsat
urmări neşterse în sufletele noastre, lovituri pentru anii care veniră, ani care
aveau să ne aducă încă şi alte dureri. Cu multă energie căută să-şi facă datoria în
orice împrejurare. Nu urmez mai departe în descrierea evenimentelor care s-au
desfăşurat, abia târziu, după săptămâni şi luni am putut noi doi cei de acasă să
aflăm ceva de la ai noştri care tot pe jos au cercat să treacă graniţa. Am răsuflat
aflând că au reuşit să treacă în România. Soţul meu când s-a suit în primul tren
în Predeal a leşinat20, era de drumul lung făcut pe jos cu inima strânsă de durere
şi griji pentru noi cei de acasă, pentru soarta lor, căci plecase cu puţini bani,
pentru soarta României în acest război crunt. După o petrecere mai lungă în
Băicoi, în casa domnului inginer Puşcariu, a unei rude a nostre, s-au dus mai
departe până la Bucureşti unde d-l B.B. atunci director la Conservatorul din T.
îi adăpostise...
După această iarnă memorabilă, soţul meu mânat de griji pentru noi cei
de acasă este adus la Braşov. Nici chiar nu se înţelege mişelia cum au pus mâna
pe dânsul21 [...] reîntoarce să ne vadă pe noi acasă pentru care au dus atâta amar
de grijă.
Internați la început în hotel au fost transportaţi apoi în temniţa oraşului.
După câteva săptămâni în temniţă la Tg. Mureş şi mai pe urmă în temniţă la
Cluj. Fetele cele două mai mari cu micul băieţel au fost internate la Pecs, numai
pe cea mai tânără, o fetiţă de 14 ani, mi-o lăsă acasă. Toate insistenţele mele
de a face ceva pentru eliberarea bunului meu soţ au fost zadarnice. Doar ici
colea să-i mai trimit ceva şi două vizite pe care i le-am putut face la Cluj era
singura alinare care i-o puteam eu aduce, căci starea noastră de acasă încă era
grea de tot. Dar Dumnezeu i-a dat puteri, şi trupeşti şi sufleteşti pentru a putea
suporta această foarte grea cumpănă. În timpul închisoarei fiind şi bolnav de [...]

Lipsca la Rhonstork (Şcoala Techniller). A cântat cu George Dima în Lipsca, la August Goetze. A concertat
la Braşov pentru Reuniunea de Gimnastică şi Cântări. A susţinut concerte la Sinaia, Castelul Peleş, Ateneul
Român şi la Teatrul Naţional din Bucureşti (în rolul mamei lui Ştefan cel Mare). În 1906, la concertul de
la Peleş, a cântat în faţa Regelui Carol, a Reginei Elisabeta, a Principelui Ferdinand şi a Principesei Maria.
Regina Elisabeta, suferindă, se ridică de pe scaun, la finalul concertului şi o sărută pe Maria Dima, în timp
ce Regele îi strânge mâna maestrului Dima.
20 
Gheorghe Dima avea 69 de ani în anul 1916.
21 
Nu se cunoaşte cine a fost persoana care l-a denunţat. Este arestat de autorităţile austro-ungare.

177
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

mă cutremur gândindu-mă la durerile acestei boale suferite pe scândura tare a


locului său de culcare. Dar binefacerea talentului său l-au scos şi aici biruitor.
Sfânta muncă, binefăcătoarea muncă, a fost mijlocul care la el se prefăcea în
melodii mângâietoare, în armonii sfinte şi îi dădură puterea a dura şi a îndura
timpul acesta de grea încercare. A scris mult în timpul temniţei, a scris tot muzică
sfântă, cântări bisericeşti şi funebrale originale de o rară frumuseţe. Motive
vechi bisericeşti aranjate pentru cor tot numai pentru cor, afară de o cântare
adânc religioasă Cânt de pe lemn despre care mi-a spus că este ruptă din sufletul
său şi încă o cântare Dorule-ortacule. Ce putea mai mult să simtă decât dor. Dor
nemărginit pentru lumină şi libertate, pentru unii duşi în fundul Ungariei, alţii
trăind cu greutate şi suferinţe la Braşov [...] mântuirea. În vara anului viitor s-au
deschis şi porţile temniţei sale. Când a venit iar în mijlocul nostru era palid şi
secat de puteri. Dar după o operaţie care a trebuit să i se facă, încetul cu încetul,
s-a recules. Ce însă l-a reconfortat sufleteşte a fost sfârşitul războiului cu izbânda
pentru partea nostră şi în fine, felul cum a ieşit România din război. Ardealul
nostru, al României, noi una cu fraţii noştri, o unire pentru toate timpurile, iată
ce făcea să tresalte inimile nostre. Ceva, o stare a lucrurilor şi cele mai îndrăzneţe
speranţe, susţinute în timpul oprimării de către maghiari, în aşa măsură parcă
o nutrisem.
A urmat apoi şi oferirea postului de director al Conservatorului din Cluj
de către Consiliul Dirigent. Cu dragă inimă l-a primit sperând că mai poată fi
de folos României Mari. În 1919, toamna anului, soţul meu a plecat deocamdată
singur la Cluj, a reuşit totodată mandatul de a înfiripa, de-a compune acest
Conservator. Era mândru şi doritor de-a munci în România Mare.22
De cealaltă parte a baricadei au existat şi intelectuali români care nu au mizat
pe unire, cărora războiul li s-a părut a fi o oportunitate de afirmare şi îmbogăţire. Doi
dintre profesorii români titulari la şcolile româneşti au urmat o cale foarte diferită faţă de
restul intelectualităţii româneşti. Nicolae Sulică şi Arsenie Vlaicu sunt cei doi profesori
care exercită diferite funcţii în timpul administraţiei maghiare din perioada 1916-1918.
Nicolae Sulică (n. 1877 – d. 1949), originar din Şcheii Braşovului, absolvent
al Facultăţii de Filosofie din Leipzig şi Berlin, publică manuale, studii pedagogice,
istorice, folclorice. Debutează în ziarul „Gazeta Transilvaniei”, colaborează la ziarele
„Deşteptarea”, „Drum drept”, „Tribuna literară”, profesor la Şcoala Medie din Braşov,
predă limbi clasice, greacă şi latină. Începând cu luna mai a anului 1917 şi până în 6/19
octombrie 1918, întâi în calitate de redactor al „Gazetei Transilvaniei”, împreună cu
fratele său Constantin Sulică, apoi la conducerea ziarului împreună cu Arsenie Vlaicu,
duce o campanie promaghiară şi antinaţională. Pentru perioada amintită primeşte,
împreună cu Arsenie Vlaicu, o plată în valoare de 25.000 de coroane de la guvernul
maghiar. În calitate de editor al ziarului, N. Sulică semna cu pseudonimul „Făgărăşanu”,
iar unul dintre articolele sale poartă următorul mesaj:
Când am luat asupră-mi fără ezitare redactarea Gazetei Transilvania, tunurile
bubuiau pe dealurile din preajma Braşovului, cete năvalnice străbăteau oraşul,
înaintau spre Timiş [...] care n-a lăsat după sine decât urmele murdare ale unei
stăpâniri de teroare de 6 săptămâni şi ale unei lupte pierdute23.

Însemnări manuscris ce se află la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov.


22 

BJBv-CS, Ms. 2970, Raport trimis Cenzistoriului Metropolitan, redactat în şedinţa Eforiei şcolare din 20
23 

august 1921, preşedinte Vasile Saftu, secretar Romulus Dogariu, aderă corpul profesoral compus din: Iosif
Blaga, în calitate de director, dr. Ioan Baciu, Nicolae Babeie, Ilie Cristea, Vasile Neguţ, Toader Neş, Ioan
Hange, Fabian Sângeanu, Candid Muşlea.

178
Ţara Bârsei

Depoziţiile foştilor elevi Brote şi Halmaghi, a directorului dr. I. Blaga, ale


profesorilor A. Banciu, A. Ciortea, dr. C. Lacea, V. Neguţ redau decadenţa şi actele de
corupţie întreprinse de N. Sulică. Primea bani pentru examenele particulare, îşi neglija
îndatoririle de profesor, acuzaţii aduse de asesorul însărcinat cu ascultarea martorilor,
potrivit raportului întocmit de acesta în 1/14 noiembrie 1920. Totodată era acuzat că, în
timpul Primului Război Mondial, au dispărut toate piesele din aur şi argint din colecţia
numismatică a liceului, colecţie aflată în sala Muzeului de arheologie, unde N. Sulică
avea biroul de lucru. Cheile de la dulapul unde se afla depozitată colecţia au fost găsite
în sertarul biroului său, iar conform declaraţiilor date de servitorul Niţă Iordache, nicio
persoană nu intrase în acest spaţiu în afară de Nicolae Sulică.24
Un elev al profesorului N. Sulică face o declaraţie despre perioada în care s-a aflat
sub îndrumarea sa. În anul 1910, elevul Ilie Cristea medita elevii favoriţi ai profesorului,
Iosif Mergenster şi Vasile Papuc, care locuiau în gazdă la Sulică.
Interesul lui era, ca elevii să ştie puţin, cât se poate de puţin, pentru ca
posibilităţile de pescuit să fie cât mai mari. Astfel, orele se ţineau neregulat,
iar dacă se ţineau erau o adevărată pierdere de vreme. Sulică răsfoia ziarele şi
revistele, iar un elev care ştia ceva, asculta pe colegii săi, punea note şi apoi
raporta profesorului.
La inspecţii se pregătea lecţia pe care elevii o ştiau cel mai bine, era stabilit ca, ori de câte
ori se punea o întrebare, întreaga clasă să ridice mâna, cei care ştiau răspunsul ridicau
mâna dreaptă, iar cei care nu ştiau ridicau mâna stângă. Inspectorul avea iluzia că toată
clasa ştie lecţia. Elevul Ilie Cristea enumeră colegii despre care ştia că au obţinut cu
ajutorul banilor nota de trecere la limba latină: Seb. Stanciu, I. Chercheş, I. Prună şi Iosif
Indrieş.25
Arsenie Vlaicu s-a născut la Braşov, în anul 1864, a absolvit cursurile Institutului
Superior de Comerţ din Anvers, licenţiat în ştiinţe comerciale, a făcut un an de cursuri
speciale de chimie şi tehnologie la Politehnică şi cursuri de filosofie la Universitatea din
Budapesta. Începând cu anul 1886 este profesor la Şcoala Comercială din Braşov, pe 6
decembrie 1896 este ales director, intră în funcţie de la 1 martie 1897, deşi elevii de la
clasă fac grevă. În perioada profesoratului a avut conflicte cu Vasile Goldiş şi Valeriu
Branişte. Prima ciocnire între Arsenie Vlaicu şi Vasile Goldiş s-a petrecut în 1894 din
cauza faptului că Arsenie Vlaicu a împiedicat numirea lui Goldiş ca director gimnazial.
În ceea ce priveşte venirea lui George Dima la Braşov, în anul 1899, descrie campania
de convingere a tuturor membrilor Eforiei şcolare şi a Mitropolitului Vasile Mangra, deşi
acesta nu era mulţumit de prestaţiile muzicale ale compozitorului, pentru că „dorea
mai mult spirit oriental bisericesc şi mai puţină artă muzicală”. Afirmă că Dima avea o
înţelegere cu părintele Voina, iar acesta îi convinge să fie de acord cu „condiţiile grele”
impuse de Dima, să-i acorde toate beneficiile unui profesor titular, să-i ofere o catedră
cu 12 ore pe săptămână, să fie angajat la conducerea Reuniunii de Gimnastică şi Cântări
şi la biserica Sfântul Nicolae, cu plată separată. Singura condiţie impusă de forurile
braşovene era legată de rămânerea lui Dima la catedră după pensionare, cât va putea.26
Considera că venirea lui Dima la Braşov a însemnat, din punct de vedere artistic, un
mare eveniment, dar din punctul de vedere al răspândirii muzicii în popor şi social,
un mare regres faţă de trecut. Deşi au fost numeroase concerte, Vlaicu considera că nu

24 
Ibidem.
25 
Ibidem, Ms. 2967, declaraţie dactilografiată, semnatar Ilie Cristea, datată 12 august 1921.
26 
Ibidem, manuscris semnat Arsenie Vlaicu, p. 149.

179
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

s-a produs o apropiere şi armonizare între popor şi Dima.27 Din punctul său de vedere,
George Dima a „destrămat cu totul societatea românească”28.
Începând cu anul 1900 izbucneşte un conflict mediatizat între el şi directorul
Şcolilor Centrale gr. or. din Braşov, Virgil Oniţiu.
Urmează dispute, în 1904, cu preoţi de la biserica Sfântul Nicolae. Aceştia încep
o campanie în presă împotriva lui A. Vlaicu. Acesta, ca să contracareze campania,
începe editarea ziarului „Deşteptarea”, din 1905. În 6 ianuarie 1905 apare săptămânalul
„Deşteptarea. Ziar social şi economic”.
Începând cu anul 1912, ziarul se numeşte „Foaie Naţională Independentă”. În 1911
izbucneşte conflictul între el şi Vasile Saftu, preot la Biserica Sfântul Nicolae, situaţie
aplanată cu ajutorul mitropolitului Meţianu.
Din 10/23 ianuarie 1916, ziarul „Deşteptarea” apare la Budapesta, editori şi
redactori responsabili fiind George Măzgăreanu junior, George Navrea junior, D.I.
Vlaicu, Constantin Sulică. Întemeietori: Arsenie Vlaicu, Nicolae Sulică şi Eugen Brote.
În ziua de 22 decembrie 1918 se constituie ad-hoc o comisie formată din Ovidiu
Dante Gherman, dr. Laţicu şi Petre Munteanu, care se prezintă la Arsenie Vlaicu şi
efectuează o minuţioasă percheziţie. Sunt verificate mai ales documentele acestuia.
Rezultatul comisiei este consemnat într-un act intitulat „Acuză pentru trădarea
intereselor obşteşti, ridicată în contra lui Arsenie Vlaicu, director la şcoala comercială
superioară gr. or. rom. din Braşov, pe baza actelor percheziţionate în locuinţa proprie
a susnumitului la 22 dec. 1918 din partea comisiunii constătătoare din Dnii Petru
Munteanu, dr. Laţicu şi Ovidiu Dante Gherman”. În acest document este consemnată
întreaga activitate a lui Vlaicu prin intermediul episcopului Vasile Mangra, activitate în
slujba guvernului ungar, aservirea ziarelor „Deşteptarea” şi „Gazeta Transilvaniei” în
acest scop, dar şi traficul de influenţă de care au profitat Arsenie Vlaicu, Vasile Mangra
şi premierul ungar Tisza, în perioada războiului, pentru a-şi asigura venituri ilicite. Ca
urmare a percheziţiei, Arsenie Vlaicu cedează „Gazeta Transilvaniei”, primind suma de
9.600 de coroane despăgubire. Dosarul a fost înaintat Consiliului Dirigent.29
Chemat la Sibiu la Comandamentul Pieţei, pe 25 decembrie 1918, este interogat de
membrii Consiliului Dirigent timp de două zile. Este pus sub detenţie până pe 9 ianuarie
1919, pe 15 ianuarie Goldiş cere cercetarea sa disciplinară, pe 2 martie 1919 este eliberat
din arest preventiv, internat în spitalul din Sibiu, judecat în tot acest timp. Descrie
condiţiile de detenţie deosebit de grele, acuză că a fost „tratat ca şi criminalii de rând”30.
Cât a stat internat la sanatoriu, 11 luni, campania de presă împotriva sa nu a încetat.
Arsenie Vlaicu publică o dezminţire pentru „Gazeta Transilvaniei”, la întoarcerea în
Braşov dă în judecată ziarul deoarece nu îi publicase dezminţirea. Consideră că procesul
intentat este o răzbunare personală, din ură veche şi confesională, dar şi din duşmănie
politică, din partea lui V. Goldiş şi V. Branişte.
Ca să dezmintă acuzaţiile aduse, Arsenie Vlaicu redactează un memoriu, datat 4
octombrie 1920, consemnează că procesul de defăimare a sa durează de peste 28 de ani,
din aceasta a ieşit întotdeauna învingător, în cazul de faţă are convingerea că „după ce
beţia revoluţiei a trecut fără să lase urmele unui bolşevism intelectual, cu judecată rece

27 
Ibidem, p. 150.
28 
Ibidem, p. 151.
Mircea Gherman, „Gazeta Transilvaniei” în anii primului război mondial, în „Cumidava”, Braşov, XXI, 1997, p.
29  

188.
30 
Ibidem, p. 26.

180
Ţara Bârsei

dreptatea sa va avea câştig de cauză”31.


Odată cu izbucnirea războiului şi cu alegerea lui V. Mangra, conflictul dintre el şi
Vasile Goldiş s-a reaprins.
În octombrie 1918, protopopul dr. V. Saftu a venit să-i mulţumească pentru
favorurile pe care i le-a făcut la internare şi pentru ajutorul acordat la venirea acasă şi
ocuparea postului, declarând în faţa soţiei sale şi a medicului colonel dr. I. Mureşianu,
că a avut o ţinută politică desăvârşită, căci fără ajutorul lui, puteau muri de foame la
Sopron. În noiembrie 1918, V. Saftu a cerut în Sfatul Naţional al Ţării Bârsei asasinarea
lui ca trădător de neam, a cerut să i se facă percheziţii domiciliare, a tipărit o sentinţă
de condamnare ca post-scriptum la manifestul iscălit de dr. Mihali, a îndrumat o nouă
campanie ziaristică, iar la Alba Iulia a cerut direct sugrumarea lui.32 La acuzaţia de
denunţare a preoţilor de la biserica Sfântul Nicolae, se disculpă şi prin faptul că nu a
ştiut de aceste arestări, a aflat ulterior, când se afla la Budapesta.33
Asesorul şi tototdată vicarul N. Ivan a cerut, la o masă dată de comerciantul
Floaşiu din Miercurea Ciuc, în preajma Adunării de la Alba Iulia, să fie spânzurat
în Piaţa Sibiului, ca exemplu. Neagă că ar fi fost proprietar sau redactor al ziarului
„Deşteptarea”, neagă totodată şi faptul că a fost redactorul „Gazetei Transilvaniei” din
noiembrie 1916 până în octombrie 1918.
Faptul că a întreţinut o corespondenţă cu mitropolitul Vasile Mangra nu poate
dovedi legătura lui directă cu guvernul ungar. Îşi justifică activităţile sale în cadrul
ziarului „Gazeta Transilvaniei”, ajuns pe mâinile comercianţilor, scos la vânzare,
justificând faptul că are o legătură de suflet cu ziarul datorită faptului că gazeta a fost
întemeiată de naşul soţiei sale, George Bariţiu. Argumentează starea jalnică în care
ajunsese fiind scoasă la licitaţie, iar demersul lui s-a realizat datorită faptului că a fost
rugat de românii din Braşov. „Gazeta Transilvaniei” era deţinută de Comandamentul
militar, fiind permişi doar colaboratori germani la conducere, ceilalţi erau Ioan Banciu
şi N. Furnică.34
Reocuparea Braşovului a însemnat refugiul majorităţii intelectualilor români în
România, acelaşi lucru îl fac şi românii ce activau în redacţia şi administraţia ziarului
„Gazeta Transilvaniei”. Autorităţile maghiare desemnează ca redactori pe dr. Schmidt
Tibolt şi György Jenö. În acest timp revine la Braşov şi Arsenie Vlaicu, directorul Şcolii
Comerciale Româneşti din oraş, redactor al ziarului „Deşteptarea”, în rândurile căruia
Vlaicu atacase permanent activitatea Partidului Naţional Român şi lupta naţională.
Alături de el lucra şi Nicolae Sulică. Arsenie Vlaicu reuşise să cumpere „Gazeta
Transilvaniei” cu suma de 25.000 de coroane achitate de guvernul ungar.35
Arsenie Vlaicu se justifică prin faptul că a preluat conducerea ziarului de formă,
pe data de 1 decembrie 1918, având doar titulatura de împrumutător de fonduri, un
fel de garant al împrumuturilor.36 În ceea ce priveşte judecata disciplinară, face apel la
autonomia şcolară şi la regulamentele interne. Aduce exemple din rândurile colegilor
săi care au ieşit la pensie şi au mai profesat sau, un alt caz, în care un fost coleg putea fi

31 
DJANBV, fond Eforia Şcolară, dos. 465, memoriu dactilografiat.
32 
Ibidem.
33 
BJBv-CS, însemnări manuscris semnate de Arsenie Vlaicu, p. 206.
34 
Ibidem.
35 
Mircea Gherman, loc. cit., p. 186.
Aceleaşi justificări, în forme asemănătoare, se găsesc înregistrate şi în manuscrisul său deţinut de BJBv-CS,
36  

p. 205.

181
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

acuzat de conflict de interese. Căuta astfel să se victimizeze în problema destituirii sale.


Aducând toate contraargumentele enumerate, roagă Consistoriul Metropolitan să
dea o sentinţă dreptă şi să pledeze pentru rejudecarea procesului.
A negat că ar fi fost proprietar sau redactor al ziarului „Deşteptarea”, faptul că a
fost redactorul „Gazetei...” (noiembrie 1916-octombrie 1918), totuşi din alte însemnări
ale sale, păstrate în manuscris, aflăm că a plecat la Budapesta după intrarea armatei
române în Braşov, în august 1916, acolo se reîntâlneşte cu Nicolae Sulică şi apelează
la sprijinul lui Vasile Mangra, care îi obţine de la guvernul ungar subvenţii financiare
pentru tipărirea în continuare a ziarului. După reocuparea oraşului Braşov de către
trupele austro-ungare, se reîntoarce acasă pe 12/25 noiembrie 1916. În consemnările
sale descrie starea deplorabilă în care se afla oraşul şi locuitorii săi. Biserica Sfântul
Nicolae fusese transformată în magazie, plină de lucruri vechi. Tot în aceeaşi stare se
găsea şi biserica din Braşov Vechiu, cea din Cetate fiind închisă. Doar biserica de pe
Tocile era deschisă, ea deservea întreg oraşul şi Trei Scaune.37
Acuzaţiile care i-au fost aduse lui Arsenie Vlaicu în perioada Primului Război
Mondial erau următoarele: a vândut erariului militar porumb adus în timpul războiului
pentru populaţia română din Transilvania, a avut legături cu biroul particular de
informaţiune Emilie de Carini, în 1911, la alegerea protopopului a făcut traficuri
nepermise, a fost complice la denunţări împotriva protopopului V. Saftu, în timpul
războiului a fost informatorul poliţiei de graniţă şi al altor organe de siguranţă ungare, a
avut o ţinută suspectă în fostul Regat, a avut o atitudine politică păgubitoare intereselor
naţionale şi din cauza rolului pe care l-a avut la „Gazeta Transilvaniei”. Cele mai multe
dintre acuzaţii au fost respinse din lipsă de probe. Una dintre cele mai aspre măsuri ce
rezultă din proces este demiterea lui din funcţia de director.
Pe 30 septembrie 1928, Arsenie Vlaicu se autocaracterizează astfel „în tăcere mă
mândresc a fi mai loial şi mai cuviincios cetăţean al României Mari, mai devotat şi supus
al patriei române şi al Neamului decât toţi cine mă hulesc”38.
La Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918, unii dintre cei care au pătimit au
dorit să participe şi au fost desemnaţi din partea oraşului ca reprezentanţi direcţi. În
acest scop au plecat delegaţii de la Braşov, Trei Scaune şi Bran spre istorica Adunare.
În fruntea delegaţiei se afla protopopul Vasile Saftu; au plecat cu trenul călătorind la
clasa a II-a. Gărzile Naţionale, abia formate, păzeau drumul. Plecarea a fost perturbată
la gara Braşov de arestarea protopopului din Treiscaune, părintele Diman, de către
garda maghiară din Braşov. La intervenţia gărzii române, protopopul este eliberat.
Compartimentele se umpleau pe drum de secuii chemaţi la Cluj de garda secuiască
care dorea să împiedice manifestările de la Alba. La Teiuş, un delegat român dintr-o
altă regiune este ucis de garda maghiară. De la Teiuş până la Alba au călătorit într-un
vagon de vite.39
Delegaţii trimişi de la Braşov: Vasile Saftu, din partea Societăţii pentru Fond de
Teatru Român au fost trimişi George Dima şi Tiberiu Brediceanu, de la Gimnaziul
Român Aurel Ciortea, din partea Şcolii Reale Pavel Percea, de la Şcoala Comercială
Ioan Prișcu. Reuniunea Meseriaşilor Români a trimis pe domnii I. Peteu, fabricant, şi
Petru Pavel, croitor. Din cercul I electoral Braşov: domnii Petru Debu preot, Alex Suru
medic veterinar, Dumitru N. Căpăţână măcelar, Nicolae Toma econom, Petru Popovici

37 
Ibidem, p. 215.
38 
Ibidem, p. 101.
39 
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 122, 1925, p. 2.

182
Ţara Bârsei

proprietar. Din cercul II electoral Braşov: Nicolae Furnică măcelar, Dumitru Roncea
proprietar, Ioan Spuderca mecanic, Gheorghe Bădiţoiu Ciuciu comerciant, Petru
Muntean asesor judecătoresc. Reuniunea Femeilor Române din Braşov le-a delegat pe
Elena Prișcu şi Ana Percea.40
Majoritatea intelectualităţii braşovene a dovedit, prin faptele sale, în sprijinul
realizării idealului de uniune naţională, că a ajuns la vârsta maturităţii în ceea ce
priveşte alegerile făcute în anii de grea încercare. Încercările lor au fost fizice, morale şi
spirituale, dar au culminat cu un triumf.

Vasile Saftu Maria Dima

George Dima Gazeta Transilvaniei 1916


40 
Ibidem, p. 3.

183
Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

Absolvenţi 1918-1919

Absolvenți 1922-1923

184
Ţara Bârsei

Arsenie Vlaicu filă manuscris

185
Dănuţ-Ionel VĂIREANU

Dănuţ-Ionel VĂIREANU

IONEL A. ATANASIU – NOTA ZECE LA MATERIA PATRIOTISM

Abstract: Born in 1894, on September 25th, in Galați, Ph.D. Ionel A. Atanasiu, is one of the
founders of the electrochemistry discipline in Romania. Graduate of the Vasile Alecsandri High
School of Galați, he enrolled in 1913 at the University of Bucharest, Faculty of Sciences, Physical
Chemistry department, from where he enlisted as a combat officer in the Romanian army. He
actively participated in the First World War, where he was injured and further declared invalid of
war. He returned to the university, graduated with good results in 1920, and on the 1st of January
1921 he was appointed assistant at the Institute of Industrial Chemistry of the University of
Bucharest. Between 1924 and 1926, he attended the University of Nancy, where he received
a scholarship which gave him the opportunity to specialize in electrochemistry and defended
his doctorate thesis in electrochemistry in 1926. He returned to Romania, and in 1926 he was
appointed Head of Section of the Institute of Industrial Chemistry. He introduced electrochemistry
as a university study discipline and in 1938, together with the establishment of the Faculty
of Industrial Chemistry at the Polytechnics of Bucharest; Professor Ionel A. Atanasiu laid the
foundation of electrochemistry as a stand-alone discipline, separating it from the discipline of
analytical chemistry. In 1951 he was promoted to Professor, and in 1954 received his Ph.D.
in Technical Sciences and became Head of the Department of Electrochemistry and Physical
Chemistry. He is remembered as an exceptional professor with tremendous academic capacity,
who did not ever raise the tone of his voice, and never offended anybody, a true Gentleman.
Although he was of a francophone formation, students loved and appreciated him. They knew
they had to be perfectly prepared for the exams they had to sit, so that they would not run the risk
of having the subject explained all over again. He published an impressive number of personal
contributions (papers, articles, books, laboratory notebooks), some of them still referenced and
quoted today, and educated generations upon generations of outstanding electrochemists, being
their Ph.D. supervisor, even after 1969, when he had retired and been appointed Professor
Emeritus. An immeasurable loss occurred in the world of the academic community in the cold
fatidic day of the winter of 19th December 1978, when Professor Ionel A. Atanasiu passed away,
his loss being deeply felt by all those who knew him.

Ionel A. Atanasiu s-a născut la Galaţi, pe data de 25 septembrie


1894, ca fiu al lui Anastasi Atanasiu şi al Bălaşei Atanasiu.1,2,3,4
A absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi în 1913 şi se
înscrie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe,
secţia Fizică-Chimie. La izbucnirea Primului Război Mondial
se înrolează ca voluntar, fiind încorporat ca soldat TR, la
01.04.1915, şi parcurge pe rând gradele militare, fiind avansat
la gradul de caporal pe 01.07.1915, sergent pe 01.08.1915 şi,
chiar înainte de intrarea României în război, la sublocotenent

1 
Em. Bratu, A. Căluşaru, Professor Atanasiu, în „Revue Roumaine de Chimie”, nr. 25/1980, pp. 3–7.
S. Sternberg, C. Firoiu, Profesorul Ion Atanasiu – Cu prilejul aniversării vîrstei de 80 de ani, în „Revista de
2  

chimie”, nr. 25/1974, p. 766.


3 
Arhiva Universităţii Politehnica din Bucureşti, dos. personal Ionel A. Atanasiu, accesat 2 iulie 2018.
4 
Arhivele Militare Naţionale Române, Piteşti, dos. ofiţer rezervă Căpitan (R) Ionel A. Atanasiu, accesat 5 iunie
2018.

186
Ţara Bârsei

de infanterie pe data de 01.05.1916.5 Este repartizat şi încartiruit în Galaţi, la Regimentul


11 „Siret”, regiment de trupe de infanterie de elită, cu un trecut demn de admirat. Acest
regiment este restructurat ulterior în Regimentul 11 Infanterie, comandat de colonel
Mihai Angelescu, făcând parte din Brigada 12 Infanterie, Galaţi, Divizia 6 Infanterie,
Corpul 3 de Armată, Armata a II-a, aflată sub comanda mareşalului Alexandru
Averescu. Regimentul 11 Infanterie „Siret” se va regăsi pe parcursul ultimilor ani de
război în cadrul Diviziei 6, Corp 4 Infanterie. Pe parcursul desfăşurării războiului, ca
urmare a faptelor deosebite, va fi avansat la gradul de locotenent la 01.09.1917 şi apoi
căpitan în retragere pe 16.06.1925.6

Fig. 1. Extrasul nr. 1423 al Comenduirii Garnizoanei Galaţi

Luptele acerbe date de Regimentul 11 Infanterie conduc la pierderi însemnate, dar


regimentul nu va fi retras pe eşalonul II, cum era îndreptăţit, ci este întărit cu noi trupe
(inclusiv cu voluntari ardeleni) şi va fi unul dintre pilonii de rezistenţă ai marii ofensive
din vara lui 1917, de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, unde soldaţii acestui regiment
se remarcă prin fapte de vitejie deosebite, steagul unităţii fiind unul dintre puţinele
decorate cu Ordinul „Mihai Viteazul“.
Regimentul profesorului Ionel A. Atanasiu, faţă în faţă cu Erwin Rommel (viitoarea
„Vulpe a Deşertului”) în bătălia de la Oituz, cota 789.
Divizia 6 Infanterie, ce includea şi Regimentul 11, este poziţionată în vara lui 1917 între
Oituz şi Măgura Caşinului, ca ultimă linie de apărare.

5 
Ibidem.
6 
Ibidem.

187
Dănuţ-Ionel VĂIREANU

Fig. 2. Dispunerea şi acţiunile forţelor combatante în timpul bătăliei de la Oituz.


(Divizia 6 Infanterie este evidenţiată cu verde)

Calităţile de comandant şi strateg militar ale lui


Erwin Rommel sunt excepţionale, pe Muntele Coşna
aplicând pentru prima dată pe frontul de Est sistemul
de poziţionare a mitralierelor pentru executare de foc
încrucişat, tactică devenită standard în cel de-al Doilea
Război Mondial.
Pe 19 august, Rommel atacă din nou Muntele Coşna
[cota 789] şi-l cucereşte. Dispunând de o superioritate
însemnată de forţe, trupele germane au reuşit să
ocupe vârful, dar români s-au repliat pe panta estică a
muntelui, unde au rezistat pe poziţii...7

Fig. 3. Locotenentul Erwin Rommel

7 
Untold Stories/Poveşti Nespuse, Erwin Rommel în Bătălia de la Oituz, http://www.unstory.com/erwin-
rommel-in-batalia-de-la-oituz.html, accesat 2 iulie 2018.

188
Ţara Bârsei

Fig. 4. Dealul Coşna Fig. 5. Amplasarea mitralierelor

Fig. 6. Releveu 3D Coşna, ER

Fig. 4-6. Planurile de atac schiţate de Erwin Rommel în bătălia de la Oituz, cota 789.
[Sursa: „Photo from Roger Freeman Collection in „The Devil’s Paint Brush”; Rommel
sketch and map from Landesarchiv Baden-Württemberg - Hauptstaatsarchiv Stuttgart
(Stuttgart, Germany).]
On mount Coșna the main attack force was comanded by Lieutenant Erwin
Rommel, then a mountain battalion comander. He was wounded during the
battle; on the 10th of August 1917, Erwin Rommel was shot in the left forearm
at Mt. Cosna, not far from the town of Târgu Ocna in the battle of Oituz in
Moldavia (Romania). The bullet that wounded Rommel came from a detachment
of Romanian soldiers commanded by a French officer. Exhaused because of
his wound and the front fighting, Rommel had to give up his command on
August 20th 1917. [Pe muntele Coşna, atacul principal a fost comandat de către
locotenentul Erwin Rommel, pe atunci fiind comandant al unui batalion de
vânători de munte. Acesta a fost rănit în timpul luptei; pe 10 august 1917, Erwin
Rommel a fost împuşcat în antebraţul stâng pe muntele Coşna, nu departe de
Târgu Ocna, în bătălia de la Oituz, în Moldova, România. Glonţul care l-a rănit

189
Dănuţ-Ionel VĂIREANU

pe Rommel a venit de la un detaşament de soldaţi români, comandat de un


ofiţer francez. Epuizat din cauza rănii şi a luptelor de pe front, Rommel predă
comanda pe 20 august 1917.8
Odată cu predarea comenzii de către Rommel, şansa surâde românilor şi aceştia se
pregătesc de contraatac.
În cursul nopţii, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de
grăniceri şi un regiment de infanterie [Regimentul 11 Infanterie]. Pe 20 august,
la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie, astfel întărită şi susţinută de toată artileria
română disponibilă, a atacat şi a reuşit să reia o parte din terenul pierdut ziua
precedentă...9
Ionel A. Atanasiu este rănit la piciorul drept, luat prizonier de către germani şi doar
şansa face ca acestuia să nu i se amputeze piciorul (în acea perioadă, în absenţa
antibioticelor, o rană severă conducea în mod uzual la amputarea membrelor rănite,
operaţiile şi tratamentul adecvat depinzând foarte mult de noroc şi de coincidenţe
salvatoare). Pentru a ne putea cât de cât imagina prin ceea ce treceau răniţii de la acea
vreme, redăm mai jos un exemplu relevant al unui alt ofiţer român rănit în mod similar
şi chinurile prin care trece acesta:
Amândoi am ţintit şi am tras unul într-altul. Am văzut că i se lăsa capul şi mi-am
dat seama că l-am ucis. Dar am simţit şi o fierbinţeală în piciorul stâng. Un glonţ
îmi străpunsese laba piciorului şi îl lovise pe soldatul meu în cap, omorându-l
pe loc. Am rămas nemişcat toată ziua, sub focul de artilerie care a urmat. Abia
pe întuneric m-am târât spre un tufiş, pe drumul folosit de ai noştri ca să facă
legătura cu regimentul din stânga. Doi infanterişti m-au găsit şi m-au dus până
în sat. O ambulanţă Ford m-a dus la spital, un cort lung acoperit cu cruci roşii,
mari. În viaţa mea nu auzisem ţipete mai cumplite şi nu le voi uita niciodată pe
cele de la Oneşti. Soldaţii îşi strigau mamele, care nu erau acolo să-i ajute.
Pus pe lista pentru amputare, se întâlneşte cu un medic care îi era rudă şi care îi salvează
piciorul cu cangrenă. Urmează şapte luni de recuperare la Iaşi şi la un liceu transformat
în spital, din Bacău.
Într-o zi, în spital s-a produs o mare vânzoleală. Venise în vizită Regina Maria.
A mers din salon în salon, iar al nostru a fost ultimul. Trecea pe la fiecare pat,
vorbind cu fiecare rănit în parte.10
Vorbitor de limbă germană şi având gradul de ofiţer, profesorul Ionel A. Atanasiu
are marele noroc de a fi luat prizonier de către germani şi nu de austro-ungari, este
operat la un spital de campanie german din spatele frontului, rămânând cu o invaliditate
permanentă, dar păstrându-şi totuşi piciorul. Este trimis ca prizonier de război într-un
lagăr din Germania, de unde revine în decembrie 1918.
Deşi putea să beneficieze de indemnizaţia de invalid de război, Ionel A. Atanasiu
n-a profitat niciodată de aceasta şi nici nu a ridicat niciodată drepturile băneşti cuvenite,
dar era mândru şi fericit că a luptat, şi-a apărat ţara şi a fost rănit în Marele Război.
Este trecut în rezervă ca fiind unul dintre cei peste 76.000 de invalizi de război
(„infirmitatea a fost contractată în serviciul militar în război, IDA825/(1)918”,

8 
www.worldwar2.ro/primulrazboi/, accesat 2 iulie 2018.
9 
http://www.unstory.com/erwin-rommel-in-batalia-de-la-oituz.html, accesat 2 iulie 2018.
http://www.targuocna-portal.ro, Cota 789 – ultima redută. Bătălia de la Coşna din august 1917, accesat 2 iulie
10  

2018.

190
Ţara Bârsei

conform Extrasului nr. 1423


al Comisariatului Galaţi). Îşi
continuă studiile şi îşi ia licenţa
la Universitatea din Bucureşti,
în 1920. Vorbeşte rar despre
experienţa traumatizantă a
războiului. Foarte puţini colegi
l-au auzit povestind şi, deşi
putea să beneficieze din plin de
statutul de invalid de război, nu
a făcut acest lucru, preferând
să se concentreze pe cariera
academică şi să-şi câştige traiul
din aceasta.
Cariera didactică este
una parcursă fără a sări etape
şi fără a beneficia de favoruri.
La 1 ianuarie 1921 este numit
asistent la Institutul de Chimie
Industrială al Universităţii din
Bucureşti, la 1 ianuarie 1927
devenind şef secţie, până în 1938.
Între 1924 şi 1926 pleacă cu o
bursă la Universitatea din Nancy
(Université Henri Poincaré –
Nancy 1), unde se specializează
în domeniul electrochimiei şi
îşi susţine doctoratul în chimie
Fig. 7. Certificarea de invalid de război (specializarea electrochimie), în
anul 1926 (Diploma de doctor
în ştiinţe nr. 121/7.07.1926).
Prima lucrare ştiinţifică independentă a profesorului Ionel A. Atanasiu este legată de
cerimetrie, acesta fiind considerat şi întemeietorul cerimetriei ca metodă de analiză:
Jean A. Atanasiu, Sur l’emploi des mélanges d’eau et d’alcool dans l’étude électrométrique des
réactions par précipitation, în „Comptes rendus hebdomadaires des séances de l’Académie
des sciences” (Séance du 22 février 1926, t. 182, 1926/01-1926/06, pp. 519-521). În 1938
ocupă prin concurs (M.Of. nr. 283/05.12.1938) poziţia de conferenţiar provizoriu (august
1938-februarie 1943) la Institutul Politehnic Bucureşti, la proaspăt înfiinţata Facultate de
Chimie Industrială, la disciplina de Electrochimie Aplicată şi Electrometalurgie, şi îşi
pune în practică o idee mai veche, reconfigurarea laboratorului de electrochimie prin
mutarea acestuia în corpul F.
Între februarie 1943 şi septembrie 1951 ocupă poziţia de conferenţiar definitiv,
predând disciplinele de Chimie Analitică şi Electrochimie; Electrochimie şi
Electrotermie, iar între septembrie 1951 şi septembrie 1964, pe cea de Profesor,
specialitatea Electrochimie Generală. La 17.06.1954 primeşte titlul de Doctor Docent/
Doctor în Ştiinţe Tehnice, Atestat nr. 97/10.12.1954. Din 1954 este Şef de Catedră, la
Facultatea Chimie Industrială, Catedra Electrochimie şi Chimie Fizică, până la data de
01.10.1964, când este pensionat pentru limită de vârstă. Între 1964 şi 1978 îşi continuă
191
Dănuţ-Ionel VĂIREANU

activitatea ca Profesor Emerit Consultant, conducător de doctorat.


În toată această perioadă scrie numeroase cărţi şi cursuri universitare, editate şi
reeditate, unele având peste 500 pagini, adevărate lucrări de referinţă în electrochimie.
Publică peste 50 de lucrări ştiinţifice, în reviste ştiinţifice interne şi internaţionale,
în limbile franceză, germană, engleză şi română („Hebdomadaires des séances de
l’Académie des sciences”, „Zeitschrift für Analytische Chemie”, „Science in Progress”,
„Buletinul Institutului naţional de cercetări tehnologice”, „Buletinul Institutului
Politehnic”, „Revue Roumaine de Chimie”, „Revista de Chimie”, „Revue Roumaine
de Métallurgie”, „Revista de Coroziune”, „Natura” etc.), multe dintre lucrări fiind de
referinţă şi fiind citate chiar şi între anii 1993 şi 2012 în Modern Aspects of Electrochemistry,
Springer Verlag, având ca editori pe John O’M. Bockris, Brian E. Conway şi Ralph E.
White.
Generaţii întregi de viitoare cadre didactice din Facultatea de Chimie Industrială/
Tehnologie Chimică/Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor şi mulţi alţi specialişti din
domeniul electrochimiei şi coroziunii au avut plăcerea să-l aibă pe domnul Atanasiu
fie ca profesor la cursurile de electrochimie generală, fie conducător de doctorat, sau
au lucrat direct în calitate de colaboratori (conf. dr. ing. Doru Constantinescu, prof. dr.
ing. Dan Geană, prof. dr. ing. Teodora Badea, prof. dr. ing. Maria Nicola, prof. dr. ing.
Teodor Vişan, dr. ing. Iosif Lingvay, Elena Gros etc.). Coroborând mărturiile celor care
l-au cunoscut în mod nemijlocit, domnul Profesor Atanasiu ar putea fi caracterizat ca
fiind un profesor foarte bine pregătit, calm, liniştit, pedant, meticulos, cu un fin simţ
al umorului, o capacitate deosebită de a extrage maximum de informaţii dintr-un set
de date experimentale date, un adevărat profesionist atunci când se afla la tablă, în
laborator sau în sala de examen, unde insista să îţi explice, chiar şi la examen, până
când se convingea că ai înţeles subiectele pe care nu le stăpâneai prea bine. Era prieten
foarte bun cu domnul Profesor Emilian Bratu, care a debutat ca asistent la disciplina de
electrochimie, cu lucrări în domeniul coroziunii, o relaţie bazată pe respect şi admiraţie
reciprocă. Ca om era altruist, generos, foarte atent cu colegii, o capacitate excepţională
de a asculta pe fiecare şi a da un sfat bine orientat, de o eleganţă comportamentală şi
vestimentară ireproşabilă, un adevărat bonom de viţă veche.
Deşi pleacă dintre noi în fatidica zi de 19 decembrie 1978, la scurt timp după
moartea soţiei, moştenirea sa spirituală trăieşte zilnic prin discipolii şi discipolii
discipolilor formaţi pe multe generaţii, spiritul blajin al Domnului Profesor veghind de
la înălţimea portretului din F108, cu ochii mari, pătrunzători şi ocrotitori.
Fiecare disciplină îşi are, mai mult sau mai puţin, partea sa de poveşti şi pilde,
spuse învăţăceilor de-a lungul anilor, la un moment sau altul; în cazul Electrochimiei,
legenda noastră se numeşte, simplu, Ionel A. Atanasiu.

192
Ţara Bârsei

Magdalena TRĂISTARU, Florina DIACONU

1918. SEVERINUL SUB OCUPAŢIE GERMANĂ



Abstract: Severin fell under the German-Austro-Hungarian occupation until November 14th
1918, during which the life of the citizens was severely affected, both from a socio-political,
economic and cultural point of view.

În urma luptelor de apărare purtate de armata română în Primul Război Mondial, oraşul
Severin, oraş modern, cosmopolit, înfiinţat în 1833, intră pentru doi ani sub ocupaţie
germano-austro-ungară, mai exact până la data de 14 noiembrie 1918.
Aşa cum reiese din documentele vremii înregistrate în cadrul Primăriei Turnu
Severin, ne-am putut face o părere despre viaţa economică, socială şi politică, la nivelul
anului 1918.
Din punct de vedere administrativ şi politic, imediat după instaurarea ocupaţiei
militare, la 9 noiembrie 1916, judeţul intră într-o nouă organizare administrativ-
teritorială. Astfel, oraşul a fost pus sub jurisdicţia Comandaturii de Etapă nr. 22, iar
judeţul sub Comandatura districtului Mehedinţi.
În urma ocupaţiei străine, cele mai frumoase şi mai spaţioase imobile ale oraşului
au fost preluate de armată. 43 dintre ele au fost rechiziţionate de autorităţi, proprietarii
lor părăsindu-le (cei care nu au plecat de bunăvoie au fost obligaţi să o facă). Din cele
214 case primite de ofiţeri şi militari, 32 de case au fost ocupate complet de ofiţeri, iar
restul au fost locuite de către proprietari sau chiriaşi împreună cu militarii.1
Localul primăriei (Foto 1) a fost ocupat iniţial de trupele germane, apoi a fost
preluat de unităţile austro-ungare până la 1 ianuarie 1917, când este reocupat de armata
germană şi păstrat până la retragere.

Foto 1

Arhivele Naţionale Drobeta-Turnu Severin, fond Primăria oraşului Turnu Severin, dos. nr. 35/1917-1918, f. 22,
1  

copie.

193
Magdalena TRĂISTARU, Florina DIACONU

Foto 2

Comandatura de Etapă nr. 22 (Foto 2) şi-a desfăşurat activitatea în incinta Primăriei,


iar aceasta şi-a mutat sediul în casele doamnei Eleonora Anton, din Piaţa Radu Negru.2
Pe lângă Primărie, multe alte localuri au fost puse la dispoziţia Comandaturii:
Băile comunale, Tribunalul, Liceul „Traian”, Teatrul etc.
În noua organizare a oraşului Turnu Severin şi a judeţului Mehedinţi au intervenit
numeroase modificări. La 8 februarie 1918, Consiliul comunal s-a dizolvat şi s-a instituit
Comisia interimară a oraşului, iar primarul Sabin Popescu devine preşedinte al acestei
comisii până la data de 1 iulie 1918, când îşi depune demisia.3
La nivelul Prefecturii, în anul 1918, domnul Ştefan Frumuşanu, prefect de
Mehedinţi, a fost schimbat din funcţie la 27 noiembrie 1918, prin Înalt Decret Regal4,
cu domnul colonel Costescu, fost comandant al Regimentului I Călăraşi. La rândul lui,
acesta a fost înlocuit, la 2 decembrie 1918, tot prin Înalt Decret Regal, cu dl dr. Dumitru
Pănescu.
Severinenii rămaşi în oraş au avut de înfruntat numeroase restricţii şi interdicţii
impuse de armata de ocupaţie care, pentru a deţine controlul asupra populaţiei, a
eliberat noi acte de identitate pentru fiecare cetăţean în parte.
Prefectura judeţului Mehedinţi, la 2 februarie 1918, a iniţiat un regulament cu privire
la folosirea, staţionarea şi circulaţia birjelor. Astfel, birjele se aflau sub supravegherea
poliţiei române, cea care se îngrijea şi de bunăstarea acestora. Administraţia poliţiei era
obligată, în fiecare zi, să pună la dispoziţia Comandaturii câte două trăsuri în stare bună.
Acestea primeau o inscripţie: „Trăsură de serviciu a Comandaturii de Etapă no. 22” şi

2 
Ibidem, dos. nr. 11/1920, f. 159, original.
3 
Ibidem, dos. nr. 13/1918, f. 17, concept.
4 
Ibidem, dos. nr. 8/1918, f. 586, original.

194
Ţara Bârsei

puteau fi folosite numai de personalul de serviciu al Comandaturii. Staţiile de birje au


fost stabilite astfel: în faţa Comandaturii, în str. Traian colţ cu str. Smârdan, în str. Traian
colţ cu str. Cicero şi la gara CFR, numai la sosirea trenurilor. Staţiile erau prevăzute cu
indicatoare, atât în limba română cât şi în limba germană, cu inscripţia „Staţie de birje”,
iar reglementarea numărului de birje staţionate se făcea de către poliţie. Tarifele impuse
de Comandatură erau: în oraş, pentru curse până la o jumătate de oră – 2 lei; pentru
fiecare jumătate de oră mai mult – 0,50 lei, iar de la 10:00 seara până la 6:00 dimineaţa
se plătea o suprataxă de 1 leu.5
Începând din 8 aprilie, brutarii erau obligaţi să fabrice pâinea numai în timpul
zilei, iar punerea ei în consumaţie se făcea abia a doua zi la orele şase dimineaţa, când
se deschideau brutăriile. Astfel, vânzarea pâinii calde era strict interzisă. Distribuirea
acesteia se făcea în baza bonurilor din ziua respectivă şi sub niciun motiv nu era permisă
vânzarea pe bonuri anticipate.6
O altă restricţie, impusă de această dată de Comandatura districtului Mehedinţi, se
referea la interzicerea comerţului liber cu lapte, unt şi brânză de oaie. Comercializarea
se făcea numai de cei însărcinaţi de administraţia militară, care posedau legitimaţie
(Ausweis). Această ordonanţă a intrat în vigoare la 20 aprilie 1918, iar contravenienţii
la acest ordin se pedepseau cu „amendă până la 3000 lei şi cu închisoare până la 6 luni,
după alegere, sau amândouă pedepsele la un loc”7.
Pentru aprovizionarea trupelor germane şi a populaţiei oraşului cu zarzavaturi,
Comandatura de Etapă a dat dispoziţie ca toţi grădinarii să-şi vândă zarzavaturile
doar celor doi comercianţi, Ludov Spingel şi Iosef Kaufman. Zarzavaturile care nu erau
trebuincioase armatei erau date către comerţul liber şi puteau fi comercializate doar în
piaţa oraşului Severin. Preţurile erau fixate săptămânal de agronomul Comandaturii
împreună cu Primăria oraşului Severin. Toate aceste reguli au intrat în vigoare la data
de 4 mai 1918, iar nerespectarea lor ducea la confiscarea mărfurilor.8
Din 5 mai 1918, din ordinul aceleaşi Comandaturi 22, toate cafenelele, birturile şi
cârciumile se închideau la ora 9:00 seara, iar circulaţia pe străzile oraşului era permisă
persoanelor civile până la ora 10:00 seara.9
În toţi aceşti ani de ocupaţie, în ţară s-au înfiinţat farmacii de stat, iar începând cu
10 februarie 1918, printr-o circulară a Statului Major Administrativ al Administraţiei
Militare în România, primăriile erau obligate să asigure atât locuinţă gratuită
personalului farmaceutic, cât şi suma necesară pentru achitarea curentului electric şi a
încălzirii.10
Pentru farmacia de stat Turnu Severin, primăria locală a închiriat casele lui Bălă
Basarabescu din Calea Traian nr. 129, cu 290 lei lunar.11
Situaţia precară în care se afla populaţia şi lipsa produselor de igienă, a albiturilor
(confiscate la începutul războiului de armata română şi mai târziu de trupele de
ocupaţie) au dus la infestarea populaţiei cu paraziţi, în special cu păduchi. Medicul
Comandaturii a raportat, la 9 februarie 1918, printr-o adresă către administraţia oraşului

5 
Ibidem, dos. nr. 4/1918, f. 111, copie.
6 
Ibidem, f. 160, tipăritură.
7 
Ibidem, f. 162, original.
8 
Ibidem, dos. nr. 8/1918, f. 343, copie.
9 
Ibidem, dos. nr. 4/1918, f. 165, original.
10 
Ibidem, dos. nr. 15/1918, f. 484, traducere.
11 
Ibidem, f. 476.

195
Magdalena TRĂISTARU, Florina DIACONU

Turnu Severin, că, din cauza extinderii zonei afectate de păduchi şi pentru a preveni
apariţia tifosului, va fi nevoie de despăduchere. Acesta propunea ca spaţiu pentru
despăduchere Cazarma Roşiorilor (Foto 3) şi, pentru o bună organizare, despăducherea
să se facă pe rând, pe străzi şi sub supraveghere militară.12
La 15 februarie 1918, Comandatura de Etapă 22 din Turnu Severin a emis o
ordonanţă pentru poliţia de moravuri, prin care impunea unele măsuri în vederea
stopării şi tratării bolilor cu transmitere sexuală. Astfel:
Toate oficiile militare şi civile, imediat ce au cunoştinţă că un militar aparţinând
armatei de ocupaţie a contractat o boală sexuală de la o femeie, au să denunţe
cazul Comandaturii; orice femeie care a infectat o persoană militară va fi
înaintată medicului Comandaturii, care dispune imediat transportarea ei la
spital spre a fi vindecată.

Foto 3

Femeile, măritate sau nu, care întreţineau relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi, pe
bani sau gratuit, erau puse sub controlul poliţiei de moravuri şi trecute într-o listă ţinută
de Comandatură. Ele trebuiau să se prezinte la medicul român, cel puţin o dată pe
săptămână, în locul stabilit de medicul Comandaturii. Acestora li se elibera un carnet
de control pe care erau obligate să-l poarte permanent asupra lor. Femeilor aflate sub
controlul poliţiei de moravuri li se interzisese ieşirea pe străzi după lăsarea întunericului
şi nu aveau voie să se plimbe pe Bulevardul Carol, în Grădina Publică şi nici să intre în
localurile de distracţie.13
Pentru a evita propagarea bolilor cu care se confruntau severinenii, Comisia
interimară a oraşului Turnu Severin, prin medicul său, a dat o înştiinţare prin care
populaţia era rugată să consume apă fiartă şi răcită, păstrată în vase curate şi „bine
astupate”.14

12 
Ibidem, dos. nr. 9/1918, f. 2, traducere.
13 
Ibidem, dos. nr. 4/1918, f. 87, traducere tipărită.
14 
Ibidem, dos. nr. 9/1918, f. 42, tipăritură.

196
Ţara Bârsei

Activitatea şcolară a avut de suferit în această perioadă de ocupaţie, dar începând


cu anul 1918 câteva şcoli din oraş au cerut Primăriei sprijin pentru redeschiderea
cursurilor şi luarea unor măsuri în acest sens.
Astfel, în 26 februarie 1918, directorul Şcolii Comerciale Elementare din Turnu
Severin (Foto 4) a solicitat dezinfectarea şi văruirea claselor şi a camerei servitorului,
procurarea lemnelor pentru încălzire şi aprobarea plăţii unui servitor pe luna martie şi
a cheltuielilor de întreţinere a şcolii până la finele anului.15
În 10 aprilie 1918, directorul Şcolii Urbane de Băieţi nr. 3 formulează un raport
către Primăria oraşului Turnu Severin cu privire la stricăciunile suferite de local („a
fost bombardat din aeroplan în ziua de 4 septembrie 1916, a fost cazarma trupelor de
ocupaţie, cu care ocazie s-a distrus cea mai mare parte din mobilier, prin întrebuinţarea
ca lemn de foc…”) şi solicită ca acesta să fie reparat, mobilierul refăcut şi înzestrat cu tot
ce este necesar pentru începerea cursurilor16.
Din raportul directorului Şcolii Primare nr. 1 de Băieţi (Foto 5), din data de 10 mai
1918, ştim că localul a fost transformat în spital militar, iar la scurt timp după evacuare,
localul a adăpostit trupele germane care, fiind în perioada de iarnă, au folosit mobilierul
şcolar ca lemn de foc, pentru încălzire. Pentru redeschiderea şcolii în toamna anului
1918, directorul solicită Primăriei repararea localului şi dotarea acestuia cu mobilier
şcolar.

Foto 4 Foto 5

Instituţiile care au suferit stricăciuni în bombardamentele din 1916 solicită ajutor


Primăriei Turnu Severin pentru reparaţii. Serviciul de Pompieri înaintează un raport
pentru repararea acoperişului cazărmii, ruinat şi ciuruit de gloanţe în 10-13 noiembrie
1916.17
La 28 octombrie 1918, Administraţia Casei Bisericii din Bucureşti solicită repararea
Capelei „Sf. Dumitru” din Cimitirul Ortodox, după bombardarea sa din 1916. Primăria
se justifică că
este încărcată cu cheltuieli cu întreţinerea trupelor de ocupaţie şi
nu dispune de nici un fond… dar are onoarea de a comunica că… dl

15
Ibidem, dos. nr. 18/1918, f. 78, original.
16
Ibidem, f. 84, original.
17
Ibidem, f. 111, original.

197
Magdalena TRĂISTARU, Florina DIACONU

Bejan, enoriaş din acest oraş, s-a oferit în mod benevol să facă completă
reparaţiunea ce necesită Biserica cu hramul „Sf. Dumitru” din acest
oraş18.
La 26 iunie 1918, are loc recepţionarea lucrării de acoperire a bisericii Grecescu cu
carton gudronat în locul tablei de aramă, desfăcută şi luată de armata germană.19
Pe la jumătatea anului 1918, când devenise din ce în ce mai limpede că războiul
se apropia de sfârşit şi autorităţile străine vor părăsi Severinul, Comisia interimară a
oraşului, cea care preluase atribuţiunile Primăriei, înaintează un raport, la 29 iulie 1918,
către Ministerul de Interne, cu privire la condiţiile improprii ale spaţiului folosit ca
primărie în timpul ocupaţiei militare şi solicită revenirea în localul propriu. Preşedintele
comisiei precizează că
autoritatea comunală a fost scoasă din localul său şi nevoită a-şi muta birourile
într-un local închiriat în oraş, iar localul primăriei a fost ocupat de diferite
birouri ale armatei.
şi, cum toate serviciile încep să-şi reia cursul normal,
actualul local este neîncăpător, iar funcţionarii… lucrează pe la casele lor, […]
vă rugăm să binevoiţi a interveni locului în drept spre a ni se pune la dispoziţie
localul cu mobilierul20.
La 28 octombrie 1918, Prim-preşedintele Tribunalului Mehedinţi înaintează o
invitaţie către preşedintele Comisiei interimare a oraşului de a participa la solemnitatea
reinstalării instanţelor româneşti de judecată în vechiul lor local (ocupat de armatele
străine).
La 13 noiembrie 1918, aproape concomitent cu retragerea autorităţilor de ocupaţie,
administraţia locală îşi reintră în atribuţiuni şi stabileşte, împreună cu cetăţenii
severineni convocaţi de primar, câteva reguli necesare garantării ordinii şi siguranţei
publice în oraş. Aşa se face că se constituie o gardă cetăţenească, formată din 60 de
persoane de încredere, care va patrula pe străzile oraşului în vederea preîntâmpinării
unor violenţe atât asupra persoanelor, cât şi a imobilelor rămase nesupravegheate după
ce fuseseră părăsite de armata de ocupaţie.21
La finele acelui an, Comisia interimară a oraşului a încercat să reglementeze o serie
de probleme impuse de Comandatura de Etapă 22, în perioada de ocupaţie.
În ziua Marii Unirii, 1 decembrie 1918, s-a dispus începerea unei ample acţiuni
de stabilire a rechiziţionaţilor şi rechiziţiilor făcute de ocupant, precum şi evaluarea
acestora.22
La 2 decembrie 1918, 162 de severineni au cerut Primăriei „ca acum când oraşul
este evacuat de duşmani, […] să se reducă plata kilovatului la lumina electrică, întrucât
în nici un oraş din lume nu se plăteşte atât de scump”23. În baza acestei cereri Comisia
interimară a oraşului a dispus ca, de la 1 decembrie 1918, kilowattul să se plătească cu
1 leu.24
La şedinţa din 4 decembrie 1918, Primăria oraşului Turnu Severin a pus în discuţie

18 
Ibidem, dos. nr. 1/1918, ff. 28-29 original şi copie.
19 
Ibidem, ff. 21-22, original.
20 
Ibidem, dos. nr. 18/1918, f. 156, ciornă.
21 
Ibidem, dos. nr. 30/1918, f. 80, original.
22 
Ibidem, dos. nr. 4/1918, f. 179, tipăritură.
23 
Ibidem, dos. nr. 33/1918, ff. 201-202, original.
24 
Ibidem, f. 200.

198
Ţara Bârsei

cererea celor 26 de măcelari, care solicitau revenirea la „taxa de tăiere a vitelor de


dinainte de război”25. Tot în această zi s-a discutat şi cererea dlui Paul Graf, care arăta
că „brutăria sa din Piaţa Radu Negru a fost complet ocupată de armata germană pentru
trebuinţele ei şi cere să fie scutit de plata taxei pentru apă”26.
La 8 decembrie 1918, într-o nouă întrunire a Comisiei interimare a oraşului,
preşedintele propune ca, în memoria eroilor de la Cerna, cei care şi-au dat viaţa în
campania 1916-1918, mai multe străzi ale oraşului să poarte numele acestora, iar Grădina
Publică să se numească Grădina General Dragalina.27
La 14 decembrie 1918, Primăria a dat o înştiinţare prin care „femeilor văduve
sărace, ai căror bărbaţi au murit în război” să li se dea „lemne şi crăci uscate în mod
gratuit, din partea statului, iar lemne fasonate la metru, cu jumătate de preţ”28.
Uşor, uşor se revine la situaţia de dinaintea războiului. Astfel, sfârşitul anului
1918 i-a găsit pe severineni la casele lor, instituţiile statului reîntoarse în vechile sedii,
Primăria încercând să-i despăgubească pe cei direct afectaţi de armata de ocupaţie, într-
un cuvânt Severinul intră în normalitate.

25 
Ibidem, f. 204, original.
26 
Ibidem, f. 225, original, şi f. 22.
27 
Ibidem, dos. nr. 35/1917-1918, ff.89-90, copie.
28 
Ibidem, dos. nr. 15/1918, f. 425, original.

199
Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

FILE DIN JURNALUL DE FRONT AL SUBLOCOTENENTULUI


DIMITRIE IONESCU-BERECHET, PARTICIPANT LA LUPTELE
DE LA MĂRĂŞEŞTI – 1917

Abstract: Romania’s participation in the First World War was marked by the desire of all
Romanians to achieve the Great Romania. Among the people who enrolled in the Romanian
troops, there were also numerous young intellectuals. One of them was Dimitrie Ionescu-
Berechet. The paper presents a few notes on the Mărășești front, where the fresh Architecture
student had the mission to perform tasks related to the theatre of operations. His notes captured
the human side of comrades and opponents as well, the terrible life experiences, and the drama
of a young man with no experience or knowledge about the military life or war. The artistic side
of the work is to be found in the detailed descriptions of places, comrades, and of pleasant or
traumatic events. Many of these youngsters had not seen their dream accomplished. One of the
few who were fortunate enough to survive and see both personal projects and the Great Romania
accomplished was the architect Dimitrie Ionescu-Berechet.

Pentru poporul român, îndeplinirea cu cinste a obligaţiilor militare a constituit


dintotdeauna cea dintâi datorie morală, civică şi juridică a tuturor cetăţenilor, care s-a
transmis din generaţie în generaţie, sintetizată în vorbirea populară prin zicătoarea
„cine nu a făcut armata nu e bărbat”. De altfel, în folclorul românesc sunt exprimate
toate particularităţile spirituale ale poporului nostru, dând astfel conţinut conştiinţei
comune. Românii au vocaţia vitejiei şi au ştiut întotdeauna să fie oşteni atunci când a
fost nevoie.
Ţinutul Muscelului, cu străvechea sa capitală Câmpulung, a fost încă de la început
cadrul de realizare al multor oameni de seamă din diferite domenii, scriitori, muzicieni
folclorişti, dramaturgi, poeţi sau arhitecţi, creaţiile lor devenind opere de mare valoare
ale literaturii, muzicii, dramaturgiei, arhitecturii româneşti.
Câmpulung Muscel, oraşul de poveste încărcat de istorie, legendă şi adevăr,
reşedinţă a Basarabilor făuritori de ţară, devine leagănul copilăriei şi adolescenţei
pentru cel de al nouălea născut al negustorului ,,de braşovenii” Nae Ionescu Berechet1
(1835-1905) şi al soţiei sale, Maria (n. Popescu, 1855-1943). La orele 11:00, în ziua de luni,
27 ianuarie 1896, se năştea Dimitrie, viitorul arhitect. Doi funcţionari câmpulungeni,
Constantin Arvătescu şi Haralambie Corcoveanu, sunt cei care semnează certificatul
de naştere.2 Înaintaşii săi erau neamuri de clerici şi ctitori de locaşuri sfinte, negustori,
zugravi ,,de subţire” (pictori bisericeşti), aşa cum a fost şi bunicul său, zugravul Ion
Gârniţă3 (n. 1798), de la care el considera că a moştenit talentul artistic, dar şi din partea
mamei, din neamul preoţilor. Mama sa, Maria, era rudă apropiată cu dramaturgul Tudor
Muşatescu şi cu pictorul Ion D. Negulici, astfel că era predestinat să devină o figură

1 
Câmpulungenii l-au poreclit Berechet datorită generozităţii sale, nerefuzând să ajute pe oricine îl solicita,
ghidându-se după pilda biblică ,,dăruind vei dobândi”.
2 
Ştefan Ionescu-Berechet, Dumitru Ionescu Berechet, un tânăr arhitect român în vâltoarea Marelui Război, în
„Historia Special”, nr. 19, iunie 2017, p. 42.
3 
Ion Hiru, Neosteniţi întru lumină, Piteşti, Editura Tiparg, 2013, p. 192.

200
Ţara Bârsei

marcantă a urbei. Studiile primare şi gimnaziale le-a urmat în oraşul natal, la Şcoala
de băieţi nr. 1. După ce a absolvit clasele V-VIII la Gimnaziul „Dinicu Golescu” din
Câmpulung, a urmat cursurile Liceului „Unirea” din Focşani, unde fratele său, Costică
Ionescu-Berechet4, era ofiţer farmacist. A fost admis la cursurile Şcolii Superioare de
Arhitectură din Bucureşti, însă în anul 1915 a trebuit să-şi întrerupă studiile, fiind
mobilizat pentru război în toamna anului 1916, în cadrul Batalionului de artilerie-geniu
al Diviziei a X-a, participând la luptele de la Mărăşeşti.
Mult mai târziu, nepotul arhitectului, Ştefan Ionescu-Berechet, a descoperit un
carneţel cu însemnările tânărului student, scrise pe frontul de la Mărăşeşti în vara/
toamna anului 1917, şi un set de acuarele care surprind diferite obiective de pe front.
Experienţa de viaţă, trăirile emoţionale, dorul de cei dragi, de casa părintească, de
frumuseţea locurilor natale precum şi o nouă perspectivă asupra Primului Război
Mondial, toate sunt creionate cu sensibilitate în paginile jurnalului său. Drama tânărului
de 20 de ani, complet străin de tot ceea ce înseamnă viaţa militară şi războiul, smuls din
viaţa sa boemă de artist şi aruncat în tranşee, au trăit-o mulţi alţi tineri asemeni lui. Un
suflet de artist care a experimentat, pe lângă traumele produse de sângeroasa încleştare
cu inamicul, şi traumele produse de superiorii săi, greu de suportat chiar şi pentru cei
cu experienţa dobândită prin natura carierei.
De-a lungul timpului au fost publicate numeroase jurnale cu memorii de front,
fie ale ofiţerilor de carieră, fie ale personalităţilor politice ale vremii, însă puţine sunt
jurnalele redactate de oameni care au trăit experienţa dură a frontului fără a fi militari
sau politicieni. Vorbim cu toţii de eroismul şi patriotismul soldaţilor români angajaţi în
lupta pentru întregirea ţării, dar uităm de latura umană prin care este perceput războiul,
traumele fizice şi mai ales sufleteşti pe care acesta le-a produs asupra oamenilor. În
puţinele clipe de răgaz toţi, indiferent de rang sau grad, în notiţele lor, transpun şi latura
umană.
Ziua de 7 octombrie 1916, după o scurtă perioadă de instruire în cadrul Şcolii
militare de artilerie-geniu din Focşani, reprezintă ziua de început a noii experienţe
pentru tânărul arhitect. Avansat la data de 1 iunie 1917 la gradul de sublocotenent,
rămâne pe frontul de la Mărăşeşti în cadrul Batalionului 10 Pionieri, sub comanda
generalul de brigadă Henri Cihoski. Valea Caregnei, aflată în vecinătatea satelor
Moviliţa, Valea Seacă şi Şuşiţa, este descrisă în jurnalul său în însemnările din perioada
22 august-19 decembrie 1917, atribuindu-i noi valenţe.
Sublocotenentul Dimitrie Berechet nu a participat în linia întâi, el avea misiunea
executării unor sarcini legate de infrastructura frontului, desena hărţi ale teatrului
de operaţiuni, realiza proiectele anumitor poduri ce urmau a fi distruse ulterior,
supraveghea anumite lucrări de construcţie, rezolva corespondenţa ori redacta ordinele
de luptă. Dispunând de instrumente şi materiale de scris, desen şi pictură, a avut
posibilitatea realizării, în timpul liber, a unor proiecte personale de arhitectură sau a
imortalizării unor peisaje de pe front, pictate în tehnica acuarelă.
Aspectele din viaţa cotidiană de pe front, precum momentul depunerii jurământului
sunt prezentate în jurnalul său astfel:
Astăzi am jurat credinţă, cu mâna dreaptă pe un biet drapel ciuruit, Regelui
bun şi mare şi Ţării sângerânde, cum aşa de frumos a spus d-l locot. Nicolau,
com. Regimentului 10. La prânz am luat masa cu lăutari şi muzică. Şi actul sfânt

4 
N. 1885 – m. 1971, şi-a început cariera ca ofiţer farmacist în cadrul Spitalului militar din Focşani. A participat
la Războiul Balcanic din 1913 şi apoi la Primul Război Mondial ca maior la „Ambulanţa”.

201
Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

prin care legăm tinereţile noastre frumoase şi pline de viaţă, până la moarte, de
patria noastră atât de ameninţată, a fost cel mai neobservat.
Scurtele momente de relaxare aduceau ceva de acasă, hora şi muzica lăutarilor sub
sunetul şi sclipirile exploziilor:
Aseară soldaţii au făcut horă. Am jucat şi eu sub cerul plin de stele, sub sunetul
obuzelor ce se spărgeau pe deal, sub sclipirile exploziilor ce luminau valea. Nu
voi uita niciodată. La o masă bogată şi mare ofiţerii acestui Regiment şedeau
şi ascultau lăutarii ce cântau. Şuieratul vioi al viorilor celor fără de suflet se
întrecea cu gemetele celor ce sufereau pentru ţară.
Momentul sosirii pe front, surprins cu penelul şi condeiul, dezvăluie latura sa
artistică:
Am sosit la Compania 1 pe valea Plopului, într-un decor ca-n basme, pe o
proeminenţă de pe care se văd dealurile împădurite, peste care toamna a pus
haina ei de aur. Mesteceni albi cu frunzele de aur, fagi cu frunze de aramă se
proiectează pe fondul violet al dealurilor împădurite. Cerul e de plumb şi o
boare obsedantă cade. E atâta tristeţe în locul acesta aşa de frumos.
Viaţa grea de pe front şi din spatele lui este percepută foarte realist, în scrierile sale
regăsindu-se crudul adevăr:
Carne la oraş deloc, mereu fasole şi iar fasole: ruşii vând cu 10 bani bucata de
zahăr, ciocolata e un ideal, iar laptele la Iaşi o nebunie; nu mai sunt ghete, nu
mai sunt vite, caii vor muri desigur de foame, căci ruşii au devastat porumbul
necules şi au furat tot. În bătălia grozavă de la Mărăşeşti avem 50.000 pierderi5.
Este cunoscut faptul că pe frontul din Moldova, greutăţile îndurate de români, au
fost amplificate de atrocităţile săvârşite de soldaţii ruşi, odată cu izbucnirea Revoluţiei
bolşevice:
Ruşii au dat foc la Liceul din Botoşani. Au degradat ofiţerii, le-au suspendat
şi leafa, iar aceştia vânzându-şi tot fug în ţara lor. De pe front pleacă părăsind
sau vânzând cai, tunuri, tot. Pădurile sunt pline de bande de hoţi, ruşii ucid şi
pradă, aşa că drumurile sunt nesigure, satele în pericol, iar oraşele pline de hoţi.
Armata pleacă zilnic de pe front pentru a alunga peste hotar pe ruşi, frumoşii
noştri aliaţi cu ochi ce reflectă cerul. […] Ruşii, de vreo câteva zile au părăsit Riga
şi fug aşa cum numai ei ştiu să fugă. Biata Românie îşi vede înşelate splendide
speranţe din cauza monştrilor de ruşi, care ne-au trădat, încheind armistiţiul în
numele nostru fără ca noi să fi ştiut aceasta.
Situaţia frontului devenise atât de grea încât sfârşitul anului 1917 putea aduce
capitularea:
Doctorul zugrăveşte un viitor aşa de urât. Capitulare, garnizoane bulgăreşti
în oraşe, mizerie şi boli. Nouă nu ne rămâne decât moartea până la unul, ca
în basme, moarte sublimă, dar nepractică sau ruşinea, umilitoarea ruşine a
capitulării şi înfrângerii noastre de către Nemţi, Unguri, Bulgari şi Turci.
Tânărul, ca mulţi asemeni lui, percepe dureros dramatica situaţie, imprimând în
scrierile sale caracterul absurd şi tragic al războiului:
Războiul... e un monstru cine l-a creat şi sunt monstruoase legile ce îi mână pe
fiii aceleiaşi planete să se ucidă între ei. Toţi aşteaptă, toţi doresc o pace care nu
mai vine.

5 
Ştefan Ionescu-Berechet, loc. cit.

202
Ţara Bârsei

Percepţia aceasta poate fi generalizată, aducând în prim-plan atitudini profund


umane ale soldaţilor români în chiar mijlocul încleştării. Iată cum surprinde tânărul
sublocotenent acest aspect în jurnalul său:
Se trimisese în patrulă un sergent ce pe urmă a povestit: Am văzut în faţa
tranşeelor duşmane ieşit din şanţ un ofiţer. Mă uit la el. Era aşa de frumos cu faţa
albă ca de fată, cu părul buclat şi galben. Iau puşca la ochi. O clipă şi-l doboram
la sigur, dar mi-a fost milă de frumuseţea lui.
Tabăra inamică este prezentată în adevărata sa nuanţă, este surprinsă latura umană
a inamicilor, total diferită de a românilor:
Germanii s-au retras din nişte tranşee şi au pus peretele: „Păstraţi-le vă rugăm
până ne întoarcem!”. Ironie de barbari ce se bazează pe o victorie crudă,
nedreaptă şi imorală... Kaiserul, monstruosul împărat roşu a fost şi în ţara
noastră, a îngenuncheat la mormintele proaspete ale lui Carol de Hohenzollern,
rege al României şi ale Bătrânei şi Bunei Regine Albe, Elisabeth von Wied. Or
fi zărit ai mei figura paralizată de mândrie şi mustăţile ţepoase ale mândrului
tiran?
Inamicul imoral şi plin de trufie nu poate avea sorţi de izbândă, considerând că
dacă morala şi toate legile acestei lumi nu sunt nedrepte, balanţa victoriei ar
trebui să se încline de partea românilor, care au dat dovadă de mare eroism şi
spirit de jertfă: Infanteriştii. Săracii, ei sunt eroii acestei neasemănate calamităţi,
lor li se cuvine întreaga glorie a sfârşitului ce trebuie să fie fericit.
Creionează şi portretele colegilor şi ale superiorilor săi, realizând cu rafinament o
analiză psihologică a personajelor sale, trădându-şi încă o dată latura sa artistică:
Doctorul Ranitescu, scurt, negricios, un tip chic. E atât de bun, atât de simpatic
şi faptul că şi el a suferit mizeriile pe care le sufăr şi eu, mi-l face şi mai drag...
Rotaru încăpăţânat, mereu bosumflat, e omul ce-şi ţine supărările caraghios de
serioase şi face, în sufletul lui, din strămoşi virgini de rafinament ură constantă,
încăpăţânată şi rănitoare... Bietul casier slab cu picioarele, cu capul turtit,
ochelarii după ureche, chip de mumie prost îmbălsămată, stă palid într-un colţ,
tremurând şi el cu aerul ce tremură zguduit de explozii... Tulea merge cocoşat,
plânge declamator pierduta lui ţărişoară şi îşi ascunde spaima simulând o
oboseală fără de margini, o boală fără de leac... Sacul cu minciuni de senzaţie e
Ricu M. de la proiectare, un tip lat în spate, cu picioare groase, cu capul mare,
alb, cu o umbră de chelie, ce face probe de avocatură: „Se spune...”, şi tace ca să
ne facă curioşi.
D-l Maior o duce într-o răutate continuă. Dă şi strică ordine. Nu poate lăsa pe
nimeni până nu-l umileşte ca să-şi arate superioritatea lui de şef. Îi place Bulbeş,
linguşitor şi slugarnic care-i vorbeşte în tonul plângător al patrioţilor de cafenea.
A persecutat cu furie pe bietul Popescu, pe căpitanul Dumitriu, pe Borş, pe
Rotaru, pe Condeescu, a umilit pe Duţulescu, pe doctor şi pe mine. Nu mai zic
că toţi plutonierii au mâncat câte o bătaie ca-n poveşti.
Traumele provocate de comportamentele brutale ale superiorilor săi, care au lăsat
urme adânci, îl determină să scrie:
Este revoltătoare starea nervoasă în care mă pun necontenitele ieşiri violent de
bruşte ale maiorului. Chinuitoarele sale observaţii m-au făcut, prin apăsătoarea
lor insultă, să dau în două gălbenări. Zilnic îmi răsună în urechi eternele
observaţii, nemulţumirile necontenite, meritele nerecunoscute şi văd şi acum
rapoartele ce pentru o aşa de mică greşeală zburau sub masă. Blestem ziua şi
soarta care m-a mânat spre acest batalion, unde acum sunt supus la umiliri

203
Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

zilnice. Ceea ce la noi e josnică umilire, la ei e simplă admonestare părintească.


Dramele sufleteşti, alăturate faptelor de eroism ale soldaţilor români în egală
măsură, sunt amplificate de meschinăria umană:
De ce m-au adus aici, cu ce drept m-au luat din casa mea curată şi plină de
iubire, ca să mă arunce în puterea unor oameni ce caută să mărească prin
răutatea lor fără de scuză, mizeriile inerente situaţiei şi suferinţele sufleteşti ce
ne torturează?
Smuls fără voia sa, la o vârstă fragedă, din căldura căminului părintesc şi de pe băncile
facultăţii, ca de altfel numeroşi tineri asemeni lui, se vede aruncat în tranşee, într-un
mediu total diferit de educaţia şi de visurile sale:
Strămoşii mei artişti mi-au făurit un suflet bolnăvicios de sensibil, plin de
idealuri pierdute de bogăţie şi de o supremă eleganţă, care să inunde fragila
mea fiinţă armonioasă ca un vis. O scânteiere în plus şi ar fi făcut din mine un
geniu, o scânteiere în minus şi aş înnebuni. Între aceste prăpăstii mă clatin, biet
suflet zbuciumat şi simţitor, încătuşat într-un trup bolnăvicios şi fără de voinţă.
Optimist totuşi, asemeni multor camarazi, priveşte latura benefică a acestei noi
experienţe, acceptând realist situaţia şi idealurile împărtăşite şi de tovarăşii săi, visul
realizării României Mari:
Stau în bordei. Încerc să pictez, dar o nesuferită nelinişte îmi leagă mâinile şi
mă sileşte chinuitor de obsedant să mă gândesc acasă, să-mi amintesc mereu
fericirile pierdute. Dar acum timpurile sunt aşa de mari, că micile mele lupte de
conştiinţă sună straniu în mijlocul luptelor ce se dau la 5 km de mine, în mijlocul
convoaielor nemărginite de răniţi ce trec pe jos, palizi şi mânioşi spre spital. Sute
mor cu mâinile încleştate de ţărâna ţării lor însângerate şi eu mă plâng mereu de
mizeriile mele sentimentale.
Dorul de casă, de prieteni, de locurile natale îi menţine vie dorinţa consemnării
trăirilor şi experienţelor de pe front:
Aş vrea ca notele mele să fie un nesfârşit suspin de dor, să ştie cei dragi că m-am
gândit necontenit la ei. Îmi e un dor grozav de ei şi aş da jumătate din viaţă
pentru a retrăi o clipă pierduta viaţă calmă.
În rememorarea momentului agitat al plecării pe front, în toamna anului 1916, prin
mintea tânărului Dimitrie Ionescu-Berechet se derulează cu repeziciune clipele trăite
acasă cu cei dragi şi figurile lor:
Acum 6 zile s-a împlinit anul de când am plecat de acasă pentru a mă duce la
Şcoala militară. Iată anul, tristul an de suferinţă de când am plecat spre Focşani
cu Mama, Corina, Marioara, naşa Tia şi fetele. Văd încă trenul ticsit, greutatea
de a pleca, graba împachetării, cum am luat fotografiile. Spaima din trenul ce era
să deraieze; aud ţipetele Marioarei şi o văd pe biata Mama care se închina. Îi voi
mai vedea eu vreodată? Îmi e dor de ei ca de lumina zilei.
Casa părintească, lucruri, obiecte din casa părintească, sunt adesea amintite în
însemnările sale:
Îmi e aşa de dor de nimicurile mele scumpe, de tablouri, de cărţi, de cutia mea
cu vopsele, de portretul meu frumos, de chevalet, de lada mea cu cărţi lângă care
adesea şedeam îngenuncheat zile întregi scormonind minunile ce ani întregi
adunasem. Să ajung acasă şi aş săruta şi scândurile pe care acum ai mei tremură
aşteptându-ne.

204
Ţara Bârsei

În puţinele momente de linişte de pe front, gândul îi zboară neîncetat către oraşul său
natal, către casa părintească, către chipurile celor de acasă atât de dragi sufletului său.
Atât de mare era dorul de meleagurile natale, încât Valea Caregnei este asemuită cu
meleagurile muscelene:
Totul aici nu serveşte decât să-mi evoce colţul meu de paradis, Măgura, Gruiul,
Flămânda, Mateiaşul. În frunza ce cade, în cântecul unei păsări, eu văd nu
ceea ce este, ci trecutul meu drag, Câmpulungul, casa, pe ai mei. Nu trăiesc
decât prin ei şi pentru ei. Adesea închid ochii şi sunt convins că sunt acasă,
aud glasul Lichii şi Etii, văd pe Tuşa în colţul canapelei, ghemuită lângă foc cu
picioarele pe scăunelul ei de lemn cerând mereu apă. Şi trezindu-mă îmi pare
aşa de străin bordeiul. Departe viorile cântă la Regimentul de Marş şi aud ca
prin vis, închizând ochii, muzica de la Carpaţi, balconul, casele şi pe ai mei. Dar
deschizându-i văd patul cu frunze, foile de cort şi casca ce mă apasă. Am visat-o
azi-noapte pe mama şi pe Corina. Ce-or fi făcând acum? Altădată, astăzi era
focul lui Sânmedru, duceam covrigi şi nuci copiilor ce zgribuliţi de frig jucau în
juru-i. Mâine e ziua mea! Ce trist o serbez. Bolnav, umilit şi aşa de departe de
ai mei. Ce-or fi făcând ei în Câmpulung? Poate stau la foc în odaia de la mijloc
şi vorbesc de noi. Mama oftează şi mă doreşte. Ce-or fi făcând fetele Marioarei?
Speranţa într-un final fericit îl îndeamnă la visare, imaginându-şi clipa fericită a
întoarcerii acasă, momentul când viaţa îşi va putea relua cursul firesc:
Să mă văd iar acasă, să urmez iar şcoala mea frumoasă, să fiu şi eu cineva într-o
ţară mare şi bogată. Iată fericirea. Ce mult voi preţui viaţa. Voi munci mult să fiu
cineva, să am nume şi avere, să însemn ceva în colţul meu de ţară.
Visul său va prinde viaţă începând cu anul 1922, când finalizează studiile de
arhitectură, completate cu stagii de pregătire în atelierele unor renumiţi arhitecţi din
ţară şi de peste hotare, precum şi cu numeroase călătorii de studii în Occidentul şi
Orientul creştin. Angajat ca arhitect-şef al Serviciului Tehnic al Patriarhiei Române în
1930, a desfăşurat o neobosită activitate în fruntea acestui serviciu, fiind un apropiat
colaborator al patriarhilor Miron şi Nicodim. A fost membru fondator al Comisiei de
Pictură Bisericească a Patriarhiei Române şi membru activ în Direcţia Monumentelor
Istorice. După pensionarea sa, în 1963, a desfăşurat o activitate bogată în cadrul
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, păstorită pe atunci de Justin Moisescu, şi în cadrul
Episcopiei Aradului, păstorită de Teoctist Arăpaşu.
Câteva dintre proiectele realizate pot fi enumerate:
Arhitectură religioasă bucureşteană: 1931-1932 – biserica Sf. Împăraţi Constantin şi
Elena, strada Mărgeanului 6, sector 5; 1939 – biserica Sf. Cornelie Sutaşul (Diham),
Strada Brăneşti 3, sector 3, antreprenori arh. C.N. Simionescu şi Gheorghe Naumescu;
1936-1938, 1946-1959 – biserica Caşin cu hramul Sf. Arhangheli, Bulevardul Mărăşti 16,
sector 1; 1940-1942 – biserica Sf. Vineri nouă, Bulevardul Nicolae Titulescu 159, sector
1, lucrări realizate de antrepriza T. Eremie; 1942 – biserica Toţi Sfinţii, Strada Hotin 18,
sector 1; 1943, 1946-1952 – Cuvioasa Paraschiva Militari, Strada Dreptăţii 24, sector 6,
antrepriza Alex. Mateescu; 1944-1946 – biserica Naşterea Maicii Domnului Ghencea,
Strada Mărgeanului 107, sector 5; 1946-1947 – biserica Sf. Nicolae şi Sf. Miron, Strada
Victor Daimaca 1, sector 1; 1946-48, 1968-1971 – Sf. Antonie cel Mare Colentina, Strada
Trei scaune 20, sector 2, antreprenori arh. Gheorghe Naumescu, ing. Luigi Cora; 1948
– Cuvioasa Paraschiva Mihai Bravu, Strada Cerceluş 18, sector 3, arhitectul Ionescu-
Berechet a definitivat planurile arhitectului Dan Ionescu; 1957-1958, 1975 – biserica Sf.
Spiridon Ghencea, Bulevardul Ghencea 41, sector 6.

205
Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

Dintre proiectele de restaurare îl amintim pe cel din perioada 1955-1958 de la Schitul


Maicilor, Strada Mitropolit Antim 49, sector 4, unde Ionescu-Berechet a coordonat
lucrările de restaurare, la care au contribuit Richard Liablich, ing. Dumitru Ionescu,
meşterii Alfredo Mella şi Ioan Bizon. Ca proiecte de interior, a realizat numeroase piese de
mobilier, iconostase etc.
A participat la numeroase concursuri, a primit numeroase premii şi distincţii.
Ca urmare a participării în Primul Război Mondial a primit ca distincţii „Crucea
comemorativă a războiului” (1919), Medalia „Victoria” (1924) şi „Meritul Sanitar” (1931).
În anul 1928 a primit premiul Salonului oficial de arhitectură pentru restaurarea
Vilei Ştefănescu – Câmpulung; 1930 – Ordinul „Sf. Mormânt Ortodox”, primit de la
Patriarhul Damian al  Ierusalimului; 1941 – „Meritul cultural” pentru culte; 1947 –
Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer, iar din anul 1960 primeşte o pensie de
merit din partea Uniunii Arhitecţilor din România. În semn de preţuire, post-mortem,
Primăria Municipiului Câmpulung, în data de 22.07.2017, i-a conferit arhitectului
Dimitrie Ionescu-Berechet, diploma de Cetăţean de onoare, pentru contribuţia la
definirea peisajului arhitectural muscelean şi a arhitecturii Bisericii Ortodoxe Române,
recunoscându-i astfel, încă o dată, inestimabila valoare. Numai în Câmpulung au fost
realizate peste 80 de edificii care îi poartă semnătura, nemaivorbind de proiectele
caritabile.
A fost apreciat şi de colegii de breaslă, dovadă fiind colaborarea în realizarea multor
proiecte arhitecturale. Arhitectul Cerchez, referindu-se la mai tânărul coleg, mărturisea
în anul 1954: „Nu pot trece cu vederea nici creaţiile altor colegi, ca de exemplu: […]
câteva vile din oraşul Câmpulung-Muscel, ale arhitectului Berechet6. Pe de altă parte,
potrivit nepotului arh. Ionescu-Berechet, acesta a lăsat memorii de activitate în arhiva
familiei, afirmând că a lucrat în perioada de formare cu arhitectul C. Cerchez7. În revista
„Arhitectura” din 19308 apar fotografii ale unor case vechi muscelene sub semnătura I.
Berechet, una regăsindu-se în original şi în colecţia Cerchez, ceea ce ar putea constitui
dovezi suplimentare ale colaborării dintre cei doi şi surse de inspiraţie comune9.
După o scurtă şi grea suferinţă, arhitectul Berechet a trecut la cele veşnice pe 1 iulie
1969, la vârsta de 73 de ani, fiind îngropat în cripta de la biserica Parcul Domeniilor
(Caşin) din Bucureşti, ctitoria sa de suflet.
Câmpulungul e un oraş invulnerabil, dăruit cu imaginaţie impetuoasă şi
posteritate. Cei născuţi între hotarele lui de aluni solemni, de poezie imperială,
clădită pe invitaţii la sfâşiere lungă, şi-au pierdut sufletul din prea multă iubire şi
s-au schimbat în sanctuare care repurtează elogii şi recunoştinţă subtilă pentru
steaua inimii lor. Să fi trecut prin Câmpulung înseamnă să fi trecut prin victorie.
Fănuş Neagu

6 
Cristofi Cerchez, Dacia preistorică şi istorică, Bucureşti, Editura Ararat, 2002, p. 102.
7 
Oana Marinahe, Cristofi Cerchez, un vechiu arhitect din Bucureşti, Bucureşti, Editura ACS, 2012, p. 225.
8 
„Arhitectura”, anul VI, 1930, p. 49.
9 
Oana Marinache, op. cit., p. 225.

206
Ţara Bârsei

Sublocotenentul D.I. Berechet.


Arhiva S. Ionescu Berechet

Membrii ai familiei Berechet.


Arhiva S.I. Berechet

Jurnal de front. Colecția Ștefan Ionescu


Berechet, nepotul arhitectului

Arhitectul Berechet și familia. Colecția


Arhitectul D.I. Berechet Ștefan Ionescu Berechet, nepotul
Arhiva M.M.C., nr. inv. 14547 arhitectului

207
Rodica NIŢU, Sanda SAFTA

Arhitectul Berechet și tatăl său. Legitimație arhitect diplomat.


Arhiva M.M.C., nr. inv. 14548 Arhiva M.M.C., nr. inv. 14539

Mausoleul de la Mateiaș. Biserica Parcul Domeniilor.


Arhiva M.M.C., nr. inv. 18538 Arhiva M.M.C., nr. inv. 14545

208
Ţara Bârsei

Patriarhia Dragoslavele. Arhiva M.M.C., nr. Vila Anastase-Câmpulung Muscel.


inv. 14554 Arhiva M.M.C., nr. inv. 14552.

Primăria Câmpulung - fostul palat Vila Ștefănescu, azi Muzeul de


administrativ Etnografie și Artă Populară

Casa în care s-a născut


arh. D.I. Berechet

209
Lavinia DUMITRAŞCU

Lavinia DUMITRAŞCU

ANTON TESIO – CERCETAŞ ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.


AMINTIRI…

Anton Tesio - scout in the First World War. Memories...


Abstract: In the attempt to save the (hi)stories of lesser or greater personalities of our Romanian
history from the archives, and from oblivion, I would like to bring to your attention the fate of
Anton Tesio, scout of the “Ṣerban Cantacuzino” cohort of Slatina, who took part in the First
World War and would later serve as an army medic at the rank of Major in the Second World
War. This work is based on his memories, detailed by himself in a draft paper preserved in a
private archive containing documents which pertain to the Berberianu family from Constanța.

Anton Tesio este unul din mulţii adolescenţi care s-au „înrolat” în mişcarea cercetaşilor
şi au participat, pe măsura vârstei şi pregătirii lor, în Primul Război Mondial.
Datele şi documentul pe care le prezint fac parte dintr-o arhivă a familiei
constănţene Berberianu – cu care Tesio se înrudeşte prin fiica sa –, ce aparţine domnului
Cristian Ceti. Cercetarea se află abia la început, iar sursele pe care le-am studiat nu-l
reţin pe Anton Tesio nici ca medic – decât într-un singur volum, într-o enumerare –, nici
ca ofiţer. Aşa cum s-a întâmplat cu multe alte personalităţi mai mari sau mai mici, pe
care timpul şi oamenii le-au lăsat să moară prin uitare.
Acest articol prezintă activitatea lui de cercetaş în prima conflagraţie mondială,
aşa cum reiese dintr-o ciornă scrisă de Tesio. Prezentarea de început a personalităţii
doctorului militar este scrisă de el însuşi.
Anton Tesio s-a născut pe 24 septembrie 1900, în Slatina. Tatăl său, Tesio Scarlat,
avea 48 de ani, iar mama sa, Virginia, 28 de ani. A absolvit Liceul „Radu Greceanu” din
Slatina. Încă de la începutul cercetăşiei în România, acesta se înscrie în Cohorta „Şerban
Cantacuzino” din oraşul natal.
A urmat perioada refugiului în Moldova din a doua parte a anului 1916. Tatăl şi
fratele mai mare erau deja pe front. Împreună cu mama, surorile şi fratele său mai mic,
Anton Tesio a plecat la Iaşi, unde tânărul a absolvit clasa a VI-a. Aici, el şi fratele lui au
luat contact direct cu cercetăşia, fiind cazaţi la o colonie de cercetaşi de război. Anul
următor, familia este transferată la Huşi, unde Anton urmează Şcoala de Horticultură.
Liceul fiind transformat în spital, a urmat cursurile clasei a VII-a la Episcopie, în chiliile
călugărilor. Clasa a VIII-a a terminat-o, în 1918, în timpul armistiţiului, la Slatina, iar
bacalaureatul îl trece la Craiova.
Probabil că ororile văzute în timpul războiului l-au determinat să urmeze Medicina.
Anul 1919 a însemnat începutul studenţiei la Institutul Medico-Militar din Bucureşti, ca
intern şi bursier. Anul următor este transferat, împreună cu alţi 62 colegi, la Facultatea
de Medicină din Iaşi.
În 1925, Anton Tesio şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Contribuţiuni la studiul
endocarditelor pneumococice, la clinica profesorului doctor Bacaloglu, primind Diploma
de Doctor în Medicină şi Chirurgie în februarie 1926.
A fost avansat la gradul de dr. medic căpitan şi numit la Spitalul Militar Central
din Bucureşti, secţia Fizioterapie-Radiologie.

210
Ţara Bârsei

În 1928, a fost numit medic-şef radiolog la Spitalul Militar al Corpului 3 Armată


din Chişinău. În condiţiile în care „sosirea unui medic nou, radiolog, a constituit o
revelaţie”, a fost numit secretar general al Societăţii Ştiinţifice Medicale, care îi cuprindea
pe toţi doctorii din Basarabia. A stat doar trei ani aici, fiind rechemat la Spitalul Militar
din Bucureşti.
În 1933, a făcut cursul de informaţii pentru ofiţeri superiori la Sibiu.
Peste patru ani, îşi leagă soarta ca medic de Aeronautică, fiind transferat la Cercul
Medical Aeronautic, ca şef la Serviciul Radiologic.
În perioada interbelică, a depus legământ Ligii Antirevizioniste Române, care a
activat între 1933 şi 1939.
Din punct de vedere personal, acesta a fost căsătorit, din 1928, cu Maria M.
Rusovici. Maria era fiica lui Gheorghe şi a Radei Mateescu. Era născută la Slatina
şi avea 23 de ani atunci când s-a căsătorit cu Anton Tesio. Împreună au avut o fată,
Eugenia-Virginia, născută la Chişinău, pe 26 august 1929. Aceasta se va căsători cu
Nicolae Berberianu (1922-2010), fiul lui Ion şi al Evanghelinei Berberianu şi nepot al
farmacistului constănţean Ion Berberianu. Eugenia-Virginia moare pe 26 iulie 2009.
Al Doilea Război Mondial îl înregimentează şi pe medicul Antonio Tesio pe
fronturile sale.
În 1941, maiorul doctor Anton Tesio este numit membru în Comisia Medico-
Militară Mixtă a „SS Aerului”. Astfel, în 1942, pleacă pe front ca şef al Ambulanţei
Aeronautice Nr. 1. Peste trei ani este avansat medic colonel şi pleacă pe frontul de Vest
în calitate de preşedinte al Comisiei medico-militare aeronautice.
S-a pensionat în 1947, „după o activitate radiologică îndelungată”. În 1960, este
rechemat în activitate, la Institutul de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de muncă,
şi i se încredinţează Serviciul Radiologic. Rămâne aici 1 an şi 6 luni.
În 1963, este numit radiolog la Policlinica Dudeşti.
Nu cunoaştem alte date din biografia sa, după acest an.
*

Prezentăm, în continuare, o ciornă a unui memoriu scris de medicul, atunci, Anton


Tesio, privitoare la anii săi de cercetaş în Primul Război Mondial.
Memoriu asupra activităţii mele în războiul de reîntregire 1916-1918
M’am înscris în Asociaţia Cercetaşilor din România, în primele zile
de când a luat fiinţă, din iniţiativa şi sub înaltul patronaj al A.S.R. Principele
moştenitor Carol.
Participând din convingere la toate manifestările cu caracter cercetăşesc,
instruit în spiritul celor 10 obligaţiuni ce constituiesc legământul cercetaşului,
identificat cu preceptele de bază ale acestei Instituţiuni, era natural ca să răspund
cu entusiasm oridecâteori ocaziunea reclama un serviciu desinteresat, prompt şi
executat cu destoinicie şi credinţă.
Prilejul nu întârzie de a se prezenta căci marele război odată declanşat
atrage în vâltoarea luptei şi ţara noastră, care nu mai putea să se mai menţină în
neutralitate fără a-şi prejudicia propriile aspiraţiuni de veacuri.
Mă găseam în oraşul Slatina, făcând parte din Cohorta „Şerban
Cantacuzino”.
Decum s-a decretat mobilizarea armatei române, am fost repartizat
la „Crucea Roşie”, cu serviciul special în gara Slatina, unde în primele zile
distribuiam alimente trupelor române şi câteodată ruseşti ce se îndreptau spre
Piatra-Olt – Râmnicul Vâlcea sau Craiova – Turnu-Severin, iar după primul

211
Lavinia DUMITRAŞCU

contact cu duşmanul de la nord, când primele trenuri încărcate cu răniţi au


umplut spitalele din oraş, să ajut la transportul şi repartiţia răniţilor după
gravitatea şi stadiul rănirei.
Când timpul îmi permitea, mă duceam la Oficiul Poştal, unde eram
îmbrăţişat cu multă afecţie, deoarece reuşisem să transmit cu ajutorul aparatului
Morse în condiţiuni perfecte, înlocuind pe câte un funcţionar istovit de munca de
peste noapte, căci rămăseseră f. puţini mobilizaţi pe loc. Îndeplineam şi funcţia
de curier, încredinţându-mi-se telegramele cifrate, pentru a le duce autorităţilor
în drept.
Retragerea trupelor noastre urmărite deaproape de invazia duşmanilor
m-a pus în situaţiunea delicată de a alege de a pleca cu vre-un spital în Moldova
sau a rămâne ca să-mi apăr şi ajut mama şi surorile (căci tatăl şi fratele mai mare
erau în serviciul ţării).
Alegerea nu a întârziat şi împreună cu fratele meu mai mic – şi el cercetaş
de război – am plecat cu o căruţă până la gara Costeşti, de unde cu trenul,
schimbând peste 10 garnituri din cauza blocărei liniilor am ajuns în Moldova.
La Iaşi prezentându-ne la cohorta cercetaşilor refugiaţi cu sediul în strada
Toma Cosma, am fost repartizaţi la colonia de la şcoala normală Vasile Lupu.
Primul an am lucrat la pământ, săpând şi cultivând hectare întregi de
legume, cu care s-a îndestulat spitalul ce funcţiona în şcoală şi alte aşezăminte
din oraş.
În anul următor am fost transferat la Huşi, unde am funcţionat o parte
din timp la şcoala de Viticultură şi la Spitalul de izolare de unde m-am şi
demobilizat.
După Primul Război Mondial, Anton Tesio va face parte din Asociaţia Cercetaşilor
din Războiul 1916-1919.
*

După cum s-a văzut în prezentarea maiorului medic Antonio Tesio, adolescentul
cercetaş al Primului Război Mondial şi-a continuat activitatea – ca medic radiolog de
data aceasta – şi pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea continuă…

212
Ţara Bârsei

Filă din livretul militar

Filă din Memoriu Legământul de cercetaș în Asociația


Cercetașilor din Războiul 1916-1918

213
Mirela POPA-ANDREI

Mirela POPA-ANDREI

LITERATURA MARELUI RĂZBOI.


STUDIU DE CAZ: DOUĂ JURNALE DE FRONT ROMÂNEŞTI1

Abstract: As category of war literature, war diaries can be explored and analysed from many
perspectives. War diaries represent an extremely important historical source, not only because
they provide details about some of the events, but also because they convey the soldiers’ feelings
and emotional states, familiarizing the reader with the daily life of those on the front lines: their
attitudes, behaviour, dietary habits, discussions, rules of discipline, the way in which soldiers
perceived the war propaganda and the extent to which they complied with the propaganda’s
requirements, their debates and comments on the decisions and measures imposed by the political
and military authorities, the rumours that circulated among soldiers, etc. The objectivity,
truthfulness and credibility of the information included in such war diaries individualize and
distinguish this type of document in relation to memoirs, for instance, which were usually written
by the participants in the war after the events had taken place, being thus prone to a higher degree
of subjectivity. Our analysis is based on two such war diaries identified one at the Sibiu County
Branch of the National Archives and the other in the National Archives in Bistrița. The two
diaries have several common features. For instance, both authors were elementary school teachers.

Peste tot în Europa, apropierea de momentul comemorării unui veac de la Primul


Război Mondial a generat o bogată literatură istorică dedicată acestui subiect, scrisă
într-o manieră inovatoare, care fructifică informaţii inedite dintr-o gamă variată de
surse istorice. Un loc aparte în recentele abordări istoriografice este deţinut de sursele
de natură să reconstituie memoria colectivă a Marelui Război. În acest sens, cercetătorii
fenomenului acordă o atenţie sporită datelor oferite de literatura de război (memorii,
jurnale, însemnări marginale, scrisori, cărţi poştale). Încadrându-se acestei direcţii
istoriografice, studiul de faţă îşi propune să aducă în faţa cititorilor imaginea războiului
din perspectiva protagoniştilor lui, prin prisma jurnalelor de front. Este acea imagine
asupra Marelui Război văzută şi citită prin ochii şi trăirile celor implicaţi în prima linie
a frontului sau aflaţi în apropierea nemijlocită a frontului.
Jurnalele de front sau de război se prezintă sub forma unor adnotări zilnice făcute
într-o perioadă în care autorul, soldat sau ofiţer, a luat parte la evenimentele militare. În
scurte momente de răgaz, autorii au reuşit să consemneze descrieri ale evenimentelor
la care au participat, propriile opinii referitoare la operaţiunile militare abia încheiate,
la viaţa cotidiană de pe front, problemele cu care se confruntau. De cele mai multe ori
aceste notiţe sunt succinte, deoarece sunt scrise fugar şi în condiţii improprii.2 Acest tip
de scriere confesivă a permis autorilor să facă mărturisiri personale, să-şi dezvăluie cu
cea mai mare sinceritate cele mai intime gânduri, trăiri, emoţii, temeri.

O variantă a studiului de faţă a fost publicată în limba engleză cu titlul: The Literature of War – A New
1  

Perspective. Case Study: Romanian War Diaries (1914-1916), în „Transylvanian Review”, XXV, 2016, nr. 4, pp.
65-76.
Iustin Sohorca, Jurnal de front 1914-1915, în „Pisanii sângeorzene. Spiritualitate, tradiţie şi istorie locală” (în
2  

continuare Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”), Anul IV, 2015, nr. 9 (37), p. 42: „Aceste şiruri le scriu în o
margine de pădure unde curăţim crengi”, însemna pe 30 noiembrie 1914 învăţătorul din Sângeorz-Băi, în
jurnalul său.

214
Ţara Bârsei

Utilizarea informaţiilor din aceste jurnale reprezintă o tentativă de a întregi


adevărul istoric. La fel ca memoriile sau chiar mai mult decât ele, jurnalele de front
oferă cititorului posibilitatea de a înţelege felul în care istoria este trăită la persoana
întâi, fac posibilă intersectarea timpului istoric cu cel individual.3
Scrierea de război este un gen literar vechi, care continuă să fie de o importanţă
vitală în cercetarea şi interpretarea cât mai obiectiv cu putinţă a evenimentelor militare
în contextualitatea lor.4 Jurnalele de front din Primul Război Mondial, la rândul lor,
reprezintă surse importante pentru reconstituirea diferitelor aspecte privitoare la
Marele Război, relativ puţin fructificate în istoriografia românească până în prezent,
pe de o parte datorită faptului că acest tip de sursă este foarte rar întâlnit în arhivele
româneşti, pe de altă parte pentru că, în general, soldaţii români au lăsat puţine
însemnări cu caracter diaristic sau autobiografic. Se impune precizat aici faptul că, în
vreme ce în Occident alfabetizarea a făcut mari progrese până la izbucnirea Primului
Război Mondial, situaţie ce se reflectă inclusiv în numărul mare de scrisori şi memorii
scrise în vremea războiului (de la nivelul ofiţerilor până la cel al soldaţilor), în spaţiul
românesc, unde procentul ştiutorilor de carte era mult mai mic, corespondenţa de
război, jurnalele şi memoriile au fost şi ele relativ puţine.
Jurnalul reprezintă specia în cazul căreia distanţa dintre timpul trăirii şi cel al
mărturisirii este foarte scurtă,5 de aici gradul ridicat de autenticitate şi veridicitate al
scrierii. Acest tip de scriere a reprezentat un mijloc de imortalizare a momentului, de
descriere fidelă, în funcţie de nivelul de cultură şi educaţie al fiecărui autor în parte, a
evenimentelor, dar şi a stărilor, sentimentelor trăite. Scrise la „cald”, atât la propriu cât
şi la figurat, chiar în mijlocul evenimentelor, sub imperiul şi impresia acestora, presărate
pe alocuri cu observaţii şi comentarii personale privitoare la desfăşurarea războiului,
la oamenii întâlniţi şi locurile prin care autorii au trecut, aceste jurnale au un caracter
de sursă istorică obiectivă şi nuanţată. În plus, veridicitatea şi autenticitatea acestor
însemnări, spre deosebire de scrisori, de exemplu, este susţinută tocmai de faptul că nu
au fost supuse cenzurii politice şi nici autocenzurii personale. Toate aceste caracteristici
conferă credibilitate informaţiilor cuprinse în astfel de jurnale de front. Ele au o notă de
particularitate şi în raport cu memoriile, mărturiile şi autobiografiile, scrise de obicei de
către participanţii la război ulterior desfăşurării evenimentelor, fiind astfel suspectate
de un grad mai ridicat de subiectivism.
Cercetarea noastră se bazează în mod fundamental pe analiza a două astfel de
jurnale de front identificate, unul în Serviciul Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale,
celălalt în Arhivele Naţionale de la Bistriţa, ultimul fiind publicat de Alexandru Dărăban
în câteva numere din revista „Pisanii sângeorzene”.6 Cele două Jurnale au mai multe
elemente comune. Mai întâi, ambii autori erau învăţători de profesie. Apoi, autorii s-au
aflat, în aceeaşi perioadă, pe frontul din Galiţia, apoi în sudul Poloniei în cursul anului

Adrian Boda, Memorialistica celui de-al Doilea Război Mondial ca sursă de reconstituire a experienţei personale a
3  

războiului. Câteva consideraţii, în Valentin Orga et al. (edit.), Din modernitate spre contemporaneitate. Studii istorice
dedicate lui George Cipăianu la împlinirea vârstei de 75 de ani, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, p. 521.
Gerd Krumeich, The War imagined: 1890-1914, în John Horne (edit.), A Companion to World War I, Oxford,
4  

Blackwell Publishing Ltd, 2010, cap. 1, p. 1.


5 
Adrian Boda, loc. cit., p. 522.
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, 2015, nr. 9 (37) şi nr. 12 (40), Anul V, 2016, nr. 1 (41) şi nr. 2
6  

(42). Jurnalul de front al lui Iustin Sohorca se găseşte în fondul personal dr. George Uza, la Serviciul Judeţean
Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale.

215
Mirela POPA-ANDREI

1915, aşa cum se poate reconstitui din consemnările lor. Ca mod de redactare cele două
jurnale prezintă similitudini, iar ca stil de consemnare a evenimentelor, a trăirilor, există
anumite diferenţe, determinate desigur de caracteristicile de personalitate ale fiecărui
autor.
Trebuie precizat faptul că aceste două jurnale de front nu reprezintă cazuri
singulare. În mod cert astfel de jurnale scrise de români transilvăneni aflaţi pe câmpul
de luptă mai există, însă foarte puţine sunt cunoscute. În momentul de faţă ştim despre
existenţa unor însemnări făcute pe câmpul de luptă de către Horaţiu Deacu (12 august-21
octombrie 1914), fiul preotului David Deacu din comuna Săcălaia, jud. Solnoc-Dobâca,
publicate la Gherla în anul 1930 sub îngrijirea lui Al. Lupean-Melin, cu titlul Ziarul unui
erou.7 Horaţiu Deacu a fost şi el învăţător şi a luptat, de asemenea, pe frontul de Est, în
Galiţia. O altă scriere care ar putea fi considerată de asemenea un jurnal de front este şi
acea Carte de aducere-aminte a soldatului Mihai But.8 De asemenea, a fost identificată o
Autobiografie a învăţătorului Isidor Todoran, fiul lui Vasile şi al Palaghiei din Ibăneşti, jud.
Mureş, care şi el a fost combatant pe frontul estic, din 29 mai 1916 (data înrolării) până
la începutul anului 1918, când a fost transferat pe frontul italian. Această Autobiografie,
semnalată într-un studiu publicat în revista „Angustia” în anul 20049, pare a se încadra
mai degrabă în categoria memoriilor decât a jurnalelor, deoarece a fost scrisă de autor la
un anumit interval de timp după încheierea războiului. Ea se află astăzi în proprietatea
urmaşilor autorului.
Conţinutul jurnalelor de front poate fi explorat şi analizat din multe perspective.
Începând de la consideraţii asupra autorilor, o analiză de discurs şi limbaj, identificarea
temelor centrale care apar în aceste jurnale, până la fructificarea conţinutului de natură
istorico-militară, la realizarea de analize sociologice, antropologice, psiho-istorice
etc. Referitor la cele două jurnale aflate în atenţia noastră, considerăm că o analiză a
mesajului nu poate debuta fără o prezentare succintă a autorilor.
Nicolae Avram s-a născut în anul 1886, în satul Doştad, într-o familie de ţărani cu
cinci copii. A urmat Şcoala Normală la Blaj; după izbucnirea războiului a fost mobilizat
în armata austro-ungară şi apoi trimis pe front, îndeplinind între anii 1914 şi 1916
(august) rolul de sanitar în Regimentul 64 Infanterie. În anul 1916 a dezertat din armata
austro-ungară, trecând munţii în România. După 1 Decembrie 1918 a revenit în locurile
natale. În anul 1920 s-a căsătorit cu fata preotului din Bogatu (azi, Bogatu Român), jud.
Sibiu. A avut doi copii, Ion, inginer care a locuit în Orăştie, şi o fată, Hortensia, care a
fost educatoare. Din anul 1921 a fost învăţător în satul Draşov, com. Şpring, jud. Alba.
S-a pensionat în anul 1947 şi a murit în anul 1968, la 82 de ani, fiind înmormântat în
satul Draşov.10

7  
Horaţiu C. Deacu, Ziarul unui erou. Însemnări făcute pe câmpul de luptă din Galiţia între 12 august şi 21 octombrie
1914, ziua în care autorul a fost ucis de un glonte duşman, revizuit şi îngrijit de Alexandru Lupeanu-Melin,
Gherla, 1930.
8  
Ovidiu Muntean, Pages from the memoirs of the Romanian soldier in the Austro-Hungarian army during World War
I. Mihai But – Letter of remembrance (1914-1915), în „Acta Musei Napocensis”, Anul 52, Historica, II/2015, Cluj-
Napoca, 2016, pp. 149-189. Soldatul Mihai But din Regimentul 32 Infanterie a luptat în prima linie pe frontul
din Galiţia, iar însemnările în forma unui jurnal de front au fost scrise în intervalul 4 august-24 septembrie
1915, ulterior el fiind luat prizonier de către ruşi, ajungând într-un lagăr din Siberia.
9  
Dorin-Ioan Rus, Etelka Szabo, Arthur Szabo, Lista soldaţilor din Regimentul 22 Târgu Mureş decoraţi după bătălia
de la Asiago, în revista „Angustia. Istorie-Etnografie-Sociologie”, Sfântu Gheorghe, Editura Angustia, 2004,
nr. 8, pp. 151-166.
10  
Cf. unei prezentări susţinute de Gheorghe Bichigean la Sesiunea de comunicări a Astrei din 24 noiembrie

216
Ţara Bârsei

Iustin Sohorca s-a născut pe 23 ianuarie 1881, în localitatea Sângeorgiu (Sângeorz


Băi), jud. Bistriţa-Năsăud, fiind fiul preotului-cooperator, la acea dată, Silviu Sohorca şi
al Laurei Buduşan. A urmat Şcoala Normală la Gherla; în anii 1902-1903 şi-a efectuat
stagiul militar la Regimentul 63 Infanterie din Bistriţa; în anul 1904 s-a căsătorit cu
Cătălina Joja, din aceeaşi localitate. Nu au avut copii. A fost mobilizat pe 1 august
1914 şi dus în război. A luptat în armata austro-ungară până la sfârşitul războiului. A
făcut parte din unităţile de muncă numite „arbaităr”, care erau folosite fie în spatele
liniei frontului pentru construirea de poduri, bărăci, a turnurilor de observaţie sau
repararea drumurilor pe care trebuia să treacă armata, fie la săparea tranşeelor chiar
în prima linie, unde se lucra mai ales noaptea. Chiar dacă nu luptau în prima linie,
erau destul de expuşi pericolului.11 Pe 1 februarie 1918 a fost avansat sublocotenent. În
anii 1919-1920 a fost înrolat în armata română, cu care a făcut campania din Ungaria.
După război a revenit la catedra de învăţător în satul natal, fiind pentru o perioadă şi
directorul Şcolii primare din Sângeorz Băi. A fost pensionat foarte devreme, la doar
51 de ani (nu cunoaştem cauzele), decedând la 19 februarie 1966, în vârstă de 85 de
ani.12 Aşa cum se poate observa, datele biografice ale celor doi învăţători, ajunşi prin
forţa împrejurărilor soldaţi în Marele Război, prezintă unele asemănări, dar şi deosebiri.
Una dintre deosebirile majore constă în faptul că Nicolae Avram a ales să dezerteze
din armata austro-ungară şi să se alăture armatei române, în vreme ce Iustin Sohorca,
descendent al grănicerilor năsăudeni, a rămas în armata imperială până la sfârşitul
ostilităţilor militare.
Referitor la discursul asupra războiului care se regăseşte în aceste Jurnale, putem
afirma că el este unul personal, cu caracter narativ, epic, emoţional, care doar pe alocuri
reflectă discursul oficial. Autorii celor două jurnale analizate de noi fac parte din rândul
acelei intelectualităţi săteşti situate din punctul de vedere al ierarhiei sociale la un nivel
intermediar între elita de prim rang a românilor transilvăneni şi poporul de rând. Chiar
dacă în viaţa reală, de dinainte de război, cei doi, prin calitatea de învăţători, făceau parte
din rândurile elitei locale, pe front, prin rolurile pe care le-au jucat, cel puţin în primul
an de război, reflectat în jurnalele analizate, se încadrează în rândul reprezentanţilor
„părţii de jos a războiului”13. În consecinţă, jurnalele redactate de ei pot fi încadrate în
aşa-numita memorie „de jos” a războiului14, oferind o privire punctuală, generoasă în
detalii, rezultat al experienţei concrete, imediate, însă rareori racordată la evenimentele
generale, relativ puţin cunoscute în rândul soldaţilor din prima linie.
Care a fost raţiunea, motivaţia care i-a făcut pe cei doi învăţători să ţină un astfel de
jurnal, cum au reuşit să-şi facă timp să consemneze zi de zi lucrurile pe care le credeau
de cuviinţă a rămâne vii în memoria lor şi a celor care ar fi avut vreodată acces la aceste
jurnale, rămâne desigur o curiozitate la care răspunsul nu poate fi decât unul subiectiv.
Este foarte posibil ca însemnările acestea sârguincioase să fi venit pur şi simplu din
dorinţa de a nu uita, de a nota lucrurile semnificative care li s-au întâmplat sau din
lipsa şi dorul unei comunicări şi socializări cu care erau obişnuiţi din vremea când

1993. A se vedea Serviciul Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale (în continuare SJSBAN), fond Acte fasciculare,
dos. 171, Jurnale zilnice ale lui Nicolae Avram (în continuare Nicolae Avram, Jurnale zilnice), f. 131.
11 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul V, nr. 1 (41), p. 35.
12 
Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, Bistriţa, 1987, vol. VI, p. 357.
13 
Nicolae Avram a fost soldat-sanitar, iar Iustin Sohorca soldat-muncitor/„arbaităr”.
Doru Radosav, Memoria de jos a războiului. Câteva consideraţii, în „Anuarul Institutului de Istorie Orală (AIO)”,
14  

Cluj-Napoca, Editura PUC & Argonaut, XIV, 2014, pp. 5-8.

217
Mirela POPA-ANDREI

erau dascăli. În sprijinul acestei afirmaţii vine o consemnare a lui Iustin Sohorca, care
mărturiseşte bucuria întâlnirii pe front a unor colegi de breaslă:
... acolo conveneam cu colegii Stroia, Roşală, Hanzu şi Brătulescu cu care
povesteam multe, îmi trecea vremea mai uşor şi dorul de comentariile ce le
făceau odinioară la soba din cancelaria şcolii15.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că aceste jurnale au avut şi o funcţie
cathartică, la fel cu poeziile compuse pe front, devenind o formă de confesiune intimă,
care i-a ajutat să reziste şocurilor, să facă faţă experienţelor traumatizante la care au
fost expuşi. Situaţiile cu care s-au confruntat pe front depăşeau uneori cu mult orice
imaginaţie, suferinţa cumplită întâlnită la tot pasul, moartea omniprezentă, frigul,
foamea erau greu de îndurat, trebuia găsit un suport moral care să ofere un echilibru.
Desigur, susţinerea morală şi puterea de a rezista veneau în primul rând din încurajările
venite de acasă prin intermediul corespondenţei, pachetelor, donaţiilor de tot felul pe
care le primeau. Dar şi consemnările acestea zilnice au reprezentat, în mod sigur, un
refugiu al combatanţilor, pentru a nu ajunge în pragul pierderii facultăţilor mintale.
Analiza conţinutului, a mesajului celor două jurnale permite cercetătorului
identificarea câtorva teme centrale. În paginile care urmează vom realiza o prezentare
succintă a acestora. Una dintre temele pregnante/evidente care se relevă prin
intermediul celor mai sincere mărturisiri ale autorilor este cea a atmosferei de spirit din
tranşee şi în primul rând a stărilor şi trăirilor interioare ale soldatului aflat în prima linie,
de la nelinişte, insecuritate, teamă până la resemnare în faţa iminenţei morţii. Traumele
trăite de soldaţi sunt mult mai vizibile în textele scrise chiar de ei.
În sufletul soldatului trimis pe front, smuls cu brutalitate de lângă familia lui, de
pe ogorul, din atelierul lui, de la catedra lui în cazul de faţă, se produce o dezrădăcinare
neaşteptată, o ruptură bruscă a legăturilor sociale esenţiale din care se naşte „o profundă
tulburare morală”16. Jurnalul de front, mai mult decât scrisorile (în care expeditorul
încearcă să atenueze imaginea ororilor războiului, grijuliu în a-i proteja pe cei dragi),
reflectă fidel trăirile interioare, frământările sufleteşti şi spirituale ale celui aflat în miezul
evenimentelor, precum şi grozăviile războiului. „Aşteptarea în tranşee e spovedania şi
pocăinţa răsboinicului”17, afirma Tăslăuanu în Hora obuzelor, o lucrare care este un altfel
de jurnal de front, mult îmbunătăţit sub aspect literar. Starea de aşteptare era un prilej
de introspecţie sufletească, de derulare cinematografică a amintirilor, dar şi de proiecţie
a gândurilor şi visurilor, a dorinţelor de a-i reîntâlni pe cei dragi.
Soldaţii aflaţi în tranşee într-o stare de maximă încordare, insecuritate şi teamă,
aflaţi mereu în vecinătatea morţii, nu pot să nu reflecteze la tragismul situaţiilor pe care
le trăiesc zi de zi:
Linişte înmormântată dar înfricoşată [...] Câţi oameni morţi, câţi răniţi şi aduşi
în starea de a nu mai putea lucra nici pentru susţinerea lor, au căzut jertfă în
acest atac scurt, dar vehement şi sălbatic? Câte lacrimi a stârnit în ochii tot atâtor
văduve sau părinţi şi, ştie Dumnezeu, în alor câţi orfani [...]18.
La sfârşitul unui alt atac, dascălul Iustin Sohorca nota în carneţelul său: „Ne cugetam că

15 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, nr. 11 (39), p. 42.
Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, Războiul redescoperit. 1914-1918, Bucureşti, Editura Corint
16  

Books, 2014, p. 75.


Octavian C. Tăslăuanu, Hora obuzelor. Scene şi icoane din răsboi, Bucureşti, Editura Librăriei C. Sfetea, 1916,
17  

p. 140.
18 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, 2015, nr. 12 (40), p. 39.

218
Ţara Bârsei

la fiecare puşcătură câţi orfani vor rămâne fără părinte”19.


Dorul de casă, de familie, de prieteni, de îndeletnicirile gospodăreşti din timp de
pace, bucuria şi nostalgia primirii unei scrisori de acasă20, recitirea scrisorilor aducea o
tristă dar şi dulce mângâiere, un prilej de evadare din infernul războiului în lumea şi
viaţa normală de acasă, de dinainte de plecare.21
Voi dragi prieteni ce mi-aţi scris mă transpuneţi din starea faptică în mijlocul
vostru. Dumnezeu să vă dea bine pentru bucuria ce mi-aţi cauzat cu epistolele
voastre. Poate ca Dumnezeu să-mi dee sănătate ca să vă pot mulţumi personal
pentru bucuria ce mi-aţi cauzat.22
Alteori, scrisorile venite de acasă aduc veşti neliniştitoare. Durerea celui aflat pe front
este dublată de starea de neputinţă. Aflat la mare depărtare de cei dragi, el nu poate
face nimic pentru ei, atunci când sunt bolnavi sau când munca la câmp le depăşeşte
puterile. Neputinţa, incertitudinea că-i va mai vedea vreodată sunt alte stări care îi
cuprind deseori pe combatanţi.
În zilele acestea am primit mai multe epistole de acasă. M-am supărat şi inima-mi
plânge de durere, căci am aflat că buna mea soţie e morboasă [bolnavă]. E drept,
că îi este mai bine, dar să cred?... Poate că nu vrea să-mi spună. Ah! Doamne, de ce
nu te înduri spre bieţii de noi? Linişteşte Doamne lumea, ca să te cunoască şi să te
preamărească. De-ai hotărât despărţirea noastră învredniceşte-ne să ne revedem şi
să ne rugăm Ţie împreună… apoi, fie voia Ta.23
O temă care apare frecvent în însemnările soldaţilor este cea privitoare la ostilitatea
populaţiei locale în paralel cu tema celui dezdrădăcinat.24 Consemnarea lui Iustin Sohorca,
făcută chiar în ziua de Paşte, pe 4 aprilie 1915, dezvăluie pe de o parte nemulţumirea
localnicului, a polonului în cazul de faţă, obligat să încartiruiască soldaţi străini în casa
sa, iar pe de altă parte, durerea, tristeţea soldatului înstrăinat, plecat de prea multă
vreme departe de ai lui, rupt de obiceiurile şi tradiţiile vieţii cotidiene din vreme de
pace. Toate aceste sentimente, amplificate în zi de mare sărbătoare, sunt resimţite mai
dureros de soldat, care, pe lângă însingurarea profundă pe care o resimte, se vede pus
şi în situaţia de a înfrunta şi antipatia celui care îl găzduieşte şi care pare a nu empatiza
deloc cu suferinţa celui înstrăinat.
Pe lângă suferinţele sufleteşti care-i însoţeau la tot pasul, soldaţii au îndurat şi
multe greutăţi fizice, între care foamea şi frigul ocupau locuri fruntaşe. În foarte multe
din notiţele sale, Sohorca se plângea că îndura multă foame şi frig.25 Tocmai de aceea
nu trebuie să ne surprindă faptul că mâncarea pare a fi subiectul predilect al celor două
jurnale. În mod cert relatările referitoare la acest subiect sunt cele mai numeroase. În
jurnalul său, Nicoale Avram îi alocă pagini. Mâncarea pe front era foarte puţină. De

19 
Ibidem, p. 41.
20 
Nicolae Avram, Jurnale zilnice, f. 10v◦.
21 
Ibidem, ff. 6v◦, 9r◦.
22 
Ibidem, f. 11r◦.
23 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul V, 2016, nr. 2 (42), p. 39.
Ibidem, p. 43: „Ziua de Paşti a fost salutată de mugetul tunurilor care şi azi n-au sărbătoare stârnind ciudă şi
24  

nemulţumire în rândurile celor culţi şi credincioşi. Sunt la un polon în cvartir. Îi văd de pe faţă amărăciunea
şi nemulţumirea ce-i roade, ca nici ziua de Paşti să nu o poată petrece fără străin în casă. Să fie psiholog ar
putea citi şi el pe faţa mea nemulţumirea, că sunt silit să-i stric sărbătorile. Mi-e jale că nu sunt şi eu ca el în
mijlocul familiei mele chiar în ziua de Paşti. N-am ce face nici eu şi n-are ce face nici el. Răbdăm …”
25 
Ibidem, nr. 9 (37), pp. 39-43.

219
Mirela POPA-ANDREI

cele mai multe ori nicio masă nu era îndestulătoare pentru soldaţi, care se hrăneau cu
ce aveau. Disperarea foamei îi determina pe aceştia să fure mâncare uneori chiar cu
riscul de a fi pedepsiţi, inclusiv cu bătaie, cum mărturisesc cei doi învăţători-soldaţi
în jurnalele lor.26 Trebuie menţionat faptul că relatările celor doi autori cu privire la
mâncare oferă importante informaţii cu privire la alimentaţia de pe front, putându-se
identifica cu uşurinţă un anume „meniu de front”.27 Simpla enumerare a tipurilor de
mâncare (din ambele jurnale) evidenţiază clar faptul că soldaţii-sanitari au beneficiat de
mâncare mai bună sub raport calitativ, mai diversificată în general, în vreme ce soldaţii
din unităţile de muncă de pildă, cu toate că aveau de îndeplinit activităţi grele sub
raportul efortului fizic, primeau o mâncare mult mai sărăcăcioasă, de multe ori sub
formă de conserve şi, nu de puţine ori, au suferit de foame.
În general, întâlnim în consemnările celor doi, menţiuni referitoare la tabac, ţigări,
produse situate, în preferinţele şi dorinţele soldaţilor, pe aceeaşi poziţie cu pâinea, ba
chiar uneori tabacul fiind considerat mai necesar decât o bucată de pâine. Era ca un
fel de drog care dădea o anume linişte soldatului şi, în general, superiorii aveau grijă
ca tabacul să nu lipsească din raniţele soldaţilor. În mod cert fumatul a reprezentat
una dintre cele mai plăcute îndeletniciri ale soldaţilor, oferindu-le scurte momente de
relaxare, prilej de evadare mintală din cotidianul zbuciumat şi dramatic al frontului.28
O altă temă distinctă, uşor de identificat în cele două jurnale de front analizate,
care ocupă multe pagini mai ales în jurnalul lui Sohorca, este cea referitoare la disciplina
de pe front. Menţinerea disciplinei în rândurile soldaţilor, ascultarea faţă de superiori şi
interzicerea întreprinderii oricărei acţiuni fără ştirea superiorilor au fost câteva dintre
directivele frontului. Iată, în acest sens, mărturiile învăţătorului Iustin Sohorca despre
pedepsele date celor care încălcau ordinele sau nu respectau disciplina internă a
frontului: un soldat a fost pedepsit „cu 25 bote pe gol pentru că a cutezat să mănânce o
conservă de carne fără poruncă” sau un altul, Deac Todor, a primit 10 bote învinovăţit
pe nedrept că ar fi furat baraboi [cartofi]. El însuşi a fost pedepsit. În 1 decembrie 1914,
nota Sohorca,
înainte de plecare, dis de dimineaţă, s-a ţinut raport unde am fost judecat la
legarea mâinii la picior două ore. [...] Seara, de la 8 la 10, am fost legat, ca noroc
că am fost dus în o casă şi nu m-a lăsat afară pe un frig de 8-9 grade,

Nicolae Avram, Jurnale zilnice, ff. 4v◦, 5v◦, 6v◦, 7v◦. La rândul său, Iustin Sohorca consemna, în 24.XI.1914:
26  

„Am săpat multe şanţuri prin un frig de cel puţin 8 grade, flămânzi, căci mâncarea de amiază am căpătat-o
numai seara la ora 7”. A doua zi nota succint în carneţelul său: „Am pregătit garduri de drot pe o întindere
de cel puţin 4 km, cât au şanţurile noastre. Frig mare, foame ca ieri”. Pe data de 26.XI.1914 nota din nou
„Frig şi foame”, şi exemplele ar putea continua. Vezi Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, 2015,
nr. 9 (37), pp. 41-43.
De pildă, pe 19 octombrie 1914 sanitarilor de pe front li s-a adus „fasole frecată cu ceva carne”; a doua zi, pe
27  

data de 20, la prânz meniul a fost „grumpene [cartofi] fierte, carne, pită, colac, conserve şi tabac”, iar Nicolae
Avram mai primeşte – în mod particular – şi câteva bucăţi de zahăr, deoarece îl cunoştea pe soldatul care a
adus mâncarea. Vezi Nicolae Avram, Jurnale zilnice, ff. 9v◦, 11r◦. Altădată au mâncat „curechi cu carne” etc.
Oct. Tăslăuanu, Hora obuzelor, pp. 35-36. Tăslăuanu, rănit, de fapt mai mult degerat de frig, era transportat
28  

într-o căruţă, acoperit cu paie pentru a nu îngheţa de frig, către cea mai apropiată gară, Eperjes; foarte apatic
şi trist, se gândea la iminenţa sfârşitului pe care îl credea foarte apropiat, când cineva i-a oferit o ţigară,
prilej de reflecţie pentru el: „Ce binecuvântată buruiană e tutunul în asemenea situaţii. Te face să uiţi şi să-
ţi adormi conştiinţa. Căldura fumului se revărsa ca un fluid narcotic prin toate fibrele. Îl simţeam cum se
destilează în plămâni, cum se preface în vapori de morfină şi se strecoară în unde leneşe prin sânge. Inima
începu să-mi zvâcnească pripită, cu sincope, îmbătată de otrava pe care o înghiţeam cu nesaţ”.

220
Ţara Bârsei

fără să precizeze pentru ce anume a fost judecat şi pedepsit, dar putem presupune că la
mijloc era tot o neascultare. Bătaia era văzută ca o metodă extrem de umilitoare de către
soldaţi, aşa cum reiese şi din notiţele lui Iustin Sohorca.
Deseori soldaţii aveau un sentiment de revoltă faţă de nedreptăţile superiorilor şi
faţă de faptul că erau supuşi unui tratament diferenţiat, umilitor în multe cazuri. Nu de
puţine ori soldaţii au făcut obiectul unui regim arbitrar, ofiţerii având chiar dreptul de
a-i pedepsi cu bătaie, administrată în diferite forme. În plus, ofiţerii erau mai protejaţi de
pericol, se bucurau de un meniu alimentar mai bogat şi diversificat, beneficiau de haine
mai bune, de locuri de dormit mai confortabile.29 Într-o consemnare foarte succintă, din
2 aprilie 1915, Sohorca relata:
Am fost la brigadă după porunca de zi unde generalul, un căpitan şi oberl.
[sublocotenent] se jucau şah şi ascultau cântări de gramofon. Ce deosebire între
viaţa acestora cu a celor de afară!30
Sextil Puşcariu însuşi, în mărturisirile pe care le face în memoriile sale, confirmă faptul
că ofiţerii se bucurau de un statut privilegiat.31
Multe alte teme se pot desprinde din paginile celor două jurnale de front, succint
prezentate anterior, care merită o atenţie specială şi o mai largă abordare într-o
cercetare viitoare. Dintre acestea menţionăm: tema referitoare la ce se citeşte pe front,
tema propagandă şi dezinformare, subiectul „maşinilor zburătoare”, teama şi panica pe care
apariţia acestora le aducea în rândurile soldaţilor. Un subiect aparte care merită analizat
este cel referitor la vrednicia şi spiritul de sacrificiu al soldaţilor de etnie română din cadrul
armatei austro-ungare, lucru evidenţiat chiar şi de gazetele ungureşti; tema datoriei faţă
de patrie şi faţă de împărat.
O altă temă interesantă care se desprinde din consemnările făcute în cele două
jurnale este cea referitoare la zvonuri. Zvonuri de tot felul circulau în deplină libertate
printre soldaţii aflaţi pe front, foarte multe dintre ele anunţând sfârşitul războiului,
posibilitatea încheierii armistiţiului sau chiar a păcii definitive. Nici nu începuse bine
războiul şi printre soldaţi circula vestea că cercurile politice negociază pacea. Unii
susţineau că aceasta ar putea fi la sfârşitul lui noiembrie, alţi soldaţi erau de părere că
poate atunci s-ar încheia un armistiţiu pentru încetarea ostilităţilor până la primăvară.32
La scurt timp după instalarea noului rege al României, Ferdinand, circulau zvonuri că
acesta, urmând politica de neutralitate a lui Carol I, ar fi lăsat acasă soldaţii mobilizaţi,
că Serbia ar fi cerut intervenţia Italiei pentru pace.33 Cu toate acestea, în aceeaşi zi, pe 25
octombrie 1914, care era o zi de duminică, Nicolae Avram nota cu ironie următoarele:
„Azi se pare că iar bat tunurile şi puştile mai cu tărie, poate în cinstea zilei Domnului”34.

Vezi Nicolae Avram, Jurnale zilnice, f. 7r◦, şi Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii..., Anul IV, 2015, nr. 12 (40),
29  

p. 38: „Lucrul s-a continuat la turn. S-a cerut seamă de la fiecare om de conservele primite ca rezervă prin
conscrierea, apoi de la fiecare s-au luat. Fiecare om a trebuit să arate şase conserve, dar fiindcă azi la amiază
n-a fost carne, s-a iertat una trebuind, deci, ca fiecare să aibă numai cinci. Se zvoneşte că tuturor celor ce nu
vor putea da seamă de toate conservele, li se va aplica ca pedeapsă pentru o conservă cinci bote, deci pentru
5 = 25. Bieţii oameni au răbdat şi foame peste măsură, acum trebuie să rabde şi ruşinoasa pedeapsă de a fi
bătuţi la fund”.
30 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, 2015, nr. 12 (40), p. 42.
31 
Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 80.
32 
Nicolae Avram, Jurnale zilnice, f. 11r◦.
33 
Ibidem, ff. 11v◦-12r◦.
34 
Ibidem, f. 12r◦.

221
Mirela POPA-ANDREI

Zvonurile despre pace, sau doar închipuirile şi dorinţele cele mai intime ale soldaţilor
aflaţi pe câmpul de luptă, au continuat să circule. La rândul său, Iustin Sohorca consemna
pe data de 15 decembrie 1915:
Cum aşteptăm cu toţii Sfântul Crăciun. Arbaitării trag nădejde să-l serbeze
acasă. De-ar da Dumnezeu, dar eu nu cred. E frumos să-i asculţi cum povestesc
aprins de pace şi seara cum colindă colinzi de pe la ei lăudându-le, povestind în
legătură cu ele câte o întâmplare hazlie35.
O lună de zile mai târziu, pe 11 ianuarie 1915, scria din nou despre sfârşitul războiului:
„Lucrul de tranşee se continua. Veşti umblă şi îmbucurătoare şi supărătoare. Aşa.
Războiul va ţine până la începutul lui martie”36. Astfel de zvonuri au circulat pe tot
parcursul desfăşurării ostilităţilor militare, ele reflectându-se în egală măsură în presa
epocii, în corespondenţă sau în aceste jurnale de război.
Lectura celor două jurnale îl familiarizează pe cititor cu viaţa cotidiană a soldaţilor
aflaţi în prima linie. Chiar dacă cei doi autori nu sunt propriu-zis combatanţi, unul
făcând parte din echipele de muncă, altul fiind soldat-sanitar, consemnările lor redau cu
fidelitate realităţile diverse, de cele mai multe ori apăsătoare, de pe câmpul de luptă. Pe
lângă unele detalii tehnice, cele două jurnale transmit trăirile celor aflaţi în prima linie,
toată gama de emoţii şi sentimente pe care aceştia le încearcă: de la suferinţă, dorul de
casă, insecuritate, neputinţă, teamă pentru viaţa proprie şi a celor dragi aflaţi atât de
departe până la scurte momente de destindere, când soldaţii se bucură de savoarea unei
ţigări, de cititul unei scrisori primite de la o persoană dragă, de cântatul unei doine sau
a unei colinde etc. Am putea afirma că în cele două jurnale întâlnim câteva lait-motive:
suferinţa, foamea, frigul şi zvonul că sfârşitul războiului se apropie. Dorinţa ca războiul
acela cumplit să se încheie, ca atrocităţile nemaivăzute până atunci să înceteze, speranţa
de pace în lume, revenirea la starea de dinainte de 28 iunie 1914 răzbat cu putere din
rândurile scrise de cei doi dascăli români. Iată, în acest sens, un gând profund, exprimat
într-un mod poetic de Nicolae Avram într-una dintre însemnările sale:
O voi duhovnici (pe care v-am ajuns cu barba), cari faceţi azi serviciul
dumnezeesc, rugăciunea voastră pentru pace şi mântuire fie ascultată, căci
prea mult sânge se varsă. Doamne Dumnezeule, cerul e întunecat, pădurea
îngălbeneşte, frunza pică, sufletele ne sunt posomorâte, destul ne-ai certat
Doamne, dă gând bun conducătorilor noştri lumeşti să puie pace, să nu fie
nepăsători de vieţile noastre37.

35 
Iustin Sohorca, Jurnal..., în „Pisanii...”, Anul IV, nr. 9 (37), p. 44.
36 
Ibidem, nr. 10 (38), p. 36.
37 
Nicolae Avram, Jurnale zilnice, f. 12r◦.

222
Ţara Bârsei

Laurenţiu CHIRIAC

INTERVENŢIA ARMATEI ROMÂNE ÎN BASARABIA ÎN ANUL 1918

The intervention of the romanian army in Bessarabia in 1918


Abstract: Over complex external conjunctures and internal political calculations, the historical
act of the Union of Bessarabia with Romania on 27 March 1918 appears as a supreme achievement
of a century-old desideratum of Romanians inhabiting both sides of the Prut River. Romanians
from Bessarabia were thus bound by a sort of spiritual geography of the nation they were slowly
turning back to, to the cradle of their Motherland, Romania. The Romanian Dignity Lesson of
1918 has demonstrated extraordinary national solidarity in drawing up a map of Romania that
unified instead of dividing.
But this would not have been possible without the intervention of the Romanian Armed Forces
in the space between the Prut and the Dniester - a military intervention which, moreover, was
demanded by the Bessarabian brothers and, in particular, by the Entente, and was tacitly accepted
even by Central Powers.
The political and strategic context of the crossing of the Prut by the Romanian Armed Forces
troops led by General Ernest Broșteanu was represented by several elements: 1) the incapacity
of the Country Councils (as the supreme legislative body) and of the Council of Directors (as
governing body) to control the situation in the newly established Moldovan Democratic Republic,
threatened by the pressure of the Bolshevik forces underway on the territory of Bessarabia, led to
the request by the Bessarabian elite for military assistance from Romania; 2) the major interest of
Romania to benefit, with the consent of the representatives of the Entente, of a stable area which
could ensure security of communication and access to the stock of weapons, ammunition, food,
drugs, etc. on the territory expanding between the Prut and the Dniester; 3) The threat, as it was
perceived by the Entente, to the expansion of Bolshevism from Russia and southern Ukraine to
Bessarabia, Romania and other European countries, and the interest of the Central Powers to
engage the Romanians in the peace talks of Bucharest,favoured the support of both belligerent
groups for Romanian military intervention.
In this context, the intervention of the Romanian Army in Bessarabia represented a military action
initiated and carried out as a strategic necessity for the security of Bessarabia (January-March
1918). The security of the territory left between the Carpathians and the Prut depended therefore
on the space between the Prut and the Dniester, where the Romanian Army was positioned,
and there were strategic communication routes necessary for the supply of ammunition and
the provision of fighting techniques from the Allies. This element of vital strategic importance
was jeopardized when the chaos associated with the great political changes in Russia (the
February 1917 revolution and the formation of Karenski’s government and, in particular, Lenin’s
Bolshevik revolution in October/November 1917) reached Bessarabia too, which was now faced
with violent disturbance and anarchy. From a political point of view, the disappearance of the
Russian autocracy and the Bolshevik government’s determination to recognize the people’s right
to self-determination created favourable conditions for Bessarabia to break apart from the Russian
state (thus, gain autonomy and independence) and to unite with its Motherland, Romania.

Contextul intern şi internaţional


În urma încheierii Tratatului de Pace de la Bucureşti din 16 mai 1812 dintre Imperiile
Otoman şi Rus, teritoriul dintre Prut şi Nistru – parte seculară a Principatului Moldovei
– a fost anexat de Rusia ţaristă, sub denumirea de Basarabia. Au urmat mai bine de

223
Laurenţiu CHIRIAC

100 de ani de rusificare forţată a locuitorilor din acest străvechi teritoriu românesc,
deportări, modificarea compoziţiei etnice şi alte numeroase acţiuni de deznaţionalizare
şi dezrădăcinare. Izbucnirea Revoluţiei din februarie 1917 de la Sankt Petersburg
(Petrograd) şi prăbuşirea ţarismului a oferit o şansă românilor din Basarabia, ca şi
celorlalte popoare de la periferia Imperiului Rus, de a-şi salva identitatea naţională.
În împrejurările dramatice ale anului 1917, când Armata Română respingea la porţile
Moldovei ofensiva germano-austro-ungară, statul român nu putea sprijini decât moral
drumul spre libertate al conaţionalilor de peste Prut.
La sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 1917 se realiza prima etapă spre
autodeterminare a românilor din Basarabia prin înfiinţarea, la Chişinău, a Partidului
Naţional Moldovenesc. În programul formaţiunii politice nou-înfiinţate erau stabilite
viitoarele direcţii de acţiune ale românilor basarabeni: dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi
naţionale, o largă autonomie, elaborarea de către un Sfat al Ţării a legilor care priveau viaţa
internă, înfăptuirea reformei agrare, desfăşurarea învăţământului şi a slujbelor religioase
în limba română etc. La conducerea Partidului Naţional Moldovenesc se afla un comitet
care cuprindea nume ilustre ale vieţii publice din Basarabia, precum: Vasile Stroescu
(preşedinte), Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa, Daniel Ciugureanu,
Ion Pelivan, Matei Donici, Nicolae Alexandri, Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Teodor
Corobceanu, Gheorghe Buruiană, Alexandru Groapă, Ion Codreanu, transilvăneanul
Onisifor Ghibu.1
Din 22 martie/4 aprilie 1917, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” de la Chişinău invoca
exemplul letonilor, care solicitau autonomia naţională şi reforma agrară, şi îi îndemna
pe românii din Basarabia să urmeze acest exemplu.2 Ca atare, în aprilie 1917, are loc
Congresul Preoţesc din Basarabia în care se solicită desemnarea unui mitropolit român
şi oficierea slujbelor religioase în limba maternă (română). La Congresul învăţătorilor
din Basarabia (10/23-13/26 aprilie 1917) se cere introducerea instruirii elevilor în limba
maternă (română), iar la următorul congres, din 25-28 mai/07-10 iunie 1917, s-a adoptat
propunerea de utilizare a alfabetului latin. De la acesta din urmă vor rămâne în istorie
cuvintele scriitorului Alexei Mateevici:
Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor
român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. (...) N-avem două limbi
şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut3.
Toate aceste măsuri aveau o susţinere largă în rândul populaţiei din Basarabia,
dar şi a soldaţilor basarabeni aflaţi în garnizoana Odessa. De altfel, ostaşii basarabeni
din acest oraş aveau să îşi arate susţinerea faţă de limba maternă (română) şi pentru
autodeterminare prin organizarea, împreună cu Partidul Naţional Moldovenesc, a unui
miting de amploare la care au participat peste 10.000 de soldaţi, în ziua de 18 aprilie/1
mai 1917. Hotărârile adoptate prevedeau ca
Ţara Basarabiei să nu se mai ocârmuiască decât prin aleşii ei, care vor întocmi
Sfatul Ţării. Acest Sfat va face zacoanele (legile) privitoare la viaţa obştească

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas,
1  

1991, pp. 277-280; Ioan Scurtu (coord.), Dumitru Almaş et al., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Semne, 1998, pp. 80-81; vezi şi Ciprian Stoleriu, Drumul
spre autodeterminare al Republicii Democratice Moldoveneşti, în historia.ro, accesat la 06.05.2018.
2 
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983, p. 556.
3 
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 81; Ciprian Stoleriu, Drumul spre autodeterminare... .

224
Ţara Bârsei

şi particulară în ţară şi va avea în vedere să supravegheze îndeplinirea acestor


zacoane4.
Câteva zile mai târziu, la 14/27 mai 1917, la Odessa, se constituia Comitetul executiv
moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor sub conducerea maiorului de stat-major Em.
Catelli. Acest comitet a trimis emisari în mai multe oraşe ale Rusiei pentru a determina
soldaţii moldoveni (români) de a se întoarce în Basarabia. Totodată, la 7/20 mai 1917,
şi-a deschis lucrările, la Chişinău, primul Congres al ţăranilor din Basarabia în cadrul
căruia s-a cerut reformă agrară „înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci
a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii”5. În fine, în toamna lui 1917 intrau în vigoare o
serie de manuale cu caractere latine, printre care Abecedarul lui Gurie, Cartea de citire a
lui Ştefan Ciobanu, Cartea de matematică a lui C. Popescu.6
Pornind de la principiile dezvoltate de V.I. Lenin în broşura Sarcinile proletariatului
în revoluţia noastră, apărută în septembrie 1917, în care se arăta că
în chestiunea naţională, partidul proletar trebuie să susţină mai întâi proclamarea
imediată a libertăţii depline de despărţire de Rusia pentru toate naţiunile şi
popoarele asuprite de ţarism, înglobate cu forţa sau ţinute cu forţa în graniţele
statului, adică anexate,
mişcarea naţional-patriotică a românilor dintre Prut şi Nistru a luat amploare.7 Astfel,
la Congresul Naţionalităţilor din Rusia, care a avut loc la Kiev în perioada 8/21-
14/27 septembrie 1917, la care au participat şi delegaţi moldoveni, s-a solicitat o largă
autonomie în cadrul Republicii Federative Ruse şi dreptul la autodeterminare naţională.8
Pe timpul lucrărilor, în numele delegaţiei Partidului Naţional Moldovenesc, Teofil Ioncu
a rostit memorabilele cuvinte:
Salut congresul naţiunilor în numele Românilor din Basarabia! Mulţi au auzit
de Moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există.
Este o naţiune română. Numele de „Moldovean” şi „Moldoveni” este numai
teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim „Moldoveneşti” comitetele
şi organizaţiunile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic,
fiindcă cuvântul „Român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de cari
avem mulţi, ca şi D-vs., şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism9.
În toamna anului 1917, anarhia cuprindea însă tot mai mult Rusia, ca şi Basarabia.
Actele de violenţă şi de dezordine erau deja o obişnuinţă. În faţa acestor ameninţări tot
mai mari, Congresul Soldaţilor Moldoveni decide ca Basarabia să adopte autonomia
teritorială şi politică, să constituie unităţi militare moldoveneşti, dar, şi mai important,
hotărăşte constituirea în cel mai scurt timp a Sfatului Ţării, care să administreze situaţia
internă din Basarabia autonomă. În atari condiţii, la 20 octombrie 1917, la Chişinău, în
cadrul primului Congres al moldovenilor din Rusia, s-a hotărât constituirea Sfatului
Ţării ca organ legislativ pentru administrarea „treburilor Basarabiei autonome”10.
La 21 noiembrie/4 decembrie 1917 îşi deschidea lucrările Sfatul Ţării, organul

4 
,,Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, nr. 33, 26 aprilie 1917.
5 
Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Iaşi, s.a., pp. 195-196.
6 
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 81; Ciprian Stoleriu, Drumul spre autodeterminare... .
7 
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 559.
8 
Ibidem.
Gheorghe Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, M.O. şi Imprimeriile
9  

Statului, Imprimeria Chişinău, 1933, p. 83.


10 
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 82.

225
Laurenţiu CHIRIAC

suprem ce urma să adopte un program de reforme democratice, economice, politice şi


sociale în Basarabia şi for care era compus din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor,
confesiunilor şi orientărilor politice. Preşedintele acestui for legislativ a fost ales,
în unanimitate de voturi, Ion Inculeţ, profesor la Academia din Petrograd, ajutor de
comisar gubernial în Basarabia, angajat în mişcarea de eliberare naţională, alături de
Pantelimon Halippa şi Ion Pelivan.11
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclama oficial Republica Democratică
Moldovenească. Era primul pas în lupta basarabenilor pentru autodeterminare.
Declaraţia prevedea încredinţarea puterii executive Consiliului Directorilor Generali.
Componenţa acestui Consiliu, ca guvern al Basarabiei, era următoarea: Pantelimon
Erhan – preşedinte şi director al Agriculturii, Ioan Pelivan – director pentru Afaceri
Externe, Vladimir Christi – director pentru Afaceri Interne, Teofil Ioncu – director la
Finanţe, Teodosie Cojocaru – director la Treburi Militare şi Marină, Mihail Savenco –
director la Justiţie şi Culte, Benjamin Grünfeld – director la Comerţ şi Industrie.12
La 7/20 decembrie 1917, o delegaţie a României, Franţei, Angliei şi S.U.A. a
transmis la Chişinău, din partea guvernelor lor, felicitări cu ocazia proclamării Republicii
Democratice Moldoveneşti. Din partea noului stat, deputatul Ion Buzdugan a mulţumit
şi a menţionat următoarele:
Noi moldovenii am fost totdeauna apăsaţi de jugul ţarismului rusesc
peste o sută şi mai bine de ani... şi iată, pe urma revoluţiei tuturor popoarelor
subjugate ale Rusiei ne-a strălucit şi nouă soarele mântuitor al libertăţii. Azi
suntem cetăţeni liberi ai Republicii Moldoveneşti13.
Aşadar, drumul spre independenţă şi apoi spre unirea Republicii Democratice
Moldoveneşti cu Patria-Mamă, România, era deschis.
Contextul intervenţiei Armatei Române în Basarabia
În acest context politic tulbure descris anterior, intervenţia Armatei Române în
Basarabia a reprezentat o acţiune militară iniţiată şi derulată ca o necesitate strategică
pentru asigurarea securităţii Basarabiei. Acţiunea s-a derulat în baza unei înţelegeri
între aliaţii Antantei şi la insistenţele a trei delegaţii de basarabeni venite la Iaşi. O altă
solicitare, similară, a fost trimisă prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu de către Comitetul
Moldovenesc din Kiev.
Contextul politic şi strategic al trecerii Prutului de către trupele române a fost
determinat de câteva probleme: 1) incapacitatea Consiliului Directorilor de a controla
situaţia în nou-înfiinţata Republică Democratică Moldovenească, ameninţată de
presiunile forţelor bolşevice aflate în curs de organizare pe teritoriul Basarabiei, a dus
la solicitarea ajutorului din partea Guvernului României; 2) interesul major al României

Ibidem, pp. 82-83. Componenţa Sfatului Ţării a reflectat structura etnică şi întreg spectrul de curente politice
11  

şi instituţii existente în Basarabia. Astfel, componenţa etnică a celor 150 de deputaţi era următoarea: 105
moldoveni (români), 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1
grec. Erau reprezentanţi militari, ţărani, învăţători, jurişti, preoţi, delegaţi ai unor structuri administrative
(zemstve, oraşe), societăţi (culturale, cooperative, ale căilor ferate, poştei şi telegrafului), precum şi ai
organizaţiilor şi curentelor politice existente în Basarabia: Partidul Naţional Moldovenesc, socialişti de
diferite orientări („poporani”, „democraţi”, ,,revoluţionari”). Reţine atenţia prezenţa unei femei în Sfatul
Ţării, şi anume Elena Alistar.
12 
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei cu România. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia
în anii 1917-1918, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1929, p. 13.
13 
,,Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, nr. 110, 6 decembrie 1917.

226
Ţara Bârsei

de a beneficia, cu acordul reprezentanţilor Antantei, în teritoriul dintre Prut şi Nistru


de o zonă stabilă care să asigure securitatea comunicaţiilor şi accesul la stocurile de
armament, muniţii, alimente, medicamente etc.; 3) ameninţarea, din punctul de vedere
al Antantei, cu extinderea bolşevismului din sudul  Ucrainei şi interesul  Puterilor
Centrale de a flexibiliza pe românii angajaţi în negocierile de pace de la Bucureşti au
favorizat sprijinul ambelor grupări.
De altfel, misiunea Consiliului Directorilor era deosebit de dificilă, în condiţiile
în care, ca şi în întreaga Rusie, Basarabia se confrunta cu tulburări violente şi anarhie.
Vechea administraţie rusească se dezintegrase, o alta, eficientă şi recunoscută de
populaţie, întârzia să apară, sistemul de proprietate era reconsiderat (mai ales în mediul
rural). Mai mult, pe teritoriul noii republici se aflau numeroşi soldaţi ruşi bolşevizaţi,
unii dintre ei în retragere de pe frontul românesc din Moldova, structurile bolşevice
din zonă îşi extindeau influenţa, forţele militare moldoveneşti (cohortele) erau reduse
numeric, slab încadrate, dotate şi conduse, la rândul lor fiind influenţate de diferitele
curente politice şi sociale din societatea basarabeană. Aveau loc dese dezertări,
agresarea ofiţerilor, jafuri, incendii, distrugeri, atacuri asupra localităţilor şi locuitorilor
basarabeni. Republica Democratică Moldovenească era complet expusă, prinsă între
Rusia şi Ucraina, fiecare dintre acestea urmărindu-şi propriile interese în Basarabia.14
Aceste demersuri în cascadă privind autonomia Basarabiei aveau să atragă şi o
contrareacţie din partea militarilor şi funcţionarilor ruşi, sprijiniţi puternic de presă şi
guvernul rus. Mai mult, Ucraina emitea şi ea pretenţii teritoriale asupra Basarabiei în
întregime sau asupra unor părţi ale acesteia.15
La rândul lor, soldaţii ruşi de pe frontul românesc dintre Carpaţi şi Prut au trecut
la dezarmarea şi arestarea ofiţerilor, organizarea de manifestaţii, atacarea depozitelor
de alimente şi alte acţiuni anarhice. În acest context, la 7/20 decembrie 1917, s-a
desfăşurat o consfătuire la care au participat Regele Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu în
cadrul căreia s-a hotărât adoptarea unor măsuri pentru apărarea populaţiei şi trecerea
la dezarmarea trupelor ruseşti care recurgeau la devastări. La 9/22 decembrie 1917,
Consiliul de Miniştri a hotărât ca Armata Română să treacă la acţiuni de curăţire a
teritoriului naţional de trupele ruseşti.16
Acest act legitim a fost interpretat de guvernul de la Petrograd ca fiind ostil statului
sovietic. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, ministrul Constantin Diamandi
împreună cu personalul legaţiei române au fost arestaţi. Doar intervenţia promptă şi
protestul întregului corp diplomatic acreditat la Petrograd a determinat rezolvarea
acestui caz fără precedent în istoria statelor civilizate, ministrul Diamandi şi ceilalţi
reprezentanţi ai legaţiei române fiind eliberaţi la 2/15 ianuarie 1918.17
În acelaşi timp, deplina siguranţă a teritoriului rămas liber între Carpaţi şi Prut
depindea de aceea a spaţiului dintre Prut şi Nistru, unde se constituiseră depozite ale
Armatei Române şi se aflau căi de comunicaţii strategice necesare aprovizionării cu
muniţie şi tehnică de luptă de la Aliaţi. Acest element de importanţă vitală a fost pus în
pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din Rusia a atins şi

Ion Nistor, op. cit., p. 283; Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 83; vezi şi Dorin Dobrincu, Intrarea trupelor române
14  

în Basarabia, ianuarie 1918, în blog Centenar/28797067.html, accesat la 12.04.2018.


15 
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 81; Ciprian Stoleriu, Drumul spre autodeterminare... .
16 
Ibidem.
Claude Anet, La Révolution russe, Paris, Editura Payot et Cie, 1919, vol. III, pp. 226-234; Ioan Scurtu (coord.),
17  

op. cit., p. 84.

227
Laurenţiu CHIRIAC

Basarabia – care se confrunta cu tulburări violente şi anarhie. Încă din toamna lui 1917,
Basarabia era cuprinsă tot mai mult de anarhia bolşevică, de bandele de soldaţi ruşi care
se retrăgeau de pe frontul românesc, provocând mari dezordini, jafuri şi asasinate prin
satele moldoveneşti, părţile sale de nord şi de sud fiind lăsate pradă armatelor ruseşti
bolşevizate. Cu toate acestea, din punct de vedere politic, dispariţia autocraţiei ruseşti şi
hotărârea guvernului bolşevic de a recunoaşte dreptul la autodeterminare al popoarelor
au creat condiţii favorabile ca Basarabia să se desprindă de statul rus şi să se unească cu
Ţara-Mamă, România.
În contextul în care Basarabia se afla, la sfârşitul anului 1917, sub teroarea trupelor
ruseşti bolşevizate şi a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Ţării nu avea cum să
facă faţă anarhiei instalate cu cele câteva unităţi militare, unele dintre acestea fiind la
rândul lor contaminate parţial de bolşevism. Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul
Directorilor, la începutul lunii decembrie 1917, atât generalului D.G. Scerbacev, cât şi
generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate şi
sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă
guvernul Ucrainei nu au avut succes. Solicitările similare adresate Guvernului Brătianu
au fost iniţial declinate, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu
Puterile Centrale, orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a
armistiţiului şi ocuparea teritoriului dintre Carpaţi şi Prut rămas liber. Guvernul de
la Iaşi era însă interesat în cel mai înalt grad de menţinerea unor comunicaţii libere în
Basarabia, având în vedere că doar prin acest spaţiu erau posibile la data respectivă
legăturile cu aliaţii, dar şi siguranţa depozitelor propriei armate.18
Chiar în prima jumătate a lui decembrie 1917, ca represalii la acţiunile trupelor
române asupra trupelor ruseşti bolşevizate din Moldova, sovietul din Ungheni (unde se
afla o staţie-cheie de cale ferată la graniţa româno-rusă) a început să reţină eşaloanele
feroviare destinate trupelor române. La începutul lui ianuarie 1918, trimiterea de mărfuri
pe căile ferate către România a fost blocată de bolşevici, iar încercarea guvernanţilor
basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate a eşuat. La 1/14 ianuarie 1918,
bolşevicii au preluat controlul asupra gării din Chişinău, poştei şi telegrafului.
Aşadar, situaţia creată în Basarabia punea în pericol spatele frontului român şi bloca
aprovizionarea Armatei Române din depozitele organizate pe teritoriul dintre Prut şi
Nistru.19
La 22 decembrie 1917/3 ianuarie 1918, guvernul de la Chişinău a solicitat printr-o
telegramă, semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan şi Vladimir Cristi, Ministerului de
Război român ajutor militar, concretizat prin trimiterea „unui regiment ardelenesc”, care
„să stea la dispoziţia directorului Republicii Moldoveneşti”. În răspunsul său, ministrul
de război român – generalul Constantin Iancovescu – a asigurat Sfatul Ţării că va trimite
în sprijin 1.000 de militari ardeleni de la Kiev, destinaţi iniţial doar să tranziteze Chişinăul
spre România.20
Ca urmare a opţiunilor diferite pe care facţiunile din Sfatul Ţării le aveau asupra
provenienţei ajutorului ce ar fi trebuit acordat R.D. Moldoveneşti, s-a ajuns la o situaţie
de criză. Reevaluarea acestei stări de fapt a avut loc în şedinţa Sfatului Ţării din 27-
28 decembrie 1917/9-10 ianuarie1918, când cele trei facţiuni parlamentare au avut

Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, tom II, De la
18  

Independenţă la Marea Unire (1878-1918), p. 485.


19 
Intervenţia Armatei Române în Basarabia în 1918, în ro.wikipedia.org, accesat la 15.04.2018.
20 
Ibidem.

228
Ţara Bârsei

următoarele poziţii: a) blocul moldovenesc şi-a afirmat încrederea în guvern, precizând


ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la trupele aliate de pe frontul din Moldova;
aceasta ar fi trebuit însă realizată sub rezerva obţinerii de garanţii din partea Aliaţilor şi
Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale R.D. Moldoveneşti, iar trupele ar fi
trebuit puse sub comanda ministrului de război din Basarabia; b) facţiunea socialistă nu
a fost de acord cu ideea de a se cere ajutor statului român şi a solicitat sprijin din partea
Ucrainei; c) facţiunea minorităţilor şi-a exprimat şi ea încrederea în guvern, insistând
pe obţinerea garanţiilor internaţionale. Poziţia facţiunii minorităţilor a fost cea care a
prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnate două delegaţii oficiale, una care să
reprezinte R.D. Moldovenească la tratativele de pace de la Brest-Litovsk şi alta pentru
a obţine garanţii din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistenţă politică,
economică şi militară.21
După refuzul Radei ucrainene de a recunoaşte regimul bolşevic de la Petrograd
şi după iniţierea tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit
condiţii favorabile declarării independenţei R.D. Moldoveneşti de către Sfatul Ţării.
Delegaţia desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6/19 ianuarie 1918 a fost formată
din Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan şi Ion Pelivan. Delegaţia basarabeană nu recunoştea
Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al „Velicorossiei”. Această
atitudine a determinat exercitarea de presiuni asupra Sfatului Ţării. Mai mult, încă din
noaptea de 5-6/18-19 ianuarie 1918, subdiviziunea Front-Otdel (conducerea bolşevică
din Chişinău a organizaţiei militare bolşevice rumcerod din Odessa), împreună cu câteva
unităţi militare bolşevizate, a declanşat o operaţiune de forţă împotriva fruntaşilor
moldoveni din Sfatul Ţării şi a dorit arestarea directorilor generali, a comandanţilor de
unităţi moldoveneşti şi a fruntaşilor basarabeni. La 6/19 ianuarie 1918, trupele Front-
Otdel-ului au atacat în gara Chişinău detaşamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru
a sprijini Sfatul Ţării. Această situaţie impunea, deci, grăbirea intervenţiei româneşti.22
Intervenţia Armatei Române în Basarabia
În aceste împrejurări, la 4/17 ianuarie 1918, guvernul de la Iaşi a aprobat în cele din
urmă cererea Sfatului Ţării de a trimite trupe în vederea restabilirii ordinii interne în
Basarabia. Ca urmare, la 7/20 ianuarie 1918, Marele Cartier General român a transmis
Ordinul de operaţii nr. 7255 în care se menţiona, printre altele, că:
1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armaţi atacă
trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe
liniile de comunicaţie ale armatelor ruso-române, precum şi depozitele ce se află
la producători. Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front şi a populaţiei
civile sunt primejduite.
2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să
restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia şi să asigure bunul mers al
trenurilor care vin cu provizii pentru front”23.

Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României: 1916-1919, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
21  

Casei Şcoalelor, Atelierele „Cartea Românească”, s.a., vol. III, pp. 82-83; vezi şi Intervenţia Armatei Române
în Basarabia... .
22 
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 562.
Intervenţia Armatei Române în Basarabia... La 2/15 ianuarie 1918, locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful
23  

Secţiei Operaţii din Marele Cartier General, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor
formaţiuni militare române. Scopul acestei măsuri îl constituia asigurarea aprovizionării trupelor care
operau pe frontul român şi a populaţiei româneşti. Astfel, trebuia să se asigure circulaţia regulată a trenurilor

229
Laurenţiu CHIRIAC

La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iaşi


consulului Sarret de la Chişinău:
Toţi colegii mei, trimişii altor puteri aliate şi eu, de asemenea, suntem
împuterniciţi să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia
este o acţiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului
ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante.
Din această cauză, intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influenţa nici
situaţia politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei ţări24.
Astfel, încurajate de către şeful Misiunii militare franceze, generalul H.M. Berthelot,
diviziile româneşti au trecut Prutul. Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada
1 Grăniceri, cea care a înlesnit celor patru divizii ocuparea podurilor şi a raioanelor
cu vaduri, dar şi apărarea flancurilor la traversare. Conform ordinului de operaţii,
patru divizii române din Corpul VI Armată au trecut Prutul, astfel: Divizia 1 Cavalerie
Bucureşti (sub comanda generalului Mihail Schina) a înaintat pe la Ţuţora încă din 8/21
ianuarie 1918 spre nordul Basarabiei, pe direcţia Bălţi – Soroca, până la marginea zonei
ocupate de Armata austro-ungară în ţinutul Hotin; Divizia 11 Infanterie Slatina (sub
comanda generalului Ernest Broşteanu) s-a deplasat încă din 10/23 ianuarie 1918 prin
Ungheni (Brigada 21 Infanterie) şi Leova (Brigada 22 Infanterie) pe direcţia Călăraşi –
Chişinău – Tighina; Divizia 2 Cavalerie Iaşi a trecut pe 10/23 ianuarie 1918 pe la Leova
şi a înaintat spre Tighina, făcând legătura între Diviziile 11 şi 13 Infanterie; Divizia
13 Infanterie Ploieşti – organizată în două detaşamente – a trecut Prutul pe 11/24
ianuarie 1918 spre Cahul, înaintând de-a lungul Dunării (braţul Chilia) către Cetatea
Albă, în sudul Basarabiei. Astfel, Detaşamentul „Prut” – format dintr-un batalion din
Regimentul 48 Infanterie, întărit cu artilerie şi cu o parte din Divizia a 2-a Cavalerie Iaşi
– a trecut pe la Vadul lui Isac, iar Detaşamentul „Bolgrad” – format din trei batalioane
din Regimentul 47 Infanterie şi întărit cu artilerie şi cavalerie – s-a dus pe la Oancea.25
La 12/25 ianuarie  1918, generalul Constantin Prezan – şeful Marelui Cartier
General Român şi cel care a coordonat iniţial operaţiunile militare din Basarabia – a
transmis printr-un comunicat că trupele române au trecut Prutul pentru
a aduce rânduială şi linişte în satele şi târgurile basarabene, punând la adăpost
viaţa şi avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor, precum şi pentru a
asigura transportul celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse şi române.
În acelaşi document se preciza că România nu doreşte să ocupe Basarabia26 (subl. n.).
Ca urmare a acţiunilor Armatei Române în Basarabia, la 13/26 ianuarie 1918,
Consiliul Comisarilor Poporului al Rusiei Sovietice a hotărât ruperea relaţiilor
diplomatice cu statul român, sechestrarea depozitului de aur al României păstrat la
Moscova şi declararea ca „duşman al poporului” a comandantului trupelor ruse de
pe frontul român, D.G. Scerbacev.27 Numai că în nota transmisă guvernului român,

de aprovizionare pe ruta Odessa – Chişinău – Iaşi, precum şi restabilirea ordinii în teritoriul dintre Prut şi
Nistru prin împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor. Confruntarea eventuală cu unităţi bolşevice a fost
prevăzută, motiv pentru care locotenent-colonelul Antonescu a propus trimiterea unei divizii de infanterie,
întărită cu un regiment de cavalerie, pentru a realiza siguranţa liniei de cale ferată Tighina (Bender) – Iaşi.
24 
Ibidem.
25 
Ibidem.
26 
Ibidem.
Declaraţia Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti, în ,,Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, 10 aprilie
27  

1918.

230
Ţara Bârsei

Consiliul Comisarilor Poporului nu aducea în discuţie chestiunea Basarabiei, astfel


încât, din această perspectivă, măsura unilaterală a Petrogradului poate fi interpretată
ca neavând la bază probleme teritoriale, aşa cum va susţine, ulterior, cu vehemenţă,
istoriografia sovietică.28
Mai mult, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, Comitetul Executiv Central al rumcerod
de la Odessa s-a declarat în stare de război cu România, pentru ca, la 17/28 februarie
1918, V.I. Lenin să decidă punerea trupelor care intraseră în Kiev la dispoziţia Colegiului
Suprem Autonom din Odessa, cu scopul anihilării unităţilor române din Basarabia.
Numai că ofensiva germană împotriva Ucrainei, declanşată la 18 februarie/3 martie
1918, a zădărnicit punerea în aplicare a planului sovietic29.
În plan militar, la 13/26 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie a intrat în Chişinău,
fără a întâmpina rezistenţă, deoarece trupele loiale bolşevicilor s-au retras spre Tighina
(Bender). Conform directivelor guvernului român, divizia a fost pusă la dispoziţia
Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor, acţionând în sprijinul acestor structuri de
decizie.
În cuvântarea ţinută de generalul Ernest Broşteanu în Sfatul Ţării, la 15/28 ianuarie
1918, el explică motivele intrării diviziei sale pe teritoriul R.D. Moldoveneşti:
Aţi hotărât să vă creaţi o republică, dar nu aveţi puteri proprii. În fiecare ceas pe
teritoriul republicii se produc prădăciuni şi omoruri şi nu le puteţi împiedica.
Iată scopul pentru care s-a trimis aici Armata română, singurul scop. Dar
odată cu aceasta, Armata Română a adus alt serviciu populaţiei din republica
dumneavoastră; din momentul în care Armata Română a intrat pe teritoriul
Republicii Moldoveneşti, în toate punctele prin care am trecut, reprezentanţii
populaţiei se prezentau şi ne mulţumeau pentru noaptea liniştită petrecută. În
Chişinău se petrece acelaşi lucru: populaţia ne mulţumeşte că poate trăi liniştită
sub paza armatelor române. Guvernul român pune la dispoziţia d-voastră aceste
armate, care sunt aici pentru a veni în ajutorul dumneavoastră. Creaţi-vă viaţa
d-voastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi
nu vă vom împiedica30.
În cadrul acestei şedinţe, Pantelimon Erhan a dat asigurări generalului E. Broşteanu că
Executivul de la Chişinău va lua măsurile necesare pentru a sprijini acţiunile Armatei
Române şi va aduce la cunoştinţa populaţiei scopul prezenţei militare româneşti în R.D.
Moldovenească.31
După restabilirea ordinii în Chişinău, un detaşament din Divizia 11 Infanterie s-a
îndreptat spre Tighina (Bender), unde a ajuns la 16/29 ianuarie 1918. Oraşul Tighina
(denumit de ruşi Bender) prezenta o importanţă militară deosebită, atât prin poziţia sa,
ca nod de comunicaţii, cu un pod peste Nistru, cât şi prin existenţa aici a unor depozite
de armament şi muniţii, a unui parc de locomotive şi vagoane etc. După primirea de
întăriri şi executarea unui intens bombardament de artilerie, la 20 ianuarie/2 februarie
1918, oraşul a intrat sub controlul trupelor române. Speculând faptul că trupele române
nu au luat măsuri de fortificare a poziţiilor la podul de peste fluviu şi nu au dezarmat
populaţia civilă ostilă (unde vorbitorii de limbă rusă erau majoritari), forţele bolşevice

28 
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 84.
29 
Intervenţia Armatei Române în Basarabia...
Apud Ion Giurcă, Răspunzând chemării Sfatului Ţării de la Chişinău, în ,,Magazin Istoric”, Anul LI, serie nouă,
30  

nr. 2 (611), februarie 2018, p. 56.


31 
Ibidem.

231
Laurenţiu CHIRIAC

au contraatacat în noaptea de 4/5 februarie 1918 şi au respins detaşamentul român în


afara oraşului. Ca urmare a situaţiei create, în zonă au fost trimise întăriri din cadrul
Diviziilor 11 Infanterie şi 2 Cavalerie şi, la 7 februarie 1918, trupele bolşevice au fost
respinse peste Nistru.32
În nordul Basarabiei, un detaşament din Divizia 11 Infanterie a trecut peste
Nistru (10 februarie 1918) şi a ocupat temporar, ca măsură de siguranţă, un avanpost
în localitatea Dubăsari. Potrivit ordinului Marelui Cartier General, Divizia 1 Cavalerie
a înaintat spre Bălţi, unde a avut ciocniri cu detaşamente ruseşti izolate, oraşul fiind
eliberat la 5 februarie 1918. Efective din această mare unitate vor ajunge la Soroca la 14
februarie 1918. Nordul Basarabiei, cu Hotinul, a fost ocupat de trupele austro-ungare,
care aveau să rămână în zonă până la sfârşitul anului 1918.33
Între 31 ianuarie şi 3 februarie 1918, Divizia 2 Cavalerie, care asigura legătura între
Diviziile 11 şi 13 Infanterie, a dezarmat Regimentele ruse 9, 11 şi 31 Infanterie. Potrivit
ordinelor transmise trupelor române din Basarabia, din raţiuni de asigurare a stabilităţii
interne, elementele bolşevice trebuiau respinse dincolo de Nistru.
În sudul Basarabiei se găseau trupe ruseşti, în special din marină, bine înarmate,
care dipuneau de vase de luptă şi artilerie. Populaţia din această zonă era eterogenă,
cuprinzând moldoveni (români), ruşi, bulgari, găgăuzi, ucraineni, germani, evrei etc.
Divizia 13 Infanterie a restabilit ordinea internă în oraşele Reni, Cahul şi Bolgrad la
11-12/23-24 ianuarie 1918. Au fost dezarmaţi soldaţii ruşi şi civilii din zonă, preluarea
armamentului de la aceştia din urmă fiind una dintre problemele dificile căreia au trebuit
să-i facă faţă autorităţile militare române în întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru.34
Începând cu 21 ianuarie/3 februarie 1918, în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad şi
Ismail au avut loc confruntări între trupele române şi cele ruseşti. Cea mai importantă
acţiune de luptă s-a desfăşurat, între 27 ianuarie şi 3 februarie/9 şi 16 februarie 1918,
la Vâlcov, unde se concentrase o puternică forţă a marinei ruse. Localitatea nu putea fi
atacată de pe uscat, fiind protejată de canale şi mlaştini. Atât detaşamentele române,
cât şi cele ruseşti, aveau o componenţă mixtă (trupe de uscat şi de marină), vase de
luptă (monitoare, canoniere, vedete), baterii de artilerie, inclusiv grea (forţele ruse), în
poziţii fixe sau pe platforme plutitoare. După dueluri intense de artilerie, confruntări pe
uscat şi pe canalele deltei secundare a braţului Chilia, dar mai ales după interceptarea
de către trupele române a comunicaţiilor terestre spre Cetatea Albă, ruşii s-au retras,
îmbarcaţi pe vase, spre Odessa şi Sevastopol. Vâlcovul a fost preluat de trupele române
la 3/16 februarie 1918. Ulterior, la 23 februarie/8 martie 1918, detaşamentele române au
intrat în Cetatea Albă fără a întâmpina rezistenţă.35
În luptele din Basarabia, ambele părţi au înregistrat pierderi (morţi, răniţi, prizonieri,
dispăruţi). Potrivit unei centralizări din aprilie 1918, trupele române ar fi înregistrat în
confruntările din regiune trei ofiţeri şi 122 soldaţi morţi, 12 ofiţeri şi 300 soldaţi răniţi
şi 151 de dispăruţi. Din alte acte militare reiese că doar în luptele de la Bender ar fi
murit 141 de români. Dincolo de statistici, a rezultat cu claritate că operaţiunile Armatei
Române în Basarabia nu au fost un simplu marş spre Nistru. Trupele s-au confruntat
cu un adversar aflat în disoluţie, dar nu lipsit de reacţie, dar şi cu ostilitatea unei părţi
a populaţiei civile, formată în majoritate din locuitori de altă etnie decât cea română.

32 
Constantin Kiriţescu, op. cit., pp. 91-93.
33 
Ibidem.
34 
Ibidem, pp. 93-95.
35 
Ibidem, pp. 94-108.

232
Ţara Bârsei

În perioada ianuarie-martie 1918, Armata Română şi-a menţinut controlul în


Basarabia în patru zone operative: Divizia 1 Cavalerie, al cărei comandament era la
Bălţi, răspundea de nordul Basarabiei; Divizia 11 infanterie, având comandamentul la
Chişinău, răspundea de centrul Basarabiei; Divizia 2 Cavalerie, având comandamentul
la Cimişlia, răspundea de partea central-sudică a Basarabiei; Divizia 13 infanterie,
având comandamentul la Bolgrad, controla sudul Basarabiei şi nordul Mării Negre.
Cele patru au fost integrate în Corpul VI Armată. Acestui comandament i-au mai fost
subordonate Regimentul 5 Călăraşi, Flotila de Dunăre, trupele din Delta Dunării, două
escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Misiunea Corpului VI Armată
consta în paza depozitelor Armatei Române din Basarabia, asigurarea ordinii interne în
spaţiul dintre Prut şi Nistru, controlul trecerilor peste Nistru şi bararea unui eventual
atac armat împotriva Basarabiei din stânga Nistrului. La sfârşitul lunii februarie 1918,
de la nord de Soroca şi până la vărsarea în limanul de la Marea Neagră, malul drept al
Nistrului era controlat de trupele române.
În fine, unităţile bolşevice retrase la Tighina, au mai produs dezordine până în
februarie-martie 1918, când au fost complet anihilate. Şi în sudul Basarabiei a persistat
dezordinea, căci bulgarii, lipovenii, tătarii şi găgăuzii de acolo fuseseră incitaţi la
dezordine de către bolşevicii pe care armata rusă îi scăpase complet de sub control.
Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie 1918, în condiţii de iarnă grea,
Armata Română a intrat în Cetatea Albă, fără a mai întâmpina rezistenţă. Trebuie spus
că toate unităţile militare româneşti care au trecut Prutul – alături de alte unităţi mai
mici ale Diviziei a 5-a Infanterie Buzău – au îndeplinit misiuni de restabilire a ordinii
interioare, de dezarmare a bandelor anarhice bolşevice, de confiscare a armamentului
şi muniţiilor de la militarii ruşi şi ucrainieni, precum şi de la civili, de instituire a pazei
la depozitele de muniţii, alimente, medicamente şi echipamente militare, de alungare
peste râul Nistru a subunităţilor şi unităţilor militare ruseşti şi ucrainiene, de instruire a
tinerilor pentru a forma tânăra armată din Basarabia.
În acele zile tensionate, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, elitele româneşti din Sfatul
Ţării au emis o Declaraţie prin care au proclamat independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti. Documentul începea prin a arăta că
Marea revoluţie rusească ne-a scos din întunericul de robie în care am trăit atâta
amar de vreme şi, ţara noastră, înfăptuindu-şi dreptul dobândit de revoluţie, de
a-şi hotărî singură soarta, s-a declarat Republică democratică slobodă.
În continuare, între altele, se preciza:
Sfatul Ţării şi sfatul miniştrilor Republicii Moldoveneşti se va sili să cheme cât
mai degrabă adunarea poporană pe temeiul glăsuirii obşteşti, care va hotărî
desăvârşit rânduiala lăuntrică în ţară şi legăturile ei de unire cu alte ţări, dacă
aceasta o va cere binele popoarelor republicii noastre36.
Un punct distinct al acestei Declaraţii l-a constituit cel referitor la prezenţa Armatei
Române în Basarabia:
Prin venirea oştilor frăţeşti române pe pământul republicii noastre s-a întocmit
o stare prielnică pentru munca harnică şi orânduială pe toate ogoarele vieţii.
Oştile române au venit să apere drumurile de fier şi magaziile de pâine pentru
front, dar fiinţa lor pe pământul nostru ajută la aşezarea orânduielii în ţară şi de
azi înainte roada muncii fiecărui cetăţean al republicii este chezăşuiala împotriva

36 
Ibidem.

233
Laurenţiu CHIRIAC

lăcomiei răufăcătorilor. Alt scop oştirile româneşti pe pământul republicii


nu au. Toate zvonurile, cum că românii au venit să ne cuprindă ţara şi să ne
stăpânească, nu se potrivesc cu adevărul şi se împrăştie de duşmanii republicii
noastre. Că oştile româneşti nu ne primejduiesc neatârnarea, slobozenia şi
drepturile câştigate prin revoluţie, chezăşie ne sunt Franţa, Anglia şi America cu
mărturiile lor, precum şi declaraţiile împuterniciţilor României37.
În plan diplomatic, la 21 februarie/6 martie 1918, baronul Carlo Fasciotti, decan
al Corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanţilor
aliaţi la Odessa, în numele reprezentanţilor diplomatici ai puterilor Antantei, o notă
oficială, menţionând:
Cât priveşte Basarabia, trebuie să ţineţi minte că intervenţia trupelor române
constituie o ocupaţie militară fără niciun subtext politic, întreprinsă în scopuri
evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse şi române şi, de
asemenea, a populaţiei civile.
Reţine atenţia şi faptul că, la 14/27 februarie  1918, pe timpul tratativelor de pace
preliminare de la Buftea, germanii au dat neoficial asigurări că poziţia lor în raport cu
autorităţile sovietice este similară cu cea a părţii române, potrivit căreia:
Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptaţi contra bolşevicilor
în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor, căci avem acum aceleaşi
interese38.
De remarcat faptul că Puterile Centrale, care aveau un armistiţiu cu România de la
sfârşitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1917, nu au descurajat intervenţia
trupelor române în Basarabia. Dimpotrivă, Centralii vedeau această regiune, încă rusă
din punct de vedere juridic, ca pe o compensaţie pentru România la pierderea Dobrogei,
pe care ar fi urmat să o preia Bulgaria.
Aşadar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei exprimate de
majoritatea populaţiei, a adoptat hotărârea unirii Republicii Moldoveneşti cu România:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută
şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi
dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele să-şi hotărască soarta lor,
de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România39.
În concluzie, atunci când idealul desăvârşirii unităţii naţionale părea compromis,
„o geană de lumină” din partea Armatei Române a apărut în întunericul deznădejdii
basarabene. Pe acest fond, prezenţa Armatei Române în teritoriul dintre Prut şi Nistru
şi restabilirea ordinii interne aici au asigurat libertatea de acţiune a structurilor
politice şi organizaţiilor profesionale, dar şi libera exprimare a gândurilor pentru
viitorul populaţiei majoritare din Basarabia, concretizată în istorica hotărâre a unirii cu
România. În fine, votul Sfatului Ţării privind Unirea Basarabiei cu România nu a fost
determinat de prezenţa şi cu atât mai puţin de o pretinsă presiune a Armatei Române,

37 
Apud Ion Giurcă, op. cit., p. 57.
38 
Ibidem.
„Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, 1/14 aprilie 1918. Actul de unire a cuprins unele condiţii, printre care
39  

păstrarea autonomiei provinciale, având un Sfat al Ţării ca „organ împlinitor” până la legiferarea reformei
agrare. Ion I. Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia III, Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Glasul
Bucovinei”, 1923, p. 425.

234
Ţara Bârsei

aşa cum a susţinut istoriografia sovietică. Trupele române au făcut imposibilă acţiunea
unei minorităţi agresive – cea comunistă – care opera la ordinele bolşevicilor, dar nu au
intervenit, direct sau indirect, în dezbaterile unioniste din Sfatul Ţării.

235
Constantin BĂJENARU

Constantin BĂJENARU

CONSILIILE NAŢIONALE ROMÂNE DIN COMITATUL FĂGĂRAŞ


ORGANIZARE ŞI ACTIVITATE

Romanian National Councils from Făgăraş County


Organization and activity
Abstract: A major event which marked Romania’s history was The Great Union on 1st of
December 1918, an unequivocal fulfilment of a national wish written within the usual rut of
the historical evolution of the Romanian nation. Due to the political and military context of the
autumn of 1918, which led to the collapse and division of the Austro-Hungarian Empire, several
independent states started to emerge.
This moment proved to be favourable to the Romanians in Transylvania who got rapidly organized,
their actions being coordinated by the National Romanian Central Council (NRCC), with
headquarters in Arad. Romanians from the Făgăraș County, who constituted the overwhelming
majority of the population at that time, were also attracted in the vortex of events taking place in
November and conducted with great intensity.
The national actions covered all the localities, not only from around Făgăraș, but also from the
areas around Bran (included at that time in the compass of Făgăraș County). For the normalization
of the whole administrative, political, economic and social context, NRCC requested the County
Councils to speedily establish national Councils in all localities within their borders, which were
meant to replace the old administrative units coordinated from Budapest. The main responsibilities
of the national Councils were to ensure the public order, to settle all administrative, political
and local sanitary problems, to solve any transportation or communication issues, as well as
to manage finances and justice, while also ensuring the nourishment of the population. The
formation of the Councils, as that of National Guards, was achieved during gatherings of the
population, to which residents of each settlement participated.
The most complex problem which had to be solved by the Romanian National Councils was the
alimentation of the population which lost countless amounts of cereal, livestock and other food
requisitioned during the war to. For better handling of the situation, each county appointed a
commissioner who had to manage the food supplies, with cereals being distributed as part of
those previously requisitioned by the authorities or the army, or from other sources. The frequent
shortage of food led to the application of some austerity measures.
There was also another activity which emerged following dispositions from NRCC. This time,
the County Councils were instructed that in at most two days, they were to organize elections
for the deputies/delegates who subsequently had to participate at the Great National Gathering
in Alba Iulia. The elective boards, the same as in the dietary elections from 1910, had to send five
representatives, each one provided with credentials signed by the president and the notary of the
elective board, as well as by all trustworthy men from the surrounding localities.

Fără ca România să fie invitată sau consultată, convenţia militară încheiată la Belgrad,
la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, între comandantul trupelor Antantei din Balcani,
generalul Franchet D’Esperey, şi delegaţia noului guvern maghiar, constituit la 31
octombrie şi condus de contele Mihály Károly, stabilea în Transilvania, ca linie de
demarcaţie între armatele Antantei şi trupele maghiare învinse, cursul superior

236
Ţara Bârsei

al Someşului – Bistriţa – Târgu-Mureş – cursul Mureşului până la vărsarea în Tisa.1


Convenţia nu putea fi considerată, însă, ca o linie demarcaţională politică definitivă, ci
doar ca una având un scop provizoriu strict militar, pentru delimitarea zonei de contact,
urmând ca linia de demarcaţie definitivă să fie decisă prin tratativele de pace de mai
târziu.
Pentru Transilvania, oricum problema liniei de demarcaţie stabilită la Belgrad nu
ar fi avut nicio justificare sau susţinere istorică sau etnică, aşa încât decizia finală urma
să fie luată exclusiv prin votul liber al majorităţii etnice, în conformitate cu principiul
autodeterminării naţionalităţilor, enunţat între cele 14 puncte ale preşedintelui S.U.A.,
Woodrow Wilson.
În acest sens, cu doar câteva zile mai devreme, la 28 octombrie/10 noiembrie
1918, era redactat un ultimatum de către Vasile Goldiş, prin mandatul dat de Consiliul
Naţional Român Central (C.N.R.C.) de la Arad, care a fost înaintat Consiliului Naţional
Maghiar, comunicându-i acestuia necesitatea de a prelua imediat puterea deplină de
guvernare în teritoriile locuite de români, pe baza dreptului de autodeterminare a
naţiunilor. Comitatele revendicate pentru „guvernarea deplină” erau cele cincisprezece
din Ardeal, şapte din Banat şi Partium (Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu
Mare, Maramureş), precum şi părţile româneşti din comitatele Békés, Csanád şi Ugocsa.
Spre a se evita conflictele şi neînţelegerile eventuale, se solicita Guvernului maghiar să
adreseze urgent un manifest către naţiunile din Transilvania şi Ungaria, înştiinţându-le
în privinţa subordonării faţă de C.N.R.C. a tuturor instituţiilor şi autorităţilor de stat
administrative, politice, militare, judecătoreşti şi de altă natură existente în teritoriile
pretinse. În cazul acceptului, C.N.R.C. garanta ordinea publică, siguranţa vieţii şi
proprietăţii cetăţenilor, iar o comisie mixtă urma să stabilească modalităţile de predare.
Ultimatumul românilor expira la 12 noiembrie dimineaţa.2
Curând după declanşarea la Budapesta, în noaptea de 30-31 octombrie, a
„Revoluţiei Crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional
Maghiar, conducătorii românilor din Făgăraş, în consens cu cei ai maghiarilor şi saşilor,
au constituit un comitet pentru protejarea persoanelor şi bunurilor din comitat. Acesta a
fost activ numai câteva zile, deoarece, la 11 noiembrie 1918, din iniţiativa fostului deputat
în Dieta de la Budapesta, Nicolae Şerban, a avocatului Teodor Popescu şi a protopopului
ortodox Nicolae Borzea, a luat fiinţă Consiliul Naţional Român Comitatens.3
În 18 noiembrie, vicecomitele informa Ministerul de Interne de la Budapesta că,
în urma noii situaţii, autorităţile comunale au fost nevoite să-şi înceteze activitatea, iar
notarii comunali şi de plasă fie au părăsit sediile, fie s-au retras, solicitând ministrului
să intervină pe lângă C.N.R.C. pentru repunerea în drepturi a fostelor autorităţi locale,
în caz contrar, fiind „izolat de lume, lipsit de orice fel de forţă publică”, nu mai putea să
asigure bunul mers al administraţiei.4
Pentru normalizarea întregii vieţi administrative, politice, economice şi sociale,
C.N.R.C. a cerut Consiliilor comitatense înfiinţarea de urgenţă a Sfaturilor/Consiliilor

1  
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 419.
2  
Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, pp. 351-352; idem, Făurirea statului naţional
unitar român, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983, vol. II, pp. 117-118.
3 
„Glasul Ardealului”, nr. 13/1918, p. 1.
4  
1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918 (în continuare, 1918 la
români), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. VII, p. 403.

237
Constantin BĂJENARU

naţionale în toate localităţile de pe cuprinsul acestora, care trebuiau să înlocuiască


vechea administraţie, coordonată de la Budapesta. Sfaturile naţionale aveau ca atribuţii
principale asigurarea ordinii publice, soluţionarea problemelor politice, administrative
şi sanitare locale, a celor legate de transporturi, comunicaţii, finanţe şi justiţie, dar şi
asigurarea alimentaţiei populaţiei. Constituirea Sfaturilor, ca şi a Gărzilor naţionale, s-a
realizat în cadrul unor adunări populare, la care au participat locuitorii fiecărei aşezări.
Sfaturile naţionale comunale erau compuse dintr-un anumit număr de membri
(între 12 şi 24), pe care-l stabileau condiţiile specifice fiecărei localităţi – 12 membri
pentru cele care aveau sub 2.000 de locuitori, 24 în cazul celor care depăşeau 2.000.5
La conducerea acestora se afla un Birou sau Consiliu executiv, format din preşedinte,
unul sau doi vicepreşedinţi, un secretar sau doi, notari şi uneori controlori. În general,
preşedinţii proveneau din rândul clerului, iar vicepreşedinţii şi notarii din categoria
învăţătorimii. Sfaturile aveau obligaţia de a îndeplini toate îndrumările primite de la
C.N.R. Comitatens sau de la centru şi să rezolve toate „agendele” care le cădeau în
sfera de acţiune şi atribuţii.6 De regulă acest for local era constituit din şapte până la
24 de membri, dar au existat şi situaţii în care numărul ultim a fost depăşit. Procesul
constituirii se finaliza întotdeauna cu depunerea jurământului de credinţă faţă de
C.N.R.C.
Ulterior, la 24 noiembrie, se aduceau completări importante în privinţa organizării
Consiliilor comitatense, care trebuiau să adopte modelul structurii centrale de la
Arad. Prin urmare, urmau să înfiinţeze un număr de 12 secţii, care să acopere întreaga
problematică existentă în acel moment:
- secţia prezidială, însărcinată cu organizarea, statistica şi rezolvarea problemelor
curente;
- secţia juridică, însărcinată cu adunarea datelor privind atrocităţile comise în
localităţile româneşti, cercetarea jafurilor şi abuzurilor săvârşite;
- secţia culturală, mandatată cu colectarea datelor despre oprimarea învăţământului
public şi pregătirea reformelor în acest domeniu;
- secţia sanitară, însărcinată cu strângerea datelor statistice despre instituţiile
sanitare ş.a.;
- secţia economică, însărcinată cu asigurarea alimentării populaţiei şi pregătirea
reformei agrare;
- secţia comercială şi industrială, mandatată cu pregătirea reformei în domeniul
comerţului, prin organizarea tovărăşiilor;
- secţia financiară, însărcinată cu problemele şi reformele în domeniu;
- secţia de comunicaţii, împuternicită cu rezolvarea problemelor legate de căile
ferate, poştă, telegraf şi telefon;
- secţia siguranţei populaţiei, însărcinată cu organizarea Gărzilor naţionale;
- secţia de relaţii externe, mandatată cu susţinerea legăturilor reprezentanţilor
C.N.R.C. cu celelalte state şi naţiuni, şi cu strângerea datelor pentru Conferinţa de pace;
- biroul de presă, însărcinat cu informarea presei interne şi externe, ca şi a opiniei
publice;
- cancelaria centrală, mandatată cu corespondenţa, arhiva şi biblioteca.7

5 
Ioan Mândrea, 1918 în Ţara Făgăraşului, în „Cumidava”, Braşov, IX-X (1978-1979), p. 293.
Ştefan Hurmuzache, Ion Adam, Consiliile naţionale române în lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, în
6  

„Revista Arhivelor”, XI, nr. 2, 1968, p. 140.


7 
„Glasul Ardealului”, nr. 16/1918, p. 2.

238
Ţara Bârsei

Pentru rezolvarea mai rapidă a multiplelor probleme existente, Consiliul Central


le cerea Consiliilor şi Gărzilor comitatense să delege câte un reprezentant la Arad
(intelectual şi, respectiv, ofiţer). Aceştia fie erau repartizaţi să lucreze pe secţiile centrale,
fie instruiţi şi retrimişi pentru organizarea completă a comitatelor.8
Cea mai complexă problemă pe care au avut-o de soluţionat Consiliile naţionale
române a constituit-o alimentaţia populaţiei, care fusese supusă în timpul războiului
la nenumăratele rechiziţii de cereale, vite, alimente etc. Pentru o mai bună rezolvare,
în fiecare comitat a fost numit câte un comisar care trebuia să dirijeze aprovizionarea,
cerealele distribuite făcând parte fie din cele rechiziţionate anterior de autorităţi sau
armată, fie din alte surse. Lipsurile frecvente au determinat şi aplicarea unor măsuri
de austeritate sau severe în privinţa cerealelor disponibile, a exporturilor de animale şi
de alte produse, a stopării speculei, a creşterii taxelor de transport etc. La fel de grea se
prezenta situaţia şi în cazul procurării de zahăr, ulei, petrol sau lemne de foc.9
În pofida organizării speciale, situaţia a rămas uneori tulbure, iscându-se şi câteva
revolte în prima parte a lunii noiembrie. La Porumbacu de Jos, de exemplu, locuitorii,
împreună cu soldaţi din Sibiu, au atacat depozitele de cereale.10 De asemenea, numeroşi
soldaţi au revenit de pe front cu gândul răzbunării asupra notarilor care rechiziţionaseră
vitele şi alimentele familiilor lor. Până să ajungă acasă, unii dintre ei, pătrunşi de spiritul
bolşevic, au rupt gradele militare de pe uniformele ofiţerilor sau au rechiziţionat cu
forţa trăsuri şi căruţe.
Fermele statului au fost şi ele asaltate de populaţia satelor Ucea de Jos, Porumbacu
de Jos, Sâmbăta de Jos, Mândra, Comăna de Jos, Veneţia de Jos şi Cuciulata după
ce administraţia maghiară se refugiase. La Ucea de Jos a fost nevoie de intervenţia
Consiliului Naţional Român Comitatens pentru calmarea spiritelor. Situaţia era
zugrăvită în toată gravitatea ei de către protopopul Nicolae Borzea în următorii termeni:
[…] se jefuia lumea ca pe vremea haiducilor de codru, toată lumea era îngrozită
şi a trebuit să facem o pază pentru întreagă Ţara Oltului11.
Primele adunări naţionale pentru constituirea Sfaturilor şi Gărzilor naţionale
din comitat s-au ţinut chiar mai devreme decât decizia C.N.R.C. Astfel, cea dintâi a
fost organizată în 28 octombrie/10 noiembrie 1918, la Bran, la care au participat
reprezentanţi ai tuturor satelor brănene şi în cadrul căreia au fost înfiinţate gărzi
naţionale pentru fiecare localitate. Totodată se decidea de către populaţie ca din acel
moment Sfatul naţional local să aibă doi preşedinţi în loc de unul şi, pe lângă Iosif
Puşcariu, a fost ales Aurel Stoian, ambii medici.12 În final s-au purtat discuţii şi în
privinţa administraţiei satelor brănene, ajungându-se la hotărârea de a se gira pentru
moment vechile conduceri, dar sub supravegherea bărbaţilor de încredere din fiecare
localitate şi a Consiliului naţional.
A doua zi, la 11 noiembrie, s-a constituit în Făgăraş Consiliul Naţional Român
Comitatens, cu 52 de membri, fiind pus sub conducerea lui N. Şerban, care-i avea
ca vicepreşedinte pe N. Borzea, iar ca secretar pe avocatul Camil Negrea. După

8 
Ibidem.
9 
Şt. Hurmuzache, I. Adam, op. cit., p. 146.
10 
1918 la români, vol. VII, p. 574.
11 
N. Borzea, op. cit., pp. 11-12.
1918 la români, vol. VII, pp. 216-217; „Glasul Ardealului”, nr. 2/1918, p. 2. Detalii asupra celui din urmă, vezi:
12  

Emil Stoian, Dr. Aurel Stoian, delegat al comitatului Făgăraş la Marea Unire, în „Acta Terrae Fogarasiensis”, II,
Alba Iulia, Editura ALTIP, 2013, pp. 223-248.

239
Constantin BĂJENARU

constituire a fost ales un comitet executiv format din 12 membri, care urma să dispună
măsurile necesare pentru organizarea sfaturilor naţionale şi a gărzilor naţionale pe
întreg teritoriul comitatului.13 În Comitet au fost alese exclusiv personalităţi politice,
economice, culturale şi confesionale: N. Şerban, N. Borzea, Al. Belle, Ilie Beleuţă, Valeriu
Comşa, Ioan Dejenariu, Ioan Grecu, Matei Jiga, Andrei Micu, Teodor Popescu, George
Urdea şi Camil Negrea.
Într-un manifest emis ziua următoare către locuitori, Consiliul Comitatens informa
că nu va precupeţi niciun efort pentru pregătirea zilei în care „drepturile naţiunii vor
ajunge la înfăptuire”, dar până atunci aceştia erau rugaţi să menţină liniştea şi ordinea,
reţinându-se de la orice fapte dezonorante pentru români.14 Trei zile mai târziu, Consiliul
Comitatens a emis un ordin prin care prelua în administrare „siguranţa personală şi a
averii publice şi private” din întreg comitatul, iar în 17 noiembrie a decis constituirea de
Sfaturi şi Gărzi naţionale acolo unde acţiunea încă nu se finalizase.15
La 12 noiembrie, în Tohanu Vechi, locuitorii „identificându-se cu declaraţia dlui
dr. Al. Vaida [-Voevod]” au ales Sfatul naţional, compus din 24 de membri, în frunte cu
protopopul Moise Brumboiu.16
O zi mai târziu, în 13 noiembrie, s-a ţinut în Şercaia o „impozantă” adunare naţională
la care au participat, cu steagurile tricolore în frunte, şi locuitori din localităţile Şinca
Veche, Veneţia şi Vlădeni. Cu toţii au cerut ca adunarea naţională a tuturor românilor
să fie convocată de urgenţă, pentru a decreta unirea Ardealului cu România. S-a ales
Consiliul Naţional Cercual, ca secţie a Consiliului Comitatens Făgăraş, cu membri din
fiecare localitate arondată (preotul Mircea Tomas, avocatul N. Boeriu, avocatul Iuliu
Deceanu, controlorul Iacob Peptea, învăţătorul Ieronim Maier ş.a.) şi s-au constituit
Sfaturile naţionale locale.17
În 16 noiembrie era organizat Sfatul naţional din Zărneşti (70 membri), cu
un comitet executiv format din 10 membri, în frunte cu învăţătorul Pompiliu Dan –
preşedinte, preotul Ilie Pizo – vicepreşedinte şi inginerul Andrei B. Crăciun – secretar.18
Au existat şi localităţi în care aceste foruri s-au organizat mai târziu. De pildă în
Ţânţari, unde Sfatul naţional a fost constituit abia în 24 noiembrie, ca lider fiind ales
preotul Ilarie Gonţea şi având în componenţă 24 de membri.19
Pentru o mai bună organizare teritorială, în şedinţa de la Cluj din 17-18 noiembrie
a Senatului Naţional Român din Ardeal20 se propunea raionarea Transilvaniei în secţii,
Făgăraşul urmând să fie arondat, împreună cu Hunedoara, la secţia cu sediul în Sibiu21.
În 23 noiembrie C.N.R.C. comunica tuturor Consiliilor comitatense o dispoziţie prin
care le cerea ca în termen de două zile să organizeze alegeri pentru deputaţii/delegaţii
cercuali care urmau să meargă la Marea Adunare Naţională Română. Cercurile, aceleaşi
ca la alegerile dietale din 1910, urmau să trimită câte cinci reprezentanţi, fiecare având
câte un „credenţional” semnat de preşedintele şi notarul cercului electoral, precum şi

13 
„Glasul Ardealului”, nr. 6/1918, p. 2; vezi şi 1918 la români, VII, p. 61.
14 
1918 la români, VII, p. 290.
15 
„Glasul Ardealului”, nr. 9/1918, p. 2.
16 
Ibidem, nr. 5/1918, p. 2.
17 
1918 la români, VII, p. 431; „Glasul Ardealului”, nr. 8/1918, p. 2; I. Mândrea, op. cit., pp. 293-294.
18 
„Glasul Ardealului”, nr. 8/1918, p. 2.
19 
1918 la români, VII, p. 525.
20 
Secţie a Consiliului Naţional Român Central din Arad.
21 
1918 la români, VII, p. 402.

240
Ţara Bârsei

de toţi „bărbaţii de încredere” din comunele arondate cercului.


Prin urmare, în partea a doua a lunii noiembrie au avut loc acţiuni de alegere a
delegaţilor şi de strângere a adeziunilor la Unire. Vicepreşedintele Consiliului Naţional
Român Comitatens, protopopul N. Borzea, afirma că procesul s-a încheiat în localităţile
Beclean şi Făgăraş la 27 noiembrie 1918.22
Cercul electoral Tohanu Vechi şi-a stabilit adunarea pentru desemnarea
reprezentanţilor în ziua de 25 noiembrie şi prin „aclamaţie unanimă” au fost aleşi
medicul Aurel Stoian, învăţătorul Pompiliu Dan din Zărneşti, meşterul rotar Aron Pană,
juristul Spiridon Boiță şi notarul Nicolae Râmbeţ.23
Adunarea electorală a cercului Arpaş a avut loc în 27 noiembrie şi, cu unanimitatea
voturilor exprimate, au fost aleşi ca delegaţi medicul Iosif Stoichiţia din Porumbacu de
Jos, „economul” Vasile D. Bogdan din Arpaşu de Jos, George Moldovan din Pojorta,
inginerul Dănilă Gabor din Voila şi sublocotenentul Zevedei Aldeş din Voivodenii Mici.
Toţi urmau să ia parte cu drept de vot decisiv la Marea Adunare Naţională.24
În aceeaşi zi, adunarea electorală a cercului Făgăraş, pe baza scrutinului efectuat,
desemna ca reprezentanţi pe avocatul Teodor Popescu din Făgăraş, învăţătorul P. Dan
din Zărneşti, N. Farcaş din Mândra, avocatul N. Şerban din Făgăraş, Dumitru Bălcăcian
din Făgăraş, iar ca supleant pe George Vlad, tot din Făgăraş.25
În numai câteva zile, din 17 localităţi se strânseseră 4.132 adeziuni26, dar până la
1 decembrie s-au mai adunat alte câteva mii. Amintim aici câteva localităţi şi numărul
aferent de semnături: Bran (24 adeziuni), Beşimbac/Olteţ (209), Breaza (162), Colun (88),
Holbav (218), Lisa (97), Netot (82), Pojorta (57), Porumbacu de Jos (192), Porumbacu de
Sus (205), Rucăr (213), Sărata (170), Scorei (590), Viştea de Jos (300), Viştea de Sus (1.080),
Ţânţari (282), Vlădeni (70)27, Beclean (168)28.
În Hotărârea noastră, a românilor din Făgăraş, semnată de 74 de bărbaţi şi femei, se
afirma dorinţa nestrămutată de a fi „alăturaţi” împreună cu celelalte teritorii româneşti
la Regatul României. Se mai arăta că în actul acesta au aşternut
tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va
înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri29.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria,
prin cei 1.228 delegaţi aleşi, a declarat, la 1 Decembrie 1918, Unirea cu România (Vechiul
Regat) a tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei. A afirmat deschis şi dreptul
inalienabil asupra întregului teritoriu al Banatului şi a teritoriilor cuprinse între Mureş
şi Tisa şi între Dunăre şi Tisa.30 Cu aceeaşi ocazie au fost trasate şi principiile de bază ale
noului stat român: libertate naţională deplină pentru toate naţionalităţile neromâne din
teritoriile amintite; egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor şi garantarea autonomiei
lor; guvernare democratică şi drept de vot universal pentru bărbaţi şi femei; libertatea
presei, a întrunirilor şi a asociaţiilor; reformă agrară radicală; asigurarea de drepturi şi

22 
N. Borzea, op. cit., pp. 56-57.
23 
1918 la români, vol. VIII, p. 204; SJBvAN, Fond personal Pompiliu Dan, doc. nr. 23, f. 1.
24 
1918 la români, VIII, p. 200.
25 
Ibidem, pp. 202-203.
26 
Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 180.
27 
Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pp. 406-407 (Anexe).
28 
N. Borzea, op. cit., p. 57.
29 
Ibidem, pp. 56-57.
30 
Ibidem, p. 348.

241
Constantin BĂJENARU

avantaje muncitorilor etc.31


În 12 decembrie 1918, întreaga administraţie a oraşului şi a comitatului Făgăraş
a fost preluată de Consiliul Naţional Român Comitatens, care a stabilit şi ocuparea
principalelor funcţii administrative: vicecomite – avocat Camil Negrea, primarul
Făgăraşului – avocat Dănilă Vasu, căpitanul Poliţiei – George Andreiaş, notar prim
– avocat Aurel Vlaicu, şef al Oficiului de poştă şi telegraf – Matei Matei, prim-pretor
Şercaia – Iuliu Dombradi, prim-pretor Arpaşu – avocat Victor Pralea etc.32
Pentru 18 decembrie este consemnată intrarea armatei române în Făgăraş, mesajul
de întâmpinare fiind rostit de protopopul Nicolae Borzea, care percepea evenimentul ca
pe un descălecat în sens invers:
Am [i]eşit în numele Sfatului orăşenesc Făgăraş – această veche reşedinţă
a lui Radu Negru –, pe care ne-am păstrat-o şi v-o redăm cu dragă inimă în
stăpânire.
El s-a retras peste munţi din faţa pre[a] potenţilor uzurpatori […], ca să
revină astăzi prin D-voastră spre a-şi relua moştenirea […]33.

ANEXĂ
Consiliile naţionale române din comitatul Făgăraş

Data
Nr. înfiinţării Nr.
Localitate Preşedinţi
crt. Sfatului membri
naţional
1. Arpaşu de Jos - - George Moldovan – medic
2. Arpaşu de Sus - - George Smădu – învăţător
3. Beclean - - Ioan Prodan – preot
4. Berivoii Mari - - Samoilă Socol – preot
5. Berivoii Mici - - Andrei Radeş – preot
6. Beşimbac/Olteţ - - Zaharie Pop – preot
Iosif Puşcariu – medic
7. Bran şi zonă ante 10.11.1928
Aurel Stoian – medic
8. Breaza - - Nicolae Boeriu – preot
9. Bucium - - Ioan Grancea
10. Cârţa - - Nicolae Pop – preot
11. Cârţişoara-Oprea - - Victor Vulcan – preot
12. Cârţişoara-Streza - - Pavel Monea – preot
13. Colun - - Ioan Giurca – învăţător
14. Comăna de Jos - - Ştefan Halmaghi – preot

31 
Ibidem.
32 
„Glasul Ardealului”, nr. 32/1918, p. 1.
33 
Ibidem, nr. 41/1918, p. 3.

242
Ţara Bârsei

15. Comăna de Sus - - George Bărăscu – preot


16. Copăcel - - Valeriu Comşa – preot
17. Corbi - - Nicolae Cucu – preot
18. Cuciulata - - B. Buzdugan – preot
19. Dejani - - George Turdean – învăţător
20. Drăguş - - Aurel Făgărăşan – notar
21. Dridif - - George Lupu – preot
22a. Făgăraş34 11.11.1918 52 Nicolae Şerban – avocat
22b. Făgăraş - - Nicolae Borzea – protopop
23. Feldioara - - Andrei Savu – preot
24. Galaţi - - Grigore Aron – preot
25. Găinari/Poieniţa - - Vasile Orlanda – primar
26. Grid - - George Modorcea – preot
27. Hârseni - - Ioan Muntean – preot
28. Holbav - - Ioan Guiman – notar
29. Hurez - - Dumitru Sas – preot
30. Iaşi - - Traian Herseni – notar
31. Ileni - - Gavrilă Cornea – preot
32. Lisa - - Petru Caţavei – preot
33. Ludişor - - Clemente Şerban
34. Lupşa - - Ioan Chiţia – proprietar
35. Luţa - - Dumitru Stan
George Pop – cadet
36. Mărgineni - -
aspirant ?
Ioan sau Nicolae Fărcaş –
37. Mândra - -
econom
38. Netot/Gura Văii - - Nicolae Vijoli – preot
39. Nou Român - - Aurel Negruţiu – notar
40. Ohaba - - Ioan Crişan – preot
41. Părău - - Cornel Pop – preot
42. Perşani - - Pantilimon Nastea
43. Poiana Mărului - - Ioan Micu – preot
44. Pojorta - - Vasile Negrea – preot
45. Porumbacu de Jos - - Dumitru Mandeal – preot
Porumbacu de
46. - - Nicolae Solomon – preot
Sus
47. Râuşor - - Vicenţiu Grama – preot
48. Recea-Teleki - - Iosif Martin – preot
49. Recea-Vaida - - Ioan Petrişor – învăţător
50. Rucăr - - George Borzea – preot

243
Constantin BĂJENARU

51. Sărata - - Gavrilă Calefar – primar


52. Săsciori - - Maxim Motoc – preot
53. Săvăstreni - - Ioan Micu – preot
54. Sâmbăta de Jos - - Aurel Gabor – preot
55. Sâmbăta de Sus - - Publiu Coatuţiu – preot
56. Scoreiu - - Ioan Pop David – preot
57. Sebeş - - Candit Mesaroş – preot
58. Şercaia35 13.11.1918 - Mircea Tomas – preot
59. Şercăiţa - - I. Filipescu – preot
60. Şinca Nouă - - Lazăr Popa – preot
61. Şinca Veche 13.11.1918 - Clemente Pandrea – preot
62. Toderiţa - - Leonte Duşia – proprietar
63. Tohanu Nou - - Ilarie Potlogea – preot
Moise Brumboiu –
64. Tohanu Vechi 12.11.1918 24
protopop
Ţânţari/
65. 24.11.1918 24 Ilarie Gonţea – preot
Dumbrăviţa
66. Ucea de Jos - - Ilie Mânecuţă – preot
67. Ucea de Sus - - Aurel Muşat – preot
68. Vad - - Ioan Bunea – preot
69. Veneţia de Jos 13.11.1918 - Mihail Ganea – preot
70. Viştea de Jos - - Ioan Stanciu – preot
71. Viştea de Sus - - Ioan Banciu – preot
72. Vlădeni 13.11.1918 - Eugen Bolfa – medic
73. Voila - - Dănilă Gabor – inginer
74. Voivodenii Mari - - Şofron Mogoş – preot
75. Voivodenii Mici - - Galateon Stelea – învăţător
76. Zărneşti 16.11.1918 70 Pompiliu Dan – învăţător
34

Consiliul Naţional Român Comitatens


34 

244
Ţara Bârsei

Marilena-Ana DRAIA

ASPECTE PRIVIND SITUAŢIA ŢĂRANILOR DE PE VALEA STREIULUI


ÎN PREAJMA MARII UNIRI

Aspects regarding the peasants’ situation


on the Strei Valley around the time of the Great Union
Abstract: At the end of the 19th century and the beginning of the 20th century, the situation of the
peasants in the villages of Călan was particularly difficult. The Romanian peasants, who formed
the majority of the population there, had an area of agricultural land much smaller than the
great Hungarian owners. The fiscal policy of the Austro-Hungarian state, which was particularly
oppressive, added up to the abuses of the local administration and the actions of denationalization,
which materialized in the villages of Călan by colonization of the population with the Csangos
brought from Bukovina.
In spite of all this, dozens of Romanian peasant from Călan enrolled in the huge Austro-Hungarian
front in the First World War, which stretched from Galicia to northern Italy. For those still at
home, abuses continued to intensify (forced labour for large landowners, repeated grain and cattle
requisitions, failure to grant social aid to widows and orphans, etc.).
As a result, at the end of 1918, on the Strei Valley, numerous acts of disobedience against the
Hungarian authorities were reported; the representatives of such groups of insurgents were
expelled. In addition, the soldiers who had returned from the front local formed national councils
and some cases of peasants taking law into their own hands were also reported.
Moreover, 14 “credentials” have been drawn up in the villages of Călan, through which the
Romanians expressed their free and unanimous desire to annex Transylvania to the “Motherland”.

Suntem la începutul secolului XXI, când naţionalismul se restructurează în cadrul larg


al globalizării, iar noi suntem cetăţeni ai Terrei, cu drepturi şi libertăţi care, de multe ori,
ne derutează. Statul-naţiune vrea să se emancipeze, dar nu poate accepta pe deplin
unitatea în diversitate. Azi, imperiile sunt economice şi transstatale, iar societatea civilă
cade prea des în capcana manipulării.
Fiecare secol îşi are convingerile, fanteziile, planurile şi tragediile sale. România
la 100 de ani ar trebui să fie momentul care să ne amintească că o naţiune există şi
evoluează cu sacrificii şi implicare personală. Măcar acum istoria ar trebui văzută ca
povestea trăită pe viu de mii de oameni, între care să-i găsim şi pe străbunicii noştri.
Viaţa lor ar trebui cunoscută şi respectată, pentru că amintirea lor ne-ar putea trezi din
letargia şi platitudinea Facebookului.
În cele ce urmează, voi descrie câteva aspecte privind situaţia ţăranilor de pe Valea
Streiului în preajma Marii Uniri şi voi prezenta pe unul dintre delegaţii români la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, în felul acesta încercând să cinstesc memoria celor
care au contribuit la înfăptuirea unui stat.
Ca în toată Transilvania, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
situaţia locuitorilor de pe Valea Streiului1 era deosebit de grea. Ţărănimea, care forma

Valea Streiului, jud. Hunedoara. Se va face referire la localităţile Călan şi Streisângeorgiu, şi la satele
1  

aparţinătoare: Batiz, Călanu Mic, Grid, Nădăştia de Jos, Nădăştia de Sus, Ohaba Streiului, Sâncrai, Sântămăria
de Piatră, Strei, Strei-Săcel şi Valea Sângeorgiului.

245
Marilena-Ana DRAIA

majoritatea populaţiei, deţinea o suprafaţă de teren agricolă mult mai mică decât a
marilor proprietari. Odată cu pătrunderea capitalului bancar s-a generat diferenţierea
în toate satele. Politica fiscală a statului austro-ungar era la rândul ei foarte apăsătoare,
cea mai mică întârziere cu plata impozitului atrăgând după sine licitaţia.2
Pentru o imagine cât mai detaliată asupra stării de pauperizare a ţăranilor români
din satele transilvănene este semnificativă remarca apărută în „Magyar Népzaszlo” care
prezintă impozitele suportate de către o familie de ţărani ce are în proprietatea ei opt
iugăre de pământ:
... impozitul pe teren arabil 8,03 forinţi, pe casă 2 forinţi, pe venit la trei membri
de familie 4 forinţi, pe venituri suplimentare 3,50 forinţi, impozitul suplimentar
comunal 9,27 forinţi, pe drum pentru car 3 forinţi, taxe pentru prestaţii comunale
2 forinţi, pentru păşunat 3,66 forinţi, pentru paza de noapte 1,60 forinţi3.
Deci, pentru fiecare iugăr de pământ se ajungea la un impozit de aproximativ 10 forinţi,
ceea ce reprezenta aproape jumătate din venitul obţinut de pe acelaşi iugăr.
Se mai adaugă taxele adiţionale, care includeau plata medicilor, prestaţiile şi
cheltuielile administrative. Greutatea lor este semnalată chiar de către subprefectul
Hunedoarei, care arată într-un raport:
Este surprinzător cum s-a stabilit venitul net al cetăţenilor acum când taxele
adiţionale se aplică pe baza lucrărilor cadastrelor terminate... Prin nimic nu
se poate justifica urcarea excesivă a acestor taxe pentru locuitorii de pe Văile
Mureşului, Streiului şi Cernei, unde taxele mari adiţionale sporesc grija
populaţiei4.
Pe lângă greutăţile materiale, populaţia românească din satele Călanului suferă şi
din cauza presiunilor maghiare de deznaţionalizare. În întregul Comitat al Hunedoarei
în aparatul local, în justiţie, funcţionarii, judecătorii erau de origine maghiară, iar
folosirea limbii române era interzisă în toate instituţiile locale. În acest context, abuzurile
administraţiei erau frecvente.
Pe aceeaşi linie, politica menită să anihileze unitatea naţiunii române capătă
forme concrete pe Valea Streiului, unde, la începutul secolului XX sunt iniţiate acţiuni
de colonizare cu maghiari. Mai exact, în perioada 1910-1911, guvernul maghiar a
adus din Bucovina în satul Streisângeorgiu mai multe familii de ciangăi, acestea fiind
aşezate pe fostul pământ al moşierilor maghiari, despăgubiţi în acest scop de către
statul austro-ungar (1910). Aceleaşi autorităţi le-au oferit şi coloniştilor o păsuire de
15 ani pentru achitarea cheltuielilor5, aducerea lor urmărind furnizarea de muncitori
Uzinei Metalurgice din Crişeni, dar şi slăbirea rezistenţei românilor dintr-un sat cu
„antecedente” în acest sens6.

2 
Ion Lungu et al., Din trecutul de luptă al ţăranilor hunedoreni, Deva, 1967, p. 216.
3 
I. Lungu, op. cit., p. 217.
4 
Ibidem, p. 220.
La mai bine de 100 de ani de la această colonizare, se poate constata că ciangăii sunt minoritari în
5  

Streisângeorgiu, unde trăiesc compact, la marginea satului.


Încadrarea Voievodatului Transilvaniei în Regatul Maghiar feudal s-a făcut cu mari sacrificii din partea românilor,
6  

care fie şi-au pierdut stăpânirea asupra propriilor pământuri, bunuri, cetăţi etc., fie au fost nevoiţi să treacă la
catolicism, fiind ulterior asimilaţi de către maghiari. În perioada stăpânirii maghiare, românii sunt supuşi unui
asalt la început pregnant religios, iar apoi unuia etnic, având statut de „toleraţi” pe propriul lor pământ. Dovadă a
rezistenţei în faţa presiunii catolicismului susţinut de maghiari este existenţa mai multor biserici din piatră, dintre
care unele se află chiar pe teritoriul administrativ al Călanului (Streisângeorgiu, Strei).

246
Ţara Bârsei

Anul 1914 a reprezentat un moment de cotitură în istoria Europei, marcând


începutul primei conflagraţii mondiale (1914-1918), iar Transilvania, anexată la Ungaria,
a fost antrenată într-o luptă care nu-i aparţinea. După 15/28 august 1916, data intrării în
război a României alături de forţele Antantei, drama românilor ardeleni s-a accentuat,
fraţii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor negăsindu-se de aceeaşi parte a baricadei, ci
luptând silnic unii împotriva altora. În Hunedoara, cu excepţia luptelor din Valea Jiului
şi sudul Ţării Haţegului, din august-septembrie 1916, restul teritoriului nu a cunoscut în
mod direct ororile încleştărilor armate.7 Indirect însă, impactul războiului a fost resimţit
din plin. Au fost înrolaţi mii de hunedoreni, participanţi pe un front uriaş, întins din
Galiţia până în nordul Italiei; din Valea Sângeorgiului au fost recrutaţi 39 de bărbaţi,
iar din Streisângeorgiu 41, din care s-au mai întors de pe front doar 28, mulţi dintre ei
invalizi.8 În urma celor răpuşi au rămas mii de orfani şi de văduve care, de foarte multe
ori, erau lipsiţi de ajutorul bănesc care li s-ar fi cuvenit din cauza corupţiei şi a relei-
voinţe a unor primari sau notari.
Prezenţa trupelor străine şi numărul mare de răniţi şi prizonieri au impus
Hunedoarei un efort uriaş de întreţinere. De-a lungul celor patru ani de război,
monarhia austro-ungară va solicita supuşilor acordarea a şapte împrumuturi pentru
stat9; s-au adăugat rechiziţiile de metale10, alimente, cereale, animale, furaje, specula
(care a dus la apariţia unui mare număr de îmbogăţiţi peste noapte), lipsa braţelor de
muncă din agricultură provocată de mobilizările forţate şi unidirecţionarea spre sectorul
metalurgic11; toate au generat o stare de nemulţumire generală.
Încă de la începutul anului 1915, din pricina mobilizării ţăranilor şi a pământurilor
rămase nelucrate, apare problema lipsei de hrană. Pentru a se evita foametea, pe toată
durata conflagraţiei, Biserica Ortodoxă din Transilvania va emite mai multe circulare
prin care solicită „cumpătare” şi dă dezlegare pentru munca pământului în zilele de
sărbătoare sau duminica după slujbă.12 Iar această hotărâre va deschide seria unor
abuzuri din partea moşierilor maghiari. Potrivit lui Hordescu Ieronim13 din satul
Streisângeorgiu,
femeile şi bătrânii rămaşi acasă erau obligaţi să muncească pe pământul
proprietarilor maghiari în mod forţat. De cele mai multe ori erau scoşi cu
jandarmii şi bătuţi. La sosirea frontului în Ţara Haţegului, zile întregi au făcut
cărăuşie cu boii sau cu vacile pentru front până la Pui [aproximativ 35 km].
Tot pentru a preîntâmpina foametea, dar mai ales pentru a proteja vitele atât de
necesare transportului militar, circularele transmise parohiilor ortodoxe transilvănene solicită
credincioşilor să nu consume carne de vită „miercurea şi vinerea pentru a stopa împuţinarea
vitelor”14.
În ciuda acestor măsuri, seceta înregistrată în anul 1917 lasă satele transilvănene

7 
Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa, 2010, p. 69.
8 
Ioan Ocolişan, Istoricul oraşului Călan şi a satelor aparţinătoare – monografie istorică, 1968, nepublicată, p. 107.
Serviciul Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale (în continuare SJHDAN), Circularele Parohiilor Ortodoxe
9  

Române de pe Valea Streiului.


10  
SJHDAN, Parohia Ortodoxă Săcel, Circulara din 30.04.1915, f. 14: rechiziţionarea clopotelor de la biserici şi
chiar banii mărunţi din metal.
11 
I. Lungu, op. cit., pp. 230-234.
12 
SJHDAN, Parohia Ortodoxă Săcel, ff. 14-16.
13 
Intervievat în anii ’60 de către prof. Ioan Ocolişan.
14 
SJHDAN, Parohia Ortodoxă Săcel, Circulara din 6.08.1915, f. 14.

247
Marilena-Ana DRAIA

pradă foametei şi bolilor. Se ajunsese ca, în martie 1918, subprefectul Hunedoarei să


recunoască faptul că „pe teritoriul comitatului nu mai există nici o rezervă, nici un plus
care să se poată rechiziţiona”15 şi să atragă atenţia că populaţia „ameninţă cu adunări
şi demonstraţii”, precizând că dacă nu se vor lua măsuri „fără întârziere” îşi declină
răspunderea16.
În condiţiile în care cei rămaşi acasă aveau de îndurat şi o fiscalitate excesivă,
scriptele autorităţilor menţionând circa 78.000 de „pieritori de foame”17, revoltele nu au
întârziat să apară, românii fiind încurajaţi de noile realităţi de pe frontul anului 1918.
Măsurile guvernului maghiar faţă de orice manifestaţii cu caracter naţional au avut
ca rezultat alungarea răzvrătiţilor din localităţile de baştină, anchetarea lor violentă,
internarea în lagărele de concentrare de la Sopron, Wperd, Ruszt şi Szent Margit sau
condamnarea la ani grei de temniţă, „ispăşiţi” în închisorile de la Cluj, Timişoara,
Caransebeş, Deva etc.18
Românii nu s-au lăsat intimidaţi, iar odată cu întoarcerea de pe front, în întreaga
Transilvanie s-au constituit Gărzile Naţionale Române, ca organe de asigurare a ordinii
publice şi de apărare a drepturilor naţionale rezultate din principiul autodeterminării,
al libertăţii şi unităţii naţionale.
În satele de pe Valea Streiului, în luna noiembrie au fost semnalate numeroase
acte de nesupunere faţă de autorităţile maghiare, cuprinse de agonia dezintegrării
Austro-Ungariei. Au fost semnalate cazuri în care ţăranii şi-au făcut singuri dreptate,
împărţindu-şi între ei cerealele şi vitele marilor proprietari maghiari refugiaţi la oraş.
Se solicita şi împărţirea rapidă a terenurilor agricole. Spre exemplu, ţăranii, coordonaţi
de Visarinesc Moise Liu şi Cozma Florescu, au atacat curtea lui Buda Gheza de unde
au luat animalele şi şi-au împărţit cerealele şi atelajele19, iar în satul Strei, nemulţumiţii
şi-au împărţit pădurea contesei Teleky20.
După comunicarea deciziei de convocare a unei Mari Adunări Naţionale la Alba
Iulia în data de 1 Decembrie 1918 (20 nov.), într-o atmosferă de însufleţire generală, în
întreaga Transilvanie au fost nominalizaţi delegaţii pentru acea întâlnire memorabilă.
Pretutindeni, marii proprietari funciari, notarii, primarii şi jandarmii maghiari au fost
dezarmaţi şi alungaţi; în multe localităţi s-a recurs la violenţă. Confruntările au lăsat
în urmă gospodării distruse, sedii de instituţii devastate, morţi, răniţi, văduve şi orfani
de ambele părţi. Deşi nu a fost cazul satelor de pe Strei, maghiarii, aflaţi în retragere,
au ordonat execuţii, astfel că în satul Ohaba (70 km de Călan) au fost împuşcaţi 20 de
ţărani, surprinşi la muncile câmpului.21
În zilele de 28 şi 29 noiembrie s-au întocmit şi adeziunile („Hotărârea noastră”) şi
credenţionalele (mandatele) prin care locuitorii satelor călănene îşi exprimau dorinţa

15 
Apud Ion Frăţilă, Prefectura Judeţului Hunedoara, în „Sargetia AMD”, an 8, 1971, p. 254.
16 
I. Ocolişan, op. cit., p. 108.
17 
I. Lungu, op. cit., pp. 230-234.
18 
Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, pp. 55-56.
I. Radu, Încercări de monografie asupra satului Valea Sângeorgiului, 1935, lucrare în manuscris, pp. 56-57. Riposta
19  

maghiară nu întârzie, Gheza, refugiat la Deva, solicitând şi primind ajutor din partea avocatului Aytay
Alodor, care înlesneşte trimiterea în sat a unui detaşament de jandarmi deveni. Intervenţia este violentă,
mulţi dintre ţăranii nesupuşi fiind întemniţaţi sau decedând din cauza rănilor provocate în altercaţie sau în
detenţie. Cu toate acestea, sângeorgenii nu cedează, martorii menţionând faptul că jandarmii maghiari au
fost nevoiţi în cele din urmă să se retragă.
20 
I. Lungu, op. cit., p. 58.
21 
F. Dobrei, op. cit., p. 71.

248
Ţara Bârsei

liberă şi unanimă de alipire a Transilvaniei la România. Redactată de către notari şi


scrisă de mână sau tipizată, „Hotărârea” avea, în general, următorul conţinut:
Obştea poporului român din comuna [urma numele localităţii – n.n.], din
îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală
dorinţa fierbinte, ce-i însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa
nestrămutată este:
Voim să fim alăturaţi, împreună cu toate teritoriile româneşti din Ardeal,
Banat, Ungaria şi Maramureş la Regatul României, sub stăpânirea Majestăţii
Sale, regelui Ferdinand! În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit
strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va înălţa pururea
pe fiii şi nepoţii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Cu prezenta, această hotărâre se încredinţează [urmau locul, data şi
subscrierile – n.n.].
Neştiutorii de carte puneau degetul pe semnul crucii din dreptul numelui lor, după
uzanţa epocii.22
Între cei 12 delegaţi români de pe Valea Streiului s-a aflat şi Moise Dănesc I. Petru.
Despre viaţa şi, mai ales, despre suferinţele sale am aflat de la strănepotul său, Dănescu
Dorin din satul Strei. Iar acest fapt mi-a confirmat convingerea că istoria este vie şi că ea
se scrie permanent prin urmaşii noştri!
Ţăranul Moise Dănesc I. Petru s-a născut în satul Streisângeorgiu, iar la izbucnirea
Primului Război Mondial, la fel ca toţi bărbaţii în putere, a fost înrolat în trupele austro-
ungare. Sergent fiind, a avut mare grijă de trupa sa, îndemnându-şi oamenii să se roage
mult şi să nu tragă primii, ci să aştepte „să vadă ce face celălalt... că şi ăla e om ca şi
tine!”.
Întors acasă în toamna lui 1918, cu mantaua găurită în 17 locuri, a făcut parte din
Garda Naţională din sat. Sângeorgienii au avut deplină încredere în Moise, văzându-l
ca pe un om iubit de Dumnezeu şi care, la rândul său, îşi iubea neamul. Şi nu aş vrea
să credeţi că sunt vorbe în vânt, deşi poate că în zilele noastre toate acestea par invenţii
siropoase! Am analizat puţin destinele tuturor celor de pe Valea Streiului care au fost
delegaţi la Alba Iulia pentru 1 decembrie 1918: majoritatea au fost pe front şi s-au întors
teferi – şi, majoritatea au trăit peste 80 de ani. Cu siguranţă au fost nişte oameni deosebiţi!
Şi astfel, în numele sutelor de mii de români de acasă, Moise Dănesc I. Petru şi
cei 164 de delegaţi hunedoreni, reprezentând 13,4% din totalul delegaţilor ardeleni, au
strigat, într-un glas: „Vrem să ne unim cu Ţara!”. Aceştia duceau semnăturile tuturor
oraşelor şi satelor din judeţ; s-au păstrat 29.431 de semnături, din partea a 153 de
localităţi hunedorene.23
Ca pentru majoritatea celor care au făcut Unirea, cea mai grea încercare a vieţii lui
a fost venirea comuniştilor la putere în România. Moise nu s-a putut niciodată împăca
cu acest fapt! Ca dovadă, în timpul colectivizării forţate a făcut un legământ: nu-şi va
mai rade barba „până ce nu pleacă ăştia!”. Singura fotografie cu Moise Dănesc I. Petru
este făcută la o înmormântare în anii ’60. În primul plan este unicul său fiu, Ioan, iar în
spate, cu cămeşe albă, plete şi cu barba până pe piept, Moise. În ’74, la moartea sa, barba
îi ajunsese până dincolo de brăcinari... iar comuniştii erau încă aici.
Tragedia unui om onest va continua dincolo de moartea sa. Ioan Dănescu, fiul

22 
Vasile Ionaş, Roşcani, Mihăieşti, Panc, Panc-Sălişte. File de istorie, Deva, p. 66.
23 
F. Dobrei, op. cit., p. 72.

249
Marilena-Ana DRAIA

său, i-a moştenit credinţa în Dumnezeu, corectitudinea şi curajul de a spune ceea ce


gândeşte; ca urmare, a fost închis o perioadă la Balta Albă şi Aiud...
Dorin Dănescu, strănepotul lui Moise, colegul meu, profu’ de filosofie, este la fel
de credincios şi corect... Dar nu la fel de incisiv. Poate că mult promovata toleranţă a
secolului XXI şi-a pus amprenta asupra sa! Dar sunt sigură că, oricând, şi el îşi poate
lăsa barbă!...

250
Ţara Bârsei

Dragoş CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA DEMERSURILOR


MILITAR-TACTICE ALE RETRAGERII LEGIUNII ROMÂNE DE
VÂNĂTORI TRANSILVĂNENI
ŞI BUCOVINENI DIN SIBERIA (1919-1920)

Abstract: Until now, little information was provided by Romanian historiography on the
military retreat from southern Russia and on the Siberian route of the Romanian Legion of
Transylvanian and Bukovinian Hunters, which took place between October 1918 and May
1920. At the beginning of 1919, the French Military Mission in Russia reorganized the second
Romanian volunteer’s corps because they no longer fulfilled the demands of the Volga River new
front. Under the new name of Romanian Legion of Siberia, 5.500 Romanians from Transylvania,
Banat and Bukovina responded to the allies’ interests in Siberia. At their requests, the Romanian
Government agreed thatthe army participate in the military operations led by the French General
Maurice Janin, in support of the Admiral Kolchak regime (White Guard Russia).
From May 1919 until March 1920, the Romanian legion assured the security of the Russian
population against the Bolsheviks. The military experience they had gained during World War I
and their loyalty to the Romanian Kingdom made them one of the best troops in Siberia, named
“The Wild Division” by the Bolsheviks. Overall, 37 expeditions were successfully completed. In
the present study, the authors introduce the reader to significant aspects unveiled during research
undertaken in the available archives, but also in other documentary sources, such as manuscript
memos, or various publications on the military-tactical demarches carried out by the Romanian
Legion of Transylvanian and the Bukovinian Volunteers, during their withdrawal through the
Siberian Vladivostok and their repatriation to Romania in 1920.

Despre marşul organizat de-a lungul sudului Rusiei europene, iar apoi al Siberiei în
retragerea lor din Celeabinsk către Irkutsk, Taişet şi Vladivostok, dar mai ales despre
implicarea Corpului Voluntarilor Români şi participarea acestei unităţi militare
formate din foşti soldaţi şi ofiţeri din Austro-Ungaria, căzuţi prizonieri în Rusia şi
implicarea acestora în evenimentele care au avut loc în spaţiul Rusiei între 1917 şi 1921
ca forţe naţionale cuprinse în Armata Aliată din Orient şi, nu în ultimul rând, despre
implicarea lor în Războiul Civil din Rusia, istoriografia noastră nu deţine o imagine
clară şi detaliată a evenimentelor menţionate, deşi au fost publicate în acest sens diferite
contribuţii punctuale (articole, studii pe anumite episoade, contribuţii monografice)
care au valorificat cercetări întreprinse cu ocazia elaborării unor teze de doctorat sau a
recuperării unor memorii şi articole din epocă. Remarcăm că există informaţii şi date,
în special păstrate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale Statului, în fondurile
arhivistice ale Bibliotecii Academiei Române, în fondurile Centrului de Studii şi
Păstrare a Ahivelor Militare Istorice din Piteşti, dar şi în serviciile judeţene ale Arhivelor
Naţionale din Braşov, Cluj, Iaşi şi Timiş. Tot din seria izvoarelor de arhivă, menţionăm
documentele care se păstrează, parte din ele editate, în arhiva (colecţia documente)
Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia.
Alte importante surse sunt reprezentate de seria memoriilor participanţilor direcţi
la evenimente, ca: Elie Bufnea, Victor Deleu, Voicu Niţescu, Petre Nemoianu, Petre
Ugliş Delapecica, dar şi alţii, publicate în decadele III-IV ale secolului XX (unele dintre
acestea reeditate, cu studii introductive şi adnotate critic după anul 2007). De asemenea,

251
Dragoş CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA

menţionăm articolele, studiile de specialitate şi monografiile publicate în ultimele două


decenii de cercetătorii Ioan I. Şerban, Marin C. Stănescu şi Alexandru Roz, respectiv,
Cornel Ţucă.1 Contribuţii semnificative în abordarea şi cunoaşterea acestei teme de
cercetare, în continuare puţin cunoscută în literatura noastră de specialitate, au fost
prezentate şi publicate de doctoranzii: Ioana Cazacu, Mihai Octavian Groza şi Ionel
Sigarteu.2
Organizarea Corpului Voluntarilor Români din Rusia s-a realizat încă din 3 august
1918, atunci când, în cadrul lucrărilor unei conferinţe a românilor care a fost organizată la
Celeabinsk, a fost ales un Comitet Naţional Român ca principală structură organizatorică
şi decizională a Corpului Voluntarilor Români din spaţiul Siberiei.3 Proiectul organizării
unui al doilea Corp al Voluntarilor Români a fost gândit de structurile militare române
de inteligence, s-a bucurat de avizul conducerii Misiunii Militare Franceze din România
(care în acele zile se pregătea să ne părăsească ţara), respectiv, a avut acordul tacit al
premierului român de la Iaşi, Alexandru Marghiloman. Aceasta, în condiţiile în care, în
2 februarie 1918, sub presiunea constantă a Puterilor Centrale, Marele Cartier General
român emitea un ordin prin care a dispus dizolvarea tuturor unităţile militare ale
Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău, la care se adăuga, în anexă, obligativitatea
suspendării activităţilor tuturor organismelor şi instituţiilor organizate de transilvăneni,
bănăţeni şi bucovineni (români de etnie, dar cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar din
punct de vedere juridic şi, mai presus de toate, unii declaraţi dezertori, ceea ce intra
sub sancţiunea tribunalelor militare imperiale şi se condamna cu degradarea militară şi
moartea) care activau la acea vreme pe teritoriul României.4
În atare context, remarcăm că, deşi prudent, Guvernul prezidat de Alexandru
Marghiloman (în speţă premierul Marghiloman) a arătat un interes deosebit faţă de
transilvănenii şi bucovinenii care s-au aflat la acea dată într-o situaţie juridică foarte
complicată pentru că autorităţile, atât cele militare, cât şi cele civile, austriece şi maghiare
îi considerau dezertori şi îi urmărea penal şi militar, iar, pe de altă parte, România

Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului, Alba Iulia,
1  

Editura Aeternitas, 2003; Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, Prizonieri şi voluntari români din Primul Război
Mondial şi Marea Unire din anul 1918, Arad, „Vasile Goldiş” University Press, 2003; Cornel Ţucă, Prizonierii
români din Armata Austro-Ungară internaţi în Rusia. Problemele repatrierii, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2011.
Ioana Cazacu, The Second Corps of Romanian Volunteers in Rusia, în „Revista Română de Studii Baltice şi
2  

Nordice”, nr. 2(1)/2010, pp. 111-118; Mihai-Octavian Groza, Activitatea vicarului Iacob Popa în Rusia pentru
cauza românească. Recrutarea voluntarilor români transilvăneni (1917-1918), în „Terra Sebus. Acta Musei
Sabesiensis”, an 5, 2013, pp. 422-425; Ionel Sigarteu, Legiunea Română de Vânători transilvăneni şi bucovineni în
războiul civil din Rusia (1918-1920), în „Astra Salvensis”, an III, nr. 6, 2015, pp. 61-72.
„La Roumanie”, an I, nr. 32/22 august 1918; Ibidem, nr. 33/23 august 1918; „Gazeta Voluntarilor”, an
3  

III, nr. 10/15 iunie 1925; Elie Bufnea, Formaţiile de voluntari, în enciclopedia Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul, 1918-1928 (3 vol.), Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, vol. I, pp. 120, 126; Voicu Niţescu,
Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia (1918-1919), Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1932, vol. III, p. 198;
Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, op. cit., p. 182. Comitetul Naţional Român din Rusia a fost cel de-al doilea
comitet naţional român care a fost înfiinţat în afara Transilvaniei şi a României, cel dintâi fiind alcătuit la
Paris, în 30 aprilie 1918, sub conducerea lui Traian Vuia. De semnalat, pe scurt, că tot în capitala Franţei a
fost constituit Consiliul Naţional al Unităţii Române, de către Tache Ionescu. Organismul naţional românesc
care a fost înfiinţat în Rusia a fost prezidat de Voicu Niţescu, iar alături de acesta s-au aflat Corneliu Vaida,
Nicolae Nedelcu şi preotul Simion Gocan.
Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, Piteşti, (în continuare C.S.P.A.M.I.), fond Marele
4  

Cartier General, dos. 6/1918, f. 33; Constantin I. Stan. Plecarea Misiunii Militare Franceze din România (1918), în
„Revista de Istorie Militară”, nr. 2, 1992, pp. 10-12.

252
Ţara Bârsei

însăşi a fost constrânsă să desfiinţeze această structură militară a voluntarilor.5 Astfel,


Marghiloman s-a adresat într-o manieră confidenţială generalului Dumitru Iliescu, în
27 aprilie 1918, pentru ca înaltul ofiţer român să întreprindă prin intermediul canalelor
abilitate demersurile secrete necesare în vederea organizării unei Legiuni de voluntari
în nordul Italiei şi a unei structuri militare similare pe teritoriul Siberiei centrale şi estice.
Soluţia gândită de premierul român, împreună cu autorităţile militare române şi cu
care s-au declarat a fi de acord atât Misiunea Franceză din România, cât şi Biroul tactic
condus de generalul Iliescu, prevedea, printre altele, ca unităţile militare ale voluntarilor
români (foşti prizonieri de război originari din Transilvania, Banat şi Bucovina, dar care
au fost eliberaţi) să se deplaseze prin partea sudică a Rusiei, să traverseze Munţii Urali,
să se retragă prin Siberia vestică, centrală şi estică de-a lungul căii ferate transsiberiene
către porturile de la Pacific, cu precădere fiind vizat Vladivostokul, astfel încât această
unitate militară să poată fi transferată mai uşor pe frontul din vestul Europei.6
Demersurile iniţiate în mod prudent de generalul D. Iliescu nu s-au soldat conform
aşteptărilor părţii române, ca urmare, în principal, a răcirii relaţiilor dintre România şi
statele Antantei după semnarea armistiţiului de la Răcăciuni-Bacău cu Centralii şi a păcii
separate cu aceştia de la Bucureşti-Buftea din mai 1918.7 Raportându-se la răspunsurile
părţii franceze, autorităţile române din Iaşi au trasat ca misiune căpitanului voluntar
Vasile Chiroiu să se deplaseze împreună cu un grup de 38 ofiţeri voluntari transilvăneni
şi bucovineni prin Ucraina şi Rusia spre Samara, oraş din zona Volga, acolo unde se afla
un important contingent de voluntari şi prizonieri români încă din prima parte a anului
1918.8
Din primăvară până în vara anului 1918 a avut loc, în mai multe etape,
concentrarea voluntarilor români în oraşul Samara, care a rămas în această perioadă
în afara influenţei directe a noului regim bolşevic de la Moscova. În acest oraş rusesc
sunt constituite şi organizate unităţile militare ale voluntarilor. Alte oraşe ruseşti în care
aveau loc concentrări ale acestor români originari din Transilvania au fost: Astrahan,
Celeabinsk, Irkutsk, Kazan, Omsk, Saratov, Simbirsk şi Vladivostok în lunile mai,

C.S.P.A.M.I., fond Marele Cartier General, dos. 6/1918, f. 33. A se vedea pe larg despre România în perioada
5  

1914-1918/1919 la: Glen E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Meteor Publishing,
2014.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond General Dumitru Iliescu, dos. 34/1918,
6  

ff. 1-2, 10, 15.


Ibidem, ff. 3, 10, 12-15; I. Şerban, op. cit., p. 179; Idem, Despre contribuţia voluntarilor ardeleni şi bucovineni din
7  

Rusia la emanciparea naţională a Basarabiei (1917-1918), în „Apulum”, XXXIII, 1996, pp. 133-144.
Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia – Colecţii Documente (în continuare M.N.U.A.I.-CD), fond Elie
8  

Bufnea, inv. 6557, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea 1914-1918, p. 215; Elie Bufnea, Formaţiile
de voluntari, pp. 120-121; Biblioteca Academiei Române (în continuare B.A.R.), Serviciul Manuscrise, Arhiva
,,Luceafărului”, mapa nr. X, varia 5. Vezi despre prezenţa şi participarea unor corpuri naţionale de voluntari
în spaţiul rusesc şi care în mod inevitabil au fost antrenate în evenimentele interne care aveau loc în Rusia
la: Konstantin Sakharow, The Czech Legions in Siberia, Ohio, Buda Publishing, 1992, pp. 37-39; Joan McGuire
Mohr, The Czech and Slovak Legion in Siberia, 1917-1922, Jefferson, North Carolina: McFarland & Company,
Inc., 2012, p. 96; David Bullock, The Czech Legion 1914-1920, New York, Osprey Publishing, 2009, pp. 24-
26. De remarcat că, după noiembrie 1917, spaţiul siberian a fost caracterizat de o continuă instabilitate
politico-militară, cel puţin până în anul 1922. Existau dincolo de Munţii Urali: Legiunea Cehoslovacă,
Corpul Voluntarilor Români (al II-lea, care s-a transformat în Legiunea Română de Vânători Transilvăneni
şi Bucovineni din Siberia), o divizie iugoslavă staţionată în apropierea Celeabinskului, un corp de armată
polonez ajuns în timpul războiului în Rusia ca prizonieri la Ecaterinsburg şi Novo-Nicolaevsk şi corpurile de
armată lituanian şi leton, ajunşi tot ca prizonieri în zona Munţilor Urali.

253
Dragoş CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA

iunie, iulie 1918.9 În 24 august 1918, în Celeabinsk, a fost semnat un Tratat de alianţă
şi colaborare între Consiliul Naţional Ceh şi Slovac şi Comitetul Naţional Român, prin
care părţile se angajau să colaboreze şi să se susţină reciproc în orice situaţie de interes
comun.10 Corpul Voluntarilor Români din Rusia a fost plasat în subordinea operativă a
Comitetului Naţional Român condus de Voicu Niţescu, iar în fruntea unităţilor militare
ale Corpului Voluntarilor Români a fost numit iniţial maiorul Ioan Dâmbu, iar şeful
înzestrării şi logisticii a fost desemnat preotul militar George Ristea.11 De remarcat că
voluntarii români din Rusia au primit cu entuziasm informaţia remobilizării Armatei
Române şi reintrării acesteia în război pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, înaintând în
marş forţat spre Transilvania, Muntenia şi Dobrogea.12 O zi mai târziu, în Celeabinsk,
Comitetul Naţional Român şi Corpul Voluntarilor Români au proclamat, într-o adunare
generală a ambelor organisme, autodeterminarea şi desprinderea provinciilor româneşti
Banat, Bucovina, Crişana, Maramureş şi Transilvania de sub autoritatea Imperiului
Austro-Ungar.13
Acest al doilea corp a devenit, pe fondul restructurării sale în 19 martie 1919,
Legiunea Română de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia, primind
din partea generalului francez Maurice Janin, comandantul aliaţilor antibolşevici şi
intervenţionişti din Siberia, sarcina de a avea în grijă şi apăra un tronson de 1.000 km
din calea ferată care străbătea Siberia.14 Mai mult, voluntarii români urmau să asigure pe
baza unui acord ariergarda Legiunii Cehoslovace şi flancul stâng al diviziilor acesteia.15
După 15 decembrie 1918, Corpul Voluntarilor Români a ajuns în oraşul siberian
Irkutsk, aşezare din partea central-estică a Siberiei ce a devenit în aceste condiţii o etapă
principală a Corpului Voluntarilor Români în drumul lor spre repatriere.
De la jumătatea lunii respective, garnizoana principală a Corpului a fost stabilită în
aşezarea Taişet, nu departe de Irkutsk.16 La 15 decembrie 1918, voluntarii Voicu Niţescu,

B.A.R., Serviciul Manuscrise, Arhiva ,,Luceafărului”, mapa nr. IX, varia 20; Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare
9  

naţională, p. 223; Ioan I. Şerban, op. cit., p. 195. La începutul verii anului 1918, unităţile voluntarilor români
erau, de fapt, răspândite într-un spaţiu foarte vast, aproximat la 8.000 km.
10 
B.A.R., Serviciul Manuscrise, Arhiva ,,Luceafărului”, mapa nr. I, varia 12a, f. 8; „Gazeta Voluntarilor”, an XI,
nr. 3/8 ianuarie 1936.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor Români din Siberia, dos. I, inv. 6546, nr. 3, Ordin la Raportul nr.
11  

11 din 25 septembrie 1918. Între lunile iulie şi decembrie 1918, prima garnizoană a Corpului Voluntarilor
Români/Legiunea Română de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni (numită aşa ulterior, n.a.) s-a aflat în
oraşul rusesc Celeabinsk. Celelalte două garnizoane importante româneşti au fost organizate în acele luni
în aşezările Petropavlovsk şi Kurgan.
C.S.P.A.M.I., fond 71/1918, partea I, dos. 177, f. 188; Elie Bufnea, Voluntarii români în Siberia, Braşov, 1929,
12  

p. 28.
Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale (în continuare S.J.I.A.N.), fond Colecţia Profesor Victor Cădere,
13  

inv. 350, dos. XIX, ff. 5-7. Remarcăm că voluntarii au adoptat şi o Declaraţie prin care anunţau că atât ei, cât
şi prizonierii români din spaţiul rusesc se considerau cetăţeni liberi ai României Mari.
„Gazeta Voluntarilor”, an II, nr. 30/17 august 1924; Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia
14  

1918-1920, Baia-Mare, Editura Marist, 2009, pp. 173, 207.


S.J.I.A.N., fond Colecţia Profesor Victor Cădere, dos. III, ff. 152, 156; M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului
15  

Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 57 şi 69; Ioan I. Şerban, op. cit., p. 222; Cornel Ţucă, Prizonierii
români..., pp. 265-266.
Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea 1914-1918, Baia Mare, Editura Marist, p. 231;
16  

Voicu Niţescu, op. cit., (vol. I-II) Braşov, Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., 1926, vol. I, p. 251; Ioan
I. Şerban, op. cit., p. 210; Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Gabriel Rustoiu, Corpul voluntarilor români din
Siberia (1918-1920): Album, Baia Mare, Editura Marist, 2010, pp. 6, 8-11. De remarcat că în acest oraş rusesc

254
Ţara Bârsei

Simion Gocan, Corneliu Vaida şi George Ristea şi-au exprimat emoţia şi bucuria pentru
marea înfăptuire a statului român, şi anume, libertatea şi unitatea sa, menţionând şi
rolul voluntarilor în realizarea Unirii. Bucurându-se pentru înfăptuirea românilor şi
fiind alături de ei, cu prilejul sărbătoririi acestui mare eveniment românesc, colonelul
Eduard Kadletz a emis un ordin de zi pe unitate în care i-a felicitat pe români (ofiţeri şi
trupă), cerându-le totodată ca voluntarii să-şi onoreze în continuare misiunea.17 Victor
Branişte, fratele celebrului gazetar lugojan de la „Drapelul”, Valeriu Branişte18, nota în
publicaţia „Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei” pe care a editat-o în Irkutsk:
Voluntarii noştri de aici din Siberia au fost şi ei în primele rânduri ale luptei
pline de suferinţe şi jertfe, la capătul căreia Dumnezeu ne-a hărăzit să vedem
înălţându-se soarele libertăţii naţionale19.
În garnizoana de la Taişet, voluntarii români din Legiunea de Vânători
Transilvăneni-Bucovineni au luat act de atitudinea Marilor Puteri faţă de prezenţa lor
în această parte a fostului Imperiu Rus, de asemenea, prin paginile publicaţiilor care
apăreau în zonă, au fost înştiinţaţi de acţiunea Japoniei şi a S.U.A., care au debarcat
forţe impresionante în Extremul Orient rus. S.U.A. au anunţat ferm că sunt împotriva
unui eventual amestec al voluntarilor în Războiul Civil din Rusia (dintre Garda Albă
şi Gărzile Roşii).20 Singurul scop al intervenţiei l-a reprezentat, conform dreptului
internaţional din acel moment, ,,apărarea şi ajutorarea armatelor naţionale de voluntari
în retragerea lor spre Vladivostok şi repatrierea acestora”21. Forţele americane şi mai
ales cele nipone, estimate a avea dimensiunea unui corp de armată, au fost debarcate în
Vladivostok, de unde au fost dislocate în regiunea Transbaikalia şi în zona Ussuriysk; cu
această intervenţie, Marea Britanie, Franţa şi Italia s-au declarat ca fiind în principiu de
acord, în vederea uşurării situaţiei corpurilor naţionale de voluntari pe care declanşarea
Revoluţiei din noiembrie 1917 (care a fost urmată de Războiul Civil) i-a prins în spaţiul
Rusiei şi i-a implicat în evenimentele care au avut loc între 1918 şi 1921.22

voluntarii români au primit ştirea despre actele plebiscitare care s-au desfăşurat în Cernăuţi (28 nov.) şi Alba
Iulia (1 dec.) spre finalul anului 1918, declarându-şi adeziunea.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. II, inv. 6547, doc. nr. 17, Ordin de zi nr. 68 din 15 decembrie
17  

1918; Ioan I. Şerban, op. cit., p. 211; Constantin Botoran, Constantin I. Stan, Acţiuni comune ale românilor,
cehilor şi slovacilor în lupta pentru făurirea statelor naţional unitare, în „Revista de Istorie”, anul 41, nr. 11, 1988,
pp. 1083-1098.
A se vedea pe larg în acest sens în: Dragoş Curelea, Daniela Curelea, Valeriu Branişte. Un portret pentru
18  

educaţie, Sibiu, Editura ATU-Hermannstadt, 2013, pp. 61-77, 168-170.


„Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, anul I, nr. 5 din 8/21 decembrie 1918; Victor Branişte, Gazeta Transilvaniei
19  

în Siberia, în „Almanahul presei române pe anul 1926”, Bucureşti, 1925, pp. 71-73.
Smele Jon, Civil War in Siberia: The Anti-Bolshevik Government of Admiral Kolchak 1918-1920, Cambridge,
20  

University Press, 1996, p. 185; Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, Baia-Mare, Editura
Marist, 2008, vol. II, pp. 32-33. Vezi în detaliu despre Războiul Civil din Rusia, dintre Garda Albă şi cea
Roşie, în: Dominique Venner, Les Blancs et les Rouges. Histoire de la guerre civile russe 1917-1921, Paris,
Pygmalion Gerard Watelet, 1997, pp. 269-270; Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, pp. 230-235.
21 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 211.
M.N.U.A.I.-CD, fond Elie Bufnea, inv. 6557, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, p. 232. Marea Britanie
22  

a debarcat la Vladivostok numai o companie, potrivit altor surse un batalion, iar Franţa a trimis forţele sale
coloniale staţionate în Asia de Sud-Est, care au realizat o mişcare tactică dinspre est spre vest, străbătând
întreaga Siberie, până la Ufa, în zona Munţilor Ural; Kettle Michael, The road to intervention march-november
1918, vol. II, London/New York, Routledge, 1988; Richard J. Carl, When the United States invaded Russia.
Woodrow Wilson̕’s Siberian Disaster, New York, Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2013; Richard Pipes,

255
Dragoş CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA

Pe lângă aceste corpuri militare, reduse numeric, cu excepţia celui japonez, au


debarcat şi două misiuni militare, una franceză în frunte cu generalul Janin23 şi o alta
engleză, având în fruntea sa pe generalul Knox. Obiectivele asumate ale acestor două
misiuni internaţionale erau coordonarea, instruirea, echiparea şi înarmarea corpurilor
voluntarilor.24 În condiţiile în care generalul francez Janin a fost însărcinat cu preluarea
şi asigurarea comenzii generale a corpurilor de voluntari din Siberia şi a trupelor aliate,
efectivele Legiunii Vânătorilor din Transilvania şi Bucovina au devenit realmente o
mare unitate naţională românească, plasată în subordinea directă a Comandamentului
francez din Omsk. Reorganizarea aceasta lăsa impresia unei intervenţii internaţionale, în
fapt a Aliaţilor, în Extremul Orient rus, în sprijinirea amiralului Kolceak care, în fruntea
Gărzii Albe, a urmărit, în baza principiului legitimismului, să reinstaureze regimul
monarhic în toată Rusia.25 Încă din cursul lunii noiembrie 1918, Legiunea românească
avea în structura sa 73 ofiţeri, între care un locotenent-colonel, Iacob Brânduşan, care
asigura comanda Regimentului I „Horia”, 3 maiori, dintre care unul era rus, Igor
Dubinin, unul ceh, Josef Nosek, şi un român, Eugen Chiticanu. Urmau 9 căpitani, 19
locotenenţi, 29 sublocotenenţi, 7 ofiţeri medici, 3 ajutoare de sublocotenenţi, 2 ajutoare
de sublocotenent asimilaţi, 2 ofiţeri de intendenţă.26
Redăm, pornind de la documentele de arhivă, numele ofiţerilor care au asigurat
comanda subunităţilor care formau cele patru batalioane din structura Regimentului
I „Horia”, cum au fost ei consemnaţi în Irkutsk şi în garnizoana de la Taişet: Iacob
Brânduşanu, locotenet-colonel, comandant de regiment, iar asimilat comandantului
s-a aflat sublocotenentul Iuliu Ilincea, adjutantul comandantului de regiment. Cele
cinci companii (patru de infanterie, una de mitraliere) ale Batalionului I au fost
comandate de locotenenţii: Bojidar Moşorca, Victor Ciurdariu, Svetozar Baneu,
Octavian Moga, Gheorghe Drăghicescu şi Augustin Pop. Comanda Batalionului nr.
I a revenit căpitanului Iuliu Caliani.27 În continuare, remarcăm că Batalionul al II-lea
avea numai patru companii, care au fost comandate de locotenentul Corneliu Vaida
şi de sublocotenenţii Simion Ghişa, George Boca şi Ioan Moldovan. Comanda acestui

op. cit., p. 235; Ioana Cazacu, loc. cit., pp. 115-117. Sprijinul militar masiv a venit însă din partea Japoniei,
generalul de corp de armată Oi a avut sub comanda sa iniţial 30.000 miliari, iar corpul american a fost
estimat la efectivul a două brigăzi, aproximativ 8.000 militari. În anul 1919, atât americanii, cât şi japonezii
şi-au redus însă în mod considerabil efectivele lor din partea extremităţii estice a Siberiei. Japonia păstra
în zonă o divizie, iar forţele americane întrunite nu au depăşit capacitatea de luptă a două batalioane, este
drept cu o dotare militar-tehnologică superioară şi un bun moral al trupei.
Generalul Charles Maurice Janin (19 octombrie 1862-28 aprilie 1946) a fost comandantul forţelor
23  

internaţionale aliate în Siberia şi şeful Misiunii Militare Franceze din Extremul Orient.
M.N.U.A.I.-CD, fond Elie Bufnea inv. 6557, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea, p. 233; Ioan I.
24  

Şerban, op. cit., p. 212.


Richard Pipes, op. cit., p. 227; Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor, 1919-1939, Bucureşti,
25  

Editura Mica Vlahie, 2007, vol. I, p. 174; Gabriel Ene, Dragoş Curelea, Albii contra Roşii. Repere din istoria unui
război civil (1918-1921), Sibiu, Editura Armanis, 2015, pp. 77-80. De remarcat însă că, în accepţiunea politică
a amiralului Kolceak, autodeterminarea naţiunilor nu era decât un element de dezordine socială, mai mult,
acesta fiind pus în faţa situaţiei de fapt privind independenţa Poloniei, a statelor baltice şi a Finlandei, a
enunţat că frontierele viitorului Imperiu al Rusiei se vor revizui de o nouă Adunare Constituantă. Acestea
erau însă grave erori tactice, care l-au costat pe amiral, în final, atât puterea, cât şi viaţa.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. II, inv. 6547, doc. nr. 3; Adaos la articolul nr. 3 din Ordinul
26  

dat la Raportul nr. 2 din 22 noiembrie 1918. În plan ierarhic, Legiunea românească a fost condusă de 87 ofiţeri
de diferite grade, însă de semnalat că nu toţi aceştia erau români.
27 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 213; Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, op. cit., p. 204.

256
Ţara Bârsei

al II-lea batalion a revenit maiorului Eugen Chiticeanu.28 Subunităţile Batalionului al


III-lea au fost comandate de locotenenţii Laurenţiu Teglariu, Andrei Păuşan şi Nicolae
Todor şi, respectiv, sublocotenentul Alexandru Bodea. Comanda batalionului a revenit
căpitanului ceh Hynek Koptic.29 Cele patru companii aparţinând Batalionului al IV-lea
au fost comandate de sublocotenenţii Elie Bufnea, Dumitru Băleanu, Augustin Popan şi
Ioan Sabo. Comanda batalionului a fost asigurată de căpitanul Traian Morcan.30
În garnizoana de la Taişet în care a staţionat Comandamentul voluntarilor români
s-au iniţiat mai multe măsuri cu caracter organizatoric; între acestea am remarcat:
organizarea în mai multe serii a cursurilor pentru ofiţeri şi subofiţeri, organizarea unor
cursuri tehnice de telefonie şi telegrafie, cursuri pentru gornişti, aghiotanţi, intendenţi
şi furieri, cursuri în mai multe serii de afabetizare a trupei. De asemenea, Legiunea
Română de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni şi-a sporit numărul prin înrolările care
s-au făcut în Irkutsk.31 Statistic, aşa cum reiese din prelucrarea informaţiilor din ordinele
de zi ale Comandamentului, au fost înrolaţi 150 voluntari în ultimele două săptămâni
ale lunii decembrie 1918 şi 500 voluntari în primele trei luni ale anului 1919. Începând
din aprilie 1919, numărul voluntarilor care să dorească să se înscrie în rândurile Legiunii
Române a scăzut temporar, din cauza acutizării în zonă a încleştărilor militare cu unităţi
ale Armatei Roşii. Începând însă din luna iunie 1919, numărul înrolărilor a crescut,
astfel încât, până în decembrie 1919, au fost repartizaţi la diferite subunităţi ale Legiunii
româneşti încă 506 voluntari, deci o medie de 83 voluntari înrolaţi pe lună.32 Datorită
creşterii numărului celor care doreau să se înroleze în rândurile Legiunii, a fost emis
un ordin al colonelului E. Kadletz, care a instituit precauţia ca necesitate cu privire la
înrolări şi a desemnat un ofiţer responsabil cu primirea, înregistrarea şi chestionarea
noilor veniţi.33
De la începutul anului 1919, în rândurile Legiunii Române de Vânători
Transilvăneni-Bucovineni au fost integraţi mai mulţi ofiţeri români care veniseră prin
sudul Rusiei de la Hârlău, între aceştia menţionându-i pe George Furtunoiu, Vespasian
Moldovan, Teodor Morcan, Zaharia Roşca, Alexandru Roşca, Iosif Scrofan, Ioan
Stroia. De remarcat că, în condiţiile în care România a semnat Pacea de la Bucureşti-
Buftea, aceşti ofiţeri au înţeles, originari fiind din Transilvania, că s-ar putea exercita
repercusiuni în ceea ce-i priveşte, astfel că au luat drumul Siberiei, peste frontul militar
care exista în sudul Rusiei.34 Tot în aceeaşi perioadă, către finele lunii ianuarie 1919,

28 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 214.
Ibidem. Vezi şi: Idem, Constituirea celui de al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia (august 1918), în
29  

„Apulum”, Alba Iulia, XXXVI, 1998, (Partea I) pp. 449-460; XXXVII/2, 2000, (Partea a II-a) pp. 153-164.
Ibidem, p. 213. Traian Morcan era înrudit cu Teodor Morcan (sublocotenent, avea 26 de ani, era învăţător şi
30  

domicilia în Scărişoara (comitat Turda-Arieş).


M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. II, inv. 6547, doc. nr. 15-31; Marin C. Stănescu, Alexandru
31  

Roz, op. cit., p. 204. Ordine la Rapoartele nr. 67-70, 73, 75, 83, din perioada 13-30 decembrie 1918. Înrolările
în rândurile Legiunii Româneşti de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia au fost favorizate, în
principal, de faptul că la Irkutsk a existat un mare lagăr pentru prizonieri, iar în aceasta s-au aflat numeroşi
români din Transilvania şi Bucovina, care, în a doua parte a lunii decembrie 1918, fiind îndemnaţi în acest
sens, au gândit că este mai bine pentru ei să se înroleze ca voluntari în această structură militară românească.
32 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 214.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 15 şi nr. 62, Ordinele nr. 7 din
33  

13 ianuarie 1919 şi nr. 40 din 9 martie 1919, către trupele Corpului Voluntarilor Români, în formaţie, Irkutsk;
Ioana Cazacu, loc. cit., p. 116.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 14, Ordinul nr. 6 din 12 ianuarie
34  

257
Dragoş CURELEA, Daniela-Ștefania CURELEA

ajungeau la Irkutsk, venind însă dinspre Vladivostok, 10 ofiţeri români care făcuseră
parte din Corpul Voluntarilor Români din Rusia (primul corp care s-a format la Darniţa
Kievului). Grupul celor 10 a fost format din Victor Branişte, Vasile Grebenişan, Mihail
Michitovici, Iuliu Murărescu, Silviu Rusu (sublocotenenţi), Ionel Drăghici, Virgil
Gârbacea, Filaret Lugojan (locotenenţi), Emanoil, Cavaler de Cerkovski (căpitan) şi
Nicolae Sângeorzan (maior).35
La începutul lunii februarie 1919, au ajuns la Irkutsk şi ofiţerii Irimie Dolga
(locotenent), Gavril Iuga, având acelaşi grad, şi Gheorghe Onişca (căpitan). Din sursele
de arhivă aflăm că sublocotenentul Victor Branişte a fost învestit redactor al publicaţiei
„Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, iar locotenentul Gavril Iuga a fost însărcinat cu
activitatea de propagandă şi educare a voluntarilor şi prizonierilor români.36 În vederea
asigurării ordinii interne, a prevenirii şi sancţionării dezertărilor sau insubordonării,
Comandamentul Legiunii Române a dat Ordinul de zi nr. 17 din 28 decembrie 1918,
prin care a fost înfiinţat un Tribunal militar.37 De ce era nevoie de un asemenea organism
juridic? În documentele păstrate sunt menţionate o serie de acţiuni de insubordonare,
agitaţie, rebeliuni, dezertări chiar. Aceleaşi documente de arhivă pun în evidenţă, de
exemplu, rebeliunea coordonată de căpitanul Iuliu Caliani, împreună cu Traian Morcan;
alături de cei doi au mai fost găsiţi vinovaţi ofiţerii Dionisie Jireadă, Nicolae Teodor şi
Ioan Sabo.38
Aceleaşi documente ne oferă şi informaţii cu privire la premisele care au facilitat
asemenea acţiuni. Remarcăm că situaţiile acestea erau cauzate de destituirea abuzivă a
unor ofiţeri români care se bucurau de loialitatea subordonaţilor, ordine neclare date
de Înaltul Comandament Aliat, dispoziţii militare contradictorii care au pus trupele
române în situaţii deosebit de periculoase în mod inutil, neacordarea gradelor imediat
următoare acelor ofiţeri care se distinseseră în acţiuni militare atunci când Legiunea
Română fusese angrenată în apărarea traseului căii militare transsiberiene, în porţiunile
care îi fuseseră atribuite.39 Mai mult, la propunerea colonelului E. Kadletz, s-a protestat
în mai multe rânduri împotriva unor ordine date de Comandamentul Aliat, care îi punea
pe români în situaţii tactice de neacceptat. De asemenea, acelaşi ofiţer superior mai sus
menţionat a dispus revenirea asupra verdictelor pronunţate de Tribunalul Militar în
ceea ce-i privea pe ofiţerii români, a recunoscut acte de injustiţie militară şi a procedat
degrabă la revizuirea situaţiei.
Comandantul Legiunii Române a solicitat o atentă revizuire a modului în care
urmau a se acorda recompense, respectiv, înaintarea în grad a voluntarilor care s-au
distins în evenimentele militare; nu în ultimul rând, a ordonat îmbunătăţirea hranei

1919, către trupele Corpului Voluntarilor Români, în formaţie Irkutsk; Ioan I. Şerban, op. cit., p. 214.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 24, Ordinul nr. 12 din 26 ianuarie
35  

1919. Grupul celor 10 ofiţeri care au venit în Orient împreună cu Misiunea Militară Franceză din România.
Ibidem, doc. nr. 24 şi 30, Ordin nr. 12 din 26 ianuarie 1919 şi Ordin nr. 17 din 2 februarie 1919, către trupele
36  

Corpului Voluntarilor Români, în formaţie Irkutsk; Victor Branişte, Gazeta Transilvaniei în Siberia, în
„Almanahul presei române” pe anul 1926, pp. 72-73; Răducu Ruşeţ, Gazeta de Transilvania: punct de referinţă
al presei româneşti din Ardeal, în „Acta Musei Porolissensis”, XXXVI, 2014, pp. 95, 100-101.
37 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 215; Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Gabriel Rustoiu, op. cit., p. 78.
M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 57; Ordinul nr. 47 din 19 martie
38  

1919, către trupele Corpului Voluntarilor Români, în formaţie Irkutsk. Aceşti ofiţeri erau şterşi din activele
Legiunii, le era retrasă comanda trupelor pe care le conduceau şi au fost trimişi sub escortă în lagărul de
prizonieri de la Berezovka.
39 
Ioan I. Şerban, op. cit., p. 216.

258
Ţara Bârsei

zilnice şi a calităţii echipamentului pentru trupă.40 Un rol important în formarea


ofiţerilor români şi a aspiranţilor l-a avut şcoala proprie de ofiţeri care a fost organizată
pe lângă Legiunea Română de Vânători Transilvăneni-Bucovineni din Siberia; această
instituţie de învăţământ militar a fost organizată în Irkutsk şi Taişet sub denumirea de
Şcoala Militară Populară pentru Pregătirea de Ofiţeri.41
Cu permisiunea cititorilor, ne vom referi în mod succint la organizarea şi
cursurile care s-au desfăşurat în această instituţie de învăţământ militar. În Ordinul
Comandamentului Legiunii Române se prevedea, în mod expres, că admiterea în
rândurile candidaţilor era condiţionată de ,,absolvirea celor 4 clase medii” (şcoli
gimnaziale, reale, sau echivalente acestora, de exemplu comerciale). Aspiranţii urmau a
da o declaraţie pe propria răspundere în acest sens, iar dacă, în perspectivă, se dovedea
că au minţit, urmau a fi retrogradaţi, şterşi din matricole şi li se imputau sumele de bani
alocate pentru educaţia şi formarea lor, dar şi soldele pe care le încasaseră în calitate
de ofiţeri.42 Inaugurarea şcolii şi deschiderea cursurilor pentru aspiranţii la gradul de
sublocotenent s-a făcut în prezenţa unui număr de 42 elevi (plutonieri, sergenţi, caporali,
fruntaşi şi un soldat).43 Absolvenţii primei serii a şcolii au primit documente din care
putem desprinde informaţii cu privire la disciplinele studiate, fiecare dintre acestea
fiind trecute în rubricatura sa specifică. În contextul în care, pe 26 aprilie 1919, s-au
finalizat cursurile primei serii de ofiţeri aflăm că absolvenţii au studiat materii precum:
artilerie, calităţile militare, fortificaţii, geografie generală şi geografie militară, instrucţie,
mitraliere, regulamente, tactică, telefonie, topografie, toate acestea fiind considerate de
bază în formarea competenţelor necesare unui viitor ofiţer.44 Astfel, în cadrul Legiunii
Române de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni au mai rămas, începând din aprilie
1919, doar 6 ofiţeri străini (doi ruşi şi patru cehi), celorlalţi ofiţeri fiindu-le solicitat, prin
Ordinul nr. 52 din 22 martie 1919, revenirea la unităţile lor.45
În februarie 1919, Comitetul Naţional Român din cadrul Legiunii Române a adoptat
hotărârea ca Voicu Niţescu să părăsească Extremul Orient şi să se deplaseze în România,
pentru a solicita Regelui Ferdinand I, dar şi prim-ministrului, liberalul Ion I.C. Brătianu,
sprijinul necesar pentru readucerea în ţară a Legiunii Române din Siberia.46 În delegaţia
care a plecat către România, alături de Voicu Niţescu, erau Laurian Gabor, Valer Pocol
şi Iorgu Toma. Aceştia au părăsit portul rusesc din Extremul Orient, Vladivostok, la
bordul vaporului numit Tomsk, în februarie 1919, împreună cu câteva sute de emigranţi
ruşi, speriaţi de expansiunea bolşevic-comunistă în Siberia. În vara lui 1916, au părăsit

M.N.U.A.I.-CD, Colecţia Corpului Voluntarilor..., dos. III, inv. 6548, doc. nr. 79, 80, 85: Ordinele nr. 54 din
40  

2 aprilie; nr. 56 din 5 aprilie 1919.


Ibidem, doc. nr. 26, Ordinul nr. 14 din 28 ianuarie 1919, către trupele Corpului Voluntarilor Români, în
41  

formaţie, Irkutsk.
Ibidem, doc. nr. 15; Ordinul nr. 7 din 1