Elisabeta a II-a

Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953, iar ceremonia solemnă a fost
condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury. La ceremonie au fost prezenți
reprezentanții nobilimii britanice, alături de publicul larg, reprezentanți străini și ai Commonwealth-
ului. Toți cei prezenți au asistat la întreaga procesiune în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost
transmisă la radio în întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, a fost prezentă și
televiziunea.

Noua regină și Ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.[10] Odată cu urcarea pe tron
a Elisabetei, potrivit tradiției, casa regală ar fi urmat să ia numele soțului ei, devenind Casa de
Mountbatten. Cu toate acestea, regina Mary și primul ministru Winston Churchill s-au opus, iar casa
regală și-a păstrat numele de Casa de Windsor, spre nemulțumirea ducelui, care s-a plâns că este
„singurul om din țară care nu are voie să dea numele propriilor săi copii.” [11] În 1960, la câțiva ani
după moartea reginei Mary și demisia lui Churchill, regina Elisabeta a acceptat ca urmașii ei și ai lui
Filip pe linie masculină, care nu poartă titluri regale, să aibă numele de familie Mountbatten-
Windsor.[12]

În 1957, Elisabeta a făcut o vizită de stat în Statele Unite unde s-a adresat Adunării Generale a
Națiunilor Unite. În același tur, a deschis a 23-a sesiune a parlamentului canadian, devenind primul
monarh care deschide o sesiune parlamentară canadiană. Doi ani mai târziu, a vizitat din nou
Statele Unite ca reprezentant al Canadei. În 1961, a făcut un tur
în Cipru, India, Pakistan,Nepal și Iran.[13]

În fiecare an, regina deschide sesiunea parlamentului britanic. Singurele excepții au fost în 1959 și
1963, când era însărcinată cu Prințul Andrew și, respectiv, cu prințul Edward.[14]

În anii '60-'70 a avut loc decolonializarea Africii și a Caraibelor. Peste 20 de țări și-au câștigat
independența față de Marea Britanie.

În 1977 a avut loc Jubileul de Argint (aniversarea a 25 de ani de domnie). În Commonwealth au avut
loc numeroase evenimente aniversare, reafirmând popularitatea reginei. În 1978, Elisabeta a II-a l-a
primit pe dictatorul comunist al RomânieiNicolae Ceaușescu într-o vizită de stat în Marea Britanie.[15]

În 1981, la numai șase săptămâni înaintea nunții Prințului Charles cu Lady Diana Spencer, un
adolescent de 17 ani, Marcus Sarjeant, a tras șase focuri de armă înspre regină. Mai târziu s-a
descoperit că au fost gloanțe oarbe. Sarjeant a fost condamnat la cinci ani de închisoare și eliberat
după trei ani.[16]

În 1991, în urma victoriei din Războiul din Golf, Elisabeta a II-a a devenit primul monarh britanic care
s-a adresat Congresului Statelor Unite.[17]
Anul următor a fost foarte dificil pentru familia regală, fiind marcat de despărțirea Prințului Charles de
Diana Spencer și a prințului Andrew de Sarah Ferguson, precum și de divorțul Prințesei Anne de
Mark Phillips. În plus, în timpul unei vizite de stat în Germania în octombrie, un grup de demonstranți
furioși din Dresda au aruncat cu ouă în regină[18], iar în noiembrie, Castelul Windsor a suferit mari
pagube în urma unui incendiu.[19] Într-un discurs ținut pe 24 noiembrie 1992, pentru a marca 40 de
ani de la urcarea pe tron, regina a spus că anul 1992 a fost un „annus horribilis” pentru ea.

Primul-ministru John Major a reformat finanțele regalității, astfel că, începând cu anul 1993, regina a
început să plătească impozit pe venit pentru prima dată în istorie.

În 2002 regina a sărbătorit Jubileul de Aur, marcând astfel cei 50 de ani de domnie. Un milion de
oameni au participat în fiecare zi în cele trei zile de sărbătoare la Londra[20], iar entuziasmul
manifestat de public pentru Elisabeta a fost mai mare decât au prezis mulți jurnaliști.[21]

Deși Elisabeta s-a bucurat de o stare bună de sănătate de-a lungul vieții, în 2003 a suferit o
intervenție chirurgicală la ambii genunchi, iar în iunie 2005 și-a anulat participarea la mai multe
evenimente oficiale după contractarea unei răceli puternice.

În mai 2007, The Daily Telegraph a scris din surse anonime că regina este „exasperată și frustrată”
de politicile premierului britanic Tony Blair și că și-a arătat îngrijorarea că forțele armate britanice au
fost suprasolicitate în Irak și Afganistan.[22] Totuși regina a admirat eforturile lui Blair pentru pace în
Irlanda de Nord.[23]

Elisabeta a vizitat pentru a 16-a oară Australia în octombrie 2011, într-un tur supranumit de presă
„de rămas bun”, dată fiind vârsta reginei.[24]

Regina și Ducele de Edinburgh și-au sărbătorit 60 de ani de căsătorie în 2007; este cea mai lungă
căsnicie a unui monarh britanic.

În ciuda vârstei înaintate, Elisabeta a declarat că nu are intenția să abdice,[25] deși în timp tot mai
multe dintre îndatoririle ei publice vor fi preluate de Prințul Charles.[26]

Regina și-a sărbătorit Jubileul de Diamant în 2012, marcând 60 de ani de domnie. Elisabeta a
devenit șeful de stat britanic cel mai longeviv (depășindu-l pe Richard Cromwell) la 29 ianuarie 2012,
la vârsta de 85 de ani. De asemenea, la 9 septembrie 2015, la vârsta de 89 de ani, a devenit
monarhul britanic cu cea mai lungă domnie (depășind-o pe regina Victoria, care a domnit 63 de ani
și 216 zile).

Regina Elisabeta a deschis Jocurile Olimpice de vară de la Londra la 27 iulie 2012 și pe

cele paralimpice la 29 august. Tatăl ei, George al VI-lea, a deschis Jocurile Olimpice de la Londra
din 1948, iar străbunicul ei, Eduard al VII-lea, pe cele de la Londra din 1908. De asemenea,
Elisabeta a mai deschis Jocurile Olimpice de la Montréal din 1976, iar Prințul Filip pe cele de la
Melbourne din 1956.
În 2016, când regina va împlini 90 de ani, urmează să fie organizată o petrecere de stradă de mari
proporții, la care sunt așteptați 10.000 de oameni[27].

Henric al VIII-lea

La începutul domniei, Henric nu a guvernat el însuși, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care
și l-a ales, cancelarul Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich.
La două zile după încoronare, Henric a arestat doi dintre cei mai nepopulari miniștrii ai tatălui său,
Sir Richard Empson și Edmund Dudley. Ei au fost acuzați fără dovezi de înaltă trădare, și executați
în 1510.

Henric a cultivat imaginea omului renascentist iar curtea lui era centrul educației și inovațiilor
artistice. Tânărul rege avea gust literar, compunea poeme, muzică și cânta la lăută. Compoziția
muzicală cea mai cunoscută a lui este "Pastime with Good Company" sau "The Kynges Ballade". De
asemenea, era un excelent sportiv și îi plăcea vânătoarea și tenisul.

În 1511, Papa Iulius al II-lea a proclamat Sfânta Ligă împotriva Franței. Această alianță nouă a
crescut rapid și a inclus Spania,Sfântul Imperiu Roman și Anglia. Henric a decis să folosească
această ocazie ca o scuză pentru a-și extinde teritoriile în nordul Franței. A încheiat Tratatul de la
Westminster, un gaj de ajutor reciproc cu Spania împotriva Franței, în noiembrie 1511 și pregătit
pentru implicarea în războiul al Ligii din Cambrai. În 1513 Henric a invadat Franța și trupele lui au
învins armata franceză în bătălia de la Spurs. Cumnatul său, Iacob al IV-lea al Scoției a invadat
Anglia la ordinul lui Ludovic al XII-lea al Franței[5] însă nu a reușit să distragă atenția lui Henric de
Franța. Scoțienii au fost învinși în bătălia de la Flodden Field la 9 septembrie 1513. Printre cei uciși
în bătălia a fost și regele Scoției a cărui moarte a pus capăt scurtei implicări a Scoției în război.

Henric a extins Marina Regală de la 5 la 53 de nave. Iubea palatele; la începutul domniei avea o
duzină și când a murit avea cincizeci și cinci, în care a atârnat 2000 tapiserii [6] Își arăta cu mândrie
colecția sa de arme care includea un exotic echipament de tir cu arcul, 2250 bucăți de muniție de
teren și 6500 de pistoale.[7]

La 18 februarie 1516, regina Caterina după mai multe avorturi a născut o fată, prințesa Maria a
Angliei, care mai târziu va domni sub numele Maria I. Regele care își dorea cu înfocare un fiu
începuse se se întrebe dacă căsătoria lui nu fusese blestemată.

Din 1514 până în 1529, Thomas Wolsey (1473–1530), un cardinal catolic a servit ca lord cancelar și
practic a controlat politica internă și externă pentu rege. Henric al VIII-lea îndrăgostit de Anne
Boleyn vrea să o ia în căsătorie pentru a căpăta un moștenitor legitim. Pentru că divorțul civil nu
exista, trebuie să ceară Papei anularea căsătoriei.

Wolsey este însărcinat să trateze cu Roma însă nepotul reginei, Carol Quintul se opune
divorțului. Papa Clement îl trimite în Anglia pe cardinalul Campeggio care trebuia împreună cu
Wolsey să judece cazul însă regina obține ca procesul să se judece la Roma. Convins că el a fost
trădător, Anne Boleyn a insistat și a reușit ca Wolsey să fie demis din funcții publice în 1529.
Cardinanul a început un complot secret pentru a o forța pe Anne să plece în exil și a început
comunicarea cu regina Caterina și cu Papa în acest scop. Când acest lucru s-a descoperit, Henric a
ordonat arestarea lui Wolsey și dacă n-ar fi murit din cauza bolii sale în 1530, ar fi fost executat
pentru trădare.[8]

Înlocuitorul lui, Sir Thomas More inițial a cooperat cu regele la noua sa politică denunțându-l pe
Wolsey în Parlament și proclamând că mariajul lui Henric cu Ecaterina a fost ilegal. Cum regele a
început să nege autoritatea Papei, mustrările lui More au crescut. Thomas Cranmer, fost capelan al
familiei Boleyn este numit arhiepiscop de Cantebury. La 25 ianuarie 1533 acesta celebrează în
secret căsătoria lui Henric cu Anne. La 23 mai 1533 căsătoria dintre Henric și Caterina este
declarată nulă iar cinci zile mai târziu căsătoria dintre Henric și Anne este declarată validă.

Caterina a fost în mod formal deposedată de titlu de regină și Anne a fost încoronată la 1 iunie 1533.
Noua regină a născut prematur la 7 septembrie 1533 o fată care a fost botezată Elisabeta, în
onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.[9] Respingând deciziile Papei, Parlamentul a validat
căsătoria dintre Henric și Anne cu Actul de Succesiune din 1533. Fiica Caterinei, Lady Mary, a fost
declarată nelegitimă scoasă din linia de succesiune. Tuturor adulților din regat li s-a cerut să
recunoască dispozițiile Actului prin jurământ iar cei care au refuzat erau închiși pe viață.

Schisma[modificare | modificare sursă]

Parlamentul Reformei care a ținut șapte ani (1529-1536) a votat toate măsurile propuse de coroană.
Clerul a trebuit să acorde regelui titlul de protector și șef suprem al bisericii și să desființeze „primul
venit” al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Parlamentul a
votat Statutul apelurilor care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremație, care-l
considera pe rege „unicul și supremul șef al bisericii Angliei” și îi atribuia jurisdicția spirituală cât și
jurisdicția civilă și Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuți din această
căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenților Annei Boleyn.

Opoziția la politica religioasă a regelui a fost repede suprimată în Anglia. Un număr de călugări
disidenți au fost torturați și executați. Cei mai proeminenți au fostJohn Fisher, episcop de Rochester
și Sir Thomas More, fostul Lord Cancelar al lui Henric, ambii au refuzat să depună jurământul față
de rege și au fost ulterior condamnați pentru înaltă trădare și decapitați. Ulterior, John
Fisher și Thomas Morus au fost canonizați de Biserica Catolică, iar în 1980, Thomas Morus a fost
canonizat și de Biserica Anglicană.
După mai multe încercări de definire a religiei anglicane Henric a obținut votarea de către Camera
Lorzilor a unui statut în șase articole care a fost supranumit „actul sângeros” sau „biciul cu șase
corzi”, act care afirma transsubstanțierea, validitatea legământului de castitate, superioritatea
celibatului clerical și care admitea spovedania și liturghia particulară.