Sunteți pe pagina 1din 5

Napoleon Bonaparte

Începuturile carierei

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofiţer cu gradul de sublocotenent
în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence şi Auxonne până după
izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789, deşi în această perioadă a fost în permisie timp de
aproape două luni în Corsica şi Paris. Un naţionalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris
liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când naţiunea pierea, m-am născut eu.
Treizeci de mii de francezi au fost vomitaţi pe malurile noastre, înecând tronul libertăţii în valuri
de sânge. Astfel arăta priveliştea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluţiei în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regalişti,
revoluţionari şi naţionaliştii corsicani. El a sprijinit facţiunea revoluţionară iacobină, a câştigat
gradul de locotenent-colonel şi comanda unui batalion de voluntari. După ce depăşise termenul
permisiei şi a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reuşit totuşi să
convingă autorităţile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a
întors în Corsica din nou şi a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franţa
şi să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii
expediţiei fiind chiar Bonaparte. Acesta şi familia sa au trebuit să fugă în Franţa continentală în
iunie 1793 din cauza înrăutăţirii relaţiilor cu Paoli.

Asediul Toulonului

În iulie 1793 a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire),


care i-a câştigat admiraţia şi sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului
revoluţionar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul tovarăşului corsican Antoine Christophe
Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forţelor republicane de la asediul
Toulonului. Oraşul se răsculase împotriva guvernului republican şi a fost ocupat de trupe
britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziţia de pe un deal care va permite tunurilor
republicane să domine portul oraşului şi să forţeze navele britanice să se retragă. Asaltul
poziţiei, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea oraşului şi la
promovarea sa în gradul de general de brigadă. Acţiunile sale l-au adus în atenţia Comitetului
de Salvare Publică şi a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu
Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph,
în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoştinţe, acumulate în lecturile


nesfârşite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici ataşaţi armatei, dintre care unul era
Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, care în ziua atacului l-au urmat
cu elan şi, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat
oraşul şi au izgonit flota duşmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breşă
în frontul coaliţiei duşmane şi a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci
vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat şi, la 26
decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului în care îi recomandă acestuia să readucă la


stare de funcţionare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina oraşul Marsilia. La
citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat,
care vorbea de bombardarea Marsiliei şi aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergie,
Paris. Totuşi, protejat de Augustin Robespierre şi de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub
paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat.

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie
primeşte diploma sa de ofiţer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre şi şase raţii de hrană.
Păstrându-şi funcţiile de inspector al litoralului, trebuie să îşi ocupe însă postul la armata de
Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a
lucrat la un plan de operaţii care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl
entuziasmează pe Augustin Robespierre şi pe colegul său Ricord, şi cei doi îl impun generalului
comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi,
părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie şi atacă
fortul Onegalia. Soldaţii piemontezi şi englezi sunt decimaţi. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor
săi, el pătrunde în Onegalia şi câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea oraşului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato şi începe marşul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion
pentru a obţine întăriri. Pentru a cunoaşte şi a aprecia forţele de care dispune Genova şi
fortificaţiile ei, Augustin Robespierre şi Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova.
Misiunea este îndeplinită, care vorbind perfect italieneşte reuşeşte să studieze amănunţit poziţia
civică şi politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după
calendarul revoluţionar, pe când Napoleon soseşte la Nisa, Maximilien Robespierre este
declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi fraţi sunt
ghilotinaţi.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relaţiei acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcţiile sale şi este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovăţeşte
şi îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa
întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuşi în acţiune cam peste un an şi
jumătate şi care va da Franţei Italia. Dar Lazare Carnot la Paris şi Salicetti în sud nu se gândesc
decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecinţă, la sfârşitul anului 1794
şi la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinţei sale, să pregătească
expediţia împortiva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăseşte Toulounul cu direcţia Corsica.
În dreptul capului Noli, escadra întâlneşte flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă,
francezii pierd 2 vase şi se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediţia a eşuat.

Bonaparte şi camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete,
la 1 prerial mulţimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de nelinişte socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la
plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în
repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acţiona mai bine în armata
de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul
de campanie pentru Italia dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face
deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va
întâmpla. El începe să poarte o viaţă mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări,
biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofiţerilor generali utilizaţi,
dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat
de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul şi apoi arhicancelarul imperiului.

Franţa nu este numai în haos, dezordine şi confuzie, ci este şi guvernată de o mână de oameni
"înecaţi în datori şi crime". La sfârşitul lui septembrie 1795, frământarea se face simţită,
Convenţia agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru şi la 5 fructidor - 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituţie, cea a anului III. Puterea este preluată de un
directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute şi Consiliul Bătrânilor, deputaţi care vor fi luaţi
din rândurile Convenţiei. Secţiile regalistă se revoltă şi oamenii sunt chemaţi la arme împotriva
Convenţiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9
thermidor a atacat Primăria oraşului, unde se afla Robespierre. Barras ştie prea bine că nu este
decât un general de ocazie, fără nici un fel de experienţă, vrea să aibă alături de el un general
adevărat, de preferinţă un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul
lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de
armament, aşează personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch şi Saint-Honore. În data de
13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secţionari şi soldaţii comandaţi
de Barras. După spusele lui Thiebault, ofiţer de stat-major şi viitor general, "bătălia este
condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reuşeşte să-i învingă pe inamici care-i
atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenţia, la propunerea lui Barras, îl numeşte pe
generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul
de general de divize. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori,
demisionează din funcţia sa şi Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie şi pare chiar perfect conştient de lipsa sa de competenţă în ce


priveşte sarcinile de comandant al garnizoanei şi de general comandant al Armatei de interior.
Thiébault chiar spune că era o persoană ca "care nu se jena de fel să arate faţă de subordonaţii
săi cât de multe lucruri în materie nu ştia, lucruri pe care era de presupus că şi ultimul dintre ei
le ştie la perfecţie".

Bonaparte o cunoaşte pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soţie. La 2 martie, Bonaparte


este numit comandantul armatei de Italia, susţinut de Barras şi de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon şi Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799.
Prin acest act, burghezia şi-a consolidat puterea şi au fost salvate cuceririle revoluţiei franceze.
Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul
(Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin
măsurile luate, corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută,
Franţa a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învăţământului
modern, religia reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui
Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost înlăturată prin victoria
împotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereşte Belgia (zone de la Rin şi Italia).
Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia asupra Italiei. În 1802, Franţa a
încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin care se producea un schimb de
posesiuni: Franţa renunţă la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul razboaielor
anterioare.

Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de
către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Încoronat în prezenţa papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă
conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste (Rusia,
Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză
pentru supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon;
ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reuşit să obţină
multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz şi asupra Prusiei în 1806.
Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în
1807 prin care Europa era împărţită între împaratul Franţei şi ţarul Rusiei, Alexandru I. În anul
1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a
început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către
cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice şi este exilat în insula Elba, în anul 1814.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care Henri-
Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de Montholon, un
membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar
Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-şi
ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors
de pe Insula Elba. El o adusese cu sine şi pe tânăra şi atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii
faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând
subiect de bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost readuşi la
tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea
aliaţilor, între care au intervenit repede divergente. Unitatea coaliţiei a fost însă salvată chiar de
Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte insula Elba şi începe ceea ce
avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea
marelui imperiu. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia
de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf.
Elena, unde a murit în condiţii neclare, câţiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821).
Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic şi cancerul la
stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.