Floare Albastra

De Mihai Eminescu

Poezia Flare Albastra , scrisa in 1872 si publicata in revista Convorbiri Literare in 1873, este o capodopera
a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii ulterioare, culminand cu Luceafarul.
In Floare albastra sunt asociate in maniera romantica mai multe specii literare: poem filozofic,
egloga( idila cu dialog) si elogie(poezie filozofica in care sunt exprimate sentimente).
Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune, spre o
iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe,
nefericire pentru poet.
Este o pezie romantica prin tema (iubirea si natura, conditia geniului, aspiratia spre absolut), prin motivele
literare(cadrul, izvoarele, prapastia, valea, luna), prin atitidinea poetiica, amstecul speciilor, dar si antiteza pe baza
careia este construita poezia: lumea cunoasterii absolute si o lumea cunoasterii terestre.
Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi
două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri
conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele
acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice,
ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii
eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta
în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în
planul terestru prin iubire.
A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia
geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de
fată.
Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o chemare
la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia
alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru,
unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”.
Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar
momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire,
fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc
cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.
Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul naturii, aceasta
exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.
Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare, astfel
trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea
iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia
„Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea
pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră”
subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării
sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este
trist în lume!”
Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, poemul Floare albastră
reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice
dezvoltate mai târziu în Luceafărul.