Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT
AN UNIVERSITAR 2013-2014

REFERAT: DREPT UMANITAR


TEMA: PROTECȚIA DREPTULUI LA VIAȚĂ DIN
PERSPECTIVA DREPTULUI UMANITAR

Coordonator: Prof. univ. dr. HLIPCĂ-MIRON PETRU


Masterand: Petriceanu Andrei Iulian

Anul I, SIDIC

Data: 06.07.2014
LISTĂ DE ABREVIERI

1. art. – articol
2. C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3. C.I.C.R. – Comitetul Internațional al Crucii Roșii
3. cit. – citată
4. edit. – editura
5. nr. – numărul
6. O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
7. op. – opera
8. pag. - pagina

1
CUPRINS

LISTĂ DE ABREVIERI .......................................................................................................................................................... 1


NOȚIUNI INTRODUCTIVE ................................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I......................................................................................................................................................................... 4
APLICAREA DREPTULUI UMANITAR ........................................................................................................................... 4
I. DEFINIȚIA DREPTULUI UMANITAR ...................................................................................................................... 4
II. APLICAREA DREPTULUI UMANITAR DE CĂTRE STATE .................................................................................. 4
III. COMITETUL INTERNAȚIONAL AL CRUCII ROȘII ............................................................................................. 5
CAPITOLUL al II-lea .............................................................................................................................................................. 6
SISTEME DE PROTECȚIE INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI. DREPTUL LA VIAȚĂ. SCURT ISTORIC 6
I. APARIȚIA CONCEPTULUI PE PLAN INTERNAȚIONAL ....................................................................................... 6
II. APARIȚIA CONCEPTULUI PE PLAN INTERN ....................................................................................................... 6
CAPITOLUL al III-lea ............................................................................................................................................................. 8
DOCUMENTE CARE REGLEMENTEAZĂ DREPTUL LA VIAȚĂ................................................................................... 8
I. CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE............. 8
II. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ................................................................................... 9
III. PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE ........................................... 11
CAPITOLUL al IV-lea............................................................................................................................................................ 13
GENOCIDUL .................................................................................................................................................................... 13
I. ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL ............................................................................................................................. 13
II. ÎN DREPTUL INTERN............................................................................................................................................. 14
III. ÎN PRACTICA JUDICIARĂ.................................................................................................................................... 15
CAPITOLUL al V-lea ............................................................................................................................................................. 16
VIZIUNI ASUPRA PEDEAPSEI CAPITALE, A AVORTULUI ȘI A EUTANASIEI .......................................................... 16
I. PEDEAPSA CAPITALĂ ............................................................................................................................................ 16
II. AVORTUL ............................................................................................................................................................... 19
III. EUTANASIA .......................................................................................................................................................... 21
CAPITOLUL al VI-lea............................................................................................................................................................ 22
JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE DREPTUL LA VIAȚĂ22
I. CHESTIUNI INTRODUCTIVE ................................................................................................................................. 22
II. CONȚINUT ȘI LIMITĂRI CONFORM ART. 2 ........................................................................................................ 22
III. OBLIGAȚIA NEGATIVĂ GENERALĂ DE A NU CAUZA MOARTEA UNEI PERSOANE................................ 23
IV. OBLIGAȚIA POZITIVĂ DE A LUA TOATE MĂSURILE CARE SE IMPUN PENTRU PROTEJAREA EFECTIVĂ
A DREPTULUI LA VIAȚĂ .......................................................................................................................................... 24
CAPITOLUL al VII-lea .......................................................................................................................................................... 25
ASASINI ȘI ASASINATE CELEBRE................................................................................................................................ 25
I. SCURT ISTORIC ...................................................................................................................................................... 25
II. EXEMPLE DE ASASINATE CELEBRE .................................................................................................................. 25
CONCLUZIE ......................................................................................................................................................................... 27
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................................... 28

2
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Tema aleasă, face parte din actualitatea juridică și socială a timpului în care trăim, astfel
că am încercat să tratez din mai multe perspective protecția dreptului la viață, de la apariție până
în zilele noastre, schematizând evoluția și percepția diferitelor civilizații despre acest fenomen
controversat, dar de o importanță enormă.
Omenirea s-a confruntat încă din cele mai vechi timpuri cu problematica rezolvării
crizelor ce amenințau buna desfășurare a relațiilor interumane. Astfel că primele încercări de a
stopa fenomene ce puneau în primejdie viața, în primul rând, sunt datate chiar din perioada
antică. Savanți celebri și-au adus contribuția în acest sens, prin nenumărate opere ce au avut
menirea de a naște în conștiința indivizilor din acea perioadă, respectul pe care ar trebui să-l
acorde celor aflați în jurul lor, dar mai ales să li se inoculeze ideea că nimeni nu se află mai
presus de lege. Platon și Aristotel, au fost preocupați să dezbată pentru prima dată un astfel de
inconvenient, lumea fiind la primul contact cu criza care afecta tot mai mult relațiile dintre
indivizi sau dintre indivizi și stat (sub forma cetății cum apare în numeroase opere de atunci).
Efortul lor a fost unul de lăudat, deoarece idei din opere (precum „Politica” lui Aristotel) au fost
preluate, cu unele trasformări, în unele acte constituționale ce au fost elaborate ulterior.
Cu toate că omului îi sunt garantate respectarea mai multor drepturi, se consideră că unul
dintre cele mai importante ar fi dreptul la viață, deoarece ar apăra chiar dreptul fiecărui cetățean
de a se naște, a trăi și a muri în mod natural (cu unele excepții). Astfel că suprimarea fără drept a
vieții este garantată și condamnată de fiecare legislație în parte, iar în Romania, există mai multe
infracțiuni care fac obiectul dreptului penal și cărora le este destinat un întreg capitol din acesta,
în completare cu alte legi conexe. În privința apariției actelor care garantează respectarea
dreptului la viață, multe dintre acestea au fost elaborate după cel de-al doilea Război Mondial,
mai ales sub drapelul Organizației Națiunilor Unite. Denumirea sub care documentele ONU
reunesc principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului este Carta Internaţională a
Drepturilor Omului. Astfel că există mai multe documente care au încercat să îi confere o
anumită protecție acestui drept, dar și o anumită formă și mai ales notorietate.

3
CAPITOLUL I
APLICAREA DREPTULUI UMANITAR

I. DEFINIȚIA DREPTULUI UMANITAR


Reprezintă totalitatea regulilor internaţionale convenţionale sau cutumiare care
reglementează problemele umanitare ce reies direct atât din conflicte armate internaţionale, cât
şi din conflicte armate interne. Din raţiuni umanitare, acestea restrâng dreptul părţilor la un
conflict armat de a folosi mijloace şi metode de purtare a războiului la alegerea lor, şi
intenţionează protejarea persoanelor şi obiectelor afectate de conflict. 1

II. APLICAREA DREPTULUI UMANITAR DE CĂTRE STATE


Convențiile de la Geneva și Protocoalele adiționale stabilesc următoarele obligații ale
statelor părți, în vederea aplicării dreptului umanitar:
 Angajamentul de a respecta normele acestui drept în toate împrejurările;
 Obligația de a difuza cât mai pe larg posibil, pe timp de pace și de război, textul
convențiilor și de a încorpora studiul lor în programele de instrucție militară și dacă este
posibil, civilă, astfel ca principiile acestuia să fie cunoscute de întreaga populație;
 Obligația de a lua măsuri legislative pentru stabilirea sancțiunilor penale menite să fie
aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare din infracțiunile
grave la Convențiile de la Geneva;
 Obligația de a urmări și de a judeca persoanele bănuite de a fi comis sau a fi ordonat să se
comită astfel de infracțiuni;
 Obligația de a lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dreptului umanitar.2

1
Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Regulile războiului și dreptul umanitar, Edit. Lumina Lex, București, 2003, p.
88.

2
Bianca Selejan-Guțan, Laura – Maria Crăciunean, Drept internațional public, Edit. Hamangiu, București, 2008, p.
223.

4
III. COMITETUL INTERNAȚIONAL AL CRUCII ROȘII
A fost creat la Geneva, în 1863 și consacrat prin Convențiile de la Geneva din 1949 și
prin conferințele internaționale ale Crucii Roșii, CICR este o instituție umanitară independentă,
cu sediul în Elveția, cu statut propriu, având rolul:
 De a menține și difuza principiile fundamentale ale mișcării- umanitatea, imparțialitatea,
neutralitatea, independența, serviciul voluntar, unitatea și universalitatea;
 De a recunoaște orice nouă Societate Națională de Cruce Roșie constituită, care
îndeplinește condițiile prevăzute de statut;
 De a îndeplini sarcinile care îi revin potrivit Convențiilor de la Geneva, de a lucra pentru
aplicarea corectă a dreptului umanitar și de a lua cunoștință despre orice plângeri privind
pretinse violări ale acestuia;
 De a se strădui în permanență, ca instituție neutră, să asigure protecția și asistența
necesară militarilor și civililor - victime ale conflictelor armate;
 De a asigura funcționarea Agenției Centrale de Căutare, prevăzută de Convențiile de la
Geneva;
 De a contribui la formarea personalului medical și la pregătirea echipamentului medical,
în cooperarea cu autoritățile competente;
 De a contribui la înțelegerea și difuzarea cunoștințelor de drept internațional umanitar.3
Mandatul său îi permite să ia în discuţie anumite probleme cu statele şi cu părţile la
conflict, prin deschiderea de delegaţii şi prin trimiterea de delegaţi. Dimensiunea internaţională a
CICR este confirmată de acordurile la vârf pe care le-a încheiat cu mai mult de 50 de state.
Aceste acorduri, care sunt supuse regulilor dreptului internaţional, prevăd condiţia juridică pe
care o are CICR pe teritoriul statelor unde îşi desfăşoară activităţile umanitare şi recunosc
acestuia calitatea de persoană juridică internaţională, garantându-i privilegii şi imunităţi de care
se bucură, în mod normal, organizaţiile internaţionale. Asemenea privilegii şi imunităţi sunt
indispensabile pentru CICR pentru că ele îi garantează acestei instituţii cele două condiţii
esenţiale pentru acţiunea sa, respectiv neutralitatea şi independenţa. Fiind non-guvernamental din
punct de vedere al naturii şi al personalului, CICR se deosebeşte atât de Organizaţia Naţiunilor
Unite, cât şi de alte organizaţii umanitare non-guvernamentale (ONG-uri).

3
Ibidem

5
CAPITOLUL al II-lea
SISTEME DE PROTECȚIE INTERNAȚIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI. DREPTUL LA VIAȚĂ. SCURT
ISTORIC

I. APARIȚIA CONCEPTULUI PE PLAN INTERNAȚIONAL


În anul 1215, apare la data de 15 iunie, primul document constituțional numit “ Magna
Charta Libertatum ”, cu precizarea că avea putere absolută asupra celorlalte acte existente în
lume, aceasta adresându-li-se în primul rând regelui cu scopul de a elimina abuzurile comise de
monarh sau de reprezentanții săi direcți care, la acea vreme, suprimau drepturile cetățenilor,
notabilă fiind încarcerarea fără o justă și o prealabilă judecată.
Anul 1789 este cunoscut în istorie ca fiind anul Revoluției Franceze si totodată Căderea
Bastiliei (14 iulie 1789), moment în care Franța, marchează trecerea la epoca modernă, ajungând
în cele din urmă la forma de guvernare numită republică ce avea la bază libertatea și egalitatea
tuturor cetățenilor, astfel că la data de 20 august 1789 apare un document celebru ce a dăinuit
peste secole, acesta purtând denumirea de “ Declarația drepturilor omului și a cetățeanului ” ,
subliniind chiar din primul articol că „ oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi “.
Un alt document de maximă importanță apare în SUA, în anul 1776, numit “ Declarația de
independență a SUA ”, fiind concepută pe aproape aceeași idee conform căreia oamenii au fost
creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile.(ex : viața)

II. APARIȚIA CONCEPTULUI PE PLAN INTERN


Primele documente atestă că încă din secolul al XVI-lea s-a încercat o cristalizare a
drepturilor cetățenilor și a libertăților acestor, fapt ce ne duce cu gandul că nu exista în acel
moment un act ce constituia legea țării în care să fie inserate aspecte ce țineau de drepturile
fundamentale ale omului și mai ales de dreptul la viață, dar cu toate acestea, omenirea se
confrunta din ce în ce mai mult cu probleme care puneau în primejdie integritatea fizică și
deopotrivă respectarea egalității în fața legii a cetățenilor. Unul dintre cei care au fost preocupați
de introducerea unui sistem bine structurat de legi, a fost Neagoe Basarab, domnitor al Țării
Românești între anii 1512 și 1521, care prin declarații și constituții a încercat să susțină egalitatea

6
poporului român în raport cu celelalte popoare, urmat printre alții de către Matei Basarab, numit
și Matei din Brâncoveni, descendent al boierilor Craioveşti, ce se considera nepotul lui Neagoe
Basarab, fiind astfel îndreptăţit să aspire la domnia ţării, dar care nu și-a luat numele după
predecesorul său, ci după o altă rudă ce se numea Șerban- întâiul domn, căruia contemporanii i-
au spus “ Basarab ”. Dar cea mai mare realizare a fost aducerea în țară a tiparului, cu ajutorul
căruia s-au tipărit primele legiuiri din Țara Românească : Pravila de la Govora (1640) și
Îndreptarea Legii (1652), dar cu toate acestea, se consideră că primul document juridic românesc
în care se tratează pentru prima dată aspecte ce țin de drepturile omului și cetățeanului este
Constituția Cărvunarilor, care încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în
Principatele Române, formulând pentru prima dată principiul fundamental al domniei legilor și al
separării puterii în stat și care aducea la lumină principiile inspirate din ideologia Revoluției
Franceze, precum respectul pentru proprietate, dreptul la viață, egalitatea în fața legilor,
libertatea persoanei, etc. Au urmat după aceasta alte documente precum Moţiunea de la Blaj şi
Constituţiile române din 1866, 1923, 1948, 1952 şi 1965, Regulamentul Organic, toate făcând
referire la drepturile omului.
Cu toate acestea, pentru prima dată în practica socială, s-au formulat idei, concepții
despre drepturile omului în perioada revoluției burgheze, doar atunci simțindu-se cu adevărat
impactul asupra societății nu numai pe plan intern, dar și pe plan internațional, astfel că de-a
lungul secolelor s-au conturat numeroase ideologii ce au facut referire la drepturile omului,
libertățile acestuia și la metode de implementare a legilor care să protejeze respectarea lor.

7
CAPITOLUL al III-lea
DOCUMENTE CARE REGLEMENTEAZĂ DREPTUL LA
VIAȚĂ

I. CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A


LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE
Această convenție a fost semnată la Roma, în anul 1950 și a avut în prim-plan apararea
individului față de propriul stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale, statele având
obligația să respecte în orice situație (chiar și-n timp de război) dreptul la viață, interzicerea
torturii și neretroactivității legii penale.
Chiar de la art. 2, Convenția statuează că „Dreptul la viaţă al oricărei persoane e protejat
prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă
prin lege”, ceea ce denotă caracterul imperativ a prezentului articol și de scurtă interpretare,
singura excepție fiind aceea când în baza unei sentințe definitive se hotărăște aplicarea pedeapsei
cu moartea (acolo unde legislația internă a fiecărui stat o prevede), dar în cel de-al doilea alineat
se exemplifică situațiile când nu se aduce atingere dreptului la viață „moartea nu e considerată ca
fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când ea rezultă din recurgerea la forţă dovedită
absolut necesară:
a) pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (legitimă apărare);
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecţie”.
Deci, doar în acest cadru strict și limitativ prevazut de lege cel în cauză nu poate fi acuzat
de suprimarea vieții unei persoane. Altă situație care nu este inclusă în exemplele de mai sus, ar
putea constitui tragerea la răspundere a vinovatului și condamnarea acestuia, după cum legea o
prevede.
În ceea ce privește abolirea pedepsei cu moartea, au apărut protocoalele 6 și 13, ce
consacră expres şi exclusiv aceste probleme. Astfel că protocolul nr. 6, prevede la art. 1 că „nimeni

8
nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”4, dar cu titlu de excepție,
Protocolul admitea unele situații excepționale. De exemplu, în art. 2 , există situația când un stat
poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru actele săvârşite în timp de război sau de
pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de
această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General
al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză. De aici și ideea conform căreia nu
se putea include pedeapsa cu moartea decât pentru cazuri excepționale și în urma comunicării
Secretarului General.
Spre deosebire de situațiile cu titlu de excepție, prevăzute de Protocolul nr. 6, în Protocolul
nr. 13, nu se mai prevede nicio derogare, fiind mult mai radical în ceea ce privește interzicerea
pedepsei capitale, astfel că abolirea pedepsei cu moartea se impune pentru că este esenţială
pentru protecţia dreptului la viaţă, valoare fundamentală într-o societate democratică. Deci se
apără valori importante pentru o societate modernă, precum dreptul la viață, care este socotit ca
fiind un drept primordial de ocrotit. Dar trebuie subliniat faptul că cel mai important rol în
determinarea acestui drept l-a jucat jurisprudența CEDO, care a facut tot timpul o paralelă între
textul Convenției și schimbările ce au intervenit pe plan social, dar mai ales a reușit să transpună
de multe ori textul de lege la situațiile de fapt, ivite pe rolul instanței, îmbogățind cei 62 de ani
de existență, de când a fost semnată convenția.

II. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI


Aceasta a apărut la data de 10 decembrie 1948 și se consideră că a pus bazele protecţiei
drepturilor omului, iar împreună cu cele două Pacte, adoptate ulterior, privind protecţia drepturilor
civile şi politice şi privind drepturile sociale, economice şi culturale, formează ceea ce este generic
denumită Carta Internaţională a Drepturilor Fundamentale. Evenimentul esențial care a generat
nevoia de a crea un document puternic, care să fie acceptat și respectat de toate țările semnatare
a fost exterminarea evreilor de către naziști, în fruntea cărora se afla Adolf Hitler, care a produs
un adevarat genocid din încercarea de a proteja rasa ariană și care îi socotea pe evrei drept „un
cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, astfel că a dus o politică rasistă de
înlăturare cu orice preț a poporului evreu din Germania. Prin acest document s-a dorit să nu se

4
“Drepturile omului”, Editura Moroșan, 2005, pag. 110.

9
mai repete niciodată istoria și să se ocrotească dreptul la viață, indiferent de etnie, religie, sex,
orientare politică,etc. Încă de la început, prin art. 1 se prezintă situația ce se dorește
implementată prin acest act, astfel că “toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi
în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de
celelalte în spiritul fraternităţii.” Prezentul text face referire chiar la momentul nașterii, când
omul dobândește libertatea si egalitatea în raport cu semenii săi, nemaifiind nevoie de o
încercare ulterioară de a obține un asfel de statut sau de a face parte dintr-o anumită națiune, de a
avea o anumită religie, culoare, sex sau de a depinde de un alt factor extern, cum menționează
urmatoarele două alineate. De asemenea, sunt prohibite, sub orice formă, sclavia, tortura,
tratamentele şi pedepsele crude, inumane sau degradante. Documentul vizează în special acele
drepturi considerate inalienabile şi naturale omului. Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viaţă, securitatea persoanei și
libertatea acesteia. Scopul elaborării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului este ca dreptul
la viaţă să fie consacrat şi respectat în ordinea internă a tuturor statelor membre ONU, dar in
final, le revine statelor semnatare alegerea conținutului pe care îl vor recunoaşte acestui drept în
ordinea juridică internă a fiecăruia, el trebuid să fie înțeles în cel mai cuprinzător mod posibil.
La momentul actual se consideră că Declarația face parte din dreptul cutumiar, legiuitorul
român introducând în Constituție, la articolul 20 precizarea că „Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele şi celelalte tratate la care România este
parte”.5
În ceea ce privește sfera acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului este mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât orice altă declaraţie de drepturi ale
omului elaborată până atunci pe planul legislaţiei interne, iar dreptul la viață este inclus în art. 3,
care prevede că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei
sale”, așa cum am precizat și mai sus, ca fiind cele mai naturale dintre drepturile unui om.
Datorită notorietății de care se bucură acest document, putem considera ca reprezintă
“Biblia” în materia drepturilor omului, având aceeași importanță ca și celelalte acte de interes

5
“Constituția României”, Editura Steaua Nordului , 2009, pag. 12.

10
general care au animat de-a lungul timpului acest domeniu controversat.(Magna Charta
Libertatum, Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Declaraţia de Independenţă a Americii).

III. PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI


POLITICE
Acest document tratează mai multe drepturi decât Declarația, fiind în completarea
acesteia, iar în ceea ce privește dreptul la viață, cea de-a treia parte debutează chiar cu dezbaterea
mai pe larg a acestui drept. El a intrat în vigoare abia în anul 1976, cu toate că a fost adoptat cu
10 ani mai devreme, România ratificându-l în anul 1974.
Astfel că la articolul 6, dreptului la viață i se acordă o maximă importanță, fiind calificat
ca inerent persoanei umane, asta subliniind o mare evoluție față de actele precedente, în care nu
apăreau termeni de o asemenea anvergură pentru a descrie acest drept. Dar pentru a exemplifica,
art.6 presupune urmatoarele :
1. „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”
Pactul conţine şi reglementări referitoare la pedeapsa cu moartea. Astfel:
2. „În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să
fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în
virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.”
3. „Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la Pact să deroge în vreun fel de la o
obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.”
4. „Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.”
5. „O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.”
6. „Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se

11
împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.”
De unde rezultă că există cazuri strict si limitativ prevazute de lege, în care se acceptă
aplicarea pedepsei capitale, dar aceasta este condiționată de alți factori, precum existența în
legislația internă a statului respectiv a pedepsei cu moartea, să nu se aplice în mod arbitrar o
astfel de pedeapsă, subiecții pasivi să nu fie un minor sau o femeie gravidă, cu alte cuvinte există
derogări de la situația de bază, să se aplice în virtutea unei hotărâri rămase definitive, care să
emane doar de la un tribunal competent, ceea ce ne face să înțelegem că nu are calitatea să
judece astfel de fapte orice instanță și este prevăzută doar pentru crime grave, precum genocidul,
neputând fi aplicată pentru orice fel de crimă.

12
CAPITOLUL al IV-lea
GENOCIDUL

I. ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Impactul pe care l-a generat omenirii holocaustul naziștilor a avut ca repercusiuni
imediate, ulterioare terminării războiului, aducerea în fața justiției a principalilor vinovați de
acest masacru și tragerea lor la răspundere, dar mai ales s-a încercat construirea unui mecanism
care sa prevină repetarea unui astfel de eveniment în viitor. Astfel că ceea ce a urmat, a fost
adoptarea Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.6 În primul rând, este
subliniat faptul că dreptul la viață al membrilor cuprinși într-o anume colectivitate sa fie cu
adevarat garantat de fiecare stat în parte prin legile interne și de Națiunile Unite prin cele
internaționale, deoarece așa cum bine se afirma din tribuna ONU, „ genocidul este o negare la
existență a unor întregi populații, așa cum omuciderea este o negare a dreptului la viață al unei
ființe umane individuale ”.7 Iar în cel de-al doilea rând, se vizează necesitatea ca statele să fie
obligate să se abțină de la orice acțiune de natură a periclita viața și securitatea indivizilor din
acea țară.
Definiție – genocidul a fost definit prin art. 2 al Convenției astfel : „În prezenta
convenție, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenția de a distruge,
în totalitate sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi :
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică
totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.”
Astfel că textul de lege nu prezintă în mod expres nici limitele distrugerii grupului și nici
grupurile care ar putea fi protejate prin acest document. Astfel că s-au conturat mai multe opinii

6
Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, din 09.12.1948 (anexa II)

7
Leo Kuper, The Prevention of Genocid, Yale University Press, New Haven and London, 1985, pag 6.

13
referitoare la aceste aspecte. Într-o primă opinie s-a susținut că omorârea unui singur individ al
grupului, independent de intenția pe care a avut-o făptuitorul, constituie infracțiunea de omor,
iar potrivit unui alt autor, important pentru a o califica drept genocid este ca intenția de omor a
făptuitorului să fie adresată grupului din care a făcut parte persoana ucisă.8
În privința grupurilor protejate, absența unor definiri ale conceptelor de național, etnic,
rasial și religios în cadrul legii, a lăsat deschisă posibilitatea interpretării în mod diferit și
neunitar al acestui termen destul de vast. Prima distincție apare între grupul național ca atare și
originea națională, opinându-se și în acest caz mai multe păreri, dar și în comparație cu termenul
de minoritate națională.
S-a mai susținut că prin „rasial” , se înțeleg caracteristici ereditare, fizice, în timp ce prin
“etnic” , s-a încercat evidențierea caracteristicilor culturale, istorice ale unui grup, dar cu toate
acestea interpretarea conceptului de grup “religios” a fost mult mai ușor de înțeles, deoarece
expresia de religie înglobează convingeri teiste, neteiste și ateiste.
Cel mai fierbinte punct, a fost acela de a stabili cu ce fel de atitudine psihică trebuia să
acționeze făptuitorul, iar părerea unamimă a fost aceea că el era animat de intenție, chiar mai
mult decât atât, putem adăuga ca fiind una directă, adică el avea reprezentarea urmărilor faptei
sale și urmărea obținerea acestui rezultat.

II. ÎN DREPTUL INTERN


Această convenție a fost aprobată și supusă semnării și ratificării de către Adunarea
Generală la data de 9 decembrie 1948 și a intrat în vigoare la data de 12 ianuarie 1951, dar
Romania a aderat la convenție pe 11 octombrie 1950. Ca urmare a angajării fiecărui stat de a lua
fiecare în parte măsurile legislative necesare pentru aplicarea dispozițiilor prevăzute în textul de
lege, statul român a introdus prin Decretul nr. 212/1960 în Codul Penal aflat atunci în vigoare,
un nou articol (231), prin care se reproducea în mare parte art. 2 din Convenție. Mai târziu, în
anul 1969, la data de 1 ianuarie, a intrat în vigoare un nou cod penal, care tratează la art. 357 9
(valabil și în prezent) infracțiunea de genocid, cu modificări în ceea ce privește sancțiunea, care
acum apare sub forma detențiunii pe viață sau a închisorii de la 15 la 25 ani și interzicerea unor

8
Gheorghe Diaconescu, „Genocidul”, Edit. Militară, București, 1991, pag 34.

9
Codul Penal, Edit. Hamangiu, Ediția a 18-a, Titlul XI, pag. 186.

14
drepturi, cu precizarea că dacă se desfășoară pe timp de război, pedeapsa este doar detențiunea
pe viață, ceea ce prezintă caracterul mult mai grav al factorului timp. Obiectul juridic principal
constă în relațiile sociale referitoare la existența și securitatea colectivităților umane, precum și a
grupurilor naționale, etnice, rasiale sau religioase, iar în secundar are in prim-plan relațiile
sociale referitoare la dreptul la viață, la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Obiectul
material constă în corpul victimelor. Ca și subiect activ, nu interesează în mod special, deoarece
poate fi orice persoana. Ceea ce ne interesează cu adevărat este faptul că și tentativa se
pedepsește datorită gravității faptei.10

III. ÎN PRACTICA JUDICIARĂ


Cel mai celebru caz în care a fost incriminată infracțiunea de genocid, a apărut pe data de
25 decembrie 1989, când soții Ceaușescu au fost judecați și condamnați pentru mai multe
infracțiuni, printre care și aceea de genocid, dar de reținut este și faptul că după acest proces, în
care a fost aplicat în premieră textul ce incriminează genocidul, Parchetul și-a extins inculparea
și asupra funcționarilor politici superiori, care făceau parte din conducerea fostului partid de
11
guvernământ, aplicându-li-se aceeași pedeapsă prevazută de art. 357 , acesta fiind primul și
poate cel mai important caz din practica noastră judiciară, când s-au aplicat prevederile
prezentului articol și au fost incriminate cu succes fapte ce au marcat perioada decembristă din
anul de glorie 1989, când poporul român s-a eliberat de sub regimul totalitarist condus de
Nicolae Ceaușescu.

10
Tudorel Toader, “Drept penal român.Partea Specială”, Edit Hamangiu, Ediția a 5-a, 2011, pag 537.

11
Gheorghe Diaconescu, op. cit, pag. 123.

15
CAPITOLUL al V-lea
VIZIUNI ASUPRA PEDEAPSEI CAPITALE, A AVORTULUI ȘI
A EUTANASIEI

I. PEDEAPSA CAPITALĂ
Dreptul la viață nu este un drept intangibil pe deplin, ci există legislații care permit încă
suprimarea vieții în urma unei condamnări pentru fapte extrem de grave, cu unele nuanțe, când
ea este permisă doar pe timp de război sau pe timp de pace, cu unele limitări ce țin de importanța
infracțiunilor săvârșite.
Astăzi, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor lumii, incluzând statele
europene, dar şi ţări ca Namibia, Mozambique sau Angola. În anul 2000, 108 ţări aboliseră de
drept sau de facto (nicio execuţie nu a mai fost efectuată) pedeapsa capitală, iar SUA face parte
dintre cele 6 țări care condamnă minorii la moarte, alături de Pakistan, Nigeria, Yemen, Arabia
Saudită și Iran.
Istoricul pedepsei capitale în România : a) pâna la abolirea din 1864 – În pravilele
domnești, cum sunt “Cartea românească de învățătură” din 1646 a lui Vasile Lupu și
„Îndreptarea legii” din 1652 a lui Matei Basarab, cele mai grave fapte erau pedepsite cu moartea.
Astfel era pedepsit cel care își trăda patria sau cel care răpea o femeie și mai mult dacă un om
din popor se lăsa prins viu, în timp de război, i se tăia capul, iar în cazul unui boier, acesta era
spânzurat.12 Mai târziu, în timpul celei de a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, pedeapsa
cu moartea a început chiar să fie înlaturată, punând mai mult accent pe închisoare îndelungată în
niște condiții vitrege, pentru ca cel vinovat să se curețe singur de păcatul făcut, să conștientizeze
într-un fel urmările nefaste la care au dus suprimarea vieții unui individ. Dar după mai multe
schimbări ale vremii, pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Regulamentul Organic al Țării
Românești, care în art. 298 stabilea că pedepsele cu tăierea mâinilor sau cu moartea, precum și
munca în cazna se desființează fără a mai putea fi reluate din acel moment.

12
Iulian Poenaru, “Contribuții la studiul pedepsei capitale”, Edit. Academiei R.S.R, 1974, pag. 67.

16
b) din 1864 până în 1944 – Constituția din 1866 a înscris în art 18 principiul abolirii pedepsei
capitale, cu excepția cazurilor prevăzute în Codul justiției militare pentru timp de război, dar în
anul 1871 partidul conservator a cerut modificarea Constituției în ceea ce privește pedeapsa
capitală, ca aceasta să poată fi reintrodusă pentru asasinat. Prin Constituția din 1938,s-a decis că
se putea aplica pedeapsa cu moartea pentru atentate împotriva regelui, membrilor familiei
acestuia, în caz de tâlhărie sau asasinat politic. Dictatura militară antonesciană a lărgit excesiv
sfera ilicitului penal pentru fapte ca sustragerea de armament, răzvrătire, insurecție, rebeliune,
omor, comunicații de telefon, telegraf și radio, provocarea de pericol public și de catastrofă
ferată13, apărând ulterior o serie de legi care au mărit considerabil cadrul aplicării pedepsei
capitale. Din păcate,acest mecanism de represiune, a fost folosit în perioada burgheziei și a
moșierimii împotriva elementelor muncitorești și progresiste, a comuniștilor și a altor patrioți.
c) după 1944 – Prin unele legi speciale s-a prevăzut pedeapsa capitală pentru criminalii de război
și a celor care au hotărât declararea sau continuarea războiului contra URSS și a Națiunilor
Unite. Pedeapsa capitală a fost menținută în codul penal la republicare în 1948, dar care
prevedea această măsură ca fiind una cu caracter excepțional pentru infracțiuni ca trădarea de
patrie, actele de teroare, infracțiuni contra umanității, omor deosebit de grav și cel săvârșit prin
torturi sau cruzimi și mai târziu pentru delapidare, care trebuia să îndeplinească unele condiții.
Argumente în favoarea și împotriva pedepsei capitale : a) în favoarea adoptării
pedepsei capitale – în urma rezultatelor statistice, s-a constatat că aplicarea pedepsei cu moartea
reprezintă o frână în ceea ce privește elementul infracțional, iar în țări unde a fost abolită, această
rată a scăzut, până la cote minime, ceea ce denotă că metoda a dat roade atata timp cât a fost în
vigoare, dar unul dintre cele mai seriose argumente, este reprezentat de puternicul efect
intimidant pe care-l generează în conștiința multor criminali menținerea acestei măsuri, mai ales
dacă este pronunțată de către tribunal, în ședință publică și este executată în public. De exemplu,
în anul 1969, la Bagdad, 15 persoane au fost executate în piața publică, în urma condamnării
infracțiunii de spionaj. Un alt argument pro îl constituie dificultatea găsirii unei pedepse de
înlocuire în cazul abolirii ei, mulți autori fiind de părere că aplicarea detențiunii pe viață nu este
o metodă cu un impact la fel de mare pentru opinia publică ca și aceea a pedepsei capitale, dar
care nu a fost îmbrațișată unanim de toată literatura de specialitate.

13
Iulian Poenaru, op. cit, pag 75.

17
b) împotriva adoptării pedepsei capitale – în mod normal, se spune că nimeni nu poate lua altuia
ceea ce nu i-ar putea restitui, viața fiind acel atribut al omului care daca este suprimat, nu mai
poate fi redat. Și mai ales, dacă mama care dă viață pruncului este trasă la răspundere pentru
infracțiunea de pruncucidere, de ce o altă persoană care nu ar avea o legătură mai strânsă cu
persoana în cauză ar putea să-i ia viața? Aceasta este întrebarea care ne-o punem când vine vorba
de legalitatea acestei măsuri. Dar unul din cele mai importante argumente îl constituie existența
erorilor judiciare, el derivând din caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea și din
ireversibilitatea fenomenului morții. De exemplu, în anul 1953, Benthely, un tânăr englez de 19
ani, analfabet și debil mintal, a fost condamnat la moarte și spânzurat pentru omorârea unui
agent de poliție. Ulterior s-a stabilit că Craig, un complice de-al său, și căruia îi salvase viața, era
adevaratul autor al omorului. 14 Un alt argument ține de aplicarea acestei pedepse în mod neegal,
din motive rasiale, eveniment petrecut în SUA, când datorită legislației permisive, au fost
executați mai mulți oameni de culoare (în special negri), decât albi.
Un alt motiv de luat în seamă este acela că o femeie însărcinată nu poate fi executată
decât după ce a născut, pentru a nu lovi copilul pe care ea îl poartă cu o pedeapsă nemeritată.
Mai există și alte argumente, dar unul destul de important, de natură psihologică, ar fi efectul
așteptării execuției, care se transforma el însuși într-o a doua pedeapsă. Avem mărturia unui
condamnat, care afirma că “așteptarea care durează de atâtea luni, este un infern.” De aici rezultă
că un condamnat se obișnuiește cu ideea de moarte, dar timpul care se scurge între momentul
condamnării și cel al executării, îi afectează și mai mult condiția psihică, mai ales dacă ar fi să
coroborăm și cu celelalte argumente contra, care ne fac să întelegem că măsura pedepsei
capitale, este de cele mai multe ori inumană.
Moduri de executare folosite în trecut :
a) Arderea pe rug; (Italia, Franța)
b) Tragerea pe roată. (Cartagina,România)
Moduri de executare folosite în prezent : (1974)
a) Decapitarea; (Scoția, Franța, Arabia Saudită)
b) Împușcarea; (Italia, România)
c) Electrocutarea,ștrangularea, asfixierea, lapidarea,etc.

14
Iulian Poenaru, op. cit, pag. 142.

18
II. AVORTUL
Avortul ( în latină : ab - "fără" , ortus - "naștere" ) presupune întreruperea sarcinii prin
eliminarea fătului (spontană sau provocată) din cavitatea uterină înainte de termenul de gestație
și având drept efect moartea fătului. Este vorba deci de o fiinţă care nu a depăşit stadiul vieţii
intrauterine, începând de la germene sau embrion (adică o posibilitate sau probabilitate de viaţă
omenească) până la fătul aflat în pragul vieţii extrauterine. Dar din perspectiva care ne
interesează pe noi, cel mai important este avortul provocat, deoarece atât legea penală, cât și
Biserica, incriminează o astfel de faptă. De aceea, poate fi considerat ca fiind un mijloc
de contracepție, ce se realizează prin intervenție chirurgicală specializată sau prin mijloace
empirice. De modul cum se efectuează intervenția depinde starea de sănătate a persoanei ca-
re avortează; avortul constituie unul dintre factorii de risc privind îmbolnăvirile și mortalitatea
maternă. În mod curent, se realizează în primele trei luni de sarcină. Intervențiile ulterioare
afectează în mai mare măsură sănătatea și viața femeilor însărcinate.
Ca și concepție asupra acestei metode destul de controversate, o dată cu trecerea
timpului, s-au formulat mai multe opinii, ținând cont și de civilizație, dar și de nivelul de
pregătire în care au apărut. Astfel, vechile societăţi ale Greciei şi Romei erau tolerante faţă de
avort, iar la romani avortul putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii, nemaiținând cont în ce stare
se afla fătul în momentul expulzării din pântecele mamei. Și țara noastră are o istorie în acest
sens, deoarece Codul Penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca şi Codul Penal din
1937, care permitea, totuşi, avortul în două situaţii de excepție : în situaţia în care menţinerea
sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi în situaţia în care unul dintre părinţi era bolnav
psihic şi pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine. Deci se putea lua o
astfel de decizie doar în momentul în care în urma unui studiu de specialitate, se constata că
boala îl va afecta indubitabil și pe copil, nu după simple presupuneri. În momentul de față,
reprezintă provocare ilegală a avortului, potrivit articolului 185, din Codul Penal „întreruperea
cursului sarcinii prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara institiţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop,
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate,
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.

19
Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă prin faptele prevăzute la aliniatele (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărcinare vreo
vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15
ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă cel care a săvârşit fapta este un medic, pe lângă pedeapsa
cu închisoarea se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.”
Întreruperea cursului sarcinii, efectuată de medic nu se pedepseşte dacă:
a) întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel;
b) când întreruperea sarcinii se impunea din motive terapeutice;
c) când femeia însărcinată s-ar afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar
întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice.
Astfel că trebuiesc îndeplinite niște condiții pentru ca fapta să fie considerată infracțiune,
dar pot exista și situații când ea nu este incriminată cu toate că îmbracă forma consumată a
presupusei infracțiuni, datorită unor situații de excepție, de ordin medical. În perioada regimului
totalitarist, toate legile din ţara noastră condamnau cu pedeapsa închisorii orice provocare ilegală
a avortului. După 1989 însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că erau în totală contradicţie
cu respectarea drepturilor omului. În momentul actual, avortul este autorizat până în a 22-a
săptămână în Anglia, până în momentul naşterii în SUA şi, începând din 1996, până în a 14-a
săptămână în România, așa cum prevede și Codul Penal.
În acest sens, s-au format două tabere, a acelora care îi respectă mamei dorința de a
procrea sau nu, fara nicio condiție și tabăra celor care refuză categoric acceptarea avortului
tocmai din respect pentru viața fătului, care chiar dacă nu s-a născut, este considerat ca fiind o
ființă umană, cu propriul ei drept la viață. În sprijinul fiecărei opinii s-au adus argumente atât
pro,cât și contra, dar nu s-a ajuns până acum la un consens. Dar nu numai legea penală condamnă
astfel de fapte, ci și Biserica, ce consideră că avortul înseamnă omucidere cu premeditare şi este
„păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a societăţii”, dar mai
ales în condițiile în care pedeapsa capitală a fost abolită, tocmai pentru a respecta dreptul omului
la viață, cine le dă dreptul acestor mame să condamne la moarte fiinţe nevinovate?

20
III. EUTANASIA
O altă mare controversă care există de secole, este aceea a stabilirii dacă eutanasia
reprezintă sau nu încălcarea dreptului la viață, mai ales că se cunoaște că este uciderea săvârşită
sub un impuls de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală
incurabilă şi a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă. Mulți au asemănat eutanasia cu
suicidul asistat, dar diferenţa dintre cele două constă în modalitatea de a îndeplini această
acţiune. În cazul primei metode, medicul administrează el însuşi medicaţia letală. În cazul
suicidului asistat pacientul îşi administrează singur medicaţia recomandată de medic. Medicaţia
este special adaptată încât să precipite moartea şi să diminueze cât mai mult suferinţa. Printre
ţările care au legalizat eutanasia, se numără şi Olanda. Legislația olandeză defineşte eutanasia ca
fiind intervenţia medicală activă în scopul întreruperii vieţii pacientului, la cererea acestuia.
Pentru încadrarea în această ipoteză este necesară existenţa consimţământului expres al
individului, în orice alt caz această practică rămânând infracţiune. În anul 1997, Columbia a fost
prima ţară de pe continentul american care a legalizat eutanasia, însă în practică, aşa cum s-a
observat şi în cazul altor ţări ce au legalizat eutanasia au apărut probleme legate de moşteniri,
momentul la care s-a produs decesul, consimţământul persoanelor cu handicap mintal, care nu
poate fi calificat ca emanând de la o persoană sănătoasă din punct de vedere psihic, astfel că
există rezerve seriose în ceea ce privește adoptarea unei măsuri ce implică chiar viața persoanei.
O situație practică, rezultată în urma unui studiu de specialitate arată că datorită lipsei de
atenţie acordată acestui fenomen, mii de oameni sunt „omorâţi” anual prin eutanasie, recordurile
deţinându-le Olanda, Canada şi Statele Unite ale Americii, state care prevăd în legislațiile proprii
eutanasia, motiv pentru care mulți suferinzi aleg să-și pună capăt zilelor într-una dintre țările
enumerate mai sus neștiind niciodată că ar putea exista posibilitatea inventării unui medicament
miraculos care le-ar putea salva viața, chiar în ultima clipă a vieții.
Se poate concluziona prin coroborare și cu opinia Bisericii care legat de acest aspect,
refuză cu vehemență această “predare a armelor”, considerând că reprezintă un act împotriva lui
Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viața lui, nici la viața vreunui semen de-al său pentru
că, în ultimă instanță, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Datoria noastră și
în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieții până la capătul acesteia; ori omul trăiește
chiar și atunci când se află în stadiul terminal al vieții fizice.

21
CAPITOLUL al VI-lea
JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE DREPTUL LA VIAȚĂ

I. CHESTIUNI INTRODUCTIVE
În ceea ce priveşte dreptul la viaţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o
serie de hotărâri foarte importante pentru garantarea dreptului la viaţă, în cele mai multe ipoteze
fiind hotărâri care condamnau statele pentru încălcarea dreptului la viaţă atunci când nu efectuau
anchete efective în cazul dispariţiei unor persoane sau a morţii suspecte. Datorită importanței
deosebite de care se bucură acest drept, el și-a câștigat un loc important în Convenție, mai exact
i-a fost dedicat în totalitate art. 2, fiind inclus printre articolele primordiale ale Convenției, de la
care nicio derogare nu ar putea fi autorizată, pe timp de pace, în virtutea art. 15.

II. CONȚINUT ȘI LIMITĂRI CONFORM ART. 2


O speță interesantă are legătură cu eutanasia, mai precis în cazul Pretty c. Marii Britanii,
unde reclamanta suferea de o boală gravă degenerativă incurabilă, în urma căreia starea de
sănătate i s-a deteriorat rapid, fiind complet paralizată, nemaiputându-se exprima coerent și
alimentându-se cu ajutorul unui tub, dar având calitățile intelectuale intacte, care datorită
neputinței de a se sinucide, a cerut acordul autorităților britanice ca soțul său să o ajute pentru
îndeplinirea acestui act. Lovindu-se de un refuz categoric, aceasta a atacat hotărârea la CEDO,
susținând că art 2. protejează dreptul la viață, iar nu viața însăși și recunoaște oricărei persoane
dreptul de a alege între a trăi sau nu, dar Curtea a considerat că acest drept nu poate fi interpretat
ca implicând un aspect negativ, concluzionând că nu se poate deduce din prezentul articol niciun
drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu ajutorul unei autorități publice. Însă în ceea ce
privește eutanasia pasivă, când o persoană refuză să mai primească mâncare, ori tratament pentru
prelungirea vieții, Curtea invocă art. 8, care spune că “o persoană poate revendica dreptul de
aexercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect

22
prelungirea vieții sale.”15 Din cele relatate mai sus se subînțelege intenția Curții de a accepta
tacit că prin omisiune, se poate pune capăt vieții și că articolul 2 protejează viața în sine, iar nu
dreptul la anumite condiții de viață, la un anumit nivel de trai. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, prin hotărârea din 29 aprilie 2002, reaminteşte că prima fază a articolelor 1 şi 2 impune
statului nu numai să se abţină de la a provoca moartea în mod intenţionat şi ilegal, dar şi să ia
măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care ţin de jurisdicţia sa. Această obligaţie
poate să implice de asemenea, în anumite circumstanţe bine definite, o obligaţie pozitivă pentru
autorităţi de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a-l proteja pe individul a cărui viaţă
este ameninţată de acţiunile criminale ale altcuiva.

III. OBLIGAȚIA NEGATIVĂ GENERALĂ DE A NU CAUZA MOARTEA


UNEI PERSOANE
Conform alineatului 2 al articolului 2, moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin
încălcarea Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la
forţă, pentru scopurile menţionate limitativ în această prevedere convenţională, dar Curtea a
considerat că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune această dispoziţie, implică şi
impune realizarea unei forme de anchetă eficace atunci când recurgerea la forţă de către agenţii
statului a avut ca rezultat moartea unei persoane, dar şi atunci când alte persoane agenţii statului
au recurs la forţa ucigaşă. 16 Astfel, putem concluziona, că pe lângă o obligație de abținere,
Curtea a prevăzut și o obligație procedurală pozitivă, în sarcina statului, aceea de a organiza și a
desfașura o anchetă efectivă pentru aflarea cauza exactă a morții. În acest sens, au fost enumerate
limitativ situațiile când dreptul la viață al unei persoane poate fi atins :
a) Pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale (legitimă
apărare) ;
b) Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deținute ;

15
CEDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002.

16
Jurisprudența CEDO, Studii și comentarii, INM, pag. 9.

23
c) Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție (împrejurări de o
extremă gravitate, de natură să producă importante prejudicii atât persoanelor cât şi
bunurilor).

IV. OBLIGAȚIA POZITIVĂ DE A LUA TOATE MĂSURILE CARE SE


IMPUN PENTRU PROTEJAREA EFECTIVĂ A DREPTULUI LA VIAȚĂ
O altă speță celebră este Osman c. Marii Britanii, unde un profesor, puternic „ataşat” de
unul dintre elevii săi, îi hărţuieşte acestuia familia în diverse moduri, îl răneşte pe elev şi îi
omoară tatăl. Reclamanţii au afirmat că statul nu-şi îndeplinise obligaţia de a proteja viaţa,
neluând măsuri în acest sens deşi existau dovezi de hărţuire din partea profesorului. În afară de
obligația generală, statele mai şi obligaţia ca, în anumite circumstanţe speciale, să ia măsuri
concrete, de ordin practic, pentru protejarea unui anumit individ de ameninţările venite din partea
altor persoane, astfel că pentru Curte, este suficient ca un reclamant să dovedească faptul că
autorităţile nu au făcut tot ce putea fi în mod rezonabil aşteptat de la ele pentru a evita un risc
real şi imediat pentru viaţa cuiva, despre care ştiau sau ar fi trebuit să ştie. Însă după o analiză
amănunțită, Curtea a respins cererea, deoarece, în ciuda cunoaşterii de către poliţie a
„ataşamentului” profesorului faţă de elev, acest ataşament nu putea fi considerat ca reprezentând
un risc pentru viaţa elevului sau al membrilor familiei sale. 17

17
CEDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998

24
CAPITOLUL al VII-lea
ASASINI ȘI ASASINATE CELEBRE

I. SCURT ISTORIC
De mii de ani, omenirea a încercat să-și rezolve problemele politice prin intermediul
asasinatelor. Uciderea dușmanului a fost văzută și este și în prezent ca o modalitate sigură de a
răsturna guverne. Una dintre primele consemnări despre asasinate îi aparține politicianului
chinez Chanakya (350 – 283 î.Hr), care a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa Arthashastra.
Protejatul său, fondatorul Imperiului Maurya, a învățat secretele „meseriei” de la maestru său,
ordonând asasinarea multora dintre dușmani.

II. EXEMPLE DE ASASINATE CELEBRE


1. Caius Iulius Caesar (100-44 î.Hr.) – acesta a fost asasinat pe 15 martie , la Roma,
datorită ofensei aduse unei delegații de la Senat, care îi aduceau la cunoștință noile onoruri ce i
se adresau, prin faptul că nu s-a ridicat pentru a primi grupul în templul zeiței Venus. Această
greșeală a fost de neiertat, senatorii plănuindu-i demiterea. Brutus a început să conspire
împotriva lui Caesar, cu prietenul și cumnatul său, Cassius, dar numărul conspiratorilor nu a fost
stabilit nici până astăzi, vehiculându-se un număr destul de mare, din cauza loviturilor primite de
acesta. Dar moartea lui a marcat, în mod ironic, sfârșitul Republicii Romane, care reprezentase
însuși scopul asasinării sale.
2. Grigori Rasputin (1869-1916) – circumstanțele din jurul morții lui Rasputin nu au
fost pe deplin clarificate nici până acum, la aproape 100 ani de la eveniment, conturându-se mai
multe teorii. Se cunoaște faptul că Rasputin a fost asasinat pe data de 16 decembrie, la Petrograd,
Rusia, fiind dus ,în urma unui complot, în subsolul unei clădiri de pe strada Moika, unde a fost
ademenit cu niște prăjituri care conțineau cianură, dar spre groaza asasinilor, el a refuzat tratația
otrăvită. În urma autopsiei, s-a considerat că ar fi încercat să-l omoare în bătaie, dar moartea i s-a
tras de la împușcături, ultimul glonț fiindu-i fatal deoarece i-a fost descărcat în frunte, apoi trupul
i-a fost aruncat în râul Neva, în apa înghețată. Cadavrul i-a fost găsit pe 19 decembrie și a durat 2
zile până s-a dezghețat. Se mai spune că influența asupra familiei regale și a țarinei, în special
devenise atât de mare, încât moartea lui fusese necesară.

25
3. John F. Kennedy (1917-1963) – a fost al 35-lea președinte al SUA și cel mai tânăr de
până atunci, dar din păcate, acesta a fost împuşcat pe 22 noiembrie 1963, în Dallas, Texas, pe
când se afla într-o vizită oficială, fiind asasinat în timp ce trecea, într-o maşină decapotabilă, prin
faţa unei mulţimi adunate în Dealey Plaza, iar în doar două ore de la asasinat, Lee Harvey
Oswald (asasinul) a fost arestat, întâi pentru uciderea unui poliţist, ulterior fiind acuzat şi de
moartea lui Kennedy. În dimineaţa zilei de 24 noiembrie, patronul unui club, Jack Ruby, s-a
apropiat de acuzat, în timp ce era transferat la închisoare, şi l-a împuşcat sub ochii poliţiştilor.
În urma morţii tragice a unuia dintre cei mai iubiţi preşedinţi ai SUA, s-a creat o avalanşă de
ipoteze care au pus la îndoială rezolvarea cazului. S-a vorbit de implicarea Mafiei, a KGB,
inclusiv directorul FBI de la vremea respectivă, J. Edgar Hoover, sau vice-preşedintele (pe
atunci) Lyndon B. Johnson au fost acuzaţi de adepţii teoriilor conspiraţiei că s-ar fi aflat în
spatele asasinatului, dar conform ultimelor păreri, asasinul ar fi acționat singur, impins probabil
de un sentiment de ură pe care l-a dobândit în urma refuzului pentru obținerea unei vize pentru
Caraibe, cerându-i-se și viza rusească.18
4. Che Guevara (1928-1967) - a fost un revoluționar de stânga, lider al regimului
comunist cubanez și insurgent sud-american. Trimis de Castro prin lume, Guevara pledează
pentru radicalism total în lupta împotriva imperialismului american. Aventura în Bolivia se
anunța sinucigașă. Aici, armata era bine antrenată, iar Partidul Comunist Bolivian nu intenționa
să-l ajute. Forțele speciale boliviene află de la un informator locul unde se află cantonați
luptătorii și mai mult de 1800 soldați sosesc în La Higuera, fiind încercuiți în zona râpei
Quebrada del Yuro ,iar Guevara ordonă ca grupul să se despartă în două, unul cu bolnavi fiind
trimis mai în spate, dar Che, împreună cu ceilalți, rămâne să țină piept trupelor boliviene. Lipsit
de sprijinul localnicilor, înconjurat de niște novici, grupul lui Che este capturat. Che Guevara
este executat o zi mai târziu, la 9 octombrie 1967.
Acestea sunt câteva exemple de asasinate care au marcat istoria lumii, alături de multe
altele.

18
Paul Donnelley, “ Asasini și asasinate care au schimbat istoria lumii”, Edit. Litera Internațional, 2009, pag. 153.

26
CONCLUZIE

Din cele relatate mai sus, se poate trage concluzia conform căreia, dreptul la viaţă este cel
mai important şi natural drept al omului, fiind înscris în toate documentele naţionale şi
internaţionale din domeniu şi care trebuie protejat prin orice mijloace posibile. După părerea
mea, de-a lungul timpului au existat controverse datorită aplicării neuniforme a legislației
internaționale, deoarece documentele care au fost emise încă de la început, sunt considerate și
astăzi de actualitate, făcând față cu succes multor schimbări economice, politice sau sociale care
au zguduit omenirea, dar țările semnatare nu au reușit să creeze un sistem bine definit pentru a-și
putea asuma toate aceste acte și de a le aprecia la adevarata lor valoare. Multe guverne au
nesocotit puterea lor constituțională și și-au creat propriile lor legi, care nu au făcut decât să
creeze un dezechilibru pe plan internațional, de multe ori încălcând chiar ele însele drepturile
omului și în special dreptul la viață.(ex: Germania, care din motive rasiale, prin conducătorul pe
care-l avea la putere, a exterminat în lagăre milioane de evrei, care au fost victimele unor minți
bolnave ce nu au dorit să accepte că toți oamenii se nasc egali, având aceleași drepturi, fără vreo
diferență în ceea ce privește rasa, sexul, religia, opinia, etc).
În încheiere, țin să menționez faptul că ar trebui să se acorde o mai mare atenție dreptului
la viață, deoarece există popoare care-l reglementează ca pe orice alt drept, neluând în calcul că
dacă nu ar mai fi viață, nu ar mai exista omenire, dar respectându-l am putea ajunge la o rată a
criminalității mult mai mică și am putea avea întărită convingerea că dreptul nostru la viață, nu
ne mai este amenințat prin diferite metode de suprimare a vieții.

27
BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României, Editura Steaua Nordului , 2009;


2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948);
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (4 mai 1950, Roma);
4. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (martie 1976);
5. “Drepturile omului”, Editura Moroșan, 2005;
6. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid,din 09.12.1948(anexa II);
7. Codul Penal, Edit. Hamangiu, Ediția a 18-a, Titlul XI ;
8. Bianca Selejan-Guțan, Laura – Maria Crăciunean, Drept internațional public, Edit.
Hamangiu, București, 2008;
9. Gheorghe Diaconescu, „Genocidul”, Edit. Militară, București, 1991;
10. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Regulile războiului și dreptul umanitar, Edit. Lumina
Lex, București, 2003;
11. Iulian Poenaru, “Contribuții la studiul pedepsei capitale”, Edit. Academiei R.S.R, 1974
12. Jurisprudența CEDO, Studii și comentarii, INM, 2005;
13. Leo Kuper, The Prevention of Genocid, Yale Univ. Press,New Haven and London,
1985;
14. Paul Donnelley, “ Asasini și asasinate care au schimbat istoria lumii”, Edit. Litera
Internațional, 2009;
15. Tudorel Toader, “Drept penal român.Partea Specială”,Edit Hamangiu, Ed. a 5-a,2011;
16. CEDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002;
17. CEDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998 ;
18. http:// www. avort.ro;
19. http:// www.patriarhia.ro.

28