Sunteți pe pagina 1din 4

Lucrarea nr.

1
STUDIUL DISTRIBUŢIEI AMPLITUDINII
SEMNALELOR ÎN LUNGUL UNEI LINII

1. Noţiuni teoretice

1.1 Propagarea undelor electromagnetice în ghidurile uniforme

În ghidurile metalice uniforme transmiterea energiei poate avea loc numai dacă
frecvenţa depăşeşte o anumită valoare numită frecvenţă critică sau de tăiere.
Frecvenţa critică depinde de forma şi dimensiunile secţiunii transversale a ghidului.
Într-un ghid dat se pot propaga mai multe structuri ale câmpului
electromagnetic (moduri), care diferă între ele atât prin configuraţia liniilor de câmp
cât şi prin frecvenţa critică, viteza de propagare, etc. Diversele moduri se pot propaga
simultan prin acelaşi ghid uniform, fără a se influenţa între ele.
Modul care are cea mai joasă frecvenţă critică se numeşte mod fundamental
sau mod dominant în ghidul respectiv. Celelalte moduri se numesc moduri
superioare.
În cazul unei frecvenţe de lucru situată între frecvenţa critică a modului
fundamental şi frecvenţa critică a primului mod superior, propagarea pe ghid este
unimodală (există numai modul fundamental). Aceasta este situaţia curentă din
reţelele de ghiduri.
Lungimea de undă în ghid, λg , diferă de lungimea de undă în spaţiul liber, λ0 .
Lungimea de undă în ghid este determinată de frecvenţa de lucru şi de frecvenţa
critică, prin urmare depinde şi de ghid:

λ0 c 1
λg = = (1)
1 − ( fc / f ) 1 − ( fc f )
2 f 2

Pentru ghidurile cu aer, lungimea de undă în ghid este întotdeauna mai mare
decât lungimea de undă a undei plane în aer: λg > λ0 = c0 f .
În cazul ghidurilor cu secţiunea dreptunghiulară, modurile posibile de
propagare pot fi împărţite în moduri de tip transversal electric, notate TE m,n (sau
undă H m,n ) şi moduri de tip transversal magnetic, notate TM m,n (sau undă E m,n ).
Dintre toate aceste moduri, modul TE1,0 (sau H1,0 ) are cea mai joasă frecvenţă critică.

6
Frecvenţa critică a acestui mod fundamental este determinată numai de dimensiunea
mare a secţiunii dreptunghiulare prin ghid:

c c0
f c1,0 = = (2)
2a 2a ε r

unde c0 = 3 ⋅ 108 m s este viteza luminii în vid, ε r este permitivitatea electrică relativă a
dielectricului din ghid, iar a este dimensiunea (interioară) a ghidului (figura 1).

Linii câmp H

b Linii câmp E

a
Fig. 1. Structura câmpului electromagnetic pentru
modul H1,0 ( TE1,0 ) în ghidul dreptunghiular

1.2 Unde staţionare

În general, într-un ghid există simultan o undă directă (care se propagă de la


generator către sarcină) şi o undă inversă (sau reflectată de sarcină). În ghidurile
ideale alcătuite din metal perfect conductor şi dielectric ideal, aceste unde se propagă
fără atenuare.
Compunerea undei directe cu unda inversă conduce la apariţia în ghid a
fenomenului de undă staţionară. În această situaţie amplitudinea oscilaţiei rezultante
diferă de la un punct la altul în lungul ghidului, deoarece rezultatul însumării depinde
de defazaj. Valoarea maximă a oscilaţiei se produce în planele în care cele două unde
se întâlnesc în fază, iar valoarea minimă în planele în care ele sosesc în antifază
(figura 2 exemplifică o astfel de distribuţie). Distanţa între două maxime sau minime
consecutive ale distribuţiei amplitudinilor este egală cu λg / 2 .
Dacă linia este fără pierderi, distribuţia este periodică; în acest caz, atât
maximele cât minimele sunt egale între ele.
Aspectul distribuţiei amplitudinii de oscilaţie în lungul ghidului depinde de
raportul dintre amplitudinea undei inverse şi amplitudinea undei directe. Acest raport
este determinat de sarcina care se află la capătul ghidului. Din acest punct de vedere,
orice sarcină poate fi caracterizată printr-un coeficient de reflexie, Γ .

7
ET
ET dir
ET max
= ET dir
+ ET inv

ET inv ET inv
ET dir
ET inv ET min
= ET dir
− ET inv

O z
λg 2 λg 4

Fig. 2. Distribuţia componentei ET în lungul ghidului, ca


rezultat al suprapunerii undei directe cu unda inversă

Γ=
( E ) Tinv 0
(3)
(E ) Tdirv 0

(
unde ETdir ) 0
(
şi ETinv ) 0
sunt amplitudinile complexe ale undei directe, respectiv
inverse, la sarcină.
Cu această notaţie, valorile maxime şi minime ale distribuţiei devin

ET max
= ETdir (1 + Γ )
(4)
ET min
= ETdir (1 − Γ )
iar raportul lor se numeşte raport de undă staţionară, σ :

ET 1+ Γ
σ= max
= (5)
ET min
1− Γ

Raportul de undă staţionară caracterizează aspectul distribuţiei (gradul de


ondulaţie) şi este determinat de măsura în care sarcina absoarbe puterea undei
incidente.

1.3 Rezonatoare electromagnetice

În domeniul microundelor, în locul obişnuitelor circuite rezonante se folosesc


rezonatoarele de volum (cavităţi rezonante).
O cavitate rezonantă ideală este un domeniu din spaţiu, având de obicei o
formă geometrică simplă, închis de pereţi metalici perfect conductori. Într-o cavitate
ideală câmpul electromagnetic nu poate exista decât la anumite frecvenţe discrete
8
numite frecvenţe de rezonanţă ale diferitelor moduri de oscilaţie posibile. Aceste
frecvenţe depind de dimensiunile cavităţii.
În cavităţile reale, în locul frecvenţelor discrete de rezonanţă apar curbe de
rezonanţă, cu atât mai aplatizate cu cât factorul de calitate al rezonatorului este mai
mic.

2. Desfăşurarea lucrării

2.1 Se desenează schema instalaţiei de măsură.

2.2 Se măsoară distribuţia amplitudinii oscilaţiei în lungul ghidului, pentru diverse


situaţii: ghid terminat în scurtcircuit, ghid terminat pe sarcina adaptată, ghid lăsat
în gol. Pentru aceasta se deplasează sonda în lungul ghidului, notându-se
indicaţiile aparatului de măsură. Se repetă procedura pentru fiecare terminaţie
specificată mai sus, menţinând aceeaşi putere la intrare (aceeaşi atenuare). Sonda
va parcurge un spaţiu de câteva perioade ale distribuţiei. Rezultatele obţinute se
trec în Tabelul T1.

Tabelul T1
Poziţia sondei [mm]
Scurtcircuit
Indicaţia mV-metrului
Gol
Sarcină adaptată [mV]

2.3 Se reprezintă cele trei curbe obţinute pe o singură diagramă în vederea


comparării lor. Poziţia sondei va corespunde abscisei iar indicaţia milivoltmetrului
ordonatei diagramei.

3. Întrebări
3.1 De ce minimele distribuţiei măsurate atunci când linia este terminată în
scurtcircuit nu sunt chiar nule ?
3.2 Cum poate fi explicat faptul că la linia terminată adaptat distribuţia măsurată nu
este perfect constantă ?
3.3 De ce în cazul liniei lăsate în gol distribuţia măsurată diferă semnificativ de
distribuţia teoretică existentă la o linie fără pierderi terminată în gol [1, 2] ?
3.4 Cum poate fi pus în evidenţă zgomotul inerent oricărei instalaţii de măsură ?

3.5 Cum ar putea fi verificat faptul că pierderile liniei de măsură sunt


nesemnificative ?