TESTUL IV

Nivelul I. La nivel de cunoaştere şi înţelegere (20%).

I. Definiţi noţiunile.
1. Marcherii moleculari în analiza moleculară a ADN-lui la diferite organisme.

Markerii genetici sunt reprezentaţi de orice diferenţă genetică sau fenotipică care
este specifică individului şi se transmite la descendenţi, putând fi urmărită de-a lungul
generaţiilor. (Staub şi colab., 1996b)
Markerii genetici sunt de trei tipuri: markeri morfologici, markeri proteici şi markeri
moleculari sau ADN. (de Vicente şi colab., 2004)
Markerii ADN evidenţiază polimorfismul la nivelul ADN-ului nuclear şi
citoplasmatic.
Markerii RAPD (Random amplified polymorphic DNA - polimorfisme de ADN
amplificate aleator) sunt rezultaţi prin amplificarea PCR a unor segmente necunoscute de
ADN genomic cu ajutorul unei amorse decamere aleatoare (Williams şi colab., 1990).
Produşii de amplificare sunt migraţi într-un gel de agaroză şi vizualizaţi prin impregnare
cu bromură de etidiu (fluorescentă în lumină ultravioletă) sau azotat de argint.
Diversitatea genetică şi relaţiile de înrudire dintre indivizi se evaluează pe baza prezenţei
sau absenţei benzilor, rezultând o amprentă genetică specifică.
Aplicaţiile tehnicii RAPD includ: studiul diversităţii genetice,
caracterizarea germoplasmei, determinarea structurii genetice a populaţiilor, a
variabilităţii somaclonale, identificarea cultivarelor şi a purităţii hibrizilor. Dezvoltarea
ulterioară a tehnicii RAPD a determinat formarea altor markeri bazaţi pe PCR (de
exemplu markerii SCAR şi ASAP).

2. Factorii de transcripţie, clasificarea lor.

Factori de transcriptie sunt factori proteici care au rol in transcriptia ADN prin ARN polimeraza
Clasificarea factorilor detranscriptie:
-generali, care interactioneaza cumiezul promotorului, fiind implicatein
formarea complexului depreinitiere
-specifici, care se fixeaza pe alteelemente cis reglatoare situate
inamonte de promotor
-constitutional active prezenti intoate celulele
-conditional active, aici sunt inclusifactorii de dezvoltare
celularaspecifici si factori dependent desemnale externe sau de
receptoride membrane.

3. Principale enzime de reparare şi metilare în ADN-u ale organismelor eucariote.

Enzimele implicate în reparare
ADN este sintetizat de enzime numite ADNpolimeraze, fiecare dintre acestea utilizând
dezoxinucleozid trifosfaţi ca substraturi; polinucleotidul este sintetizat în direcţia 5'-3'. Matriţa de
ADN este utilizată pentru a direcţiona ordinea bazelor azotate în polinucleotidul nou sintetizat
care devine complementar cu ADN parental.
Se cunosc trei tipuri de ADN polimeraze la E. coli.
-ADN polimeraza III ,
-ADN polimeraza I
- ADN ligaza
. Fragmentele de ADN sunt legate prin acţiunea enzimei ADN ligaza. Această enzimă
joacă un rol atât în sinteza in vivo a ADN, cât şi în repararea unor rupturi monocatenare ale
ADN. În celulele animale, se formează ca intermediar un complex covalent enzimă-AMP. În
bacterii, ATP este înlocuit de NAD+.

La eucariote metilarea bazelor

azotate conduce la inactivarea genelor nefuncţionale. Astfel,
regiunile heterocromatice din nucleu conţin secvenţe de ADN
metilat

4. Caracteristica bazelor moleculare ale fenomenelor de procesing la eucariote.

Înlăturarea intronilor din ARNm precursor şi unirea exonilor are loc în nucleu, cu participarea
unui complex enzimatic denumit splicesom. Componentele acestui complex sunt reprezentate de
moleculele mici de ribonucleoproteide nucleare (snRNP), notate U1 –U6. Intronii sunt
recunoscuţi după secvenţa GU la capătul 5' şi secvenţa AG la extremitatea 3'.
La eucariote există mai multe tipuri de splicing.
Splicing constitutiv – prin care se înlătură toţi intronii, iar exonii sunt uniţi în ordinea în care
erau dispuşi în genă.
Splicing alternativ – are loc prin selecţia exonilor şi/sau eliminarea diferenţiată a intronilor.
Astfel, de pe un ARNm precursor pot fi obţinute mai multe variante de ARNm şi respectiv mai
multe tipuri de proteine. În diferite ţesuturi şi/sau la diferite perioade de dezvoltare pot fi
sintetizate proteine diferite de pe aceeaşi genă.
 Splicing prin amestec de exoni (exon shuffling) –moleculele de ARNm se pot forma
prin schimbarea ordinii exonilor. Se întâlneşte foarte rar.
Trans-splicing – formarea unei molecule de ARNm din câteva molecule de ARNm precursor,
sintetizate de pe gene diferite. Se întâlneşte la tripanosome, la unele nematode şi trematode.

5.Programele moleculare de diviziune celulare (exemple).

Cred ca fiecare tine minte etapele de diviziune celulara eu am scris pe scurt si doar
am dat exemplu...
fiecare diviziune celulară şi are loc în aşa numita interfază (perioada dintre două diviziuni
celulare succesive). ADN-ul este alcătuit din două lanţuri de nucleotide unite prin legături de
hidrogen; el se poate găsi în interiorul nucleului în două forme în funcţie de perioada din
timpul ciclului celular: sub formă de cromatină, adică este răsfirat, necondensat (în interfază)
sau sub formă de cromosomi, fiind condensat, mai gros, vizibil la microscopul optic (în timpul
diviziunii celulare).

Diviziunile celulare mitotice permit unui ovul fertilizat să se dezvolte într-un organism. De asemenea
contribuie la reînnoirea fiziologică a celulelor şi au rol în regenerarea ţesuturilor după diferite injurii.
Cu excepţia câtorva tipuri de celule (nervoase, musculare cardiace şi musculare scheletice), abilitatea
de a se divide este menţinută pe toată durata vieţii lor, cu variaţii în funcţie de tipul de celule. Ca
regulă generală, diviziunile mitotice sunt mai puţin comune în ţesuturi înalt diferenţiate (precum cel
nervos).

Diviziunea celulară mitotică poate fi împărţită în mai multe etape:

- profază (pro=înainte);

- metafază (meta=între);

- anafază (ana=în sus);

- telofază (telo=sfârţit).
Diviziunea directă: Amitoza
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are loc fără fus
de diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci (drojdiile), alge albastre
verzi (alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne, celule pe cale de regenerare, în gale
(țesuturi ale plantelor).

Amitoza la procariote decurge astfel:

 cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și formându-se astfel doi

cromozomi identici;
 apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie se va stabili un
perete despărțitor ce îi va separa în final;
 separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.

Amitoza poate decurge prin două moduri:

 prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al celulei mamă,
avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până la formarea celor două
celule fiice;
 prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă, avansarea
acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la formarea celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă

 Se realizează în prezența fusului de diviziune.

 Fusul de diviziune se formează din centrozom.

 Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin distanța dintre cei doi poli ai celulei) și
kinetocorale.(de acestea se atașează centromerii cromozomilor)

 Fusul de diviziune asigură distribuția echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.

 Diviziunea indirectă este de două tipuri:

1) Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

2) Meioza: diviziune reducțională.

 6.Organizarea moleculară genelor, exemple de introni şi exoni.
Genele sunt formate din regiunile transcrise şi regiunile reglatoare. Fiecare genă
(unitate de transcriere) conţine promotorul
– secvenţa recunoscută de ARN-polimeraza, care realizează
transcrierea genei, sau a setului de gene.
Promotorul conţine unele secvenţe consens care se deosebesc la procariote şi eucariote.
Terminatorul este plasat la sfârşitul unităţii transcripţionale şi reprezintă o secvenţă de
nucleotide invertate, urmată de secvenţa TTTT. Secvenţa invertată copiată în molecula de
ARN va condiţiona formarea unei bucle, care stopează înaintarea ARN-polimerazei şi
determină terminarea procesului de transcripţie. Terminatorul are o structură
asemănătoare la procariote şi eucariote.
Exonii reprezintă secvenţe codificatoare ale genei ce se transcriu, sunt prezenţi în ARN
precursor, în ARNm şi se regăsesc în secvenţa de aminoacizi a proteinei. La
capătul 5′ al primului exon este o secvenţă scurtă de câteva zeci de nucleotide (secvenţa
lider) cu rol de iniţiere a translaţiei care este urmată de codonul universal de iniţiere a
translaţiei – ATG.
Intronii reprezintă secvenţe necodificatoare ale genei ce se transcriu, sunt prezenţi în
ARN-precursor, dar nu sunt prezenţi în ARNm . În timpul maturizării ARNm
(splicing) intronii sunt eliminaţi din ARN-precursor.