Pagina „Rebreanu” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Rebreanu (dezambiguizare).

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[2][3][4][5] Târlișua, Târlișua, Bistrița-Năsăud, Romania[*] – d. 1

septembrie 1944,[6][5] Valea Mare, Priboieni, Muscel, Regatul României) a fost un prozator și
dramaturg român, membru titular al Academiei Române.

Cuprins

 1Biografie

o 1.1Primii ani

o 1.2Studii

o 1.3Detenția la Văcărești și Gyula

o 1.4Greutățile financiare

o 1.5Primul Război Mondial

o 1.6Sfârșitul

 2Debutul

o 2.1Debutul în presa românească

o 2.2Debutul în București

o 2.3Debutul editorial

 3Activitatea literară

o 3.1Nuvelistul

o 3.2Romancierul

o 3.3Etapa romanelor târzii

 4Teatru

o 4.1Alte proiecte

 5Opera literară

o 5.1Nuvele
 o 5.2Romane sociale

o 5.3Romane psihologice

o 5.4Romane polițiste

o 5.5Teatru

o 5.6Note de călătorie

o 5.7Jurnal intim

 6Aprecieri critice

 7Ecranizări

 8Case memoriale

 9Rebreanu în cultura populară

o 9.1Eponime

 10Numismatică

 11Note

 12Bibliografie

 13Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
 Neomodernism - Postmodernism
Scriitori români
Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură

v•d•m

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca -
azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai
Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind
considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele
familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit
afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce,
când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din
copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat
de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a
locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului
(Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

Studii[modificare | modificare sursă]

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri
ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au
pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la
școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic
din Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o
tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit
nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat
în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-
vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". Ca și
la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.
La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile
Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a
fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit
doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la
"purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a
simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui
Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al
doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase
preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase
opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2
iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au
adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó
föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața "intelighenței"
năsăudene.
La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din
ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea
unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la
domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea
părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut
mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai
târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în
revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea.

Detenția la Văcărești și Gyula[modificare | modificare sursă]

Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea,
actualul Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București
unde participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".
În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților
românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut
la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat
că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a
desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat
nuvela Culcușul.
Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze
astfel:
Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi,
totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime
de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de
observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.
După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul
Austro-Ungar. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki
kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului
maghiar Gyula Szini. Autorul îi era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui
Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări
(pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier
képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului
literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al
romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.
La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a
fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei,
apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă
în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.

Greutățile financiare[modificare | modificare sursă]

În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu
stăpânește cum se cuvine limba literară românească:
"A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil,
în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai
la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu
adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de
miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București."
"Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu,
unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut
dincoace, la București."

Liviu Rebreanu

Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu 300
de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă
grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți
corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea
aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii
povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu,
curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului
psihologic.
A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim:
în Răscoala apare ca personajul Antimiu. La 25 octombrie 1910 a debutat în București,
în revista Convorbiri critice. Împreună cu Mihail Sorbul, în acea perioadă scoate revista
"Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a
avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la
traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei
bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova,
condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului
din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp
devine membru al Societății Scriitorilor Români.
În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în
revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se
căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-
Florica. Elocvente sunt rândurile adresate lui Constantin Șaban-Făgețel despre starea
materială a tinerei sale familii: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă
dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă
cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.
"Dezangajarea" soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1
mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să
părăsească orașul, stabilindu-se la București. Artista Fanny a fost angajată la Teatrul
Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut
colaborări sporadice la ziare și reviste, fiind copleșit de greutăți materiale. Familia
rămasă în Prislop îi cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deși
învățătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.
Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie),
s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat).

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-a
oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele
germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o situație dificilă. Închis în casă,
continuă să scrie la romanul Ion.
Între 12/13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este
acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea
romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de
autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de
socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit
în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania,
Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la
București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să
finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe
care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la
proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la
începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri
înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea
Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești,
unde au fost scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Nați