PROCEDURI PENALE SPECIALE

Procedura comuna se aplica nediferentiat în marea majoritate a cauzelor penale deoarece

este necesara normarea desfasurarii procesului penal si respectarea dreptului la egalitate în fata
legii penale.
În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitative ca numar si au o
arie restrânsa de aplicare. Ele sunt folosite în realizarea tragerii la raspundere penala dar si în
rezolvarea pe cale jurisdictionala a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului
penal.
Procedurile speciale nu sunt instituite aleatoriu ele fiind impuse de anumite împrejurari
bine determinate în lege cum ar fi : elementele speciale determinante în ceea ce priveste persoana
infractorului, imprejurarile în care s-a înfaptuit infractiunea sau caracterul infractiunilor.
Procedurile speciale sunt un complex de derogari cu o întindere variabila dar care
pastreaza întotdeauna un caracter complementar si derogatoriu. De aceea oriunde procedura
speciala nu reglementeaza expres anumite situatii va fi aplicabila procedura obisnuita. De
asemenea daca o anumita situatie este reglementata atât de procedura obisnuita cât si de
procedura speciala reglementarile derogatorii se vor aplica cu prioritate.
Clasificarea procedurilor special

A. În literatura de specialitate, clasificarea acestor proceduri s-a facut dupa diverse

criterii.Astfel, dupa obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate si care cad sub incidenta
procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise si alte proceduri
speciale (auxiliare)
a) Sunt considerate proceduri speciale propriu-zise cele în care sunt rezolvate aspecte
privind tragerea la raspundere penala a celor care savârsesc infractiuni. În cadrul acestor
proceduri, obectivul cauzei penale îl constituie lamurirea problemelor legate de existenta
raportului juridic procesual principal . Din aceasta categorie fac parte: procedura de
urmarire si judecare a unor infractiuni flagrante, procedura privind tragerea la
raspundere penala a persoanei juridice, procedura în cauzele cu infractori minori si
procedurile speciale cu reglementari în forme procesuale simplificate prevazute în legi
speciale.
b) Procedurile speciale auxiliare au ca scop rezolvarea unor aspecte adiacente raportului
juridic procesual principal în curs de desfasurare sau deja încheiat si, potrivit actualei
reglementari, sunt urmatoarele:procedura darii în urmarire, procedura reabilitarii
judecatoresti, procedura repararii pagubei în cazul condamnarii sau a luarii unei masuri
preventive pe nedrept, procedura în caz de disparitie a înscrisurilor judiciare, asistenta
judiciara internationala .
B. Dupa izvorul de consacrare, procedurile speciale pot fi clasificate în proceduri reglementate
de Codul de procedura penala si proceduri speciale reglementate de unele legi speciale
(exterioare Codului de procedura penala). Cele reglementate de Codul de procedura penala
sunt procedurile speciale propriu-zise privind infractiunile flagrante, tragerea la raspundere
penala a persoanei juridice si cele pentru cauzele cu infractori minori, precumsi procedurile
auxiliare, mai putin procedura extradarii. În schimb, cele exterioare Codului de procedura
penala sunt prevazute în legi speciale cu reglementari în forme procesuale simplificate, cum
Pagina 1 din 7
 ar fi, de exemplu: procedura de urgenta de urmarire si judecare pentru unele infractiuni de
coruptie, procedura extradarii si altele.

Legislaţia procesual penală conţine dispoziţii aplicabile în mod obişnuit în rezolvarea

oricărei cauze penale, iar aceste dispoziţii alcătuiesc procedura de drept comun. În anumite
situaţii însă, pentru atingerea scopului legii penale este necesară adoptarea unui regim procesual
penal special, aplicabil numai la rezolvarea unor cauze penale. Aceste proceduri speciale sunt
puţine la număr şi au o arie limitată de aplicare. Procedurile speciale propriu-zise sunt: acordul
de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura în cauzele cu infractori minori. Alte proceduri speciale
aşa-zise auxiliare sunt: procedura dării în urmărire, procedura reabilitării judecătoreşti, procedura
de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară, al privării
nelegale de libertate sau alte cazuri, procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare,
asistenţa judiciară 223 internaţională în materie penală şi procedura de confiscare sau desfiinţare
a unui înscris în cazul clasării.

Acordului de recunoaștere a vinovăției

Procedura specială intitulată „Acordul de recunoaștere a vinovăției” este
reglementată în Titlul al IV-lea, Capitolul I, de art. 478-488 din Partea Specială a Codului de
Procedură Penală.
În desfășurarea acestei proceduri speciale se pot distinge două etape principale. Prima
are loc în faza de urmărire penală și îi are ca actori principali pe procurorul de caz și pe
inculpatul sau inculpații cauzei, între care se poartă de altfel și „negocierea penală”, în urma
căreia se va încheia o „convenție de drept penal”.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de
către inculpat. Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin
avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. Se stabilesc astfel limitele acordului
în sensul că se fixează cadrul procesual (cu privire la fapte și persoane) în care se
încuviințează incheierea acordului şi se indică soluţiile (condamnare, amânarea aplicării
pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei, cuantumul minim al pedepsei, modalitatea de
executare etc.) considerate acceptabile pentru încheierea acordului.
Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia
un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere
prezumţiei de
nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi
acceptarea
încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi
cuantumul
pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile
pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă
suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi
cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
asistenţa juridică este obligatorie.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă.
În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte
rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde:

Pagina 2 din 7
 a. data şi locul încheierii;
b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
f) probele şi mijloacele de probă;
g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă
încadrarea
h) juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
i) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de
renunţare la
j) aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns
la un acord între procuror şi inculpat;
k) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Cea de-a doua etapă se desfășoară în fața instanței de judecată, instanță care are rolul de a
realiza un supracontrol al legalității acordului de recunoaștere a vinovăției și constă în
verificarea
respectării principiului legalității procesului penal.
În ceea ce privește rolul instanței de judecată în perfectarea acordului de recunoaștere a
vinovăției încheiat între procuror și inculpat în cursul urmăririi penale trebuie analizate distinct
cele trei etape principale, respectiv etapa sesizării instanței, cea a „judecării” acordului de
recunoaștere,iar nu în ultimul rând etapa „deliberării” și a adoptării unei soluții în această
procedură specială.
Conform art. 483 alin. 2 din C. proc. pen., în acest caz procurorul înaintează instanței
numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul
acordului de recunoaștere a vinovăției. Dispoziția normativă amintită mai sus ridică în practică
un prim semn de întrebare, și anume în situația în care în cauză avem de-a face cu mai multe
persoane care au calitatea de inculpat pentru aceeași faptă sau fapte distincte, iar acestea
intenționează parcurgerea simultan a acestei proceduri speciale, se vor încheia cu fiecare în
parte acorduri de recunoaștere a vinovăției care vor fi înaintate instanței în același timp,
împreună cu actele de urmărire penală relevante, sau va fi încheiat un singur acord de
recunoaștere a vinovăției cu toți inculpații, întocmindu-se în acest sens un singur act procesual
penal.
Procedura de judecată aplicabilă prezentei instituții este reglementată de dispozițiile art.
484 din C. proc. pen. care se completează cu dispozițiile de drept comun. Astfel, după sesizarea
instanței cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și inculpat
se va proceda la repartizarea aleatorie a cauzei și stabilirea unui termen la care se va proceda la
soluționarea acesteia. Completul căruia i-a fost repartizat spre soluționare acordul de
recunoaștere a vinovăției verifică, potrivit art. 484 alin. 1 C. proc. pen., dacă acesta cuprinde
toate mențiunile obligatorii și dacă au fost respectate dispozițiile legale ce reglementează
conținutul său, precum și sesizarea instanței, dispunând, după caz, acoperirea omisiunilor în cel
mult 5 zile și sesizarea conducătorului parchetului care a emis acordul în vederea aducerii la
îndeplinire a măsurilor impuse.
Conform art. 484 alin. 2 din C. proc. pen., instanța se pronunță asupra acordului de
recunoaștere a vinovăției prin sentință, în urma unei proceduri necontradictorii, în ședință
publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia precum și a părții
civile, dacă este prezentă. Chiar dacă textul legal ne vorbește despre pronunțarea sentinței de
către instanța de judecată în ședință publică, trebuie amintit că și judecarea acordului de
recunoaștere se face tot în ședință publică, aplicându-se în continuare, chiar și în ceea ce

Pagina 3 din 7
privește desfășurarea acestei proceduri speciale, regula de drept comun prevăzută de art. 352 din
C. proc. pen., respectiv regula publicității ședințelor de judecată.
Astfel, chiar și la judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției nu pot asista la
desfășurarea ședinței de judecată minorii sub 18 ani, cu excepția situației în care aceștia au
calitatea de părți. Calitatea minorilor sub 18 ani de martori în cauza cu care instanța a fost
sesizată nu constituie o derogare și prin urmare prezența acestora nu poate fi permisă întrucât în
judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției nu sunt ascultați martori, procedura fiind
necontradictorie. Instanța investită cu desfășurarea prezentei proceduri, dacă apreciază că
judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau
vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, la cererea procurorului, a
părților ori din oficiu, poate declara ședința nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită
parte a judecării cauzei. Sancțiunea nerespectării principiului publicității ședinței de judecată la
judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției este cea prevăzută de dispozițiile art. 281 alin.
1 lit. c din C. proc. pen., respectiv nulitatea absolută, sancțiune ce poate fi invocată în orice stare
a procesului, inclusiv în calea de atac ce poate fi promovată împotriva sentinței pronunțate în
această procedură.
În al treilea rând, în desfășurarea acestei proceduri în fața instanței de judecată trebuie
lămurită problema consecințelor neascultării procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia,
precum și a părții civile, dacă este prezentă, condiție obligatorie înainte de adoptarea sentinței.
Având în vedere că dispozițiile art. 484 alin. 2 teza finală C. proc. pen. impun ascultarea
persoanelor arătate, rezultă că este obligatorie nu numai citarea procurorului, a inculpatului și
avocatului acestuia dar și prezența acestora la judecarea cauzei. Sancțiunea nerespectării acestei
obligații la judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției este cea prevăzută de dispozițiile
art. 281 alin. 1 lit. d, e, f din C. proc. pen., respectiv nulitatea absolută, sancțiune ce poate fi
invocată în orice stare a procesului, inclusiv în calea de atac ce poate fi promovată împotriva
sentinței pronunțate în această procedură, conform art. 281 alin. 3, respectiv art. 281 alin. 4 lit. c
din C. proc. pen. În concluzie, este obligatorie nu numai prezența cât și ascultarea procurorului,
a inculpatului și a apărătorului acestuia, în caz contrar judecata urmând a fi amânată pentru a se
îndeplini condiția analizată. Cu toate acestea, alta este rezolvarea în cazul părții civile. Citarea și
prezența acesteia la soluționarea de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției nu
este obligatorie și nu este sancționată cu nulitatea absolută. Instanța are obligația doar a
înștiințării părții civile despre sesizarea sa cu judecarea acordului de recunoaștere încheiat în
faza de urmărire penală între procuror și inculpat, iar în caz de prezentare are obligația ascultării
acestea. Concluzia este pertinentă atât timp cât partea civilă nu poate influența în niciun fel
rezolvarea cauzei întrucât soluționarea laturii civile prin sentința ce va fi pronunțată nu depinde
de aspectele relevate de aceasta cu ocazia ascultării în procedura necontradictorie. Aceasta
deoarece instanța sesizată cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției are un rol pur
formal la soluționarea laturii civile în sensul că fie ia act prin sentința ce o va pronunța de
tranzacția sau acordul de mediere cu privire la acțiunea civilă încheiat între părți, fie lasă
nesoluționată acțiunea civilă în lipsa acestora.
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 485 alin. 2 din C. proc. pen., unde
legiuitorul arată că instanța are posibilitatea admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției
numai cu privire la unii dintre inculpați, respectiv în caz de participație penală, nefiind posibilă
admiterea în parte în caz de pluralitate de infracțiuni reținută în sarcina unui singur inculpate.
Conform art. 485 alin. 3 și 4 din C. proc. pen., indiferent de soluția dispusă, instanța de
judecată sesizată se va pronunța din oficiu și cu privire la cheltuielile judiciare și măsurile
preventive dispuse în cursul urmăririi penale. În caz de admitere a acordului de recunoaștere a
vinovăției, așa cum am menționat mai sus, instanța de judecată va pronunța o sentință, care în
fapt constituie o veritabilă hotărâre de condamnare, învestită cu autoritate de lucru judecat, și
care are conținutul arătat în art. 487 din C. proc. pen. Având în vedere conținutul sentinței
pronunțate în această procedură specială, considerăm că nu există niciun impediment legal care
să împiedice instanța să se pronunțe asupra unor chestiuni corelative cum ar fi: măsurile

Pagina 4 din 7
asigurătorii, măsurile de siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare,
cauțiunea sau confiscarea extinsă.
În ceea ce privește calea de atac ce poate fi promovată împotriva sentinței pronunțate în
această procedură specială, conform art. 488 alin. 1 din C. proc. pen, aceasta este apelul, ce
poate fi declarat în termen de 10 zile de la comunicare de către procuror sau inculpat și este dat
în competența Curții de Apel. Prin urmare, chiar dacă partea civilă participă și este ascultată de
către instanța de judecată sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției, aceasta nu poate fi
titulară și nu poate declanșa această cale de atac. Conform alin. 2 al aceluiași articol, împotriva
sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la
felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, respectiv numai în cazul în care
la pronunțarea sentinței instanța a creat pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra
căreia s-a ajuns la un acord în cursul urmăririi penale. Calea de atac promovată prezintă în
continuare caracter suspensiv, iar la pronunțarea deciziei va fi respectat principiul non
reformatio in peius.
La soluționarea apelului este obligatorie citarea inculpatului nu și prezența acestuia, iar
participarea procurorului este obligatorie, conform art. 420 alin. 3 C. proc. pen. În urma
deliberării, instanța de control judiciar va pronunța în mod obligatoriu una din următoarele
soluții: a) respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil
ori nefondat; b) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost
admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și
pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. 1 lit. a), care se aplică în mod
corespunzător; c) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost
respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile art. 485 alin. 1 lit. a) și art. 486
aplicându-se în mod corespunzător.

Procedura în cauzele cu infractori minori.

Persoanele aflate în stare de minoritate sunt considerate ca fiind insuficient dezvoltate din punct
de vedere psihofizic, astfel că normele juridice privind tragerea la răspundere penală a minorilor
se caracterizează prin grija deosebită pentru reeducarea acestora şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni. Legea penală menţionează în mod expres că minorii sub 14 ani nu răspund penal, iar
în privinţa celor care comit infracţiuni se iau măsuri speciale de ocrotire.
Minorii care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au
săvârşit fapta cu discernământ. Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal. Practic,
urmărirea şi judecata infractorilor minori se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi
derogările prevăzute în art. 504-520 din Codul de procedură penală. Urmărirea penală. În cazul
oricărui suspect sau inculpat minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntarea
a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia, iar când este cazul, pe tutore,
curator sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţie a minorului.
Dacă suspectul sau inculpatul minor a împlinit 16 ani, citarea acestor persoane se va
dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu
împiedică efectuarea acelor activităţi. În această fază, organele de urmărire penală pot să
dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul
în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul.
Pentru efectuarea lui vor fi strânse date cu privire la comportarea minorului în mod
obişnuit, la starea lui fizică şi profilul psihologic, la condiţiile în care a crescut şi a trăit, la
mediul familial şi social în care a crescut şi s-a dezvoltat, dezvoltarea intelectuală şi morală,
factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat comiterea faptelor,
comportamentul minorului, înainte şi după comiterea faptei. În vederea întocmirii referatului de

Pagina 5 din 7
evaluare, serviciul de probaţiune de pe lângă tribunal poate consulta medicul de familie al
minorului, profesorii 229 acestuia şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana
minorului. Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri
motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor. Judecarea infractorilor
minori se face de către instanţele judecătoreşti cu aplicarea procedurii obişnuite care se
completează cu dispoziţiile din procedura specială cuprinsă în art. 504-520. Judecătorii care
judecă infractorii minori sunt anume desemnaţi, potrivit legii.
Dacă infractorul minor devine major în timpul judecării cauzei, instanţa rămâne
competentă să judece cauza şi face aplicabile dispoziţiile procedurale privitoare la minori.
Inculpatul care a comis infracţiunea în timpul cât era minor şi nici la data sesizării instanţei nu
devenise major va fi de asemenea judecat potrivit procedurii speciale privitoare la infractorii
minori. Per a contrario, dacă la data sesizării instanţei inculpatul minor a împlinit 18 ani va fi
judecat potrivit procedurii obişnuite. La judecarea cauzei se citează în afară de părţi, serviciul de
probaţiune şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul. Participarea procurorului la judecarea infractorilor minori
este obligatorie.
În faza judecăţii, instanţa are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de
către serviciul de probaţiune, cu excepţia cazului când referatul a fost deja întocmit în cursul
urmăririi penale, situaţie în care dispunerea efectuării sale de către instanţă este facultativă.
Judecarea cauzelor cu inculpaţi minori se realizează de urgenţă şi cu precădere. Şedinţa în care
are loc judecarea minorului se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică. Regula
aceasta se aplică şi atunci când inculpatul minor la data săvârşirii faptei a devenit major în
cursul judecării cauzei.
Dacă în aceeaşi cauză sunt judecaţi atât infractori minori cât şi infractori majori, iar
disjungerea cauzei nu este posibilă, instanţa va judeca în compunerea necesară cauzelor cu
infractori minori (judecători anume desemnaţi) şi după procedura obişnuită (deci în şedinţă
publică), respectând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile derogatorii prevăzute de
lege. Când inculpatul este un minor sub 16 ani, instanţa poate dispune îndepărtarea lui din
şedinţă după ce este audiat, dacă apreciază că cercetarea 230 judecătorească şi dezbaterile ar
putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Judecarea cauzelor privind infractorii minori
în apel şi în contestaţie se face corespunzător, după aceleaşi reguli aplicabile infractorilor
minori.

Pagina 6 din 7
 BIBLIOGRAFIE

1. Codul de procedură penală

2. George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu, Codul de procedură
3. penală. Texte, jurisprudenţă, hotărâri CEDO, Editura Hamangiu,
4. Bucureşti, 2006
5. Nicolae Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Editura Editura
6. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
7. Anastasiu Crişu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura All
8. Beck, Bucureşti, 2004
9. Mircea Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală,
10. Editura Uuniversul Juridic, Bucureşti, 2009
11. Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de
12. procedură penală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976
13. Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Editura Universul Juridic,
14. Bucureşti, 2014, vol. I
15. Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Editura Universul Juridic,
16. Bucureşti, 2014, vol. II

Pagina 7 din 7