1

Motivaţia – catalizator esențial în procesul terapeutic din

perspectivă psihoterapiei integrative

Termeni-cheie: motivaţie, motivaţie pozitivă/negativă, motivaţie intrinsecă/extrinsecă,

motivaţia cognitivă /motivaţia afectivă ,discomfort, stres, stare de bine.
Tema tratată în această lucrare este importantă prin faptul că analizează motivaţia
persoanelor care doresc să înceapă terapia şi influenţa pe care o are aceasta asupra stării de
bine ce poate fi văzută ca energie necesară în fiecare zi pentru a fi mulțumit de sine.
Acest subiect generează discuții ample și vizează modul de percepție și conștientizare
a cauzelor care determină anumite acțiuni și comportamente și cum poate fi luată decizia de a
începe un program terapeutic fiind stimulați de necesități, scopuri, temeri, discomfort.
Oamenii sunt unici și diferiți astfel încât fiecare are un ansamblu de factori care îl
motivează și îl ajută să ia decizii pe termen lung
2

CAP. 1 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A PSIHOTERAPIEI

INTEGRATIVE

1.1 DEFINIȚIA PSIHOTERPIEI INTEGRATIVE

Ce este psihologia?

Definiția psihologiei pornește tocmai de la etimologia cuvântului ,,Psihologie" care

este un cuvânt compus din două cuvinte “psyche” (psihic) si “logos” (știință). Mai târziu s-a
ajuns la concluzia că ,,psihologia" este ,,știința psihicului".

Conform Psih. Dr. Gina Chiriac ,,psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, un

punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendința interdisciplinară și
integrativa ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX – lea, evoluția societății aflată
în prefacere rapidă sub acțiunea noutăților apărute în domeniul informației și comunicării.

Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă, despre tratamentul psihoterapeutic.

Plecând de la viziunea sistemica a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin
abordarea integrativa se obține o înțelegere unitara a complexității ființei umane, în ansamblul
funcționalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe
fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în
contextul universal."(Viziunea și valorile Psihoterapiei Europene și Românești
Modelul Integrativ-Relațional al Psihoterapiei în școala românească.)

Termenul „integrativ“ aşa cum este el folosit în modul nostru de abordare a

psihoterapiei integrative are o sumă de înţelesuri. În primul rând se referă la procesul de
integrare a personalităţii, care include ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de şi să
asimileze conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi
dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de
viaţă, şi să reangajeze lumea şi relaţiile având un contact deplin. Este un proces de realizare a
unui întreg: luarea aspectelor renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea
lor în parte a unui sine coeziv (Erskine şi Trautman, 1993).
3

Termenul „integrativ“ aşa cum este el folosit în modul nostru de abordare a psihoterapiei
integrative are o sumă de înţelesuri. În primul rând se referă la procesul de integrare a
personalităţii, care include ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de şi să asimileze conţinutul
stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi dezvolte un sens al
sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de viaţă, şi să reangajeze
lumea şi relaţiile având un contact deplin. Este un proces de realizare a unui întreg: luarea
aspectelor renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea lor în parte a unui
sine coeziv (Erskine şi Trautman, 1993).

Un rol important în educația și formarea ca psihoterapeut integrativ, îl are însuși

viitorul practician prin asumarea responsabilității acestui proces. Downing (2000), afirmă că,
în timp ce unele îndoileli sunt tolerate în programul de instruire, provocările resupunerilor
esențiale ale abordării sunt, de obicei, descurajate, respinse sau tratate ca ”Rezistențe” (Apud.
Evans și Gilbert, 2010, p. 12).

În cartea Introducere în psihoterapia integrativă Evans și Gilbert (2010), afirmă că

psihoterapeutul integrativ competent trebuie să fie capabil să:

 Facă o evaluare profesionistă și un diagnostic compatibil cu baza teoretică a psihologiei

interrative;
 Să își folosească abilitățile personale și teoretice și să fie sensibil și conștient de propria
contribuție la relație;
 Să creeze un context sigur, asigurând și îngijind limitele profesionale;
 Să se ocupe de sine și de alții din procesul terapeutic prin conștientizare de sine,
sinceritate receptivitate, acceptanță profesională și efort critic;
 Să fie disponibil la contactul cu clientul prin acordajul afectiv, incluziune și prezență și
să folosească contratransferul în mod etic și creativ;
 Să își folosească contra-transferul pentru a ajuta la deslușirea confuziilor relaționale ale
clientului;
 Să transfere informații din relațiile trecute ale clientului pentru funcționarea curentă;
 Să își examineze propria capacitate de relaționare și să se gândească asupra procesului;
 Să gândească și să conceptualizeze problemele clinice;
 Să se angajeze față de formarea și dezvoltarea continuă;
 Să identifice și să repare rupturile terapeutice;
 Să își recunoască prejudecățile;
4

 Să își recunoască limitele în ceea ce privește competențele proprii;

 Să recunoască nevoia de supervizare, terapie personală, dezvoltare profesională
continuă;
 Să își plaseze nevoile proprii în afara relației terapeutice;
 Să lucreze în conformitate cu standardele etice ale profesiei

1.2 PALIERELE PE CARE SE LUCREAZA – TRUP, MINTE SI SPIRIT

Psihoterapia integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic.

Plecând de la viziunea sistemică a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin
abordarea integrativa se obține o înțelegere unitara a complexității ființei umane, în ansamblul
funcționalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe
fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în
contextul universal. (Asociația Română de Psihoterapie Integrativă)

Trupul, mintea şi spiritul sunt inseparabile şi că, împreună, interconectate, au un rol foarte
important în păstrarea unei stări de sănătate optime. Atunci când există ,,durere", suferință
într-una dintre aceste zone poate produce dezechilibru.

Menţinerea unei stări de echilibrului poate aduce armonie şi poate genera productivitate,
conducând spre o stare de bine şi spre performanţă. Echilibrul este instalat atunci când un
individ este în măsură să facă faţă eficient mediului.

Strategia integrativă multinivelară de evaluare si intervenţie include mai multe niveluri

considerate semnificative pentru viața omului: contextul de viaţă, cognitiv, emoţional,
fiziologic, comportamental și spiritual.

1. Nivelul contextual – experienţele de viață se referă la istoricul de viaţă al individului

şi include toate acele situaţii de viaţă, cu precădere negative, care au influenţat
dezvoltarea unor scheme cognitive şi comportamentale care, în prezent, reprezintă un
mecanism automat de selecţie şi procesare a stimulilor din mediu. Este strâns corelat
cu nivelul cognitiv, pe care, de altfel, îl şi defineşte.
5

2. Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora. Există

două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente. Procesările
informaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului
mental şi al procesărilor informaţionale. Procesările informaţionale inconştiente se
referă la faptul că nu putem verbaliza conţinutul mental şi procesările informaţionale
şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora. Nivelul cognitiv determină calitatea
nivelului emoțional.

3. Nivelul emoţional-subiectiv se referă la trăirile individului şi la descrierile pe care

acesta le face propriei stări: pozitivă, negativă sau neutră. Mai mult, acest nivel se
referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. „mă simt anxios / dezamăgit /
ruşinat” etc.).

4. Nivelul fiziologic-biologic se referă la toate modificările ce au loc în organism, la

nivel fiziologic şi anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ
generează intensitatea stării noastre subiective / emoţionale.

5. Nivelul comportamental se referă la ceea ce, în psihologie, este denumit

comportament operant. Comportamentul operant este reprezentat, în special, de
comportamentele motorii învăţate, aflate sub control voluntar (reacții, manifestări,
atitudini, etc.).

6. Nivelul spiritual – cuprinde valori, credințe, scopuri înalte, aspecte legate de sensul
vieții și raportare la divinitate.
6

1.3 FENOMENOLOGIA

Abordarea fenomenologică în cabinetul de terapie înseamnă prezenţă, a sta cât mai

aproape de experienţa clientului mai degrabă decât a interpreta comportamentul acestuia
ajutându-l să exploreze şi să devină conştient de cum înţelege el lumea.

Metoda fenomenologică a fost propusă pentru prima dată de Husserl (1931) ca

metodă fenomenologică de investigare a existenţei şi a fost adaptată pentru cadrul terapeutic
astfel încât să devină o investigaţie a semnificaţiei şi a experienţei subiective a clientului în
lume ca sursă validă de cunoaştere. Cele 4 componente ale metodei sunt: punerea între
paranteze, descrierea, egalizarea şi curiozitatea.

Punerea între paranteze înseamnă suspendarea credinţelor, supoziţiilor şi

judecăţilor terapeutului pentru a observa fenomenul sau situaţia ca şi cum ar fi prima oară,
pentru a fi prezent şi deschis în relaţia cu clientul în momentul aici şi acum ( Joyce&Sills, 2010).
A pune între paranteze şi a nu judeca clientul sunt atidudini cu o influenţă puternic vindecătoare.
Pentru a facilita autoexplorarea clientului în mod eficient ca terapeuţi ar trebui să ne prezentăm
punctul de vedere cu scopul de a fi luat în considerare şi nu de a fi acceptat (Wallin, 2010).
Atitudinea de a pune între paranteze este într-un fel similară cu investigarea unui mister. Încerci
să înţelegi situaţia particulară, pui întrebări şi afli despre ce este vorba „ce simţi despre aceasta,
ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră, ce înţelegeţi din aceasta, cum s-a întâmplat
aceasta” fără a face anticipări despre ce vei afla şi lăsând semnificaţia situaţiei să iasă la iveală,
o atitudine e punere între paranteze, este cel mai bun mod de a începe.

Descrierea înseamnă a fi conştient, de a observa realitatea prezentă (vede, aude,

simte, etc), ceea ce percepe din ceea ce spune sau face clientul şi ceea ce experimentează
terapeutul fără a interpreta. Terapeutul trebuie să stea aproape de ceea ce este evident în mod
imediat, de informaţiile furnizate de funcţiile de contact şi de reacţiile sale corporale, de postură
corporală a clientului, de tonul vocii sale şi de ritmul respiraţiei observând tot odată propria
fenomenologie (un răspuns emoţional, tensiune corporală şi pierderea interesului). Terapetul
trebuie să urmărească desfăşurarea procesului fenomenologic în timp (tracking). (Joyce&Sills,
2010).

Egalizarea - reprezintă a da importanţă egală la tot ce se întâmpla (a fi atenţi la tot

ce se spune, la atitudinea clientului faţă de cea ce se spune, la tonalitatea vocii şi postură, la
7

felul în care acestea se armonizează), constă în a ne abţine în a ierarhiza fenomenele pe care le

observăm şi în plus de a da importanţă egală atât la ceea ce este evident la figura emergentă dar
şi la ceea ce este în fundal, care ar putea să pară absent utilizând schimbarea de perspectivă în
modul de a privi figura şi fondul (Moreau, 2005).

Curiozitatea - deşi nu face parte în mod formal din metoda fenomenologică, se

consideră că aceasta este o parte esenţială a rolului terapeutului Gestalt pentru a înţelege lumea
clientului, în a fi interesat cum apar situaţiile, ce semnificaţie le acordă clientul, cum se
potrivesc lucrurile unul cu celălalt şi ce înseamnă într-un câmp mai larg. În acest mod terapeutul
ajută clientul să exploreze şi să clarifice propria sa înţelegere. Este necesar ca terapeutul să fie
curios în legătură cu tot ceea ce experimentează clientul, să se asigure că întrebările fac parte
dintr-o interogaţie fenomenologică şi nu dintr-un interogatoriu, evitând totodată întrebările
închise ce pun restricţii şi delimitează răspunsul (de ce vs cum – de ce-ul implică la un răspuns
gândit sau la o raţionalizare iar cum-ul vizeaza procesul clientului şi mai puţin conţinutul).

1.4 SINELE IN DEZVOLTAREA SI DETALIEREA DOMENIILE SINELUI IN

DEZVOLTARE (IN RELATIA SINELUI CU SINE DIFERENTA CLARA INTRE
SINELE SUBIECTIV SI SINELE OBIECTIV)

Psihoterapia integrativă, abordează conceptul de sine în relație, întrucât sinele și mediul

înconjurător sunt legate indistructibil și sunt interdependente. Întrucât persoana nu poate exista
în afara mediului și nu se poate dezvolta separat de context, așadar în relație. Mărturie fiind
afirmația lui Kenneth Evans și Maria Gilbert (2010), în cartea Introducerea în psihoterapia
integrativă ”Considerăm că sinele persoanei continuă să se dezvolte și să evolueze spre nivele
crescute de complexitate de-a lungul vieții, pe măsură ce persoana se implică în noi relații și
noi provoccări în diverse stadii de dezvoltare.”
Este știut faptul că tendința naturală a individului, este să dobândească și să mențină în
permanență o coerență de sine, care oferă stabilitate în relații atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți,
ca și în relația cu lumea vie și materială din jurul nostru.
Andronic (2003) susține că existența concepției despre sine este legată de conștientizarea
sinelui și a celorlalți, iar comunicarea cu alții asigură dezvoltarea personalității, creșterea și
8

afirmarea sinelui. Permanenta raportare la celălalt și la sine este un element inevitabil al

interactiunii sociale.
În procesul dezvoltării conceptului deschis de ”sine – în – relație ”, Evans și Gilbert (2010),
exploarează șase domenii diferite legate de sine:
1. Domeniul biologic: relația sinelui cu corpul. Se referă la relația pe care Eu (Sine) o am
cu propriul corp. Este important de investigat în acest domeniu, experiența persoanei
din perspectiva sinelui ca entitate care trăiește și respiră. Relația pe care persoana o are
cu propriul corp, cu sinele său corporal.
Mama este ce-a care are un rol principal în a educa copilul aspra conștientizării Sinelui
corporal.
Aron și Anderson (1998, p.20) consideră că ”Sinele nostru este în primul rând exprimat ca
un corp ce este ținut și mânuit de altcineva, cu alte cuvinte, sinele nostru este în primul rând un
corp în relație cu Sinele. (apud. Evans și Gilbert, 2010).
2. Domeniul intrapsihic: Relația sinelui cu sine. Aici este evidențiată lumea interioară a
experiențelor unei persoane, incusiv dialogurile între diferitele părți ale sinelui și cum
acestea se constituie și se dezvoltă cu timpul.
3. Domeniul inter – personal: Relația sinelui cu ceilalți. Domeniul relațiilor interpersonale
și modul în care negociem legătura noastră cu cei din jur. Important este de studiat
procesul de atașare și calitatea întersubiectivă și reciproc interactivă a relațiilor timpurii,
care creează modelul relațiilor ulterioare și al nevoilor personale în cursul vieții.
4. Domeniul intercultural și contextual: Relația dintre sine și context. Aici se urmărește
integrarea experienţei sinelui în contextul nostru. Luăm în considerare influențele
sociale, politice, istorice, economice, culturale și organizaționale asupra dezvoltării
continue a simțului de sine.
5. Domeniul ecologic: Relația sinelui cu mediul înconjurător și natura. Aici se studiază
relația oamenilor cu lumea naturală și modul în care sensibilitatea sau lipsa sensibilității
față de natură pot influența ființarea sa în lume.
6. Domeniul trascedental: Relația Sinelui cu lumea transpersonală și spirituală. Maniera
în care omul încearcă să dea un sens mai larg existenței sale și modul în care aceasta
poate fi dobândită prin dezvoltarea sinelui spiritual al persoanei.
Conceptul de sine în relație, este puternic legat de acela al relației ”Eu –Tu”(Buber, 1992),
întrucât modul de relaționare ”eu-tu”, este esențial pentru dezvoltarea sănătoasă a unui simț al
sinelui coerent și vibrant. În procesul de realționare ”Eu –Tu”, persoana se valoriează pe sine
9

și pe ceilalți într-o interacțiune impregnată de respect reciproc. Când respectul reciproc lipsește,
persoana este expusă sentimentului de rușine și riscului fragmentării sinelui.

1.5 PERSPECTIVA RELATIONALA A LUI BUBER: DIFERENTA CLARA INTRE

RELATIA EU-TU SI RELATIA EU-ACELA

Martin Buber a fost cel care a situat dialogul ca fiind pilon important la baza relației
terapeutice. Aceată metodă adăugată de filosoful existențialist este specifică terapiei Gestalt și
presupune că terapeutul este îndreptat cu onestitate și deschidere spre ființa clientului în
favoarea relației. Dialogul aici nu este doar un cumul de cuvinte, ci „dialogul are o calitate
estetică pe care sunt incapabil să o definesc sau să o descriu în mod adecvat: el îmi tulbură
sufletul şi mă implică total” (Korb, 1999).

Buber include atât Eu-Tu cât şi Eu-Obiect ca fiind polarități de viață și confirmă
acea credință conform căreia o persectivă paradoxală spre polarități se potrivește cel mai bine
condiției umane.

Ce presupune contactul interuman în contextul relației Eu-Tu?

- Partenerii să respecte poziția de mijloc a relației

- Să cunoască și să își dea voie să simtă acel mijloc
- Să se elibereze de nevoia de a controla rezultatul de tiparele de apărare
- Să se elibereze de nevoia de a domina sau de a fi dominați

Aceste etape reprezintă tocmai procesul de maturizare și cedarea controlului a ceea

ce se cunoaște în fața lucrurilor/situațiilor necunoscute, dar și a incertitudinii.

Relația dintre client și terapeut se dezvoltă pe mai multe nivele:

- Faza inițială Obiect – Obiect, obiectivizându-se pe sine și pe ceilalți - faza tipică pentru
primele stadii de terapie. În această etapă există o realație de evaluare reciprocă în care
ambele părți, atât clientul cât și terapeutul decid care este necesitatea terapiei. Tot aici
ambele părți sunt obiecte simbolice unul pentru celălalt şi tot ce se spune şi se face în
relaţie este o reactivare a atitudinilor şi situaţiilor aplicate unor figuri din trecut. Rolul
terapeutului, în această etapă, este să îi ofere ajutor clientului pentru a deveni autentic
în realația lui de terapie fiind raportat la terapeut. (Robertiello &Schoenewolf, 2010)
10

- Faza intermediară Eu - Obiect (Evans &Gilbert, p.89, 2010) „esenţială în menţinerea

structurii şi conţinerii necesare” (Joice&Sills, 2010, p.92) şi la o relaţie Eu-Tu, relaţie
interpersonală care apare la finalul terapiei. În această etapă se pune accent pe universul
intrapsihic al clientului, sunt identificate rezistențele, se analizează scenariul de viață și
se recunosc anumite modele de comportament. În această etapă terapeutul oscilează
între relaţia Eu-Tu şi Eu-Obiect, funcţie de ceea ce permite situaţia, urmărind creearea
şi menţinerea alianţei terapeutice Eu-Tu. (Evans &Gilbert, 2010)

Buber spunea că relația Eu-Obiect este necesară pentru a trăi, dar totodată considera
că fără relația Eu-Tu noi nu trăim cu adevărat (Evans &Gilbert, p.21, 2010)

Existența noastră începe cu apariția relației, Buber considerând că modul nostru

fundamental de a fi este relaţional, neexistând un EU care să fie în izolare .

În urma studiilor, Buber considera că există două tipuri fundamentale de relaţionare

pe care chiar el le caracteriza ca Eu-Tu şi Eu-Acela.

 Relaţia Eu-Tu – se definește ca fiind o relație reciprocă fiind implicată experienţa celuilalt,
aceasta mai poate fi diferenţa de empatie , fiind mai mult decât un eu care încearcă să se
raporteze la celălalt. Este eliminate conceptul de Eu în sine, există numai un Eu din cuvântul
fundamental Eu-Tu.

 Relaţia Eu-Acela – se definește ca fiind o relație funcșională între subiect şi obiect din care
reciprocitatea este complet absentă.

Relaţia de reciprocitate Eu-Tu nu doar ca Tu din relaţia ca Eu-.Tu e diferit de Acela

din relaţia Eu-Acela şi nu doar că naturile relaţiilor sunt diferite dar există o diferenţă şi mai
fundamentală. (Yalom, 2012)

Mann Dave susținea ideea conform căreia există necesitatea relaționării Eu-Obiect,
aceasta fiind un un pol esenţial în procesul dialogului.

Această relaționare este necesară pentru funcţii ca: judecata, voinţa, orientarea şi reflecţia
(Faber, 1966 citat de Hycner şi Jacobs, 1985:52) şi implică conştiinţa de sine şi conştientizarea
separării. (Friedman, 1976 ibid)
11

Relaţia Eu-Obiect mai poate avea urmatorele caracteristici:

- ne obiectivăm
- suntem orientaţi spre scop
- suntem preocupaţi de a face mai degrabă decât de a fi
- disponibitatea terapeutului de a amenţine atitundinea Eu-Tu în timpul relaţionării Eu-
Obiect,
- disponibilitatea terapeutului de a se îndrepta şi de a fi disponibil pentru client fără a
aştepta să fie întâmpinat de acesta în mod similar

Toate aceste caracteristici creează cadrul necesar pentru vindecarea relaţională profundă.

Lynne Jacobs face deosebire între momentul Eu-Tu şi procesul Eu-Tu, ea defineşte
momentul Eu-Tu ca un „moment special al unei întâlniri fericite în care participanţii se confirmă
reciproc în calitatea fiecăruia de fiinţa unică” (1995:54).

Conceptele Eu şi Tu se concentrează aproape exclusiv pe acest moment de contact

intens urmând ca mai târziu, Bube îşi diversifică gândirea şi acordă mai multă atenţie procesului
Eu-Tu şi procesului dialogic. (Buber, 1965, 1973)

S-a ajuns la concluzia că menţinerea unei atitudini Eu-Tu (atitudie care poate fi
vindecătoare prin simpla existență) cu clienţii are un rol mult mai important decât momentul
Eu-Tu în sine pentru că fără această atitudine momentul nu poate să apară niciodată.

În cadrul dialogului este necesar să conștientizăm existența unui câmp de relații

care se poate regăsi atât în cadrul situației clientului cât și a terapeutului, fiind foarte important
modul în care se realizează contactul “aici”. Relaţia dialogică se desfăşoară ca spaţiu vital al
ambilor participanţi şi nu este un eveniment încapsulant. În cazul în care nu am mai fi atenţi la
spaţiul vital al clientului îl vom minimaliza şi în consecinţă facem imposibilă relaţionarea
autentică Eu-Tu. (Mann, D., 2013)

Este necesar ca terapeutul să mențină o atitudine corespunzătore, să fie prezent

împreună cu clientul și totodată să îşi imagineze realitatea acestuia (rămânând deschis în faţa
posibilităţii că ceea ce îşi imaginează poate fi inexact) în situaţia în care clientul intră într-un
proces de deflecţie. Acest tip de atitudine poate reprezenta un proces continuu ce se construiește
și se menține în cadrul relaţiei.
12

Joice şi Sills (2010) susșineau că terapeutul trebuie să fie deplin prezent, înţelegător,
să valideze clientul, adică să fie într-o relaţie dialogică. Autorii prezintă relaţia dialogică ca
fiind compusă din:

1. Prezenţa

2. Confirmarea

3. Includerea

4. Disponibilitatea

1. Prezenţa: poate fi definită prin faptul că:

 terapeutul trebuie să fie pe deplin prezent în faţa clientului
 să fie în “aici şi acum”;
 trebuie ,,să se aducă” pe sine complet în proces şi este dispus să întâmpine onest şi
autentic clientul.

A dezvălui sinele adevărat (Yontef, 1993:222) este un proces foarte complex și

poate reprezenta totodată o sarcină de viaţă pentru noi toţi în vederea identificării a ceea ce
este autentic şi neautentic în noi înşine.

Terapeutul se dedică în întregime utilizând toate simţurile şi conştientizarea,

prezenţa fiind o calitate care apare atunci când renunţi la griji şi lupte şi îţi permiţi să fii acolo
şi se obţine prin crearea unui spaţiu în care poate să apară (Joice &Sills, 2010, p.76-77)

A fi prezent are o altă semnificație, este mai mult decât “a fi”; înseamnă “a fi cu”
şi a fi disponibil cu tot ceea ce sunteţi, într-o manieră deplin corporalizată la nivel: cognitiv,
emoţional, spiritual. Atunci când este prezent, terapeutul nu este prezent doar pentru el sau doar
pentru client ci exersează prezenţa pentru cea de-a treia realitate, intervalul, în serviciul
clientului. În această situație, terapeutul se abandonează relaţiei fară efort datorită naturii în
desfăşurare a prezentului. A fi prezent la un nivel înalt poate implica dezvăluirea de diferite
forme în timp ce prezenţa la un nivel scăzut poate însemna retroflecţie sau minimalizarea unui
răspuns emoţional faţă de client. Buber a sugerat că terapeutul relaţional trebuie să dezvolte o
prezenţă detaşată, sugerarea acestei poziţii paradoxale se referă la nevoia ca terapeutul să fie
capabil să reflecteze la ceea ce se întâmplă în relaţie, în timp ce este deplin prezent în relaţie
dar în acelaşi timp să penduleze între prezenţă şi o formă de egocentrism şi “să planeze”
deasupra relaţiei pentru a reflecta la ceea ce se întâmplă în acel moment (Mann, D., 2013)
13

2. Confirmarea: poate fi definită:

 recunoaşterea întregii fiinţe a cuiva;
 nevoia de confirmare a fiinţelor este atât de mare încât dacă eşuează tentativa de a fi
recunoscuţi pentru ceea ce sunt ei, aceştia vor căuta confirmare pentru ceea ce îşi
imaginează şi şi-ar dori ceilalţi să fie şi se adaptează în consecinţă.

În situația în care în terapie clientul a simţit pe parcursul terapiei lipsa confirmării

ar putea încerca să fie un “bun client”. Terapeutul trebuie să evite acestă situaţie și este
necesar să afirme existenţa separată a clientului cu tot ce înseamnă ea: unicitate, separare,
diferenţă, acceptare şi interelaţionare. Pentru a-l confirma pe celălalt terapeutul trebuie să
intre cât mai mult posibil în lumea fenomenologică a clientului punând judecăţile între
paranteze.

Clientul se va simți confirmat ca ființă umană atunci când terapeutul îl tratează cu

respect, egalitate și apreciere. Există două acte în confirmarea celuilalt:

- în primul rând este necesar un act de voinţă a terapeutului de a se îndrepta spre celălalt
cu disponibilitate
- în al doilea rând actul de confirmare se opţine cu graţie neputând fi forţat, având ca
rezultat vindecarea rupturilor anterioare relaţionale printr-o asemenea întâlnire umană.

Conform teoriei Gestalt a sinelui ca proces, confirmarea este un proces în

desfăşurare decât dacă este ceva făcut la un moment dat şi apoi trecut la altă situaţie relaţională.
Terapeutul trebuie să abordeze o atitudine atotcuprinzătoare pentru a susţine clientul în
momentele inevitabile în care se simte neîntâmpinat, ruşinat sau neîndreptăţit. Clientul este
confirmt de către terapeut pentu tot ceea ce este în prezent inclusiv pentru creativitatea lui care
a făcut posibilă supravieţuirea în ciuda unei eventuale traume (Mann, D., 2010)

3. Includerea: Conform lui Mann (2010:251-253) includerea înseamnă onorarea

experienţei fenomenologice a clientului de către terpeut fără a renunţa la propria
experienţă fenomenologică.

Terapeutul are nevoie să adopte o atitudie corespunzătoare, să intre cu grijă în

lumea clientului pentru a experimenta cât mai mult posibil percepţia lui în cadrul spaţiului său
vital fără a-l judeca, analiza sau interpreta păstrându-şi autonomia neimpunându-şi credinţele
14

asupra felului în care clientul îşi experimentează situaţia. Punctul de plecare fiind ascultarea
poveştii clientului în timp ce observă ce influenţă are povestea asupra lui însuşi şi asupra
clientului. În includere, terapeutul caută semnificaţia pentru client în timp ce observă influenţa
informaţiei în reacţiile lui, pendulând în acest fel între lumea experimentată de client şi de
terapeut. Compartiv în includere terapeutul îl experimentează pe client distanţându-se de el în
timp ce în empatie lumea experimentată de terapeut este inclusă. Empatia poate fi considerată
ca punct de plecare în practica includerii aşa cum consideră Jacobs că ”fără substratul empatic
dialogul autentic nu poatea avea loc” (1995:153). Buber a considerat empatia ca pe un sentiment
important ignorând un pol existenţial al dialogului. El a considerat includerea ca o mişcare
existenţială încercând să experimenteze ambele părţi ale dialogului, utilizând termenul “de
trăire la nivel corporal”, a subliniat că includerea este mai mult decât un proces cognitiv sau
psiholigic. Când terapeutul îl include pe client îşi permeabilizează limita de contact permiţând
clientului să îi tulbure toată fiinţa. Buber a descris relaţia terapeutică drept o relaţie
unidirecţională.

Includerea este o pendulare îndrăzneaţă “necesitând ce mai puternică zguduire a

propriei fiinţe în viaţa altcuiva (Buber, 1965a:81).

Conform cu Joyce şi Sills (2010) includerea poate fi transmisă clientului fără a fi

exprimată în mod direct putând fi comunicată prin contactele nonverbale pe care terapeutul le
realizează cu clientul. A fi incluziv poate avea un efect terapeutic profund, poate adânci relaţia
terapeutică, poate promova încrederea şi valida experienţa clientului. Practica includerii conţine
3 arii: a gândirii sau imageriei, a sentimentului şi proceselor corporale. Dacă terapeutul este în
acord cu aceste arii se poate armoniza cu energia clientului şi exprima reacţia cu naturaleţe. În
încercarea terapeutului de a se acorda cu clientul acesta poate să facă inevitabil greşeli lucru
care este natural şi folositor; o parte din beneficiul acordării este acela că clientul va simţi că
terapeutul se luptă să înţeleagă şi este dispus să admită că acesta nu înţelege. Acest exemplu
este examinat în lucrările lui Stern (1985) şi Erskine (1999) ce diferenţiază diverse modalităţi
de răspuns: includerea cognitivă, corporală şi emoţională.

 Includerea cognitivă înseamnă a rezona cu gândirea şi judecata clientului reflectând

gândurile şi credinţele din spusele acestuia.
 Includerea corporală include atenţia acordată proceselor fizice ale clientului şi propriile
răspunsuri corporale ca de exemplu disconfort în zona pieptului a gâtului, agitaţie în
stomac.
15

Includerea emoţională înseamnă a rezona cu emoţia sau afectul clientului şi

conştiinţa răspunsului pe care îl trezeşte în terapeut reflectând sentimentele pe care le observă,
pe cele exprimate în mod deschis sau sugerate de alegerea unui cuvânt, o expresie facială sau
de tonul vocii (Joyce & Sills, 2010).

4. Disponibilitatea: În relaţia terapeut-client a fi disponibil înseamnă a comunica deschis

ceea ce se experimentează atât de către client cât şi de către terapeut în spiritul unei
întâlniri oneste. Ca modalitate de exprimare, disponibilitatea terapeutului poate ajuta
clientul să identifice, să aducă la suprafaţă sentimentele sale negate sau deflectate
anterior, să se simtă înţeles în experienţa sa, să înţeleagă şi să conştientizeze efectul pe
care îl are asupra persoanelor din viaţa sa, să ofere o nouă perspectivă asupra situaţiei
(Joyce & Sills, 2010).

În conformitate cu Evans & Gilbert,( 2010) descoperirea propriilor sentimente şi

relevarea sinelui terapeutului în cabinet cu clientul formează o parte a discursului ce nu poate
fi evitată.

1.5 SPECIFICUL PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE – PSIHOTERAPIE

RELAȚIONALĂ

În cadrul psihoterapiei, un rol definitoriu îl are tocmai relația care se creează între
psihoterapeut și client, aici fiind vorba despre relația psihoterapeutică.
Psihoterapia integrativă are o viziune proprie cu privire la relaţia terapeutică, privind-o
ca pe un proces interacţional la care participă ambele părţi implicate, atât clientul cât şi
psihoterapeutul, concentrându-se pe co-crearea relaţiei terapeutice. În acest proces relaţional
creat prin implicarea ambelor părţi, se evoluează constant şi contribuie în egală măsură atât
clientul cât şi terapeutul. Din perspectivă integrativă se presupune că vindecarea şi schimbarea
au loc doar în şi prin relaţia co-creată şi co-construită dintre terapeut şi client, aceasta evoluând
pe parcurs. Relaţia psihoterapeutică şi procesul ce are loc sunt privite dintr-o perspectivă
bilaterală, admitându-se faptul că există o influenţă reciprocă, de la terapeut către client şi
invers.
În pihoterapia integrativă, abordarea relațională se poate defini ca fiind un context
interactiv de expunere și analiză structurată și cuprinde două părți: pe de o parte aspectele
evaluării și pe de cealaltă parte aspectele intervenției. Un aspect important ar fi că ființele umane
sunt complexe și pot fi înțelese la niveluri diferite, iar integrarea este mai degrabă o alegere
16

individuală, decât un model nou de terapie, rolul terapeutului fiind acela de a înțelege ce este
benefic pentru el, cât și pentru clientul său.
În psihoterapia integrativă este integrată ipoteza unicității individului, aceasta fiind la
baza teoriei modelelor umaniste și existețiale.
Ipoteza unicității fiecărui individ influențează modul în care psihoterapeuții lucrează,
fiind regăsită atât în etapa de evaluare cât și în cea de-a doua etapă, de intervenție. În urma
mai multor studii de specialitate s-a ajuns la concluzia că în procesul terapeutic cel mai mult
contează:
 Competențele terapeutului
 Caracteristicile clientului
 Interacțiunea dintre psihoterapeut și client

In cartea Introducere în psihoterapie ( 2009), autorii susţin că abordarea integrativă

este în acord cu psihoterapia relaţională contemporană deoarece susţine concepul de “ influenţă
mutual reciprocă” (Stolorow Si Atwood, 1992, p.18, apud Evans, K. &Gilbert, M.-2009, pag.
66) considerând teoria intersubiectivă ce menţionează acest concept că surprinde aspectul “de
neînţeles”, complicat şi complex al relaţiei terapeutice între două persoane.
Un al doilea aspect ce susţine relaţia terapeutica ca fiind co-creată îl reprezintă asocierea
cu abordările contemporane din terapia gestalt ce pune accent pe “dialogul de vindecare” din
psihoterapie, evidenţiind importanţa spaţiului dintre terapeut şi client în care are loc vindecarea.
Se consideră ca împreună formează o totalitate ce creează un cadru pentru experienţa
individuală a fiecăruia. Deoarece “…dacă considerăm serios conceptul de mijloc atunci există
o realitate mai mare decât suma tuturor experienţelor, atât ale terapeutului cât şi ale clientului.”
( Hyener, 1993, apud Evans, K. & Gilbert , M.-2009, pag. 67), subliniându-se că poate aceasta
este cea mai elocventă explicaţie a mijlocului.
Relaţia psihoterapeutică co-creată din abordarea integrativă se inspiră şi din psihanalia
relaţională contemporană ce are doctrina centrală că “abordarea relaţională pe care eu o
avansez, vede relaţia analist-pacient ca fiind stabilită şi restabilită printr-o continuă influenţă
mutuală în care atât pacientul cât şi analistul, în mod sistematic, afectează şi sunt afectaţi de
celălalt.” ( Aron, 1999, p. 248, apud Evans, K. & Gilbert, M.-2009, pag. 67)
Cele trei abordări relaţionale contemporane evidenţiaza reciprocitatea procesului
terapeutic, privindu-l ca pe un proces de co-construcţie între terapeut şi client. Dar este
important de subliniat că tehnicile folosite, sinele terapeutului, perspectivele cu privire la
17

transfer şi contra-transfer, maniera de dezvăluire a propriilor sentimente cât şi modul de

relaţionare cu clientul, pot să difere foarte mult. Abordările relaţionale contemporane ale
psihoterapiei pun în evidenţă ce anume stă la baza relaţiei terapeutice co-create şi anume:
individualitatea şi unicitatea persoanei şi influenţa caracterului terapeutului. Astfel terapeutul
este perceput ca o persoană unică cu drepturi depline şi nu ca o prezenţă neutră, iar unicitatea
acestuia influenţează întreg procesul şi asta deoarece atât terapeutul cât şi clientul aduc în acea
relaţie şi întâlnire propria istorie de viată, sexul, vârsta, originea etnică, rasa, personalitatea,
toate acestea facându-se prezente şi simţite în relaţie şi proces.
Un aspect esenţial ce stă la baza relaţiei terapeutice şi ce poate semnala şi furniza idei
importante în procesul clientului, cu impact şi influenţă asupra ambilor implicaţi în relaţie îl
reprezintă inconştientul co-creat sau “terţa analitică”(sau “al treilea analitic”). Persoana ““terţă
analitică” provine din interacţiunea dintre subiectivitate şi inetrsubiectivitate ce generează ca şi
cum ar fi o a treia prezenţă în camera.” ( Evans, K. & Gilbert, M.-2009, pag. 68) care nu aparţine
doar terapeutului sau clientului ci mai degrabă, amândurora în acelaşi timp.. Odgen (1994)
consideră că orice preocupări, intervenţii sau reverii ce intervin pe parcursul sedinţei de terapie,
din partea analistului, indiferent dacă par a fi neserioase, absurde sau orice subterfugii de
distragerea atenţiei de la subiectul discutat, au importanţa pentru întâlnire şi îi oferă un sens.Se
consideră că ceea ce este lăsat deoparte, sau ne irită, sau ne distrage este posibil să ţină de terţa
analitică şi să conţină aspecte inconştiente importante şi valoroase care ar modifica şi/sau
îmbunătătii calitatea relaţiei terapeutice. În cartea Intrducere în psihoterapie (2009) autorii
menţionează că “ Gerson (2004) vorbeşte despre “ inconştientul relaţional ” pe care îl descrie
ca “legătura nerecunoscută” ce leagă fiecare relaţie, infuzând exprimarea şi contracţia fiecărui
partener şi inconştientul individual din acea relaţie. Conceptul de inconştient relaţional
subliniază interconectarea fiecărei diade terapeutice şi formează un “pod nevăzut” între ele.”
(Gerson, 2004, pp. 72-3, apud Evans, K. & Gilbert, M.- 2009, pag. 68). Conceptul de “terţă
analitică” vine în sprijinul relaţiei terapeutice co-create cu o nouă dimensiune în care se constată
crearea reciprocă a relaţiei şi la nivel incoştient, nu doar conştient. Se consideră foarte important
ca în timpul derulării terapiei să se dea atenţie şi importanţă la mesajele inconştiente ce pot
apărea la oricare dintre ei, care se pot ivi sub diferite forme gen: procupări obsesive, simptome
fizice, fantezii, visuri etc.
Autoarele cărţii Psihoterapia Integrativă 100 de puncte cheie şi tehnici susţin că inclusiv
şi procesele de transfer şi contra-transfer sunt îmbinate şi combinate în procesul inconştient
comun, încât e greu de delimitat ce şi cui aparţine cât şi ceea ce aparţine ambelor persoane din
relaţie. De exemplu terapeutul poate simţi anxietate în cadrul unei terapii şi să si-o asume că
18

există şi are legătură cu clientul respectiv, ca apoi să se constate că clientul şi-a suprimat
anxietatea legat de acea întâlnire deci anxietatea este co-creată în acea relaţie, între cei doi. S-a
dovedit că aspectele provcatoare ies la iveală în procesul relaţiei atunci când se desfâşoară în
afara conştientizării. Autoarele susţin că “ dacă reflectăm asupra reacţiilor noastre de contra-
transfer, am putea foarte bine să devenim atenţi la o agendă din încăpere care nu a fost
menţionată în dialog. Acest lucru poate lua forma ieşirii la suprafaţă a unui material reprimat
sau poate reprezenta material care nu a fost până acum niciodată rostit de client. Materialul din
inconştientul relaţional sau din “terţa analitică” poate ieşi la suprafaţă în puneri în scenă.
Termenul “punere în scenă” este folosit pentru a accentua ntura comună şi co-creată a
procesului din cabinet.” ( Gilbert, M. & Orlans, V.-2013, pag. 133). Punerea în scenă se
consideră că este în contrast cu termenul “a se manifesta”, termen ce face referire de obicei la
comportamente suficient de nedorite şi dramatice, nerecunoscându-se că aceste comportamente
sunt co-create. De asemenea “punerea în scenă, coform aceloraşi autoare, poate marca un
“impas terapeutic” sau blocaj, în care se stagnează şi nu se mai găseşte o cale de ieşire şi de a
continua, situaţie ce necesită o mare atenţie înainte de a duce terapia mai departe.
“Perspectiva persoanei terţe” sau conceptul de “incluziune” aşa cum este precizat în
cartea Introducere în psihoterapie, face referire la acel tip de abordare relaţională în care fiecare
este recunoscut de către celălalt ca fiind o persoană separată cu drepturi depline dar ramânând
totuşi în relaţie unul cu celălalt. Aces lucru este similar cu conceptul lui Buber (1923) de
“între”sau incluziune. Prin incluziune înţelegându-se un proces în continuă dezvoltare, “ în care
o persoană este capabilă să stea în lumea sa proprie a experienţei, să empatizeze cu lumea
celuilalt şi să deţină o meta-perspectivă asupra acestei reciprocităţi relaţionale.” (Evans, K.
&Gilbert, M.-2009, pag. 72). Terapia relaţională gestalt consideră “inluziunea” şi
“confirmarea” ca reprezentând esenta dialogului veridic. Yontef (2002) defineşte “incluziunea”
ca şi “capacitatea de a se punde “pe sine în experienţa pacientului pe cât posibil, siţind-o ca şi
cum ar fi în propriul său corp- fără a pierde simţul separat al sinelui. Acest lucru cnfirmă
existenţa şi potenţialul pacientului.” (Yontef, 200, p. 24, apud Evans, K. & Gilbert, M.-2009,
pag. 72). Astfel clientul trăieşte o experienţă reparativă în acest prezent al relaţiei folosindu-se
procesul de includere şi confirmare (validarea existenţei sale). De asemenea în această formă
de relaţie se subliniază importanţa şi calitatea “prezenţei” terapeutului, precum o “prezenţă” ca
şi persoană ce întâlneşte o altă persoană. Prezenţa şi autenticitatea persoanei validează celeilalte
experienţa de a fi văzută şi recunoscută. Se menţionează că în acest tip de abordare terapeutul,
inevitabil, se va schimba deoarece experiementează din această postură, nenumărate emoţii ca
răspuns la client, fiind afectat de experienţa celuilalt. Această “influenţă mutuală” stă la baza
19

relaţiei co-create deoarece ambele persoane se schimbă ca răspuns la celălalt. În contextul celor
precizate aici este important de menţionat şi rolul funcţiei reflexive sau capacitatea de
mentalizare care din perspectivă integrativă evidenţiază capacitatea pentru incluziune. Această
capacitate de mentalizare dă posibilitatea organizării sinelui şi regalrea afectelor. Se condiseră
că dacă această capacitate de mentalizare este afectată datorită traumelor relaţionale timpurii
din ataşamentul primar, peroana în cauză depune eforturi în a-I evalua pe alţii şi imapctul ce-l
are asupra lor. Deoarece “în procesul de realizare a faptului că celălalt este un “eu” care este
separat, copilul dezvltă o teorie a minţii ce este “achiziţia de dezvoltare ce permite copiilor să
răspundă nu doar comportamentului celeilalte persoane ci şi să dezvolte o concepţie “a
credinţelor, sentimentelor, atitudinilor, dorinţelor, speranţelor, cunoştiinţelor, imaginaţiei,
pretenţilor, dezamăgirilor, intenţiilor, planurilor etc., ale celuilalt.” Fonagy et al. , 2002, p. 35,
apud Evans, K. & Gilbert, M.- 2009, pag. 73). Prin acest proces copii înţeleg comportamentul
lor şi al altora şi asta îi determină şi ajută în construirea relaţiilor. Fonagy consideră că un
terapeut poate să abordeze oricare dintre cele trei aspecte ale funcţionării mentaizate
“identificarea, modularea şi exprimarea afectelor” ( Fonagy et al,. 2002, p. 437, apud Evans, K.
& Gilbert, M.-2009, pag. 74) şi sunt privite ca “secvenţe” deoarece pentru a avea ce să fie
modelat este nevoie de identificarea afectelor. Aceste argumente sunt esenţiale în înţelegerea
dezvoltării funcţiei reflexive a unei persoane.
Doresc sa menţionez şi puterea contra-transferului, fiind considerată ca o resursă şi o
tehnică importantă în relaţia terapeutică. Aşa cum clientul resimte transferul în relaţie,
terapeutul resimte contra-transferul asta deoarece fiecare relaţie prezentă este o actualizare sau
o completare la relaţiile vechi, aceste două procese sunt identice şi fiecare îl resimte şi/sau
percepe în mod inconştient pe celălalt ca o figură din trecut. Dar înainte de a menţiona impactul,
rolul şi utilitatea acestuia în relaţia terapeutică doresc să definesc noţiunea conceptului de
contra-transfer deoarece evoluţia acestuia în psihoterapia psihanalitică a fost importantă.
Contra-transferul era definit de către Freud (1912/1958) ca reprezentând transferul analistului
faţă de client sau la răspunsul analistului la transferul pacientului. Se înţelege de la sine că în
această definire se află conflictele nerezolvate din inconştientul analistului. Dacă la început
contra-transferul era privit ca o interferenţă în relaţie, de-a lungul timpului viziunea acestuia şi
a rolului ce-l poate avea în terapie s-a schimbat. În noua concepţie ce s-a format, contra-
transferul este văzut ca un instrument important ce oferă terapeutlui informaţii utile despre
lumea internă a clientului, având un rol semnificativ în găsirea, identificarea unui rezultat bun
în terapie. Maroda (1991) semnalează tipurile de contra-transfer prin care se obţine defensiva
terapeutului, ca de exemplu: retragerea psihologică a terapeutului faţă de client, contrazicerea
20

clientului,a face pe intelectualul sau tăcutul, a experimenta sentiente puternice de furie,

stânjeneală. Un psihoterapeut trebuie să facă distincţie atât cât este posibil, între propriile
probleme şi cele ale clientului.Uneori în practică se dovedeşte că această dinstincţie nu este
uşor de realiat, tocmai de aceea supervizarea este importantă deoarece exista posibilitatea de a
aborda aceste aspecte şi de a găsi o modalitate de a acţiona corespunzător în faţa acestor
situaţii.Se subliniază de asemenea că este foarte important să se dea atenţie continuă din partea
terapeutului asupra propriului contra-transfer, obţinând în acelaşi timp ceea ce se poate învăţa
din acest, acordând în acelaşi timp o atenţie respectuoasă şi plină de preocupare fată de
răspunsurile clientului în terapie.
Atitudinea empatică şi grijulie este esenţială în stabilirea unei alianţe de lucru bune în
care clientul poate să experimenteze sentimentul de acceptare şi inţelegere.
Asa cum am menţionat mai sus transferul îl resimte clientul faţă de terapeut şi este o
modalitate prin care persistă modelele de organizare psihică ce au fost create în copilăria
timpurie în viaţa adultă, astfel repetându-se trecutul. Astfel clientul repune în scenă, în mod
inconştient relaţiile din trecut, transferând terapeutului calităţile şi defectele figurilor
predominante din trecut, trăind în relaţia terapeutică emoţiile asociate acelor figuri. Gabbard
Glen în cartea Tratat de psihiatrie psihodinamică menţionează că unii psihanalişti susţin că
există două dimensiuni ale transferului şi anume o dimensiune repetitivă, aşteptările clientului
în ceea ce priveşte comportamentul terapeutului în maniera pe care o aveau părinţii sau “o
dimensiune de obiect al Sinelui, în care pacientul tânjeşte după o experienţă vindecătoare sau
corectivă, care a lipsit în copilărie”, aceste aspecte trec pe rând în prim plan sau în fundalul
trăirilor pacientului.” (Stolorow, 1995, apud Gabbard, G.-2007, pag. 37). Din nou este esenţial
aici rolul şi importanţa terapeutului în modul de abordare al relaţiei fiind conştient de aceste
aspecte ce participă activ la co-crearea relaţiei. Deoarece atât transferul cât şi contra-transferul
sunt esenţiale în “dansul” ce evoluează constant între terapeut şi client. Un alt aspect important
este lucrul cu transferul erotic care are un istoric lung şi controversat în literatura psihanalitică.
Dacă Freud considera că este o formă de rezistenţă la tratament, în momentul actual este
acceptat, ba chiar “psihoterapia a fost descrisă în esenţă ca fiind o relaţie erotică” (Mann, 1997,
apud Gilbert, M. & Orlans, V.-2013, pag. 179). Mann şi alţi autori consideră eroticul ca pe “o
expresie necesară şi inevitabilă a transferului pozitiv, indicând căutarea clientului pentru un nou
obiect de transformare. Mann priveşte eroticul ca fiind la baza fanteziilor inconştiente” şi însăşi
cel mai creativ lucru din viaţă…inextricabil legat de pasiune.” (1997, p. 4, apud Gilbert, M. &
Orlans, V.-2013, pag. 179). Si asta datorită legăturii timpurii dintre mamă şi copil, ce se
consideră a fi prima relaţie erotică. Astfel în cadrul terapiei există posibilitatea de a se lucra cu
21

conflictele Oedipiene şi pre-Oedipiene astfel putându-se vindeca trecutul ce dezvoltă abilitatea

matură de a iubi. În această etapă clientul poate ajunge să facă deosebire între erotismul infantil
şi sentimentele sexuale mature.Abordarea integrativă susţine că eroticul îşi face prezenţa în
relaţia terapeutică, indiferent dacă terapeutul admite sau nu acest fapt, el tot participă la asta şi
astfel se recomandă dezvoltarea sensibilităţii faţă de acest aspect al terapiei utilizând
sentimentele în scopul creşterii şi schimbării. Messler Davies (2003) susţine că “cu toţii trebuie
să integrăm aspectele idealizate şi desconsiderate atât ale angajamentelor incestuoase
heterosexuale cât şi homosexuale.” (p.10, apud Gilbert, M. & Orlans, V.-2013, pag 179).
Reflectând la lucurile respective din această perspectivă se poate spune că în relaţia terapeutică,
într-un cadru securizant, există posibilitatea să se acceseze aceste experienţe, unde într-un mod
simbolic prin limbaj şi metaforă, pot fi integrate şi vindecate. Extrem de important în lucrul cu
transferul şi contra-transferul erotic este crearea unui spaţiu sigur de supervizare, unde aceste
experienţe şi trăiri pot fi admise şi explorate cu sinceritate. Se recomandă maximă prudenţă din
partea terapeutului în ceea ce priveşte dezvăluirea sentimentelor erotice pentru că acestea pot
aduce probleme în relaţi şi pot afecta clientul, considerându-se că dezvăluiri de genul sunt rare
utile, benefice sau folositoare. De asmenea se consideră important ca terapeutul să se simtă
confortabil în ceea ce priveşte propria sexualitate pentru a putea face faţă clienţilor ce aduc
sentimentele erotice în terapie, deoarece a conţine propriile sentimente erotice ajută pe client
să-si conţină la rândul său pe ale sale. Mann susţine că “pacientul stabileşte o legătură cu
terapeutul precum stabileşte o legătură şi cu partenerul sexual.” Maniera clietului de a organiza
legătura cu tarapeutul aduce un insight valoros în tipariul de întâlnire sexuală cu un partener al
clientului.”( Mann, 1997, p. 123, apud Gilbert, M.& Orlans, V.-2013, pag. 180).
În încheiere doresc să precizez că relaţia terapeutică este reciprocă în abordarea
integrativă dar nu şi simetrică, asta însemnând că, chiar dacă este bazată pe reciprocitate din
perspectiva influenţei sau a contribuţiei nu presupune egalitate.” Reciprocitatea nu implică o
dispariţie a rolului terapeutic sau a sarcinilor din partea terapeutului, ci este mai degrabă o
conştientizare a faptului că doua persoane nu pot fiunul cu celălalt fără a avea impact sau a fi
influenţat de către celălalt. “ (Maroda, 1991, apud Evan, K. & Gilbert, M.-2009, pag 70).
Dimensiunile sinelui ce au fost abordate într-un subcapitol anterior vor fi prezente în cadrul
terapiei şi fac parte integrantă din discursul acesteia.Intr-o anumită etapă se poate ca o anumită
dimensiune să fie în faţă, celelalte ramânând în fundal, terapeutul concentrându-se pe aceasta,
explorând experienţa clientului ca şi experienţă a sinelui.
22

1.6 ALIANTA TERAPEUTICA SI VALORILE PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE

Alianţa terapeutică reprezintă componenta conştientă şi realistă dintre client şi terapeut

(Hafkenscheid, 2003) sau cum identifică la rândul lor Piper și Ogrodniczuk (1999), esența
alianţei terapeutice în încrederea, optimismul şi disponbilitatea implicării în travaliu terapeutic
al clientului citat de I, Dafinoiu. Alianţa de lucru, numită uneori şi alianţă terapeutică,
reprezintă un concept greu de definit care poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Unii
autori îl folosesc pentru descrie ceva specific cu privire la terapie, cum ar fi de exemplu
cooperarea dintre client şi terapeut, în timp ce alţii l-au utilizat drept un concept sau cadru care
descrie elementele implicate în terapie. Există o dezbatere largă cu privire la alianţa de lucru
şi diverse şcoli au defniții diferite care includ toate aspectele implicite ale acetui concept
(Gaston et al., 1995; Safran, 1993). Clarkson (1994: 28) conceptualizează alianţa de lucru drept
una dintre „cele cinci tipuri diferite de relații terapeutice care pot fi disponibile pentru o
utilizare constructivă în psihoterapie” citat de M, O Brien & G, Houston. Ideea unei alianţe de
lucru ca un cadru, a fost formulată pentru prima dată de Bordin (1979), care vedea în acest
concept elementul care ar putea fundamenta o teorie generală a psihoterapiei. Bordin a
accentuat ancorarea alinţei terpeutice într-un „aici şi acum” conștient, recunoscând că în fazele
timpurii ale terapiei relaţia ar putea fi influiențată de legăturile din trecut şi de cele rămase
nerezolvate. Definiţia sa se bazează pe trei componente interconectate, obiective, sarcini şi
legături:

- consensul clientului şi terapeutului în privinţa obiectivelor (sacinilor) tratamentului,

referitoare la ce anume trebuie făcut și la cum nume își aduc aportul acțiunile teraputice la
rezolvarea problemelor clientului.

- consensul clientului şi terapeutului în vederea demersului pentru atingerea obiectivelor.

- dezvoltarea unei relaţii între terapeut şi client, se referă la atașamentul, simpatia,

încrederea trăite în cadrul relației interpersonale. Concepţia lui Bordin a fost adoptată de către
Dryden pentru a compara unsprezece abordări diferite ale terapiei individuale descrise în
Handbook of Individual Theraphy (1990). În anumite modele alianţa de lucru este considerată
un contract formal cu obiective şi sarcini stablite de comun acord, iar altele pun accent pe
legătura interpersonală dintre terapeut şi client (Dryden, 1989). Diverse modele pun accent pe
diverse elemente, însă pentru ca alianţa de lucru să supravieţuiască consideră autoarele M,O
Brien & Houston - iar studiile sugerează – că trebuie să coexiste toate cele trei componente de
23

mai sus. Gaston (1990, apud Crits-Chirstoph et al., 2003) a adăugat o a patra dimensiune, cea a
înţelegerii şi implicării empatice a terapeutului conform Dfinoiu & Vargha ( 2005) .

Valorile psihoterapiei integrative au fost special concepute pentru psihoterapeut

cu rol de a-l ghida şi sustine în practica terapeutică. Astfel cele 15 valori descrise de Evan K şi
Gilbert M. (2009) sunt:
- „Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere al
explorării”. Este important ca psihoterapeutul să opereze în planul, realitatea clientului,
acceptând-o si onorând prezenţa şi individualitatea acestuia. „acum” este conştiinţa
prezentă a clientului, şi singurul moment în care au un control direct.” Indiferent de
starea prin care trece ca urmare a construcţiei trecutului sau a viitorului, starea şi
experienţa trăită se petrece în „acum” iar prin acest „acum” experimentat în manieră
proprie există posibilitatea descoperirii, revelării şi întelegerii a ceea ce se petrece cu el
în acord cu propriile aşteptări, principii şi valori.
- „Oamenii sunt capabili de răspuns şi sunt principalii agenti în determinarea
propriului lor comportament.” Terapeutul însoţeşte clientul pe drumul său şi cu ajutorul
acestuia, clientul descoperă că în el sunt „răspunsurile şi soltuţiile” de care are nevoie
pentru a se produce schimbarea, chiar dacă uneori posibilităţile şi optiunile sunt limitate
în acel moment.
- „Moralitatea, la cel mai bun punct al ei, se bazează pe nevoile organice- pe o
cunoaştere relativ exactă a ccea ce este, mai degraba decât „ar trebui”, bazată pe o
impuere arbitrară a ceea ce cred alţii.”
- „Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul,
în „acum” terapeutul lucrează pe creşterea conştientizării clientului asupra
antecedentelor, reacţiile organice şi consecinţele comportamentului.” În aceste conditii
terapeutul terapeutul explorează” in loc să se concentreze pe modificarea
comportamentelor.
- „Relaţia terapeutică este un micro-cosmos al „modului de a fi în lume” şi astfel
clientul poate vedea şi auzi cum sunt experimentate de către terapeut.” Terapeutul dă
dovadă de autenticitate, este activ, sincer în relaţia terapeutică fiind atent şi conştient la
contra-transfer cât şi la întreg procesul ce se desfăşoară.
- „În auto-reglementarea organică, alegerea şi învăţarea se întâmplă cu o naturală
integrare a minţii şi corpului, a ândirii şi sentimentului, fizică şi spirituală, de sine şi
de mediu, aceasta fiind holistică”. Abordarea holistică precizează că noi trăim ca un tot,
24

ca un întreg. Intregul fiind mai mult decât suma părţilor sale. Scopul psihoterapiei
integrative este să abordeze fiinţa umană din această perspectivă, adică în plan afectiv,
cognitiv, corporal, spiritual.
- „Schimbarea este posibilă şi are loc holistic, atunci când o persoană devine cine şi ce
este şi nu când încearcă să devină ce nu este.” In terapie un psihoterapeut integrativ
aplică acele modalităţi şi tehnici ce se dovedesc a fi eficiente clientului, de asemenea
urmăreşte evoluţia clientului din mai multe unghiuri de referinţă ca în aşa fel încât să se
ajungă la o cât mai bună integrare atât din perspectivă cognitivă, afectivă, corporală,
spirituală a acelor experienţe şi trăiri care odată ce devin conştiente pot fi integrate,
vindecate şi astfel clientul devine o fiintă autentică, mai în acord cu sine şi cu ceilalţi.
- „Viaţa este într-un flux constant. Terapia, nu afectează doar lumea, dar şi lumea are
impact în terapie.” Clientul aflat in procesul terapeutic va influenţa şi pe cei din mediul
său ca urmare a propriei schimbări şi a propriului fel de a fi. Modul in care simte,
trăieşte, gândeşte şi se comportă face posibil determinarea unor atitudini, acţiuni şi
relaţionări diferite din partea celor care intră în contact cu el. Pe de altă parte acest
principiu îmi arată că inclusiv şi terapeutul învaţă, conştientizează, integrează si se
transformă în urma relatilor terapeutice.
- „Factorii de mediu de dovedesc a fo o sursă majoră de stres, lipsă de putere şi
alienare.”. Mediul şi societatea marchează şi îşi pun amprenta asupra clientului şi a
vieţii acestuia, condiţiile neprielnice împovărează, tocmai de aceea consider că un
aspect important in procesul terapiei este şi preocupare spre ajutarea clientului să
schimbe modul de abordare şi perspectivă cu privire la acest aspect şi asta deoarece
psihoterapia integrativă susţine dreptul persoanei de a fi diferită iar asta necesită
provocare şi confruntare şi în ceea ce priveşte diefrenţele de clasă şi sex, sexsismul,
rasismul etc.
- „Dialogul este o manifestare a persectivei existenţiale asupra relaţiei. Noţiunea lui
Buber de „sens” prin Intâlnire, susţine viziunea terapiei, ca fiind o „co-creaţie,
noţiunea de adevăr începe cu doi.” Astfel notiunea de EU are sens numai în raport cu
un altul, într-un dialog de gen EU-TU sau într-un contact de gen EU-EL. Când acest
dialog este blocat, relaţia se percepe şi trăieşte distorsionat şi astfel nu există
posibilitatea de conectare, trăire, înţelegere autentică şi maturizare.
- „Maturitatea nu este doar despre autonomia sinelui, ci despre sinele în relaţie şi este
un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieţii.” O persoană se cunoaşte pe
25

sine şi pe alţii prin intermediul acestor dioaloguri, a relaţiei EU-TU, EU-EL, procesul
se desfaşoară pe întreg parcursul vieţii şi este o odalitate prin care Sinele se defineşte.
- „Atât sinele în izolare cât şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive-
o formă a violenţei către sine sau către alţii.” Izolarea duce la deformarea modului de
a percepe realitatea atât interioară cât şi exterioară deoarece aşa cum am spus dialogul
este premisa necesară petru stabilirea şi definirea sinelui. Manipularea negativă produce
o îngustare a viziunii proprii cu privire la sine şi celălalt şi astfel nu contribuie la
împlinire, creştere, realizare.
- „Sinele şi celălalt/ceilalţi pot fi privite cu curiozitate şi compasiune, mai degrabă
decât o judecată negativă.” Consider că, compasiunea se naşte din întelegere şi
cunoaştere atât a propriei vieţi cât şi a celorlalţi. O persoană ce-şi acceptă proprile limite,
experienţe de viaţă, greşeli si erori din care învaţă, dobândeşte maturitate şi poate deveni
capabilă să fie lipsită de judecată şi critică la adresa altuia şi sa simtă compasiune.
Personal cred că lipsa compasiunii şi prezenţa judecăţii rezultă din neîntelegerea şi
necunoaşterea propriilor dorinţe, pofte, nevoi, aşteptări, indiferent că persoana în cauză
este sau nu conştientă de ele. Aşadar terapeutul care a devenit conştient de aceste aspecte
ale sinelui său poate oferi compasiune pentru client şi acceptare cu privire la propria
realitate.
- „Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare care
maximizează- ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în „absenţa”
terapeutului. Acest fapt sugerează că abordarea terapeutică operează la niveluri
profunde ale fiinţei, accesând acele părţi ce să găsesc dincolo de comportamentul de
„suprafaţă”, iar integrarea acestora rearanjează aspecte ce ţin de personalitate şi astfel
ceea ce s-a lucrat în terapie este dus de către client şi în afara cabinetului.

Filozofia, principiile şi valorile psihoterapiei sunt premise ce stau la baza formării

psihoterapeutului integrativ şi contribuie la modul de a fi atât în practică cât şi în viaţa personală.
26

CAP. 2 ASPECTE GENERAL-TEORETICE

1.1.Definirea şi caracterizarea generală a motivaţiei

În jurul anului 1930 a apărut termenul de ,, motivație” în literature de specialitate, având

o arie de desfășurare destul de largă. Cuvântul “motivaţie” provine de la latinescul “movere”
ce semnifică mişcare. El sugerează cel mai bine dinamica procesului de activare, acoperind
aspectele variate ale acestuia. În dicționarul Larousse, ,,motivația,, apare ca având următoarea
semnificație: ”ansamblu de factori dinamici care determină conduita unui individ”. Conform
psihologiei clasice se face distincție între motive și mobiluri, cele dintai fiind cauzele
intelectuale alea actelor noastre , iar urmatoarele reprezentând cauzele afective. Această
diferenţiere are un aspect artificial şi iluzoriu. La baza conduitelor noastre se află o serie
indisociabilă de factori conștienți și inconștienți, fiziologici, intelectuali, afectivi, sociali care
se află într-o interecțiune reciprocă. O altă definiție este dată de Vroom (2010, pg 356), conform
căreia motivaţia reprezintă “procesul care guvernează alegerea de către persoane sau organisme
a unei alternative privind activitatea voluntară”.
Motivaţia este o stare internă, energizatoare, dinamizatoare şi direcţionată în acelaşi
timp. Ea reprezintă totalitatea nevoilor, necesităţilor, trebuinţelor, care dinamizează,
mobilizează şi determină organismul să desfaşoare comportamente care duc la satisfacerea
adecvată.
Etiologia termenului “motivare” provine din latinescul “moveo-movere” a cărei
semnificație este: a mişca, a pune în mişcare.
Golu (2003) a definit motivaţia ca “o formă specifică de reflectare prin care se
semnalează mecanismelor de comandă-control ale sistemului personalităţii o oscilaţie de la
starea iniţială de echilibru, un deficit energetic-informaţional sau o necesitate ce trebuie
satisfacută.”
Zlate (1975), susținea că motivaţia este “o stare internă de necesitate a organismului
care orientează şi direcţionează comportamentul pe direcţia satisfacerii şi deci a înlăturării ei”.

Formele motivaţiei
27

Motivația poate fi regăsită în mai multe forme, de cele mai multe ori grupate în
perechi opuse, având ca și criteriu de clasificare, elementul generator.

a) În funcție de natura stimulului motivaţional: motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă.

Această clasificare denotă efectele stimulărilor premiale sau ale stimulilor aversivi. Prima
formă motivaţională apare sub forma unei laude sau încurajări, iar cea de a doua sub forma unei
ameninţări, blamări sau e unei pedepse.
b) În funcție de natura trebuinţelor şi al nevoilor individului, motivaţia se poate regasi
sub mai multe forme: motivaţia cognitiva şi motivaţia afectivă. Aceste forme au o legătura
direct cu trebuinţe imediate ale individului. Motivația cognitivă îşi are originea în nevoia de a
cunoaşte, de a şti şi conţine la bază sa elemente cognitive, imaginative sau perceptive, care să
stimuleze activitatea intelectuală. Motivația afectivă este determinată de nevoia omului de a
obţine aprobarea din partea celor din jurul său, de a se simţi confortabil în compania altora.
c) În funcție de originea sursei generatoare a motivaţiei: motivaţia intrinsecă şi motivaţia
extrinseca. Dacă sursa generatoare îşi are originea în trebuinţele personale ale individului şi este
în concordață cu activitatea desfaşurată de acesta atunci o putem numi motivaţia intrinsecă sau
directă. Dacă sursa generatoare a motivaţiei nu se află în câmpul de activitate al subiectului și
nu se regăsește în specificul activităţii desfăşurate forma motivaţiei va fi extrinsecă sau
indirectă. O serie de motivatori intrinseci poate fi: dorinţa de autorealizare, de împlinire,
sentimental competenţei sau interesul manifestat faţa de propria personă. Motivaţia extrinsecă
își are originea în mediul extern şi de cele mai multe ori este aplicată de către altcineva decât
persoana în cauză. Motivaţia extrinsecă poate fi clasificată în: negativă, aceasta are la bază
reacţii de respingere şi aversiune ale individului faţă de consecinţele neplăcute (critică,
sancţiune, teama de eşec sau pierderea prestigiului) şi pozitivă, se referă la obţinerea de
beneficii (dobândirea unor facilităţi speciale, etc.) Durata motivaţiei extrinsece este scurtă şi
trebuie întreţinută în permanență.
Motivaţia deține totodată ca sursă stimulatoare situația de zi cu zi, însuşi specificul
activităților desfăşurate. Ea se formează din modul de raportare al omului la viața sa. Aceasta
are o valoare stimulativă.

1.2. Teorii ale motivaţiei

28

Pornind de la conținutul și de la procesul motivațional, au fost elaborate mai multe

teorii. În ceea ce privește conținutul, teoriile au avut ca scop descifrarea naturii motivației și de
asemenea să răspundă la întrebări precum: ,, ce îi motivează pe oameni?, ,,de ce se comportă
oamenii într-un anumit. Teoriile elaborate după procesul motivațional, analizează variabilele ce
intră în acțiune și interacțiunile dintre factorii care conduc individual spre o acțiune sau alta și
care răspund la întrebări precum: ,,cum apare motivația?’’, ,,care sunt modalitățile și relațiile
dintre diferiții factori implicați?’’

În urma unor studii de specialitate (Nutin T. Bogdan) a fost realizată o clasificare a

trebuințelor în funcție de studierea factorilor motivaționali și astfel au fost grupate în:

 trebuinţe biologice (nevoia de hrană, apă, odihnă, de orientare, de apărare şi afecţiune,

etc.);
 trebuinţe învăţate (nevoia de manipulare a obiectelor, de percepţie şi de explorare a
mediului înconjurător, de protecţie în faţa pericolelor, trebuinţa de bani etc.);
 motive sociale rezultate din interacţiunea individului cu mediul sociocultural (de
comunicare, de formare a personalităţii, de autodepăşire etc)

După H. Maslow, a realizat o teorie, pornind de la premisa că oamenii încearcă să-şi

satisfacă o varietate de nevoi, iar în funcție de importanța lor aceste nevoi pot fi ierarhizate,
ceea ce a condus la apariția piramidei nevoilor (trebuinţelor). Această piramidă conține mai
multe nivele (de la bază la vârf):

 nevoi fiziologice, se referă la supravieţuire (hrană, apă, somn, etc.);

 nevoi de securitate; nevoi de cooperare şi apartenenţă la grup ;
 nevoia de stimă şi statut;
 nevoi de autorealizare ( adică acele nevoi de evoluţie şi de dezvoltare personală).

Conform lui Zlate (2007) există câteva legi care guvernează piramida lui Maslow:

- o trebuinţă este cu atat mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută;
- o trebuinţă de nivel superior apare doar după ce trebuinţa de nivel inferior a fost satisfăcută;
- cu cât urcăm spre vârful piramidei, cu atât nevoile sunt mai specific umane.
În concluzie factorii care motivează oamenii sunt nevoile acestora şi ierarhizarea lor.
29

Teoria ERG

Alderfer a fost cel care a elaborat această teorie, el a pornit de la piramida lui Maslow
şi a observat în explicarea comortamentului uman trei trebuinţe esenţiale: trebuinţele legate de
existenţa E, trebuinţele legate de relaţiile cu semenii R (nevoia de relaţii interpersonale);
trebuinţe de creştere G (trebuinţele de autorealizare). Spre deosebire de teoria lui Maslow, teoria
ERG explică faptul că în aceleaşi timp asupra unei persoane poate acţiona mai mult de o nevoie,
iar nesatisfacerea unei trebuinţe de nivel superior duce la creşterea dorinţei de a satisface
trebuinţele de nivel inferior. Această teorie este mult mai complexă decât piramida lui Maslow,
care este mult mai rigidă, arâtând că o persoană poate de exemplu, să fie preocupată de
autorealizare, deşi trebuinţele anterioare nu sunt satisfăcute sau că toate cele trei categorii pot
acţiona în acelaşi timp.

Teoria reîntăririi/consolidării

Cel care a elaborat această teorie a fost Skinner şi susține ideea că acel comportament
care a fost consolidat (întărit) este foarte probabil să se repete, iar acel comportament care a fost
sancţionat este foarte probabil să apară (este mai probabil să dispară).

În teoria întăririi se identifică următoarele variabile:

- Este necesar ca stimulii să fie clari şi uşor identificabili

- Consecinƫele comportamentului trebuie să fie asociate acestuia
- După adoptarea comportamentului dorit, recompensa trebuie acordată cât mai repede
- Performanƫa trebuie întărită prin recompense pozitive
- Rezultatele slabe trebuie să determine consecinƫe negative.

Există consolidări de patru tipuri: consolidare pozitivă (întăreşte comportamentul dorit

prin acordarea unei recompense), consolidarea negativă ( întareşte comportamentul dorit prin
evitarea situaƫii nedorite), sancƫiunea (este o consecinƫa nedorită care rezultă dintr-un
comportament nedorit), extinƫia/dispariƫia sau stingere (formă de consolidare care se bazează
pe ideea că un anumit comportament va dispărea dacă va fi ignorant). Eficienƫa consolidării
este desterminată de tipul şi momentul aplicării sale. La început, poate exista situația în care să
fie necesară consolidarea comportmentului dorit de ficere dată când apare, însă odată ce devine
mai mult stabil, este mai eficientă condiƫionarea ocazională.
30

În practică, această teorie are cel mai mare potenţial. Teoria condiţionării operante,
stabilește relaţia dintre comportament şi consecinţele acestuia şi se bazează pe patru principii:
întărirea, pedeapsa, extincţia, antrenarea discriminării şi a controlului stimulilor.

Teoria celor trei necesităţi (motivaţia realizării personale)

McClelland este cel care a propus această teorie în care se reflect trei tipuri de
necesităţi care stau la baza motivaţiei: necesitatea de afiliere (dorinţa de prietenie şi relaţii
interpersonale apropiate); necesitatea de putere (reflectă dorinţa persoanei de a fi importantă,
de a avea influenţă şi control asupra oamenilor) şi necesitatea de realizare (dorinţa de a
dobândi ceva, de a face un lucru important, de a excela într-un domeniu de activitate).
Accentul principal în cadrul cercetărilor legate de aceasta teorie a fost pus pe necesitatea de
realizare, deoarece s-a considerat că aceasta este cea mai stabilă şi este activată de
evenimentele exterioare individului în cauză.
McClelland (1961), a constatat că indivizii cu o pronunƫata nevoie de realizare, au
tendinƫa să manifeste următoarele caracteristici:
- nevoia lor de realizare este permanentă
- caută sarcini de dificultate medie în cadrul cărora să-şi assume responsabilitatea
- momentul gratificării poate fi amânat
- eşecul nu îi descurajează
- caută feed-back asupra propriilor rezultate şi performanƫe
- sunt mai procupaƫi de nevoile de afiliere sau cele de putere.
McClelland susţine că necesităţile de realizare sunt cele care orientează
comportamentul, nevoile de success sunt diferite de la o persoană la alta şi sunt determinate de
performanţele obţinute anterior.

Definirea stării de bine

Starea de bine reprezintă percepţia subiectivă a individului asupra sănătăţii psihologice

şi a calităţii vieţii pe plan cognitiv şi al afectelor (Lubin şi Whitlock, 2004 apud. Landen şi
Wang, 2009). Aceasta este formată din două component: prima este componenta cognitivă
ceea ce evidențiază semnificaţia personală asupra sănătăţii mentale şi a satisfacţiei în viaţă iar
cea de a doua este dimensiunea afectivă ce curpinde experienţa emoţională personală care
poate fi pozitivă sau negativă.
Ryff (1989, apud. Salami, 2011) a realizat un model multidimensional al stării de bine
psihologice. Dimensiunile care compun starea de bine sunt : autonomia – independenţă şi
31

autodeterminare; controlul asupra mediului – abilitatea cu care persoana ia decizii necesare în

viață; dezvoltarea personală – deschiderea către noi exprienţe; relaţiile pozitive cu ceilalţi –
posibilitatea de a avea relaţii satisfăcătoare şi de bună calitate cu alte persoane; scopul în viaţă
- convingerea că viaţa are un sens; autoacceptarea – atitudinea pozitivă asupra trecutului şi a
oamenilor