Sunteți pe pagina 1din 199

UNIVERSITATEA DE MEDICINA ŞI FARMACIE “GR. T.

POPA” IAŞ I

Corina Cianga

NOŢIUNI DE
IMUNOLOGIE
Manual pentru studenţii Facultăţii de Medicină Dentară

Editura “Gr.T. Popa”, U.M.F. Iaşi


2013
Descrierea CIP a Bi bliotecii Naţionale a României
Noţiuni de imunologie / ed.: Corina Cianga - Iaşi:
Editura Gr. T. Popa, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-544-160-6

I. Cianga, Corina (ed.)

612.017

Referenţi ştiinţific i:
Norina Consuela FORNA – Universitatea de Medicină şi Farmacie
”Gr. T. Popa” Iaşi
Petru CIANGA – Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Gr. T. Popa” Iaşi

Coperta: Marius ATANASIU

Editura „Gr. T. Popa”


Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi.
Nici o parte dininclusiv
sau mecanic, acest volum nu poate fără
fotocopiere, fi copiată sau transmisă
permisiunea scrisă prin
din nici un mijloc,
partea electronic
au torilor sau a
editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi


str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 267798 int. 231, Fax 0232 211820
Prezenta apariţie editorială reprezintă o reală provocare pentru medicina dentară
contemporană, ce trebuie abordată într -o viziune integrative - holistică, şi nu ca o entitate
separată.

Sistemul imun, prin apărarea specifică dobândită sau adaptativă, îşi pune amprenta
în mod decisiv asupra comportamentului organismului uman şi implicit asupra
modificărilor la nivel oral. Cunoaşterea mecanismelor imunologice implicate reprezintă
răspunsul numeroaselor necunoscute legate de aspectele infecţioase virale, precum şi de
trenarea sau ameliorarea afecţiunilor parodontale.

Deosebit de importante sunt condiţiile şi factorii ce influenţează imunogenicitatea,


ecoul acestui statut influenţând reacţia întregului organism la terapiile conservative sau
chirurgicale reconstructive. Comportamentul celular se materializează înt r-un real univers
de reacţii şi efecte, ce atrag răspunsuri ţintite la intervenţiile terapeutice.

Un capitol aparte în abordările terapeutice din teritoriul oro -maxilo-facial revine


pacienţilor cu diferite tipuri de imunodeficienţe, în acest context abord area patologiei orale
fiind în strictă interconexiune cu statusul general.

Iniţiativa autoarei acestui ghid imunologic este salutară, având un rol deosebit de
important în înţelegerea mecanismelor fiziologice şi patologice, condiţie esenţială a
succesului terapeutic

Prof. Univ. Dr. Norina Forna


Decan, Facultatea de Medicină Dentară
În procesul educaţional specific pregătirii medicale, ştiinţele fundamentale oferă
perspectiva înţelegerii structurii şi funcţionalităţii organismului uman, de la nivel
molecular la integrare sistemică. În acest cadru general de cunoaştere, Imunologia se
individualizează prin capacitatea de a penetra în organizarea sistemului imun, caracterizată
prin relaţii de comunicare inter-celulară care asigură, în status de normalitate, mecanismele
de apărare, şi al căror dezechilibru explică mecanismele patogenice implicate în patologia
imunologică.
Dedicat studenţilor la Facultatea de Medicină Dentară, manualul de faţă constituie
un instrument de lucru util care facilitează accesul la informaţia corespondentă reperelor de
Imunologie, absolut necesare pentru formarea profilului general al unui viitor specialist în
acest domeniu. Astfel, în succesiunea capitolelor, sunt prezentate no ţiunile esenţiale de
Imunologie şi Imunopatologie - de la cele cu caracter general, la cele care particularizeaz ă
cavitatea orală. Nivelul de actualitate al textului – dificil de susţinut în contextul dinamicii
informaţiei, alături de construcţia clară, dublată de o ilustrare adecvată, reflectă competenţa
şi experienţa solidă a autoarei, dezvoltată pe parcursul anilor în care a coordonat aceast ă
direcţie de curs. Interesul cititorului este stimulat prin exemple clinice, care creeaz ă
conexiunea între pregătirea teoretică şi practica clinică.
Am convingerea că această carte va fi apreciată de către beneficiarii direcţi –
studenţi, rezidenţi, masteranzi, doctoranzi – ca suport real în demersul de în ţelegere şi
aprofundare al Imunologie, recompensând astfel efortul de necontestat al autoarei.

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu


Cuvânt înainte

Am redactat acest manual cu intenţia de a veni în ajutorul studen ţilor mei, în sensul de a le
oferi un instrument util în înţelegerea conceptelor şi a noţiunilor de bază ale imunologiei
fundamentale, nu întotdeauna facil de accesat.
Am încercat să prezint aceste noţiuni cât mai simplu şi mai clar posibil, deşi, de multe ori,
acest lucru nu a fost uşor, datorită complexităţii lor. Am recurs la ajutorul figurilor şi al
schemelor, considerând că ele vor completa textul şi, în acelaşi timp, îl vor face mai
atractiv şi mai uşor de parcurs şi de înţeles.
Acolo unde a fost posibil, am încercat să corelez noţiunile şi informaţiile cu patologia,
conştientă că un viitor medic trebuie să înţeleagă şi să integreze aceste informaţii în
contexte clinice.
Sper ca această lucrare să-şi dovedească utilitatea şi să devină un sprijin real pentru cei
cărora le este adresată.
In efortul de a redacta acest manual, am beneficiat de sprijin, acordat cu generozitate de

colegi, cărora doresc să le mulţumesc:


Doamnei Profesor Dr. Luminiţa Smaranda Iancu, pentru sugestiile oferite în legătură cu
capitolul Infecţia HIV.
Domnişoarei Dr. Ingrid Elena Dumitriu, pentru permisiunea de a utiliza figuri şi imagini
publicate în manualul de Imunologie pentru studenţii Facultăţii de Medicină, 1999.
Domnului Conferentiar Dr. Tudor Petreuş, pentru ajutorul extraordinar privind crearea de
imagini şi figuri.
Doamnei Profesor Dr. Norina Consuela Forna şi Doamnei Profesor Dr. Irina-Draga
Căruntu, pentru aprecierile acordate şi pentru recomandările călduroase pe care le-au făcut
lucrării.
Domnului Profesor Dr. Petru Cianga, pentru întregul sprijin oferit la realizarea acestui
manual.

Corina Cianga
CUPRINS:

Antigenicitate. Imunogenicitate.............................................................................................1
Hematopoieza.......................................................................................................................14
Sistemul imun……………………………………………………………………………...16
A.1. Sistemul imun nespecific. Bariere şi componente celulare..........................................17
Bariere......................................................................................................................17
Fagocite şi fagocitoză...............................................................................................19
Celulele NK. Citotoxicitatea nespecifică.................................................................24
Celule NKT..............................................................................................................29
Eozinofile.................................................................................................................30
Bazofile....................................................................................................................31
Mastocite..................................................................................................................32
Celule dendritice.......................................................................................................32
A.2. Sistemul imun nespecific – componente moleculare...................................................34
Sistemul complement...............................................................................................34
Proteine de fază acută. Reacţia inflamatorie acută...................................................44

Interferonii................................................................................................................51
B. Sistemul imun specific.....................................................................................................53
Imunoglobulinele..................................................................................................................54
Receptorul pentru antigen al limfocitului T (TCR)..............................................................79
Complexul major de histocompatibilitate (MHC)................................................................85
Anatomia sistemului imun....................................................................................................99
Organe limfoide primare..........................................................................................99
Organele limfoide secundare..................................................................................107
Traficul limfocitar..................................................................................................112
Activarea limfocitelor T şi B..............................................................................................114
Activarea limfocitului T.........................................................................................114
Proprietăţi ale limfocitelor T efector......................................................................118
Activarea limfocitului B.........................................................................................122
Răspunsul imun primar şi RI secundar...................................................................124
Memoria imunologică............................................................................................130
Sistemul ABO.....................................................................................................................134
Sistemul Rh........................................................................................................................137
Citokine..............................................................................................................................139
Reglarea răspunsului imun.................................................................................................144
Hipersensibilităţi (HS)........................................................................................................148
Imunodeficienţe (ID)..........................................................................................................161
Imunodeficienţe secundare – Infecţia HIV/SIDA..................................................167
Mecanisme de apărare la nivelul cavităţii orale (Petru Cianga, Corina Cianga)...............173
Aspecte clinice şi imunologice în parodontite şi în caria dentară......................................177
Bibliografie.........................................................................................................................183

Index selectiv
Antigenicitate. Imunogenicitate

Termenul de antigen (antibody generating) a apărut pentru a defini o structură


recunoscută de un organism ca străină (non-self), capabilă să declanşeze reacţii imune
specifice şi să reacţioneze cu produsele acestor reac ţii, de exemplu cu anticorpii.

Deşi pare în contradicţie cu noţiunea de non-self, o structură proprie organismului


poate suferi modificări ce fac ca sistemul imun al gazdei să nu o mai recunoască ca
structură proprie (self). Exemple de structuri self modificate (alterate): celule infectate
viral, celule transformate malign. Aceste structuri vor fi recunoscute ca non-self şi prezenţa
lor va declanşa r ăspuns imun şi generarea de efectori specifici, cum sunt anticorpii, celule
activate, celule efector, etc.
Reacţiile pe care antigenele le pot induce cuprind:
- sinteza de anticorpi ce au capacitatea de a interacţiona specific cu antigenele respective;
- activarea monoclonală sau policlonală a limfocitelor ;
- instalarea memoriei imunologice;
- în unele situaţii, antigenele pot induce un răspuns imun exagerat (reacţii de
hipersensibilitate ),
sau pot anula răspunsul imun, fenomen numit toleranţă imunologică.
Toleranţa imunologică este specifică şi reprezintă absenţa unui răspuns imun faţă de un
anumit antigen.
Plecând de la observaţia că există structuri incapabile să inducă răspunsuri imune,
dar capabile să interacţioneze cu anticorpii specifici lor, prin conven ţie, pentru a defini
abilitatea unei structuri de a induce apariţia reacţiilor imune, se folosesc doi termeni diferiţi
din punct de vedere funcţional. Aceştia sunt:
- imunogenicitatea, definită ca proprietatea unei structuri de a induce dezvoltarea unui
răspuns imun şi generarea de efectori (anticorpi, celule activate) şi
- antigenicitatea, definită ca abilitatea unui compus de a interacţiona cu produşii unui

răspuns imun (anticorpii sau celulele activate).


În cele mai multe situaţii, antigenele deţin ambele proprietăţi, fiind capabile să
inducă generarea de anticorpi specifici lor şi să interacţioneze cu aceştia. In consecinţă,
orice imunogen este un antigen, dar antigenele nu sunt întotdeauna imunogene.

1
*Trebuie menţionat că, în vorbirea curentă, termenii sunt interşanjabili şi, chiar în
acest material, termenul antigen va fi utilizat mai des pentru a defini o structură cu
proprietăţi de imunogen.

Condiţii şi factori care influenţează imunogenicitatea

Pentru a fi un bun imunogen, în consecinţă, pentru ca în urma contactului dintre o


structură şi un organism (sistem imun) s ă se dezvolte un răspuns imun, trebuie îndeplinite
o serie de condiţii. Aceste condiţii au fost clasificate în trei categorii:
I. condiţii dependente de imunogen;
II. condiţii dependente de organismul stimulat antigenic;
III. condiţii şi factori asociaţi cu calea de acces a imunogenului şi modalitatea în
care se realizează interacţiunea dintre acesta şi sistemul imun al organismului.

I. Condiţii dependente de imunogen

1. Caracterul de străin (non-self). Un organism normal nu dezvoltă răspuns imun faţă de


propriile structuri, fenomen numit “toleran ţă la self”. De exemplu, dacă unui iepure i se
administrează propria sa albumină serică, el nu va dezvolta r ăspuns imun faţă de această
moleculă. Dacă se administrează albumina iepurelui unui cobai, acesta va recunoaşte
molecula ca pe o structură “străină” şi va dezvolta un r ăspuns imun faţă de ea, materializat
prin secreţie de anticorpi specifici (anticorpi anti-albumină de iepure).
În consecinţă, prima cerinţă pe care o structură trebuie să o îndeplinească pentru a fi
imunogen, este să fie “non-self”. În general, structurile proprii unui organism nu sunt
imunogenice pentru acel organism. Există, totuşi, situaţii în care un individ dezvoltă
răspunsuri imune faţă de structuri self. Reacţiile se numesc reacţii autoimune şi, în funcţie
de importanţa lor, ele pot duce la instalarea unor situa ţii patologice, numite generic, boli
autoimune (ex. lupus eritematos sistemic, anemia hemolitic autoimun , Miastenia gravis,
ă ă
tiroidita Hashimoto, boala Basedow-Graves, etc).
Există, de asemenea, situaţii în care structuri non-self pentru un organism,
confruntate cu acel organism, nu induc r ăspunsuri imune, nefiind percepute ca imunogene,
din diverse motive.

2
Pentru a clasifica antigenele, din punctul de vedere al caracterului de self/non-self,
s-a apelat la terminologia utilizată în transplant. Au fost descrise mai multe tipuri de
antigene:
- antigene autologe (autoantigene, autogrefă, autotransplant). Definesc antigenele proprii
unui organism. Autogrefa sau autotransplantul reprezintã transplantul efectuat unui individ,
cu propriul său ţesut sau organ. Fiind structură self, grefa este acceptată.
- antigene singeneice (grefă singeneică sau isogrefă). Reprezintă un transplant efectuat
între indivizi identici din punct de vedere genetic. În specia umană, indivizii identici
genetic sunt gemenii monozigoţi. În laboratoare au fost create linii de animale identice
genetic, numite linii inbred. O populaţie de şoareci inbred poate fi obţinută prin încrucişări
repetate frate-soră, timp de cel puţin 20 de generaţii. Transplantul între asemenea indivizi,
identici din punct de vedere genetic, este acceptat. Antigenele singeneice sunt, în
consecinţă, antigene ce provin dintr-un organism identic genetic cu cel în care au fost
introduse. Rezultatul va fi absenţa unui răspuns imun faţă de acest tip de antigene.
- antigene allogeneice (allogrefă sau homogrefă). Allogrefa reprezintă transplantul
efectuat între doi indivizi diferiţi genetic, din aceeaşi specie. Grefa este recunoscută ca
non-self şi va fi respinsă (rejetată). Antigenele allogeneice sunt antigene ce provin de la un

membru al aceleiaşi specii, non-identic din punct de vedere genetic cu organismul ce vine
în contact cu antigenele respective.
- antigene xenogeneice (xenogrefă sau heterogrefă). Reprezintă un transplant efectuat
între indivizi din specii diferite. Si acest tip de gref ă este rejetat. Antigenele xenogeneice
sunt structuri ce vor induce în organismul în care au fost introduse r ăspunsuri imune
specifice.
Structurile proprii pot suferi modificări (self denaturat), astfel încât nu mai sunt
recunoscute de componentele sistemului imun ca self. Ele vor induce dezvoltarea de
răspunsuri imune şi generarea de efectori, responsabili de îndep ărtarea lor (ex. celule
infectate viral, celule transformate malign).
Antigenele heterofile definesc un grup de antigene ce au drept caracteristic ă faptul
că sunt comune indivizilor ce aparţin unor specii diferite, unele chiar îndepărtate pe scară
filogenetică. Un exemplu clasic este antigenul Forssman, identificat şi descris de J.
Forssman, în 1911 şi care s-a dovedit prezent în multe specii vegetale şi animale (porumb,
Bacillus anthracis, crap, găină, oaie, cobai, etc). Antigenele heterofile sunt înrudite din
punct de vedere antigenic, au structuri similare, prezintă în comun epitopi şi, pe baza
prezenţei acestor epitopi comuni, interac ţionează cu acelaşi anticorp specific, fenomen

3
numit reactivitate încrucişată. Un alt exemplu de asemenea antigene sunt cele ce apar ţin
sistemului Rhesus (Rh), grup de proteine ce se exprimă pe hematiile speciei de maimuţe
Maccacus rhesus, la care au fost identificate în 1932 de către Diamond şi Blackfan, dar şi
pe eritrocitele indivizilor din specia umană în proporţie de 85%, procentul referindu-se la
populaţia caucaziană (vezi Sistemul Rh).

2. Dimensiunea moleculară. O altă condiţie ce trebuie îndeplinită de către o structură


pentru a fi imunogenică este legată de o greutate moleculară minimă. Deşi există multe
excepţii, este acceptată regula generală conform căreia structurile cu greutate moleculară
mai mică de 5 kDa sunt non-imunogene, structurile cu greutate cuprinsă între 5 şi 40 kDa
sunt slabe sau moderat imunogene, iar structurile cu greutate mai mare de 40 kDa sunt
foarte bune imunogene. Dintre excepţii menţionăm insulina (1,5 kDa) sau glucagonul (3,8
kDa) care sunt foarte bune imunogene, deşi au greutăţi moleculare mici şi polimerii, cum
sunt dextranul (polimer de glucoză) sau gelatina (polimer ce conţine mai multe tipuri de
aminoacizi cum sunt glicina, prolina, valina), slabe imunogene, deşi au greutăţi moleculare
mari. În general, cu cât o molecul ă este mai mare, prezintă un număr mai mare de epitopi
diferiţi, aspect ce amplifică imunogenicitatea. Macromoleculele, aşa cum sunt polimerii, au

un număr crescut de epitopi, dar aceştia sunt de cele mai multe ori identici. Aceste
molecule sunt antigene cu epitopi monotoni repetitivi, structuri cu imunogenicitate scăzută,
în ciuda greutăţii moleculare mari.
Există molecule cu dimensiuni mici, care prin ele însele nu sunt capabile să inducă
declanşarea unui răspuns imun, dar care reacţionează cu anticorpii specifici lor, dacă
aceştia au fost generaţi anterior. Aceste molecule au fost denumite haptene (haptein=a
apuca, a prinde) şi sunt caracterizate de antigenicitate, nu şi de imunogenicitate. Haptenele
pot deveni imunogene în situaţia în care in vitro sau in vivo sunt cuplate cu molecule mari,
de obicei de natură proteică (ele însele bune imunogene), numite molecule purtătoare sau
carrieri . La nivelul complexului haptenă-carrier, haptena singură sau împreună cu o
porţiune învecinată din molecula carrier-ului se va comporta ca un epitop (determinant
antigenic), inducând un răspuns imun specific, deci dobândind proprietăţi imunogenice.
Haptenele sunt prezente în imunologia experimentală, fiind uşor de utilizat în
laborator, uşor de analizat, descris şi sintetizat, uşor de manipulat şi de cuplat. Utilizarea
lor a permis imunologilor să analizeze şi să aprecieze, de exemplu, dimensiunea situsului
lor de combinare cu anticorpul specific şi, indirect, dimensiunea paratopului (situsul de
legare a antigenului de la nivelul anticorpilor). De asemenea, ele au facilitat înţelegerea

4
noţiunilor de specificitate a anticorpilor şi de reactivitate încrucişată, iar cu ajutorul lor a
putut fi analizată natura şi afinitatea interacţiunii dintre anticorp şi antigenul specific.
Multe medicamente, ca de exemplu, unele antibiotice, analgezice, etc, se comportă
ca haptene şi, de multe ori, reacţiile adverse asociate administrării acestora se datorează
acestei proprietăţi. În organism, aceste molecule sau unii dintre metaboliţii lor se cuplează
cu proteine self (carrier) şi induc dezvoltarea unui RI, materializat prin sinteza de anticorpi
specifici şi activări celulare (de exemplu, reacţia alergică a unor indivizi la penicilină).

3. Natura chimică. Este recunoscut că proteinele sunt cele mai eficiente imunogene,
alături de glicoproteine şi lipoproteine. Acest lucru se datorează importantei lor varietăţi
structurale, numărului crescut de epitopi diferiţi şi capacităţii lor de a fi uşor de fagocitat şi
de degradat intracelular. Teoretic, răspunsul imun faţă de o proteină este reprezentat de
suma specificităţilor diferite de anticorpi sintetizaţi, caracteristice fiecărui epitop diferit de
la nivelul acestei molecule. Practic, numărul specificităţilor de anticorpi sintetizaţi ca
răspuns faţă de o proteină este mult mai mic decât num ărul de epitopi diferiţi, exprimaţi la
nivelul acesteia. Explicaţiile acestui fenomen sunt prezentate în paragraful despre epitopi.
Glucidele, lipidele, acizii nucleici sunt considerate slabe imunogene, dar au fost

evidenţiate o multitudine de excepţii cum sunt lipopolizaharidul bacterian (LPS), un


component al multor pereţi bacterieni, polizaharidele prezente la nivelul capsulei
pneumococului, endotoxinele de natură lipopolizaharidică ale unor bacterii Gram-negative,
structuri ce se caracterizează printr-o imunogenicitate crescută. Un exemplu elocvent de
glucide bune imunogene sunt cele ce formează sistemul ABO al grupelor sanguine.
Acizii nucleici, deşi consideraţi structuri neimunogenice, se pot cupla cu carrieri şi
induce răspunsuri imune, situaţie evidenţiată la pacienţii cu lupus eritematos sistemic, care
sintetizează auto-anticorpi faţă de ADN-ul dublu catenar şi faţă de diverse alte proteine
self, constituente ale nucleilor celulari.

4. Complexitatea şi conformaţia moleculară. Se consideră că imunogenicitatea unei


structuri este proporţională cu gradul său de complexitate moleculară. Pentru că
majoritatea antigenelor este reprezentată de proteine, este important să înţelegem
caracteristicile structurale ale acestor molecule. Toate cele patru structuri (nivele) de
organizare a unei proteine contribuie la imunogenicitatea sa.
Anticorpii pot recunoaşte variate caractere structurale cum sunt: structura
primară (secvenţa de aminoacizi), structura secundară (structura scheletului lanţului

5
polipeptidic, cum ar fi de exemplu cea de tip alpha-helix sau foaia beta-pliată), structura
terţiară (reprezentată de configuraţia tridimensională a proteinei, dată de împachetarea
lanţurilor polipeptidice şi solidarizarea lor prin punţi disulfidice, legături de hidrogen,
interacţiuni hidrofobe, etc) şi structura cuaternară, dată de juxtapoziţia părţilor separate
ale moleculei, dacă aceasta este formată din două sau mai multe subunităţi proteice (fig. 1).

Fig. 1. Structura proteinelor (www.google.com)

Studiile asupra imunogenicităţii proteinelor au demonstrat că molecula nu este


recunoscută în totalitate de receptorii pentru antigen ai limfocitelor şi nu participă ca un tot
la interacţiunea cu un anticorp specific, ci anumite fragmente ale sale, care au fost numite
epitopi sau determinanţi antigenici.
Epitopii reprezintă situsuri situate pe suprafaţa sau în interiorul unui antigen, cu
care receptorii pentru antigen ai celulelor imunocompetente şi, respectiv, anticorpii
interacţionează specific. Ei au dimensiuni extrem de mici, fiind formaţi din 4-6 aminoacizi
sau 6-8 unităţi monozaharidice. Numărul epitopilor variază de la antigen la antigen şi, în
general, este cu atât mai mare cu cât molecula antigenică este mai mare şi mai complexă.
Numărul epitopilor diferiţi de la nivelul unui antigen confer ă valenţa antigenului. În
majoritatea cazurilor, antigenele naturale, în special cele proteice, sunt multivalente.
Epitopii pot fi descrişi şi clasificaţi din multe puncte de vedere. În funcţie de poziţia
aminoacizilor care participă la formarea lor (fig. 2), epitopii se clasifică în:
- epitopi liniari (continui sau secvenţiali) – reprezentaţi de succesiunea aminoacizilor în
structura primară a proteinei;

6
- epitopi conformaţionali (discontinui); la formarea acestui tip de epitopi participă
aminoacizi care, în structura primară a proteinei, sunt plasaţi la distanţă unul de altul, dar
devin adiacenţi spaţial (vecini în spaţiu), în structura terţiară. Acest tip de epitopi există
numai în structura terţiară sau cuaternară, denaturarea proteinelor (reducerea la structura
primară) ducând la dispariţia lor.

Fig. 2. Epitopi liniari (1 şi 2) şi epitopi conformaţionali (3 şi 4)

Epitopii pot fi situaţi la suprafaţa moleculei de antigen, fiind direct accesibili


limfocitelor cu receptori specifici (epitopi externi sau topografici), sau pot fi situaţi în
interiorul moleculei antigenice (interni), devenind accesibili celulelor imunocompetente,
numai după procesarea antigenului (degradarea parţială intracelulară a acestuia).
Epitopii conferă specificitatea moleculei antigenice şi sunt imunoreactivi, adică
posedă abilitatea de a reacţiona cu anticorpii specifici lor. Capacitatea unei regiuni din
molecula de antigen de a servi drept determinant antigenic, inducând dezvoltarea unui
răspuns imun specific reprezintă imunopotenţa acelei regiuni, proprietate ce defineşte
noţiunea de epitop. Epitopii nu sunt la fel de imunopotenţi şi între ei există o competiţie
antigenică, fiind clasificaţi în:
- epitopi dominanţi, acei epitopi care, în urma administr ării antigenului, vor induce un
răspuns imun eficient, manifestat prin sinteza anticorpilor specifici lor;
- epitopi subdominanţi, epitopi care se manifestă în absenţa celor dominanţi, care, de
exemplu, au fost distruşi experimental sau în situaţia în care s-a indus toleranţa
imunologică faţă de aceştia;
- epitopi criptici sau tăcuţi, epitopi care, în cele mai multe situaţii, nu se manifestă. De
exemplu, epitopii situaţi în interiorul unui antigen ce nu poate fi degradat, astfel încât ei nu

7
sunt accesibili celulelor imunocompetente. Utilizarea directă pentru imunizare a
segmentului de moleculă ce conţine aceşti epitopi duce la producerea de anticorpi cu
specificitate pentru ei, cu alte cuvinte ei devin imunopotenţi.
Moleculelor le poate fi modificată artificial antigenicitatea prin alterarea epitopilor,
adăugarea de grupări determinante sau îndepărtarea enzimatică a acestora. Identificarea
precisă şi cunoaşterea imunopotenţei epitopilor este importantă în vaccinare, unde sinteza
şi administrarea fragmentelor imunopotente în locul microorganismelor omorâte sau
atenuate, pe de o parte, evită manipularea, uneori periculoasă, a bacteriilor şi a virusurilor
şi, pe de alt ă parte, scade costul de obţinere a vaccinurilor.
Variaţia antigenică reprezintă un proces prin care o serie larg ă de microorganisme
încearcă să se sustragă răspunsurilor imune ale gazdei, prin modificări mai mici sau mai
importante la nivelul unor molecule imunogenice de suprafa ţă. În acest fel, se explică
persistenţa în organism a multor parazi ţi, cum sunt Tripanosoma, Plasmodium, Giardia, a
unor bacterii sau a unor virusuri (HIV).
Au fost identificate şi descrise două mecanisme de variaţie antigenică. Prezentăm
aceste mecanisme cu referire la virusurile gripale. Virionii sau particulele infectante ale
virusurilor gripale au la exterior un înveli ş bilipidic, numit anvelopă, care îi protejează în

mediul extracelular. Ea provine din membrana plasmatică a celulei infectate, în care


virionii s-au produs şi pe care aceştia o părăsesc prin înmugurire. Deşi este provenită din
membrana celulei parazitate, la nivelul anvelopei se exprimă dou ă glicoproteine de natură
virală, numite hemaglutinina (HA) şi neuraminidaza (NA) (fig. 3).

Fig. 3. Virus gripal (Biochemistry, sixth edition. WH Freeman and Company, 2007)

8
Hemaglutinina, sub formă de trimeri, este responsabilă de ataşarea virusului la
membrana celulei gazdă ce urmează a fi parazitată. Neuraminidaza clivează acidul N-
acetilneuraminic (sialic) de la nivelul glicoproteinelor ce se sintetizeaz ă în celula infectată,
fie că sunt de srcine viral ă, fie că sunt molecule membranare ale celulei gazdă, fenomen
care pare să faciliteze înmugurirea virionilor la suprafaţa celulei parazitate şi desprinderea
lor. Sunt descrise trei tipuri majore de virus gripal, numite A, B şi C. Tipul A este cel mai
răspândit şi este responsabil de cele mai importante pandemii umane. Pe baza varia ţiilor la
nivelul moleculelor de hemaglutinină (13 tipuri diferite) şi de neuraminidază (9 tipuri
diferite) sunt descrise subtipurile de virus gripal A.
În timpul unei epidemii de gripă, virusul poate suferi modificări la nivelul celor
două molecule şi aceste modificări se pot realiza prin cele două mecanisme responsabile de
variaţia antigenică, numite drift antigenic şi shift antigenic.
- drift-ul antigenic reprezintă mecanismul prin care se produc o serie de muta ţii
punctiforme spontane ce apar gradat şi induc modificări minore la nivelul celor două
molecule;
- shift-ul antigenic presupune modificări majore la nivelul hemaglutininei şi/sau
neuraminidazei, care duc la apariţia bruscă a unui alt subtip de virus, considerabil diferit de

cel din epidemia precedentă.

5. Degradabilitatea. Pentru cele mai multe antigene, dezvoltarea răspunsurilor imune,


mediate de limfocitele T, necesită interacţiunea dintre antigen şi celulele prezentatoare de
antigen (APC). Aceste celule, mai întâi, degradează enzimatic antigenul printr-un proces
numit procesarea antigenului. Peptidele scurte (epitopi) rezultate din procesarea
antigenului sunt, apoi, asociate unor molecule self, numite complex major de
histocompatibilitate (MHC), iar complexele formate din peptidele antigenice şi
moleculele MHC sunt expuse pe membrana APC-urilor, pentru a fi prezentate celulelor T,
în vederea activării acestora (vom detalia în capitolul privind generarea liganzilor pentru
limfocitele T). În consecinţă, gradul de degradabilitate a unei structuri influen ţează
capacitatea unui APC de a-l prezenta eficient limfocitelor T şi, implicit, capacitatea sa de a
activa aceste celule.
În general, pentru a fi un bun imunogen, o structur ă trebuie să îndeplinească aceste
caracteristici, dar caracterul de străin, natura chimică, dimensiunea şi complexitatea
moleculară par să fie cei mai importan ţi factori.

9
Deşi condiţiile şi factorii prezentaţi ar părea că limitează capacitatea multor
structuri de a fi bune imunogene, au fost descrise răspunsuri imune faţă de toate familiile
cunoscute de compuşi biochimici - proteine, glucide, lipide, acizi nucleici - ca şi faţă de
medicamente, antibiotice, aditivi alimentari, substanţe cosmetice şi peptide sintetice cu
dimensiuni mici, ceea ce demonstrează că există şi alte elemente şi alţi factori care
influenţează imunogenicitatea.

II. Condiţii dependente de organismul stimulat antigenic

Dintre acestea, amintim:


1. Vârsta individului imunizat, care, practic, se asociaz ă cu gradul de maturitate
funcţională a sistemului imun. Vârstele extreme se caracterizează printr-o capacitate mai
redusă de răspuns, comparativ cu vârsta adultă. Până în jurul vârstei de 3 ani, sistemul
imun nu este în totalitate matur din punct de vedere func ţional, iar peste 70 de ani, în
general, vorbim de o componentă mai degrabă supresivă a răspunsului imun.

2. Specia organismului imunizat. În general, cu cât antigenul provine de la o specie mai

îndepărtată filogenetic de specia căreia îi aparţine organismul imunizat, cu atât acesta va


dezvolta reacţii imune mai puternice. Există şi excepţii, în sensul că specii diferite posedă:
a) antigene identice (antigenul Rh de pe hematiile umane şi ale maimuţei Macaccus
rhesus);
b) antigene similare, ceea ce explică de ce aceste organisme nu dezvolt ă răspuns imun
faţă de asemenea antigene (ex. insulina de cal este tolerată de om).

3. Unele situaţii fiziologice particulare pot influenţa imunogenicitatea unei structuri.


Sarcina este o situaţie fiziologică, caracterizată de un anumit grad de toleranţă
imunologică, necesară pentru menţinerea unităţii feto-placentare. Aceasta este o semi-
allogref ă (datorită prezenţei antigenelor de srcine patern ă) care trebuie tolerizată o
anumită perioadă de timp. Fenomenele prin care se asigură această tolerizare sunt iniţiate
la nivelul interfeţei materno-fetale.

4. Situaţii patologice:
a) imunodeficienţe congenitale care afectează imunitatea specifică (LyT şi/sau LyB), dar şi
pe cea nespecifică, sau afectează capacitatea de procesare şi prezentare a Ag-ului.

10
b) imunodeficienţe dobândite, adesea consecinţă a altor afecţiuni, cum ar fi neoplaziile,
infecţia cu HIV (human immunodeficiency virus) sau consecin ţa tratamentelor
imunosupresoare, ce pot determina o afectare globală a sistemului imun.

III. Condiţii dependente de modalitatea în care se realizeaz ă accesul Ag la organism

Sunt importante: calea de administrare, doza inoculat ă, persistenţa antigenului în


organism, intervalul dintre inoculări, asocierea cu adjuvanţi.
1. Calea de administrare poate influenţa imunogenicitatea unei structuri. Căile de
administrare care scad imunogenicitatea sunt calea digestivă (administrare orală) şi cea
intravenoasă (în general, aceste c ăi şuntează celulele prezentatoare de antigen, celule
esenţiale pentru activarea limfocitelor T). Căile de administrare intradermică, subcutanată,
intramusculară, intraperitoneală sunt cele mai eficiente pentru inducerea unui răspuns
imun.
2. Doza de antigen utilizată. Pentru fiecare antigen se descrie o doză optimă, doze mai mari
sau mai mici decât aceasta nu vor declan şa un răspuns imun, fie pentru c ă nu vor fi
capabile să activeze suficiente limfocite, fie că vor induce în aceste celule starea de

neresponsivitate (anergie). Fenomenul induce starea de toleran ţă faţă de acel antigen.


3. Adjuvanţii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care au ca rol creşterea
imunogenicităţii unui antigen. Ei sunt adesea utilizaţi pentru a intensifica RI, atunci când
Ag-nul are o imunogenicitate sc ăzută sau când sunt disponibile doar cantit ăţi scăzute de
Ag. Mecanismul lor precis de acţiune nu este însă cunoscut; cele mai favorizate ipoteze
sunt:
- prelungirea persistenţei antigenului;
- amplificarea semnalelor co-stimulatoare;
- inducerea formării de granuloame;
- stimularea nespecifică a proliferării limfocitare.
Organismul uman este capabil s ă dezvolte răspuns imun faţă de o extraordinar de
largă varietate de structuri antigenice (determinan ţi antigenici) existente sau posibil să
apară la un moment dat. Totalitatea acestor structuri a fost evaluat ă la 1015-1018. Deşi
fiecare dintre limfocitele T şi B, componentele specifice ale SI, posed ă pe membranele lor
celulare receptori pentru antigen cu o unică specificitate (recunosc şi interacţionează cu
un singur epitop), colectiv, întreaga popula ţie de limfocite este capabilă să recunoască şi să
dezvolte răspuns imun faţă de orice structură. Această diversitate este generată în cursul

11
maturării limfocitelor T şi B, este independentă de antigen şi constituie repertoriul
imunologic.
Specificitatea unui anticorp reprezintă abilitatea acestuia de a reacţiona numai cu
epitopul (antigenul) care i-a indus apariţia (sinteza) (fig. 4).
Există situaţii în care un anticorp poate reacţiona cu mai multe antigene (număr
restrâns). Fenomenul se numeşte reactivitate încrucişată.

Fig. 4. Specificitatea anticorpilor


(http://en.wikibooks.org/wiki/Structural_Biochemistry/Protein_function/Epitope)

Reactivitatea încrucişată este fenomenul prin care un anticorp reac ţionează


specific cu antigenul faţă de care a fost sintetizat, dar, reac ţionează şi cu alte antigene
(număr limitat), datorită faptului că aceste antigene au în comun epitopul specific
anticorpului, sau prezintă epitopi similari.
Fenomenul de reactivitate încrucişată are aplicaţii clinice. De exemplu, diagnosticul
pacienţilor infectaţi cu Treponema Pallidum, agentul etiologic al sifilisului, constă în
evidenţierea anticorpilor specifici în serul acestor pacienţi. Identificarea acestor anticorpi
se face prin reacţia specifică antigen-anticorp, numai că, în locul spirochetei, se utilizeaz ă o
structură extrasă din muşchiul cardiac bovin, numită cardiolipin , cu care, anticorpii anti-
Treponema reacţionează, formând complexe antigen-anticorp.
Diagnosticul mononucleozei infecţioase se bazează pe identificarea anticorpilor
anti-virusul Epstein-Barr, agentul etiologic al afec ţiunii. Anticorpii specifici virusului,
datorită fenomenului de reactivitate încrucişată, reacţionează şi cu eritrocitele de oaie,
formând complexe antigen-anticorp.

12
Un exemplu clasic de reactivitate încrucişată îl reprezintă sistemul ABO al
grupelor sanguine. (vezi sistemul ABO).
Reactivitatea încrucişată poate avea şi repercusiuni patologice. Au fost identificate
o serie de virusuri şi bacterii ce prezintă epitopi identici sau similari cu structuri self ale
gazdei, fenomen ce se numeşte mimetism antigenic. Există situaţii în care anticorpii
sintetizaţi în cursul unui răspuns imun normal faţă de aceşti agenţi infecţioşi, pot reacţiona
şi cu structurile self ale organismului (reacţii autoimune), ducând la alterarea ţesuturilor şi
apariţia unor stări patologice. Exemplul clasic îl reprezintă infecţia cu Streptococcus
pyogenes, care induce anticorpi ce pot interacţiona cu structuri proteice de la nivelul
glomerulilor renali, de la nivelul articulaţiilor sau din ţesutul cardiac. Interacţiunea dintre
anticorpi şi aceste structuri self mediază reacţii inflamatorii şi distrucţii tisulare importante,
putând conduce la stări patologice, ca glomerulonefrite post-streptococice, reumatism
articular acut, cu complicaţia sa cea mai severă, cardita reumatică, ce se manifestă prin
vicii valvulare, cum sunt stenoza mitrală şi insuficienţa aortică, motive de invaliditate la
copii, adolescenţi şi adulţii tineri.

13
Hematopoieza

Hematopoieza reprezintă un proces continuu de generare a eritrocitelor şi a


leucocitelor din organism, ce asigură, de-a lungul vieţii unui individ, numărul adecvat de
celule. La specia umană, toate celulele hematopoietice provin din celulele stem
hematopoietice (HSCs – hemato poietic ste m cells) . Acest tip de celule pot fi eviden ţiate
în ţesuturile embrionare, începând cu săptămânile 3-4 de gestaţie. In săptămâna a-5-a,
HSCs migrează în ficatul fetal şi hematopoieza hepatică va înlocui treptat pe cea
embrionară, proces ce ia sfârşit în săptămâna a-12-a de gestaţie. Odată cu această vârstă,
HSCs şi unii dintre progenitorii lor încep un proces de migrare din ficat c ătre splină şi
măduva osoasă. Splina fetală produce celule sanguine tranzitoriu, între a treia şi a şaptea
lună de gestaţie, în timp ce măduva oaselor lungi, ca tibia şi femurul, îşi asumă, progresiv,
rolul de principal situs al hematopoiezei, în a doua jumătate a perioadei de gestaţie. La
naştere, cel puţin virtual, întreaga hematopoieză se desfăşoară în m ăduva oaselor lungi, în
timp ce după naştere, activitatea oaselor lungi se reduce treptat, ajungând ca la adult, să fie
înlocuită cu hematopoieza ce se desfăşoară în oasele scurte şi late (stern, coaste, vertebre,
oasele pelvisului şi cele ale craniului).
In situaţiile în care măduva osoasă a unui adult este afectată, ficatul şi splina
redobândesc abilitatea de a susţine hematopoieza, ce-i drept, la un nivel relativ scăzut.
Celulele stem hematopoietice reprezintă un procent extrem de mic, de numai 0,01%
din totalul celulelor din măduva osoasă. Prezintă o capacitate extraordinară de proliferare
şi de diferenţiere ca răspuns la cererile organismului. Sunt considerate celule
multipotente, adică se pot diferenţia în orice tip de celul ă hematopoietică (limfocite,
macrofage, celule dendritice, mastocite, eritrocite, etc) şi self-regenerative (self-
renewing), adică, au abilitatea ca, în loc s ă se diferenţieze, să genereze alte HSCs.
Diferenţierea HSCs se poate realiza pe dou ă căi principale, conform unui model
propus de Mak şi Saunders. Prima dintre ele este calea ce dă naştere unor progenitori
precoci, numi i i progenitori multipoten i (multipotent progenitors – MPPs) . Cea de-a
ţ ş ţ
doua cale este diferenţierea în progenitori orientaţi c ătre generarea de mastocite (mast
cell committed progenitors - MCPs), ce se vor diferen ţia în mastocite.
La rândul lor, progenitorii multipoten ţi pot da naştere unor precursori cu un
potenţial de diferenţiere mai limitat. Aceşti precursori sunt precursorul NK/T, din care,
mai departe, pot lua naştere limfocitele T, celulele NK, celulele NKT şi celulele dendritice

14
timice, progenitorul comun limfoid, din care vor lua na ştere limfocitele B şi celule
dendritice limfoide şi progenitorul comun mieloid, din care se pot forma, mai departe,
granulocitele (neutrofile, eozinofile, bazofile), monocitele, megakariocitele, eritrocitele şi
celulele dendritice mieloide.

15
Sistemul imun

Termenul latin immunis, însemnând scutit (de taxe, de serviciul militar, etc), a dat
naştere cuvântului englezesc immunity (imunitate), care se referă la toate mecanismele
utilizate de un organism pentru a se proteja împotriva unui număr extrem de mare de
entităţi străine din mediul înconjurător. Aceste entităţi, numite antigene, prezintă o largă

diversitate; ele pot fi microorganisme şi produşii lor (virusuri, bacterii, unii paraziţi),
alimente, substanţe chimice, medicamente, polenuri, păr de animale, praf, uneori celule
self denaturate (tumori), etc. Fiecare antigen este caracterizat de anumite particularităţi în
ceea ce priveşte calea de pătrundere în organism, maniera de ac ţiune, efectele pe care le
produce în organismul gazdă. Mai mult, microorganismele au abilitatea de a-şi modifica
unele structuri componente (vezi variaţia antigenică), în încercarea de a se sustrage
mecanismelor de recunoaştere ale gazdei şi îşi dezvoltă continuu strategii de eludare a
mecanismelor de apărare. În faţa tuturor acestor ameninţări, numeroase, diferite şi în
continuă schimbare, vertebratele şi-au dezvoltat un sistem extrem de complex şi sofisticat
de recunoaştere, supraveghere şi apărare, care a fost denumit sistem imun (SI) şi care
cuprinde totalitatea structurilor tisulare, a celulelor şi a moleculelor care acţionează în
vederea apărării organismului. Confruntarea dintre cei mai mulţi patogeni şi un organism
sănătos nu este urmată de instalarea stării de boală şi acest lucru se datorează capacităţii SI
de a dezvolta răspunsuri imune, acţiuni concertate şi coordonate ale numeroaselor celule şi
molecule ce funcţionează în reţele interconectate şi extrem de complexe, potenţându-se şi
completându-se, în vederea recunoaşterii, atacării şi distrugerii a tot ce este străin unui
organism. Totuşi, aceste confruntări pot avea şi altfel de consecinţe şi unele infecţii
cronice, cum sunt, printre altele, hepatita B, hepatita C, infec ţia cu HIV (virusul
imunodeficienţei umane dobândite), demonstrează că sistemul imun şi r ăspunsurile imune
pot fi depăşite în anumite situaţii.
Sistemul imun prezintă două componente majore: sistemul imun înnăscut sau

nespecific şi SI dobândit, adaptativ sau specific. Ambele componente disting structurile


non-self de cele self, dar gradul de specificitate şi mecanismele implicate în recunoaşterea
entităţilor străine sunt complet diferite. Sistemul imun nespecific cuprinde, la rândul lui,
două componente:
1. o serie de bariere fizice, chimice şi moleculare, care acţionează într-o manieră complet
nespecifică;

16
2. o componentă celulară alcătuită din tipuri diferite de celule ce, cu ajutorul unor molecule
membranare (receptori), recunosc un număr limitat de molecule comune unei largi varietăţi
de patogeni (pattern-uri moleculare). Cu alte cuvinte, aceeaşi celulă a gazdei poate
recunoaşte un număr mare de patogeni diferiţi.
O altă caracteristică importantă a SI nespecific este aceea că, în confruntări repetate
cu acelaşi antigen, răspunsurile imune nespecifice sunt la fel în ceea ce prive şte durata,
amplitudinea, eficienţa. Altfel spus, componentele ap ărării nespecifice nu posedă
specificitate de recunoaştere şi interacţiune şi nici memorie imunologică, ceea ce le
deosebeşte fundamental de componentele sistemului imun specific, limfocitele T şi B,
caracterizate de aceste trei proprietăţi. Aceste două tipuri celulare exprimă pe membranele
lor molecule înalt specializate, numite receptori pentru antigen, destinate recunoaşterii
unui unic epitop de la nivelul unei structuri non-self. Recunoa şterea precisă a unui antigen
este urmată (eventual) de activarea limfocitelor ce au recunoscut specific acel particular
antigen şi de generarea de efectori ce vor distruge acel antigen. Mai mult, răspunsurile
imune generate la confruntări repetate cu acelaşi antigen sunt, succesiv, mai rapide şi mai
eficiente.

Sistemul imun înnăscut (apărarea nespecifică). Bariere şi componente


celulare

Bariere

Barierele anatomice se referă la elementele structurale ale organismului care


acoperă suprafaţa acestuia sau tapetează orificiile şi tracturile respirator, digestiv, genito-
urinar ce pot funcţiona ca porţi de intrare pentru patogeni, fiind reprezentate de piele şi
mucoase. Aceste elemente au ca scop împiedicarea sau limitarea accesului patogenilor la
suprafeţele organismului. Barierele fiziologice cuprind unele structuri (cili) sau substanţe
produse de organism (lacrimi, mucus, salivă, etc) pentru a completa acţiunea fizică a
barierelor anatomice. Impreună, aceste bariere formează o primă linie de apărare care
acţionează în două maniere: mecanică şi chimică.
Prima barieră anatomică la vertebrate este pielea. Pielea intactă este o barieră
mecanică eficientă, practic impenetrabilă, datorită structurii epidermului, pluristratificat, cu
celule keratinizate, ce se descuamează continuu, antrenând şi eventualele bacterii ce s-au
depus la acest nivel. Maniera chimică este asigurată de secreţia de acid lactic şi acizi graşi

17
de c ătre glandele sebacee şi sudoripare, ce conferă pielii un pH acid, de 5,5, ce împiedic ă
replicarea multor bacterii. Mai mult, la nivelul pielii trăiesc bacterii comensale ce intervin
şi ele în apărare (vezi antagonismul bacterian).
Importanţa pielii în apărare nu se limitează, însă, numai la atât. Keratinocitele s-au
dovedit a fi nu doar nişte celule ce secretă keratină şi se descuamează rapid, ci nişte celule
capabile să secrete o serie de molecule solubile cu funcţii de factori de creştere, cu acţiuni
pro-inflamatorii, activatoare sau inhibitoare asupra altor tipuri celulare. Mai mult, la
nivelul pielii, au fost evidenţiate o serie de celule rezidente, componente ale SI nespecific
şi specific, ceea ce face ca, în acest moment, pielea să fie văzută ca un organ limfoid
secundar, prezentând ţesut limfoid asociat (SALT – skin-associated lymphoid tissue) (vezi
Anatomia sistemului imun).
Pierderea integrităţii pielii (plăgi) este asociată cu pierderea capacităţii de protecţie
faţă de mulţi patogeni. In clinică, bolnavii cu arsuri extinse sunt trata ţi în secţii speciale, în
care măsurile de asepsie sunt extrem de riguroase, contactul cu personalul medical este cât
mai limitat posibil, iar antibioterapia este, frecvent, aplicată preventiv.
Suprafeţele organismului cum sunt tracturile digestiv, respirator, uro-genital vin în
contact cu exteriorul şi sunt tapetate de mucoase. Stratul continuu de celule ce formează

epiteliile mucoaselor şi produsul lor de secreţie, mucusul, substanţa vâscoasă care le


acoperă, împiedică aderarea microorganismelor şi facilitează îndepărtarea acestora, după
înglobarea în mucus, prin alte mecanisme cum sunt mişcările cililor, tuse, strănut, mişcări
peristaltice, etc.
O serie de fluide ale organismului participă la apărare printr-o modalitate mecanică,
de spălare (lacrimi, salivă, urină), dar şi prin conţinutul lor în substanţe bactericide: acidul
clorhidric din sucul gastric, spermina şi zincul din lichidul seminal, lizozimul din lacrimi,
salivă şi secreţiile nazale. Dintre barierele fiziologice mai fac parte:
- temperatura fiziologică a organismului, de 36,7oC, împiedică dezvoltarea multor
patogeni;
- presiunea parţială a oxigenului, crescută la nivelul alveolelor pulmonare, împiedică
dezvoltarea anaerobilor în aceste situsuri;
- balanţa hormonală. Nivele crescute de corticosteroizi scad capacitatea de apărare a unui
organism, diminuând răspunsul inflamator. Acest aspect este evident la persoanele care
primesc terapie prelungită cu doze crescute de corticosteroizi pentru menţinerea unei grefe
sau pentru boli autoimune şi care prezintă o susceptibilitate crescută la infecţii;

18
- antagonismul bacterian. Flora normală, comensală sau saprofită, a organismului, este
reprezentată de miliarde de bacterii ce populeaz ă anumite situsuri cum sunt cavitatea
bucală, aparatul digestiv, pielea, vaginul, situsuri ce vin în contact cu mediul înconjur ător
şi sunt potenţiale porţi de intrare pentru patogeni. Bacteriile saprofite intervin în ap ărarea
organismului pe care îl colonizează, faţă de germenii patogeni. Mecanismele utilizate
includ competiţia pentru factorii nutritivi esenţiali şi secreţia unor substanţe care fie ucid
patogenii, fie creează un mediu ce împiedică dezvoltarea acestora. De exemplu, flora
comensală vaginală, prin metabolizarea glicogenului, elibereaz ă acid lactic. pH-ul acid,
asigurat prin această secre ţie de acid lactic, împiedic ă dezvoltarea multor patogeni.
Distrugerea florei comensale permite exacerbarea microorganismelor oportuniste, cum este
Candida albicans, candidozele fiind o complica ţie frecventă a antibioterapiei instituite pe
perioade prea lungi.

Fagocite şi fagocitoză

Fagocitoza este un proces de internalizare şi de distrugere intracelulară a


structurilor particulate, cu diametrul mai mare de 0,5µm. Este o form ă de internalizare,

termen general ce defineşte preluarea de către o celulă a unui material din mediul
extracelular. Fagocitoza se adresează majorităţii microorganismelor patogene, presupune
expansiunea membranei celulei efector în jurul antigenului cu formarea unei vacuole
numite fagozom şi este realizată de c ătre o serie de celule numite fagocite, reprezentate de
microfage (polimorfonucleare neutrofile - PMN) şi monocite/macrofage. Aceste celule
sunt capabile şi de alte forme de internalizare, a şa cum sunt endocitoza mediată de
receptori, proces ce presupune internalizarea structurilor extracelulare dup ă legarea
acestora de receptori specifici de pe membrana efectorului şi pinocitoza, proces de
internalizare a fluidelor din spaţiul extracelular.
PMN-urile (fig. 5) provin din celula stem hematopoietic ă, ca şi celelalte elemente
figurate ale sângelui, fac parte din grupul de celule albe sau leucocite, reprezentând
majoritatea lor (60-70%).
Sunt celule circulante (nu se găsesc în ţesuturile normale), non-divizibile, cu via ţă
scurtă, de aproximativ 2-5 zile (1-2 zile după alţi autori). Sunt capabile să migreze în
ţesuturi, străbătând membrana bazală a vaselor sanguine, fenomen activ numit diapedeză.

19
Acest eveniment se produce sub influenţa unor molecule eliberate fie de bacterii, fie de
celulele self din situsul invadat, cu func ţie de factori chemotactici.

Fig. 5. PMN (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Neutrofilele exprimă pe membrane o serie de molecule, printre care receptori


pentru factori chemotactici (de ex. CXCR1 şi CXCR2, receptori pentru IL-8), receptori
pentru componente ale sistemului complement (de ex. CR1, receptor pentru C3b, iC3b),

molecule de adeziune intercelulară (de ex. LFA-1 – leukocyte function associated-1),


receptori pentru componentele matricii extracelulare (de ex. receptori pentru laminină,
fibronectină, etc), receptori pentru fragmentul Fc al anticorpilor (FcR).
Citoplasma celulelor este bogată în lizozomi, granule (organite) bogate în enzime
(lizozim, mieloperoxidază, catepsina G, proteine cationice, hidrolaze, etc). Neutrofilele
sunt componente ale SI nespecific, totuşi ele sunt legate de SI specific datorit ă rolului pe
care îl exercită, acela de a elimina antigene opsonizate cu molecule de anticorpi. Acest fapt
se datorează expresiei receptorilor pentru fragmentul Fc al anticorpilor (FcR) pe membrana
celulelor (vezi Imunoglobulinele).
PMN sunt esenţiale pentru controlul infecţiilor, în special în primele stadii ale
răspunsului inflamator, fiind extrem de eficiente în îndep ărtarea anumitor patogeni. Totuşi,
acţiunea lor este limitată şi, în unele cazuri, ele pot cauza distrucţii ale ţesuturilor self. In
situaţiile în care lezarea unui ţesut determină un răspuns inflamator prelungit sau extrem de
intens, enzimele eliberate de PMN în spa ţiul extracelular ucid celulele proprii din
vecinătate şi degradează matricea extracelulară. Toate resturile microbilor şi celulelor
ucise, împreună cu lichidul interstiţial formează puroiul, un semn clinic caracteristic
reacţiei inflamatorii dezvoltate în cursul unei infecţii bacteriene. Uneori, în încercarea de a

20
dizolva particule cu dimensiuni prea mari ca să poată fi fagocitate, neutrofilele secret ă în
spaţiul extracelular enzime ce pot cauza moartea unor celule self si pot produce astfel
leziuni tisulare, fenomen denumit fagocitoză “frustrată”.
Macrofagele sunt celule larg răspândite în organism, care, împreună cu monocitele,
formează “sistemul fagocitelor mononucleare”, descris de I. Metchnicov în 1883.
Derivă din promonociţi, precursori medulari ce pătrund în curentul sanguin şi
devin monocite (fig. 6). Acestea r ămân în circulaţie un număr limitat de ore (la om
aproximativ 72 de ore), dup ă care migrează în ţesuturi, unde se diferenţiază în macrofage
rezidente (fig. 6). Celulele sunt ubicuitare, se g ăsesc r ăspândite în toate ţesuturile şi
organele şi, în funcţie de localizare, pot avea denumiri diferite:
- histiocite în ţesutul conjunctiv;
- macrofage alveolare la nivel pulmonar;
- celule Kupffer în ficat;
- celule mesangiale în glomerulii renali;
- microglii în ţesutul nervos;
- osteoclaste în ţesutul osos, etc.

A B

Fig. 6. Monocit (A) şi macrofag (B) (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Macrofagele sunt celule cu viaţă lungă, tr ăiesc între 2 şi 4 luni. Pot rămâne fixe sau
pot patrula constant într-un anumit spaţiu, ca urmare a expresiei unei serii de receptori
pentru componentele matricii extracelulare şi pentru factori chemotactici, care le conferă o
mare capacitate de migrare. Citoplasma este bogată în lizozomi care con ţin numeroase
enzime necesare uciderii şi digestiei materialului fagocitat.

21
Spre deosebire de PMN-uri, macrofagele mai au o func ţie esenţială pentru
funcţionarea sistemului imun. Ele sunt capabile s ă proceseze antigenul şi să-l prezinte
limfocitului T, contribuind la activarea acestuia. Fac parte dintr-o categorie funcţională de
celule, numite celule prezentatoare de antigen (APC), alături de limfocitele B, celulele
dendritice, etc (fig. 7).

Fig. 7. Macrofag – fagocit şi APC (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Activarea unui macrofag reprezintă un moment esenţial în cursul unui răspuns imun
faţă de un patogen, pentru că se materializează într-o sumă de evenimente extrem de
importante. Capacitatea de migrare şi de fagocitoză se amplifică, celula începe să
sintetizeze şi s ă secrete o serie de citokine, factori de cre ştere, factori chemotactici, enzime
hidrolitice, componente ale sistemului complement şi ale celui de coagulare, metaboliţi
toxici ai O2. Aceste evenimente biologice nu au ca efect numai uciderea
microorganismelor, ci şi recrutarea altor celule efector în situsul inflamator, activarea
limfocitelor T şi dezvoltarea unui răspuns imun specific, asigurarea reparaţiilor tisulare
prin recrutarea şi stimularea funcţiilor fibroblastelor. Este evident rolul cheie al
macrofagelor, din moment ce ele fac leg ătura între SI înnăscut şi cel specific. Intervin în
activarea limfocitelor T şi, la rândul lor, sunt stimulate, dar şi controlate de citokine
secretate de limfocitele T efector (molecule solubile secretate de celule, care ac ţionează
asupra celulelor, prin intermediul unor receptori dedicaţi. Vezi capitolul Citokine).

22
Etapele fagocitozei cuprind:
1. chemotaxia - reprezintă migrarea fagocitelor spre sediul de infec ţie, sub influenţa unor
factori chemotactici, care pot fi eliberaţi, fie de bacteriile patogene, fie de celulele self
activate din sediul invadat. Un exemplu elocvent este NCF (neutrophil-chemotactic factor)
eliberat de mastocitul activat. Fagocitele exprimă pe membrane receptori pentru factorii
chemotactici şi migrează în gradient de densitate.
2. aderarea bacteriei la suprafaţa fagocitului este mediată de molecule exprimate pe
membranele celor două celule implicate, care funcţionează în sistem receptor-ligand
(PAMP şi, respectiv PRR. Vezi subcapitolul Strategiile componentelor celulare ale
sistemului imun nespecific de recunoaştere a structurilor non-self).
3. ingestia (fig. 7) începe cu polimerizarea unei proteine a scheletului celular, actina, ce,
împreună cu miozina, vor iniţia invaginarea membranei. Ca urmare, bacteria aderată se
“scufundă” către citoplasma fagocitului, odată ce invaginarea membranei acestuia se
accentuează. In final, fagocitul sintetizează noi porţiuni de membrană ce se vor închide ca
un “fermoar” deasupra bacteriei, înglobând-o în interiorul fagocitului, într-o vacuolă
numită fagozom. In fagozom se vor deschide ulterior, prin fuziunea membranelor,
lizozomii din citoplasma fagocitului, formându-se fagolizozomul .

4. uciderea materialului fagocitat se poate realiza prin două mecanisme:


- mecanismele O2 – dependente sunt reprezentate de o serie de metaboliţi toxici ai O2,
generaţi în cursul procesului de activare celulară şi fagocitoză (eveniment numit puseu
respirator), puternici agenţi microbicizi, responsabili de uciderea patogenului: anion
superoxid (oxigen molecular care a mai captat un electron), O2 singlet (oxigen molecular
la care un electron a sărit pe o orbită cu un nivel energetic mai înalt), hidrogen peroxid
(H2O2) şi radicali hidroxil (OH-). Aceşti produşi sunt radicali, structuri instabile ce vor
interacţiona, pentru stabilizare, cu proteinele microorganismului fagocitat, eveniment ce
modifică proprietăţile proteinelor bacteriene. Ca urmare, ele nu-şi mai pot exercita funcţiile
şi bacteria este ucisă.
Totodată, pe măsură ce lizozomii fuzionează cu fagozomul, mieloperoxidaza
conţinută în lizozomi produce din hidrogen peroxid şi ioni de clor hipoclorit, extrem de
toxic pentru bacteriile ingerate.
- mecanisme O2 – independente sunt reprezentate de o serie de molecule cu proprietăţi
bactericide sau bacteriostatice, secretate de fagocitele activate, aşa cum sunt lizozimul şi o
serie de enzime hidrolitice, a c ăror activitate nu necesită oxigen (funcţionează în condiţii
de anaerobioză). De asemenea, celulele activate pot produce un grup de peptide citotoxice,

23
numite defensine, peptide cationice bogate în reziduuri de cistein ă, capabile de a forma la
nivelul membranelor bacteriene canale permeabile pentru ioni, mecanism prin care pot
ucide variate tipuri bacteriene: Staphylococcus aureus, Streptococcus pneumoniae,
Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Haemophilus influenzae.
5. digestia este ultima etapă a fagocitozei şi constă în degradarea enzimatică a materialului
fagocitat. Responsabile de acest eveniment sunt alte enzime con ţinute în lizozomi, care se
activează pe măsură ce pH-ul din fagolizozom scade, ca urmare a generării metaboliţilor
oxigenului.
Multe microorganisme fagocitate sunt ucise prin aceste mecanisme, dar există şi
situaţii în care patogenii supravieţuiesc în fagocite şi, chiar proliferează. Aceşti patogeni
intracelulari includ Listeria monocytogenes, Salmonella typhimurium, Neisseria
gonorrheae, Mycobacterium avium, Mycobacterium tuberculosis, Mycobacterium leprae,
Brucella abortus, Candida Albicans. Strategiile dezvoltate de patogeni pentru a supravieţui
în fagocite sunt diverse. Unii previn fuzionarea lizozomilor cu fagozomul, al ţii prezintă
pereţi rezistenţi la conţinutul lizozomal, iar alţii degradează peretele fagozomului şi
proliferează în citoplasma fagocitului. Prin aceste mecanisme, patogenii nu numai că
supravieţuiesc, dar se şi sustrag atacului altor componente ale sistemului imun, inclusiv cel

specific. Faţă de acest tip de patogeni, a fost dezvoltat un mecanism mediat de celule numit
hipersensibilitate întârziată (delayed-type hypersensitivity –DTH). (Vezi capitolul
Hipersensibilităţi).

Celulele NK. Citotoxicitatea nespecifică

Celulele NK (natural killer – uciga şe natural) fac parte din grupul limfocitelor mari
granulare (LGL), datorită taliei mari şi faptului că citoplasma lor conţine numeroase
granule ce conţin perforine şi granzime. Deşi au fost numite limfocite, sunt componente ale
apărării nespecifice, pentru că nu exprimă receptori unici şi specifici pentru un anumit

antigen şi nu posedă memorie imunologică. Provin din precursori medulari. Se g ăsesc în


număr mare în splină, ficat, uter, sânge periferic şi în ţesuturile limfoide asociate
mucoaselor (MALT – mucosal associated lymphoid tissues). In număr moderat, celulele
NK au fost identificate în măduva hematogenă, ganglioni limfatici şi peritoneu. Pot fi rapid
recrutate în aproape orice ţesut în infecţii sau inflamaţii. În absenţa activării, viaţa unei
celule NK mature este de 7-10 zile.

24
Sunt celule ce ucid, ţintele lor fiind reprezentate de unele celule infectate viral şi
unele celule tumorale. Există autori ce susţin intervenţia NK în supravegherea
hematopoiezei, prin îndepărtarea celulelor anormale. Abilitatea acestor celule de a distinge
între celulele normale şi cele alterate de virusuri sau de transformarea malignă a
reprezentat mult timp o enigmă. Numeroase experimente au evidenţiat că celulele NK
exprimă, fie constitutiv, fie după stimularea de către o serie de citokine (IFNα/β, IL-2, IL-
15), o largă serie de molecule, unele funcţionând ca receptori activatori, iar alţii ca
inhibitori, iar echilibrul între semnalele activatorii şi cele inhibitorii este responsabil de
activarea sau nu a celulei şi de exercitarea sau nu a funcţiei sale citotoxice.
Receptorii activatori şi inhibitori sunt proteine transmembranare, ale c ăror domenii
extracelulare sunt responsabile de interacţiunea cu liganzii. Pe baza unor caracteristici
moleculare comune, aceste structuri au fost clasificate în câteva clase.
Clasa NCR (Natural Cytotoxicity Receptor) conţine numai receptori activatori,
dintre care amintim NKp30, NKp44, NKp46, molecule exprimate exclusiv pe membrana
celulelor NK, responsabile pentru uciderea directă a multor celule infectate viral şi celule
tumorale.
Clasele NKG2 (Natural Killer Group 2) şi KIR (Killer Immunoglobulin-like

Receptor) includ membri cu ambele caracteristici, fiind fie activatori, fie inhibitori.
Exemple de receptori activatori din clasa NKG2 sunt CD94/NKG2C şi NKG2D.
CD94/NKG2C interacţionează cu molecula non-clasică HLA-E ce prezintă în cupă peptide
derivate din moleculele clasice HLA-A, HLA-B, HLA-C (vezi capitolul MHC). NKG2D
interacţionează cu molecule înrudite cu moleculele HLA clasă I (ex. MIC), a c ăror expresie
este indusă la nivelul multor celule epiteliale de şocuri termice sau alte tipuri de stress
celular şi este intensificată pe membranele celulelor infectate viral sau a celor tumorale,
făcând din aceste celule ţinte pentru NK.
Dintre receptorii inhibitori aparţinând clasei NKG2 amintim CD94/NKG2A şi
CD94/NKG2B, ce pot interacţiona cu complexe formate din peptide derivate din
moleculele HLA I clasice şi HLA-E, determinând un semnal inhibitor ce contrabalansează
semnalul activator mediat de interacţiunea dintre CD94/NKG2C şi HLA-E. O funcţie
particulară a receptorului CD94/NKG2A se exercit ă la nivelul NK-urilor uterine materne,
pe care le blochează în timpul sarcinii, protejând trofoblastul şi fătul, structuri ce exprimă
şi antigene de srcine patern ă, non-self pentru sistemul imun matern.
Receptorii KIR sunt, de asemenea, fie activatori, fie inhibitori. Un receptor KIR
activator este KIR2DS1, ce interacţionează cu molecula clasică HLA-C, inducând

25
activarea celulei. Receptorii KIR ce induc blocarea activ ării NK sunt KIR3DL2,
KIR3DL1 şi KIR2DL1, ce interacţionează cu moleculele HLA-A, HLA-B şi, respectiv,
HLA-C. Un alt receptor important este KIR2DL4 exprimat pe NK-urile uterine.
Interacţiunea acestui receptor cu ligandul HLA-G, exprimat la nivelul placentei, induce
stimularea celulelor NK, care nu se manifest ă, însă, prin citotoxicitate, ci prin secreţia de
citokine implicate, la acest nivel, în angiogeneză, aspect important pentru succesul sarcinii.
Un alt receptor important pentru exercitarea funcţiei NK este CD16 (FcγRIII), un
receptor destinat interacţiunii cu fragmentul Fc al IgG (vezi ADCC – Antibody-Dependent
Cellular Cytotoxicity).

Funcţii ale celulelor NK


1. Citotoxicitatea naturală. Modelul deficitului de self (self-deficit sau missing-self) (fig.
8).

Fig. 8. Citotoxicitatea NK. Modelul missing-self (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

Exercitarea de către celula NK a funcţiei de ucidere depinde de echilibrul dintre


semnalele contradictorii iniţiate de cele două tipuri de receptori membranari, activatori şi
inhibitori. Receptorii activatori sunt stimulaţi fie de liganzi ce se exprim ă constitutiv la
nivelul celulelor sănătoase, fie de liganzi a căror expresie este indusă de infecţii virale,
transformare malignă sau alte tipuri de stress celular. De asemenea, unele molecule MHC
non-clasice sunt liganzi ai receptorilor activatori. Spre deosebire de receptorii activatori,
cei mai mulţi dintre inhibitori interacţionează numai cu molecule MHC clas ă I clasice,
exprimate de gazdă. Când o celulă NK „scanează” suprafaţa unei celule normale a gazdei

26
(majoritatea exprimă molecule MHC clasă I), semnalul dominant va fi inhibitor, celula NK
nu se activează iar ţinta este salvată.
Frecvent, celulele infectate viral sau cele tumorale îşi reduc expresia moleculelor
MHC clasă I, situaţie în care receptorii inhibitori ai NK nu sunt angajaţi în interacţiunea cu
celula ţintă, în număr suficient de mare, astfel încât semnalele inhibitorii sunt mai slabe
decât cele activatorii ce devin dominante. Celula NK este activat ă, iar celula ţintă este
ucisă.
Acţiunea de ucidere a ţintei de către celula NK (mecanism asemănător cu cel al
limfocitului T citotoxic – CTL – vezi efectori T) începe cu formarea conjugatului efector-
ţintă. Cele două celule vin în contact prin intermediul mai multor perechi de molecule
membranare complementare ce funcţionează în sistem receptor – ligand. Unele sunt
reprezentate de perechile pe care receptorii activatori şi inhibitori le realizează cu liganzii
lor, altele, cunoscute sub numele generic de molecule de adeziune (ex. LFA-1 -
lymphocyte function-associated antigen-1, exprimat pe NK şi ligandul său ICAM-1 -
intercellular adhesion molecule-1, exprimat pe ţintă) au rol esenţial în creşterea afinităţii de
legare şi în prelungirea timpului de contact dintre efector şi ţintă, iar altele sunt implicate în
mod direct în medierea morţii celulei ţintă prin inducerea apoptozei, aşa cum este sistemul

membranar Fas/Fas ligand (Fas/FasL).


Imediat după formarea conjugatului, celula NK îşi polarizează organitele celulare,
inclusiv granulele citoplasmatice, către zona de contact cu ţinta. Urmează eliberarea în
spaţiul dintre celule a unor molecule conţinute în granulele NK, numite perforine sau
citolizine. Acestea se depun pe membrana ţintei şi, în prezenţa ionilor de calciu,
polimerizează, formând poliperforine, ce vor străbate membrana ţintei, creând pori,
comparabili cu complexele de atac membranar (MAC), generate prin activarea sistemului
complement (vezi Sistemul complement). Prin porii creaţi de poliperforine, în interiorul
ţintei pătrund alte molecule eliberate din granulele NK, granzimele. Acestea activează o
cascadă enzimatică, cascada caspazelor, ce are ca efect moartea ţintei prin apoptoză (fig.
9). In urma activării acestei cascade, în nucleul ţintei se activează o endonuclează, care va
fragmenta ADN-ul, eveniment ce este urmat de distrugerea nucleului, apoi a întregii celule,
rezultatul fiind generarea corpilor apoptotici ce vor fi, la rândul lor, îndep ărtaţi, de obicei,
prin fagocitoză.
Retroinserţia perforinelor în membrana proprie a efectorului pare s ă fie împiedicată
de migrarea mai lentă a altor molecule conţinute în granulele NK, de exemplu, condroitin-

27
sulfatul A, un proteoglican rezistent la proteaze. Rolul acestei molecule este, îns ă,
controversat.
Activarea cascadei caspazelor în celula ţintă şi moartea acesteia prin apoptoză poate
fi indusă şi prin interacţiunea dintre molecula FasL, exprimată pe NK şi Fas, exprimată la
nivelul ţintei (fig. 9).

Fig. 9. Mecanismul de citotoxicitate extracelulară (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

Fig. 10. ADCC – Citotoxicitate dependentă de anticorpi

Formarea conjugatului dintre celula NK şi ţinta sa celulară poate fi mediată şi de


alte molecule. NK exprimă pe membrană cantităţi mari de receptori Fc (FcγRIII sau
CD16), ce interacţionează cu fragmentele Fc ale imunoglobulinelor IgG, fiind capabil, în
această manieră, să interacţioneze cu ţinta opsonizată cu anticorpi aparţinând clasei IgG
(vezi Imunoglobulinele). Mecanismul se numeste ADCC (Antibody-Dependent Cellular
Cytotoxicity - citotoxicitate celulară dependentă de anticorp) (fig. 10) şi nu este
caracteristic doar celulelor NK. Multe alte celule pot interacţiona cu celule opsonizate cu

28
anticorpi in vederea internalizării sau uciderii lor extracelulare: monocite, macrofage,
PMN, eozinofile.

2. Secreţia de citokine.
Celulele NK joacă roluri importante în reglarea răspunsurilor imune specifice şi
nespecifice şi în stabilirea de cooperări celulare, prin secreţia de citokine, ca de exemplu
IFN-γ - interferon-gamma, dar şi TNF (tumor necrosis factor), IL-1 (interleukina-1), IL-3,
IL-6. La rândul său, NK exprimă o serie de receptori pentru citokine, cum sunt receptorii
pentru interferonii α şi β, IL-2R, IL-12R, IL-15R.. Reprezintă prima linie de ap ărare în
infecţiile virale şi în cele cu unele bacterii intracelulare. În cursul unei infec ţii virale,
nivelele de secreţie ale citokinelor din familia interferonilor cresc rapid (vezi Interferonii),
ceea ce are drept urmare recrutarea rapidă şi activarea celulelor NK, responsabile de
uciderea celulelor infectate şi de controlul replicării virale, cel puţin până la generarea de
limfocite T citotoxice specfice, a căror formare necesită în jur de 7 zile.

Celule NKT

Celulele NKT sunt celule ale lineajului T ce combină caracteristici morfologice şi


funcţionale ale limfocitelor T şi ale celulelor NK. Din punct de vedere morfologic, ele
seamănă cu celulele T convenţionale. Se găsesc în număr relativ scăzut, fiind localizate în
sângele periferic, ficat, organele limfoide secundare, timus şi măduva osoasă.
Celula NKT exprimă pe membrană, pe lângă unii markeri NK din grupurile NKG2
şi KIR, multiple copii ale unui receptor asemănător TCRαβ (T-cell receptor α β). Spre
deosebire de diversitatea extraordinară a repertoriului receptorilor TCRαβ exprimaţi de
limfocitele T (vezi receptorul pentru antigen al limfocitului T), moleculele TCRαβ
exprimate de celulele NKT sunt foarte asem ănătoare, motiv pentru care, ace şti receptori
sunt consideraţi semi-invarianţi, ceea ce face ca popula ţia de celule NKT să recunoască un
număr relativ redus de antigene diferite. Din punct de vedere al co-receptorilor, celulele
NKT umane pot fi CD4+, CD8+ sau dublu negative (CD4-CD8-).
Antigenele recunoscute de celulele NKT sunt structuri de natur ă lipidică şi
glicolipidică, prezentate în asociere cu moleculele CD1, exprimate pe membrana APC-
urilor profesioniste sau ne-profesioniste. Din punct de vedere structural, proteinele CD1

29
prezintă omologie redusă cu MHC clasă I, conţinând în moleculă β2-microglobulina (vezi
MHC), dar sunt non-polimorfice spre deosebire de proteinele MHC clasice.
Activarea acestor celule este urmată rapid de proliferare (expansiune clonală) şi de
secreţia de citokine, fără să fie necesară diferenţierea lor în celule efector, aspect ce
demonstrează că NKT-urile sunt componente importante în prima linie de apărare faţă de
unele tipuri de bacterii sau fa ţă de virusuri. Funcţia principală a acestor celule pare să fie
mai degrabă secreţia de citokine, decât abilitatea de a ucide ţinte celulare, deşi,
experimente realizate in vitro, au evidenţiat capacitatea NKT-urilor de a ucide prin aceleaşi
mecanisme ca şi celulele NK, aceleaşi tipuri de ţinte celulare. Principalele citokine pe care
NKT-urile le secretă foarte rapid (1-2 ore) dup ă activare sunt IL-4, IFN-γ, IL-2 şi IL-10.

Eozinofile

Eozinofilele sunt celule din familia granulocitelor, alături de PMN-uri şi bazofile.


Reprezintă mai puţin de 4% din totalul leucocitelor, cea mai mare parte a lor (99%) fiind
cantonată în ţesuturile conjunctive. Sunt celule mari, cu nucleu bilobat şi citoplasmă bogată
în lizozomi, ce conţin numeroase enzime. Dintre acestea amintim: MBP (proteina bazică
majoră), peroxidaza, proteine cationice, fosfataze, esteraze, sulfataze, etc. (fig. 11).

Fig. 11. Eozinofil (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Eozinofilele sunt capabile în anumite situaţii să fagociteze şi să digere o serie de


microorganisme (ex. Escherichia coli, Candida albicans) şi complexe imune (complexe
antigen-anticorp), dar principalul lor mecanism de acţiune este citotoxicitatea extracelulară
nespecifică; eliberează din lizozomi mediatori citotoxici (MBP, peroxidaza, proteina
cationică, etc) ce se leag ă de membranele patogenilor şi provoacă permeabilizarea
acestora. Prin acest mecanism, eozinofilele ucid o serie de bacterii şi paraziţi, unii cu

30
dimensiuni foarte mari (nematode), având rol esenţial în apărarea anti-parazitară (fig. 12).
Pot media ADCC, întrucât exprimă receptori Fc.

Fig. 12. Celule implicate în ap ărararea anti-parazitară (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed.
WH Freeman and Company, 2000)

Intervin, de asemenea, într-o serie de situaţii patologice, cum sunt


hipersensibilităţile de tip I (vezi Hipersensibilităţile).

Bazofile

Bazofilele (fig. 13) reprezintă 1% din totalul leucocitelor. Sunt celule circulante şi
au, probabil, un rol asemănător mastocitelor, fiind capabile să migreze în situsurile
inflamatorii, unde eliberează substanţe ce modulează permeabilitatea vasculară (vezi
Reacţia inflamatorie).

Fig. 13. Bazofil (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

31
Mastocite

Mastocitele sunt celule predominant tisulare, populând o larg ă varietate de ţesuturi,


inclusiv pielea, ţesuturile conjunctive ale multor organe şi epiteliile mucoaselor tracturilor
digestiv, respirator şi genito-urinar. Granulaţiile lor, mai numeroase decât ale bazofilelor,
conţin o serie de factori importan ţi în activarea endoteliului şi în iniţierea şi dezvoltarea
reacţiei inflamatorii (vezi Reacţia inflamatorie). Totodată intervin, prin conţinutul
granulelor lor citoplasmatice, în apărarea anti-parazitară.

Celule dendritice

Celulele dendritice (DCs) reprezintă o populaţie de celule heterogene, cu o largă


răspândire în organism. Prezintă, în general, forme neregulate, cu prelungiri citoplasmatice
lungi, ce seamănă cu dendritele unui neuron. Sunt celule extrem de importante, ce
funcţionează ca celule prezentatoare de antigen, fiind singurele capabile să activeze
limfocitele T naive.

Fig. 14. Celula dendritică – APC profesionist (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

32
In condiţii normale, în indivizii sănătoşi, celulele dendritice rămân într-un stadiu de
celulă imatură şi prezintă în cupele MHC peptide self, neactivând, în acest fel, limfocitele
T (vezi Reglarea RI). In situa ţia confruntării cu patogeni, celulele dendritice internalizează
structurile non-self şi se maturează. Asociază peptide antigenice moleculelor MHC self,
prezentându-le limfocitelor T naive şi activând aceste celule, ceea ce va duce la ini ţierea şi
dezvoltarea unui răspuns imun specific (fig. 14).

Strategiile componentelor celulare ale sistemului imun nespecific de


recunoaştere a structurilor non-self.
1.- recunoaşterea non-self-ului microbian se referă la recunoaşterea de structuri moleculare
care sunt caracteristice doar microorganismelor (nu sunt produse de gazdă);
2.- recunoaşterea de structuri provenite din celulele self alterate;
3.- recunoaşterea “missing-self”.
Celulele apărării nespecifice recunosc la nivelul patogenilor o serie de molecule,
cunoscute sub numele generic de PAMPs (pathogen-associated molecular patterns), iar
receptorii implicaţi în interacţiunea cu aceste structuri au fost denumi ţi PRRs (pattern-
recognition receptors). La rândul lor, PRRs sunt clasificaţi în trei categorii:

1. PRRs care semnalizează prezenţa infecţiei. Sunt prezenţi fie pe membranele


celulelor, fie intracelular, iar interacţiunea lor cu PAMPs duce la activarea unor c ăi de
semnalizare intracelulare pro-inflamatorii, ce au ca efect activarea unor gene şi sinteza de:
a) proteine cu efect direct anti-microbial,
b) citokine şi chemokine pro-inflamatorii,
c) produşi care controlează activarea răspunsurilor imune specifice.
Cei mai cunoscuţi receptori din această clasă sunt receptorii toll-like (TLRs – Toll-
like receptors).
2. PRRs fagocitici sau endocitici (scavenger) care, după legarea PAMPs, mediază
preluarea patogenului de către celula efector.
3. PRRs secretaţi, cu funcţii diferite:
- activează sistemul complement;
- opsonizează microbii (funcţionează ca opsonine);
- funcţionează ca molecule accesorii pentru recunoaşterea PAMPs de către receptori
membranari ca TLRs.

33
Sistemul imun nespecific – componente moleculare
1. Sistemul complement (SC)

In 1890, Jules Bordet de la Institutul Pasteur din Paris a observat c ă antiserul


obţinut după administrarea bacteriei Vibrio cholerae la oaie, are capacitatea de a liza in
vitro bacteriile respective. Incălzirea antiserului aboleşte această capacitate, iar serul

obţinut de la o oaie neimunizată, adăugat antiserului inactivat prin căldură, restabileşte


acest potenţial bacteriolitic. Bordet a intuit corect c ă activitatea bacteriolitică a antiserului
obţinut după imunizare se datorează unor factori diferiţi. O primă substanţă esenţială este
reprezentată de anticorpii specifici, sintetizaţi de organismul imunizat cu Vibrio cholerae şi
care sunt rezistenţi la căldură, iar a doua substanţă, un component sensibil la căldură,
responsabil de activitatea litică şi care se găseşte inclusiv în serul animalelor neimunizate.
Bordet a numit acest al doilea component “alexin ă”, cuvânt de srcine greac ă, care
înseamnă “a preveni, a preîntâmpina”. Termenul care s-a impus, complement, a fost
utilizat prima dată de Paul Erlich şi definea activitatea serului de completare a efectelor
mediate de anticorpi. Cercetările ulterioare au evidenţiat că, de fapt, nu este vorba de o
substanţă, ci de un întreg grup de factori proteici şi glicoproteici.
Sistemul complement (SC) este unul dintre cele mai importante componente
umorale ale sistemului imun nespecific. Cuprinde aproximativ 30 de proteine, unele
solubile, altele exprimate pe membrane celulare, sintetizate în special de ficat, dar şi de
monocitele circulante, macrofage, celulele epiteliale de la nivelul aparatelor digestiv şi uro-
genital. Cele mai multe sunt zimogeni, adică pro-enzime, necesitând clivaj proteolitic
pentru a deveni active. Funcţionează în cascadă enzimatică, adică fiecare produs care
rezultă dintr-o reacţie, va intra sau va cataliza următoarea reacţie. Unele componente ale
sistemului complement au fost denumite cu litera C, urmat ă de o cifră, de la 1 la 9 (cifra
corespunde ordinii descoperirii lor), altele au fost denumite cu alte litere (factor B, factor
D, factor H, factor I, etc), iar unele au diverse denumiri, de ex. properdina, vitronectina,

etc. Complementul poate fi activat pe două căi majore: calea alternativă, a cărei iniţiere
necesită prezenţa unei membrane non-self (ex. o bacterie) şi calea clasică, a c ărei iniţiere
presupune prezenţa complexelor imune, antigen-anticorp.
Activarea sistemului complement pe cale alternativă. Cel mai important
component al SC este C3. Se găseşte în cea mai mare concentraţie în ser, 1,2 mg/ml, şi este
un heterodimer, alcătuit din două lanţuri polipeptidice, numite α şi β. La nivelul lanţului α

34
există o legătură internă tioester , între un reziduu de glutamin ă şi unul de cisteină aflate în
vecinătate (mai precis, între grupul carboxil, -COOH al glutaminei şi grupul sulfhidril, -SH
al cisteinei).

Fig. 15. Hidroliza C3 şi iniţierea căii alternative de activare a sistemului complement - generarea
C3-convertazei căii alternative.

Această legătură este foarte sensibilă, atât la acţiunea enzimelor, cât şi la acţiunea
apei. Hidroliza spontană a factorului C3, care se produce continuu, la un nivel scăzut în
organism, duce la apariţia unui component activ numit C3i sau C3(H2O), circuit care
poartă numele de tick-over-ul lui C3 (în române şte, tick-over însemnă relanti, ceea ce
sugerează un proces continuu, cu intensitate extrem de redusă) ). C3i reprezintă un situs de
legare pentru factorul B, cu care va forma complexul C3iB (fig. 15). Asupra acestui

complex acţionează factorul D, o serin-protează activă constitutiv, ce clivează factorul B


din complex.
De regulă, în cazul clivărilor moleculare ce se produc în cursul activ ării
complementului, se obţin două fragmente, unul mai mare şi unul mai mic. Prin convenţie,
fragmentul mare se notează cu litera b, iar fragmentul mic cu a. Singura excepţie este

35
componentul C2, fragmentul mare este C2a, iar fragmentul mic, C2b (Vezi Calea clasic ă
de activare a sistemului complement).
Acţiunea factorului D asupra complexului C3iB cliveaz ă factorul B în două
fragmente: unul mic, Ba şi unul mare Bb, ce r ămâne legat de C3i. Complexul C3iBb este o
C3 convertază, o enzimă activă asupra componentului C3, pe care îl cliveaz ă în două
fragmente, C3a şi C3b (fig. 15). Datorită faptului că C3 convertaza, C3iBb, se formează şi
acţionează în fază fluidă, este foarte instabilă, fiind rapid degradată de unele componente
ale SC, ce funcţionează ca proteine de control, Factorul H şi Factorul I. În această manieră,
cantitatea de molecule C3 pe care convertaza le cliveaz ă este foarte mică. În consecinţă,
continuu, în organism, în urma acestor procese se produc mici cantit ăţi de C3b. Legătura
tioester din molecula C3 rămâne la nivelul fragmentului C3b, moleculă instabilă şi avidă
de electroni. Cea mai mare parte a fragmentelor C3b sunt inactivate de apă, altele, pentru a
satisface aviditatea legăturii tioester pentru electroni, se vor lega pe membrane celulare, la
nivelul cărora se exprimă proteine şi glucide, molecule ce prezintă în structură grupări
electrono-donoare, amino- şi, respectiv, HO-. Celulele pe membrana c ărora se pot depune
fragmentele C3b sunt fie self, fie non-self (ex., bacterii).

Fig. 16. Reglarea nivelului C3b.

Fragmentele C3b legate pe membranele self (fig. 16) sunt rapid inactivate de
acidul sialic, prezent în cantităţi crescute la mamifere, eveniment ce are drept consecinţă
oprirea activării complementului. Totodată, C3b, instabil în soluţie, este rapid complexat
de factorul H. Complexul C3bH este degradat de factorul I, o proteaz ă ce clivează C3b din
complex, iniţial, în două componente, iC3b şi C3f, şi apoi, mai departe degradează iC3b în

36
C3c şi C3dg. Astfel, deşi C3b este generat continuu, nivelul său este menţinut, prin aceste
mecanisme de reglare, la o valoare ce nu determină efecte negative (fig. 16).
Membranele bacteriilor, ale fungilor şi anvelopele virale conţin cantităţi reduse de
acid sialic, astfel că legarea fragmentelor C3b la nivelul lor este urmată de persistenţa lor în
stare activă şi de complexarea lor cu Factorul B, în prezen ţa Mg2+. Factorul B din
complexul C3bB este clivat de Factorul D în dou ă fragmente, Ba şi C3bBb, o enzimă
numită C3 convertaza căii alternative care, la rândul ei, clivează noi molecule C3 în C3a şi
C3b. Spre deosebire de C3iBb, produsă în fază fluidă şi instabilă, C3bBb se formează pe
membrană (fig. 15). Deşi perioada sa de înjumătăţire nu este mai lungă de 5 minute,
stabilizarea sa se produce prin ata şarea unui alt component al SC, properdina (P), astfel
încât, perioada de înjumătăţire creşte la 30 de minute. În consecinţă, enzima va cliva o
mare cantitate de molecule C3 cu formarea unei mari cantit ăţi de fragmente C3b, care,
datorită legăturii tioester se vor lega pe membrana bacteriei, la nivelul c ăreia au luat
naştere (în 5 minute, mai mult de 2x10 6 molecule C3b se leag ă pe membrana antigenică),
unde vor genera noi C3 convertaze, ce vor cliva alte molecule C3, rezultând noi fragmente
C3b. Unele fragmente C3b se vor lega de moleculele de C3 convertază, formând complexe
trimoleculare, C3bBbC3b, numite C5 convertaza căii alternative (fig. 17).

Fig. 17. Calea post-C3 şi generarea MAC

37
C5 convertaza (fig. 17) acţionează asupra componentului C5, clivându-l în două
fragmente, C5a şi C5b. C5b se depune pe membran ă, unde va lega alte componente, C6,
C7, C8 şi mai multe molecule C9. Complexul molecular C5b-C9(n) se numeşte complex
de atac membranar (MAC). Pe membrana bacteriană se formează multe asemenea
complexe care au aspectul unor pori ce str ăbat membrana, ducând la liza osmotică a ţintei
(mecanismul este asemănător cu acţiunea perforinelor eliberate din granulele NK).
Activarea sistemului complement pe cale clasică. Spre deosebire de activarea pe
cale alternativă, ce necesită numai prezenţa unei membrane non-self, activarea
complementului pe cale clasică presupune prezenţa complexelor antigen-anticorp,
formate sau depuse pe membrane celulare. Nici anticorpii singuri şi nici complexele imune
circulante nu pot activa complementul.

Fig. 18. Factorul C1 (C1qrs).

Primul component ce intră în reacţie este C1, care este, de fapt, un complex
pentamolecular, Ca2+-dependent, format din trei tipuri de molecule: 1 molecul ă numită
C1q, 2 molecule identice numite C1r şi două molecule identice numite C1s (fig.). C1q
este alcătuit la rândul său din 18 lanţuri polipeptidice ce se asociază câte 3 şi formează 6
braţe colagen-like. Această organizare conferă moleculei aspectul unui “buchet de lalele” -
un trunchi comun din care pornesc 6 braţe, fiecare terminat printr-un domeniu globular.
Domeniile globulare de la capetele braţelor lui C1q reprezintă situsurile cu care C1q
interacţionează cu moleculele de anticorpi (fig. . 1), la nivelul domeniilor constante CH2
sau CH3 (vezi structura imunoglobulinelor). Printre cele 6 braţe ale lui C1q, se găsesc cele
două molecule C1r şi cele două molecule C1s. În stare de repaus, între braţele lui C1q se
mai găseşte o moleculă, numită C1-Inh (C1 – inhibitor). Pentru ca C1 să se activeze, cel

38
puţin două braţe ale lui C1q trebuie să interacţioneze cu anticorpii din complexe. În acest
fel, braţele suferă o modificare a conformaţiei ce permite lui C1-Inh să părăsească
complexul.
Totodată şi moleculele C1r suferă modificări conformaţionale ce au ca efect
convertirea lor în serin-proteaze active. Ele clivează C1s, generând formele active ale
acestor enzime (fig. 19).

Fig. 19. Generarea C3 convertazei căii clasice

C1s ac ţionează mai întâi asupra lui C4, pe care îl clivează în două fragmente, unul
mic, C4a şi unul mare, C4b. Legătura tioester, prezentă în structura lor, determină
fragmentele C4b să se depună pe cea mai apropiată membrană, adică acolo unde sunt
depuse sau formate complexele antigen-anticorp. C4b depus pe membrană interacţionează
cu C2, cu care formează complexul C4bC2. Asupra acestuia acţionează tot C1s activat,
care clivează C2 într-un fragment mic, C2b şi unul mare, C2a, ce rămâne ataşat de C4b,
formând C3 convertaza căii clasice, C4bC2a. Aceasta este o enzimă stabilă şi va cliva

cantităţi importante de C3 în C3a şi C3b. O singură convertază generează peste 200 de


fragmente C3b. Acestea se depun pe membrana antigenului şi unele dintre ele se leagă la
C3 convertază şi formează un complex trimolecular, C4bC2aC3b, care este C5
convertaza c ăii clasice. Aceasta clivează C5 în C5a şi C5b, care se depune pe membrană,
leagă C6, C7, C8 şi mai multe molecule C9, formând complexul de atac membranar
(MAC) şi determinând liza osmotică a ţintei (fig. 17).

39
Calea lectinelor a fost evidenţiată relativ recent şi este o altă cale de activare a SC.
Lectinele sunt proteine ce leagă carbohidraţi de pe membranele bacteriene, iar calea de
activare iniţiată de ele implică o serie de componente ale căii clasice, C4 şi C2, deşi este
independentă de anticorpi, la fel ca şi calea alternativă. Activarea este iniţiată de proteina
ce leagă manoza (MBL – mannose-binding lectin), structură ce face parte dintr-o familie
de proteine numite colectine, sintetizate în ficat. MBL se leagă de reziduurile de manoză de
la nivelul glicoproteinelor şi glucidelor exprimate pe membranele anumitor
microorganisme, asociază o serin-protează (MASP – MBL activated serin protease), cu
care formează un complex activ ce are capacitatea de a cliva C4, apoi C2, evenimente ce
vor duce la generarea C3 convertazei, apoi a C5 convertazei şi, mai departe, la formarea
complexului de atac membranar (MAC). MBL poate acţiona însă şi direct, ca opsonină.
Reglarea sistemului complement. Ca orice sistem biologic, activitatea SC este
strict controlată, cu atât mai mult cu cât, fiind un sistem nespecific, el poate ataca şi
distruge componentele celulare ale gazdei. Proprietatea componentelor SC, de a fi extrem
de labile şi de fi rapid inactivate odată ce se îndepărtează de ţinta celulară, reprezintă un
prim mecanism de control, valabil pentru toate cele trei căi de activare. În plus, sistemul
complement cuprinde, în afara componentelor ce participă la iniţierea şi funcţionarea

cascadelor enzimatice, şi o serie de componente ce funcţionează ca factori de control.


Aceştia au potenţialul de a inactiva unii factori ai SC, a şa cum este C1-Inh, care, având
capacitatea de a lega moleculele C1r şi C1s, le disociază de C1q, împiedicând clivarea C4
şi C2.
Un moment important în funcţionarea SC, indiferent de calea de activare, este
generarea C3 convertazelor şi clivarea unor cantităţi importante de C3 în C3a şi C3b, în
cursul buclei de amplificare. C3b generat în exces ar putea s ă se depună şi pe membranele
celulelor gazdei din vecinătatea celei pe care s-au format convertazele (celula ţintă). La
nivelul celulelor self sănătoase, moleculele C3b ar putea funcţiona ca opsonine, mediind
fagocitarea acestora sau pot genera C3 convertaze, ceea ce va duce la amplificarea cascadei
enzimatice şi generarea MAC. Îndepărtarea fragmentelor C3b la o distan ţă mai mare de 40
nm de ţintă este urmată de hidroliza rapidă a moleculelor, ceea ce împiedică depunerea lor
pe membranele self din vecinătate. Totuşi, dacă acest eveniment se produce, intervin alte
mecanisme bazate pe acţiunea unor molecule reglatoare. De exemplu, în calea clasic ă şi
cea a lectinelor, formarea C3 convertazei este blocată de trei proteine reglatoare: una
solubilă, numită C4-binding protein (C4BP) şi două membranare, numite CR1
(complement receptor type 1) şi MCP (membrane cofactor protein). Fiecare dintre aceste

40
trei molecule prezintă capacitatea de a lega C4b prevenind, astfel, interacţiunea sa cu C2 şi
formarea C3 convertazei. După ce C4b este legat de una dintre proteinele reglatoare, el va
fi clivat de factorul I în două fragmente inactive, C4c, solubil şi C4d, legat de membrană.
Evenimente asemănătoare previn formarea C3 convertazei din calea alternativă, C3bBb. În
această situaţie, intervin CR1, MCP şi factorul H. Odată ce aceşti factori au legat C3b,
factorul I clivează C3 în două fragmente, unul solubil, C3f şi unul membranar, numit iC3b.
Asupra lui iC3b acţionează din nou factorul I şi se generează molecule inactive, una
solubilă, C3c şi una membranară, C3dg.
În cazul în care, totuşi C3 convertaza s-a format pe o membrană sănătoasă, există
mecanisme suplimentare de prevenire a activării SC. Unele molecule reglatoare care pot
împiedica generarea convertazelor, au şi capacitatea de a le disocia (CR1, C4BP, Factorul
H). În plus, intervine o alt ă glicoproteină ancorată de membranele self, DAF (decay-
accelerating factor), capabilă să disocieze C3 convertaza. Imediat ce convertazele au fost
disociate, componentele ce rezultă sunt degradate de factorul I.
În cursul activării SC la nivelul unei ţinte celulare, unele complexe C5bC6C7 pot fi
eliberate şi se pot depune pe membrane self, ducând la liza acestor "martori inocenţi".
Prevenirea acestui eveniment o realizează o proteină solubilă, proteina S care, legând

complexul C5b67, previne tranziţia sa către forma hidrofobă necesară inserţiei sale
ulterioare în membrana celulelor din vecinătatea ţintei. Formarea MAC mai poate fi
blocată de către două molecule membranare, numite HRF (homologous restriction factor)
şi CD59. Ele leagă C8 şi previn asamblarea moleculelor C9.

Funcţiile sistemului complement(fig. 20)

Liza celulară. Activarea complementului pe membrane celulare (hematii, celule


nucleate), membrane bacteriene sau la nivelul particulelor virale duce la formarea
complexelor de atac membranar (MAC), ce străpung membrana, conducând la liza
osmotică a ţintelor.
SC este eficient faţă de multe bacterii şi virusuri. Cele mai multe bacterii Gram-
negative sunt susceptibile la acţiunea SC. Totuşi, unele dintre ele şi-au dezvoltat
mecanisme de rezistenţă la liz ă. De exemplu, tulpini de Escherichia coli şi Salmonella

prezintă, la nivelul membranelor, cantităţi crescute de LPS (lipopolizaharid), organizat sub


forma unor lanţuri lungi, ce împiedică inserţia MAC. Unele tulpini de Neisseria rezistente

41
la complement prezintă o serie de proteine membranare care interacţionează cu MAC,
blocându-i inserţia în membrană.
Bacteriile Gram-pozitive sunt, în general, rezistente la liza mediată de complement,
datorită mai multor strategii: strat de peptidoglicani, ce împiedic ă inserţia MAC în
membrană, proteine membranare ce pot lega componente ale SC, întrerupând cascada
enzimatică, blocarea interacţiunilor dintre C3b şi receptorii pentru complement (CR1), de
pe fagocite, etc.
SC este relativ ineficient asupra celulelor nucleate, cum sunt cele tumorale, care pot
endocita MAC şi-şi pot reface stabilitatea osmotică.

Fig. 20. Funcţiile sistemului complement (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

Opsonizarea reprezintă un fenomen de învelire (acoperire) a ţintelor celulare cu


molecule ce se depun pe membranele lor şi care au fost numite generic opsonine. Acest
fenomen mediază şi amplifică, în acelaşi timp, fagocitoza structurilor non-self, întrucât
fagocitele exprimă pe membranele lor receptori pentru aceste molecule. În cursul activării
SC, se generează o serie de componente ce pot funcţiona ca opsonine, C3b, C4b, iC3b.
Fagocitele exprimă receptori pentru complement (CR1, CR2, CR3 şi CR4), care
interacţionează cu opsoninele ce îmbracă celula ţintă şi fagocitarea acesteia este mult
amplificată.
Neutralizarea virală. Mecanismele prin care SC intervine în ap ărarea anti-virală
includ liza particulei virale prin generarea MAC la nivelul anvelopei virale, opsonizarea şi
medierea fagocitozei particulelor opsonizate, stimularea formării de agregate din
particulele virale, care îşi pierd, astfel, capacitatea de a penetra celulele gazdei, etc.

42
Clearance-ul complexelor imune, adică îndepărtarea complexelor antigen-
anticorp, formate în cursul RI. Acest mecanism este extrem de important, deoarece,
complexele imune se pot depune pe membrane celulare, interacţionând cu receptori Fc sau
cu receptori pentru complement şi pot media activarea SC şi dezvoltarea de reacţii
inflamatorii, asociate cu distrucţii tisulare, aşa cum se întâmplă în bolile autoimune, unde
capacitatea de clearance este depăşită.
Deşi complexele imune circulante nu au capacitatea de a activa SC, totu şi ele pot
lega fragmente C3b. Acestea interacţionează cu CR1 de pe membranele fagocitelor,
mediind internalizarea şi degradarea intracelulară a acestora. Un alt mecanism de clearance
este cel în care intervin eritrocitele. CR1 se exprim ă şi pe membrana hematiilor, astfel încât
aceste celule pot lega complexe imune învelite cu C3b (fig. 21). Hematiile nu
internalizează complexele, ci le transportă în splină şi ficat, unde acestea sunt distruse tot
prin fagocitoză.

Fig. 21. Implicarea sistemului complement în clearance-ul complexelor imune (adaptat dup ă Kuby
Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

43
Activarea celulară şi medierea reacţiei inflamatorii. În cursul activării
complementului, se generează o serie de molecule care vor funcţiona ca opsonine,
depunându-se pe membranele patogenilor, pregătindu-i astfel pentru a fi fagocita ţi (vezi
Opsonizarea). Fragmentele mici, C3a şi C5a (în mai mică măsură C4a), ce se formează în
urma clivărilor moleculare din cursul activării complementului, sunt molecule active. Ele
se numesc anafilatoxine şi funcţionează, pe de o parte, ca factori chemotactici, atrăgând
în focarul inflamator celule efectoare (leucocite) şi, pe de altă parte, interacţionează cu
receptori de la nivelul mastocitelor şi bazofilelor circulante, activându-le.

2. Proteinele de fază acută

Se numesc astfel, pentru că, în cursul unui proces inflamator acut, sinteza lor se
intensifică şi concentraţia lor creşte dramatic. Exemple: proteina C reactivă (CRP),
fibrinogenul, ceruloplasmina, serum-amiloid A, α1-antitripsina, α2-macroglobulina.
Sinteza lor este stimulată de unii produşi bacterieni (endotoxine) sau de citokine pro-
inflamatorii (IL-1, IL-6, TNF-α) ce acţionează asupra ficatului, sursa majoră a acestor
proteine. Prototipul acestei familii moleculare este proteina C reactivă, al cărei nivel seric
creşte de 1000 de ori nivelul bazal în cursul unui r ăspuns inflamator acut. Are capacitatea
de a se depune pe membranele multor patogeni, activeaz ă SC, mediind opsonizarea ţintei
cu C3b sau generarea MAC.

Reacţia inflamatorie acută este un proces complex, iniţiat de distrucţii tisulare cauzate fie
de factori interni (endogeni), cum sunt necroza tisulară sau fracturile osoase, fie de factori
externi (exogeni). Aceştia includ lezări mecanice (ex. plăgi), fizice (ex. arsuri), chimice
(ex. expunere la substanţe corozive), biologice (infecţii produse de microorganisme) sau
imunologice (ex. reacţii de hipersensibilitate). Indiferent de natura lor, ace şti factori vor
declanşa o serie de evenimente ce func ţionează ca o cascadă, cunoscută sub numele de

reacţie inflamatorie acută sau răspuns inflamator acut, al cărui scop este să ofere o
protecţie rapidă şi să limiteze distrucţiile tisulare.
Răspunsul inflamator acut cuprinde reacţii sistemice şi locale.
Răspunsul local se manifestă prin semnele clinice descrise acum 2000 de ani de
Celsus şi care sunt tumor (edem), rubor (roşeaţă), calor (temperatura crescută), dolor
(durere), la care s-a adăugat ulterior impotenţa funcţională (functio laesa) a ariei inflamate.

44
La câteva minute după apariţia unei lezări, procesul inflamator începe cu activarea
şi creşterea sintezei unui grup de molecule numite proteine de fază acută (vezi Proteine
de fază acută), care vor induce răspunsuri inflamatorii, localizate şi sistemice. Răspunsul
inflamator localizat este generat, în parte, de activarea sistemelor complement, de
coagulare şi cel al kininelor. Răspunsul inflamator sistemic include febra, creşterea
producţiei de celule albe, intensificarea secre ţiei de hidrocortizon şi hormon
adrenocorticotrop (ACTH), amplificarea sintezei de proteine de faz ă acută (fig. 22).
Efectele sistemice se datorează în special unor citokine. Dintre acestea, cele mai
importante par să fie IL-1, IL-6 şi TNF-α, sintetizate în special de macrofagele din situsul
inflamator. Aceste citokine acţionează direct la nivelul hepatocitelor (acţiune la distanţă de
sursă – acţiune endocrină), amplificând sinteza de proteine de fază acută; de asemenea, IL-
1 acţionează la nivelul centrului termoreglator hipotalamic, stimulând termogeneza si
inducând febra, motiv pentru care este numit factor pirogen endogen. TNF- α acţionează
asupra macrofagelor, ce vor secreta factori de stimulare a coloniilor (M-CSF, G-CSF şi
GM-CSF), ce, la rândul lor, vor stimula hematopoieza şi creşterea temporară a numărului
de leucocite. Aceste citokine induc, de asemenea, modificări la nivelul vascularizaţiei din
aria afectată, de obicei, stimulând expresia unor molecule de adeziune, ce vor facilita

aderarea leucocitelor de celulele endoteliale şi diapedeza lor.

Fig. 22. Răspuns inflamator – efecte (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

45
Local, proteinele de fază acută, ca proteina C reactivă sau MBL (lectina ce
leagă manoza) se leagă de membranele bacteriilor din situsul inflamator şi activează
sistemul complement, pe cale clasic ă şi, respectiv, pe cea a lectinelor, ceea ce va conduce
la liza acestora, prin generarea complexelor de atac membranar (MAC). De asemenea,
proteinele de fază acută pot media şi conduce la amplificarea fagocitării patogenilor,
datorită abilităţii lor de a funcţiona ca opsonine.
În cursul activării sistemului complement se generează o serie de molecule, dintre
care unele pot funcţiona ca opsonine, amplificând şi mai mult fagocitoza patogenilor (C3b,
iC3b, C3dg, etc).
Anafilatoxinele C3a şi C5a (în mai mică măsură, şi C4a) generate în cursul activării
sistemului complement, pe de o parte, atrag în focarul inflamator celule din torentul
circulator, funcţionând ca factori chemotactici şi, pe de altă parte, activează mastocitele
tisulare, prin interacţiunea directă cu receptori exprimaţi pe membranele acestor celule (fig.
23). Mastocitul are un rol central în inflama ţie şi activarea sa se materializează prin
evenimente importante. Primul, în ordine temporală, este reprezentat de degranularea
mastocitară, adică eliberarea rapidă a unor substanţe, cum sunt histamina, NCF
(neutrophil-chemotactic factor), ECF (eosinophilic chemotactic factor), PAF (platelet-

activating factor), etc care, fiind stocate în granulele citoplasmatice, se numesc factori pre-
formaţi.

Fig. 23. Reacţie inflamatorie acută – efecte locale (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

46
Histamina acţionează asupra vascularizaţiei locale, inducând vasodilataţie, creşterea
permeabilităţii capilare şi contracţia musculaturii netede, ceea ce va permite retrac ţia
celulelor endoteliale şi crearea de spaţii prin care celulele efector din torentul circulator vor
putea pătrunde în ţesuturi, fenomen activ numit diapedeză. Mai mult, unii mediatori
eliberaţi de mastocit (PAF) au efect direct de activare a endoteliului vascular din aria
inflamată, care va exprima molecule de adeziune ce vor permite interacţiunea cu celulele
efector. În mod normal, endoteliul ce mărgineşte peretele vaselor nu exprimă multe
molecule de adeziune, pentru a nu interacţiona cu celulele din torentul circulator şi pentru a
nu permite acestora să extravazeze şi să se acumuleze în ţesuturile subjacente. În condiţiile
formării unui situs inflamator, sub acţiunea unor factori eliberaţi în special de mastocit, dar
şi de macrofage, endoteliul vaselor din zona afectat ă (venule post-capilare) se activează şi
va exprima o serie de molecule de adeziune ce vor avea ca rol interacţiunea cu celulele din
circulaţie. Dintre aceste molecule de adeziune, amintim molecule din familia selectinelor,
E- şi P-selectina, şi molecule din familia imunoglobulinelor, cum sunt ICAM-1
(intercellular adhesion molecule-1), ICAM-2 (intercellular adhesion molecule-2) şi
VCAM-1 (vascular cell adhesion molecule-1) (fig. 23, 24).
Un alt eveniment important este sinteza de către mastocitul activat de noi mediatori

ai inflamaţiei. Metabolizarea acidului arahidonic pe calea ciclo-oxigenazei va duce la


sinteza de prostaglandine şi tromboxani, iar pe calea lipo-oxigenazei, la sinteza de
leukotriene, factori vaso-activi, cu efecte mai puternice şi mai de durată comparativ cu
histamina, ce vor amplifica statusul activator al endoteliului vaselor din aria inflamat ă. Pe
lângă acest efect, unele leucotriene îşi pot exercita şi efecte chemotactice.
Toate aceste modificări ce se produc la nivelul vascularizaţiei din zona inflamată au
ca scop facilitarea recrutării leucocitelor din circulaţia sanguină, favorizarea extravazării
lor în ţesutul inflamat şi acumularea lor în această arie invadată de patogeni.
Mastocitul uman secretă, de asemenea, şi o serie de citokine (IL-3, IL-4, IL-5, IL-6,
TNF-α), cu efecte variate, în funcţie de tipurile celulare asupra cărora acţionează:
recrutează în situsul inflamator neutrofile şi eozinofile, activează monocitele şi
macrofagele, etc.
Citokinele reprezintă un termen generic care defineşte substanţele solubile
secretate de către celule. Acestea joacă un rol cheie în r ăspunsul inflamator, cele mai
importante fiind interleukina-1 (IL-1), IL-6 şi factorul de necroză tumorală-α (TNF-α),
considerate cele mai importante citokine pro-inflamatorii. Sunt sintetizate de multe tipuri
celulare, printre care macrofagele activate, şi induc, alături de histamina mastocitară, la

47
nivelul celulelor endoteliale, expresia moleculelor de adeziune şi creşterea permeabilităţii
capilare, modificări ce vor facilita diapedeza (extravazarea) neutrofilelor, a monocitelor, a
eozinofilelor şi a limfocitelor şi migrarea lor în ţesutul afectat, pentru a-şi exercita funcţiile
efector. Tot ele induc coagularea şi creşterea permeabilităţii capilare. Alte citokine, cum
sunt IL-8 şi IFN-γ, au efect chemotactic pentru leucocite şi, respectiv, intensifică
fagocitoza. Toate aceste efecte duc la acumularea de fluide (edem) şi de leucocite în aria
inflamatorie.
Majoritatea celulelor implicate în răspunsul inflamator sunt fagocite.
Polimorfonuclearele neutrofile se acumulează primele în situsul inflamator. În stadiile
precoce ale răspunsului inflamator, producţia de neutrofile din măduva osoasă creşte de
aproximativ 10 ori, comparativ cu producţia normală de 1010celule/zi. Acestea sunt
descărcate în torentul circulator. Datorită vasodilataţiei ce caracterizează vasele din focarul
inflamator, viteza de curgere a sângelui scade la acest nivel, eveniment ce permite PMNs
să se apropie de pereţii vasculari (în mod normal, celulele circul ă prin centrul torentului
circulator), fenomen numit marginaţie (fig. 24).

Fig. 24. Interacţiunea PMN - celulă endotelială şi etapele diapedezei (adaptat după Kuby
Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Datorită expresiei unor mucine membranare, neutrofilele interacţionează cu

molecule de adeziune din familia selectinelor, exprimate pe endoteliul activat (E-selectina


şi P-selectina) din focarul inflamator, interacţiuni reversibile, ce duc la fenomenul de
rostogolire a PMN de-a lungul endoteliului, în direc ţia de curgere a sângelui (fig. 24).
Această încetinire în mişcarea neutrofilelor asigură timpul necesar ca unele chemokine,
cum este IL-8, să inducă la nivelul PMNs expresia unor alte molecule de adeziune, cum
este LFA-1 (leukocyte function associated-1) din familia integrinelor, care interac ţionează

48
cu liganzii săi exprimaţi pe celula endotelială, ICAM-1 (intercellular adhesion molecule-1)
şi ICAM-2. Interacţiunea acestor perechi de molecule de adeziune este ireversibil ă şi
opreşte neutrofilele din fenomenul de rostogolire, fenomen numit arest dependent de
activare, ataşându-le ferm de endoteliu.
Urmează apoi pătrunderea neutrofilelor în spaţiile care se creează între celulele
endoteliale, prin îndepărtarea acestora. Ajunse la nivelul membranei bazale, PMNs secretă
mici cantităţi de enzime ce vor produce degradarea locală a membranei bazale, permiţând
celulelor să o traverseze şi să pătrundă în ţesutul subendotelial.
Odată ajunse în ţesut, neutrofilele activate vor migra în gradient de densitate, pentru
că exprimă receptori pentru factorii chemotactici eliberaţi în focar, fie de microorganisme,
fie de celule self activate. Migrarea lor este tot un proces activ, mediat de alte tipuri de
molecule de adeziune, exprimate pe membrana PMNs, ce interacţionează cu componente
ale matricii extracelulare: colagen, laminină, fibronectină, vitronectină, etc.
Toate aceste procese se desfăşoară într-o perioadă scurtă de timp, astfel încât,
neutrofilele se acumulează în focarul inflamator în primele 30-60 de minute ale răspunsului
inflamator şi ating un maximum după 6 ore. Neutrofilele îşi exercită funcţia de fagocitoză
a patogenilor, dar prezintă şi importante funcţii secretorii. Eliberează o serie de factori pro-

inflamatori, dintre care foarte importanţi sunt MIP-1α şi MIP-1β (macrophage


inflammatory proteins), chemokine ce atrag macrofagele în focarul inflamator. Sub
influenţa acestora, după 5-6 ore, aria va fi infiltrată şi cu celule mononucleare, monocite şi
macrofage.

Fig. 25. Diapedeza limfocitului T (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Diapedeza pe care o efectuează monocitele este, de asemenea, un proces activ,


mediat de molecule de adeziune, cum sunt VLA-4 (very late antigen-4), prezente pe

49
membrana monocitelor şi ligandul său, VCAM-1, exprimat pe endoteliul activat (aceea şi
pereche intervine şi în medierea diapedezei limfocitelor) (fig. 25).
Macrofagele completează funcţia fagocitară a PMNs, internalizând şi distrugând
patogeni, dar şi PMN-uri moarte (vezi fagocitoza). Mai mult decât polinuclearele
neutrofile, macrofagele mediază procesarea şi prezentarea antigenului limfocitelor T, care
vor dezvolta un răspuns imun specific antigenului. MIP-1β, dar şi alte chemokine, atrag în
focar şi limfocite, care traversează peretele vascular într-o manieră foarte asemănătoare cu
cea a PMN, ce presupune mai mulţi paşi, mediaţi fiecare de perechi particulare de
molecule de adeziune.
Dacă lezarea tisulară sau invazia microbiană persistă suficient de mult, apărarea va
include dezvoltarea răspunsului imun specific, adică sinteza de anticorpi specifici şi
imunitate specifică mediată celular. Prezenţa anticorpilor va duce la formarea complexelor
antigen-anticorp, care vor media activarea sistemului complement. De asemenea,
anticorpii vor funcţiona ca opsonine, mediind internalizarea patogenilor sau uciderea lor
prin mecanism de ucidere extracelulară de către celulele fagocitice şi, respectiv, de efectori
citotoxici, ce exprimă receptori pentru fragmentul Fc al imunoglobulinelor. În cursul
acestor evenimente se vor elibera substanţe biologic active, care stimulează vasodilataţia şi

cresc permeabilitatea capilară sau funcţionează ca substanţe chemotactice, atrăgând în


focar noi şi noi fagocite şi limfocite antigen-specifice. Limfocitele sunt capabile şi ele să
distrugă antigenul, dar mai importantă este funcţia lor de secreţie a citokinelor care
activează celelalte tipuri celulare ce participă la distrugerea şi îndepărtarea agresorilor.
În timpul procesului inflamator, multe structuri self sunt distruse, resturile lor fiind
îndepărtate prin fagocitoză. Multe substanţe eliberate vor contribui la repararea leziunilor,
ţesutul distrus fiind înlocuit. Sub influen ţa unor citokine secretate de macrofagele activate
şi de endoteliul activat (TGF-β – transforming growth factor-β), fibroblastele sunt atrase în
focar şi activate. Ele vor sintetiza componente ale matricii extracelulare, contribuind la
repararea tisulară. Totodată, TGF-β se comportă ca o citokină cu efecte inhibitoare,
acţionând la nivelul multor tipuri celulare din focarul inflamator şi reducându-le sau
inhibându-le efectele.
Când agenţii patogeni nu pot fi îndepărtaţi eficient se instalează inflamaţia
cronică, aşa cum se întâmplă în infecţiile cronice (ex. tuberculoză) sau în situaţiile
caracterizate de stimularea cronică a sistemului imun (ex. glomerulonefrită, boli de
colagen).

50
Interferonii

Sunt molecule solubile sintetizate de celule şi care acţionează asupra celulelor ce


exprimă receptori specifici.
Se descriu două tipuri de interferoni. Tipul I cuprinde dou ă grupe distincte. Primul
grup, numit interferon-α (IFN- ), este o familie de aproximativ 20 de polipeptide înrudite

structural, sintetizate în special de leucocite. Cel de-al doilea grup, numit interferon- β
(IFN- ) cuprinde produsul unei singure gene, sintetizat în special de fibrobla şti. Recent, la
specia umană, a mai fost descris IFN-ω. De şi diferite din punct de vedere structural, toate
aceste molecule de interferoni interacţionează cu acelaşi receptor.
Multe tipuri celulare posedă capacitatea de a sintetiza interferoni de tipul I, ca
răspuns la infecţia virală. Eliberaţi în spaţiul extracelular din celula parazitată de virus,
interferonii interacţionează cu celulele din jurul celei infectate, la nivelul cărora activează
nişte mecanisme ce vor interfera cu replicarea virală, în acest fel, protejând aceste celule şi
făcându-le non-infectabile. Aceste mecanisme includ:
- sinteza unei enzime (2’-5’-oligo-adenilat-sintetaza) care, activeaz ă o ribonuclează ce va
degrada ARN-ul viral;
- activarea unei protein-kinaze specifice (PKR – dsRNA-dependent protein kinase),
capabilă să inactiveze sinteza proteică şi, în felul acesta, să blocheze replicarea virală.
În plus, interferonii de tipul I stimuleaz ă potenţialul litic al celulelor NK de a ucide
celulele infectate viral, eliminând, în acest fel, sursele de virioni. Acest potenţial
extraordinar al interferonilor este utilizat în clinică. IFN-α este folosit ca terapie în
hepatitele C şi B.
Pe lângă activitatea anti-virală, interferonii de tipul I stimulează capacitatea de
prezentare a antigenului de către APC-uri, prin amplificarea expresiei moleculelor MHC I
şi II şi au efect antiproliferativ, motiv pentru care sunt utiliza ţi în terapia unor neoplazii:
leucemia cu celule păroase, leucemia mieloidă cronică, mielom multiplu, sarcom Kaposi,

limfoame non-Hodgkin, limfomul cutanat cu celule T, etc. IFN-β s-a dovedit eficient în
tratamentul sclerozei multiple, boală neurologică autoimună, caracterizată de
demielinizarea nervilor din SNC, ceea ce are ca efect apari ţia de disfuncţii neurologice ce
pot conduce la dizabilităţi severe.
Tipul II de interferon sau tipul imun, este reprezentat de IFN- , sintetizat de
limfocitele T activate, de celulele NK şi NKT. Ca funcţii, menţionăm:

51
1. stimulează activarea fagocitelor, în special a monocitelor/macrofagelor;
2. amplifică expresia moleculelor MHC clasă II, potenţând capacitatea celulelor
prezentatoare de antigen (APC) de a prezenta antigenul limfocitelor T (vezi Activarea
limfocitelor T);
3. au rol în diferenţierea limfocitelor T efector (diferenţiere funcţională);
4. acţionează asupra limfocitelor B, stimulând switch-ul (comutarea) de clasă;
5. stimulează activitatea celulelor NK.
IFN-γ este utilizat în terapia unei boli numită boala cronică granulomatoasă. Este o
imunodeficienţă rară, se transmite ereditar şi se caracterizează prin incapacitatea
fagocitelor de a ucide bacteriile fagocitate, ca urmare a incapacităţii lor de a genera radicali
de oxigen (anion superoxid, H2O2, etc), agenţi microbicizi puternici (vezi Fagocitoza şi
Imunodeficienţele). Ca urmare, pacienţii prezintă infecţii recurente severe cu bacterii cum
sunt Staphylococcus aureus, Klebsiella, Pseudomonas, etc sau cu fungi cum sunt
Aspergillus şi Candida. Terapia cu IFN-γ reversează acest defect, incidenţa infecţiilor şi
severitatea lor fiind drastic reduse.

52
Sistemul imun specific (apărarea specifică, dobândită sau
adaptativă)

Cuprinde componente mult mai specializate decât cele utilizate de apărarea


nespecifică şi completează, într-o manieră sofisticată, protecţia exercitată de aceasta din
urmă. În termenii evoluţiei, apărarea specifică a apărut relativ târziu şi este prezentă numai
la vertebrate, fiind capabilă de a recunoaşte selectiv şi de a elimina specific structuri non-
self. Componentele apărării specifice au capacitatea de a distinge diferen ţe subtile ale
antigenelor. De exemplu, două proteine care diferă între ele printr-un singur aminoacid
sunt recunoscute în mod diferenţiat şi interacţionează cu două molecule (specificităţi)
diferite de receptori pentru antigen/anticorpi. Ca urmare, sistemul imun specific genereaz ă
o largă diversitate de molecule implicate în recunoaşterea miliardelor de structuri
antigenice diferite, repertoriul imunologic fiind evaluat la valori cuprinse între 1015 şi
1018 (Mak). Confruntarea componentelor SI specific cu un antigen determin ă dezvoltarea
unui RI specific, caracterizat de generarea de celule şi molecule efector, dar şi de generarea
memoriei imunologice. Datorită acestei proprietăţi, la confruntări ulterioare cu acelaşi
antigen, SI specific va dezvolta, succesiv, răspunsuri imune a căror rapiditate, amplitudine

şi eficienţă cre şte. Astfel se explică protecţia pe care unele infec ţii virale o induc, protecţie
ce se instalează după primul contact şi poate dura, în unele cazuri, toat ă viaţa (rujeola,
varicela, oreion, etc).
Capacitatea de discriminare self/non-self, specificitatea de recunoa ştere şi de
interacţiune cu structurile non-self, diversitatea şi memoria imunologică reprezintă
proprietăţi esenţiale ce diferenţiază componentele SI specific de cele ale ap ărării
nespecifice.
Componentele SI specific nu acţionează individual şi independent de cele ale SI
nespecific. Cele două sisteme îşi potenţează şi îşi controlează reciproc activarea, astfel
încât acţiunea lor comună şi orchestrată are ca finalitate contracararea şi eliminarea unui
agresor.
Un individ se naşte cu capacitatea de a dezvolta răspuns imun faţă de orice structură
non-self, dar imunitatea specifică este dobândită numai după contactul cu acel invadator.
Acest contact iniţial (imunizarea) declanşează un lanţ de evenimente care conduc la
activarea unor anumite celule (limfocite cu receptori specifici acelui antigen ) şi la sinteza
unor molecule, dintre care unele, anticorpii, interacţionează specific cu agentul
declanşator (antigen). Totodată, unele limfocite generate în cursul RI se vor diferenţia în

53
limfocite de memorie. Prin acest proces, individul dobândeşte capacitatea de a ţine piept şi
de a rezista la atacuri sau expuneri ulterioare la acelaşi antigen.

Imunoglobulinele

Una dintre funcţiile majore ale sistemului imun specific este producţia unor
proteine solubile, care circulă liber şi contribuie într-o manieră specifică la imunitate şi
protecţia faţă de structurile non-self. Ele au fost numite anticorpi şi fac parte dintr-o clasă
de proteine numite globuline, datorită structurii lor globulare.
Primele dovezi asupra faptului că anticorpii se regăsesc într-o anumită particulară
fracţiune a serului au aparut în 1939, când Tiselius şi Kabat au imunizat iepuri cu
Ovalbumina. Serul animalelor a fost împ ărţit în două şi o jumătate a fost supusă
electroforezei. Electroforeza proteinelor serului permite separarea acestora în 5 frac ţii
majore: albumine, α1-, α2-, β- şi γ-globuline. Diferenţele de migrare ale proteinelor în
câmpul electric sunt datorate sarcinilor electrice distincte, mărimii şi greutăţii moleculare
ale moleculelor, dar şi unor caracteristici ale mediului de migrare, cum sunt temperatura şi,
mai ales, pH-ul, proteinele fiind substanţe amfotere, astfel că, în funcţie de pH-ul mediului,
se pot comporta ca baze sau acizi, ceea ce se reflectă şi asupra sarcinii lor electrice. Într-un
tampon de migrare alcalin, de exemplu, proteinele vor avea caracter acid şi o sarcină
electrică negativă.
Benzile de migrare de la nivelul gelului au fost colorate, iar scanarea densitometrică
a acestora a permis transformarea pattern-ului benzilor în grafice caracteristice, numite
electroforegrame, ceea ce permite cuantificarea fiecărei fracţii proteice. Intensitatea
marcării/grosimea benzii determină dimensiunea vârfului reprezentat în grafic, iar aceasta
reflectă concentraţia fracţiei respective (fig. 26).
Cea de-a doua jumătate din serul animalelor imunizate a fost pus ă în contact cu
antigenul, ceea ce a condus la formarea unui precipitat. Serul restant a fost supus

electroforezei, constatându-se scăderea exclusivă a fractiei γ. Concluzia a fost că în această


particulară fracţie se regăsesc moleculele specifice pentru antigen, care au fost denumite
imunogobuline, pentru a le distinge de alte proteine care s-ar încadra în aceeaşi fracţie
electroforetică.

54
A B

C D

Fig. 26. Conversia benzilor obţinute prin electroforeză în vârfuri caracteristice. A. electroforegramă
normală; B. gammopatie monoclonală; C. gammopatie policlonală; D. inflamaţie cronică.

Majoritatea imunoglobulinelor se regăseşte în fracţia γ a serului (fig. 26A).


Gammopatiile policlonale sunt caracterizate de benzi largi, difuze şi intens colorate la
nivelul fracţiei γ, ceea ce reflectă o creştere a cantităţii de imunoglobuline aparţinând unor
diferite tipuri şi specificităţi (fig. 26C). Aceste molecule sunt secretate de plasmocite
diverse şi reprezintă, cel mai adesea, rezultatul stimulării antigenice cronice de către
diverşi patogeni (fig. 26D). Apariţia unui vârf ascuţit în regiunea γ-globulinelor din
electroforegramă este sugestivă pentru prezenţa unei gammopatii monoclonale. O astfel de
proteină apare ca o consecinţă a proliferării necontrolate a unei singure clone de limfocite,
care s-au diferenţiat în celule secretante de anticorpi. În majoritatea cazurilor, stimulul nu
este unul antigenic, cel mai adesea fiind vorba de o afecţiune malignă B (fig. 26B).
Imunoglobulinele se găsesc sub două forme, solubilă şi membranară.
Imunoglobulinele solubile, numite şi anticorpi, sunt secretate de plasmocite, celule ce se
diferenţiază din limfocitele B activate. Imunoglobulinele membranare se asociaz ă cu doi
heterodimeri, numiţi Ig-alpha/Ig-beta, pentru a forma receptorul pentru antigen (BCR)
al limfocitului B, implicat în recunoaşterea specifică a antigenelor (fig. 27). Forma
membranară a Ig conferă specificitatea antigenică a limfocitelor B.

55
Fig. 27. BCR – receptorul pentru antigen al limfocitului B (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth
ed. WH Freeman and Company, 2000)

Anticorpii produşi ca răspuns faţă de un antigen sunt heterogeni, adică sunt diferiţi
din punct de vedere al specificităţii lor şi acest lucru se datorează faptului că cele mai
multe antigene sunt proteine complexe, prezentând numeroşi epitopi diferiţi. Răspunsul
imun umoral constă în secreţia de anticorpi cu specificităţi faţă de mulţi dintre ei. Acest
lucru presupune că antigenul este recunoscut de mai multe limfocite B diferite, fiecare cu

receptori unici şi specifici, destinaţi recunoaşterii unui particular epitop din totalitatea celor
exprimaţi la nivelul antigenului. Fiecare dintre aceste limfocite B se activează, proliferează
şi expansionează clonal şi cele mai multe dintre celulele fiec ărei clone se diferenţiază în
plasmocite, celule efector ce vor secreta anticorpi cu o unică specificitate, aceea a
receptorului limfocitului B activat iniţial. Luaţi, însă, împreună, anticorpii secretaţi de
clonele diferite vor genera un răspuns umoral materializat printr-un ser policlonal ( şi,
astfel, heterogen) de anticorpi.
Din punct de vedere chimic, imunoglobulinele sunt glicoproteine, formate din patru
lanţuri polipeptidice: două, identice, cu greutate moleculară mare (≥ 50 kDa), numite
lanţuri grele (sau H de la heavy) şi două lanţuri identice, cu greutate moleculară mai mică
(∼ 25 kDa), numite lanţuri uşoare (sau L de la light), solidarizate între ele prin leg ături
disulfidice inter-lanţuri.
Structura imunoglobulinelor a fost identificată în urma unei serii de experimente
realizate în anii 1950, 1960 de Rodney Porter şi, respectiv, Gerald Edelman, recompensaţi
cu premiul Nobel în 1972.
Ei au supus molecula de anticorp digestiei cu papaină (fig. 28), ceea ce a condus la
scindarea sa în două fragmente identice, monovalente, cu greutate de aprox. 45 kDa, care

56
au fost numite Fab - antigen-binding fragment - pentru că păstrau capacitatea de a
interacţiona cu antigenul şi un fragment Fc - fragment cristalizabil, cu greutate de aprox.
50 kDa, denumit astfel, întrucât cristaliza în condiţii de depozitare la rece.
Digestia cu pepsină (efectuată de Alfred Nisonoff) generează un fragment divalent,
F(ab)2’, cu greutate de aprox. 100 kDa şi mai multe peptide rezultate din digestia
fragmentului Fc (fig. 28).

Fig. 28. Digestia moleculei de imunoglobulină (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

De asemenea, Porter a redus molecula de anticorp cu mercaptoetanol şi a alchilat-o,


tratament chimic care reduce ireversibil legăturile disulfidice, după care proba a fost
analizată prin cromatografie pe o coloană ce separă moleculele în funcţie de mărimea lor.
În felul acesta, au fost identificate dou ă lanţuri de 50 kDa şi două lanţuri de 25 kDa,
denumite H şi L (fig. 28). Rămânea de făcut legătura dintre rezultatele scindării enzimatice
şi lanţurile obţinute prin distrugerea legăturilor disulfidice. Tot Porter este cel care a
imunizat capre, fie cu fragmente Fab umane, fie cu fragmente Fc. Anticorpii anti-Fab s-au
dovedit capabili să reacţioneze atât cu lanţurile H cât şi L, în timp ce anticorpii anti-Fc nu
recunoşteau decât lanţurile H. Această observaţie a condus la concluzia că fragmentele Fab
constau dintr-o porţiune de lanţ greu şi lanţ uşor, în timp ce fragmentul Fc conţine doar
componente ale lanţului greu.
În urma acestor rezultate, Edelman şi Porter au propus modelul care a devenit atât
de cunoscut, cel al moleculei alcătuite din două lanţuri H identice şi două lanţuri L
identice, unite prin legături disulfidice.

57
Studii de secvenţiere
Iniţial, procesul a fost dificil datorită faptului că nu existau cantităţi suficiente de
proteină perfect omogenă, secvenţierea devenind posibilă atunci când au fost descoperite
mieloamele, malignitaţi ale plasmocitelor.
În mod normal, plasmocitele reprezintă stadiul final de diferenţiere a efectorilor
generaţi în cursul unui răspuns imun, proveniţi din limfocitele B activate iniţial de
antigenele specifice. Viaţa acestor celule efector este relativ scurt ă, de ordinul
săptămânilor, iar funcţia lor este aceea de a secreta anticorpi.
Spre deosebire de plasmocitul normal, un plasmocit malign este o celulă care scapă
mecanismelor de control şi, ca urmare, se poate divide în continuare, în absenţa unei
stimulări antigenice. Anticorpii produşi de aceste celule maligne sunt, din punct de vedere
structural, identici cu cei normali; sunt denumiţi însă proteine mielomatoase pentru a se
preciza sursa lor. La un pacient cu mielom, cca. 95% dintre anticorpii serici pot fi
reprezentaţi de proteina mielomatoasă. În cazul multor pacienţi, celulele mielomatoase
secretă lanţuri uşoare în exces, care se elimină în urină. Ele au fost denumite proteine
Bence-Jones, după medicul american care le-a evidenţiat.

Mielomul poate apare nu doar la om ci şi la animale, de ex. la şoareci, atât în mod


spontan cât şi indus prin injectarea de ulei mineral în cavitatea peritoneal ă. Clonele de
plasmocite maligne care se dezvoltă sunt denumite plasmocitoame şi sunt denumite MOPC
(mineral oil plasma cells).
Secvenţierea lanţurilor uşoare
Compararea secvenţelor de aminoacizi ale diferitelor proteine Bence-Jones (lan ţuri
uşoare), provenite de la diverşi pacienţi cu mielom a demonstrat că există diferenţe
importante între ele la nivelul jumătăţii situate către capătul N-terminal (primii aproximativ
110 aa). Ca urmare, această regiune a fost denumită regiune variabilă. În schimb,
porţiunea situată către capătul C-terminal a fost denumită regiune constantă, având doar
două tipuri de secvenţe de bază, ceea ce a condus la identificarea a dou ă tipuri de lanţuri
uşoare, numite k şi . La om, aproximativ 60% dintre lan ţurile L sunt de tip k. O anumită
moleculă de Ac nu poate conţine ambele tipuri, fie ambele sunt de tip k, fie de tip λ.
Secvenţierea lanţurilor H
Pentru studiul lanţurilor H, proteinele mielomatoase au fost reduse cu
mercaptoetanol şi alchilate, iar apoi lanţurile grele au fost separate prin filtrare pe gel într-o
soluţie de denaturare. Când au fost comparate secvenţele de aminoacizi, a apărut un pattern

58
similar cu cel al lanţurilor L, în sensul c ă, partea N-terminală, formată tot din primii
aproximativ 110 aa, prezenta o variaţie importantă a secvenţei, motiv pentru care a fost
denumită regiune variabilă. Restul lanţului prezenta 5 tipuri de secvenţă de bază, ceea ce
a dus la descrierea celor 5 tipuri de regiuni constante ale lanţurilor grele, numite µ, , ,
, . Fiecare din aceste tipuri de lanţuri grele defineşte un izotip.
Izotipul unei molecule de anticorp este determinat de tipul lan ţului greu şi de tipul
lanţului uşor care intră în componenţa acelei imunoglobuline, de ex. μ2k2. Tipul de lanţ
greu ce intră în componenţa unei imunoglobuline determină clasa de imunoglobulină din
care molecula respectivă face parte. Se descriu cinci clase: IgM (lan ţ μ), IgG (lanţ γ), IgD
(lanţ δ), IgE (lanţ ε), IgA (lanţ α). Existenţa unor diferenţe minore în secvenţele de
aminoacizi ale lanţurilor α şi γ, clasifică aceste lanţuri grele în subclase. În specia umană se
descriu două subclase de lanţ α (α1 şi α2) şi patru subclase de lanţ γ (γ1, γ2, γ3 şi γ4).
În stare nativă (structură terţiară), cele patru lanţuri sunt organizate în domenii
globulare, fiecare dintre acestea conţinând aproximativ 110 aminoacizi şi fiind stabilizate
prin leg ături disulfidice intra-lanţuri. Domeniile globulare sunt de două feluri, variabile şi
constante (fig. 29).

Fig. 29. Organizarea în domenii a lanţurilor grele şi uşoare – prototip IgG1

59
Fiecare lanţ uşor este organizat în două domenii, unul variabil (VL), spre capătul
amino-terminal, format din primii 100-110 (108) aminoacizi şi unul constant (CL), spre
capătul C-terminal, format din cea de-a doua jumătate a moleculei, 100-110 aminoacizi.
Fiecare lanţ greu este organizat în patru sau cinci (depinde de izotip) domenii, unul variabil
(VH), primii 110 aminoacizi şi trei sau patru, constante (CH1, CH2, CH3 ± CH4), fiecare
domeniu fiind alcătuit din câte 110 aminoacizi. Lan ţurile δ, γ şi α prezintă 4 domenii, unul
variabil şi trei constante. Lanţurile μ şi ε prezintă 5 domenii, unul variabil şi patru
constante. La nivelul imunoglobulinelor din clasele IgG, IgA şi IgD, între domeniile CH1 şi
CH2 există o regiune, bogată în cisteină, reziduuri între care se constituie un număr variabil
(depinde de izotip) de legături disulfidice ce solidarizează cele două lan ţuri grele. Această
regiune a fost numită balama (hinge region) şi ea asigură celor două fragmente Fab un
grad de flexibilitate necesar modificărilor conformaţionale pe care molecula le sufer ă
atunci când interacţionează cu antigenul. Regiunea este, de asemenea, deosebit de bogată
în reziduuri de prolină, care conferă acestei zone o conformaţie polipeptidică extinsă, ceea
ce face această regiune în mod particular sensibil ă la atacul enzimelor şi clivaj proteolitic.
Se explică, în acest fel, de ce papaina şi pepsina, utilizate în studiile iniţiale asupra
structurii imunoglobulinelor, degradează moleculele strict la nivelul acestei regiuni
(papaina scindează lanţurile grele înaintea legăturilor disulfidice, spre capătul amino-
terminal, iar pepsina, înapoia lor, spre capătul carboxi-terminal (fig. 28). Izotipurile μ şi ε
nu au o regiune balama, dar prezintă un întreg domeniu constant, suplimentar (CH2), care
pare să prezinte caracteristicile acestei regiuni.

Domeniul imunoglobulinic reprezintă subunitatea structurală de bază a


imunoglobulinelor, consecinţa organizării lanţurilor polipeptidice grele şi uşoare în
structură tridimensională. De fapt, această manieră de organizare spaţială este caracteristică
mai multor tipuri de proteine care, din acest motiv, au fost grupate într-o superfamilie,
numită superfamilia imunoglobulinelor (TCR, MHC, CD2, CD4, CD8, LFA-1, KIRs,

etc).
Studiul prin difracţie cu raze X a lanţurilor imunoglobulinelor cristalizate a arătat că
un domeniu este o structură compactă, alcătuită, ca un sandwich, din 2 foi β-pliate anti-
paralele (structură secundară), dispuse în două straturi, solidarizate printr-o punte
disulfidică, intra-domeniu şi stabilizate prin interacţiuni hidrofobe. Foile β-pliate sunt

60
reunite la capete prin bucle peptidice cu lungimi variabile, bogate în glicină, aminoacid
responsabil pentru flexibilitatea crescută a acestor structuri (fig. 30).
Acest prototip structural este numit modelul -barrel (butoi). Toate domeniile
imunoglobulinelor prezintă această structură, cu mici diferenţe între domeniile variabile şi
cele constante. Domeniul variabil este mai lung decât cel constant, con ţinând în plus o
pereche de foi β-pliate şi bucla peptidică ce reuneşte capetele acestor foi suplimentare.
Această structură de bază contribuie la realizarea structurii cuaternare a
imunoglobulinelor, permiţând interacţiuni non-covalente între domenii, prin intermediul
straturilor β-pliate. Interacţiunile se realizează fie între domenii identice (de exemplu,
CH2/CH2, CH3/CH3, CH4/CH4), fie între domenii diferite (de exemplu, VL/HL, CL/CH1).
Peptidul de legătură între domeniile variabile şi cele constante următoare este mai
lung decât peptidele ce conectează domeniile constante între ele. El a fost numit peptid
switch şi are rolul de a conferi flexibilitate, permi ţând rotaţia domeniilor variabile faţă de
cele constante.

Fig. 30. Lanţul uşor organizat în două domenii globulare

În momentul în care se combină un lanţ greu cu un lanţ uşor pentru a forma o


pereche H-L (structura cuaternară), domeniile intră în contact unul cu altul: CH1 cu CL şi
VH cu VL. Alăturarea domeniilor VH şi VL formează între straturile β un şanţ (un buzunar),
care este mult prelungit de buclele peptidice ce conecteaz ă straturile β-pliate. Aceste bucle

61
mai lungi de la capetele NH-2-terminale ale domeniilor variabile formează situsul de
combinare cu antigenul al moleculei de anticorp sau paratopul (fig. 31).

Fig. 31. IgG1 (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Studiile comparative asupra variabilităţii secvenţei primilor 110 aminoacizi (cei


care formează domeniul variabil) au demonstrat că variabilitatea este extrem de mare la
nivelul a trei regiuni (cu aproximaţie între aa 25-35, 50-55 şi 90-100 – există mici variaţii
între domeniile variabile şi cele constante, dar şi între imunoglobuline). Aceste trei regiuni
au fost numite hipervariabile (fig. 32).

Fig. 32. Diagrama Wu-Kabat. Regiuni hipervariabile (CDR) şi regiuni cadru (FR)

62
Sunt, aşadar, câte trei regiuni hipervariabile la nivelul domeniilor variabile ale
lanţurilor grele şi trei la nivelul domeniilor variabile ale lanţurilor uşoare. Formarea
paratopului, prin alăturarea domeniului variabil al unui lan ţ greu cu domeniul variabil al
unui lanţ uşor, creează un spaţiu caracterizat de 6 regiuni hipervariabile şi aceste regiuni
realizează suprafaţa complementară antigenului, motiv pentru care, regiunile hipervariabile
mai poartă şi numele de regiuni determinante ale complementarităţii (CDRs). Ele sunt
delimitate de regiuni cu variabilitate mai redusă, în număr de 4 pentru fiecare domeniu
variabil, numite regiuni cadru (framework regions – FRs – vezi Diagrama Wu-Kabat).
CDR-urile corespund buclelor peptidice ce reunesc foile β-pliate, în timp ce regiunile
cadru corespund chiar foilor β-pliate de la nivelul domeniilor variabile. Diferenţele mai
mult sau mai puţin subtile în ceea ce prive şte lungimea şi secvenţa de aminoacizi a CDR-
urilor, particulare fiecărei molecule de anticorp, asigură marea variabilitate şi diversitate a
imunoglobulinelor şi, consecutiv, a repertoriului imunologic.

Clasele şi subclasele de imunoglobuline şi funcţiile lor biologice

Aşa cum am menţionat deja, pe baza diferenţelor moleculare de la nivelul

fragmentelor Fc ale lanţurilor H, care sunt responsabile de diferitele func ţii biologice, s-au
descris 5 clase majore (izotipuri) de imunoglobuline, IgG, IgM, IgA, IgD, IgE. Func ţiile
efector pe care anticorpii le mediază cuprind:
1. Opsonizarea. Imunoglobulinele interacţionează cu antigenul prin intermediul
paratopului, în timp ce fragmentul Fc poate interacţiona cu structuri proteice exprimate pe
membranele fagocitelor, numite generic receptori Fc (FcRs).

Fig. 33. Moleculele de anticorpi funcţionează ca opsonine

63
În această manieră, imunoglobulinele amplifică fagocitoza a numeroase microorganisme
(fig. 33).
2. Activarea sistemului complement. Formarea complexelor antigen-anticorp pe
membranele celulelor sau depunerea lor în diverse ţesuturi este urmată de activarea
sistemului complement pe cale clasică şi de producerea efectelor pe care acesta le mediază:
opsonizare (C3b, iC3b, etc), activarea celulelor şi medierea reacţiei inflamatorii
(anafilatoxine, factori chemotactici), liza osmotică a ţintelor celulare.
3. ADCC (citotoxicitatea celulară mediată de anticorp). Este una dintre manierele
utilizate de celulele NK, PMNs şi eozinofile de a realiza conjugatul dintre celula efector şi
ţintă. Fragmentele Fab ale imunoglobulinelor interacţionează cu structuri antigenice de pe
membranele ţintelor, iar fragmentele Fc cu receptorii Fc exprimaţi pe membranele
efectorilor (fig. 10).
4. Transcitoza reprezintă fenomenul prin care anticorpii sunt transportaţi din ţesuturile
limfoide asociate mucoaselor la suprafaţa acestora de la nivelul tracturilor digestiv,
respirator, urogenital. De asemenea, transcitoza cuprinde şi transportul imunoglobulinelor
în secreţia lactată. Nu toate clasele de imunoglobuline sunt transportate la fel, acest lucru

depinde de o serie de proprietăţi ale fragmentelor Fc, de abilitatea lor de a interacţiona cu


receptorii Fc şi de prezenţa şi nivelul de expresie al acestora în diferite ţesuturi. La specia
umană, cantităţi importante din aproape toate subclasele de IgG sunt transportate
transplacentar de la mamă la făt, în cursul ultimului trimestru de sarcină, anticorpi ce
contribuie la protecţia fătului, a nou-născutului şi a sugarului în primele 3-6 luni de via ţă.
Acest transport de anticorpi pre-formaţi în timpul vieţii intrauterine (imunitate pasivă) este
completat după na ştere de aportul de anticorpi pre-formaţi materni din clasa IgA conţinuţi
în colostru şi lapte (imunitate pasivă), responsabili de protecţia tractului digestiv la nou-
născut şi sugar.

IgG este clasa majoră de imunoglobuline serice, reprezentând aproximativ 70-75%


din totalul anticorpilor din ser, cu o concentraţie de circa 1200 mg/dl (12 mg/ml) (prezintă
variaţii individuale cuprinse între 800 şi 1600 mg/dl (8-16 mg/ml).
Prezintă patru subclase, IgG1-IgG4, numerotarea corespunzând concentra ţiilor lor
serice, care prezintă variaţii individuale, cu medii având valori de aproximativ: IgG1 –
67%, IgG2 – 22%, IgG3 – 7% şi IgG4 – 4% (fig. 34).

64
Este un anticorp de mare afinitate (afinitatea reprezint ă forţa de legare a
anticorpului cu antigenul) şi predomină în răspunsul imun secundar. Este capabil să
activeze complementul, să neutralizeze toxine bacteriene şi este singura clasă capabilă să
traverseze placenta, conferind imunitate fătului.

Fig. 34. Subclase IgG (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company,
2000)

Funcţionează ca opsonină, fagocitele şi celulele NK exprimând pe membrane


receptori pentru fragmentul Fc al IgG, receptori numiţi FcγRI (CD64), FcγRII (CD32) şi

FcγRIII (CD16). Micile diferenţe în lungimea regiunii balama, în poziţia şi numărul


legăturilor disulfidice de la nivelul ei sau în secven ţa de aminoacizi de la nivelul
domeniilor constante influenţează proprietăţile anticorpilor, conferind diverse
particularităţi de acţiune celor patru subclase. Astfel, IgG3 este cea mai eficient ă subclasă
în activarea complementului, urmată de IgG1 şi IgG2, în timp ce IgG4 nu are deloc această
capacitate. IgG2 nu pare capabilă să traverseze placenta şi are o afinitate extrem de scăzută
de a interacţiona cu receptorii Fc.
Receptorul Fc neonatal (FcRn) este un alt receptor capabil să interacţioneze cu
fragmentele Fc ale IgG. A fost numit neonatal pentru că a fost identificat iniţial la nivelul
intestinului şobolanilor nou-născuţi, unde mediază transportul IgG din laptele matern în
circulaţia puilor. La specia umană, secreţia lactată nu conţine IgG, dar FcRn a fost
identificat la nivelul trofoblastului, în ultimul trimestru de sarcină, el fiind implicat în
imunizarea pasivă a fătului, prin transportul activ al IgG din circula ţia maternă în cea
fetală. Studii ulterioare au evidenţiat prezenţa FcRn în multe tipuri celulare, din diverse
ţesuturi şi a fost demonstrată intervenţia sa în transportul IgG între diferite compartimente,
în protecţia împotriva catabolismul intracelular al IgG şi, astfel, în menţinerea
homeostaziei acestei clase de imunoglobuline.

65
IgM reprezintă 5-10% din totalul anticorpilor din ser, cu o concentra ţie normală de
120-150 mg/dl (1,2-1,5 mg/ml). IgM este exprimată, sub formă monomerică, ca receptor
pentru antigen, pe membrana limfocitelor B. Forma circulantă se prezintă sub formă de
polimer (cel mai frecvent pentamer), solidarizarea monomerilor identici de IgM în
molecula de pentamer realizându-se cu ajutorul unui lan ţ polipeptidic, numit lanţ J şi a
mai multor legături disulfidice (fig. 35). Anticorpii IgM au afinitate sc ăzută pentru
anticorp, compensată însă de aviditatea respectabilă pe care o au pentamerii pentru
antigenele multivalente. Acest aspect este evident în reacţia anticorpilor IgM (aglutinine)
cu hematiile purtătoare de antigene glucidice din grupul ABO. Hematiile incubate cu
anticorpi se agregă, proces cunoscut sub numele de aglutinare. Acela şi nivel de aglutinare
a hematiilor ar necesita de 100-1000 de ori mai multe molecule de IgG.

Fig. 35. IgM - pentamer

Este considerată clasa cea mai eficientă în activarea sistemului complement,


întrucât cascada de activare pe cale clasică poate fi iniţiată de o singură moleculă IgM
legată de antigen. Pentru acelaşi efect, mai multe molecule IgG legate de patogen trebuie

66
să se găsească la distanţe suficient de mici, pentru ca cel pu ţin două situsuri de legare a
C1q să poată fi accesate de acest component al complementului.
IgM se sintetizează predominant în răspunsul imun primar, fiind prima clasă de
imunoglobuline pe care o produce un plasmocit diferenţiat din limfocitul B activat specific
de către antigen. Spre deosebire de IgM şi IgD, celelalte trei clase de imunoglobuline sunt
generate în urma fenomenului de switch de clasă, ce apare târziu în cursul răspunsului
imun primar sau, în unele situaţii, abia în cursul răspunsului imun secundar. Detecţia unor
nivele plasmatice crescute de IgM la un adult indic ă expunerea recentă a individului la un
nou antigen. De asemenea, IgM este prima clasă de imunoglobuline produsă de nou-
născut, pe măsură ce acesta începe să vină în contact cu antigene şi, în consecinţă, să
dezvolte răspunsuri imune primare.
Datorită formei polimerizate sub care circul ă, IgM are o dimensiune mare şi
difuzează greu în ţesuturi (se găseşte în cantităţi extrem de scăzute în fluidele din spaţiile
intercelulare). Totuşi, datorită lanţului J din componenţa polimerilor, IgM poate
interacţiona cu receptori exprimaţi la nivelul epiteliilor (poli-IgR), astfel încât, în secreţiile
tracturilor respirator, digestiv, urogenital, etc., există nivele scăzute de IgM, clasa
dominantă fiind IgA. De asemenea, dacă permeabilitatea vasculară creşte în ariile

inflamatorii, IgM poate ieşi din torentul circulator şi se poate acumula la nivelul acestor
situsuri.

IgA este prezentă sub două forme: serică şi secretorie.


IgA serică reprezintă 15-20% (unii autori consideră intervalul normal 10-15%) din
totalul anticorpilor serici, prezintă o concentraţie normală de aproximativ 200 mg/dl (2
mg/ml) şi este reprezentată de două subclase, IgA1 şi IgA2. La specia umană, peste 80%
din IgA serică există în formă monomerică, restul se prezintă ca polimeri, în special dimeri
(dar şi trimeri şi tetrameri), formaţi prin solidarizarea unui număr variabil de molecule
identice de IgA cu ajutorul lanţului polipeptidic J. IgA monomer poate funcţiona ca
opsonină, neutrofilele exprimând pe membranele lor receptori pentru fragmentul Fcα
(FcαR).
IgA secretorie este imunoglobulina ce predomină în secreţii (salivă, lacrimi,
colostru şi lapte, secreţii bronşice, intestinale, genitourinare) fiind responsabilă de protecţia
mucoaselor. IgA secretorie este un dimer, la care se ataşează un alt polipeptid, numit
componenta secretorie, cu rol de a proteja imunoglobulina de acţiunea proteazelor din
secreţii (fig. 36).

67
Componenta secretorie este un polipeptid de aproximativ 70 kDa, produs de
celulele epiteliale ale mucoaselor şi exprimat la nivelul membranelor acestora, la polul
bazal, formă ce este cunoscută sub numele de receptor poli-imunoglobulinic (poli-Ig
receptor).

Fig. 36. IgA secretorie

Fig. 37. Transportul IgA în secreţii

68
Plasmocitele secretoare de IgA se g ăsesc în număr foarte mare, cantonate în
mucoase şi submucoase, iar imunoglobulinele secretate de ele sunt eliberate în aceste spa ţii
sub formă de dimeri. Aceştia interacţionează cu poli-IgRs (receptori poli imunoglobulinici)
şi complexele formate sunt internalizate în celulele epiteliale, care le transport ă spre polul
apical (spre lumen). Inainte de eliberarea dimerilor în secre ţii, poli-IgR se clivează în două
componente, dintre care una va rămâne ataşată de dimer şi va constitui componenta
secretorie (fig. 37). Poli-IgRs este implicat şi în transportul IgM în secreţii.
IgA secretorie protejează mucoasele, împiedicând aderarea patogenilor la celulele
epiteliale, prin interacţiunea cu antigenele de suprafaţă ale acestora. Agregatele formate din
dimerii de IgA şi bacterii sau particule virale sunt înglobate în mucus şi eliminate prin
mişcările cililor, la nivelul epiteliul respirator, sau prin mişcările peristaltice ale
intestinului. Importanţa IgA secretorii este demonstrat ă de câteva observaţii interesante.
Astfel, zilnic, în organismul uman, sunt secretate cantităţi cuprinse între 5 şi 15 g de IgA
secretorie, cele mai mari concentraţii de imunoglobuline. Acest lucru este posibil datorită
faptului că numărul plasmocitelor secretoare de IgA cantonate în mucoase este imens. De
exemplu, la nivelul jejunului, se găsesc mai mult de 2,5x1010 plasmocite secretoare de IgA.
Limfocitele B de memorie cantonate în ţesuturile limfoide asociate mucoaselor, la

nivelul plăcilor Peyer şi al amigdalelor produc, în urma activării şi a diferenţierii în


plasmocite, aproape exclusiv IgA secretorie, datorită citokinelor pe care limfocitele B le
primesc de la celulele T helper, citokine ce par oarecum specifice acestor situsuri
particulare.
Datorită faptului că IgA secretorie acţionează la nivelul suprafeţelor mucoase, unde
componentele sistemul complement şi neutrofilele nu sunt prezente, imunoglobulina este
un slab activator al complementului şi o slabă opsonină. Nu este nici un bun iniţiator al
reacţiei inflamatorii, dat fiind că dezvoltarea unei reacţii inflamatorii la acest nivel ar cauza
distrucţia epiteliului mucoaselor, ceea ce ar compromite o extraordinar de importantă
barieră fizică.

IgD este monomer, reprezintă mai puţin de 1% (0,2%) din totalul anticorpilor,
concentraţia sa serică fiind de 3-5 mg/dl (30-50μg/ml). Este exprimată împreună cu IgM,
pe membrana limfocitelor B naive (limfocite B mature, dar care nu au întâlnit antigenul
pentru care exprimă receptor specific), unde funcţionează ca receptor pentru antigen. Nu se
cunosc în totalitate funcţiile acestei clase de imunoglobuline, dar se ştie că nu activează

69
sistemul complement, nu traversează placenta şi nici barierele epiteliale, nu beneficiaz ă de
receptori Fc.

IgE reprezintă 0,004% din totalul anticorpilor serici, având o concentra ţie de 0,03-
0,05 mg/dl (0,3-0,5 μg/ml). Forma circulantă se găseşte numai sub formă de monomer.
Anticorpii din această clasă nu pot traversa placenta şi nu sunt capabili să activeze sistemul
complement.
Concentraţia plasmatică a IgE creşte în infecţiile parazitare. Procesarea şi
prezentarea antigenelor de către APC-uri determină un răspuns imun de tip Th2 (vezi
efectori T şi citokine). Citokinele secretate de acest subtip de efectori, în special citokinele
IL-4 şi IL-13, induc la nivelul limfocitelor B de memorie ce se genereaz ă în răspunsul
imun primar switch de clasă la IgE. IgE func ţionează ca opsonine, mediind citotoxicitatea
paraziţilor de către eozinofile, ca urmare a faptului că aceste celule efector exprimă un tip
de receptor Fc, de mare afinitate, numit Fc εRI. Acelaşi receptor a fost identificat şi la
nivelul mastocitelor, al bazofilelor şi al celulelor Langerhans. A mai fost descris un al
doilea tip de receptor, cu afinitate mai redusă, numit FcεRII sau CD23, exprimat pe
membrana limfocitelor B, a eozinofilelor şi a celulelor Langerhans.

Fig. 38. IgE – imunoglobulină homocitotropică

IgE este, de asemenea, asociată cu reacţiile de hipersensibilitate imediată (atopia şi


anafilaxia). IgE este homocitotropică, adică are afinitate pentru celulele speciei gazd ă în
care a fost produsă. IgE secretate de plasmocite interac ţionează cu receptori de mare
afinitate, FcεRI, exprimaţi pe mastocite şi bazofile (fig. 38), eveniment care creşte perioada
de înjumătăţire a moleculelor de la 1-5 zile (forma liberă, serică) la câteva săptămâni sau

70
chiar luni (forma fixată pe membrane prin intermediul Fc εRI. Interacţiunea IgE, fixate pe
celule prin intermediul FcεRI, cu antigenele specifice determină activarea acestor celule şi
declanşează degranularea lor şi eliberarea de substanţe biologic active ce mediază reacţiile
de hipersensibilitate de tip I (alergii) (vezi Hipersensibilităţile).

Variaţia imunoglobulinelor (fig. 39). Fiind glicoproteine, imunoglobulinele îndeplinesc


condiţiile de a fi bune imunogene, iar administrarea lor unui individ din alt ă specie va
induce declaşarea unui răspuns imun, manifestat prin secreţie de anticorpi. Sistemul imun
al individului imunizat identifică la nivelul moleculelor de imunoglobuline utilizate ca
antigene o serie de epitopi diferiţi care pot fi grupaţi în trei categorii: izotipici, allotipici şi
idiotipici.
Variaţia izotipică. Determinanţii izotipici sunt localizaţi la nivelul domeniilor
constante şi, împreună, definesc, la specia umană, cele 5 tipuri diferite de lanţ greu (α, γ, μ,
δ, ε) ş i cele două tipuri diferite de lanţ uşor (k şi λ). Toţi indivizii speciei umane prezintă
aceste tipuri de lanţuri şi, în consecinţă, cele cinci clase majore de imunoglobuline şi
subclasele IgG şi IgA.

Fig. 39. Localizarea determinanţilor izotipici, allotipici şi idiotipici

Variaţia allotipică. Toţi indivizii normali ai speciei umane prezint ă toate

izotipurile de imunoglobuline descrise mai sus, dar genele responsabile de codarea acestora
prezintă, la nivelul populaţiei umane, variante alelice. Discretele deosebiri în secvenţa de
aminoacizi, determinate de aceste alele, duc la formarea unor epitopi, numiţi determinanţi
allotipici, ce caracterizează unii indivizi. Au fost identificaţi determinanţi allotipici pentru
lanţul γ (peste 25), pentru subclasa IgA2 (2) şi pentru lanţul k (3).

71
Variaţia idiotipică. Domeniile variabile ale lanţurilor grele şi uşoare prezintă
secvenţe unice de aminoacizi, particulare unei molecule de imunoglobulin ă. Aceste
domenii formează, prin alăturare, paratopul, destinat interacţiunii cu antigenul. La nivelul
lor, studiile de imunizare cu imunoglobuline, au identificat o serie de epitopi. Fiecare din
aceşti epitopi este numit idiotop. Ei pot fi localizaţi chiar în situsul de legare a antigenului
sau pot fi localizaţi înafara lui (fig. 40).

Fig. 40. Idiotopi localizaţi la nivelul paratopului

Acelaşi idiotop poate fi prezent la nivelul mai multor anticorpi cu specificit ăţi
diferite (idiotop public) sau poate fi limitat strict la un anticorp cu o anumită specificitate
(idiotop privat). Totalitatea idiotopilor individuali de la nivelul unei molecule de
imunoglobulină formează idiotipul acelei molecule şi reprezintă specificitatea paratopului,
adică a situsului de legare a antigenului de la nivelul moleculei de imunglobulină.
Termenul idiotipic provine din limba greacă, şi înseamnă individual. Anticorpii produşi de
plasmocitele provenite din proliferarea aceluiaşi limfocit B activat de un antigen specific
au acelaşi idiotip, adică recunosc şi interacţionează cu acelaşi antigen, cel care a activat
iniţial limfocitul B.

Reacţia antigen-anticorp. Interacţiunea anticorpului cu antigenul este necovalentă şi


reversibilă. Forţele implicate în această legătură sunt de mai multe feluri:
Forţe electrostatice ce se stabilesc între grupuri ionice cu sarcini opuse (NH3+,
COO-). Forţa este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre sarcinile opuse.
Legături de hidrogen: sunt relativ slabe, reversibile şi se stabilesc între grupările
hidrofile (-OH, -NH2, -COOH). Forţa acestor legături depinde de apropierea strânsă dintre
moleculele de anticorp şi antigen.

72
Forţe hidrofobe: apar atunci când două suprafeţe hidrofobe interacţionează cu
scopul excluderii apei.
Forţe van der Waals: depind de interacţiunea dintre norii electronici de la
suprafaţa moleculelor. Forţa acestei interacţiuni este proporţională cu 1/d7, unde d este
distanţa dintre anticorp şi antigen, deci creşte foarte mult pe măsură ce moleculele de
anticorp şi antigen se apropie.
Toate cele patru tipuri de forţe depind de contactul apropiat dintre molecula de
anticorp şi cea de antigen: cu cât ariile complementare dintre cele două molecule sunt mai
mari, cu atât forţa de atracţie dintre cele două structuri va fi mai puternică.

Genetica imunoglobulinelor şi generarea diversităţii anticorpilor.Virtual, sistemul


imun trebuie să fie capabil să recunoască orice patogen existent sau cu care s-ar putea
confrunta la un moment dat. Acest aspect implic ă generarea de milioane de anticorpi cu
specificităţi diferite (repertoriul imunologic a fost stabilit la aproximativ 1015-1018 şi
acelaşi aspect caracterizează şi diversitatea receptorilor pentru antigen ai limfocitelor T –
TCRs – vezi Limfocitul T şi TCR).
Dacă ar fi respectată dogma genetică, o genă → o proteină, atunci numai genele

necesare codării anticorpilor ar fi 1015-1018, iar cele necesare codării TCR alte 1015-1018.
Ultimii 25-30 de ani au adus, însă, argumente experimentale de necontestat privind
strategia particulară a codării acestor proteine, în vederea asigurării extraordinarei lor
diversităţi. Descoperirea regiunilor variabile şi constante ale imunglobulinelor a condus la
ipoteza, demonstrată ulterior, că aceste două zone sunt codate de gene diferite (Dreyer şi
Benett, 1965).
Evenimentele genetice necesare sintezei lanţului uşor al unei Ig. Un lanţ uşor
este format din două domenii, unul variabil şi unul constant, fiecare dintre ele fiind alcătuit
din aproximativ 108-110 aminoacizi. Primii 95 de aminoacizi din domeniul variabil
(începând de la capătul NH-2-terminal) sunt codaţi de o genă (segment genic) ce a fost
denumită V (variable), iar aminoacizii corespunzători poziţiilor 96-108 (110), de o alt ă
genă (segment genic), numită J (joining), astfel încât, întregul domeniu variabil este
practic codat de două gene diferite. Domeniul constant este codat de o singur ă genă,
numită C (constant). În cursul diferenţierii unui limfocit B, la nivelul genomului, o genă V
este adusă în vecinătatea unei gene J şi, împreună, în vecinătatea unei gene C pentru a crea
împreună o unitate, VJC, ce va coda un lanţ uşor. Acest lucru este posibil datorită
capacităţii genelor pentru imunoglobuline de a se "mişca" şi de a se rearanja aleatoriu în

73
genomul unui limfocit ce se diferen ţiază. (aspect evidenţiat de Susumu Tonegawa şi
colaboratorii în 1976 - premiul Nobel în 1987). Acest mecanism unic de rearanjare
genică a fost numit recombinare VJC.

Fig. 41. Generarea unui lanţ uşor k

Lanţul uşor k este codat de gene situate, la om, pe CRS 2. Analiza genetică a
evidenţiat că într-o celulă stem (germ-line), la distanţă şi separate de introni există 40 de
segmente Vk diferite, fiecare putând coda pentru primii 95 de aminoacizi dintr-un domeniu

74
variabil, 5 segmente Jk diferite, fiecare putând coda aminoacizii 96-108 şi o singură genă
Ck, ce codează restul moleculei.
În cursul diferenţierii unui limfocit B, în stadiul pre-B al ontogeniei (vezi
Ontogenia limfocitului B), un segment genic Vk este ales aleatoriu şi unit cu unul dintre
segmentele genice Jk. Procesul este, cel mai probabil, random şi presupune prezenţa unor
secvenţe de recunoaştere (secvenţe intronice numite RSS – Recomination Signal Sequence
– secvenţe semnal de recombinare). Întregul ADN dintre cele două segmente alese este
îndoit, tăiat şi, ulterior, degradat. Din ADN-ul rearanjat (ce con ţine asocierea VkJk) se va
construi un transcript ARN primar, care, mai departe va suferi tăieri ale tuturor secvenţelor
intronice şi exonice situate între gena V kJk şi gena Ck. Recombinarea VJC are ca efect
formarea unui ARN matur ce va putea fi translat într-un lanţ uşor de tip k (fig. 41).
Genele necesare codării lanţului uşor λ sunt situate, la om, pe CRS 22. Exist ă în
germ-line aproximativ 40 de segmente V λ, 4 segmente funcţionale Jλ (sunt descrise şi
pseudogene), fiecare fiind asociată cu câte o genă Cλ distinctă. Mecanismele de
recombinare sunt asemănătoare celor ce intervin în codarea lanţului k.
Evenimentele genetice necesare sintezei lan ţului greu al unei Ig. Lanţul greu al unei
imunoglobuline este organizat în 4 sau 5 domenii, unul variabil (V H) şi restul constante

(CH1, CH2, CH3 ± CH4). Genele pentru lanţul greu sunt situate pe CRS 14 uman,
organizarea şi recombinarea lor fiind diferite de cele ale genelor pentru lan ţul uşor. Astfel,
domeniul variabil este codat de o unitate genică alcătuită prin recombinarea a trei segmente
genice diferite, V (variable), D (diversity) şi J (joining), în timp ce toate domeniile
constante ale lanţului respectiv sunt codate de o singură gen ă, C (constant). În germ-line-
ul uman, există 51 de gene VH, 27 de segmente genice DH, 6 segmente genice JH şi
multiple gene ce pot coda domeniile constante, fiecare destinată unei clase sau subclase de
imunoglobulină. Genele C, flancate de introni, sunt situate în ordinea: Cµ, Cδ, Cγ3, Cγ1,
Cα1, Cγ2, Cγ4, Cε, Cα2.
În genomul fiecărui limfocit B aflat în cursul diferenţierii, în stadiul pro-B precoce
(vezi Ontogenia limfocitului B), la întâmplare, un segment genic D H este unit cu un
segment JH, apoi unitatea DHJH este recombinată cu un segment VH. Unitatea VDJ este
transcrisă şi unită cu primele două gene constante, Cµ şi Cδ. Acest transcript primar este,
apoi, supus unui proces de matisare alternativă (alternative splicing), care constă în
formarea a două molecule diferite de ARN matur, una (VDJCµ) ce, prin translaţie, va da
naştere unui lanţ greu de tip µ (fig. 42) şi alta ce codează lanţul greu de tip δ (VDJCδ). Un
limfocit B devenit matur va exprima ambele tipuri de lanţ greu, care se vor asocia cu lanţul

75
uşor şi vor forma două molecule de Ig diferite din punct de vedere al clasei (IgM şi IgD),
dar cu aceeaşi specificitate antigenică (aceeaşi combinaţie VDJ).

Fig. 42. Generarea unui lanţ greu μ

Deşi, în celulele stem, există multiple gene ce pot fi utilizate pentru codarea
lanţurilor grele şi uşoare ale imunoglobulinelor, celulele ce se angajează pe lineajul B
folosesc, în realitate, câte un singur set de segmente genice, unul pentru lanţul greu (VDJ)
şi unul pentru unul din cele două lanţuri uşoare (VkJk sau VλJλ). Acest lucru are ca

76
rezultat faptul că fiecare celulă B produce imunoglobuline cu o unică specificitate
antigenică. Chiar dacă, în fiecare limfocit B există ambele seturi de cromozomi, de srcine
maternă şi paternă şi, teoretic, la nivelul ambelor seturi s-ar putea forma exonii necesari
codării mai multor imunogobuline, acest lucru nu este posibil, datorită unui fenomen numit
excluzie alelică, care permite codarea lanţurilor de către exoni formaţi la nivelul unui
singur cromozom, fie matern, fie patern şi care asigură, în această manieră, faptul că
fiecare limfocit B este monospecific, în sensul că anticorpul pe care îl sintetizează este
destinat recunoaşterii unui singur particular epitop.
Prezenţa multiplelor segmente genice în germ-line şi posibilitatea recombinărilor
random VJ şi VDJ asigură, la nivelul populaţiei de limfocite B un total de 200 de lanţuri de
tip k diferite (40 segmente Vk x 5 segmente Jk), 160 de lan ţuri de tip λ diferite (40
segmente Vλ x 4 segmente Jλ) şi 8262 de lanţuri grele diferite (51 segmente VH x 27
segmente DH x 6 segmente JH). Mai mult, fiecare lanţ greu se poate asocia cu oricare lan ţ
uşor, k sau λ, astfel încât, se pot forma peste 1,65 x 10 6 molecule de imunoglobuline ce
conţin lanţ uşor de tip k (200 x 8262) şi peste 1,32 x 106 molecule de imunoglobuline ce
conţin lanţ uşor de tip λ (160 x 8262). Iată cum un număr relativ redus de gene poate
genera un număr extrem de mare de anticorpi diferiţi. La aceste mecanisme se mai adaugă

şi altele, toate având ca unic scop asigurarea diversităţii enorme a imunoglobulinelor.


Cu mici diferenţe, aceleaşi mecanisme sunt implicate şi în asigurarea diversităţii
TCR (T-cell receptor – receptorul pentru antigen al limfocitului T).
Switch-ul sau comutarea de clasă. Un limfocit B sintetizează imunoglobuline cu o
singură specificitate, dependentă de rearanjările VJ şi VDJ pentru domeniile variabile ale
lanţurilor uşoare şi, respectiv, grele. Aceste rearanjări au loc în cursul ontogeniei
limfocitelor B, în stadiile precoce de diferenţiere, deci în absenţa antigenelor. Ajuns la
maturitate, un limfocit B va sintetiza imunoglobuline cu aceeaşi specificitate antigenică,
aparţinând claselor M şi D – un semn distinctiv pentru limfocitele B naive. În cursul vieţii,
după contactul cu antigenul specific, limfocitul B va fi capabil să sintetizeze şi alte clase de
imunoglobuline (IgG, IgA, IgE), toate, însă, având specificitatea neschimbată, proces
numit comutare (switch) de clasă sau de izotip (vezi Activarea limfocitelor B şi
Citokine). Fenomenul, unic limfocitelor B, se datorează faptului că domeniile constante ale
unui anumit lanţ greu sunt codate de o genă unică şi pentru fiecare izotip există câte o genă
distinctă (fig. 43). Aceste gene CH pot fi utilizate sub ac ţiunea unor factori precum
citokinele, în sensul că vor fi recombinate cu exonii VDJ, ducând, în aceast ă manieră, la
sinteza unor lanţuri grele de tip IgG1, IgG2, IgG3, IgG4, IgA1, IgA2, IgE.

77
Fig. 43. Succesiunea genelor care codează regiunea constantă a lanţurilor grele de pe cromozomul
14 uman

78
Receptorul pentru antigen al limfocitului T (TCR)

Descoperirea faptului că un antigen este recunoscut de un număr foarte redus de


limfocite T a condus, la sfârşitul anilor ’70, la concluzia că limfocitele T, ca şi limfocitele
B, posedă receptori unici şi specifici pentru un anumit antigen. Aceste structuri au fost
numite TCR (T-cell receptor). TCR este un heterodimer, compus din două lanţuri

glicoproteice, exprimate pe membranele limfocitelor T, niciodat ă secretate ca molecule


solubile. Există două tipuri de TCR, fiecare asociat cu linii celulare T distincte:
TCR-1, heterodimer , este primul care apare în ontogenie şi este exprimat pe
membrana unui număr limitat de limfocite T (<10% din totalul imfocitelor T mature),
cantonate şi concentrate în anumite zone ale organismului, cum sunt tracturile respirator,
intestinal, uro-genital şi piele;
TCR-2, heterodimer , este exprimat de majoritatea limfocitelor T (∼ 95%) în
viaţa adultă.
Ca şi receptorul pentru antigen al limfocitelor B (BCR), TCR este distribuit
clonal, adică fiecare clonă de limfocite exprimă un receptor unic şi specific, diferit de al
altor clone. Un limfocit T exprimă pe membrana sa între 10 000 şi 30 000 de copii identice
ale unui singur TCR, fie αβ, fie γδ, niciodată ambele. Ca şi limfocitele B, limfocitele T
recunosc antigenul într-o manieră specifică. Spre deosebire de limfocitele B însă care, prin
imunoglobulinele membranare, recunosc şi interacţionează cu antigenul liber, limfocitele
Tαβ recunosc antigenul pe suprafeţe celulare, ca peptide scurte şi numai asociate cu
moleculele MHC self, fenomen numit restric ţie MHC.
Structura TCR (fig. 44). TCR αβ este alcătuit din două lanţuri glicoproteice, α
(49 kDa) şi β (43kDa), fiecare dintre ele ancorat în membrana limfocitului. Regiunea
extracelulară a ambelor lanţuri este organizată în câte două domenii globulare,
asemănătoare domeniilor imunoglobulinelor (TCR este membru al superfamiliei
imunoglobulinelor). Fiecare domeniu variabil este alc ătuit din aproximativ 110 aminoacizi
şi prezintă o punte disulfidică ce închide o buclă de aproximativ 65 de aminoacizi.
Domeniile constante au, în medie, ∼159 aa.
Lanţul α este organizat în două domenii, α1 şi α2. Domeniul α1, dinspre capătul
N-terminal este variabil, iar domeniul α2 este constant. Lanţul β este organizat şi el în
două domenii: β1, variabil şi β2, constant. Împreună, cele două domenii variabile formează
situsul de legare a antigenului sau paratopul. La nivelul domeniilor variabile, ca şi în

79
cazul imunglobulinelor, se descriu regiuni hipervariabile (CDRs – regiuni determinante ale
complementarităţii), câte patru pentru fiecare lanţ. Spre deosebire de molecula de
imunoglobulină, care este divalentă, TCR este monovalent. Juxtamembranar, adică în
apropierea membranei limfocitului T în care sunt ancorate, lanţurile α şi β sunt unite
printr-o legătură disulfidică.

Fig. 44. TCR – heterodimerul αβ

Porţiunile transmembranare ale celor două lanţuri conţin reziduuri bazice (arginină,
lizină), încărcate pozitiv, necesare interacţiunii cu moleculele CD3. Cozile
intracitoplasmatice ale celor două lanţuri sunt scurte, ceea ce împiedic ă transmiterea în
interiorul celulei a semnalelor ce iau na ştere în urma interacţiunii TCR cu complexul
Ag/MHC. În consecinţă, pe membrana limfocitelor T, moleculele TCR sunt asociate stabil
cu un complex de molecule invariabile, numit CD3.
Genele şi generarea diversităţii TCR. TCR este o moleculă responsabilă de

recunoaşterea specifică a complexului peptid antigenic/MHC (complex Ag/MHC).


Diversitatea imensă, necesară pentru recunoaşterea antigenelor de către limfocitele T este
asigurată de aceleaşi mecanisme ce funcţionează şi în cazul imunoglobulinelor (cu câteva
excepţii). Exonii ce codează lanţurile TCR sunt formaţi prin recombinări somatice aleatorii
a mai multor gene. Lanţurile β (şi δ) sunt codate de asocierea a 4 segmente genice (VDJC)
iar lanţurile α (şi γ) sunt codate de asocierea a 3 segmente genice (VJC). La acest

80
mecanism de recombinare la întâmplare a mai multor gene se mai adaugă şi altele, la fel de
importante, care cresc şi mai mult diversitatea acestor receptori, repertoriul imunologic
fiind comparabil cu cel al imunoglobulinelor ∼ 1015-1018 .
Spre deosebire de imunoglobuline, care prezintă mai multe izotipuri de lanţ greu şi
uşor, receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu prezint ă izotipuri, în consecinţă,
fenomenul de switch (comutare) de clasă nu caracterizeaza aceste limfocite, iar porţiunile
constante ale TCR nu mediază funcţii biologice, ca în cazul imunoglobulinelor. De altfel,
acest lucru este explicabil prin faptul că TCR nu e niciodată secretat şi nu există ca
moleculă solubilă.
Complexul CD3 (fig. 45). Acesta este alcătuit din 6 lanţuri, numite generic γ, δ, ε2,

ξ2, (sau ηη, sau ξη) (lanţurile γ şi δ din alcătuirea complexului CD3 nu sunt acelea şi cu
cele din care este alc ătuit TCRγδ). Lanţurile γ, δ şi ε prezintă fiecare în regiunea
extracelulară câte un domeniu globular asemănător imunoglobulinelor (sunt membri ai
superfamiliei imunoglobulinelor), cu o legătură disulfidică intradomeniu.

Fig. 45. TCR – heterodimerul αβ asociat complexului CD3

Lanţurile ξ şi η nu sunt organizate în domenii, prezintă o porţiune extracelulară


foarte scurtă (9 aa), sunt solidarizate juxtamembranar de o punte disulfidică şi pot forma
homodimeri (ηη sau ξξ), sau heterodimeri (ξη). Cele două lanţuri prezintă, în schimb, cozi
intracitoplasmatice foarte lungi (113 aa pentru lanţul ξ şi 155 aa pentru lanţul η), având rol

81
în transmiterea semnalului de activare în interiorul celulei. Lan ţurile ε şi ξ au importanţă
particulară în transmiterea intracelulară a semnalului de activare, cozile lor
intracitoplasmatice prezentând secvenţe de aminoacizi ce formează motive de activare
(ITAM – immunoreceptor tyrosine-based activation motif) la nivelul cărora acţionează
tirozin-kinaze.
Asocierea complexului CD3 cu TCR se realizează datorită faptului că în regiunile
transmembranare, lanţurile CD3 conţin aminoacizi cu sarcini negative (reziduuri de acid
aspartic), care interacţionează cu cei cu sarcini pozitive de la nivelul lan ţurilor TCR.
Complexul CD3 este exprimat de timpuriu de către timocite şi proteinele componente par
să fie esenţiale pentru expresia pe membrană a TCR. Indivizii deficienţi în anumite lanţuri
ale CD3 (în special γ şi ε) prezintă nivele scăzute de expresie a TCR.
Moleculele co-receptor CD4 şi CD8. Limfocitele T se împart în două populaţii
majore, în funcţie de expresia a două molecule membranare, numite CD4, respectiv CD8,
care vor determina clasa de molecule MHC cu care limfocitul va interacţiona.
Limfocitele T CD4+, recunosc şi reacţionează cu complexe formate din peptidul
antigenic şi molecule MHC clasă II (complex Ag/MHC II). Cele mai multe limfocite T
CD4+, MHC II-restrictate, sunt limfocite T helper (Th), producătoare de citokine şi
reprezintă 50-60% din totalul limfocitelor T.
Limfocitele T CD8+ recunosc şi interacţionează cu peptide antigenice asociate
numai moleculelor MHC clasă I (complexe Ag/MHC I). Cele mai multe limfocite T CD8+,
MHC I-restrictate, sunt limfocite T citotoxice (CTL).

A B

Fig. 46. Molecule co-receptor pentru TCR - CD4 (A) şi CD8 (B)

82
Molecula CD4 este o glicoproteină de 55 kDa exprimată ca monomer. Este
membru al superfamiliei imunoglobulinelor, organizându-şi regiunea extracelulară în 4
domenii globulare. Coada intracitoplasmatică este lungă şi conţine 3 reziduuri de serin ă, ce
pot fi fosforilate (fig. 46A).
Molecula CD8 este o glicoproteină care se exprimă pe membrana celulară ca un
dimer alcătuit din două lanţuri fie diferite (heterodimer αβ), fie identice (homodimer αα),
solidarizate printr-o legătură disulfidică şi având greutăţi moleculare de 30, respectiv, 38
kDa. Fiecare lanţ prezintă câte un domeniu globular extracelular (sunt membri ai
superfamiliei imunoglobulinelor), o regiune transmembranară şi o coadă
intracitoplasmatică cu reziduuri de aminoacizi ce pot fi fosforilate (fig. 46B).
Moleculele CD4 şi CD8 prezintă nişte caracteristici şi abilităţi importante care au
făcut ca ele să fie considerate co-receptori. Pe de o parte, intervin în interacţiunea dintre
TCR şi complexele Ag/MHC, în sensul că domeniile lor extracelulare se leag ă de
domeniile constante ale moleculelor MHC. Molecula CD4 se leagă de domeniul β2 al
MHC II, în timp ce molecula CD8 interac ţionează cu domeniul α3 al MHC I. Pe de altă
parte, cele două glicoproteine intervin atât în creşterea forţei de interacţiune dintre
limfocitele T şi APC-uri sau LyT/celule ţintă, cât şi în transmiterea semnalului de activare,

această funcţie fiind mediată de regiunile lor citoplasmatice, ce se asociază cu kinaze din
familia src (lck).
O caracteristică unică a moleculei CD4 este cea de interacţiune cu HIV (virusul
imunodeficienţei umane dobândite), fenomen ce mediază parazitarea limfocitelor T helper,
dar şi a macrofagelor, la nivelul cărora CD4 se exprimă în cantităţi reduse (vezi Infecţia
HIV).

Limfocitele Tγδ. Indivizii speciei umane prezintă 5-10% limfocite T ce exprimă


TCRγδ. Aceste limfocite, numite limfocite Tγδ, apar în ontogenie înaintea celor αβ şi
prezintă nişte particularităţi care le individualizează şi le diferenţiază de limfocitele Tαβ.
Deşi în număr mic, ele sunt cantonate şi predomină în câteva situsuri din organism, cum
sunt pielea, epiteliile intestinal, uro-genital şi cel pulmonar, adică în zonele de contact ale
organismului cu mediul extern, porţile de intrare pe care patogenii le folosesc pentru a
penetra în interiorul organismului şi, spre deosebire de limfocitele TCR αβ+, acest tip de
limfocite T nu recirculă (vezi Traficul limfocitar). Receptorul de tip 1 prezint ă o
variabilitate mult mai redusă decât cea a TCRαβ şi cele mai multe limfocite T pozitive
pentru acest tip de receptor nu exprimă co-receptorii CD4 şi CD8 (un număr redus pot fi

83
CD8+), ceea ce a dus la speculaţii privind faptul că aceste limfocite nu sunt MHC-
restrictate şi că au capacitatea de a recunoaşte Ag direct, neprocesat şi neprezentat în
asociere cu proteinele MHC. Mai mult, numeroase studii au evidenţiat că acest tip de
receptor poate recunoaşte şi antigene de altă natură decât cea proteică. Variabilitatea
redusă a TCRγδ se explică prin faptul că fiind cantonate şi, oarecum, "sechestrate" în zone
bine definite ale organismului, aceste limfocite vin în contact cu un număr limitat şi relativ
constant de patogeni, trebuind să recunoască câteva pattern-uri comune ale acestora. În
infecţii, numărul acestor celule creşte foarte mult, ele, probabil, reprezentând o prim ă linie
de recunoaştere şi de acţiune faţă de patogeni, fiind capabile să sintetizeze citokine sau
având posibilitatea să ucidă prin citotoxicitate extracelulară.

84
Complexul major de histocompatibilitate (MHC)

Iniţial, complexul major de histocompatibilitate a fost identificat şi descris ca fiind


o regiune genetică ce controlează principala barieră a transplantării ţesuturilor.
Caracteristici ale antigenelor de histocompatibilitate:
1. sunt antigene de natură proteică, prezente pe membrana celulelor, care determină

compatibilitatea sau incompatibilitatea ţesuturilor transplantate;


2. sunt înalt imunogene, inducând răspunsul imun al organismului gazdă, care poate
rejeta ţesutul transplantat;
Complexul major de histocompatibilitate (MHC) reprezintă o regiune genetică
situată, la om, pe braţul scurt al cromozomului 6 şi, totodată, produşii proteici codaţi de
genele MHC (la om aceşti produşi se mai numesc molecule HLA-human leucocyte
antigens). Moleculele MHC joacă un rol fundamental în dezvoltarea răspunsului imun de
către limfocitele T. Ele leagă peptide provenite din antigene proteice şi le prezintă
limfocitelor T, în vederea activării acestora (fenomenul de restricţie MHC).
Genele MHC sunt împărţite în două clase:
Genele MHC clasă I codează moleculele MHC clasă I;
Genele MHC clasă II codează moleculele MHC clasă II;
Se mai descrie un set de gene de clasă III sau complexul minor de
histocompatibilitate, ce cuprinde gene ce codează componente ale sistemului complement
(factor B, C2, C4), citokine (factorul de necroz ă tumorală - α şi β - TNF-α şi TNF-β), 21-
hidroxilazele A şi B, etc.

Antigenele MHC clasă I. Moleculele MHC de clasă I sunt glicoproteine (conţin 90%
proteine şi 10% carbohidraţi) şi se găsesc exprimate pe membranele majorităţii celulelor
nucleate. Nivelele de expresie ale moleculelor variaz ă de la un tip celular la altul. Astfel,
limfocitele par să exprime cantitatea cea mai mare, aproximativ 5 x 10 5 molecule per

celulă, în timp ce hepatocitele, celulele musculare, fibroblastele sunt caracterizate de nivele


extrem de reduse de molecule MHC I. Câteva tipuri celulare, cum sunt neuronii sau
spermatogoniile în anumite stadii de diferenţiere, nu exprimă deloc molecule MHC I.
Structură. MHC I este un heterodimer, alcătuit din două lanţuri polipeptidice
diferite, asociate necovalent şi numite generic α şi β (fig. 47). Lanţul α, cu greutate
moleculară mai mare (44 kDa), este inserat în membrana celulară şi prezintă trei regiuni:

85
Fig. 47. MHC I – structură

1. o regiune extracelulară, organizată în trei domenii, numite α1, α2 şi α3, fiecare


conţinând câte aproximativ 90 de aminoacizi. Domeniul α3, constant, este organizat
similar domeniilor imunoglobulinelor, motiv pentru care lanţul este considerat membru al
superfamiliei imunoglobulinelor. Domeniile α1 şi α2 nu au structura globulară
caracteristică imunoglobulinelor şi prezintă variabilitate, având rol în asocierea peptidelor
antigenice;
2. o regiune transmembranară, hidrofobă, alcătuită din 40 de aminoacizi;
3. o scurtă coadă intracitoplasmatică, la capătul C-terminal al moleculei.
Lanţul β din componenţa moleculei MHC I are o greutate moleculară mică (12
kDa) şi se numeşte 2-microglobulina (migrează la electroforeza serului împreună cu β
globulinele). Gena ce codează această moleculă nu este situată în aceeaşi regiune genetică
cu genele MHC, ci pe cromozomul 15 uman. β2-microglobulina este formată din 96-99
aminoacizi, este înalt conservată şi relativ invariabilă la diferite specii (nu prezintă
polimorfism), nu este ancorată în membrana celulară, prezentând numai o regiune
extracelulară organizată într-un domeniu globular (este membru al superfamiliei
imunoglobulinelor), cu o legătură disulfidică intradomeniu. Rolul biologic al β2-
microglobulinei este controversat. Studii pe linii celulare c ărora li s-a blocat sinteza de β2-
microglobulină şi care nu au mai exprimat nici lanţul α, au sugerat că β2-microglobulina
este esenţială pentru transportul intracelular şi pentru expresia membranară a moleculelor
MHC I.

86
Antigenele MHC clasă II. Moleculele MHC clasă II sunt exprimate mai ales pe
membrana celulelor ce pot funcţiona ca celule prezentatoare de antigen (APC):
monocite, macrofage, limfocite B, celule dendritice, celule endoteliale activate, dar şi pe
membrana limfocitelor T umane activate (marker de activare T).
Structură (fig. 48). Molecula este alcătuită din asocierea necovalentă a două
lanţuri polipeptidice, numite α şi β (este tot un heterodimer). Lanţul α are o greutate
moleculară de 34 kDa, este ancorat în membrana celulară, prezentând trei regiuni:
1. o regiune extracelulară, organizată în două domenii numite α1 – situat spre capătul N-
terminal, variabil şi α2, constant; domeniul α2 prezintă punte disulfidică intradomeniu şi
este organizat asemănător domeniilor globulare ale imunoglobulinelor (este membru al
superfamiliei imunoglobulinelor);
2. o regiune transmembranară;
3. o coadă citoplasmatică.

Fig. 48. MHC II - structură

Lanţul β are o greutate moleculară de 29 kDa, prezint ă şi el trei regiuni, fiind


ancorat în membrana celulară:
1. o regiune extracelulară, organizată în două domenii numite β1 - variabil şi β2 - constant.
Numai β2 este organizat similar domeniilor imunoglobulinelor (este membru al
superfamiliei imunoglobulinelor);

87
2. o regiune transmembranară;
3. o coadă citoplasmatică.

Structura cristalografică a moleculelor MHC. In 1987, moleculele MHC I cristalizate


au fost analizate prin difracţie cu raze X de către Pamela Bjorkman şi colaboratorii săi.
Rezultatele analizei au arătat că numai β2-microglobulina şi domeniul α3 au o structură
globulară, asemănătoare domeniilor imunoglobulinelor. Domeniile α1 şi α2, situate spre
capătul N-terminal al lanţului α, se dispun în a şa fel încât, formează împreună o cavitate
(cupă), căreia i se pot descrie un planşeu format din 8 foi β-pliate, antiparalele şi 2 margini,
alcătuite din 2 α-helix-uri (fig. 49). Fiecare din cele dou ă domenii formează câte o
jumătate de planşeu şi o margine. Cupa MHC I reprezint ă situsul în care se asociaz ă
peptidele antigenice în vederea prezentării lor limfocitelor T. Ea este închisă la capete şi
poate lega peptide de 8-10 aminoacizi.

Fig. 49. Cupa MHC I

MHC II. Analiza moleculelor cristalizate a evidenţiat aceeaşi manieră de


organizare. Domeniile variabile α1 şi β1 formează împreună un planşeu alcătuit din 8 foi
β-pliate, antiparalele, pe care sunt dispuse 2 α-helix-uri, ce reprezintă marginile cupei.
Cupa MHC II este deschisă la capete, putând lega peptide antigenice mai lungi, de 13-18
aminoacizi.

88
Organizarea genelor MHC umane (locusul HLA)
La nivelul braţului scurt al CRS 6 uman se găseşte regiunea genică MHC. La rândul
ei, ea este împărţită în trei regiuni care, în ordinea de citire a ADN, 5’→3’sunt:
1. regiunea ce conţine genele pentru MHC clas ă II;
2. regiunea ce conţine genele MHC clasă III;
3. regiunea ce conţine genele MHC clasă I.
Regiunea genică MHC II con ţine mai multe subregiuni, din care, mai importante
sunt cele numite HLA-DP, HLA-DQ şi HLA-DR (fig. 50).

Fig. 50. Organizarea genelor MHC II uman

Fiecare din primele două subregiuni conţine cel puţin două gene, una ce codează

lanţul α şi una ce codează lan ţul β, în timp ce subregiunea DR este particular ă. Ea conţine
o genă pentru lanţul α şi mai multe gene adiţionale pentru lanţul β, ai căror produşi se pot
combina cu lanţul α, rezultând diferite molecule MHC II de tip DR. Au fost identifica ţi
până acum 9 loci, numi ţi de la DRB1 la DRB9. DRB1 este cel mai polimorfic, prezentând
peste 354 de alele la nivelul populaţiei. Numai genele DRB1, DRB3, DRB4 şi DRB5 sunt
funcţionale, DRB9 este un fragment genic, iar genele DRB2, 6, 7 şi 8 sunt pseudogene.
Toţi indivizii umani par să prezinte în genomul lor DRB1 şi DRB9, în timp ce celelalte
gene pot fi prezente sau nu. În ceea ce prive şte genele DRB3, 4 şi 5, o observaţie
interesantă este aceea că prezenţa uneia dintre ele exclude prezenţa celorlalte două.
Datorită acestei variaţii structurale şi funcţionale, unii indivizi exprimă lan ţuri β codate de
două gene diferite din subregiunea DR a fiec ărui cromosom: un lanţ codat de gena DRB1
şi, dacă posedă una din genele DRB3, 4 sau 5, lanţul codat de aceasta. De aceea, o celul ă
poate exprima simultan dou ă molecule MHC II codate în aceast ă subregiune, de exemplu
HLA-DRA/DRB1 şi HLA-DRA/DRB5.
Genele subregiunilor DP, DQ şi DR codează aşa numitele molecule MHC clasice.
Suplimentar, în această regiune mai există subregiuni, cum sunt HLA-DM, HLA-DN,
HLA-DO, cunoscute ca gene non-clasice şi care codează molecule ce intervin în reglarea

89
expresiei şi funcţiei moleculelor MHC II clasice. Tot în regiunea MHC II se g ăsesc genele
TAP1 şi TAP2 ce codează proteine din structura transportorului de peptide antigenice şi
genele LMP2 şi LMP7 ce codează proteine din structura proteazomului (vezi procesarea şi
prezentarea antigenelor în Generarea liganzilor pentru limfocitele T).
Regiunea genică MHC III cuprinde gene pentru unele componente ale sistemului
complement (Factor B, C4, C2), gene pentru 21-hidroxilazele A şi B, gene pentru citokine,
cum sunt TNF-α şi TNF-β, gene ce codează proteine de şoc termic (fig. 51).

Fig. 51. Genele MHC III uman

Regiunea genică MHC I cuprinde mai multe gene, din care mai importante sunt
HLA-B, HLA-C şi HLA-A (în ordinea de citire 5’-3’ a ADN), numite „clasice”. Fiecare
codează lanţul α (gena pentru β2-microglobulină este situată pe CRS 15 uman). Se descriu
şi alte gene, numite HLA-E, HLA-F, HLA-G, HLA-H (HFE), HLA-J şi HLA-X. Acestea
sunt fie pseudogene, fie gene ce codează aşa numitele molecule MHC „non-clasice” (fig.
52).

Fig. 52. Genele MHC I uman

Antigene MHC non-clasice şi molecule MHC-like


Grupul moleculelor MHC non-clasice este reprezentat de proteine codate, la specia
umană, de genele MHC I numite -E, -F, -G, -H, -J şi –X şi de genele MHC II numite DN,
DM, DO. Glicoproteinele au o structură strâns înrudită cu cea a antigenelor MHC clasice,
dar prezintă un polimorfism redus, sunt exprimate în cantitate mai mic ă şi au un pattern de
distribuţie tisulară mult limitat. Unele dintre aceste molecule sunt prezente atât în formă

90
ancorată de membrane celulare, cât şi în formă solubilă şi nu au capacitatea de a lega
peptide, în timp ce altele prezintă potenţialul de a lega anumite subseturi de antigene non-
self şi de a le prezenta limfocitelor T αβ sau γδ. De exemplu, moleculele HLA-E şi HLA-F
par să fie implicate în prezentarea antigenelor limfocitelor T γδ, în timp ce HLA-G se
exprimă aproape exclusiv la nivelul trofoblastului în anumite stadii de dezvoltare fetală,
intervenind în protecţia fătului, care este o grefă allogeneică pentru sistemul imun matern.
HLA-G interacţionează cu receptorii inhibitori de la nivelul celulelor NK materne,
inhibând potenţialul litic al acestor celule. HLA-DM nu este exprimat pe membrana
celulelor, molecula intervenind în procesarea şi prezentarea antigenelor exogene (vezi
Generarea liganzilor).
Moleculele denumite MHC-like sunt codate de gene situate în afara regiunii
genetice MHC, dar prezintă o organizare structurală asemănătoare MHC. Proteinele CD1
sunt non-polimorfice, prezintă omologie limitată cu moleculele MHC clasă I, dar conţin în
moleculă lan ţul β2-microglobulina. Prezintă un interes particular datorită capacităţii lor de
a prezenta limfocitelor T antigene de natură lipidică sau glicolipidică. Cele mai multe
molecule sunt exprimate pe membranele celulelor prezentatoare de antigen, iar consecin ţa
prezentării antigenelor asociate proteinelor CD1 este activarea limfocitelor, secre ţia de

citokine de tip Th1 sau inducerea la nivelul ţintei a apoptozei mediate de perforine şi
granzime sau de sistemul molecular Fas/Fas ligand. Au fost distribuite în dou ă grupe, pe
baza secvenţei de aminoacizi şi a distribuţiei tisulare. Grupul 1 include moleculele CD1a, b
şi c, exprimate îndeosebi pe APC-urile profesioniste. Grupul 2 include, la om, moleculele
CD1d1 şi CD1d2, exprimate în special de celulele dendritice din intestin şi, mai puţin, de
celulele dendritice de la nivelul altor organe sau ţesuturi non-limfoide.

Proprietăţile MHC
Multigenia (poligenia) şi polimorfismul MHC
Cele mai multe proteine umane sunt unice, fiind codate de gene unice. Genele
MHC sunt particulare din acest punct de vedere. A şa cum am văzut deja, există mai multe
gene diferite şi funcţionale, dispuse în subregiuni distincte, ce codează pentru acelaşi tip de
lanţ MHC. Acest fenomen poartă numele de multigenie şi reprezintă o sursă de asigurare a
variabilităţii MHC. O altă sursă extrem de importantă de variabilitate este polimorfismul
MHC, care este generat de prezenţa în populaţie a diferitelor variante alelice pentru acelaşi
locus MHC. Reamintim că alelele sunt variante ale unei gene ce diferă la nivelul
secvenţelor lor nucleotidice în procente reduse, cuprinse între 5 şi 10%. Produşii lor de

91
expresie prezintă mici diferenţe structurale, dar îndeplinesc aceeaşi funcţie. Sistemul HLA
posedă un număr extrem de mare de alele diferite, pentru aproape fiecare dintre locii
descrişi, fiind cel mai polimorfic sistem de gene din genomul vertebratelor. De exemplu,
pentru locusul HLA-A au fost identificate peste 1800 de alele, pentru locusul HLA-B –
peste 2500 alele, iar pentru locusul HLA-C peste 1300 de alele. Toate variantele alelice
sunt dominante, astfel încât, la un individ heterozigot pentru un anumit locus, cele dou ă
alele se exprimă co-dominant (spre deosebire de imunoglobuline şi TCR, unde
funcţionează excluzia alelică). Alte mecanisme cresc şi mai mult variabilitatea MHC
(mutaţii punctiforme, recombinări genice, conversii genice, etc). Rezultatul tuturor acestor
mecanisme îl reprezintă numărul enorm de combinaţii posibile (>1010) de molecule pe care
le pot exprima diferiţi indivizi, ceea ce face s ă nu existe două persoane identice, cu
excepţia gemenilor monozigoţi. De aceea, moleculele MHC funcţionează ca un real buletin
molecular de identitate şi reprezintă cea mai importantă barieră în efectuarea unui
transplant între membrii diferiţi ai aceleiaşi specii (allotransplant) sau între membrii unor
specii diferite (xenotransplant).
Genele din sistemul HLA sunt strâns înlănţuite (linkate) şi transmise în bloc de la părinţi la
copii. Haplotipul MHC reprezintă setul de alele prezente pe un cromozom 6. Copiii

moştenesc de la părinţi câte un haplotip (unul matern şi unul patern), fiind astfel
semiidentici cu fiecare dintre ei. În fratrie, există probabilitatea teoretică ca fraţii şi surorile
să fie semiidentici (50%), identici (25%) sau diferi ţi (25%).

Funcţiile MHC
I. Deşi au fost identificate iniţial datorită implicării lor în respingerea grefelor (faţă de ele
iau naştere răspunsurile limfocitelor T şi B ce duc la rejet), funcţia primordială a
moleculelor MHC este aceea de a prezenta antigenele limfocitelor T în vederea
activării acestora.

Generarea liganzilor pentru limfocitele T. Activarea limfocitelor T necesită


interac iunea dintre receptorul pentru antigen al celulei T ( TCR) i un complex format
ţ ş
dintr-o moleculă MHC self şi un peptid antigenic (complex Ag/MHC).
Peptidele antigenice pot proveni fie din antigene endogene, fie din antigene
exogene. În interiorul celulelor există două compartimente majore separate de membrane.
- citoplasma, care comunică prin porii din membrana nucleară cu nucleul;

92
- sistemul vezicular, care include reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, endozomii,
lizozomii, etc. Acest sistem este în contact cu fluidul extracelular (ex. endozomii preiau
material extracelular şi îl introduc în sistemul vezicular).
Agenţii infecţioşi se pot replica în unul din cele dou ă compartimente intracelulare:
virusurile şi chiar unele bacterii se replică în citosol, în timp ce cea mai mare parte a
bacteriilor patogene şi unii paraziţi eucarioţi se replică în sistemul vezicular.
Pentru a dezvolta un r ăspuns imun eficient faţă de microorganismele patogene este
necesar ca limfocitele T să detecteze prezenţa structurilor străine în ambele compartimente
intracelulare şi, totodată, este necesar ca limfocitele T s ă poată discrimina între cele două
compartimente. Această discriminare se realizează prin transportul la suprafaţa celulelor a
peptidelor provenite din patogeni care se dezvolta în compartimente celulare diferite de
către cele două clase distincte de molecule MHC (fig. 53).
1. Moleculele MHC clasă I transportă pe suprafaţa celulelor peptide provenite din
patogeni prezenţi în citosol; complexul peptid/MHC I exprimat pe membrana celulară va fi
recunoscut de către limfocitul T CD8+.
2. Moleculele MHC clasă II transportă peptide derivate din patogeni prezen ţi în
sistemul vezicular; complexul peptid/MHC II de pe suprafa ţa celulei va fi recunoscut de un

limfocit T CD4+.

Fig. 53. Complexul Ag/MHC I este prezentat unui limfocit T CD8+, complexul Ag/MHC II este
prezentat unui limfocit T CD4+ (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

93
Generarea peptidelor presupune modificarea proteinei native, proces numit
procesarea antigenului, iar expunerea peptidelor pe suprafa ţa celulară, în contextul
moleculelor MHC self se nume şte prezentarea antigenului. Moleculele MHC I asociază
peptide derivate din antigene citoplasmatice, în special din virusuri. Cum virusurile pot
infecta orice celulă nucleată, este limpede de ce MHC I se exprimă pe toate celulele
nucleate. Moleculele MHC II asociază peptide derivate din antigene exogene. Nu toate
tipurile celulare sunt capabile să internalizeze antigene exogene, s ă le proceseze şi să le
prezinte limfocitelor T, ci numai o populaţie funcţională de celule, numite celule
prezentatoare de antigen (APC-uri). Astfel, se explică de ce expresia moleculelor MHC
II este restrânsă la această populaţie funcţională de celule.

Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD8+

Exemplul cel mai sugestiv de antigen endogen este un virus care a parazitat o
celulă, în scopul de a-i folosi “ma şinăria de sinteză”, pentru a-şi fabrica propriile proteine.
Odată cu proteinele proprii, celula infectată viral sintetizează şi proteine virale.

Fig. 54. Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD8+ (antigen endogen/MHC I)

Sinteza proteinelor self şi non-self, inclusiv a moleculelor MHC I şi II se realizează


pe faţa citosolică a reticulului endoplasmatic (RE), de unde sunt translocate în lumenul
RE (fig. 54). O parte din proteinele sintetizate sunt supuse unei degradări enzimatice în
citoplasmă, de către un complex proteazic multicatalitic, numit proteazom. Microscopia

94
electronică a evidenţiat că proteazomul are o structură cilindrică, fiind format din 28 de
subunităţi, grupate în 4 inele. Nu se cunoaşte modul în care proteazomul degradează
proteinele citoplasmatice. Este posibil ca proteina să treacă prin centrul structurii
cilindrice, dar nu există dovezi directe în acest sens. După degradarea enzimatică de la
nivelul proteazomului, peptidele generate, sunt transportate activ în lumenul RE, de c ătre
nişte molecule transportoare, numite TAP-1 şi TAP-2 (Transporters associated with
Antigen Processing), prezente ca heterodimer la nivelul membranei reticulului. Ajunse în
lumenul RE, peptidele sunt preluate de către moleculele MHC I care aşteaptă într-o formă
parţial pliată. În absenţa peptidelor, moleculele MHC I sunt instabile şi suceptibile la
degradare în RE. Complexele formate prin asocierea moleculelor MHC I şi peptide sunt
eliminate din RE într-o veziculă şi transportate la suprafaţa celulei, unde vor interacţiona
cu limfocitele T CD8+.
În celulele normale, neinfectate, moleculele MHC I prezintă în cupă peptide
derivate din proteinele self, manieră prin care celulele sunt supravegheate, iar modificările
pe care le-ar putea suferi, de exemplu transformarea malignă, imediat sesizate.

Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD4+

Liganzii pentru limfocitele T CD4+ sunt complexe formate din peptide derivate din
antigene exogene, generate în compartimentul vezicular intracitoplasmatic şi molecule
MHC II self.
În unele cazuri, sursa peptidelor este reprezentată de bacterii sau paraziţi care
invadează celula şi care se replică în veziculele intracelulare. În alte cazuri, structurile
străine sunt internalizate (de ex. fagocitate) şi degradate în fagolizozomi, de către enzime,
rezultând peptide (procesarea antigenului).
În paralel, lanţurile α şi β ale moleculelor MHC II nou sintetizate sunt translocate
în lumenul RE, unde sunt asociate şi pliate. Pentru că există riscul asocierii moleculelor

MHC II cu peptide derivate din antigene citoplasmatice (destinate asocierii cu MHC I),
cupele MHC II vor fi ocupate, temporar, de o molecul ă, numită lanţul Ii (lanţul
invariant) (fig. 55).
Complexele MHC II-lanţ Ii sunt preluate în vezicule transportoare. Veziculele
conţin enzime, dar, iniţial, acestea sunt inactive din cauza unui pH alcalin ce caracterizează
interiorul vezicular. Pe măsură ce se deplasează în citoplasmă, interiorul veziculelor devine

95
acid şi enzimele conţinute se activează. Substratul principal al acestor enzime îl reprezintă
lanţul invariant, care va fi degradat în numeroase fragmente. Un fragment, numit CLIP
(class II associated invariant chain peptide) va rămâne să ocupe mai departe cupa MHC II.

Fig. 55. In RE, cupa MHC II este ocupat ă de lanţul Ii

Fig. 56. Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD4+ (antigen exogen/MHC II)

96
În drumul lor spre suprafaţa celulei, veziculele ce conţin complexele MHC II/CLIP
fuzionează cu veziculele ce conţin peptidele generate prin procesarea antigenului exogen.
O moleculă MHC II non-clasică, numită HLA-DM este responsabilă de preluarea CLIP din
cupa MHC II clasică, lasând-o liberă pentru unul din peptidele antigenice generate în urma
procesării materialului endocitat. Noul complex, format din peptid antigenic/MHC II este
exprimat pe membrana celulei şi va fi recunoscut de un limfocit T CD4+ (fig. 56).
În celulele normale, neinfectate, moleculele MHC II leag ă peptide derivate din
proteine self. Moleculele care nu reuşesc să lege peptide sunt rapid degradate în
compartimentul endozomal şi, la rândul lor, pot fi preluate şi prezentate de alte molecule
MHC II.
Deşi sistemul MHC prezintă o variabilitate enormă, totuşi interacţiunea dintre
moleculele MHC şi peptide nu este strict specific ă, aşa cum este cea dintre imunoglobuline
sau TCR şi antigen. Aceeaşi moleculă MHC poate lega un set de peptide diferite, iar
variantele alelice ale aceleiaşi molecule pot lega un număr extrem de mare (uneori peste
2000) de peptide diferite. Ca urmare a acestui fapt, un num ăr enorm de peptide antigenice
poate fi prezentat simultan pe suprafaţa unei celule şi, în felul acesta, poate fi activat un
număr corespunzător de limfocite T diferite. În această manieră, abilitatea de a prezenta

sau nu un anumit antigen se repercutează asupra răspunsului imun faţă de acel antigen şi,
în felul acesta, se poate explica de ce capacitatea de apărare faţă de acelaşi patogen poate
diferi, chiar în mare măsură, de la individ la individ. Rezultat al evolu ţiei şi al presiunii
continue a mediului, polimorfismul caracteristic MHC creşte şansa unei prezentări
eficiente pentru un particular antigen şi, implicit, a unui răspuns imun eficient faţă de acel
antigen. La nivelul speciei, polimorfismul înseamnă c ă un larg spectru de alele MHC este
împrăştiat în întreaga populaţie, ceea ce face ca măcar o fracţiune din ea să fie capabilă s ă
răspundă eficient faţă de un anumit patogen şi să supravieţuiască (se asigură în primul rând
supravieţuirea speciei şi nu a individului). În acest fel, orice muta ţie sau modificare, mai
mult sau mai puţin importantă, care ar putea ap ărea în diverşi patogeni, cu cea mai mare
probabilitate, va fi recunoscută şi prezentată eficient de anumite seturi de alele ale unor
indivizi ai speciei.

II. Moleculele MHC reprezintă ţinte pentru răspunsul imun. Cele mai multe proteine
ale unei specii, fiind monomorfice (practic, sunt identice la toţi indivizii speciei
respective), pot fi transferate între indivizii acelei specii, f ără apariţia unui răspuns imun,
ele fiind percepute ca "self" de primitori. Marea variabilitate a sistemului MHC a f ăcut ca

97
fiecare individ, prin setul particular de alele MHC pe care îl exprimă, să fie unic (cu
excepţia gemenilor monozigoţi), astfel încât, moleculele MHC au devenit principalele ţinte
moleculare faţă de care se dezvoltă răspunsurile imune ce conduc la rejet, în cazul
transplanturilor allo- şi xenogeneice.

III. Moleculele MHC sunt implicate în fenomenul de reac ţie grefă contra gazdă (GVH
– graft versus host). Acest tip de reacţie apare la introducerea de celule imunocompetente
(limfocite, APC-uri) într-un recipient (primitor) histoincompatibil incapabil să le rejeteze
(ex. un recipient imunodeficient). În această situaţie, celulele transplantate (limfocitele
conţinute în grefă) pot dezvolta răspunsuri faţă de structuri ale gazdei.

MHC şi predispoziţia pentru diverse afecţiuni. În ultimii ani, a devenit evident că


expresia unei anumite alele MHC (sau set de alele) poate reprezenta cel mai important
factor (dar nu singurul) ce se asociază cu rezistenţa sau, din contră, cu susceptibilitatea la
diverşi agenţi infecţioşi (de exemplu, virusul hepatitei B, virusul T-limfotropic uman,
agenţii etiologici ai malariei, leprei, tuberculozei, etc). A devenit, de asemenea, evident c ă
indivizii cu anumite alele prezintă un risc crescut de a dezvolta anumite boli autoimune sau

inflamatorii. Unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens este cel al spondilitei
anchilozante, afecţiune inflamatorie a articulaţiilor, inclusiv a celor intervertebrale, care se
asociază în aproximativ 90% din cazuri cu prezenţa alelei HLA-B27. Un număr relativ mic
de purtători ai acestei alele dezvoltă, însă, boala, ceea ce demonstrează intervenţia şi a altor
factori. Alte asocieri cunoscute sunt între diabetul zaharat de tip I (insulino-dependent) şi
alelele HLA-DR3, DR4 sau DQ8. De exemplu, alela DQ8 este de cel pu ţin 8 ori mai
frecventă la indivizii ce dezvoltă această boală autoimună, comparativ cu populaţia
sănătoasă.

98
Anatomia sistemului imun

Organele limfoide sunt ţesuturi organizate, la nivelul c ărora, limfocitele


interacţionează cu celule non-limfoide. Acestea sunt importante fie în maturarea
limfocitelor, fie în iniţierea şi dezvoltarea răspunsurilor imune specifice. Organele limfoide
sunt reprezentate de organele limfoide primare sau centrale, unde se realizează generarea

limfocitelor şi organele limfoide secundare sau periferice, unde sunt iniţiate răspunsurile
imune.
Măduva osoasă şi timusul sunt organele limfoide primare. Ambele tipuri de
limfocite îşi au srcinea în m ăduva osoasă, dar numai limfocitele B se maturează la acest
nivel. Precursorii limfocitelor T exprimă nivele crescute de CCR9, un receptor pentru
chemokine secretate de timus, şi migrează sub influenţa acestor factori chemotactici în
timus, unde are lor maturarea lor (T cell – thymus-derived cell).

Organe limfoide primare


Timusul, ontogenia limfocitelor T şi selecţia repertoriului limfocitelor T

Timusul, situat retro-sternal, este organul limfoid primar necesar diferenţierii


precursorilor hematopoietici în limfocite T. Sindromul DiGeorge, denumit de către unii
autori anomalia DiGeorge – DGA (DiGeorge anomaly) este definit ca o monosomie
22q11, ce conduce la defecte ale procesului embriogenetic al unui subset de celule ale
crestei neurale destinate celei de a III-a pungi faringiene şi celui de-al IV-lea arc branchial,
celule responsabile de formarea glandelor paratiroide, a arterelor din arcul aortic, a
cordului şi a timusului. Reprezintă o anomalie complexă în care, printre altele, apare o
imunodeficienţă proporţională cu nivelul de hipoplazie a timusului. Aplazia timică este
practic incompatibilă cu viaţa dar, în majoritatea situaţiilor, este prezentă doar o hipoplazie
a timusului, iar numărul de limfocite T exportate din timus variaz ă cu gradul de afectare a
organului. Nu este afectat numai numărul de limfocite, ci şi funcţionalitatea acestor. Astfel,
s-a constatat că celulele T ale unor pacienţi cu DGA prezintă o sensibilitate crescută la
apoptoză şi nu răspund în mod corespunzător la stimuli.
Deşi la mamifere funcţionează toată viaţa, producţia de limfocite T diminuă
semnificativ după pubertate.

99
Diferenţierea limfocitelor T este un proces complex, care se desf ăşoară în stadii
succesive de dezvoltare şi care depinde esenţial de micromediul timic şi de semnalele pe
care precursorii T le primesc de la o relativ larg ă varietate de celule, fie c ă sunt celule
epiteliale timice, corticale sau medulare, fie că sunt celule non-epiteliale, reprezentate de
macrofage sau celule dendritice interdigitate (IDC).

Structura timusului (fig. 57)


Timusul este un organ bilobat, fiecare din cei doi lobi fiind, la rândul său, organizat
într-o serie de lobuli. Stroma timică este formată din fibroblaste mezenchimale timice şi
celule epiteliale dendritice (prezintă prelungiri citoplasmatice), ce alcătuiesc o reţea
tridimensională. Printre aceste celule se g ăsesc limfocitele T în dezvoltare (timocite).
Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticală şi una medulară, separate prin aşa
numita joncţiune cortico-medulară, populată cu celulele derivate din m ăduva
hematogenă, cum sunt macrofagele „santinelă” şi celulele dendritice interdigitate
(funcţionează ca APC-uri), acestea din urmă fiind prezente şi în medulară.

Fig. 57. Structura


Company, 2000) unui lobul timic (adaptat dup Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
ă

În regiunea externă a cortexului se găsesc aşa numitele „celule doică”, celule de


srcine epitelial ă, care au capacitatea de a prelua între prelungirile lor un număr de până la
50 de timocite, împreună cu care formează complexe multicelulare. În regiunea medular ă

100
se găsesc în schimb „corpusculii Hassal” formaţi, cel mai probabil, din aglomerarea
celulelor epiteliale degenerate.
Celulele progenitoare limfoide pătrund în timus la nivelul sinusului subcapsular. La
scurt timp după ce au sosit în timus ace şti progenitori proliferează şi generează timocitele,
precursori T ce exprimă o serie de molecule caracteristice progenitorilor limfoizi, cum este
CD34, moleculă de adeziune, receptori pentru factorii chemotactici elibera ţi de timus şi
care intervin în traficul orientat al acestor celule către micromediul timic şi molecule
implicate în proliferarea celulară, cum este c-kit sau CD117. Cel puţin pe membrană, în
acest stadiu, nu sunt exprimate nici una dintre moleculele caracteristice limfocitelor T.
Celulele au fost denumite dublu negative (DN), deoarece nu exprimă nici una dintre
moleculele co-receptor, CD4 sau CD8 (fig. 58). Prin intermediul interacţiunii dintre c-kit
de pe membrana timocitelor şi SCF (Stem Cell Factor), secretat de celulele epiteliale
timice corticale, timocitele primesc semnale de supravieţuire esenţiale, în absenţa cărora
mor. Celulele încep să sintetizeze şi să exprime pe membrană lanţuri ale complexului CD3,
iar sub influenţa IL-7 şi SCF, încep să prolifereze rapid. Apoi îşi pierd expresia c-kit, se
opresc din proliferare şi rămân în cortexul superficial, unde, într-o etapă ulterioară, încep
să-şi rearanjeze genele în vederea sintezei lanţurilor TCR pentru lanţurile β, γ şi δ. 5-10%

dintre timocite ajung la rearanjări productive (care pot fi transcrise) ale genelor TCR γ şi δ,
astfel încât ele vor exprima TCR de tip 1. Nu exprimă CD4 şi foarte puţine vor fi CD8+.
Unele clone par să fie supuse proceselor de selec ţie, dar nu se cunosc detaliile, apoi sunt
exportate în periferie, unde se vor cantona, în special, în piele şi la nivelul epiteliilor
respirator, digestiv şi uro-genital.
Timocitele care nu reuşesc să ajungă la rearanjări β productive vor muri prin
apoptoză; cele care ajung la rearanjari β productive (aproximativ 10%) vor începe să
sintetizeze aceste lanţuri, pe care le exprimă pe membrană, asociate cu nişte lanţuri α
surogat (lanţuri pre-Tα) formând, împreună cu complexul CD3, receptorul pre-T (pre-
TCR). Dezvoltarea ulterioară a timocitelor depinde în mod esenţial de recepţionarea unui
semnal prin intermediul acestui pre-TCR, care le permite, într-o prim ă instanţă, să
prolifereze. Apoi, proliferarea este stopată şi vor începe rearanjările genice pentru lanţurile
α. Rearanjările neproductive conduc la moartea prin apoptoză a celulelor. Dacă timocitele
reuşesc să sintetizeze lanţul α, acesta va fi asociat cu lan ţul β, dislocuind progresiv lanţul
pTα, ceea ce va conduce la formarea unui TCR complet şi corect alcătuit, deci funcţional.
Totodată, celulele devin dublu pozitive (DP), deoarece încep să exprime nivele scăzute de
CD4 şi CD8, expresia acestor molecule amplificându-se constant. Timocitele DP

101
proliferează şi traversează cortexul timusului, ajungând la nivelul jonc ţiunii cortico-
medulare.

Fig. 58. Etape în ontogenia limfocitelor T

În acest stadiu de diferenţiere, celulele T vor începe să sufere procese denumite de


„selecţie”, rolul acestora fiind acela de a înlătura atât limfocitele care prezintă un TCR
nefuncţional, în sensul că nu sunt capabile să recunoască moleculele MHC self, cât şi
limfocitele care recunosc complexele MHC/peptide self.
Primul proces este selecţia pozitivă, care presupune uciderea prin apoptoz ă a
timocitelor al căror TCR fie nu interacţionează cu moleculele MHC self, fie prezint ă o

102
aviditate prea mare pentru MHC. Doar acele timocite DP care recunosc şi leagă cu o forţă
moderată moleculele MHC I sau II vor fi „selectate pozitiv”, adic ă supravieţuiesc.
Procesul de selecţie pozitivă asigură „restricţia MHC”, adică, capacitatea TCR de a
recunoaşte şi interacţiona doar cu molecule MHC self. Cel de-al doilea proces este selecţia
negativă şi constă în uciderea prin apoptoză a tuturor timocitelor care, prin TCR,
interacţionează cu peptide self, asociate moleculelor MHC I sau II. Prin acest proces sunt
deletate clonele de timocite care recunosc structuri self, ceea ce asigur ă protecţia
structurilor organismului împotriva unui atac autoimun, cu alte cuvinte, este asigurată
„toleran ţa centrală la self”.
Nu se cunoaşte în totalitate mecanismul prin care o gamă uriaşă de peptide din
întregul organism ajung într-un organ destul de izolat ca timusul, care nu are circula ţie
limfatică. Foarte probabil, ele sunt transportate în timus de c ătre celulele prezentatoare de
antigen de la nivelul joncţiunii cortico-medulare şi al medularei. Alte structuri, cum sunt
citokeratinele şi mielina sunt exprimate la nivelul celulelor care formeaz ă stroma
organului. În plus, la nivelul medularei, a fost identificat un grup de celule epiteliale care
pot exprima, tranzitoriu, molecule specifice unor diverse ţesuturi.
Selecţia pozitivă reprezintă totodată şi un moment crucial de evoluţie a timocitelor,

în sensul că acestea se vor diferenţia în celule simplu pozitive (SP). Maniera exactă în care
se realizează inhibarea expresiei unuia dintre co-receptorii CD4 sau CD8 nu este cunoscută
şi există mai multe modele care încearc ă să explice acest fenomen. Unii autori susţin că
procesul de pierdere a moleculelor CD4 sau CD8 în cursul selecţiei este unul aleatoriu.
Modelul numit „instructiv” susţine că dac ă, de exemplu, TCR-ul leag ă un peptid prezentat
de o moleculă MHC I, este angajat şi co-receptorul CD8, care transmite un semnal
responsabil pentru inhibarea expresiei CD4, şi limfocitul devine CD8+. Dacă limfocitul T
interacţionează cu un peptid asociat MHC II, atunci CD4 este implicat în interac ţiune,
expresia sa va fi menţinută, în timp ce expresia CD8 va fi inhibat ă şi limfocitul devine
CD4+.
Timocitele SP sunt reţinute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce
induce o nouă proliferare. Totodată, celulele ajung la deplina maturitate şi vor fi exportate
în periferie ca limfocite T mature, MHC-restrictate şi self-tolerante. Ele sunt limfocite
naive şi se află în stadiul Go al ciclului celular. Din timus vor pleca valuri succesive de
limfocite T, într-un ritm care este mult mai alert la vârste tinere, procesul men ţinându-se
însă şi la vârsta adultă, când, la nivelul timusului pot fi identificate în continuare timocite
aflate în toate stadiile de dezvoltare.

103
Dezvoltarea ulterioară, în periferie, a limfocitelor T depinde de interacţiunea cu
antigenele.

Măduva osoasă, ontogenia limfocitelor B şi selecţia repertoriului


limfocitelor B

Primele experimente legate de producţia de anticorpi la păsări, au arătat că sinteza


acestora este dependentă de prezenţa unui organ limfo-epitelial, situat în vecinătatea
cloacei, numit bursa lui Fabricius. Îndepărtarea chirurgicală a acestui organ previne
sinteza anticorpilor şi, în consecinţă, celulele care se maturează şi se diferenţiază în celule
secretoare de anticorpi au fost numite celule derivate din bursă (B-derived) sau limfocite B.
La mamifere, diferenţierea celulelor B are loc iniţial în ficatul fetal, după care măduva
osoasă preia această funcţie pentru tot restul vieţii. De aceea, măduva osoasă este
considerată organ limfoid primar pentru diferenţierea limfocitelor B.

Fig. 59. Micromediul medular este esenţial pentru ontogenia limfocitelor B

Limfocitele B iau naştere din celula stem hematopoietică şi fiecare etapă din
ontogenia acestor celule se desfăşoară sub influenţa semnalelor pe care precursorii le
primesc din micromediul medular şi în special de la celula stromală (fig. 59). Lineajul B
cuprinde mai multe stadii de dezvoltare (pro-B precoce, pro-B tardiv, pre-B, B imatur, B

104
matur), caracterizate de producerea unor fenomene care au ca efecte majore rearanjările
genice pentru lanţurile grele şi uşoare şi sinteza acestora, asamblarea şi expresia
receptorului pentru antigen (BCR) pe membrana celulară (fig. 60). Prima clasă de
imunoglobuline care apare pe membrana limfocitului B în ontogenie este IgM, iar stadiul
se numeste B imatur, etapă în care limfocitele B sunt supuse procesului de selecţie
negativă. Interacţiunile dintre limfocitele B imature şi structuri self, fenomen ce are loc
tot în măduva osoasă, sunt urmate de inactivarea sau dele ţia limfocitelor potenţial
autoreactive, mecanism major de menţinere a toleran ţei (absenţa răspunsului imun
specific) la self. Înainte, însă, de acest eveniment, limfocitele B autoreactive (spre
deosebire de Ly T) au posibilitatea să-şi rearanjeze încă o dată genele pentru lanţul α,
fenomen care se numeşte editarea receptorului. În acest fel, un limfocit B autoreactiv, prin
sinteza unui alt lanţ uşor, poate să exprime în final, un BCR care nu mai recunoaşte
antigene self şi, în consecinţă, nu mai trebuie să fie îndepărtat din lineaj prin apoptoză.
Dacă editarea receptorului nu este eficientă, celula va muri.

Fig. 60. Etape de dezvoltare a limfocitelor B

Limfocitele B, care nu recunosc structuri self şi “scapă” procesului de selecţie


negativă, vor trece în următorul stadiu de diferenţiere, caracterizat de co-expresia IgD

105
alături de IgM, stadiu numit B matur. IgM şi IgD de pe membrana unei celule B au
aceeaşi specificitate antigenică, adică recunosc şi interacţionează cu acelaşi antigen.
Ca şi în cazul limfocitelor T care pot fi împ ărţite în două populaţii caracterizate de
expresia TCR 1 şi, respectiv, TCR 2, limfocitele B pot fi de asemenea împ ărţite în două
populaţii. Cele mai multe aparţin populaţiei numite B-2 şi sunt majoritare (cele la care ne-
am referit până acum), dar au fost descrise şi limfocitele B-1, o populaţie nu foarte
numeroasă de limfocite B, dar care prezintă o serie de particularităţi.
Apar în ontogenie în timpul vieţii fetale, înaintea limfocitelor B-2 şi exprimă o
moleculă, CD5, marker uzual pentru lineajul T.
Receptorii pentru antigen ai acestui tip de limfocite B sunt în special de tip IgM
(puţin sau deloc IgD) şi prezintă polispecificitate, putând interacţiona cu afinităţi scăzute
cu multe antigene diferite, având preferinţă în special pentru antigene self, antigene
comune bacteriene, imunoglobuline. Comparativ cu limfocitele B-2, celulele B-1 par s ă fie
mai frecvent implicate în răspunsurile faţă de antigene de natură glucidică, iar receptorii lor
suferă în foarte mică măsură fenomenele de comutare de clas ă sau maturaţie de afinitate.
Aceste celule au fost identificate în ganglionii limfatici şi splină în număr extrem de
redus, dar predomină în cavităţile peritoneală şi pleurală.

Multe din cazurile de leucemie limfocitar ă cronică B îşi au srcinea în limfocitele


B-1.
Odată ce şi-au completat maturarea, ambele tipuri celulare, limfocitele T şi
limfocitele B pătrund în circulaţia sanguină, de unde vor migra în organele limfoide
secundare.

106
Organe limfoide secundare

Patogenii pot pătrunde în organism pe multe c ăi şi pot induce infecţii în multe


situsuri diferite. Cei mai mulţi agenţi infecţioşi pătrund în organism prin piele sau pe la
nivelul epiteliului tractului intestinal, al celui uro-genital sau al celui respirator.
Pentru o recunoaştere optimă a antigenului şi pentru declanşarea unui răspuns imun
eficient, majoritatea limfocitelor, a fagocitelor şi a celorlalte celule accesorii se găseşte
localizată şi mai mult sau mai puţin bine organizată în ţesuturi sau chiar organe bine
definite anatomic, la nivelul cărora se produce şi transportul şi concentrarea antigenelor,
ceea ce facilitează contactul dintre ele şi limfocitele specifice. Acestea sunt organele
limfoide secundare sau periferice, reprezentate de ganglionii limfatici, splina, ţesutul
limfoid asociat mucoaselor (MALT), sistemul imun cutanat (SALT). De asemenea, în
ţesutul conjunctiv şi în toate organele, cu excepţia sistemului nervos central, exist ă
agregate de limfocite, mai puţin bine delimitate şi caracterizate.
Sistemul limfatic. Celulele organismului sunt scăldate permanent într-un lichid
interstiţial bogat în nutrienţi, care este de fapt plasmă extravazată din torentul circulator.
90% din acest fluid se reîntoarce în circula ţia sanguină prin intermediul venulelor, în timp
ce 10% circulă cu viteză redusă printre componentele tisulare şi poate pătrunde într-o reţea
de vase subţiri, numite capilare limfatice, situsuri unde este cunoscut sub numele de limfă.
Celulele endoteliale care tapetează pereţii capilarelor limfatice crează pori ce permit
pătrunderea în vase, odată cu limfa, a leucocitelor, a bacteriilor sau a unor macromolecule
cu dimensiuni mari. Limfa este colectată în vase cu diametru ce creşte progresiv şi care, în
final, sunt conectate la două trunchiuri limfatice mari, numite ductul limfatic drept şi
ductul limfatic stâng sau ductul toracic. Acest întreg sistem de vase şi ducte ce colectează
şi drenează limfa de la nivelul întregului organism este cunoscut sub numele de sistem
limfatic. Sistemul este conectat la circulaţia sanguină datorită faptului că ductele toracice
drenează limfa în venele subclaviculare.
Ganglionii limfatici sunt structuri limfoide bine organizate, amplasate pe traseul
vaselor limfatice din întregul organism, care colectează fluidul extracelular din ţesuturi şi îl
returnează în sânge.
Acest lichid se numeşte limfă, iar vasele prin care circulă se numesc vase
limfatice . Vasele limfatice aferente, care drenează fluidele tisulare, transportă, de
asemenea, şi antigene, majoritatea legate de celule accesorii, în ganglionii regionali. În

107
acest fel, sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient de colectare a antigenelor, iar
ganglionii limfatici, situaţi pe traseul vaselor limfatice, “scanează” limfa pentru
identificarea antigenelor. Ganglionul limfatic este înconjurat de o capsul ă fibroasă şi este
organizat într-o arie cortical ă, spre exterior, şi o arie medulară. La rândul său, cortexul
este divizat într-o regiune numită cortexul superficial şi una numită cortexul profund sau
paracortex (fig. 61).
Cortexul superficial, mai este numit zona B-dependentă şi conţine majoritatea
limfocitelor B, organizate în foliculi limfatici, dar şi alte tipuri celulare, dintre care
amintim celulele foliculare dendritice (FDC), cu rol în activarea celulelor B şi selecţia
acelora cu receptori de mare afinitate. În cursul dezvolt ării răspunsului imun, unii foliculi
prezintă o zonă centrală în care au loc proliferări intense ale limfocitelor B, numit ă centru
germinal. Aceşti foliculi se numesc secundari, spre deosebire de foliculii fără centru
germinal, numiţi primari. Foliculii primari conţin în special limfocite B mature naive
(limfocite B mature, dar care nu au venit niciodat ă în contact cu antigenul pentru care
exprimă receptor), nestimulate antigenic. Centrii germinali se formeaz ă în urma stimulării
antigenice a limfocitelor B şi sunt zone de proliferare celulară intensă, de selecţie a
plasmocitelor ce secretă anticorpi de mare afinitate şi de generare a limfocitelor B de

memorie.

Fig. 61. Ganglion limfatic - structură

108
Aria paracorticală, numită şi zona T-dependentă, este populată în special de
limfocite T şi de celule dendritice (DC). Majoritatea limfocitelor T sunt Ly T CD4+,
limfocitele T CD8+ fiind prezente în număr relativ redus. Limfocitele T naive pătrund în
ganglion fie prin limfaticele aferente, ce se deschid în sinusul subcapsular, fie pe la nivelul
unor venule tapetate cu celule endoteliale cuboidale, numite venule cu endoteliu înalt
(HEV-high endothelial venules). Celulele dendritice funcţionează ca APC-uri, preluând
antigene proteice şi prezentându-le limfocitelor T CD4+, ce se vor activa.
În medulară, se găsesc plasmocite, macrofage şi celule dendritice, organizate sub
formă de cordoane printre sinusoidele limfatice şi vasculare. Deşi limfocitele se găsesc în
apropiata vecinătate a altor tipuri celulare, ele nu formează joncţiuni intercelulare cu
acestea, menţinându-şi capacitatea de a migra şi recircula între limfă, sânge şi ţesuturi,
fenomen numit trafic limfocitar.

Splina este un organ de aproximativ 150 de grame, situat în hipocondrul stâng,


specializat în colectarea antigenelor din circulaţia sanguină.

Fig. 62. PALS (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Artera splenică, ce asigură aportul sanguin al splinei, pătrunde în organ la nivelul


hilului şi se divide în ramuri din ce în ce mai mici. La nivelul arteriolelor, ţesutul limfoid
se dispune ca nişte “manşoane” în jurul acestor vase, structuri numite teci limfoide
periarteriolare (PALS-periarteriolar lymphoid sheaths), care conţin limfocite T şi B,
dispuse în arii oarecum separate (fig. 62). În apropierea arteriolei se dispun limfocitele T,
majoritatea fiind Ly T CD4+(2/3), iar în jurul ariei T sunt dispuse limfocitele B,
organizate, ca şi în ganglioni, în foliculi limfatici primari sau secundari, cu centru

109
germinal. Celulele foliculare dendritice (FDC) şi macrofagele fagocitice sunt şi ele
prezente în foliculii primari şi în centrii germinali.
Tecile limfoide periarteriolare sunt înconjurate de o zonă, numită marginală,
populată în special de macrofage, capabile să funcţioneze ca APC-uri. Ţesutul limfatic
splenic formează pulpa albă, ce se găseşte răspândită în pulpa roşie. Aceasta din urmă
formează majoritatea ţesutului splenic, conţine numeroase tipuri celulare (eritrocite,
trombocite, macrofage, granulocite, limfocite, plasmocite) şi reprezintă, pe de o parte, un
rezervor important de eritrocite, trombocite şi granulocite şi, pe de altă parte, sediul de
distrugere a eritrocitelor şi a trombocitelor senescente.
Limfocitele şi antigenele pătrund în splină prin sinusoidele vasculare, splina
neavând circulaţie limfatică şi nici venule cu endoteliu înalt (HEV). Activarea limfocitelor
B se produce iniţial în zona marginală, după care Ly B activate migrează la nivelul
foliculilor, unde vor forma centrul germinal.

Tesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) este situat la nivelul mucoaselor


tracturilor respirator superior (NALT – nasopharynx-associated lymphoid tissue) şi
inferior (BALT – bronchial-associated lymphoid tissue), gastro-intestinal (GALT–gut-

associated lymphoid tissues) şi uro-genital, fiind format din agregate de limfocite şi celule
accesorii. GALT include amigdalele (inelul lui Waldayer), apendicele şi plăcile Peyer de
la nivelul intestinului subţire.

Fig. 63. Celulă M (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Plăcile Peyer sunt cele mai bine organizate, limfocitele B formează foliculi, iar
limfocitele T ocupă ariile dintre acestea. Colectarea antigenelor de la nivelul epiteliului
intestinal este realizată de nişte celule epiteliale specializate, numite celule M (fig. 63).

110
Sistemul imun cutanat (SALT) cuprinde limfocitele şi celulele accesorii de la
nivelul dermului şi al epidermului (fig. 64).
Keratinocitele sunt celule epiteliale ce formează epidermul. Ele sunt capabile să
sintetizeze citokine pro-inflamatorii, pentru a induce o reacţie inflamatorie locală şi, în
anumite situaţii, pot exprima molecule MHC de clasă II, funcţionând ca APC-uri. Printre
celulele epiteliale ale epidermului există un tip de celule dendritice, numite celule
Langerhans, capabile să preia antigene, să le internalizeze şi s ă le transporte în ganglionii
limfatici regionali, prezentându-le Ly T CD4+. Epidermul conţine şi limfocite, dintre care
multe sunt Ly T CD8+ şi exprimă TCRγδ, cu o diversitate limitată, probabil datorită
faptului că nu întâlnesc o varietate foarte mare de patogeni ce au capacitatea s ă penetreze
pielea. În derm există multe macrofage, Ly T CD4+ şi CD8+, multe dintre aceste limfocite
fiind celule activate sau de memorie.

Fig. 64. SALT (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Deşi diferite în aparenţă, organele şi ţesuturile limfoide secundare prezintă în


comun aceeaşi arhitectură de bază de organizare şi funcţionează în scopul captării şi
colectării antigenelor de la nivelul focarelor de infec ţie şi prezentării lor limfocitelor ce
circulă continuu la acest nivel, ceea ce are drept rezultat montarea de r ăspunsuri imune
specifice.

111
Traficul limfocitar

După maturarea în organele limfoide primare, limfocitele T şi B migrează în


periferie ca limfocite naive. Cele mai multe dintre limfocitele B naive şi limfocitele B
efector (plasmocite) rămân, de obicei, cantonate în organele limfoide secundare sau în
măduva hematopoietică. Având în vedere că plasmocitele secretă anticorpi care acţionează
la distanţă, nu este necesară migrarea lor în situsurile inflamatorii.
În schimb, limfocitele T, atât cele naive, cât şi limfocitele T efector şi T-urile de
memorie circulă continuu şi intens în absenţa inflamaţiei, spre deosebire de celelalte
leucocite care pot extravaza şi pot migra în situsurile inflamatorii. Recircularea
limfocitelor, fenomen numit trafic limfocitar, presupune migrarea continuă a limfocitelor
între sânge, limfă şi organele limfoide secundare. Acest fenomen reprezintă o strategie care
facilitează întâlnirea dintre limfocite şi antigenele pentru care acestea exprimă receptori
specifici. În felul acesta se asigură „prezenţa limfocitului potrivit, la locul potrivit, în
momentul potrivit pentru a întâlni antigenul potrivit”.
Limfocitele T pot intra în organele şi ţesuturile limfoide secundare fie din circulaţia
limfatică prin vasele limfatice aferente, fie direct din circula ţia sanguină, pe la nivelul unor
venule postcapilare tapetate cu un endoteliu cuboidal, motiv pentru care se numesc venule
cu endoteliu înalt (HEV – high endothelial venules) (excepţie face splina, care nu are nici
circulaţie limfatică, nici HEV-uri şi unde, limfocitele pătrund prin artera splenică). Aceste
celule endoteliale prezintă o serie de caracteristici particulare, de exemplu, exprimă
constitutiv nivele crescute de molecule de adeziune ce facilitează extravazarea limfocitelor
(extravazare înseamnă ieşirea celulelor din torentul circulator şi pătrunderea lor în
ţesuturi).
Multe dintre limfocitele care pătrund într-un ganglion nu se întâlnesc cu antigenul
specific şi vor părăsi ganglionul prin vasul limfatic eferent. Din circulaţia limfatică,
limfocitele T ajung în cea sanguină prin ductul toracic, după care sunt recirculate în alte
organe i esuturi limfoide secundare. Rata extrem de crescut de migrare face ca, în
ş ţ ă
medie, un limfocit să traverseze cel puţin o dată pe zi fiecare ganglion din organism.
Limfocitele care întâlnesc antigenul specific vor interacţiona cu acesta şi se vor
activa (vezi Activarea limfocitelor). Anticorpii generaţi de plasmocitele ce se diferenţiază
din limfocitele B activate difuzează prin medulara ganglionului şi ies din ganglion via

112
limfaticul eferent, intrând, ulterior şi în circulaţia sanguină pentru a asigura protecţie
sistemică.
În cazul limfocitelor T activate în ganglion, atât limfocitele efector cât şi cele de
memorie care se generează în cursul răspunsului imun, părăsesc ganglionul prin limfaticul
eferent şi pătrund în circulaţia sanguină, de unde vor migra în ţesuturile periferice
inflamatorii, unde îşi vor exercita funcţiile.
Pattern-urile de recirculare sunt diferite pentru diferitele subseturi de limfocite şi
acest lucru este corelat cu variate molecule de adeziune exprimate, de pe de o parte, la
nivelul limfocitelor şi, pe de altă parte, la nivelul HEV-urilor din variate ţesuturi.
Moleculele de adeziune exprimate numai pe HEV-urile din anumite situsuri particulare
sunt numite adresine, pentru că ele direcţionează migrarea limfocitelor ce exprimă
molecule complementare către aceste situsuri particulare (adrese), iar moleculele
complementare adresinelor sunt numite receptori homing.
Recircularea Ly T naive este diferită de recircularea Ly T efector sau a celor de
memorie. Limfocitele naive, datorită expresiei unor molecule de adeziune din familia
selectinelor, recirculă în special prin ganglionii limfatici. Limfocitele T efector şi cele de
memorie exprimă preponderent molecule de adeziune ai căror liganzi se găsesc exprimaţi

la nivelul ţesuturilor periferice, ceea ce explică traficul orientat al acestor celule către
ţesuturile unde reacţia inflamatorie a fost ini ţiată. Celulele endoteliale de la nivelul
venulelor postcapilare din aceste ţesuturi exprimă molecule ce facilitează extravazarea
multor tipuri de leucocite importante pentru medierea reacţiilor inflamatorii, inclusiv
limfocite T efector şi de memorie, motiv pentru care, unii autori consideră şi numesc
situsurile inflamatorii ca ţesuturi limfoide terţiare.
În situaţiile în care reacţia inflamatorie acută nu se dovedeşte eficientă în eradicarea
antigenului, ea se cronicizează şi celulele endoteliale ale venulelor postcapilare din ariile
afectate dobândesc caracteristici comune cu HEV, inducând un trafic continuu şi constant
al limfocitelor T prin aceste situsuri.

113
Activarea limfocitelor T şi B

Interacţiunea antigenelor cu receptorii antigen-specifici de pe membranele


limfocitelor T şi B iniţiază o cascadă de evenimente care vor duce la proliferare celulară,
expansiune clonală şi diferenţierea celulelor în efectori şi limfocite de memorie.
Consecinţele activării limfocitelor T sau B sunt complet diferite, din punct de vedere al

funcţiei efectorilor. În cazul limfocitelor B, efectorii sunt reprezentaţi de plasmocite, celule


responsabile de secreţia anticorpilor. Efectorii T CD4+ sunt surse majore de citokine,
substanţe solubile cu efecte variate asupra diverselor tipuri celulare, în timp ce majoritatea
efectorilor T CD8+ sunt celule citotoxice, funcţia lor fiind aceea de a ucide ţinte celulare.

Activarea limfocitului T

Este iniţiată de interacţiunea dintre complexul TCR/CD3 de pe membrana


limfocitului T şi peptidul provenit din procesarea antigenului, prezentat în asociere cu o
moleculă MHC self exprimată pe membrana celulei partener (APC în cazul unui Ly T
CD4+ şi celula ţintă în cazul unui limfocit T CD8+). Această interacţiune şi semnalele de
activare ce iau naştere implică şi alte variate molecule exprimate pe membranele celor
două celule, numite molecule accesorii. Unele dintre ele facilitează un contact mai bun
între limfocite şi celulele partener, amplificând afinitatea de legare (de ex. molecule de
adeziune cum sunt perechea LFA-1↔ICAM-1). Altele intervin în activarea kinazelor
asociate secvenţelor ITAM de la nivelul lanţurilor CD3 (ex. CD45), altele func ţionează ca
şi co-receptori, intervenind atât în recunoaşterea moleculelor MHC, cât şi în transducerea
semnalului de activare (CD4 şi CD8).
Interacţiunea dintre TCR/CD3 şi Ag/MHC reprezintă semnalul principal de
activare , dar el nu este suficient pentru activarea completa a limfocitului T naiv. Este
necesar un semnal co-stimulator, care nu depinde de antigen şi este generat în urma
interacţiunii dintre molecula CD28, exprimată pe membranele limfocitelor T naive şi
activate şi moleculele din familia B7 (fig. 65). Au fost descrise dou ă molecule înrudite,
B7-1 şi B7-2. Ele sunt exprimate constitutiv pe membrana celulelor dendritice şi se
exprimă pe membranele macrofagelor activate şi a limfocitelor B activate, motiv pentru
care aceste trei tipuri celulare sunt considerate APC-uri profesioniste. Semnalul co-
stimulator intervine în stimularea secreţiei de IL-2 şi în proliferarea limfocitului T activat,

114
sinergizând efectul interacţiunii dintre TCR/CD3 şi Ag/MHC, iar absenţa lui induce
anergie.
Semnalizarea prin CD28 este controlată de acţiunea unui reglator negativ, molecula
CTLA-4 (Cytotoxic T Lymphocyte Associated molecule 4), prezent, după activare, pe
ambele subpopulaţii de limfocite T, Th şi Tc. CTLA-4 se exprimă relativ târziu pe
membrană, după 2-3 zile de la iniţierea activării limfocitului T şi intră în competiţie cu
molecula CD28 pentru legarea moleculelor B-7. Întrucât are o afinitate mai mare, CTLA-4
are abilitatea de a dislocui CD28 din complexele cu B-7 şi de a bloca semnalizarea
intracelulară necesară menţinerii stării de activare. Acest aspect este extrem de important
pentru controlul activării limfocitelor T odată ce antigenul este îndepărtat şi răspunsul
imun nu mai este necesar.

Fig. 65. Semnalele necesare activării limfocitului T naiv şi controlul prin CTLA-4

Recunoaşterea antigenului de către limfocitul T generează răspunsuri biologice cu


rol cheie, atât în imunitatea mediată celular, cât şi în cea umorală. Primul contact dintre
limfocitul T naiv şi antigenul specific va fi urmat de ini ţierea şi dezvoltarea unui răspuns
primar.
La aproximativ 48 de ore de la contactul cu antigenul, limfocitul T intr ă în ciclul
celular şi începe să prolifereze. Practic, interacţiunea dintre limfocitul T şi antigen iniţiază
o cascadă de evenimente biochimice intracelulare, ce determină, pe de o parte, intrarea
celulei T resting (Go) în faza G1 şi, pe de altă parte, transcripţia genei pentru IL-2 şi a

115
genei pentru lanţul α al receptorului pentru IL-2 (sunt gene care se activează precoce),
evenimente urmate de sinteza de IL-2 şi de expresia pe membrana limfocitului a unui
receptor pentru IL-2 de mare afinitate, format din trei lan ţuri polipeptidice numite α, β şi γ
(fig. 66).

Fig. 66. Receptorul pentru IL-2 (IL-2R) de mare afinitate

Semnalul co-stimulator intervine în amplificarea producţiei de IL-2, prin


stabilizarea IL-2 mARN. Secreţia IL-2 şi interacţiunea sa autocrină cu receptorii de mare
afinitate permite limfocitului naiv activat să depaşească faza G1 şi să înceapă să
prolifereze.

Fig. 67. Activarea limfocitulul T este urmat ă de expansiune clonală şi de generarea celulelor
efector şi a limfocitelor de memorie (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

116
Limfocitul activat se va divide de 2-3 ori pe zi, timp de 4-5 zile, fenomen numit
expansiune clonală şi va genera o clonă numeroasă de celule, care se vor diferenţia în
celule efector, cea mai mare parte, şi celule cu memorie (fig. 67).
În felul acesta se asigură un număr suficient de mare de limfocite specifice
antigenului care a declanşat răspunsul imun. Celulele efector îşi exercită funcţiile. Dacă
limfocitul activat este Ly T CD4+, efectorii generaţi se numesc helper, funcţia lor majoră
fiind de a secreta citokine. Aceste celule au fost denumite Th0. În funcţie de citokinele din
micromediul în care au fost generate, dar şi de alţi factori, celulele Th0 se vor diferenţia
mai departe în efectori de mai multe tipuri (vezi efectorii Th1, Th2). Dacă limfocitul T
activat este Ly T CD8+, efectorii se numesc citotoxici şi au ca funcţie majoră uciderea
Ag-specifică a ţintelor celulare. O parte dintre celulele T expansionate clonal în urma
stimulării antigenice se diferenţiază în limfocite T de memorie, care par să aiba
capacitatea de a supravieţui un timp îndelungat şi care, la contactele ulterioare cu acelaşi
antigen, vor iniţia răspunsuri secundare. Procesul diferenţierii celulelor dintr-o clonă în
efectori sau celule de memorie este dependent atât de activarea indusă de antigen, cât şi de
alţi factori, cum sunt citokinele şi semnalele induse de moleculele accesorii. Popula ţia de
celule T de memorie este suficient de numeroasă; sunt celule resting (Go) al căror trafic

limfocitar este diferit de cel al celulelor naive şi par să fie mai uşor şi mai rapid de activat,
în sensul că nu mai au nevoie de semnalul co-stimulator, mediat de moleculele CD28/B7.
Unele limfocite T recunosc antigene de altă natură decât proteică, (ex. lipide,
glicolipide), dar aceste antigene nu sunt prezentate în asociere cu moleculele MHC clasice,
ci cu alte structuri membranare, de exemplu molecula CD1.

În general, activarea limfocitelor T este specifică şi depinde de specificitatea TCR


(activare monoclonală). Există, însă, structuri capabile să stimuleze clone multiple de
limfocite T (activare policlonală), independent de specificitatea TCR. Aceste structuri se
numesc mitogeni sau activatori policlonali.
Unii mitogeni sunt lectine, structuri de srcine vegetal ă (ex. fitohemaglutinina –
PHA sau concanavalina A – ConA), care activeaz ă limfocitele T independent de TCR;
altele, numite superantigene, sunt structuri de natură bacteriena (SAg exogene) sau virală
(SAg endogene), care interacţionează cu toate limfocitele T CD4+ ce exprim ă TCR cu o
anumită particulară secvenţă Vβ.
Acest tip de antigene nu sunt procesate şi prezentate clasic în cupa MHC, ci se
leagă pe suprafaţa exterioară a moleculelor MHC II şi a domeniului Vβ al TCR (fig. 68),

117
mod particular de acţiune ce le permite să activeze simultan un număr mare de clone
diferite de Ly T, uneori până la 5% din întreaga populaţie de Ly T CD4+. Activarea unui
număr foarte mare de limfocite T şi generarea de efectori duce la o secreţie masivă de
citokine, urmată de instalarea unui şoc toxic. Multe SAg sunt exotoxine ale bacteriilor
Gram+: enterotoxine stafilococice, toxina sindromului de şoc toxic (TSST-1), exotoxine
streptococice.

Fig. 68. Superantigene

Proprietăţi ale limfocitelor T efector

Limfocitele T CD4+ efector se numesc limfocite T helper (Ly Th) iar funcţia lor
majoră este de a secreta citokine.
Acestea sunt molecule solubile, grupate în familii, secretate de diverse tipuri
celulare, de obicei local, în cantit ăţi reduse, care acţionează fie local, în manieră autocrină
sau paracrină, fie la distanţă, în manieră endocrină.
Acţionează asupra unor diverse tipuri celulare prin intermediul receptorilor pentru
citokine şi, prin efectele pe care le produc, citokinele regleaz ă răspunsurile imune celulare,
umorale şi reacţiile inflamatorii. Ly Th secretă citokine care acţionează asupra multor
tipuri celulare, inclusiv asupra limfocitelor T şi B. Din punctul de vedere al pattern-ului
(profilului) de secreţie, limfocitele Th au fost împ ărţite în două subseturi majore, numite
Th1 şi Th2. Ambele subseturi secretă IL-3 şi GM-CSF, în rest profilul citokinic este
complet diferit.

118
Celulele Th1, denumite şi pro-inflamatorii, secretă IL-2, IFN-γ şi TNF-β, citokine
care sunt responsabile de multe funcţii mediate celular (de ex. activarea Ly T citotoxice),
dar şi de producţia de anticorpi de tip IgG, (subclasele capabile să activeze complementul).
Acest subset pare, de asemenea, să intervină în producerea reacţiilor inflamatorii exagerate
şi a distrucţiilor tisulare asociate (fig. 69).
Celulele Th2 secretă IL-4, IL-5, IL-10, IL-13; stimuleaz ă activarea şi diferenţierea
eozinofilelor, oferă ajutor limfocitelor B, promovând producţia de anticorpi din clasele
IgM, IgE şi IgG. Este subsetul implicat în reacţiile alergice (fig. 69).

Fig. 69. Efectori T helper şi pattern-ul lor de secreţie (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed.
WH Freeman and Company, 2000)

Diferenţele dintre citokinele secretate de cele două seturi de celule Th determin ă


funcţiile biologice diferite ale acestora. IFN- γ activează macrofagele, le potenţează
activitatea microbicidă, le amplifică expresia moleculelor MHC II şi le stimulează secreţia
de citokine. La rândul lor, prin secreţia de IL-12, macrofagele stimulează diferenţierea
celulelor Th în efectori de tip Th1. Tot IFN-γ stimulează switch-ul de clasă de la IgM la
IgG, anticorpi care, funcţionând ca opsonine, amplifică fagocitoza. IFN-γ şi TNF-β
mediază reacţiile inflamatorii, inclusiv a celei asociate cu hipersensibilitatea întârziată. Prin

119
secreţia de IL-2 şi IFN-γ, setul Th1 intervine în diferenţierea Ly T citotoxice din Ly T
CD8+ activate. Producţia acestui pattern citokinic face ca acest subset s ă răspundă la
infecţiile virale şi la cele cu patogeni intracelulari.
Prin secreţia de IL-4 şi IL-5, subsetul Th2 induce switch-ul de clas ă şi producţia de
IgE şi stimulează capacitatea eozinofilelor de a ucide paraziţi, eventual opsonizaţi cu IgE.
Tot prin intermediul IgE, Th2 este implicat în medierea reac ţiilor alergice
(hipersensibilitate de tip I).
Numeroase studii au demonstrat că dezvoltarea unui răspuns imun şi efectele
acestuia sunt critic influenţate de pattern-ul citokinic caracteristic celor două subseturi.
Profilul Th1 este crescut în r ăspunsul la patogeni intracelulari (imunitate mediată celular),
în timp ce profilul Th2 este dominant în infec ţii cu helminţi şi în alergii, fiind responsabil
de dezvoltarea imunităţii umorale. Aceste moduri diferite de diferenţiere a limfocitelor T
CD4+ naive se datorează condiţiilor din micromediul de stimulare a limfocitelor. Dintre
factorii cei mai importanţi implicaţi amintim:
a) citokinele produse devreme în cursul răspunsului imun. De exemplu, IFN-γ şi IL-12
induc dominant efectori Th1, în timp ce IL-4 este esen ţial pentru generarea efectorilor Th2
(surse precoce de IL-4 sunt mastocitele, eozinofilele, bazofilele şi NKT-urile).
b) natura APC-urilor; de exemplu, macrofagele şi celulele dendritice, surse de IL-12,
induc generarea de efectori de tip Th1.
Mai mult, odată ce un subset de T-uri func ţionale a fost generat, el va inhiba
apariţia sau funcţionalitatea celuilalt. De exemplu, IFN-γ, secretat de Th1, inhibă generarea
Th2, în timp ce IL-4 şi IL-10, produse de Th2, inhibă generarea de efectori Th1.
Relativ recent au fost identificate celule efector care secretă citokinele pro-
inflamatorii IL-17 şi IL-6; ele au fost numite Th17, datorită faptului că secreţia acestei
citokine este restrictată acestui subset. La om, niveluri crescute de IL-17 au fost
identificate în sângele, în fluidul cerebro-spinal şi în ţesuturile pacienţilor cu boli
autoimune de tipul sclerozei multiple, artritei reumatoide sau bolii inflamatorii a tubului
digestiv (inflammatory bowel disease).
Limfocitele T CD8+ efector se numesc Ly T citotoxice (Ly Tc, CTL), iar funcţia
lor majoră este uciderea celulelor infectate de microorganisme, virusuri şi unele bacterii.
Mecanismul prin care CTL ucide este inducerea apoptozei la nivelul ţintei, iar căile
prin care activează apoptoza sunt:
- secreţia de perforine şi granzime; mecanismul este asemănător celui utilizat de celulele
NK, cu diferenţa că uciderea pe care o realizează T-ul citotoxic este specifică ţintei (fig.

120
70). Realizarea conjugatului efector-ţintă este mediat de recunoaşterea de către Ly T
citotoxic prin intermediul TCR a complexului Ag/MHC I.
- apoptoza indusă printr-o serie de sisteme moleculare membranare, dintre care cel mai
cunoscut este sistemul Fas/FasL. Interacţiunea dintre molecula FasL, exprimată pe
membrana CTL şi ligandul specific (Fas) de pe ţintă, declanşează o cascadă de evenimente
intracelulare, care au drept consecinţă activarea, în nucleul ţintei, a unei endonucleaze,
responsabilă de fragmentarea acizilor nucleici. Distrugerea materialului genetic, este
urmată de fragmentarea nucleului şi apoi a întregii celule ţintă, cu formarea de corpi
apoptotici, ce vor fi îndepărtaţi prin fagocitoză (fig. 70).

Fig. 70. Mecanisme de ucidere extracelular ă (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

Funcţiile subpopulaţiilor de limfocite T nu sunt exclusive. Exist ă limfocite T CD4+


care sunt citotoxice şi ucid, după cum limfocite T CD8+ ce secretă citokine. De altfel, o
sursă foarte importantă de IFN-γ este T-ul CD8+. Deşi dificil de definit cu precizie, se pare

că există celule T CD8+ ce intervin în reglarea r ăspunsului imun (vezi Reglarea RI).

121
Activarea limfocitului B

După exportarea lor din măduva hematogenă, Ly B mature şi naive populează


organele şi ţesuturile limfoide secundare, unde pot avea şansa să întâlnească antigenul
pentru care exprimă receptori specifici. În absenţa activării Ag-specifice, viaţa Ly B naive
în periferie este scurtă, ele murind prin apoptoză după câteva săptămâni.
Activarea Ag-specifică a unui Ly B naiv necesită trei semnale de activare. Primul este
generat în urma interacţiunii dintre receptorii pentru antigen şi Ag. Majoritatea antigenelor
sunt multivalente şi angajează mai multe molecule BCR (B cell receptor), legându-le
încrucişat (fig. 71).

Fig. 71. Primul semnal de activare a Ly B

Receptorii pentru antigen sunt reprezentaţi de complexe moleculare formate din


imunoglobuline de membrană (din clasele IgM şi IgD, dar cu aceeaşi specificitate), la care
se asociază câte doi heterodimeri Ig- /Ig- , membri ai superfamiliei imunoglobulinelor,
care funcţionează în aceeaşi manieră ca şi complexul CD3 de la nivelul LyT (intervin în
transducerea semnalului de activare, cozile lor intracitoplasmatice prezentând motivele de

activare ITAM şi fiind asociate cu kinaze). Acest prim semnal declan şează activarea unei
cascade enzimatice intracelulare ce are drept urmare activarea unor factori nucleari de
transcripţie, responsabili de inducerea de modific ări în expresia unor gene şi de intrarea
celulei în ciclul celular, din G0 în G1. Amplificarea acestui semnal este esenţială şi este
realizată de un complex molecular, ce funcţionează ca şi co-receptor al BCR, format din
trei proteine: CD19, CD21 (CR2) şi CD81 (TAPA-1).

122
Cel de-al doilea semnal de activare depinde de natura Ag.
Activarea Ly B se poate realiza pe două căi diferite, în funcţie de natura
antigenelor. Astfel, activarea Ly B de către majoritatea antigenelor proteice este posibilă
numai în prezenţa semnalelor provenite de la limfocitele T helper, motiv pentru care aceste
antigene se numesc antigene T-dependente (nu pot induce singure activarea Ly B, ci
numai în prezenţa semnalelor furnizate de către T-urile helper antigen-specifice).
Răspunsul Ly B la acest tip de antigene necesit ă contactul direct cu Ly Th, nu simpla
expunere la citokinele pe care acesta le secretă.
Recunoaşterea Ag-ului de către limfocitul B cu receptor specific este urmat ă de
legarea acestuia de imunoglobulinele de membran ă (mIg). Complexele sunt internalizate,
procesate şi peptidele antigenice generate sunt cuplate cu molecule MHC II şi expuse pe
membrana Ly B. Interacţiunea dintre BCR şi Ag amplifică expresia membranară a unor
molecule importante cum sunt MHC II şi determină, de asemenea, menţinerea expresiei
membranare a moleculei CD40.
În paralel, o serie de alte tipuri de APC-uri, cum sunt celulele dendritice prezintă, în
paracortex, antigenul limfocitelor T CD4+ specifice, care se vor activa, vor prolifera şi se
vor diferenţia în celule T helper ce vor exprima CD40L. În acest moment, cele dou ă celule

partener, necesare formării conjugatului T-B sunt activate, dar sunt localizate în zone
diferite ale ganglionului. Se pare că limfocitul B activat de antigen este atras şi migrează
spre paracortex datorită unor factori chemotactici.

Fig. 72. Semnale necesare activării limfocitului B de c ătre antigene T-dependente

123
La marginea foliculului primar, limfocitul B activat de Ag întâlne şte limfocitul T
helper specific pentru acelaşi antigen şi formarea conjugatului va determina generarea
semnalelor 2 şi 3 de activare pentru limfocitul B (fig. 72).
Interacţiunea dintre CD40L, exprimată pe T-ul helper, şi molecula CD40 de pe
membrana Ly B furnizează cel de-al doilea semnal de activare necesar Ly B să
depăşească faza G1 şi să înceapă să prolifereze, iar citokinele eliberate de Ly T pentru care
Ly B exprimă receptori (IL-2, IL-4, IL-5, IL-10 IFN-γ, TGF-β, etc) vor influenţa, pe de o
parte, proliferarea şi, pe de altă parte, diferenţierea Ly B proliferante în celule efector
(plasmocite) şi Ly B de memorie (al treilea semnal).

Răspunsul imun primar şi RI secundar

Dinamica şi caracteristicile răspunsului imun umoral, manifestat prin secre ţie de


anticorpi, sunt extrem de diferite în funcţie de natura limfocitelor B ce se activeaz ă.
Activarea unui Ly B naiv duce la dezvoltarea RI primar, iar activarea unui Ly B de
memorie este urmată de dezvoltarea RI secundar.
În general, RI imun primar are o perioadă de latenţă mai mare (aproximativ 7-10
zile), necesară activării Ly B naive specifice, expansiunii clonale a acestora şi diferenţierii
celulelor proliferante în plasmocite şi celule B de memorie. Aceast ă fază este urmată de
creşterea nivelului seric al anticorpilor pân ă la atingerea unui maxim (peak) ce se menţine
o perioadă variabilă de timp (platou), după care intră în declin (fig. 73).

Fig. 73. RI primar şi RI secundar

124
În cursul RI primar, ini ţial, majoritatea anticorpilor secretaţi aparţin clasei IgM,
după care pot apare şi anticorpi din alte clase, cum sunt IgG, IgA sau IgE, datorit ă
fenomenului de comutare de clasă (switch de clasă). În funcţie de persistenţa Ag-nului, RI
primar poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Limfocitele B de memorie generate
în cursul RI primar redevin celule resting (G 0), re-exprimă receptori BCR cu alte izotipuri,
mai eficiente (IgG, IgA, IgE al ături de cantităţi mici de IgM), iar durata lor de viaţă este
variabilă, unele dintre ele putând persista, se pare, perioade foarte lungi. Capacitatea de a
dezvolta un RI secundar depinde de existenţa acestei populaţii de limfocite B de memorie,
ca şi de prezenţa limfocitelor T de memorie. RI secundar se dezvolt ă în urma activării
specifice a limfocitelor B de memorie, are o perioad ă de latenţă mai scurtă, comparativ cu
a RI primar, secreţia de anticorpi atinge o magnitudine mai mare şi durează mult mai mult.
Anticorpii secretaţi au o afinitate pentru Ag mai mare (maturaţia de afinitate) şi
majoritatea aparţin altor izotipuri decât IgM (comutare de clasă).
Situsurile in vivo în care se generează răspunsul imun umoral sunt organele şi
ţesuturile limfoide secundare. În general, antigenele p ătrund în aceste situsuri singure sau
asociate cu celule capabile să le transporte (celule Langerhans, celule dendritice, etc). Într-
un ganglion limfatic antigenele sunt antrenate de limfă, colectate şi concentrate.

Limfocitele pătrund în ganglion fie prin limfaticele aferente, fie direct în paracortex pe la
nivelul HEV (high endothelial venules) (fig. 74).

Fig. 74. Diapedeza limfocitelor (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Activarea iniţială a limfocitelor T şi B specifice unui acelaşi antigen se produce, se


pare, în paracortex, regiune populată de Ly T, macrofage, DCs, celule ce funcţionează ca
APC-uri profesioniste. După 1-2 zile de la confruntarea cu Ag, acesta este prezentat de

125
APC-uri Ly T CD4+ naive, care se vor activa, vor expansiona clonal şi vor genera efectori,
numiţi Ly Th. În paralel, Ly B naive migreaz ă din cortexul superficial (zona B-
dependentă) în paracortex (marginea folicului primar) unde interac ţionează specific cu Ag,
îl internalizează, îl procesează şi-l expun pe membrană ca peptide antigenice asociate cu
molecule MHC II. Complexele Ag/MHC II sunt recunoscute de Ly Th generate deja, iar
formarea conjugatului T-B oferă Limfocitelor B semnalele necesare prolifer ării
(interacţiunea CD40L-CD40, citokine). Astfel, în aceste mici zone de proliferare din
paracortex se va diferenţia un prim val de plasmocite, numite plasmocite cu viaţă scurtă,
care vor migra în medulară şi care vor secreta IgM. Anticorpii secretaţi ajung în circulaţie
şi vor interacţiona cu antigenul formând complexe Ag-Ac.
După câteva zile de la aceast ă rundă de proliferare, se crede că un număr redus de
Ly B activate şi câteva Ly Th migrează în zona B-dependentă, la nivelul foliculilor
primari. Celulele foliculare dendritice (FDC) de la acest nivel, nu exprimă molecule MHC
II şi nici nu prezintă antigene limfocitelor T CD4+, în schimb, au prelungiri citoplasmatice
extrem de lungi la nivelul cărora exprimă receptori Fc şi receptori pentru unele
componente ale complementului, prin intermediul cărora leagă complexe Ag-Ac, formate
din primii anticorpi secretaţi în zona T-dependentă sau antigene opsonizate cu factori ai

complementului.
Reţinerea acestor complexe pe prelungirile citoplasmatice ale FDC-urilor poate
dura foarte mult, uneori chiar luni de zile. De la nivelul acestor celule se elibereaz ă mici
particule formate din membrana acoperită de complexe antigen-anticorp, numite icozomi,
care vor fi legate de Ly B cu BCR specific şi endocitate. Antigenele din icozomi, procesate
şi expuse ca peptide în cupe MHC II vor fi recunoscute de Ly Th specifice în urma
formării conjugatului T-B, ceea ce are drept rezultat activarea şi proliferarea ambelor
celule din conjugat.
Această a doua rundă de proliferare are loc în zona B-dependentă, este responsabilă
de formarea centrilor germinali (apar dup ă 7-10 zile de la expunerea iniţială la antigen),
ceea ce transformă foliculii primari în foliculi secundari şi necesită interacţiunea dintre
moleculele CD40 (Ly B) şi CD40L (Ly T). Totodată, această interacţiune, la care se
adaugă şi citokinele secretate de Ly T are ca efect comutarea de clasă a Igs (switch de
clasă), fenomen ce reprezintă schimbarea izotipului imunoglobulinelor de la IgM la IgG
sau/şi IgA sau/şi IgE. Celulele B proliferante se numesc centroblaste, au dimensiuni
crescute, nu exprimă imunoglobuline pe membrană, iar zona unde sunt generate se
numeşte zona întunecată (dark zone) (fig. 75). După ce se opresc din proliferare, celulele

126
devin centrocite, sunt mici, non-divizibile şi re-exprimă imunoglobuline membranare (cu
alte izotipuri decât Ly B activat ini ţial - switch de clasă).

Fig. 75. Evenimente în centrul germinal (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman
and Company, 2000)

Totodată, în timpul rundelor repetate de proliferare ale Ly B din zona întunecat ă, la


nivelul segmentelor genice ce codează domeniile variabile ale imunoglobulinelor se produc
extrem de frecvent mutaţii punctiforme întâmplătoare, proces ce are drept consecin ţă
faptul că imunoglobulinele pe care centrocitele le re-exprimă vor avea afinităţi diferite
pentru antigen.
Pe măsură ce numărul lor creşte, centrocitele migrează din zona întunecată spre o
regiune a centrului germinal bogată în FDC-uri, numită zona clară (light zone). Aici, ele

127
iau contact cu antigenele fixate şi expuse pe prelungirile citoplasmatice ale FDC-urilor,
fiind selectate în funcţie de abilitatea receptorilor lor de a interacţiona cu aceste antigene.
Un centrocit ale cărui imunoglobuline membranare leagă eficient antigenul va primi un
semnal esenţial pentru supravieţuire. Acele centrocite ce nu pot lega antigenul, nu primesc
acest semnal, mor prin apoptoză şi sunt fagocitate de un tip special de macrofage,
macrofage cu corpi tingibili. Mai mult, la nivelul FDC-urilor, cantitatea de antigen fiind
limitată, centrocitele trebuie să competiţioneze, astfel încât numai acelea cu receptori de
mare afinitate vor lega eficient antigenul. Acest eveniment este crucial în selec ţia acelor
centrocite cu receptori de mare afinitate pentru Ag şi stă la baza procesului numit
maturaţie de afinitate.
Totuşi, se pare că semnalul necesar supravieţuirii, primit de centrocite, nu este
suficient. Sunt necesare, de asemenea, semnale provenite de la Ly Th, în urma c ărora
centrocitele selectate proliferează intens şi se vor diferenţia în plasmablaşti şi celule B de
memorie.
Plasmablaştii migrează din foliculii secundari în medulara ganglionului, se
maturează în plasmocite şi pot rămâne aici sau pot migra în măduva osoasă sau pulpa roşie
a splinei. Aceşti efectori sunt plasmocite cu viaţă lungă, care secretă anticorpi de mare

afinitate, perioade îndelungate (luni de zile), în absenţa re-expunerii la antigenul iniţial.


Limfocitele B de memorie, generate şi ele în zona clară a centrului germinal din
centrocitele selectate, seamănă cu celulele naive în ceea ce prive şte dimensiunea şi
morfologia, dar se deosebesc de limfocitele naive activate iniţial, prin markeri de suprafaţă
diferiţi şi prin faptul că au o viaţă mult mai lungă.
Celulele de memorie generate într-un ganglion limfatic pot r ămâne cantonate la
acest nivel sau pot intra în circula ţie, „patrulând” de-a lungul sistemului limfatic sau
localizându-se în ţesuturile periferice (SALT, MALT) şi supraveghindu-le.

Există, însă, şi antigene care prezintă capacitatea de a activa singure limfocitele B.


Se numesc antigene T-independente şi au fost împărţite în două tipuri.
Antigenele T-independente de tipul 1 (Ag TI-1) induc direct proliferarea
limfocitelor B. În concentraţii mari, aceste molecule determină activarea şi proliferarea
majorităţii limfocitelor B, indiferent de specificitatea receptorului lor pentru antigen,
fenomen ce se numeşte activare policlonală. Datorită acestei caracteristici, Ag TI-1 mai
sunt numite şi mitogeni ai limfocitelor B. La concentraţii mai mici, aceste antigene induc
numai activarea limfocitelor B specifice. Acest tip de antigene nu induce maturaţie de

128
afinitate, switch de clasă şi nici memorie imunologică, fenomene care necesită semnale de
la limfocitele T helper. Exemplu de Ag TI-1 este lipopolizaharidul bacterian (LPS),
constituent al multor pereţi bacterieni.
Antigenele T-independente de tipul 2 (Ag TI-2) prezintă epitopi multipli, identici
şi repetitivi şi au capacitatea de a lega încruci şat (cross-linking) mai multe molecule BCR
de pe membrana limfocitului B, activându-l (fig. 76). Exemplu de Ag TI-2: polizaharidele
din structura pereţilor bacterieni (polizaharidul pneumococic), flagelina (Salmonella).
Răspunsul imun la antigene T-independente constă în special în secreţia de IgM şi nu este
urmat de instalarea memoriei imunologice.

Fig. 76. Ag T independente tip-2

Răspunsul LyB faţă de antigenele T-independente furnizează o protecţie rapidă şi


specifică împotriva unor patogeni extracelulari care, prezentând capsule polizaharidice,
rezistă ingestiei de către fagocite şi, în felul acesta, se sustrag şi răspunsului specific din
partea LyT. Anticorpii sintetizaţi de către Ly B, chiar în absenţa semnalelor T, vor
opsoniza aceşti patogeni, facilitând fagocitoza şi distrugerea lor.

129
Memoria imunologică

Reprezintă capacitatea sistemului imun specific de a r ăspunde mai rapid şi mai


eficient (optimizat) faţă de antigene cu care a mai venit în contact. Acest lucru reflect ă
preexistenţa unei populaţii de limfocite antigen-specifice, expansionată clonal. Persistenţa
memoriei imunologice timp îndelungat după o infecţie nu poate fi cauzată întotdeauna de
expunerea repetată la agentul patogen. Exist ă doua explicaţii (ipoteze) pentru persistenţa
memoriei imunologice:
1. Limfocitele induse de expunerea srcinal ă la patogen au o viaţă îndelungată şi
persistă într-o stare de repaus până la următorul contact cu antigenul.
2. Limfocitele activate de expunerea srcinal ă la antigen sunt re-stimulate repetitiv,
chiar în absenţa unor noi întâlniri cu antigenul. Acest lucru ar fi posibil prin persisten ţa în
fiecare individ a unor mici cantităţi de patogen, insuficiente pentru răspândirea infecţiei,
dar suficiente pentru stimularea celulelor. În urma acestor stimulări, celulele vor exprima o
serie de molecule anti-apoptotice, necesare supravieţuirii.
În cazul limfocitelor B, celulele cu memorie antigen-specifice diferă de cele naive,
atât cantitativ, cât şi calitativ (tabelul 1).

Tabel 1. Prezentarea comparativă a unor proprietăţi ale limfocitelor B naive şi ale celor de
memorie
Proprietăţi/markeri membranari Ly B naive Ly B de memorie
imunoglobuline IgM, IgD IgG, IgA, IgE
receptori pt. complement expresie scăzută expresie crescut ă
durata de viaţă în general, câteva zile pot avea via ţă foarte lungă
(luni, ani)
afinitatea BCR relativ scăzută crescută
molecule de adeziune ICAM-1 scăzut ICAM-1 crescut

După stimularea primară, celulele B, care răspund la un anumit antigen, cresc ca


frecvenţă de aproximativ 10-100 de ori (expansiune clonală), iar plasmocitele ce se
diferenţiază produc anticorpi cu afinitate mai mare decât afinitatea receptorilor pentru
antigen ai celulelor B stimulate iniţial (specificitatea este aceeaşi). De altfel, afinitatea
anticorpilor sintetizaţi continuă să crească pe parcursul răspunsurilor imune secundare şi
ulterioare (fenomenul se numeşte maturaţie de afinitate).

130
Fig. 77. RI primar şi RI secundar. Secreţia de anticorpi

Re-expunerea la antigen la 7-10 zile de la stimularea primară, conduce la apariţia


mai rapidă a răspunsului imun (perioadă de latenţă de 1-3 zile), o creştere mai rapidă a
titrului anticorpilor şi o persistenţă mai îndelungată a sintezei anticorpilor (fig. 77). În
consecinţă, caracteristicile răspunsului imun secundar sunt: latenţa mai scurtă, titru mai

ridicat al anticorpilor şi extinderea duratei intervalului în care se pot detecta anticorpii


produşi.
În cursul răspunsului imun primar, secreţia de anticorpi este dominată de IgM şi
numai spre sfârşitul acestuia apar şi alte izotipuri de imunoglobuline. Celulele B care sunt
generate în cursul răspunsului imun primar realizează, sub efectul citokinelor secretate de
Ly T CD4+, un fenomen de comutare de clasă (switch de clasă), adică îşi comută izotipul
de la IgM la alte izotipuri mai eficiente, IgG, IgA sau IgE. Dac ă Ly B naive exprimă pe
membrană, ca receptori pentru antigen, IgM şi IgD, celulele B de memorie exprim ă
receptori de tip IgG, IgA sau IgE.
Răspunsul imun secundar se caracterizează prin producerea de mici cantităţi de
IgM şi de mari cantităţi de IgG, IgA sau IgE. IgM sunt secretate de limfocitele naive care
s-au generat din măduva osoasă în răstimp, specifice antigenului şi care generează, prin
activare, răspuns imun primar.
Caracterizarea limfocitelor T de memorie este mai dificilă, pentru că receptorul
pentru antigen al celulelor T nu suferă nici comutare de clasă, nici maturaţie de afinitate.
Ca şi în cazul celulelor B, num ărul limfocitelor T, ce reacţionează specific cu un anumit

131
antigen, creşte marcant după imunizare, persistând la un nivel semnificativ pentru tot restul
vieţii individului.
Diferenţele dintre răspunsurile imune T primar şi secundar pot fi evidenţiate prin
fenomenul de rejet al grefei (fig. 78).

Fig. 78. RI primar şi secundar T

Grefele de piele între animale allogeneice sunt acceptate iniţial, dar apoi sunt
rejetate la 11-15 zile de la grefare, interval necesar pentru activarea limfocitelor T şi

generarea de efectori specifici. În cazul în care, unui animal care a primit anterior o
allogrefă pe care a rejetat-o, i se face o nou ă grefă provenită de la acelaşi donor, cea de-a
doua grefă va fi rejetată mult mai rapid (6-8 zile).
De asemenea, au fost identificate şi o serie de molecule membranare a căror
expresie poate face distincţia între limfocitele T naive şi cele de memorie. De exemplu,
limfocitele T exprimă molecula CD45, implicată în activare, dar izoforma exprimată
depinde de statusul celulei. Astfel, celulele naive exprimă izoforma CD45RA, moleculă cu
greutate moleculară mare, care nu se asociază TCR, dar care intervine în semnalizarea
necesară activării celulei, în timp ce limfocitele T de memorie exprimă izoforma
CD45RO, cu o greutate moleculară mai mică, ce se exprimă asociată TCR-ului şi
facilitează activarea mai rapidă a celulei.
O serie de molecule ce func ţionează ca receptori homing caracterizează preferenţial
o anumită categorie de limfocite T, ceea ce explică de ce există diferenţe între modalităţile
în care fac trafic limfocitar limfocitele T naive, fa ţă de cele de memorie. Limfocitele naive
sunt localizate la nivelul organelor limfoide secundare şi recirculă continuu la acest nivel,
în timp ce limfocitele de memorie sunt localizate şi recirculă, în special, în ţesuturile

132
periferice ale organismului ce constituie porţi de intrare pentru patogeni, anticipând, în
acest fel, un nou posibil atac.
De asemenea, limfocitele T de memorie îşi modifică (intensifică) expresia si
afinitatea unor molecule de adeziune, ceea ce le va permite o mai bună interacţiune cu
celulele prezentatoare de antigen. Astfel, spre deosebire de limfocitele T naive, care
interacţionează aproape exclusiv cu celulele dendritice (DCs – dendritic cells)
prezentatoare de antigen, celulele de memorie interacţionează cu antigene prezentate de
diverse tipuri de APC-uri, celule dendritice, limfocite B, macrofage, iar activarea lor se
poate produce la concentraţii foarte scăzute de antigen şi, de cele mai multe ori, nu necesită
co-stimulare sau aceasta este minimă. Toate aceste modificări măresc sensibilitatea
limfocitelor T de memorie fa ţă de stimularea antigenică. De exemplu, activarea
limfocitelor CD8+ (citotoxice) naive necesită semnale de la limfocitele T helper specifice
pentru acelaşi antigen, în timp ce limfocitele Tc de memorie nu mai au nevoie de acest
ajutor pentru a se activa. De asemenea, odată activate, limfocitele T de memorie
proliferează mult mai rapid şi pentru o mai lungă perioadă de timp, comparativ cu celulele
naive.
Cele mai multe limfocite T de memorie persist ă luni de zile şi, frecvent, ani.

Lungimea vieţii unei clone de limfocite T de memorie variază în funcţie de natura


antigenului care a iniţiat răspunsul imun primar. Această variabilitate este demonstrată de
schemele de imunizare a vaccinurilor. Pentru unele afec ţiuni (poliomielita, de exemplu), o
singură administrare a antigenului conferă protecţie faţă de această boală de-a lungul
întregii vieţi. În contrast, pentru alte afecţiuni de natură infecţioasă (de exemplu, tetanos),
este necesară administrarea de doze de vaccin la fiecare câţiva ani, pentru protecţie.

133
Antigene T-independente. Sistemul ABO

Un sistem de grupe sanguine reprezintă o manieră de clasificare a sângelui în


funcţie de prezenţa sau absenţa unor structuri antigenice care se exprim ă pe membrana
eritrocitelor. Aceste antigene sunt moştenite; din punct de vedere chimic, ele pot fi
proteine, carbohidraţi, glicoproteine sau glicolipide şi se pot exprima şi la nivelul altor
tipuri celulare din variate ţesuturi. Societatea Internaţională de Transfuzii Sanguine
recunoaşte în prezent peste 30 de sisteme umane de grupe sanguine.
Sistemul ABO uman a fost descris pe baza unor antigene exprimate pe membrana
hematiilor şi a unor anticorpi din ser. Ulterior, el a fost eviden ţiat şi la unele primate, ca
gorile şi cimpanzei. Primele trei grupe, A, B şi O au fost identificate şi descrise de Karl
Landsteiner în 1900-1901, iar cea de-a patra grupa, AB, de Decastrello şi Sturli în 1902
(tabelul 2).

Tabel 2. Sistemul ABO – grupe sanguine


Grup O Grup A Grup B Grup AB

Ag (A/B) exprimat pe hematii niciunul A B A şi B

anti-A nici una dintre


Ac (anti-A/anti-B) în ser şi anti-B anti-A specificităţi
anti-B

Sunt descrise două antigene, numite A şi B (se mai utilizează denumirea de


aglutinogene A şi B), molecule de natură glucidică şi două tipuri de anticorpi (aglutinine
sau isohemaglutinine), cu specificităţi pentru aceste antigene: anticorpi anti-A şi anticorpi
anti-B. In funcţie de prezenţa sau absenţa antigenelor şi, respectiv, a anticorpilor, subiecţii
umani au fost clasificaţi în patru grupe sau fenotipuri (tabel 2). Astfel:
Indivizii de grup sanguin O (I) se caracterizeaz ă prin absenţa antigenelor A şi B de
pe hematii şi prin prezenţa ambelor tipuri de anticorpi în ser.

Indivizii de grup A (II) prezintă pe membrana hematiilor lor antigenul A, iar în ser,
anticorpi anti-B.
Indivizii de grup sanguin B (III) prezint ă antigenul B pe hematii şi anticorpi anti-A
în ser.
Indivizii de grup AB (IV) au pe hematii ambele antigene, A şi B, iar în ser, nu au
nici una dintre cele două tipuri de aglutinine.

134
O transfuzie de sânge incompatibil în sistemul ABO duce imediat la aglutinarea şi
distrugerea hematiilor transfuzate, uneori cu consecinţe fatale. De exemplu, administrarea
de sânge, de la un individ A la un individ B, este urmat ă rapid de interacţiunea dintre
anticorpii anti-A din serul primitorului cu hematiile A+ ale donatorului. Acest fenomen,
care apare imediat după administrarea sângelui incompatibil, demonstrează că, în serul
primitorului, anticorpii anti-A există deja. Acest lucru este valabil pentru to ţi indivizii
umani din grupele sanguine O, A şi B (excepţie fac indivizii AB, care nu au aglutinine).
Cum se explică existenţa acestor anticorpi, cunoscut fiind faptul c ă sinteza anticorpilor este
indusă de contactul cu antigenul specific şi se produce la un interval de 10-14 zile de la
primul contact cu acel antigen?
Antigenele A şi B sunt glucide cu structură extrem de simplă, foarte răspândite în
natură şi, de fapt, anticorpii anti-A şi anti-B sunt induşi de expunerea naturală la antigene
similare prezente în mediul înconjurător, cum sunt structuri din alimente, antigene virale
sau antigene de la nivelul microorganismelor ce formeaz ă flora comensală digestivă,
structuri ce prezintă epitopi ce s-au dovedit comuni cu cei ai antigenelor A şi/sau B
exprimate pe membrana hematiilor umane.
Răspunsul imun faţă de acest tip de antigene T-independente este reprezentat de

secreţie de anticorpi din clasa IgM, acest tip de antigene neinducând fenomenul de switch
de clasă. Datorită fenomenului de reactivitate încrucişată, anticorpii reacţionează şi cu
antigenele A şi B. Această expunere naturală şi continuă explică de ce ei sunt sintetizaţi
continuu, întreaga viaţă. În mod normal, în urma expunerii la un antigen, sinteza
anticorpilor se menţine un interval de timp, dup ă care, antigenul fiind îndepărtat, producţia
de anticorpi nu se mai justific ă şi se opreşte treptat, iar anticorpii rămaşi liberi sunt
metabolizaţi, după anumite perioade de timp (de obicei, zile sau săptămâni).
Genele implicate în sistemul ABO se găsesc situate pe CRS 9 uman într-o regiune
numită locusul ABO, ce conţine trei forme alelice majore: A, B şi O. Alelele nu codează
antigenele sistemului ABO, acestea fiind de natură glucidică, ci nişte molecule proteice cu
rol de transferaze, implicate în sinteza antigenelor.
Indivizii de grup O exprimă pe membrana hematiilor lor o structură fără proprietăţi
imunogene, numită substanţa H. Această moleculă este o secvenţă glucidică ancorată de
proteine şi de ceramide din membrana celular ă şi este formată prin înşiruirea unor
carbohidraţi: β-D-galactoză, β-D-glucozamină, β-D-galactoză şi α-L-fucoză (fig. 79). Se
formează prin acţiunea unei fucozil-transferaze , codată de o genă situată pe CRS 19
uman, într-o regiune numită locusul H.

135
Fig. 79. Antigenele A şi B se generează prin adăugarea la oligozaharidul stem (substanţa H) a unei
N-acetil galactozamine i, respectiv, a unei galactozamine
ş
La indivizii de grup A, o galactozamin-transferază, codată de alela A, adaugă la
substanţa H o grupare terminală, N-acetil-galactozamina , formând antigenul A. La
indivizii de grup B, o galactoz-transferaz ă, codată de alela B, adaugă la substanţa H o
galactoz ă, formând antigenul B (fig. 79). În cazul alelei O, exonul 6 conţine o deleţie care
se asociază cu sinteza unei proteine fără activitate enzimatică, care nu mai operează asupra
substanţei H şi aceasta se exprimă ca atare pe hematiile celor din grupul O. Din acest
motiv, gena O este considerată genă mută, comparativ cu alelele A şi B, considerate
dominante faţă de gena O şi co-dominante între ele (vezi tabel 3).
Tabel 3.

Genotip Fenotip
AA sau AO A
BB sau BO B
AB AB
OO O

136
Antigene T-dependente. Sistemul Rh

Antigenele Rh sunt un grup de proteine, codate de mai multe gene, dintre care RhD
pare să fie responsabilă în cea mai mare m ăsură de imunogenicitatea complexului, expresia
ei, de fapt, clasificând indivizii în pozitivi sau negativi. Spre deosebire de sistemul sanguin
ABO, antigenele Rh sunt de natură proteică (antigene T-dependente), iar indivizii nu
prezintă în mod spontan anticorpi anti-Rh. Aceştia se sintetizează numai în urma
contactului dintre antigen şi sistemul imun (mai precis, celulele cu receptori specifici) al
unui organism Rh-negativ. Cunoaşterea acestui sistem molecular este extrem de importantă
datorită faptului că incompatibilitatea Rh poate produce o serie de efecte severe, cum sunt
accidentele post-transfuzionale şi boala hemolitică a nou-născutului.
O primă transfuzie de sânge cu hematii Rh+ la un individ Rh- este urmat ă de
imunizarea primitorului. Sistemul imun al acestuia recunoaşte antigenul RhD ca pe o
structură non-self şi limfocitele cu receptori specifici se vor activa, vor prolifera şi se vor
diferenţia în efectori, pe de o parte, plasmocite responsabile de sinteza anticorpilor anti-Rh
(în special din clasa IgM, ca în orice răspuns primar) şi, pe de altă parte, limfocite de
memorie. Anticorpii interacţionează cu hematiile transfuzate, Rh+ şi vor iniţia clearance-ul
acestora. Limfocitele de memorie, care au suferit deja fenomenul de switch de clasă
persistă luni sau chiar ani. Dac ă, după un timp, individul Rh-, dar imunizat, prime şte din
nou hematii Rh+, acestea vor fi recunoscute de celulele cu memorie şi anticorpii anti-Rh
sintetizaţi în cursul răspunsului imun secundar (din clasa IgG), vor interacţiona cu
antigenele, ceea ce va duce la liza eritrocitelor transfuzate (după aproximativ 5-10 zile de
la primirea sângelui incompatibil), fenomen ce se poate asocia cu stare generală alterată,
greţuri, vărsături, febră, frison, hemoglobinurie, manifestări clinice ale unui accident post-
transfuzional.
Boala hemolitică a nou-născutului poate afecta copii Rh+, născuţi de mame Rh-.
Boala nu se manifestă la prima sarcină, dar această primă sarcină incompatibilă poate fi
responsabil de imunizarea mamei. Acest eveniment poate fi cauzat, mai rar, de mici
ă
cantităţi de sânge fetal ce ajunge în circulaţia maternă în cursul sarcinii sau, mai frecvent,
în timpul naşterii, când desprinderea placentei de peretele uterin se înso ţeşte de o
hemoragie mai importantă, ce permite unei cantităţi crescute de hematii fetale s ă ajungă în
circulaţia maternă. Hematiile fetale Rh+ vor declanşa un răspuns imun primar, caracterizat
de sinteză de anticorpi specifici şi de generarea de limfocite de memorie. O a doua sarcin ă

137
incompatibilă la o mamă imunizată este grevată de pericolul ca anticorpii anti-Rh genera ţi
în răspunsul imun secundar, de izotip IgG, să traverseze placenta şi să interacţioneze cu
hematiile fetale, producând distrugerea lor şi declanşarea bolii. Manifestările clinice sunt
diferite, în funcţie de severitatea bolii. Copilul prezintă icter, datorită faptului că nu poate
conjuga bilirubina eliberată în cantităţi crescute din hematiile lizate. Liberă, bilirubina
poate produce encefalopatie. Severitatea manifestărilor clinice poate merge până la
insuficienţă cardiacă congestivă. În cazurile severe, tratamentul pacientului constă în
administrarea de sânge (exsanguino-transfuzie) pentru îndep ărtarea bilirubinei şi expunerea
la nivele scăzute de ultraviolete (UV), manevră terapeutică ce are ca scop distrugerea
bilirubinei libere şi prevenirea afectării creierului.
Prevenirea bolii hemolitice a nou-născutului se poate realiza administrând mamei
Rh-, la începutul sarcinii, dar şi în primele 24-48 de ore după prima naştere, anticorpi anti-
Rh (preparatul denumit Rhogam). În felul acesta, hematiile fetale, p ătrunse în circulaţia
maternă vor fi rapid lizate şi nu vor mai determina imunizarea mamei. In cazul unei mame
deja imunizate (care prezintă anticorpi), acesteia i se poate administra antigen,
consumându-i-se anticorpii prin formare de complexe antigen-anticorp. Complexele imune
vor fi distruse prin diverse mecanisme, în special, fagocitoză.

138
Citokine

În cursul dezvoltării unui răspuns imun, se stabilesc multiple şi complexe conexiuni


intercelulare, datorită necesităţii celulelor de a comunica unele cu altele. Aceste
comunicări se pot realiza prin interacţiuni directe între celule, mediate de molecule
membranare ce interacţioneaza în sistem receptor-ligand, sau pot fi mediate de o serie de

molecule solubile ce funcţionează ca mesageri inter-celulari. Aceste molecule solubile,


numite citokine, sunt peptide sau glicoproteine cu greutăţi moleculare reduse, având
structuri şi funcţii extrem de diverse.
Au fost descrise, până în prezent, peste 100 de citokine. Ele sunt secretate, în
special, dar nu exclusiv, de leucocite şi intervin într-o serie de procese extrem de diverse,
cum sunt iniţierea, dezvoltarea, reglarea şi inhibarea răspunsurilor imune nespecifice şi
specifice, medierea reacţiei inflamatorii şi repararea tisulară, hematopoieza, etc,
intervenind direct sau indirect în stimularea sau inhibarea generării şi diferenţierii celulare,
activărilor celulare, generării de efectori sau exercitării funcţiilor acestora. Această reglare
este posibilă datorită semnalelor intracelulare diferite, pe care citokinele le iniţiază în urma
interacţiunii cu receptorii corespunzători, semnale care, în ultimă instanţă, influenţează
expresia unor variate gene în celulele ţintă.

Fig. 80. Acţiuni ale citokinelor (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

139
O anumită citokină poate interacţiona:
- cu receptori specifici exprimaţi pe membrana aceleiaşi celule ce o secretă, acţiune ce se
numeşte autocrină;
- cu receptori exprimaţi pe membranele unor celule diferite aflate în vecinătatea celei care
o sintetizează, acţiune numită paracrină;
- cu receptori exprimaţi pe membranele unor celule localizate la distanţă faţă de celula ce o
produce, acţiune numită endocrină (fig. 80).
Citokinele prezintă o serie de proprietăţi ce le permit să regleze activităţile celulare
într-o manieră coordonată şi interactivă: pleiotropismul, redundanţa, sinergismul,
antagonismul şi efectul în cascadă. Pleiotropismul reprezintă proprietatea unei citokine de
a exercita efecte biologice diferite la nivelul a diferite ţinte celulare. Redundanţa se referă
la situaţia în care mai multe citokine diferite pot media acelaşi efect biologic la nivelul unei
celule, ceea ce asigură prezervarea unei funcţii celulare, chiar în absenţa uneia dintre
citokinele implicate în medierea sa. Multe dintre citokine pot func ţiona redundant, deşi pot
fi extrem de diverse din punct de vedere structural. Sinergismul apare când efectul
combinat a două citokine asupra unei funcţii celulare este mai intens decât suma efectelor
exercitate de fiecare citokină în parte, iar antagonismul se referă la situaţiile în care o

citokină fie inhibă efectele unei alte citokine la nivelul unei ţinte celulare, fie are efect
contrar. De asemenea, citokinele pot influenţa secreţia şi funcţiile altor citokine. Efectul în
cascad ă apare când acţiunea unei citokine asupra unei celule determină secreţia altor
citokine, care, la rândul lor, ac ţionează asupra altor celule, determinând secreţia de
citokine.
Pe baza unor analogii structurale, citokinele au fost grupate în familii. Se descriu:
familia hematopoietinelor, a interferonilor, a chemokinelor şi familia TNF (tumor necrosis
factor).
Receptorii pentru citokine sunt molecule exprimate la nivelul celulelor, prin
intermediul cărora citokinele îşi exercită funcţiile. Deşi sunt destul de diverşi din punct de
vedere structural, receptorii pentru citokine au fost, la rândul lor, grupaţi în familii:
- familia receptorilor ce sunt membri ai superfamiliei imunoglobulinelor;
- familia receptorilor pentru citokine de clas ă I, cunoscută şi ca familia receptorilor pentru
hematopoietine;
- familia receptorilor pentru citokine de clas ă II, cunoscută şi ca familia receptorilor pentru
interferon;
- familia receptorilor TNF

140
- familia receptorilor pentru chemokine
În general, receptorii sunt prezenţi pe membrana celulelor ca dimeri sau, mai rar, ca
trimeri. Lanţurile polipeptidice care intră în componenţa lor au funcţii diferite. Astfel, o
subunitate este destinată interacţiunii cu citokina specifică, iar celelalte subunităţi sunt
responsabile de transmiterea semnalului în interiorul celulei. Deşi acest pattern de
organizare este destul de frecvent întâlnit, el nu este valabil pentru toţi receptorii.
O caracteristică importantă a receptorilor din clasa I este aceea c ă mai mulţi
membri prezintă în comun aceleaşi subunităţi implicate în transmiterea semnalului, aspect
ce explică redundanţa şi antagonismul ce caracterizează citokinele corespunzătoare. Din
acest motiv, aceste molecule au fost grupate în subfamilii, în funcţie de subunitatea pe care
o au în comun:
- subfamilia GM-CSF ce cuprinde receptorii pentru IL-3, IL-5 şi GM-CSF (granulocyte
and monocyte-colony stimulating factor);
- subfamilia IL-6 ce include receptorii pentru IL-6, IL-11, IL-12, LIF (leukemia inhibitory
factor), oncostatin M (OSM) şi CNTF (ciliary neurotrophic factor).
- subfamilia IL-2 cuprinde receptorii pentru IL-2, IL-4, IL-7, IL-9, şi IL-15. Receptorii
pentru IL-2 şi IL-15 sunt heterotrimeri, fiind alcătuiţi din trei lanţuri. Lanţul α este destinat

interacţiunii cu citokina specifică, în timp ce lanţurile β şi γ sunt responsabile de


transmiterea semnalului. Tot lanţul γ funcţionează ca subunitate transmiţătioare şi la
nivelul celorlalţi membri ai acestei subfamilii, care sunt heterodimeri.
Expresia lanţului γ este esenţială, absenţa sa, ce se poate datora unui defect al genei
ce îl codează, localizată la nivelul CRS X, conduce la o pierdere a func ţiilor tuturor
citokinelor mediate de subfamilia receptorilor IL-2 şi instalarea XSCID, o imunodeficienţă
severă combinată X-înlănţuită.
Au fost identificate şi descrise o serie de situaţii patologice asociate citokinelor.
Şocul septic bacterian poate apare la câteva ore dup ă infecţia cu o serie de bacterii
gram-negative, cum sunt E coli, Klebsiella pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa,
Enterobacter aerogenes, Neisseria meningitidis, etc, fiind determinat de o supraproducţie
de citokine cum sunt IL-1 şi TNF-α. Şocul este frecvent fatal şi se manifestă în special prin
hipotensiune severă, febră, diaree şi coagulare intravasculară diseminată. Boala pare să fie
declanşată de endotoxinele bacteriene ce stimuleaz ă macrofagele care, în urma activării,
secretă cantităţi excesive de citokine pro-inflamatorii. Studii experimentale ce utilizeaz ă,
pe modele animale, blocarea ac ţiunii IL-1 şi a TNF-α cu anticorpi monoclonali specifici,

141
au demonstrat eficienţa acestei terapii şi, indirect, importanţa acestor două citokine în
patogenia bolii.
Şocul toxic bacterian este o entitate clinică indusă de o serie de produşi bacterieni,
cum sunt o serie de toxine, ce se comport ă ca superantigene (vezi activarea Ly T). Spre
deosebire de antigenele convenţionale, aceste structuri nu sunt prezentate ca peptide
asociate cupelor MHC II, ci se leag ă de moleculele MHC II aparent înafara cupei şi de
moleculele TCR cu un particular domeniu V β, manieră prin care sunt capabile să activeze
un număr extrem de mare de limfocite T CD4+. Comparativ cu antigenele conven ţionale,
faţă de care mai puţin de 0,01% din Ly T r ăspund, un superantigen poate induce activarea a
5-25% dintre Ly T. Activarea limfocitelor T CD4+ este urmat ă de secreţia unor cantităţi
excesive de citokine. De exemplu, toxina sindromului de şoc toxic (TSST1) din
Staphyloccocus aureus induce secreţia unor cantităţi extrem de mari de IL-1 şi TNFα, ce
induc, ca şi în şocul septic, reacţii sistemice: febră, coagulare intravasculară diseminată,
şoc.
O serie de neoplazii au fost asociate cu secreţia anormală de citokine. De exemplu,
nivele crecute de IL-6 sunt secretate de unele celule de mielom sau de plasmocitom, de
cancere de col uterin sau de vezică urinară sau chiar de tumori benigne, cum este mixomul

cardiac. Mai mult, o serie de celule mielomatoase par să utilizeze IL-6 într-o manieră
autocrină, întreţinându-şi în acest fel o rată crescută de proliferare, aspect demonstrat de
faptul că aceste celule, cultivate in vitro în prezenţa anticorpilor monoclonali anti-IL-6, îşi
pierd capacitatea proliferativă.
Boala Chagas’ este indusă de un protozoar numit Trypanosoma cruzi, care, printr-
un mecanism încă neclar, induce supresia limfocitelor T prin inhibarea, aproape total ă, a
expresiei lanţului α din componenţa receptorului de mare afinitate pentru IL-2. În
consecinţă, limfocitele T nu pot fi activate faţă de nici un antigen şi se instalează o stare
extrem de gravă, caracterizată de imunodeficienţă severă.

Utilizarea terapeutică a citokinelor şi a receptorilor pentru citokine. O serie de


citokine şi-au dovedit, deja, utilitatea ca agenţi terapeutici. Printre aceştia, cei mai
cunoscuţi sunt interferonii şi factorii de stimulare a coloniilor (GM-CSF). Exist ă, însă
numeroase dificultăţi care fac ca citokinele să fie greu acceptate în terapie:
- dificultatea stabilirii dozelor de administrare, având în vedere că ele acţionează, cel mai
frecvent, local, în doze foarte mici, de ordinul picogramelor;

142
- timpul lor de înjumătăţire foarte scurt (pentru unele citokine, de ordinul minutelor), ce
necesită o administrare extrem de frecventă sau chiar continuă;
- riscul real ca aceste molecule să exercite şi efecte neaşteptate sau să inducă efecte
secundare nedorite. De exemplu, utilizarea IL-2 recombinant ă poate induce efecte
secundare ca febră, frisoane, diaree sau efecte mult mai severe ca anemie, trombocitopenie,
şoc, insuficienţă respiratorie şi chiar comă.
În ciuda acestor dificultăţi, se depun în continuare eforturi pentru obţinerea de
produşi cât mai eficienţi şi cu cât mai puţine efecte secundare, cu aplicaţii în domeniul
neoplaziilor, al transplantului de organ, al bolilor infecţioase şi în alergii.

143
Reglarea răspunsului imun

Ca orice sistem biologic, sistemul imun este supus continuu reglării de către o largă
varietate de factori. Mai mult, sistemul imun şi-a dezvoltat mecanisme proprii, al căror rol
principal este să inhibe activarea şi funcţiile efector ale limfocitelor, în momentul în care
răspunsul imun nu mai este justificat (ex. antigenul a fost îndep ărtat). Importanţa

fiziologică a acestor mecanisme inhibitorii constă în menţinerea toleranţei la self şi în


împiedicarea efectelor, eventual nocive, ale activării necontrolate a limfocitelor.
Unul dintre mecanismele cheie de control şi reglare a răspunsului limfocitelor la
antigene este reprezentat de inducerea toleranţei, starea de ne-responsivitate a unui
limfocit faţă de antigenul specific. În general, ea apare când, în urma interac ţiunii dintre
antigen şi limfocitul specific, iau naştere mai degrabă semnale inhibitorii decât semnale
de activare celulară. Consecinţa o reprezintă celulele tolerante sau tolerizate. Toleranţa
poate fi indusă în oricare moment al ontogeniei. Se descrie o toleran ţă indusă în stadiile
precoce ale dezvoltării limfocitare, numită toleranţă centrală şi o toleranţă indusă în
limfocitele mature, numită toleranţă periferică. Inactivarea limfocitară poate avea două
consecinţe: deleţia, fenomen prin care, expunerea la antigen duce la eliminarea celulei
prin apoptoză şi anergia, fenomen prin care, expunerea la antigen duce la un status celular
de inactivare sau non-responsivitate.
Dezvoltarea unui răspuns imun normal faţă de un antigen non-self este şi el strict
controlat de o serie de factori. Dintre cei mai importanţi factori de control amintim: natura
şi cantitatea antigenului, calea de p ătrundere a acestuia în organism, natura şi eficienţa
celulelor prezentatoare de antigen, expresia moleculelor MHC, pattern-ul de citokine
sintetizate, vârsta, factori neurologici şi endocrini, expunerea la radiaţii sau diverse terapii
(ex. droguri imunosupresoare).

1. Reglarea de către antigen. Antigenul reprezintă primul semnal de activare. Sunt

importante:
1.1. Natura chimică a Ag.
a) antigenele ce conţin peptide induc simultan RI umorale şi celulare, datorită
posibilităţii de a fi prezentate în cupele MHC. Astfel, multe virusuri şi bacterii induc
ambele tipuri de imunitate, lăsând memorie imunologică de lungă durată.

144
b) bacteriile încapsulate prezintă ca principale antigene polizaharide capsulare; ele
determină răspunsuri imune dominate de IgM, puţin IgG, nu induc imunitate celulară şi
nici memorie de lungă durată.
c) antigenele lipidice au capacităţi reduse de stimulare.
1.2. Cantitatea de Ag. Pentru fiecare antigen se descriu doze optime, la care se dezvoltă
RI. Doze mai mici sau mai mari decât cele optime induc mai degrabă toleranţă.
1.3. Calea de intrare a Ag-nului. Administrarea Ag-nului pe cale intravenoasă sau orală
induce, mai probabil, absenţa specifică a RI (toleranţă imunologică), decât un RI eficient.

2. Reglarea de către celulele prezentatoare de antigen


APC-urile sunt celule esenţiale inducerii RI, pentru că ele prezintă limfocitelor T,
într-o manieră MHC-restrictată, peptide generate în urma proces ării antigenelor. Mai mult,
ele furnizează limfocitelor şi semnale co-stimulatorii (molecule membranare şi factori
solubili), fără de care limfocitele nu se activează, ci devin non-responsive sau anergice.
Dintre APC-urile profesioniste amintim celulele dendritice, macrofagele şi limfocitele B,
cu menţiunea că celulele dendritice sunt singurele capabile s ă activeze limfocitele T naive.
În prezenţa unui antigen şi a unui „semnal de pericol” (danger signals = molecule

eliberate de celule apoptotice ale gazdei sau de patogeni, care interac ţionează cu celule ale
sistemului imun nespecific şi induc reacţii inflamatorii), celulele dendritice imature se
maturează şi îşi amplifică expresia membranară a moleculelor MHC, contribuind prin
prezentarea antigenului la activarea limfocitelor T naive. În absenţa patogenilor, singurele
antigene cu care celulele dendritice se confruntă sunt antigenele self provenite de la nivelul
ţesuturilor sau internalizate ca şi corpi apoptotici proveniţi din turn-overul celular
fiziologic. În aceste situaţii, semnalele de pericol nu sunt prezente şi celulele dendritice nu
se maturează. În consecinţă, deşi exprimă pe membrană complexe Ag self/MHC, ele nu
induc activarea limfocitelor T autoreactive, ci tolerizarea lor, fie prin deleţie, fie prin
anergizare.

3. Reglarea RI de către anticorpi


Anticorpii secretaţi faţă de un antigen pot exercita control prin feedback, inhibând
răspunsurile imune ulterioare faţă de acelaşi Ag. Reglarea prin feed-back de către anticorpi
se realizează prin mai multe mecanisme:
a. anticorpii elimină şi neutralizează antigenul, îndepărtând, astfel, stimului iniţiator
al RI;

145
b. legându-se la epitopii de la nivelul antigenelor, ei pot bloca accesul limfocitelor
B, limitând activarea acestora (anticorpi blocanţi);
c. anticorpii de tip IgG pot inhiba direct activarea Ly B prin legarea la receptorii
FcγRIIB de pe celulele B (fig. 81).

Fig. 81. Reglarea activării limfocitului B

4. Reglarea RI de către limfocitele T

Au fost evidenţiate şi descrise subpopulaţii de limfocite T (denumite generic


limfocite T reglatorii), implicate în controlul activării şi funcţionării limfocitelor T
convenţionale.
Limfocitele T CD4+ reglatorii cuprind, la rândul lor, o serie de subseturi de limfocite T
CD4+ ce diferă în funcţie de moleculele exprimate pe membrană, precursorii din care se
diferenţiază, mecanismele supresoare utilizate şi efectele pe care le induc.
Celulele Treg reprezintă subsetul cel mai bine studiat. Exprimă niveluri crescute de
molecule CD4 şi CD25 (IL-2Rα) şi reprezintă, la om, aproximativ 10% din totalul
limfocitelor T CD4+ periferice. Cele mai multe se dezvoltă în timus, ca şi limfocitele T
convenţionale şi mulţi imunologici numesc aceste celule Treg naturale (nTreg). În

periferie, aceste celule interacţionează cu celule dendritice tolerogenice şi devin anergice,


dobândind abilitatea de a bloca proliferarea limfocitelor T convenţionale (inclusiv a
limfocitelor auto-reactive) faţă de orice antigen şi de a inhiba producţia de IL-2. Efectele
supresive ale acestor celule nu sunt mediate de citokine, ci presupun contact direct cu
limfocitele T convenţionale.

146
Există o serie de dovezi legate de existenţa unei populaţii minore de limfocite Treg
induse (iTreg); ele provin din populaţia Th0 ce interacţionează cu celule dendritice mature
în prezenţa unor concentraţii locale mari de citokine supresoare, aşa cum este, TGF-β şi par
să-şi exercite efectele asupra limfocitelor T efector prin intermediul secre ţiei de TGF-β.
Ambele subseturi Treg exprimă un factor de transcrip ţie numit Foxp3, ce pare
esenţial atât pentru dezvoltarea, cât şi pentru funcţionarea lor. De asemenea, ambele tipuri
de celule exprimă molecula CTLA-4, ce intervine în limitarea activ ării limfocitelor T
convenţionale. CTLA-4 competiţionează cu molecula CD28 pentru legarea membrilor
familiei B-7, blocând, în acest fel, recepţionarea semnalului 2 de activare.
Th3 şi Tr1 reprezintă alte subseturi de T-uri reglatoare care pot supresa limfocitele T
activate într-o manieră nespecifică, în special prin intermediul citokinelor imunosupresive,
TGF-β şi IL-10.
Limfocite T CD8+ reglatoare. Deşi mulţi imunologi susţin existenţa unor subpopulaţii de
limfocite T CD8+ reglatoare, ele s-au dovedit dificil de definit. Unele dintre aceste celule
par s ă inducă blocarea proliferării limfocitelor T naive sau efector, prin intermediul IL-10,
altele par, mai degrabă, să acţioneze asupra celulelor prezentatoare de antigen, cum sunt
celulele dendritice imature care nu vor induce activarea limfocitelor T CD4+ cu care

interacţionează, ci anergie sau vor stimula diferenţierea acestor celule în celule reglatoare
de tip Th3 sau Tr1.

147
Hipersensibilităţi (HS)

Reacţiile de hipersensibilitate reprezintă răspunsuri imune exagerate sau


inadecvate, care se însoţesc de inflamaţie asociată frecvent cu leziuni locale sau sistemice
ale ţesuturilor self. Coombs şi Gell au clasificat reacţiile de hipersensibilitate în funcţie de
mecanismul lor patogenic în 4 tipuri:
Hipersensibilitatea (HS) de tip I (imediat sau anafilactic );
ă ă
Hipersensibilitatea (HS) de tip II (hipersensibilitate citotoxic ă mediată de
anticorpi);
Hipersensibilitatea (HS) de tip III (mediată de complexe imune);
Hipersensibilitatea (HS) de tip IV (de tip întârziat, mediată celular) (fig. 82).

Hipersensibilitate tip II Hipersensibilitate tip III


Hipersensibilitate tip I Hipersensibilitate tip
(citotoxică mediată de (mediată de complexe
(imediată/anafilactică) IV (mediată celular)
anticorpi) imune)

Fig. 82. Cele patru tipuri de HS (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Primele trei tipuri sunt mediate de anticorpi, HS de tip IV este mediat ă de celule
(limfocite T şi macrofage). Reacţiile sunt declanşate de antigene variate, care diferă de la
individ la individ şi nu se manifestă la primul contact cu antigenul, ci apar la contacte
ulterioare cu acelaşi antigen. Primul contact induce sensibilizarea organismului,
manifestată prin dezvoltarea unui RI primar – activarea limfocitelor T şi B specifice,
generarea de efectori – anticorpi specifici, limfocite T efector - şi generarea de limfocite T
şi B de memorie specifice. Contactul ulterior cu acel particular antigen induce răspuns
imun secundar şi reprezintă faza efector a reac ţiei de hipersensibilitate, ce se manifestă
clinic.

148
Hipersensibilitatea de tip I (imediată sau anafilactică). Este cunoscută şi sub
denumirea de alergie (termenul semnifică o reactivitate modificată a organismului gazdă la
contactul cu unele antigene, numite alergene) şi este mediată de IgE. Cei mai mulţi dintre
indivizii umani dezvoltă răspunsuri imune caracterizate de secreţia de IgE numai faţă de
infecţii cu paraziţi. Există, însă, persoane care au o predispoziţie ereditară, numită atopie,
de a secreta IgE fa ţă de antigene obişnuite din mediul înconjurător (faţă de care cei mai
mulţi dintre indivizii umani secretă IgM, IgG sau IgA, anticorpi ce îndepărtează eficient
aceste antigene, fără a cauza alte efecte). Frecvent, această predispoziţie caracterizează mai
mulţi membri ai unei familii şi se asociază cu nivele circulante de IgE şi număr de
eozinofile circulante mai mari decât valorile normale (valorile normale ale IgE seric sunt
cuprinse între 0,3-0,5 μg/ml, după unii autori între 0,1-0,4μg/ml), aspecte ce explică
susceptibilitatea crescută a atopicilor de a dezvolta reacţii de hipersensibilitate de tip I.
Cele mai multe reacţii alergice apar la nivelul barierelor anatomice reprezentate de
piele şi mucoase. Contactul iniţial cu alergenul duce la producerea de IgE. Se pare că
modul de prezentare a acestor antigene de c ătre celulele dendritice la nivelul organelor
limfoide secundare stimulează generarea de efectori de tip Th2, care secretă IL-4, citokină
sub influenţa căreia, limfocitele B, diferenţiate în plasmocite, secretă IgE (switch de clasă).
Multe dintre celulele efector generate părăsesc organele limfoide secundare şi migrează,
datorită fenomenului de trafic limfocitar, înapoi, la nivelul porţilor de intrare ale
antigenelor. În aceste situsuri, limfocitele efector de tip Th2 secretă cantităţi crescute de
IL-4, IL-5 şi IL-13, ceea ce explică prezenţa în aceste ţesuturi a plasmocitelor secretoare de
IgE specifice pentru alergen.
O parte din aceşti anticorpi interacţionează cu antigenele, contribuind la
îndepărtarea lor, o parte se fixeaz ă pe suprafaţa mastocitelor localizate la acest nivel, prin
interacţiunea cu receptorii de mare afinitate Fc RI ( anticorpii de izotip IgE sunt anticorpi
homocitotropici, cu tropism pentru celulele gazdei în care au fost secreta ţi), iar o parte
pătrund în circulaţia sanguină via sistemul limfatic. Unii dintre anticorpii circulanţi
ε
interacţionează cu bazofilele, care sunt Fc RI+ , iar alţii cu mastocite localizate în alte
ţesuturi, la distanţă.
În felul acesta, deşi semiviaţa plasmatică a IgE libere este de 1-5 zile, mastocitele
sensibilizate cu IgE pot persista în organism săptămâni sau chiar luni de zile. Invelite cu
IgE alergen-specifice, mastocitele şi bazofilele sunt descrise ca adevărate „bombe”, gata să
fie declanşate de un nou contact cu antigenul specific.

149
Mastocitele sunt localizate în ţesuturile conjunctive, în particular în vecinătatea
vaselor sanguine şi limfatice. Unele ţesuturi, cum sunt pielea şi epiteliul mucoaselor
gastro-intestinale şi respiratorii conţin o concentraţie extrem de mare de mastocite. De
exemplu, la nivelul pielii se găsesc aproximativ 10 000 mastocite/mm3. Bazofilele sunt
granulocite circulante, reprezentând 0,5-1% din totalul leucocitelor. Ca şi mastocitele,
bazofilele prezintă în citoplasmă granule ce conţin mediatori activi farmacologic.
Un nou contact cu alergenul specific este urmat de dezvoltarea unui răspuns imun
secundar şi manifestarea stadiului efector al reacţiei de hipersensibilitate (fig. 83).

Fig. 83. Legarea încrucişată a IgE fixate pe membrana mastocitului de către alergen induce
activarea celulei (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Stadiul efector se desfăşoară în două etape sau faze.


Faza precoce se datorează legării încrucişate a IgE fixate pe membranele
mastocitelor din ţesutul ţintă şi activarea lor. Prima manifestare a activ ării mastocitelor este
degranularea rapidă şi eliberarea mediatorilor preformaţi: histamina, factori chemotactici
(pentru eozinofile - ECF, pentru neutrofile – NCF), proteaze neutre, molecule responsabile
de apariţia primelor simptome, care vor fi susţinute, mai departe, pentru câteva ore, de
mediatorii nou sintetizaţi din acidul arahidonic ( prostaglandine, leukotriene,
tromboxani, factor de activare plachetară - PAF). Împreună, mediatorii induc apariţia
simptomelor specifice, iar factorii chemotactici preg ătesc dezvoltarea următoarei faze, cea
tardivă, inducând expresia unor noi molecule de adeziune la nivelul endoteliului vaselor
locale.
Histamina, leukotrienele şi PAF interacţionează cu receptorii specifici exprimaţi la
nivelul musculaturii netede din pereţii vasculari, inducând vasodilataţie şi creşterea
permeabilităţii, ceea ce facilitează extravazarea plasmei şi acumularea de celule şi proteine,
cum sunt componentele sistemului complemnent, în ţesutul ţintă. Acţiunea histaminei

150
asupra terminaţiilor nervoase senzitive cauzează senzaţia de prurit (urticarie) şi strănut
(rinita alergică). Tot ea induce secreţia crescută de mucus în bronhiole, caracteristică a
astmului bronşic.
Faza tardivă se instalează după 4-6 ore de la iniţierea reacţiei şi se datorează
acumulării în ţesutul ţintă de noi celule: eozinofile, bazofile sensibilizate, monocite şi
neutrofile. Aceste celule, activate, au capacitatea de a secreta prostaglandine, leucotriene,
PAF şi variate citokine, molecule ce direct sau indirect cauzează distrucţii tisulare şi induc
apariţia simptomelor clinice.

Manifestări clinice ale HS de tip I:


A. Reacţii la alergene inhalate:
Rinita şi conjunctivita alergică (febra fânului) este indusă de alergene aeropurtate
ce interacţionează cu mastocitele sensibilizate localizate în mucoasa căilor aeriene
superioare, în mucoasa epiteliului nazal şi în ţesutul conjunctiv asociat globului ocular.
Mediatorii eliberaţi determină vasodilataţie şi creşterea permeabilităţii capilare, procese ce
au ca manifestări clinice hipersecreţia nazală şi oculară, prurit ocular, strănut, tuse.
Astmul bronşic este o altă manifestare clinică a unei reacţii de hipersensibilitate de

tip I.
Se descriu astmul alergic extrinsec, indus de alergene aeropurtate, cum sunt
praful, polenul, fumul sau de antigene pătrunse în circulaţie, cum sunt produşii unor
insecte, antigene virale şi astmul intrinsec, indus de exerciţii fizice sau de frig, aparent
independent de o stimulare alergenică.
Reacţiile se dezvoltă în tractul respirator inferior, ceea ce are ca efect important
bronhoconstricţia produsă ca urmare a contracţiei musculaturii netede a bronhiilor,
determinată de mediatorii mastocitari, la care se adaugă o îngustare suplimentară a
lumenului, datorată edemului căilor aeriene şi hipersecreţiei de mucus. Astmul este văzut
de mulţi clinicieni ca o afec ţiune inflamatorie, iar răspunsul astmatic poate fi divizat în
două faze. Răspunsul precoce sau imediat apare după câteva minute de la expunerea la
alergen şi se datorează degranulării mastocitelor şi eliberării mediatorilor primari, ale căror
efecte sunt bronhoconstricţia, vasodilataţia şi hipersecreţia de mucus. Răspunsul tardiv se
instalează după câteva ore şi este determinat de mediatori nou sintetiza ţi, inclusiv citokine
ca IL-4, IL-5, TNF-α de către celule recrutate în ţesuturile bronşice, în particular de
eozinofile. Eozinofilele şi neutrofilele sunt capabile să producă distrucţii tisulare, datorită
eliberării de enzime, radicali de oxigen şi citokine, evenimente ce duc la ocluzia lumenului

151
bronhiilor cu mucus, proteine, debriuri celulare; descuamarea exagerată a epiteliului
bronşic, subţierea membranei bazale, edem şi hipertrofierea musculaturii netede bronşice.
B. Reacţii la alergene alimentare sunt induse de alergene ce se g ăsesc în alimente, cele
mai implicate fiind unele proteine din ou, lapte, carne, alune, fructe de mare. Manifestările
clinice pot fi foarte variate. Unele alergene induc un tip de urticarie ce se manifest ă la
nivelul buzelor, limbii sau gâtului şi care poate evolua dramatic cu edem sever al limbii sau
al faringelui. Altele induc manifestări la nivelul stomacului sau/şi al intestinului: greaţă,
vărsături, diaree, dureri abdominale, crampe. Uneori, datorită creşterii permeabilităţii
mucoasei intestinale, alergenul poate pătrunde în circulaţie, de unde poate fi transportat în
tot organismul, de exemplu la piele, ceea ce explic ă urticaria sau în pulmon, ceea ce
explică atacurile astmatice declanşate de ingestia unor alimente.
C. Reacţii alergice sistemice. Reacţia anafilactică (şocul anafilactic) este, de multe ori,
rapid fatală şi apare, mai frecvent, la pătrunderea alergenului în circulaţie: administrarea de
medicamente la care organismul este sensibilizat (penicilină, insulină), înţepături de insecte
(venin de albină, de viespe, păianjen), dar poate fi determinată şi de alimente cum sunt
alunele sau fructele de mare. Manifestările clinice constau în vasodilataţie generalizată,
datorită activării mastocitelor din ţesutul conjunctiv asociat vaselor, urmată de

hipotensiune dramatică, edem masiv şi colaps, constricţia căilor aeriene, inclusiv a


bronhiolelor, şi edem glotic, responsabile de moartea prin asfixie. Terapia de elecţie este
administrarea rapidă de epinefrină (adrenalină), care contracarează efectul histaminei şi al
leucotrienelor, relaxând musculatura netedă, reducând permeabilitatea vasculară,
îmbunătăţind activitatea cardiacă, necesară prevenirii colapsului. Tot adrenalina blochează
şi degranularea altor mastocite.

Hipersensibilitatea de tip II (hipersensibilitate citotoxică mediată de


anticorpi) este mediată de anticorpi de tip IgG şi IgM produşi faţă de antigene prezente
pe suprafeţe celulare. Unele celule pot fi celule circulante (hematii, leucocite, trombocite),

altele sunt celule localizate în diverse ţesuturi. Unele antigene sunt non-self, dar altele pot
fi structuri self, situaţii în care acest tip de hipersensibilitate reprezint ă o manifestare
asociată unei boli autoimune. Anticorpii interac ţionează cu antigenele faţă de care au fost
produşi şi determină distrucţia celulelor în mai multe maniere:
activarea sistemului complement şi formarea complexelor de atac membranar (MAC),
urmată de liza ţintelor celulare pe membrana cărora s-au format complexele Ag-Ac;

152
Ac depuşi pe membranele celulare, care pot func ţiona ca opsonine, mediind fagocitarea
acestora de către fagocitele care exprimă receptori Fc;
Ac depuşi pe membranele celulare, care pot determina generarea de opsonine prin
activarea sistemului complement (C3b), iar celulele pot fi fagocitate de fagocite ce exprimă
receptori pentru complement;
Ac depuşi pe membranele celulare, care mediază fenomenul ADCC (citotoxicitatea

celulară mediată de anticorpi). În acest proces, receptorii Fc exprima ţi de celulele


citotoxice interacţionează cu fragmentele Fc ale anticorpilor din complexele Ag-Ac
formate pe membranele celulelor ţintă, stimulând uciderea lor.
Manifestări clinice ale HS de tip II
1. Reacţiile post-transfuzionale. Transfuziile de sânge incompatibil în sistemul
ABO sau Rh sunt urmate de interacţiunea anticorpilor din serul primitorului cu antigenele
de pe membranele hematiilor transfuzate şi activarea complementului, evenimente urmate
de liza acestora şi eliberarea de hemoglobină. Aceasta este filtrată la nivelul rinichiului,
rezultând hemoglobinuria. Acumularea hemoglobinei în rinichi poate cauza necroza
tubulară, de aceea forţarea filtrării cu ajutorul diureticelor este extrem de necesar ă.
Simptomele unui accident post-transfuzional sunt cele ale unei afecţiuni sistemice şi
includ: febră, frisoane, greaţă, coagulare intravasculară, dureri lombare.
2. Boala hemolitică a nou-născutului. Se produce în situaţia particulară a
incompatibilităţii materno-fetale în sistemul Rh.
Imunizarea mamei se poate produce la prima sarcină incompatibilă, mai rar înainte
de naştere, mai frecvent în timpul na şterii, când desprinderea placentei de peretele uterin
poate permite unei cantităţi crescute de hematii fetale să pătrundă în circulaţia maternă.
Contactul dintre limfocitele materne şi hematiile fetale Rh+ determină dezvoltarea unui RI
primar, materializat prin secreţie de anticorpi şi de generarea limfocitelor de memorie. În
cazul unei sarcini incompatibile ulterioare, hematiile fetale vor induce rapid declanşarea
unui RI secundar, cu secreţie de anticorpi de tip IgG, ce traversează placenta şi
interacţionează cu hematiile fetale, determinând liza acestora (fig. 84).
Boala poate fi prevenită prin administrarea de anticorpi anti-Rh (ex. Rhogam)
mamei devreme în timpul primei sarcini şi în primele 24-48 de ore de la prima naştere.
Aceştia interacţionează cu hematiile fetale ce se găsesc eventual în circulaţia maternă,
determină liza lor, îndepărtând astfel stimulul antigenic.

153
Fig. 84. Boala hemolitică a noului născut (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH
Freeman and Company, 2000)

3. Miastenia gravis se caracterizează prin producerea de anticorpi faţă de receptorii

pentru acetilcolină de la nivelul plăcii neuromusculare (fig. 85). Aceşti anticorpi blochează
legarea acetilcolinei la receptorul ei, împiedicând transmiterea impulsului nervos la
muşchi. Manifestarea clinică constă în scăderea extremă a forţei contracţiei musculare.

Fig. 85. Miastenia gravis (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company,
2000)

154
4. Boala Graves’ (Graves’ - Basedow) este indusă de autoanticorpi cu specificitate
pentru receptorul pentru TSH (Thyroid Stimulating Hormone) de la nivelul celulelor
foliculilor tiroidieni, celule responsabile de secreţia hormonilor tiroidieni. Legarea
anticorpilor la receptorii pentru TSH de pe celulele tiroidiene stimulează producţia în exces
a hormonilor tiroidieni; inhibiţia prin feed-back nu mai funcţionează şi se dezvoltă o stare
de hipertiroidie (fig. 86).

Fig. 86. Boala Graves’ (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company,
2000)

Hipersensibilitatea de tip III (hipersensibilitatea mediată de complexe


imune) este mediată de complexe imune formate în urma interacţiunii dintre antigene
solubile şi anticorpii produşi faţă de acestea (IgM şi IgG).
În mod normal, complexele imune (CI) care se formeaz ă în cursul unui RI sunt
eliminate eficient de sistemul fagocitelor, dar, în anumite situa ţii, aceste complexe persistă
şi, eventual, se depun în diferite organe şi ţesuturi, activează sistemul complement şi celule
efector, ceea ce va determina dezvoltarea unei reacţii inflamatorii locale sau sistemice,
însoţită de distrucţii tisulare, responsabile de manifestările clinice.
Au fost descrise trei situaţii în care complexele imune se produc în exces şi nu pot
fi eliminate eficient:
1. boli determinate de infecţii persistente – duc la formare cronică de CI;

155
2. boli autoimune; HS III este frecvent o complicaţie a bolilor autoimune, în care
producerea continuă de autoanticorpi faţă de antigene self generează continuu CI (lupus
eritematos sistemic, artrita reumatoidă);
3. afecţiuni determinate de antigene inhalate. CI se pot forma în urma expunerii cronice la
antigene extrinseci (ex. boala crescătorilor de păsări, plămânul fermierului).

Fig. 87. HS tip III (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company, 2000)

Mecanismele HS III. Complexele imune pot declanşa reacţia inflamatorie în mai


multe moduri:
interacţionează cu sistemul complement şi duc la generarea de anafilatoxine, C3a şi C5a;
acestea stimulează mastocitele şi bazofilele şi exercită efecte chemotactice asupra altor
celule efector (fig. 87). Mediatorii elibera ţi din granulaţiile celulelor şi cei nou secretaţi de
aceste celule activate vor interveni în dezvoltarea unei reac ţii inflamatorii acute la locul de
depunere a complexelor Ag-Ac;
stimulează macrofagele să elibereze citokine, în special TNF-α şi IL-1, cu rol important
în medierea reacţiilor inflamatorii;
interacţionează direct cu plachetele (prin intermediul receptorilor Fcγ – CD32) şi

declanşează eliberarea mediatorilor inflamaţiei. Severitatea reacţiei poate merge până la


necroză tisulară.
Manifestări clinice:
1. Reacţii intrapulmonare la antigene extrinseci inhalate:
a) plămânul fermierului. Reacţia apare la 6-8 ore de la expunerea la antigene din
Actinomyces termophilae prin inhalarea sporilor bacterieni prezenţi în fân.

156
b) în boala crescătorilor de păsări, reacţia este declanşată de proteine din
dejecţiile uscate ale păsărilor.
2. Boala serului (manifestare sistemică a HS de tip III) poate fi indusă prin administrarea
unor cantităţi mari de antigen şi reprezintă o complicaţie a seroterapiei. Administrarea de
doze mari de anticorpi produşi de alte specii la un individ uman induce producerea de
anticorpi faţă de imunoglobulinele administrate; se formeaz ă complexe imune circulante
care, având dimensiuni mici, sunt dificil de îndepărtat prin fagocitoză şi se depun în pereţii
vaselor şi în ţesuturi, determinând reacţii inflamatorii şi distrucţii tisulare importante.
Tipic, după zile sau săptămâni de la expunerea la antigen, apar simptome ca febr ă,
fatigabilitate, vasculite generalizate manifestate prin erupţii cutanate, însoţite de edeme şi
roşeaţă, limfadenopatii, artrită şi, uneori, glomerulonefrită.
Alţi factori care pot determina persistenţa CI:
defecte ale receptorilor pentru C3b (CR1) de pe membranele eritrocitelor, care reprezintă
cel mai important sistem de îndepărtare (clearance) a CI din circulaţie;
dimensiunile CI: complexele imune cu dimensiuni mari sunt rapid îndep ărtate de
macrofage; cele cu dimensiuni mici sunt îndepărtate mai greu;
defecte ale sistemului fagocitic mononuclear.

Hipersensibilitatea de tip IV (hipersensibilitate mediat ă celular sau


întârziată - DTH – delayed type hypersensitivity) . Este practic un răspuns
mediat de Ly T CD4+. Antigenele activează Ly T CD4+ sensibilizate de un contact
anterior şi sunt generate celule efector de tip Th1, numite Ly T DTH, deşi şi Ly T citotoxice
pot fi implicate adeseori. Citokinele particulare secretate de efectorii Th1 au ca efecte
importante acumularea şi activarea macrofagelor. Celulele activate secretă cantităţi
excesive de enzime litice pe care le eliberează în spaţiul extracelular, ceea ce are ca efect
distrucţii tisulare localizate. Aceste reacţii necesită 48-72 de ore pentru a deveni evidente
clinic, iar particularitatea constă în recrutarea şi activarea macrofagelor şi nu a PMN în
situsurile inflamatorii.
Manifestări clinice ale HS IV:
1. HS de contact (dermatita de contact) constă în apariţia unei reacţii
eczematoase la locul de contact cu antigenul. Poate fi indusă de metale (Ni, Cr), cosmetice,
vopsea de păr, substanţe de natură vegetală (pentadecacatecolul, un ulei secretat de
frunzele de oţetar – poison ivy), care se comportă ca haptene, penetrează epidermul şi se

157
cuplează cu proteine proprii organismului (carrieri). Principalele APC-uri sunt celulele
Langerhans din piele. Dermatita de contact se dezvoltă în două faze:
a. Faza de sensibilizare necesită 10-14 zile, timp necesar dezvoltării unui RI
primar; haptena p ătrunde în organism prin piele, se cuplează cu proteine, ce funcţionează
ca şi carrieri, complexul este preluat de celulele Langerhans, care migrează din epiderm,
sub formă de “celule cu văl”, prin limfaticele aferente, în aria paracorticală a ganglionilor
limfatici regionali, unde antigenele sunt prezentate MHC-restrictat limfocitelor T CD4+
specifice. Acestea se vor activa, vor prolifera şi vor genera efectori şi celule T de memorie,
care vor migra către poarta de intrare a antigenului.
b. Faza de stimulare (fig. 88) se declanşează la contactul ulterior cu acelaşi
antigen; haptena, pătrunsă în epiderm, se cuplează cu carrieri, se formează conjugatul
haptenă-carrier; acesta este preluat de celulele Langerhans, care îl transportă din epiderm
în derm, unde îl prezintă limfocitelor T CD4+ de memorie (Ly T DTH).

Fig. 88. Dermatita de contact (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

Activarea acestora duce la secreţie de citokine, dintre care IFN-γ induce expresia
ICAM-1 şi MHC II la nivelul keratinocitelor şi al celulelor endoteliale din capilarele
dermice. Keratinocitele se activează şi eliberează citokine pro-inflamatorii (IL-1, IL-6,
GM-CSF) care duc la recrutarea locală de noi celule T CD4+ şi macrofage. Enzimele litice

158
eliberate din macrofage induc distrucţii tisulare, ceea ce explică reacţia eczematoasă locală
(eritem, pustule).
2. Intradermoreac ţia la tuberculină (reac ţia Mantoux).
Testarea intradermică cu tuberculină (antigen derivat din Mycobacterium
tuberculosis) a unui individ sensibilizat (care posed ă celule T de memorie, generate la un
contact anterior cu antigenul) determină activarea Ly TDTH. Acestea secretă citokine pro-
inflamatorii (ex. TNF-α şi TNF-β) care, la rândul lor, vor induce activarea endoteliului şi
stimularea expresiei unor molecule de adeziune, implicate în recrutarea de leucocite, în
principal monocite, la sediul reac ţiei. Infiltratul inflamator este dominat de macrofage care
sunt principalele celule efector. La 48-72 de ore, reacţia atinge un maximum şi se
manifestă prin eritem şi edem la locul administrării antigenului.
3. Hipersensibilitatea granulomatoasă. Reprezintă cea mai importantă forma
clinică de HS IV.
Există o varietate de patogeni intracelulari care nu pot fi distru şi în fagolizozomii
celulelor care i-au fagocitat. Exemple: bacterii ( Mycobacterium tuberculosis,
Mycobacterium leprae, Listeria monocytogenes), fungi (Pneumocystis carinii, Candida
albicans, Cryptococcus neoformans), paraziti (Leishmania sp.), virusuri (Herpex simplex,

Variola, Rujeola). Ei nu pot fi distruşi decât prin distrugerea celulelor pe care le


parazitează, iar responsabile de acest efect sunt macrofagele care se activeaz ă şi, neputând
fagocita, eliberează enzimele litice ce distrug aceste ţinte celulare, dar care, inevitabil,
determină şi distrugeri semnificative ale ţesuturilor sănătoase, preţ pe care organismul îl
plăteşte pentru eliminarea eficientă a acestui tip de patogeni.
În cazul agentului etiologic al tuberculozei, răspunsul imun are drept consecinţă
formarea unui granulom cu celule epitelioide şi celule gigante multinucleate caracteristice
(fig. 89).
Celulele epitelioide sunt celule mari, derivate din macrofage activate, sub efectul
stimulării cronice cu citokine (de ex. TNF). Aceste celule sunt, la rândul lor, surs ă
importantă de TNF, mediator important al inflamaţiei.
Celulele gigante apar prin fuziunea celulelor epitelioide, au sute de nuclei
distribuiţi la periferie şi se mai numesc celule Langhans. Un granulom tipic prezintă în
centru celule gigante şi, caracteristic tuberculozei, o zonă de necroză. Urmează celulele
epitelioide şi macrofagele activate, înconjurate de o coroan ă de Ly TDTH dispuse la
periferie. În unele cazuri, la periferie poate exista şi o zonă de fibroză. Reacţia are rolul de
a izola agentul patogen, împiedicând diseminarea acestuia.

159
Fig. 89. Granulom

Rolul protectiv al acestui tip de reacţie este demonstrat la pacienţii cu SIDA, la care
distrugerea limfocitelor T CD4+ de c ătre virus are ca efect imposibilitatea dezvoltării unui
răspuns de acest tip. Ca urmare, ace şti pacienţi dezvoltă infecţii extrem de periculoase cu
patogeni intracelulari, ce într-un individ normal (cu capacitate de a dezvolta răspuns de tip
întârziat) nu sunt capabili să inducă stare de boală.

160
Imunodeficienţe (ID)

Imunodeficienţele apar atunci când una sau mai multe din componentele sistemului
imun sunt absente sau funcţionează deficitar. ID se clasific ă în:
1. ID primare (ereditare) rezultă prin defecte intrinseci ale componentelor sistemului
imun şi frecvent sunt congenitale (determinate genetic) (fig. 90);

Fig. 90. Imunodeficiente primare (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and
Company, 2000)

2. ID secundare (dobândite) sunt induse de factori extrinseci (iradiere, malnutriţie,


medicaţie imunosupresoare, infecţii, cum este de exemplu, infecţia cu HIV).
Consecinţele deficienţelor primare depind de numărul şi tipul componentelor
sistemului imun implicate. In general, ele determină o susceptibilitate crescută la infecţii.
Pacienţii cu deficienţe ale imunoglobulinelor, ale fagocitelor sau ale sistemului
complement fac infecţii recurente (repetate) cu bacterii piogene ca Haemophilus
influenzae, Streptococcus pneumoniae şi Staphylococcus aureus. Pacienţii care au defecte
ale imunităţii mediate celular (limfocite T) dezvoltă infecţii extrem de grave (chiar letale)
cu microorganisme care la persoanele normale nu determin ă îmbolnăviri şi sunt numite
oportunişti (patogeni intracelulari). De asemenea, pacienţii imunodeficienţi sunt

161
susceptibili la dezvoltarea de tumori, mai ales în cazul defectelor limfocitelor T, ceea ce
demonstrează rolul esenţial al acestor celule în apărarea anti-tumorală.
Defectele pot afecta orice component al sistemului imun şi orice stadiu de
diferenţiere a celulelor sistemului imun, cu consecinţe mai mult sau mai puţin importante.
Astfel, defectele apărute devreme în dezvoltarea hematopoietică afectează întregul sistem
imun. In această categorie intră disgenezia reticulară, situaţie caracterizată de defecte ale
celulei stem, care duc la blocaj în maturarea tuturor leucocitelor. Celulele sistemului imun
nu se dezvoltă, iar susceptibilitatea crescută la infecţii cu diverşi patogeni, face ca pacienţii
să nu supravieţuiască, în absenţa unor terapii agresive.

ID primare:
A. defecte ale SI specific:
1. defecte ale limfocitelor B. Exemple:
Agamaglobulinemia X-linkată (înlănţuită) sau agamaglobulinemia congenitală
Bruton. Afecţiunea se caracterizează prin incapacitatea copiilor de sex masculin de a
produce imunoglobuline (există în ser cantităţi extrem de mici de IgG, dar celelalte clase
sunt absente). În primele 6-9 luni de viaţă, copiii sunt protejaţi de anticorpii materni: IgG,
ce p ătrund transplacentar în circulaţia f ătului şi IgA, transmise prin colostru şi lapte, după
naştere, dar apoi apar infecţii recurente. Defectul interesează o tirozin-kinază, Btk
(Bruton’s tyrosine kinase), responsabilă, pe de o parte, de maturarea celulelor pre-B, dar,
pe de altă parte, şi de semnalizarea intracelulară şi de activarea celulelor B mature. La
aceşti pacienţi, există foarte puţine celule B mature în sânge şi în organele limfoide
secundare. Maturarea şi funcţiile limfocitelor T nu sunt afectate.
Deficienţe ale unor clase de Ig. Deficienţa selectivă de IgA este cea mai frecventă
ID ereditară (1:700 de indivizi la rasa albă). Manifestările clinice sunt variate. Unii pacienţi
sunt perfect normali, alţii prezintă ocazional infecţii respiratorii şi diaree. Defectul îl
reprezintă un blocaj în diferenţierea limfocitelor B cu receptori de tip IgA în plasmocite.
Se descriu deficienţe ale unor subclase de IgG: IgG2 şi IgG4. Si aceste deficienţe se
datorează unor defecte de diferenţiere finală a limfocitelor în plasmocite.
Sindromul hiper-IgM X-linkat se caracterizează prin deficienţă de IgG, IgA, IgE
şi prin niveluri extrem de crescute (frecvent de 10 ori nivelul normal) de IgM. Pacien ţii
prezintă în periferie şi în organele limfoide secundare numeroase plasmocite ce secret ă
IgM şi, frecvent, prezintă, de asemenea, autoanticorpi cu specificităţi pentru molecule

162
exprimate pe neutrofile, trombocite şi eritrocite. Numărul de limfocite B ce exprimă IgM şi
IgD nu pare afectat, în schimb limfocitele cu receptori apar ţinând celorlalte trei clase de
imunoglobuline (IgG, IgA şi IgE) sunt absente. Copiii afectaţi prezintă infecţii recurente
severe, în special, respiratorii, cauzate de patogeni oportunişti, cum este Pneumocistis
carinii.
Defectul nu interesează celulele B, ci molecula CD40L, ce se exprim ă, în mod
normal, pe membrana limfocitelor Th activate. Interacţiunea dintre CD40L şi molecula
CD40 exprimată pe limfocitele B iniţiază cel de-al doilea semnal, necesar activării
limfocitelor B faţă de antigene T-dependente. Tot de această interacţiune depinde şi
fenomenul de switch de clasă şi generarea limfocitelor B de memorie. Defectul CD40L are
ca şi consecinţe blocarea activării limfocitelor B faţă de antigenele T-dependente, absenţa
switch-ului de clasă, ceea ce explică absenţa IgG, IgA şi IgE şi imposibilitatea generării
celulelor de memorie.
Răspunsul celulelor B faţă de antigenele T-independente nu este afectat şi se
manifestă prin producţie de IgM.

2. defecte ale limfocitelor T. Pacienţii deficienţi în limfocite T sunt susceptibili la infecţii

cu patogeni oportunişti. Datorită faptului că funcţia limfocitelor B este, în cea mai mare
parte, dependentă de celulele T, defectele acestora vor produce imunodeficienţe combinate,
atât ale imunităţii celulare, cât şi ale celei umorale.
Exemple:
Sindromul DiGeorge, numit de asemenea, sindromul velo-cardio-facial sau
sindromul caracterizat de deleţia 22q11.2 a fost descris în 1968 de Angelo DiGeorge,
endocrinolog pediatru. Se asociază cu defecte congenitale ale organelor ce derivă din
arcurile faringeale 3 şi 4 (timus, glande paratiroide, cord, etc). Imunodeficien ţa este
variabilă, în raport cu gradul de afectare a timusului şi se manifestă printr-o susceptibilitate
crescută faţă de infecţii. Copiii cu acest sindrom prezintă un facies caracteristic:
hipertelorism (ochi îndepărtaţi), urechi jos implantate, scurtarea filtrului nazal. De
asemenea, apar anomalii ale cordului şi ale aortei.

ID combinată sever ă (SCID – severe combined immunodeficiency). Reprezintă,


de fapt, o familie de boli, ale căror cauze variază. Pot fi autosomal recesive şi se manifestă
numai la homozigoţi sau pot fi X-linkate, manifestându-se, în special, la băieţi. Se

163
datorează unor defecte în dezvoltarea lineajului limfoid şi pot afecta fie numai limfocitele
T, fie ambele tipuri de limfocite, T şi B.
Clinic, SCID se caracterizează printr-un număr redus de limfocite circulante şi prin
dificultăţi de dezvoltare a răspunsurilor imune mediate de limfocitele T. Timusul nu se
dezvoltă, nu este populat cu celule precursoare ale LyT şi nu va funcţiona ca organ limfoid
primar, iar puţinele limfocite T circulante nu pot prolifera ca r ăspuns la antigene. SCID se
asociază cu infecţii recurente severe, frecvent fatale, în primii ani de via ţă. Defectele B nu
sunt evidente în primele luni de viaţă, nou-născuţii fiind protejaţi de anticorpii materni.
Pacienţii dezvoltă leziuni la nivelul pielii şi a mucoaselor, diaree cronică, pneumonii,
frecvent determinate de oportunişti. Viaţa unui asemenea pacient poate fi prelungită numai
prin menţinerea sa în condiţii deosebite de sterilitate.
Studiile privind cauzele SCID au evidenţiat mai multe defecte diferite. Un defect
mai frecvent este cel reprezentat de muta ţii ce se produc la nivelul genei ce codeaz ă lan ţul
γc (γ comun) ce intră în alcătuirea mai multor receptori pentru citokine: IL-2, IL-4, IL-7,
IL-9, IL-15.
Un alt defect interesează gena ce codează o enzimă, numită ADA (adenozin
deaminaza), ce este implicată în catabolismul purinelor (catalizează conversia adenozinei

în inozină). Enzima este extrem de activă în special la nivelul limfocitelor şi deficienţa sa


duce la acumularea de produşi toxici pentru celule.
Jak-3 kinaza, o enzimă implicată în semnalizarea iniţiată de interacţiunea IL-2/IL-
2R în limfocitul T, poate fi afectată de mutaţii la nivelul genei codante şi reprezintă o
cauză de SCID.
Alte defecte cunoscute ce conduc la instalarea SCID sau a simptomelor SCID-like
interesează:
- molecula ZAP-70, implicată în semnalizarea necesară activării celulelor T;
- enzima numită PNP (purine nucleoside phosphorylase);
- enzimele RAG-1 sau RAG-2 (recombination-activating proteins), implicate în rearanjarea
genelor necesare generării receptorilor pentru antigen ai limfocitelor T şi B;
- transcrierea genelor ce codează moleculele MHC clasă II;
- moleculele TAP, vitale pentru prezentarea antigenelor asociate MHC I.

Ataxia-telangiectazia , cunoscută şi sub numele de Sindromul Louis-Bar este o


afecţiune ereditară rară, neurodegenerativă, extrem de severă, ce se caracterizează prin
ataxie progresivă (dificultăţi în menţinerea echilibrului şi mişcări necoordonate),

164
malformaţii vasculare (telangiectazii) la nivelul globilor oculari şi al pielii, incidenţă
crescută a infecţiilor şi a tumorilor şi deficienţă T variabilă ca intensitate, ce se poate
asocia cu deficienţa uneia sau a mai multor clase de imunoglobuline.
Cauza acestei afecţiuni este reprezentată de mutaţii produse la nivelul genei ce
codează o serin/treonin kinază, numită ATM (ataxia telangiectazia mutated), a cărei funcţie
se manifestă în situaţia în care apar leziuni ale ADN-ului. Ea fosforileaz ă o serie de
proteine esenţiale pentru arestul ciclului celular, repararea ADN-ului sau apoptoza celulei
în care repararea nu se produce. O serie de proteine ţintă ale acestei enzime funcţionează ca
gene supresoare de tumori, a şa cum este p53.

B. defecte ale ap ărării nespecifice:


1. defecte ale sistemului complement. La om au fost evidenţiate deficienţe genetice
homozigote pentru aproape toate proteinele componente ale acestui sistem. Aceste
deficienţe au ca şi consecinţe afectarea imunităţii umorale şi persistenţa complexelor
imune. Tipuri:
- deficienţa componentelor căii clasice (C1q, C1r, C1s, C4, C2) determin ă o
susceptibilitate crescută faţă de bolile mediate de complexe imune circulante, cum sunt

lupusul eritematos sistemic, glomerulonefrita, vasculite.


- deficienţele în C3, factor H sau factor I se manifestă prin infecţii bacteriene, recurente,
extrem de severe şi, uneori, prin afecţiuni mediate de complexe imune.
- deficienţele în componentele căii post-C3 (C5, C6, C7 şi C8) sau deficienţa în factor D
determină susceptibilitate crescută la infecţii cu Neisseria gonorrhoeae şi Neisseria
meningitidis.
- deficienţa în C1 inhibitor (C1Inh) determină o afecţiune numită angioedem ereditar,
care se manifestă prin episoade recurente de edem cu diferite localizări: intestin (manifestat
prin crampe, vărsături), căi aeriene superioare. Defectul duce la activarea necontrolată a
căii clasice, cu clivarea continuă de C2 şi generarea continuă de C2a, dar şi a altor
molecule vaso-active, cu rol pro-inflamator (induc creşterea permeabilităţii vasculare, cu
exudarea plasmei).
- deficienţe în molecule de control asociate membranelor celulare, cum sunt DAF (decay-
accelerating factor) şi HRP (homologous restriction factor). Aceste molecule se asociaz ă
membranelor celulare prin intermediul unor ancore de glicozil fosfatidilinozitol
membranar; defectele acestor ancore duc la absen ţa asocierii DAF şi HRP la membranele
celulare, iar eritrocitele sunt lizate necontrolat de către sistemul complement, ceea ce

165
conduce la apariţia unei situaţii patologice numită hemoglobinuria paroxistică nocturnă.
Liza crescută a eritrocitelor conduce, mai departe, la instalarea unei anemii hemolitice
cronice.
2. defecte ale fagocitelor:
- boala granulomatoasă cronică. Au fost descrise dou ă forme distincte, una X-
linkată (70% din cazuri) şi una autozomal recesivă. Boala se datorează unor defecte ale
sistemului NADPH-oxidazei; fagocitele sunt incapabile să formeze metaboliţi toxici ai
oxigenului, după ingestia microorganismelor. Patogenii ingeraţi supravieţuiesc în interiorul
fagocitelor, ceea ce iniţiază o reacţie mediată celular, ce va duce la formarea
granuloamelor. Celulele mononucleare afectate nu func ţionează eficient nici ca celule
prezentatoare de antigen, ceea ce compromite într-o oarecare măsură şi activarea
limfocitelor T.
- deficienţe în adeziunea leucocitelor (LAD – leukocyte adhesion deficiency) se
datorează defectelor integrinelor β, importante în adeziunea şi diapedeza leucocitelor.
Pacienţii dezvoltă infecţii mai mult sau mai pu ţin severe cu bacterii Gram-pozitive, bacterii
Gram-negative, fungi.
- boala Chediak-Higashi, afecţiune rară, autozomal recesivă, se caracterizează prin

infecţii bacteriene recurente, albinism oculo-cutanat parţial (absenţa melaninei din piele,
iris) şi infiltrarea importantă a organelor cu celule limfoide. Pacienţii prezintă fagocite cu
granule mari în citoplasmă, dar care nu pot distruge materialul internalizat prin fagocitoz ă.
Se datorează unui defect ce apare la nivelul unei gene ce codează o proteină numită LYST
(lysosomal trafficking regulator). Proteina controlează traficul proteinelor către lizozomi şi
blocarea funcţiei ei duce la blocarea fuziunii lizozomilor cu fagozomii şi la imposibilitatea
uciderii microorganismelor internalizate.
- sindromul leucocitelor leneşe se caracterizează printr-un răspuns anormal al
neutrofilelor la stimulii chemotactici.

166
Imunodeficienţe secundare – Infecţia HIV/SIDA

În 1981 au fost descrise primele cazuri de SIDA (sindromul imunodeficientei


umane dobândite), sindrom care interesa indivizi tineri şi care se caracteriza printr-o
susceptibilitate crescută la infecţii cu patogeni oportunişti (ex. pneumonie cu Pneumocystis
carinii) sau prin asocierea unor forme agresive de tumori (ex. sarcom Kaposi), manifest ări
însoţite de o scădere importantă a numărului de Ly T CD4+. În 1983, agentul responsabil a
fost identificat (independent, de 2 grupuri conduse de Luc Montagnier şi Robert Gallo) şi
numit virusul imunodeficienţei umane dobândite (HIV – human immunodeficiency virus),
un retrovirus din familia lentivirusurilor, cu potenţial citopatic (de obicei, ucide celula pe
care o infectează). Au fost identificate două tipuri înrudite: HIV-1, care determină cea mai
mare parte a îmbolnăvirilor din întreaga lume şi HIV-2, prezent aproape exclusiv în vestul
Africii, mai puţin patogenic pentru om.
Căi de transmitere a HIV:
- cale parenterală (utilizare de sânge sau derivate de sânge infectat; utilizare de
instrumentar contaminat; utilizarea în comun a acelor de seringă în grupurile
consumatorilor de droguri);
- cale sexuală (act sexual neprotejat, în cupluri homo-sau heterosexuale, în care unul din
parteneri este infectat);
- transmitere mamă-făt, fie trans-placentar, fie, după naştere, prin lapte.

Structura şi genele HIV (fig. 91)

Particula infectantă (virionul) este alcătuită din două molecule identice de ARN,
plasate în interiorul unei capside formată din proteine virale, înconjurată de o anvelopă cu
structura bilipidică derivată din membranele celulelor gazdei, motiv pentru care la acest
nivel sunt exprimate o serie de molecule de adeziune (LFA-1, ICAM-1, CD44), dar şi
componenete ale sistemului complement ce funcţionează ca şi proteine de control (DAF,
MIRL, MCP). La nivelul anvelopei sunt exprimate, de asemenea, proteine codate de
genomul viral, dintre care cele mai importante sunt gp120 şi gp41, provenite dintr-un
precursor comun, gp160, implicate în medierea intrării virusului în ţintele celulare.
Între anvelopa virală şi capsidă există un strat sferic numit matrice, compus în
special dintr-o proteină structurală virală, numită p17. La acest nivel se mai g ăsesc şi alte

167
proteine, cum sunt Vif, Vpr, Vpu şi Nef. Capsida HIV este compusă din copii multiple ale
unei alte proteine structurale, numit ă p24.

Fig. 91. Structura HIV (adaptat după Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman and Company,
2000)

Organizarea genomului HIV este, în mare parte, similară celorlalte retrovirusuri şi


include mai multe elemente:
- când genomul HIV este integrat în genomul celulei parazitate, este încadrat la capetele 5’
şi 3’de secvenţe numite LTR (long terminal repeats), care intervin în promovarea
transcripţiei genomului viral de către ARN polimerazele nucleare şi în translaţia mARN
viral la nivelul ribozomilor;
- gena gag codează proteinele structurale ale matricii şi ale capsidei virale;
- gena env codează glicoproteinele anvelopei gp120 şi gp41, necesare pentru infectarea
celulelor;
- gena pol codează enzimele virale esenţiale, revers-transcriptaza, integraza şi proteaza;
- gene reglatoare - tat şi rev;
- gene accesorii - vpr, vif, nef şi vpu.
Ciclul de viaţă al HIV. Primul pas al infecţiei constă în ataşarea virionului de

celula ţintă şi p ătrunderea în interiorul acesteia. HIV infectează predominant limfocitele T


CD4+, dar şi alte celule CD4+, cum sunt macrofagele, celulele Langerhans, celulele
dendritice, preferinţă ce se datorează legării cu mare afinitate a gp120 de moleculele CD4.
Interacţiunea nu este însă suficientă pentru ca virusul să penetreze membrana ţintei. Este
necesară interacţiunea virusului cu alte molecule exprimate normal pe membranele celulare
şi care funcţionează ca receptori pentru chemokine. Acestea sunt CXCR4, exprimat de Ly

168
T CD4+ şi de celulele dendritice şi CCR5 de pe membrana macrofagelor, a celulelor
dendritice şi a limfocitelor T CD4+.
După ce virionul a intrat în celul ă, proteazele gazdei îndepărtează capsida virală,
enzimele virale se activează şi începe ciclul reproductiv al HIV. Revers-transcriptaza
transcrie ARN-ul viral în ADN complementar (cADN), iar integraza mediaz ă integrarea
ADN-ului proviral în genomul celulei parazitate. Forma de ADN integrat a HIV se
numeşte provirus şi acesta poate rămâne inactiv transcripţional luni sau ani, perioadă în
care se produc cantităţi foarte mici sau nu se produc deloc proteine virale sau virioni (fig.
92). Virusul poate rămâne latent un timp îndelungat în celule.

Fig. 92. HIV – ciclu de via ţă

Replicarea HIV apare odată cu activarea celulelor parazitate. Activarea Ly T


iniţiază şi transcripţia genomului viral, iar ADN polimerazele celulei infectate mediaz ă
transcripţia ADN proviral în ARN viral. Genomul viral nou sintetizat şi proteinele
structurale sunt supuse unor procese de maturare prin clivaj mediat de proteaza viral ă şi
apoi sunt asamblate în particule virale (virioni), care înmuguresc pe suprafa ţa celulei
infectate şi apoi se desprind, putând infecta alte celule (fig. 92). HIV se replic ă foarte rapid

169
şi acumulează multiple mutaţii pe parcursul infec ţiei la acelaşi individ. Apar astfel,
numeroase variante antigenice de HIV în acelaşi individ, numite cvasispecii. Acestea au
roluri importante în eludarea RI şi în rezistenţa la tratament.
Patogenia infecţiei HIV. Evoluţia clinică tipică a infecţiei HIV cuprinde 3 faze:
infecţia primară, perioada de latenţă clinică şi stadiul simptomatic, sindromul SIDA.
Aceste faze se desfaşoară pe o perioadă variabilă între 8-10 ani. Infecţia HIV are drept
rezultat final alterarea atât a imunităţii specifice, cât şi a celei nespecifice, cea mai
importantă fiind funcţionarea deficitară a imunităţii mediate celular.
Infecţia primară (2-6 săptămâni). Pătrunderea HIV în organism poate fi
asimptomatică sau însoţită de simptome nespecifice: febr ă, cefalee, mialgii, limfadenopatie
generalizată, etc. Lipsa de specificitate a manifest ărilor clinice face dificil diagnosticul
clinic. Diagnosticul serologic este şi el dificil, deoarece anticorpii anti-gp120, anti-gp24
pot fi detectaţi abia după 3-8 săptămâni de la expunere, fenomen numit seroconversie . În
această perioadă, diagnosticul se bazează pe detectarea antigenului p24 sau a genomului
viral (prin reacţia de amplificare genică - PCR) fie în fluidele organismului, fie în celulele
infectate şi prin cultivarea virusului. În această perioadă, când nu există încă suspiciunea
clinică de infecţie, pacientul prezintă cel mai mare risc de contaminare a altor persoane.

După intrarea în organism, virusul este transportat de c ătre celulele deja parazitate
în organele limfoide secundare (ganglioni, MALT, splin ă) unde se replică intens şi este
diseminat în tot sistemul limfatic. În aceast ă perioadă, poate fi detectat în sânge şi în LCR
şi induce scăderea marcată a Ly T CD4+. Viremia acută induce RI. Relativ precoce sunt
activate Ly T CD8+ specifice şi sunt generate CTLs şi abia apoi apar anticorpii anti-HIV.
Răspunsul CTL pare să fie cel mai important în controlul viremiei, reu şind să determine
scăderea dramatică a nivelului seric al virusului şi creşterea numărului Ly T CD4+, fără
însă, să se mai atingă numărul normal al acestora (800/mm3 faţă de valoarea normală de
1000-1200/mm3). Deşi RI faţă de HIV se instalează relativ precoce şi reuşeşte să
controleze viremia iniţială, eliminarea sa nu este completă, el persistând în organele
limfoide secundare, sedii importante de replicare continuă a virusului şi de infectare
permanentă a noi celule. Spre deosebire de limfocitele T CD4+, macrofagele şi celulele
dendritice sunt relativ rezistente la distrugerea de c ătre virus, de aceea ele reprezintă un
rezervor important de virusuri.
Faza de latenţă clinică poate dura în medie 10 ani. În această fază, virusul
extracelular este absent din fluidele corporale şi din Ly T CD4+ din sângele periferic.
Totuşi infecţia progresează, cu creşterea numărului de celule infectate. Clinic, bolnavii

170
prezintă limfadenopatie generalizată, dar SI este competent fa ţă de majoritatea agenţilor
infecţioşi. Spre finalul acestei faze, unii bolnavi pot dezvolta un grup de simptome, numite
ARC (AIDS related complex): febră, transpiraţii nocturne, scădere ponderală, diaree,
limfadenopatie generalizată, erupţii cutanate. Caracteristic ă perioadei de latenţă este
scăderea progresivă a numărului de Ly T CD4+. Mecanismele responsabile de deple ţia
celulelor T CD4+ sunt controversate; se descriu mecanisme directe şi indirecte. Se pare c ă
virusul poate ucide celula parazitat ă direct, prin liză osmotică sau prin interferarea cu
sinteza proteică. Mecanismele indirecte se referă la Ly T citotoxice ce ucid celulele
infectate. In ciuda unei rate crescute de distrucţie a limfocitelor T CD4+, num ărul acestora
rămâne, mult timp, relativ crescut, datorită capacităţii enorme a măduvei hematopoietice de
a produce noi celule.
Stadiul simptomatic SIDA. Când numărul de limfocite T CD4+ scade sub un nivel
3
critic (<200/mm ) apare creşterea dramatică a replicării virale şi a viremiei. Se intensifică
progresiv susceptibilitatea la infecţii şi neoplazii, manifestări clinice caracteristice SIDA:
infecţii cu patogeni oportunişti (candidoze, pneumonie cu Pneumocystis carinii , infecţii cu
virus citomegalic, Mycobacterium tuberculosis, herpes zoster), neoplazii ca sarcomul
Kaposi - tumoră indusă de herpesvirusul uman 8 - sau limfoame şi degenerarea SNC

(encefalopatia progresivă din SIDA, demenţa). Când numărul de limfocite T CD4+ scade
3
sub 50/mm , moartea este iminentă în absenţa unui tratament anti-viral.
Excepţii:
- non-progresorii de lungă durată: persoane infectate, cu viremie absentă sau
redusă, nivele normale circulante de Ly T CD4+, CTL şi seroconversie prezente şi la care
boala nu progresează;
- indivizii rezistenţi la infecţie: posibil datorită unor defecte genetice ale
receptorilor pentru chemokine;
- seronegativii expuşi: prezintă CTL şi Ly Th1 specifice HIV, dovada contactului
cu virusul.

Tratamentul ţinteşte blocarea ciclului de via ţă viral în câteva puncte cheie. Se


utilizează medicamente care interferă cu revers-transcripţia ARN-ului viral în ADNc
(analogi de nucleozide - zidovudina), inhibitori de proteaz ă, ce blochează maturarea
proteinelor virale şi formarea virionilor şi blocanţi ai integrării genomului viral în genomul
celulei parazitate (inhibitori ai integrazei virale) (fig. 93).

171
Fig. 93. Tinte pentru terapia anti-HIV (adaptat dup ă Kuby Immunology, fourth ed. WH Freeman
and Company, 2000)

172
Mecanisme de apărare la nivelul cavităţii orale (Petru Cianga)
Sistemul imun de la nivelul cavit ăţii orale este o parte importantă a sistemului
limfoid asociat mucoaselor (MALT), prezentând atât asemănări cu acesta, dar şi o serie de
particularităţi. Efectorii generaţi în cursul răspunsurilor imune dezvoltate la acest nivel
provin, pe de o parte, de la nivelul sistemului imun local, reprezentat de glandele salivare
majore şi minore, dar şi din periferie, transportaţi prin intermediul lichidului crevicular.

Dinţii reprezintă diferenţa cea mai evidentă dintre cavitatea bucală şi ţesuturile
restului aparatului digestiv, iar joncţiunile pe care aceştia le formează prin inserţia în gingie
permit accesul multor molecule serice şi celule ale SI la nivelul suprafeţei mucoase.

Apărarea nespecifică - molecule

Cavitatea bucală reprezintă un situs confruntat continuu cu un număr foarte mare de


antigene. Unele sunt aduse în organism prin alimenta ţie, altele sunt reprezentate de cele
peste 500 de specii bacteriene, ce au ca habitat această localizare anatomică. Principalele
bariere ce intervin în protecţie la acest nivel, având ca scop prevenirea penetr ării de către
antigene în ţesuturile subjacente şi, mai departe, în organism sunt mucoasa orală şi
secreţia fiziologică de mucus.
Epiteliul mucoasei orale este asemănător pielii, fiind alcătuit din keratinocite ce
aderă unele de altele prin desmozomi (complexe ce conţin desmogleine şi desmocoline).
Este acoperit de mucus, substanţă relativ vâscoasă, ce funcţionează ca barieră eficientă în
protecţia celulelor epiteliale, în sensul că numeroase microrganisme sunt imobile în acest
gel şi nu pot adera de epiteliu. Mai mult, secre ţia continuă de salivă şi îndepărtarea ei
inhibă, suplimentar, ataşarea antigenelor.
Mucusul conţine o largă varietate de molecule, printre care mucinele, ale căror
particularităţile structurale şi funcţionale îi asigură consistenţa de gel şi elasticitatea
necesară pentru a funcţiona ca barieră, dar şi ca filtru cu permisivitate selectivă.
La nivelul mucoasei, a epiteliului de acoperire şi în salivă au fost descrise o serie de
componente moleculare şi celulare ale sistemului imun.
Componentele moleculare ale SI nespecific conţinute în salivă sunt reprezentate
de mucine, lizozim, lactoferină, peroxidază şi de o serie de peptide cu activitate
antimicrobiană, cum sunt histatinele, β-defensinele, inhibitorii de proteaze.

173
Mucinele intervin în protecţia anti-bacteriană prin legarea patogenilor complexaţi
cu anticorpi. Se pare că IgG interacţionează cu mucinele prin intermediul unei molecule
evidenţiate în mucus, numită FcγBP (IgG Fc binding protein), iar IgA prin intermediul
componentei secretorii.
De asemenea, la nivelul cavităţii orale au fost identificate două mucine particulare,
numite mucinele salivare MG1 şi MG2, secretate de glandele submandibulară, sublinguală
şi de glandele salivare minore. Aceste glicoproteine intervin în protecţie, pe de o parte, prin
căptuşirea suprafeţelor mucoasei şi a dinţilor şi, pe de altă parte, prin abilitatea de a
controla şi de a modula aderarea şi dezvoltarea florei microbiene locale.
Lizozimul este o enzimă antimicrobiană secretată în special de glandele salivare
mucoase, cu potenţial de interacţiune şi de distrugere a membranelor multor bacterii.
Lactoferina este o protein ă secretată de glandele salivare seroase, a cărei capacitate
de a lega fierul, element esenţial pentru creşterea bacteriilor, reprezintă un mecanism
eficient anti-bacterian. In vitro şi pe modele animale, s-a demonstrat că lactoferina
întervine şi în inhibarea aderării unor microorganisme (Actinobacillus
actinomycetemcomitans) la epiteliul mucoasei şi că blochează intrarea HIV în celulele
ţintă, prin interacţiunea cu moleculele CXCR4 şi CCR5.

Peroxidaza salivară, hidrogenul peroxid şi ionii tiocianat reprezintă un alt


sistem antimicrobian de la nivelul cavităţii orale. Enzima catalizează reacţia de peroxidare
a ionilor de halogen (Cl-, Br-, I-) şi tiocianat (SCN-), ceea ce generează produşi cu potenţial
antimicrobian. În absenţa ionilor, peroxidaza transformă H2O2 în apă şi oxigen, activitate
ce previne acumularea produşilor toxici generaţi prin reacţiile de reducere a oxigenului.
Histatinele sunt o familie de 12 proteine cationice secretate de glandele salivare. In
vitro, sunt internalizate de c ătre patogeni şi, la nivelul mitocondriilor, inhibă respiraţia
celulară şi generează specii de oxigen reactive, care conduc la moartea celulară. Histatinele
inhibă creşterea S. mutans, hemaglutinarea B. gingivalis, blocându-i colonizarea şi co-
agregarea dintre P. gingivalis şi S. mitis.
Cistatinele salivare umane (numite SN, SA, S şi D) sunt membri ai superfamiliei
cistatinelor, molecule ce prezintă potenţialul de a inhiba cistein-proteinazele. De exemplu,
SN inhibă in vitro catepsinele lizozomale umane B, H şi L, implicate în distrucţiile tisulare
din parodontite, în timp ce cistatina S intervine în menţinerea echilibrului mineral al
dinţilor; leagă hidroxiapatita şi este component major al smalţului. Cistatinele SN şi SA
inhibă cistein-proteinaze aduse în organism prin alimentaţie, de exemplu, papaina, de
srcine vegetal ă, manieră prin care proteinele salivare sunt protejate de degradare.

174
SLPI (secretory leukocyte protease inhibitor) este o proteină secretată de
parotide şi glanda submandibulară, identificată în secreţia lactată, în secreţiile genitale şi în
salivă, ce funcţionează ca inhibitor de serin-proteaze. In vitro, la concentraţii comparabile
cu cele salivare, SLPI blochează infectarea de către HIV a celulelor ţintă, macrofage şi
limfocite T, ceea ce explică, cel puţin parţial, rata scăzută a transmiterii virusului pe cale
orală, aspect evident la copiii născuţi din mame infectate, hrăniţi la sân.
Peptidele antimicrobiene endogene. La om, principalele peptide sunt defensinele
şi cathelicidinele . Au fost descrise peste 100 de molecule diferite apar ţinând la trei tipuri
de defensine. -defensinele (18 reziduuri de aa) cu structură circulară, α-defensinele
alcătuite din 29-35 de reziduuri de aa şi β-defensinele, formate din peste 45 de reziduuri de
aa.
α-defensinele sunt sintetizate, în special, de neutrofile, în timp ce multe epitelii
umane produc constitutiv β-defensine. Sinteza acestor molecule poate fi indusă de semnale
asociate reacţiilor inflamatorii.
Defensinele intervin în protecţie, exercitând o serie de efecte anti-bacteriene, anti-
virale şi anti-fungice, dar prezentând şi potenţial citotoxic asupra celulelor normale sau
tumorale. Au fost identificate defensine ce funcţionează, in vitro, ca factori chemotactici

pentru monocite, limfocite T şi celule dendritice imature, sau defensine care stimulează
producţia de interleukină-8 (IL-8), factor chemotactic, în special, pentru neutrofile.
Zona gingivală care înconjoară dinţii conţine un număr mare de neutrofile şi de
compuşi eliberaţi din acestea. Concentraţia defensinelor neutrofilice, la acest nivel, este
considerabilă şi probabil este implicată în controlul proliferării multor microorganisme.
Importanţa neutrofilelelor la acest nivel este sus ţinută, pe de o parte, de impactul sever al
neutropeniei asupra integrităţii mucoaselor orală şi gastrointestinală şi, pe de altă parte, de
severitatea formelor de parodontită la pacienţii cu deficienţe congenitale sau dobândite ce
interesează aceste celule.

Apărarea specifică - molecule

Componentele moleculare ale sistemului imun specific din saliv ă sunt reprezentate
de imunoglobuline solubile ce aparţin claselor (izotipurilor) IgA, IgG şi IgM.
În salivă, predomină IgA. Sunt prezente ambele subclase, IgA1 şi IgA2, într-un
raport de aproximativ 55:45.

175
Peste 80% din molecule sunt secretate la nivelul glandelor parotide,
submandibulare şi sublinguale, restul la nivelul glandelor salivare minore. In salivă, IgA se
găseşte sub formă de dimeri, asociaţi cu componenta secretorie (IgA-secretorie (IgA-s).
S-IgA nu funcţionează ca opsonină şi nu activează sistemul complement. Cel mai
probabil, aceste molecule intervin în apărarea locală prin neutralizarea unor virusuri şi a
unor toxine bacteriene, prin blocarea aderen ţei şi, posibil, şi a creşterii unor
microorganisme la nivelul epiteliului şi al dinţilor, prin inhibarea accesului antigenelor la
ţesuturile subjacente. De asemenea, IgA interacţionează şi cooperează cu factori ai apărării
nespecifice, ca mucinele, lizozimul, lactoferina, etc.
In salivă sunt prezenţi şi monomeri de IgA, (aproximativ 20% din totalul IgA
salivar), imunoglobuline G (IgG) şi imunoglobuline M (IgM). Cea mai mare parte dintre
aceşti anticorpi provine din circulaţia sistemică, fiind prezenţi în lichidul crevicular, restul
fiind secretaţi de plasmocitele localizate la nivelul mucoasei orale.

Sistemul imun al cavităţii orale – componenta celulară

O largă varietate de celule, localizate în cavitatea oral ă, intervine în protecţia

tisulară. Keratinocitele orale exprimă receptori Toll-like, fiind capabile să interacţioneze cu


multe microorganisme şi să producă citokine ce contribuie la dezvoltarea reac ţiilor
inflamatorii. Printre keratinocite sunt localizate numeroase celule Langerhans, importante
celule prezentatoare de antigen (APC – antigen-presenting cells), dar şi celule ale apărării
specifice, cum sunt limfocitele T. În mucoasă şi submucoasă sunt localizate macrofage,
mastocite, celule NK, limfocite T şi plasmocite, celule ce alcătuiesc împreună agregate de
ţesut limfoid localizat, în special, în jurul ductelor glandelor salivare minore de la nivelul
mucoasei bucale.
La toate acestea se adaugă celule ce provin din circulaţia sistemică, mucoasa bucală
fiind extrem de bine vascularizată. În situsurile inflamatorii de la nivelul cavităţii bucale se
pot acumula numeroase neutrofile, monocite şi macrofage, celule NK, limfocite T, dar şi
fibroblaste, atunci când e nevoie de reparare tisulară.
În plus, există ţesut limfoid localizat în vecinătatea cavităţii orale, reprezentat de
amigdale (inelul lui Waldayer) şi de ganglionii limfatici regionali, situsuri majore de
activare specifică şi de generare a răspunsurilor imune.

176
Aspecte clinice şi imunologice în parodontite şi în caria dentară

Parodontite

Parodontitele sunt o familie de boli inflamatorii înrudite, care afecteaz ă osul


alveolar, ligamentele periodontale şi ţesuturile moi din jurul dintelui, reprezentând cauza

majoră a pierderii dinţilor la adult. Deşi au etiologie bacteriană, numeroşi factori ai gazdei
par s ă fie implicaţi în susceptibilitatea la aceste tipuri de infec ţii, în iniţierea şi în evoluţia
lor. Unele forme de parodontite sunt manifestări ale unor anormalităţi în funcţionarea SI
sau ale unor boli sistemice (ex. diabetul zaharat).

Caracteristici ale parodontitelor


Semnul precoce al parodontitei este inflamaţia acută a gingiei din jurul coletului
dinţilor. În acest stadiu, boala este numită gingivită şi este cauzată de acumularea plăcii
microbiene pe suprafaţa dinţilor, la nivelul marginii gingivale. Prezenţa microorganismelor
din compoziţia plăcii bacteriene determină dezvoltarea unei reacţii inflamatorii acute,
caracterizată de activarea SC şi acumularea unui infiltrat celular dominat de neutrofile.
Boala, în acest stadiu, are caracter reversibil şi poate fi urmată de vindecare şi cicatrizare.
Când procesul inflamator se extinde de la suprafaţa tisulară către regiunile mai
profunde, afectând osul alveolar şi ligamentele periodontale, boala se numeşte parodontită.
Toate formele de parodontite sunt infecţii, cauzate de anumite specii bacteriene,
majoritatea gram-negative, anaerobe, cum sunt Actinobacillus actinomycetemcomitans,
Porphyromonas gingivalis, Bacteroides forsythus, etc.
Bacteriile patogene colonizează, cresc şi se extind de-a lungul interfeţei dintre
suprafaţa rădăcinilor dintelui şi ţesuturile implicate în ataşarea acestora în osul alveolar.
Bacteriile şi produşii lor iniţiază şi menţin un proces inflamator cronic şi distructiv.
Infiltratul dominat de neutrofile, caracteristic inflamaţiei acute din gingivită, este înlocuit

de un infiltrat dominat de limfocite (în special Ly T CD4+), de macrofage (ce


funcţionează, probabil ca APC-uri, dar care sunt şi celule efector ce eliberează enzime
litice) şi de rare plasmocite. Ulterior, plasmocitele se acumuleaz ă în număr mare în situsul
inflamator, în special plasmocite ce secretă IgA. În paralel, şantul dento-gingival se
adânceşte, colagenul implicat în ataşarea dintelui se degradează şi vor apare pungile
parodontale. În leziunile avansate, infiltratul celular este polimorf, se produce distrucţia

177
colagenului aparatului ligamentar, apar leziuni ulcerative la nivelul pungilor parodontale,
modificări degenerative ale keratinocitelor, toate cu progresie c ătre apexul dintelui.
Caracteristic pentru leziunea avansată este apariţia fenomenului de osteoliză şi resorbţia
osului alveolar.
Semnele ce permit diagnosticul parodontitelor includ prezenţa plăcii bacteriene,
semne de inflamaţie acută sau cronică a ţesuturilor gingivale, sângerări spontane sau
provocate, formarea pungilor parodontale, apariţia unui exudat în jurul coletului dentar,
detaşarea ţesuturilor gingivale de pe rădăcinile dinţilor, mobilitate a dinţilor. Fenomenele
distructive din parodontite nu evoluează într-un ritm constant, progresia este, de obicei,
episodică, cu perioade de exacerbare şi perioade de repaus. Boala este, în general,
nedureroasă, cel puţin până în stadiile avansate.

Tipuri clinice de parodontite


Au fost descrise mai multe forme de parodontite, care diferă între ele prin etiologie,
istoria naturală, progresie şi răspunsul la terapie. Academia Americană de Parodontologie
recunoaşte următoarele forme de parodontite:
1. Parodontita adultului

Reprezintă forma cea mai frecventă, apare după vârsta de 35 de ani, este frecvent
generalizată, afectând mai mulţi dinţi, în special molarii şi incisivii. Pattern-ul de distrucţie
este în general bilateral, simetric. Tesuturile gingivale prezintă semne de inflamaţie cronică
şi pot fi subţiate şi fibrotice. Pungile parodontale sunt situsuri active, ocupate de o
microfloră complexă.
2. Parodontita cu debut precoce:
A). P. prepuberală. Poate evolua în forma localizată sau generalizată. Forma
generalizată este extrem de distructivă şi rapid progresivă. Distrugerea osului alveolar
apare şi se produce foarte rapid, astfel încât, pierderea denti ţiei primare poate apare în
primii 2-3 ani de viaţă. Biopsia ţesuturilor gingivale evidenţiază absenţa PMN-urilor şi un
infiltrat dens de limfocite, în care predomină plasmocitele. Forma generalizată se asociază
la copiii mici cu sindromul LAD (leukocytes adhesion deficiency syndrome). Forma
localizată se asociază frecvent cu deficienţe în chemotaxia PMN-urilor.
B). P. juvenilă. Se descriu o formă localizată şi una generalizată. Debutează
frecvent în perioada peri-puberală. Leziunile pot progresa rapid imediat dup ă debut, dar
distrucţia tisulară poate să nu apară. Mulţi pacienţi prezintă titruri serice crescute de
anticorpi specifici pentru determinanţi antigenici ai A. Actinomycetemcomitans, sugerând

178
că această bacterie este agentul etiologic. Aproximativ 75% dintre pacien ţi prezintă
anormalităţi în chemotaxia PMN-urilor.
C). P. rapid progresivă. Debutează frecvent în jurul vârstei de 20 de ani, deşi s-au
descris şi cazuri cu debut în perioada pubertate-35 de ani. Progresia bolii poate fi extrem de
rapidă, distrucţia osului alveolar producându-se în 2-3 luni şi interesând 30-40% din acesta.
În timpul perioadei de progresie, gingia prezint ă semne de inflamaţie acută, exudat în
pungile parodontale şi se poate asocia cu semne generale: stare de r ău, scădere ponderală,
inapetenţă. După episoade de progresie, boala poate deveni inaparentă. Porphyromonas
gingivalis pare să fie implicat în această formă de parodontită şi mulţi pacienţi prezintă
deficienţe în chemotaxia PMN şi a monocitelor.
3. Parodontita asociată unor boli sistemice
Multe afecţiuni sistemice par să predispună indivizii la diverse forme de
parodontite. Printre ele amintim: diabetul zaharat insulino-dependent, forme variate de
neutropenie, imunodeficienţe primare şi secundare (infecţia HIV).
4. Parodontita ulcero-necrotică
Este o formă rară de parodontită, precedată de gingivită acută ulcero-necrotică.
5. Parodontita refractară

Se descrie un procent mic de pacienţi ale căror parodontite nu răspund la terapie.

Aspecte imunologice în parodontite


Studiile imunologice efectuate până în prezent au evidenţiat o serie de mecanisme
implicate în patogenia şi în evoluţia parodontitelor.
Cei mai mulţi dintre pacienţii cu parodontite juvenile şi rapid progresive montează
în prezenţa plăcii bacteriene un răspuns imun umoral, manifestat prin secreţie de IgG, în
special IgG2, o subclasă considerată relativ ineficientă în opsonizare şi în potenţarea
fagocitozei bacteriilor de către PMN. Acest răspuns imun ineficient ar putea fi explicat de
apariţia unui dezechilibru în balanţa Th1/Th2, în favoarea răspunsului mediat de efectori
de tip Th2, care, prin citokinele pe care le secret ă (IL-4, IL-5, IL-10, IL-13), inhibă
imunitatea celulară, favorizând-o pe cea umorală, ineficientă faţă de bacteriile gram-
negative implicate în etiologia parodontitelor.
Unii autori au evidenţiat capacitatea unor bacterii anaerobe de a induce apoptoza în
efectorii SI, mecanism prin care aceste microorganisme se sustrag RI.
Pare evidentă, în acest moment, asocierea aproape specifică a anaerobilor gram-
negativi cu infecţiile orale cronice. Profilul citokinic, mai degrabă inhibitor, indus de

179
aceste microorganisme, ar putea reprezenta un adevarat avantaj selectiv, permiţându-le
acestora să evite dezvoltarea unei apărări eficiente. În acest fel, ei pot supravie ţui în
situsurile inflamatorii perioade îndelungate. Răspunsurile inflamatorii asociate infecţiilor
cu aceste bacterii sunt cronice, trenante şi local distructive. În bolile parodontale,
inflamaţia cronică se însoţeşte de efecte secundare nedorite, cum sunt afectarea osului
alveolar, a ligamentului parodontal şi a ţesuturilor moi adiacente.

Caria dentară

Este una dintre cele mai frecvente afec ţiuni, interesând aproape 95% din populaţia
umană din ţările dezvoltate. Poate fi definită ca o distrucţie localizată a ţesutului dintelui
indusă de bacterii. Dizolvarea cristalelor de hidroxiapatită precede pierderea
componentelor organice ale smalţului şi ale dentinei. Demineralizarea pare să fie cauzată
de acizii ce rezultă din fermentaţia bacteriană a carbohidraţilor din alimentaţie. Suprafaţa
dintelui este afectată diferit: sunt mai frecvent afectate ariile ce nu pot fi curăţate eficient
cum sunt fisurile şi spaţiile dintre dinţi. Leziunea cauzată de carie este ireversibilă.
Agenţi etiologici . În populaţia umană, asocierea cea mai importantă a cariei este cu

streptococii orali (ex. Streptococcus mutans), dar şi diferiţi lactobacili sau specii de
Actinomyces par să fie implicaţi în etiologia cariei.
Mecanisme de apărare anti-carie. Cavitatea bucală reprezintă unul dintre sediile
cele mai încărcate cu bacterii, iar reacţiile de apărare şi de control ale gazdei cuprind
întreaga activitate antimicrobiană nespecifică şi specifică.
Lactoferina, lizozimul, peroxidaza salivară, diferite glicoproteine cu rol aglutinant
(aglutinine), leucotaxina salivară sunt prezente în cantităţi constante în salivă, asigurând
mijloacele apărării nespecifice. Unii din aceşti factori, chiar dacă nu au memorie
imunologică şi nu sunt subiectul stimulării specifice pot acţiona împreună cu
imunoglobulinele salivare, susţinându-se reciproc în activitatea antimicrobiană.
Ap rarea antibacterian specific este asigurat de activitatea sistemului imun
ă ă ă ă
oral reprezentat în cea mai mare parte de anticorpii salivari proveniţi din ţesutul limfoid
asociat mucoaselor, reprezentaţi de imunoglobulina A secretorie (IgA-s) şi de anticorpii
serici prezenţi în lichidul crevicular, proveniţi prin transudare din ser (IgM, IgG şi IgA).
Majoritatea studiilor au demonstrat că patogenicitatea bacteriilor cariogene (S.
mutans, S. sobrinus) este controlată de anticorpii salivari, între care IgA este izotipul

180
major. La nivelul coletului, pe lângă salivă există lichidul sau fluidul crevicular care
conţine IgG, IgA, IgM şi componente ale sistemului complement care provin din circulaţie
şi a căror concentraţie creşte în cazul unei inflamaţii gingivale sau parodontale. IgA-
secretorie (IgA-s) se prezintă numai sub formă dimerică, ca produs al plasmocitelor din
glandele salivare.
Sistemul imun oral are un rol bine definit în asigurarea rezistenţei gazdei la carie,
pacienţii cu o apărare specifică deficitară sau chiar absentă, reprezentând un grup cu risc
cariogen major. Chiar dacă maladia carioasă este de natură infecţioasă, este dificil de
stabilit cu exactitate rolul factorilor antibacterieni în apărarea gazdei, deoarece intervin şi o
serie de alţi parametri, cum sunt compoziţia polimicrobiană şi metabolismul diferit al plăcii
bacteriene în funcţie de vârstă, capacitatea tampon a mediului salivar, tipul şi frecvenţa
aportului de zahăr, proprietăţile fizico-chimice ale suprafeţei dure dentare.
Rezultatele a numeroase studii susţin faptul că protecţia imună anti-cariogenă, prin
anularea sau blocarea factorilor de virulenţă, are drept consecinţă inhibarea colonizării
suprafeţelor dentare cu microorganisme cariogene. Formarea plăcii bacteriene reprezintă
un fenomen ordonat, cu o strictă etapizare, ce depinde în mare măsura de capacitatea
componentelor ei odontopatogene de a adera pe suprafe ţele existente la acest nivel.

Adeziunea microbiană la pelicula dobândită (succesiunea primară) şi la coloniile


bacteriene organizate anterior (succesiunea secundară) se găseşte sub controlul unor factori
şi a unor mecanisme independente sau dependente de glucoză.
Streptococii mutans aderă pe diferite substraturi biologice cu ajutorul unor structuri
de suprafaţă celulară, cum sunt adezinele. În serotipul C al S treptococului mutans, au fost
identificate şi purificate 2 proteine de la nivelul peretelui bacterian. Cel mai mare dintre
aceste antigene, a putut fi separat în 2 componente antigenice şi a fost denumit AgI/II (B
sau PL). Cel mai mic a fost denumit 3 sau A. IgA-s, prin interacţiunea cu antigenele
membranare bacteriene, blochează capacitatea acestora de a adera la placa bacterian ă,
inhibând, în acest fel, una din etapele cheie în apari ţia cariei dentare. De asemenea, s-a
demonstrat că interacţiunea IgA-s cu molecule exprimate pe membrana patogenilor induce
modificări importante în proprietăţile fizico-chimice ale microorganismelor. De exemplu,
creşterea hidrofiliei bacteriene amplifică posibilitatea ca celulele bacteriene să aglutineze
sau să formeze conglomerate sub acţiunea mucusului salivar, agregate care sunt mult mai
rapid eliminate din cavitatea bucală.
În ceea ce priveşte faza acumulării microorganismelor în placa bacteriană,
dependenţa de glucoză şi zaharoză şi activitatea lor metabolică, în special producerea de

181
acid, menţionăm c ă IgA salivară s-a dovedit activă şi eficientă în inhibarea funcţiilor unor
enzime, cum este glicozil-transferaza, prin blocarea porţiunii catalitice sau a aceleia care
leagă glucanii. Anticorpii pot, de asemenea, provoca modificări conformaţionale la nivelul
enzimelor, ceea ce duce, în final, la scăderea sintezei de glucan. Reducerea cantitativă a
acestui produs - substratul odonto-patogen al pl ăcii bacteriene - va inhiba activitatea
cariogenă bacteriană.
Formarea unei plăci bacteriene groase şi impermeabile – cu conţinut bogat în
glucan - favorizează adeziunea cu predilecţie a S. mutans prin fenomenul de succesiune
secundară. Această afinitate specifică pentru substratul glucanic se explică prin sinteza de
către acest tip de microorganism a unei proteine ce leag ă glucanii (GBP – glucan-binding
protein). Anticorpii salivari anti-GBP s-au dovedit eficienţi în a asigura, suplimentar, un
mediu carioprotectiv.
În ceea ce priveşte mecanismele protective exercitate de anticorpii serici, s-a
demonstrat că IgG pot funcţiona ca opsonine, facilitând fagocitoza bacteriană. De
asemenea, complexele imune formate cu participarea IgG pot activa sistemul complement,
ceea ce duce la liza ţintelor celulare şi la medierea unei reacţii inflamatorii eficiente. Se
presupune că acest mecanism se manifestă în special în zonele cervicale ale dinţilor, acolo

unde suprafeţele dentare sunt scăldate de fluidul crevicular, în care anticorpii serici sunt
prezenţi în cantităţi semnificative.
Recent, în canaliculele dentinare au fost puse în eviden ţă IgG serice ce provin din
capilarele pulpare. Teoretic, producerea IgG sau a altor anticorpi serici specifici faţă de
unii factori de virulenţă bacterieni (AgI/II, GTF) pot constitui o barier ă în calea invaziei
bacteriene în canaliculele dentinare, modulând rezistenţa ţesuturilor gazdei la atacul
cariogen.
Anticorpii serici exercită multiple acţiuni protective care pot fi sintetizate astfel:
- inhibă aderenţa bacteriană prin:
- blocarea moleculelor de adeziune;
- aglutinarea bacteriilor;
- inhibă funcţionarea enzimele bacteriene;
- mediază bacterioliza;
- opsonizează bacterii;
- intervin în inducerea inflamaţiei la nivelul ţesuturilor gingivale.

182
Bibliografie:

• Ahlfors E, Jonsson R, Czerkinsky C. Experimental T cell-mediated inflammatory


reactions in the murine oral mucosa. II. Immunohistochemical characterization of resident
and infiltrating cells. Clin Exp Immunol 1996; 104(2): 297-305.
• Baron AC, Gansky SA, Ryder MI, Featherstone JD. Cysteine protease inhibitory activity

and levels of salivary cystatins in whole saliva of periodontally diseased patients. J


Periodontal Res 1999; 34(8): 437-444.
• Berg Jeremy M., John L. Tymoczko, Lubert Stryer. Biochemistry, sixth edition. WH
Freeman and Company, 2007.
• Biesbrock AR, Reddy MS, Levine MJ. Interaction of a salivary mucin-secretory
immunoglobulin A complex with mucosal pathogens Infect Immun 1991; 59(10): 3492-
3497.
• Bobek LA, Levine MJ. Cystatins - inhibitors of cysteine proteinases. Crit Rev Oral Biol
Med 1992; 3(4): 307-332.
• Carasevici Eugen, Ingrid Dumitriu, Corina Cianga, Petru Cianga, Florin Zugun-Eloae.
Imunologie – Curs pentru studen ţii anului II Medicină. Iaşi: UMF „Gr.T.Popa”, 1999.
• Challacombe SJ, Shirlaw PJ. Immunology of Diseases of the Oral Cavity. In: Mestecky
J, Lamm ME, Strober W, Bienenstock J, McGhee JR, Mayer L, editors. Mucossal
Immunology 3rd ed. London: Elsevier Academic Press 2005: 1517-1546.
• Chapel Helen, Mansel Haeney, Siraj Misbach, Neil Snowden. Essentials of Clinical
Immunology, 5th Edition. Blackwell Publishing Ltd, 2006.
• Chertov O, Michiel DF, Xu L, Wang JM, Tani K, Murphy WJ, Longo DL, Taub DD,
Oppenheim JJ. Identification of defensin-1, defensin-2, and CAP37/azurocidin as T-cell
chemoattractant proteins released from interleukin-8-stimulated neutrophils. J Biol Chem
1996; 271(6): 2935-2940.
th
• Coico Richard, Geoffrey Sunshine. Immunology. A short Course, 6 Edition. John Wiley
& Sons Inc, 2009.
• Cone RA. Mucus. In: Mestecky J, Lamm ME, Strober W, Bienenstock J, McGhee JR,
Mayer L, editors. Mucossal Immunology 3rd ed. London: Elsevier Academic Press 2005:
49-72.
• Eriksson K, Ahlfors E, George-Chandy A, Kaiserlian D, Czerkinsky C. Antigen
presentation in the murine oral epithelium. Immunology 1996; 88(1): 147-152.

183
• Farquhar C, VanCott TC, Mbori-Ngacha DA, Horani L, Bosire RK, Kreiss JK,
Richardson BA, John-Stewart GC. Salivary secretory leukocyte protease inhibitor is
associated with reduced transmission of human immunodeficiency virus type 1 through
breast milk. J Infect Dis 2002; 186(8): 1173-1176.
• Goldsby Richard A, Kindt Thomas J, Osborne Barbara A. Kuby Immunology, 5th
Edition. WH Freeman and Company, 2002.
• Goldsby Richard A, Kindt Thomas J, Osborne Barbara A. Kuby Immunology, 4th
Edition. WH Freeman and Company, 2000.
• Golub Edward S. Immunology: a synthesis. Sinauer Associates, Inc.,1987.
• Janeway Charles A, Travers Paul, Walport Mark, Capra J. Donald. Immunobiology, 6th
Edition: Elsevier Science Ltd/Garland Publishing, 2004.
• Lehrer RI, Bevins CL, Ganz T. Defensins and Other Antimicrobial Peptides and Proteins.
In: Mestecky J, Lamm ME, Strober W, Bienenstock J, McGhee JR, Mayer L, editors.
Mucossal Immunology 3rd ed. London: Elsevier Academic Press 2005: 95-110.
• Liu L, Roberts AA, Ganz T. By IL-1 signaling, monocyte-derived cells dramatically
enhance the epidermal antimicrobial response to lipopolysaccharide. J Immunol 2003;
170(1): 575-580.
• MacKay BJ, Denepitiya L, Iacono VJ, Krost SB, Pollock JJ. Growth-inhibitory and
bactericidal effects of human parotid salivary histidine-rich polypeptides on Streptococcus
mutans. Infect Immun 1984; 44(3): 695-701.
• Mak Tak W, Saunders Mary E. Primer to the Immune Response. Elsevier Inc, 2011.
• Mak Tak W, Saunders Mary E. The Immune Response. Basic and Clinical Principles.
Elsevier Inc, 2006.
• McKay MS, Olson E, Hesla MA, Panyutich A, Ganz T, Perkins S, Rossomando EF.
Immunomagnetic recovery of human neutrophil defensins from the human gingival
crevice. Oral Microbiol Immunol 1999; 14(3): 190-193.
• Murakami Y, Amano A, Takagaki M, Shizukuishi S, Tsunemitsu A, Aimoto S.
Purification and characterization from human parotid secretion of a peptide which inhibits
hemagglutination of Bacteroides gingivalis 381. FEMS Microbiol Lett 1990; 60(3): 275-
279.
• Murakami Y, Nagata H, Amano A, Takagaki M, Shizukuishi S, Tsunemitsu A, Aimoto
S. Inhibitory effects of human salivary histatins and lysozyme on coaggregation between
Porphyromonas gingivalis and Streptococcus mitis. Infect Immun 1991; 59(9): 3284-3286.

184
• Nair PN, Schroeder HE. Duct-associated lymphoid tissue (DALT) of minor salivary
glands and mucosal immunity. Immunology 1986; 57(2): 171-180.
• Paul William E. Fundamental Immunology, 5th Edition. Lippincott Williams & Wilkins,
2003.
• Roitt Ivan, Brostoff Jonathan, Male David. Immunology 3rd Edition. Mosby-Year Book
Europe Limited, 1993.
th
• Roitt Ivan. Essential Immunology, 7 Edition. Blackwell Scientific Publication, 1991.
• Shugars DC, Sauls DL, Weinberg JB. Secretory leukocyte protease inhibitor blocks
infectivity of primary monocytes and mononuclear cells with both monocytotropic and
lymphocytotropic strains of human immunodeficiency virus type I. Oral Dis 1997; 3 Suppl
1: S70-S72.
• Shugars DC, Wahl SM. The role of the oral environment in HIV-1 transmission. J Am
Dent Assoc 1998; 129(7): 851-858.
• Soukka T, Tenovuo J, Rundegren J. Agglutination of Streptococcus mutans serotype C
cells but inhibition of Porphyromonas gingivalis autoaggregation by human lactoferrin.
Arch Oral Biol 1993; 38(3): 227-232.
• Territo MC, Ganz T, Selsted ME, Lehrer R. Monocyte-chemotactic activity of defensins
from human neutrophils. J Clin Invest 1989; 84(6): 2017-2020.
• Van Wetering S, Mannesse-Lazeroms SP, Van Sterkenburg MA, Daha MR, Dijkman JH,
Hiemstra PS. Effect of defensins on interleukin-8 synthesis in airway epithelial cells. Am J
Physiol 1997; 272(5 Pt1): L888-L896.
• Yang D, Chen Q, Chertov O, Oppenheim JJ. Human neutrophil defensins selectively
chemoattract naive T and immature dendritic cells. J Leukoc Biol 2000; 68(1): 9-14.

185
Index selectiv

A
ABO, 6, 13, 71, 147, 148, 151, 167
, 190, 194
Actinobacillus actinomycetemcomitans
ADCC, 27, 30, 33, 69, 167
Adjuvanţii, 12
adresine, 122
afinitate, 69, 70, 71, 75, 76, 116, 124, 125, 136, 140, 143, 156, 163, 184, 199
Ag
Ag TI-1,
TI-2, 140
141
ă, 177
Agamaglobulinemia X-linkat
alergene, 163, 165, 166
anafilatoxine, 48, 68, 171
anemia hemolitică autoimună, 3
anergia, 158
anergie, 12, 124, 161
angioedem ereditar , 181
anomalia DiGeorge, 106
anticorpi, 1, 2, 5, 6, 8, 13, 14, 21, 30, 37, 42, 43, 54, 57, 58, 59, 60, 62, 68, 69, 71, 76, 77, 78, 83, 111, 116, 121, 128, 129,
135, 136, 138, 140, 142, 143, 147, 148, 151, 152, 156, 160, 162, 163, 167, 168, 169, 172, 190, 192, 196, 199
antigen, 1, 2, 7, 8, 10, 12, 13, 17, 18, 23, 26, 28, 31, 32, 34, 37, 41, 43, 46, 54, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 68, 70, 71, 72, 75,
78, 83, 85, 87, 93, 97, 99, 100, 101, 103, 104, 110, 112, 113, 123, 125, 126, 133, 134, 135, 137, 138, 139, 140, 142,
143, 144, 145, 148, 151, 152, 156, 158, 159, 160, 161, 162, 171, 173, 174, 180, 181, 192
antigene allogeneice ,3
antigene autologe ,3
antigene singeneice ,3
antigene T-dependente , 134, 135, 151, 178
antigene T-independente , 140, 141, 148
antigene xenogeneic, e3

,4
Antigenele heterofile
apoptoza, 131, 180, 197
ARC, 187
Astmul bron şic, 165
Ataxia-telangiectazia , 180
atopie, 163

B
B7-1, 124
B7-2, 124
bacterii comensale, 19
Bacteroides forsythus , 194
Bazofil, 34
BCR, 59, 60, 85, 112, 133, 134, 136, 138, 141, 142
boala Basedow-Graves, 3
Boala Chagas’ , 156
boala Chediak-Higashi , 181
boala granulomatoas ă cronică, 181
Boala Graves’ , 169, 170
Boala hemolitic ă a nou-născutului, 151, 168
Boala serului , 171
boli autoimune , 2, 20, 105, 130, 167, 170
bursa lui Fabricius , 111

C
C1, 42, 44, 181
C2, 39, 43, 44, 91, 96, 180, 181
C3, 38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 180
C5, 40, 41, 43, 44, 180
cardiolipin , 13
carrieri, 5, 6, 172, 173

186
CD1, 31, 97, 127
CD16, 27, 30, 70
CD19, 134
CD2, 65
CD21, 134
CD23, 75
CD25, 160
CD28, 123, 124, 127, 161
CD3, 86, 87, 88, 108, 123, 133
CD32, 70, 171
CD4, 31, 65, 88, 89, 90, 100, 102, 103, 104, 108, 109, 110, 117, 118, 119, 123, 126, 127, 128, 130, 131, 134, 137, 138,
143, 156, 160, 161, 172, 173, 174, 175, 183, 184, 186, 187, 194
CD40, 134, 135, 137, 138, 178
CD40L, 134, 135, 137, 138, 178
CD44, 183
CD45, 123, 144
CD45RA, 144
CD45RO, 145
CD8, 31, 65, 88, 89, 90, 99, 100, 101, 102, 108, 109, 110, 117, 119, 123, 126, 129, 130, 131, 145, 161, 186
CD81, 134
celule dendritice, 15, 16, 93, 107, 117, 119, 137, 145, 161, 191
celule doică, 108
celule Langerhans , 119, 137, 192
celule Langhans , 174
celule NK, 26, 193
celulele foliculare dendritice , 116
celulele prezentatoare de antigen , 10
celulele stem hematopoietic , 15
e
Celulele Th1, 128
Celulele Th2, 129
centroblaste , 138
centrocite, 138, 140
centru germinal , 116, 118
chemokine, 36, 53, 54, 106, 155, 185, 187
Cistatinele salivare
citokine, 23, 26, 27, ,30,
19131, 32, 36, 48, 49, 51, 52, 55, 74, 75, 88, 90, 91, 96, 97, 119, 123, 126, 127, 128, 129, 130, 131,
137, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 161, 165, 166, 171, 173, 174, 179, 192
CLIP, 102, 103
complex Ag/MHC, 86, 88, 99
complex de atac membranar , 41
complex major de histocompatibilita , 10
te
complexe imune, 32, 47, 162, 170, 172, 180
componenta secretorie , 72, 74, 192
comutarea de clas ă, 83, 138
corpusculii Hassal , 108
CR1, 21, 44, 45, 46, 47, 172
CRP, 48
CTLA-4, 124, 161

D
DAF, 45, 181, 183
defensinele , 190, 191
deleţia, 112, 158, 178
, 172
dermatita de contact
determinant antigenic, 5, 8
Diagrama Wu-Kabat, 67
diapedeza, 49, 52, 181
diapedeză, 21, 51
drift antigenic, 10

E
Eozinofil, 32
epitopi, 4, 5, 7, 8, 10, 13, 14, 60, 76, 77, 141, 148
eritrocite, 15, 118, 178
E-selectina, 53

187
ă, 83
excluzie alelic
expansiune clonală, 32, 123, 126, 142

F
, 21, 23, 24, 48, 50, 68, 106, 134, 164, 191
factori chemotactici
factorul B, 38, 39
Fagocitoza, 20, 56
fagocitoză, 20, 22, 23, 24, 29, 47, 53, 55, 131, 152, 172, 181
fagozom, 20, 24
Fas, 29, 97, 131
FasL, 29, 131
FcRn, 70
FDC, 116,
foliculi 118, 138, 139
, 116,
limfatici 118
Foxp3, 161
fragmentul Fc, 21, 27, 54, 62, 68, 70

G
ganglionii limfatici, 114, 115, 116, 119, 122, 193
gingivită, 194, 196
GM-CSF, 49, 128, 155, 157, 173
gp120, 183, 184, 186
gp160, 183
granulom, 174, 175
granzime, 26, 97, 131

H
haplotip, 98
haptene, 4, 5, 172
hemaglutinina, 9
hematopoieza, 15, 49, 153
ă nocturnă, 181
hemoglobinuria paroxistic
HEV, 117, 118, 121, 122, 137
hipersensibilitate imediată, 76
hipersensibilitate întârziată, 25
, 174
Hipersensibilitatea granulomatoăas
histamina, 50, 51, 52, 164
Histatinele, 190
HIV, 9, 11, 17, 89, 176, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 190, 191, 196, 203
HLA, 26, 27, 91, 95, 96, 97, 98, 103, 105
HLA-G, 27, 96, 97
HRP, 181
HS de tip I, 165
HS de tip II, 167
HS III, 170, 171
HS IV, 172, 174

I
ICAM-1, 29, 51, 53, 123, 142, 173, 183
icozomi, 138

idiotop,
IFN- 77
α, 56
IFN-β, 56
IFN-γ, 31, 32, 56, 128, 129, 135
IgA, 63, 64, 68, 69, 72, 73, 74, 76, 83, 136, 138, 142, 143, 144, 163, 177, 178, 190, 192, 195, 198, 199
Ig-alpha/Ig-beta , 59
IgA-secretorie , 192, 198
IgD, 63, 64, 68, 72, 74, 81, 113, 133, 142, 143, 178
IgE, 63, 68, 75, 76, 83, 129, 130, 136, 138, 142, 143, 144, 163, 164, 178
IgG, 27, 30, 63, 64, 68, 69, 70, 71, 76, 83, 128, 129, 136, 138, 142, 143, 144, 151, 152, 159, 160, 163, 167, 168, 170, 177,
178, 190, 192, 196, 198, 199

188
IgM, 63, 68, 70, 71, 72, 74, 75, 81, 112, 113, 129, 133, 136, 138, 141, 142, 143, 144, 148, 151, 159, 163, 167, 170, 178,
192, 198
IL-1, 31, 48, 49, 52, 155, 156, 171, 173, 202
IL-10, 32, 129, 130, 135, 161, 197
IL-12, 129, 130, 155
IL-13, 75, 129, 163, 197
IL-17, 130
IL-2, 26, 32, 124, 125, 128, 129, 135, 155, 156, 157, 161, 179
IL-3, 31, 51, 128, 155
IL-4, 32, 51, 75, 129, 130, 135, 155, 163, 166, 179, 197
IL-6, 31, 48, 49, 51, 52, 130, 155, 156, 173
IL-8, 21, 52, 53, 191
Imunodeficiente, 176
imunodeficien e congenitale, 11
imunogen, 2, 10 ţ
imunoglobuline, 59, 63, 67, 68, 69, 70, 72, 74, 75, 76, 77, 79, 81, 82, 83, 87, 98, 104, 112, 113, 133, 138, 139, 142, 143,
177, 178, 180, 192
ITAM, 88, 123, 133
izotip, 63, 64, 83, 152, 163

K
keratinocite, 189, 192
KIR, 26, 27, 31

L
, 190, 197
Lactoferina
LAD, 181, 195
lanţul Ii, 102, 103
leucocite, 20, 48, 49, 52, 55, 121, 122, 153, 167, 174
leukotriene , 51, 165
LFA-1, 21, 28, 53, 65, 123, 183
limfocit B, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 112
limfocite, 12, 15, 26, 31, 54, 55, 57, 59, 60, 75, 83, 85, 87, 88, 90, 93, 104, 105, 106, 107, 111, 113, 115, 116, 117, 118,
119, 121, 122, 123, 124, 126, 127, 128, 131, 136, 142, 145, 151, 152, 156, 160, 161, 162, 176, 178, 179, 187, 191,
193, 194, 195
limfocite naive, 111
limfocite Tcitotoxice, 88
limfocite Thelper, 88
limfocite T γδ, 90
limfocitele B-1, 113, 114
limfocitele T, 10, 12, 16, 18, 24, 31, 34, 35, 56, 85, 87, 89, 91, 96, 99, 100, 101, 102, 103, 107, 114, 117, 118, 119, 121,
127, 134, 141, 144, 145, 156, 159, 160, 161, 179, 184, 187, 193
Lizozimul, 190
lizozomi, 21, 23, 25, 32, 33, 182
LPS, 5, 45, 141
lupus eritematos sistemic, 3, 6, 170
Ly TDTH, 173, 174, 175

M
Macaccus rhesus, 11
macrofage, 15, 20, 22, 30, 37, 51, 53, 93, 107, 117, 118, 119, 137, 140, 145, 162, 172, 174, 191, 193, 194
macrofage cu corpi tingibili , 140
macrofagele „santinel ă”, 107
măduva osoas ă, 15, 31, 52, 106, 111, 112, 140, 144
MALT, 26, 115, 118, 140, 186, 189
mastocite, 15, 76, 164, 167, 193
maturaţie de afinitate, 114, 140, 141, 143, 144
MBL, 43, 50
memorie, 18, 26, 58, 74, 75, 116, 119, 121, 122, 123, 126, 135, 136, 140, 141, 142, 143, 144, 145, 151, 152, 159, 162,
168, 173, 174, 178, 197
MHC, 10, 27, 28, 31, 35, 56, 65, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 110,
111, 119, 123, 127, 129, 131, 134, 137, 138, 156, 158, 159, 173, 180
Miastenia gravis, 3, 169
mimetism antigenic , 14

189
mitogeni, 127, 141
Mucinele, 190
mucoase, 18, 19, 74, 163, 189, 190

N
neuraminidaza, 9
NKT, 16, 31, 32, 56, 130

O
opsonine, 36, 44, 46, 47, 50, 54, 68, 75, 129, 167, 199
opsonizare, 68, 196
Organele limfoide, 106

P
PAF, 50, 51, 165
PALS, 117
PAMPs, 35, 36
paracortex, 116, 134, 137
paratopul, 66, 77, 86
Parodontitele, 194
perforine, 26, 29, 97, 131
Peroxidaza salivar ă, 190
piele, 18, 85, 108, 115, 144, 163, 166, 172, 173, 181
placa bacteriană, 199
plăcile Peyer, 118
plămânul fermierului , 170, 171
plasmocite, 59, 60, 62, 74, 76, 117, 118, 121, 123, 135, 136, 137, 140, 151, 163, 177, 178, 193, 194
PMN, 20, 21, 22, 23, 30, 32, 52, 53, 54, 172, 195, 196
poli-IgR, 72, 74
polimorfismul MHC , 98
polimorfonucleare neutrofile, 20
Porphyromonas gingivalis , 194, 196, 203
procesarea antigenului, 8, 10, 100, 102, 103, 123
prostaglandine , 51, 165
proteazom, 101
provirus, 185
PRRs, 35, 36
P-selectina, 51, 53

R
răspuns imun, 1, 2, 3, 4, 8, 11, 12, 14, 23, 35, 54, 57, 62, 75, 76, 99, 104, 115, 130, 144, 152, 153, 158, 162, 164, 196
răspunsul imun, 1, 5, 69, 72, 75, 91, 104, 124, 126, 137, 145, 152, 158, 174
reacţia Mantoux, 174
reacţie grefă contra gazd ă, 105
reacţii autoimune, 2, 14
reactivitate încruci şată, 4, 5, 13, 148
rearanjare genic ă, 79
receptori homing , 122, 145
receptorul pre-T , 108
repertoriul imunologic , 12, 57, 78, 87
restric
Rhogam,ţia152,
MHC , 110
168
RI primar, 135, 136, 143, 144, 162, 168, 173
RI secundar, 135, 136, 143, 168

S
SALT, 19, 115, 119, 120, 140
SCID, 179
secvenţe semnal de recombinare, 81
selecţia negativă, 110
selecţia pozitivă, 110

190
, 186, 187
seroconversie
shift antigenic, 10
SIDA, 175, 183, 186, 187
Sindromul DiGeorge , 106, 178
sistemul ABO, 13
sistemul complement, 36, 44, 50, 74, 75, 170, 171, 181, 192, 199
Sistemul complement, 29, 37
sistemul imun, 1, 2, 11, 17, 27, 57, 78, 97, 115, 151, 158
Sistemul imun nespecific, 17, 37
Sistemul Rh, 4, 151
SLPI, 191
şoareci inbred, 3
şocul anafilactic , 166
ocul septic bacterian , 155
Ş
Şocul toxic bacterian , 156
specificitate, 5, 8, 12, 17, 18, 60, 77, 81, 82, 83, 113, 133, 169, 186
Splina, 15, 117
Streptococului mutans, 198
superantigene , 127, 156
switch de clas ă, 72, 75, 136, 138, 141, 143, 148, 151, 163, 178

T
TAP-1, 101
TAP-2, 101
TCR, 31, 65, 78, 83, 85, 86, 87, 88, 89, 98, 99, 104, 108, 110, 113, 123, 127, 131, 144, 156
TGF-β, 55, 135, 161
Th1, 97, 126, 128, 129, 130, 172, 187, 196
Th2, 75, 126, 128, 130, 163, 196
Th3, 161
Timusul, 106, 107, 179
tiroidita Hashimoto, 3
TNF, 31, 48, 49, 51, 52, 91, 96, 128, 129, 154, 155, 156, 166, 171, 174
toleranţă imunologică, 1, 11, 159
toleranţă la self, 2
Tr1, 161
trafic limfocitar , 117, 121, 127, 145, 163
Treg, 160, 161
tromboxani, 51, 165

V
Variaţia allotipică, 77
Variaţia antigenică, 8
Variaţia idiotipică, 77
Variaţia izotipică, 76
VCAM-1, 51, 54

Β
β2-microglobulina, 32, 97

191