Reprezinta invelisul exterior al celulei, care prin rigiditatea sa mentine forma si integritatea

bacteriei. De asemenea, permite schimburile intre celula si mediu, intervine in fenomenul de diviz-
iune celulara prin formarea peretilor despartitori care separa bacteriile sau formate, area rol esen-
tial in fixarea fagilor pe celula bacteriana si posibil rol in fenomenul de conjugare si morfogeneza
cililor.

Daca peretele celular este lizat cu lizozim, sau celula bacteriana este supusa actiunii unor
antibiotice care inhiba sinteza peretelui celular, in mediul hiperton apar formatiuni celulare sferice
delimitate de citoplasma, protoplasti, respectiv sferoplasti.

Peretele celular este alcatuit din reteaua mucopeptidica comuna (peptidoglican), alaturi de
elemente particulare la bacterii Gram pozitive fata de cele Gram negative.

a. Reteaua mucopeptidica (peptoglican) este elementul structural comun al tuturor bacteriilor. Ea

este formata din 3 portiuni:

- Scheletul de baza.

- Punti tetrapeptidice

- Punti “incrucisate”.

b. Elemente particulare ale structurii peretelui celular la bacteriile Gram pozitive si Gram negative.

I. Bacteriile Gram pozitive:

- Peretele este relativ mai gros (150-800 A), dar cu o compozitie mai simpla.

- Existenta acidului diaminopimelic, neidentificat in alte structuri biologice.

- Peptoglicanul poate fi acoperit de retele suplimentare, tot glucidopeptidice, formate din grupari
specifice continand acizi teichoici.

- Pot contine in plus polizaharide dispuse in 2 siruri, intre care se gaseste un canal de traversare
a lichidelor din celula.

II. Bacteriile Gram negative:

- Peretele este mai subtire (grosime 100 A) dar mult mai complex, peptogilcanului adaugandu-se
mai multe retele lipoproteice, dar intre aceste doua structuri existand legaturi ironice.

- Peretele este alcatuit din 2 membrane intre care se gaseste spatiul periplasmic.

- Membrana externa contine urmatoarele structuri (din afara catre inauntru):

• Lipopolizaharidul (LPS)

• Miezul.

• Lipidul A.

- Membrana interna este formata, tot din afara inauntru de:

• Stratul cu unitati alternante de fosfolipide si proteine.

• Stratul cu unitati de proteina profunda.

• Stratul fosfolipidelor profunde.

- Spatiul periplasmic - reprezinta sediul de depistare al unui mare numar de enzime si pigmenti.

III. Citoplasma:
Reprezinta sediul celor mai importante procese metabolice al caror rezultat final este
cresterea si multiplicarea celulei. Ea reprezinta un sistem coloidal complex alcatuit din apa, pro-
teine, nucleoproteine (ARN), glucide, lipide, enzime, pigmenti, saruri minerale. Este intens bazofila
datorita bogatiei in ARN.

In citoplasma bacteriilor au fost descrise o serie de formatiuni structurale:

- ribozomii - corpusculi foarte numerosi, sferici, liberi in citoplasma, continand ARN ribozomal
(70%) si proteine strans asociate intre ele.

La nivelul lor se realizeaza biosinteza proteinelor.

- mezozomul - structura ce se formeaza prin invaginarea membranei citoplasmatice, de obicei

unica, intalnindu-se mai ales la bacteriile Gram pozitive si ocazional la cele Gram negative.

Mezozomul participa la sinteza peretelui celular, la replicarea ADN-ului, la diviziunea celulara, la

procesul de sinteza si secretii a unor exoenzime, probabil si la oxidoreducerile celulare. Este spe-
cific celulei procariote.

- Plasmidele - sunt unitati genetice extracromozomiale (ADN) prezente numai la unii indivizi bac-
terieni, cu capacitate de transfer de la un individ la altul. Intervin in mecanismul transmiterii
rezistentei la antibiotice. Sunt specifice celulei procariote.

- Incluziile granulare - sunt descrise la unele specii bacteriene, reprezentand depozite de sub-
stante de rezerva; cea mai frecventa forma este reprezentata de granulatii de metafosfati
(“voultina”) la Corynebacterium diphteriae, evidentiate metacromatic cu albastru de metilen sau
albastru de toluidina.

- Oxizomii - reprezinta sediul enzimelor de oxidoreducere, fiind formiuni specifice celulelor pro-
cariote.

IV. Nucleul (nucleoidul):

Existenta acestuia, mult timp a fost controversata, parerile mergand de la neagarea lui
pana la ideea ca celula ar fi constituita numai din nucleu. De fapt, este vorba de un nucleu cu o
organizare primitiva sub forma unei structuri fara membrana proprie, adesea fara o delimitarepre-
cisa, de unde denumirea de “nucleoid”.

Se prezinta ca o formatiune unica situata central, fie formatiuni multiple situate periferic,
cea mai mare parte fiind constituita din ADN (60%). Nucleul se poate pune in evidenta prin col-
oratii speciale (Feulgen), prin suspendarea celulelor bacteriene in mediul cu acelasi indice de re-
fractie cu al citoplasmei si in apoi examinarea prin contrast de faza, si prin microscopia electroni-
ca. La microscopul electronic nucleul apare sub forma de benzi paralele sau cu aspect de “scu-
luri”, ceea ce corespunde moleculei de ADN nuclear.

Prin inexistenta membranei nucleare, intre molecula ADN nuclear si citoplasma se creeaza
un spatiu, probabil datorat unor forte ironice, spatiu ce asigura difuziunea de enzime si metaboliti
intre nucleu si citoplasma in ambele sensuri.

Molecula de ADN nuclear contine un singur cromozom, inelar, in toate fazele de crestere
sau diviziune celulara. In cromozomul bacterian se gaseste informatia genetica necesara au-
toreplicarii si organizarii structurale si functionale a celulei bacteriene.

V. Elemente facultative

Capsula:

Unele bacterii poseda in afara peretelui celular un invelis denumit capsula, care se poate
evidentia la microscopul optic prin colorare cu tus de China sau rosu de Congo sau coloratii spe-
ciale, la microscopul electronic, sau prin contactul bacteriilor capsulate cu anticopri specifici anti-
antigene capsulare si colorare simpla.

Capsula poate fi:

- Microcapsula, atasata intern la peretele celular.

- Capsula propriuzisa, morfologic distincta.

- Material vascos amorf in jurul peretelui bacterian.

Ea mareste rezistenta germenilor la agenti nefavorabili din mediu, la uscaciune, mareste

virulenta germenilor pe care ii apara de fagocitoza si are rol antigenic, este promotor al aderentei
si factor de colonizare pe suprafete inerte.

In compozitia chimica a capsulei, pe langa polizaharide, se mai pot gasi acizi uronici si
homopolimeri de acid alfa-glutamic.

Cilii sau flagelii:

 Sunt structuri filamentoase, flexibile, fragile, subitiri, care sunt dispuse la suprafata unor
bacterii carora le asigura mobilitatea.

Cilii se evidentiaza prin coloratii speciale sau prin examen pe fond intunecat. Ei sunt in-
serati in citoplasma pe granulatia bazala. Structural sunt formati din subfibrile spiralate invelite
intr-o teaca comuna, fiecare subfibril continand subunitati sferice dispuse in lanturi paralele in
triplu helix.

In functie de numarul si dispozitia cililor, se descriu urmatoarele feluri de bacterii:

- Bacterii monotriche - un cil la unul sau ambii poli;

- Bacterii amfitriche - cili la ambii poli;

- Bacterii lofotriche - manunchiuri de cili la ambii poli bacterieni;

- Bacterii peritriche - cili pe toata suprafata bacteriei;

- Bacterii atriche - lipiste de cili.

Fimbriile (pilii)

Sunt elemente mai scurte, mai groase si mai rezistente decat cili, totdeauna dispuse per-
itrich, fiind intalnite la majoritatea bacteriilor Gram negative.

Au rol important in fenomenele de transfer genetic intre doua celule bacteriene, formand
“punti” intre celula donoare si cea receptoare, in atasarea bacteriilor la celulele epiteliale ale
gazdei favorizand colonizarea, precum si in rezistenta bacteriilor la fagocitoza.

VI. Diviziunea celulei bacteriene

Cu exceptia formelor de transfer “sexuat” de material genetic (conjugare), diviziunea
celulei bacteriene se face prin “fisiune binara” care se finalizeaza cu aparitia a doua celule fiice de
dimensiuni egale.

Procesul de diviziune a celulei bacteriene se desfasoara in doua etape:

1. Septarea si separarea:

• Initial are loc un proces de invaginare a membranei citoplasmatice, adeseori la nivelul mezo-
zomului, ceea ce duce la aparitia unui sept transversal complet, mai gros decat peretele celular.
Sinteza noului perete are loc in zona ecuatoriala a celulei mame la bacteriile Gram pozitive, in
timp ce la bacteriile Gram negative sinteza aceasta este mai difuza, in diferite zone ale peretelui
celular.

2. Diviziunea nucleara, cu urmatoarele etape:

• Atasarea inelului cromozomial pe mezozom cu zona de pe molecula de ADN numita

“replicator”.

• Separarea celor doua lanturi ale moleculei de ADN cromozomial.

• Rasucirea lanturilor de mai sus in dublu sens si indepartarea unuia fata de celalalt.

• Diviziunea mezozomului in lungul axului sau.

• Aparitia celor doua celule fiice, fiecare posedand cate un lant de ADN de la celula mama, anco-
rat pe mezozomul propriu.

• Sinteza lantului de ADN complementar, la fiecare celula fiica, pe matricea ADN-ului matern.

Astfel celulele fiice rezultate vor avea de regula material genetic identic cu cel din cromo-
zomul celulei mama (model de diviziune “semiconservativ”.

VII. Sporul bacterian

Sporul reprezinta o forma de rezistenta a unor genuri microbiene care pot supravietui timp
indelungat in conditii nefavorabile de mediu. Rezistenta sa este determinata de cantitatea redusa
de apa, existenta enzimelor sub forma inactivata, cantitate crescuta de lipide si calciu care deter-
mina scaderea permeabilitatii sporului, rezistenta ce variaza cu specia, varsta, temperatura si
mediul in care s-a facut sporularea.

 Sporul poate fi terminal, central sau subterminal, iar ca dimensiuni el poate sau nu depasi
ca diametru grosimea celulei bacteriene.

Sporularea incepe prin condensarea materialului celular la unul din polii celulei bacteriene
si acoperirea lui intr-o dubla membrana de o invaginatie a membranei citoplasmatice. Intre cele
doua membrane vor aparea retele secundare, formandu-se in final peretele sporal, gros, ocupand
la sporul matur 1/3 - 1/2 din volumul total al sporului. Dupa deshidratare si cresterea concentratiei
de Ca++, are loc liza restului formei vegetative.

In jurul “miezului” sporal care contine ADN nuclear si unele enzime respiratorii, se gaseste
o membrana fina, interna, in afara ei o membrana groasa-cortex, apoi alte doua invelisuri dintre
care cel extern responsabil de rezistenta la colorarea sporului.

Sporul contine o mare cantitate de ioni Ca++, acid dipicolinic si glicopeptide.

In conditii favorabile de mediu, sporul trece in forma vegetativa, fenomen ce poarta nu-
mele de germinare. In acest proces in spor se acumuleaza apa, se pierd unele glicopeptide solu-
bile si o parte din continutul solid (in special Ca++ si acid dipicolinic). Germinarea sporilor este
favorizata de ioni de Mg++, umiditate, temperatura (35 grade - 40 grade Celsius) etc.

VIII. Metabolismul bacterian.

Metabolismul bacterian se caracterizeaza prin:

- Este un metabolism unicelular, ce se desfasoara intr-o singura celula.

- Este un metabolism necompartimentat.

- Este un metabolism teleonomic, in sensul ca poseda caile metabolice si mecanismele de

reglare ce asigura o eficienta maxima.

- Mare flexibilitate metabolica, de unde rezulta o capacitate crescuta de adaptare la conditii vari-
ate de mediu.

- Este un metabolism de mare intensitate, ceea ce asigura o multiplicare rapida.

- In complexitatea genetica a lumii bacteriene actioneaza o restrictie genetica, determinata de

cantitatea de informatie.

Metabolismul bacterian cuprinde:

1. Metabolismul energetic (catabolimsul)

2. Metabolismul de biosinteza (anabolismul)

1. Metabolismul energetic (catabolismul)

Cuprinde doua proceste fundamentale:

a. Fermentatia bacteriana si

b. Respirata bacteriana

a. Fermentatia bacteriana:

O putem defini drept catabolism in care energia rezulta din folosirea substantelor organice, atat ca
donatori, cat si ca acceptori de electroni. Numarul de molecule C, H, O din substantele initiale
este egal cu cel din moleculele rezultate.

Cele mai importante forme de fermentatii la bacterii sunt:

- Lactica

- Acida-mixta

- Butilen-glicolitica

- Propionica

- Butir-butanolica

- Acetica

- Alcoolica la drojdii si specii de Erwinia, Sarcina.

b. Respiratia bacteriana

Reprezinta totalitatea proceselor de oxidoreducere, prin care elibereaza energia necesara

activitatii sale vitale.

In functie de sursa de energie in respiratie, bacteriile sunt de doua felouri:

- Fotosintetizante

- Chimiosintetizante

Dupa necesitatile oxigenului molecular in mediu, bacteriile pot fi:

- Strict aerobe.

- Strict anaerobe

- Microaerofile

Mecanismul respiratiei bacteriene:

1. Sistemul transportor de electroni care include: flavoproteinele, citocromii, quinonele.

2. Fosforilarea oxidativa.

3. Respiratia “terminala” - se realizeaza prin “placa tunanta” a cilcului acizilor tricaroxilixi

(Krebs), in final rezultand CO2 si H2O.

2. Metabolismul de biosinteza (anabolismul)

La bacterii se disting doua tipuri metabolice:

- Tipul autotrof

- Tipul heterotrof

Exista mai multe tipuri de bacterii heterotrofe:

- Bacterii care fixeaza azotul

- Bacterii care folosesc carbon organic din glucide, alcooli, acizi grasi si azot.

- Bacterii care folosesc carbon si azot organic.

Genele sunt de 2 tipuri:

- Structurale

- Functionale

IX. Actiunea agentilor fizici asupra bacteriilor.

Caldura - are in general o actiune baetericida prin denaturarea macromoleculelor proteice

care se coaguleaza, prezenta apei marind labilitatea legaturilor chimice. In general formele vege-
tative ale bacteriilor patogene sunt omorate incepand de la 50 grade - 70 grade Celsius in sus. In
acelasi timp este cunoscuta rezistenta mai mare a sporilor la actiunea caldurii. Astfel, daca
formele vegetative sunt distruse in 2-3 minute la 100 grade Celsius, sporii resita chiar 15 minute la
120 grade Celsius.

Metodele cele mai practice de sterilizare sunt cele care utlizeaza caldura, sub forma usca-
ta sau umeda, existand o corelatie temperatura - timp in ceea ce priveste efectul sterilizant. Cal-
dura umeda este mai eficienta deoarece bacteria prezinta la inceput un fenomen fizic de “in-
muiere”, care favorizeaza actiunea terminca bactericida si pentru ca temperatura se repartizeaza
mai uniform in interiorul vasului de sterilizare.

In ceea ce priveste actiunea temperaturilor joase, acestea sunt mai putin nocive, majori-
tatea speciilor bacteriene rezistand un timp in stare latenta, fara multiplicare (“hibernare bacteri-
ana”).

 Uscaciunea (desicarea) - in general, bacteriile sunt rezistente la uscaciune in forma sporu-

lata si, pentru unele specii, chiar in forma vegetativa

Uscarea in vid a culturilor congelate, in prezenta unei solutii protectoare de proteine la

temperaturi foarte joase este o metoda curenta de conservare a microorganismelor.

Presiunea mecanica - majoritatea bacteriilor rezista la presiuni foarte mari. Asistam in final
la coagularea proteinelor plasmatice.

Presiunea osmotica - este cunoscut faptul ca bariera osmotica a celulei este membrana
citoplasmatica.

Electricitatea - are efecte minore ca atare asupra bacteriilor, in schimb poate influenta
compozitia chimica a mediului cu efecte secundare bactericide.

Ultrasunetele - sunt vibratii cu frecventa mai mare decat cea a undelor sonore, cu efect
puternic bactericid relativ rapid. Ultrasonarea unei culturi bacteriene reprezinta o metoda eficienta
de dezintegrare a celulelor bacteriene in scopul analizei chimice a acestora.

Filtrarea - proces de retinere a microorganismelor din lichidele termolabile, permitand tre-

cerea lichidului astfel sterilizat.

Radiatiile - sunt definite ca propagarea sau transmiterea de energie in spatiu.

Radiatiile pot fi ionizante si ultraviolete.

X. Actiunea agentilor chimici asupra bacteriilor

Dezinfectia este metoda de aplicare a unui agent chimic prin care se obtine distrugerea
formelor vegetative.

Un dezinfectant este un agent chimic care omoara micoorganismele patogene si nepato-

gene.

Un agent chimic poate fi bacteriostatic sau bactericid.

Un dezinfectant bun trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. Sa aiba actiune bactericida in concentratii mici.

2. Spectru microbian larg.

3. Sa aiba stabilitate in timp, sub forma activa.

4. Sa fie solubil si stabil in apa.

5. Sa fie relativ netoxic pentru organismul uman.

6. Sa fie cat mai penetrant si sa nu se combine cu materiile organice de pe tegumente care sa-l
inactiveze.

7. Sa nu fie coroziv

8. Sa nu coloreze

9. Sa nu degaje miros neplacut

10. Sa aiba un cost relativ scazut.

Principalii agenti chimici cu actiune asupra bacteriilor sunt:

1. Fenolul si derivatii fenolici.

2. Acizii si alcalii.

3. Alcoolii

4. Halogenii si compusii halogenati

5. Sarurile

6. Ionii metalelor grele

7. Peroxidul de hidrogen

8. Permanganatul de potasiu in dilutie 1%

9. Formolul

10. Colorantii

11. Detergentii

12. Antagonistii metabolici

Testarea activitatii bactericide a dezinfectantelor:

Indicele fenolic se compara activitatea bactericida a unui compus chimic cu aceea a

fenolului fata de un numar egal de bacterii standard obtinandu-se coeficientul sau indicele fenolic.

Concentratia bactericida echivalenta. Principiul este similar cu cel descris mai sus.

XI. Actiunea agentilor biologici asupra bacteriilor

Bacteriofagul

Bacteriofagii sunt denumiti dupa bacteria gazda de la care au fost izolati sau pe care sunt
mentinuti. Spectrul de germeni, specii si tipuri bacteriene parazitate de un anumit bacteriofag este
foarte divers.

O particula de bacteriofag cu morfologie tipica este formata din:

- Cap - contine un invelis proteic format din subunitati identice de acid nucleic.

- Coada - i se descriu 3 parti: miezul lacunar, teaca contractila si placa bazala terminala ce are
atasate “fibrele cozii”. Prin intermediul acesteia bacteriofagul se ataseaza de suprafata celulei
bacteriene.

Coada bacteriofagului se poate afla in doua stadii functionale: stadiul relaxat si stadiul
contractat.

Proteinele din diferitele elemente structurale ale bacteriofagului sunt distincte. Exista si
forme atipice de bacteriofagi: bacteriofagi fara coada sau filamentosi.

In 1961 au izolat fagii ARN care sunt specifici de sex la E. Coli, ulterior descrise si la alte
gazde. Ei prezinta o morfologie aparte: un miez de ARN monocatenar cu greutate moleculara de 4
x 10 la putere 6 daltoni si structura “autocomplementara” complexa de tip partial, precum si o
capsida formata din circa 180 capsomere.

Fagii ARN intervin in formele de conjugare cromozomiala si in lizogenizarea unor bacterii

intestinale.

Atasarea bacteriofagului la suprafata celulei bacteriene este legata de existenta de

suprafata acestuia a unor receptori.

Intre bacteriofag si bacterie se pot stabili doua categorii de relatii:

XII. Relatia de tip litic - patrunderea in celula bacteriana a bacteriofagului duce la moartea
acesteia si la eliberarea din celula a particulelor de bacteriofagi neoformate.

In acest caz infectia fagica parcurge mai multe etape:

1. Absorbtia - are loc la nivelul receptorilor de pe suprafata celulei bacteriene lizosensibile prin
atasarea fibrelor cozii bacteriofagului.

2. Penetrarea acidului nucleic fagic - contactul cu receptorii declanseaza contractarea tecii, tija
centrala strapunge peretele, acidul nucleic fagic este injectat in celula si proteina de invelis
ramane in exteriorul acesteia, cu exceptia bacteriofagilor filamentosi “fd” care patrund in in-
tregime in celula bacteriana.

3. Replicarea intracelulara - dupa cateva minute de la patrunderea acidului nucleic fagic, ADN-ul
comanda prin genele sale sinteza in celula bacteriana de proteine timpurii sau precoce din
 care fac parte enzimele necesare sintezei de ADN fagic, cea mai importanta fiind ADN-
polimeraza, in paralel avand in loc si sistarea sintezelor celulalre codificate de ADN propriu. In
cadrul bacteriofagilor ARN, acidul nucleic respecta comanda sintezelor celulare ale bacteriei;
in acest caz asistam la o faza intermediara si anume la formarea unui ADN dublu catenar ce
rezulta din lantul de ARN fagic patruns in celula ce se leaga complementar cu un lant “minus”
rezultat din actiunea ARN-sintetazei de tip fagic.

4. Eliberarea particulelor fagice neoformate - acumularea de particule fagice neoformate duce la

ruperea celulei bacteriene si la eliberarea acestora care, intalnind celule bacteriene lizosensi-
bile, reiau cilcul de tip litic. Exceptie fac bacteriofagii filamentosi “fd” care trec prun peretele
celular fara producere de liza.

XIII. Relatia de tip simbiotic - dupa patrunderea in celula bacteriana, asistam la integrarea
acidului nucleic fagic in ADN-ul celular, replicandu-se odata cu acesta. Acest fenomen poarta
numele de lizogenie, bacteriofagii respectivi “profagi” sau “bacteriofagi” temperati, iar bacteriile
ce contin fagi temperati, bacterii lizogene, ele fiind rezistente la infectia cu un alt bacteriofag ho-
molog.

Prin lizogenizare pot apare noi proprietati ale celulei bacteriene; astfel unele tulpini de C.
Dyphteriae devin toxigene. La fel, unii streptococi Beta hemolitici pot sintetiza toxigenaeritrogena
numai daca bacteria este lizogena. Aceasta modificare a unor proprietati ale celulei bacteriene in
prezenta bacteriofagului temperat, poarta numele de “conversatie” care se explica prin expri-
marea unor gene celulare preexistente represate pana atunci.

Integrarea profagului in interiorul unui operon duc la incetarea exprimarii fenotipice a

genelor interesate, fenomenul aparand ca o mutatie.

Sistemul fag-bacterie are o importanta deosebita in medicina:

- In genetica - bacteriofagii se caracterizeaza prin stabilitatea tipului genetic si rata joasa de

variatie genetica.

Fenomenele genetice legate de bacteriofag sunt:

a. Mutatia fagica
b. Transductia
c. Recombinarea fagica
d. Restrictia si modificarea

- Lizotipia
- In terapia antibacteriana
- Realizarea unui antagonism intestinal si in mediul extern
- Indentificarea bacteriana
- Indicator sanitar

XIV Bacteriocinele

Reprezinta substantele proteice produse de anumite specii bacteriene si au efect letal

asupra unor tulpini de bacterii sensibile din aceeasi specie sau specii inrudite, pe suprafata carora
se fixeaza prin intermediul unor receptori specifici.

Bacteriocinele se diferentiaza de antibiotice prin spectrul lor, in general, ingust de activitate

si modul de actiune la nivel celular. Ele se fixeaza pe receptorii celulari specifici de la suprafata
bacteriei si strabat un numar de bariere pentru a atinge tintele celulare, determinand alterari
biochimice care duc in final la liza celulei bacteriene.

1. La nivelul membranei interne - alterarea fosfolipidelor si proteinelor, liza membranei.

2. Intracitoplasmatic - sistarea glicozei, blocarea sintezei ATP, inhibarea sintezei lipidelor, poliza-
haridelor, proteinelor la nivel ribozomal.

3. La nivelul acizilor nucleici: inhibarea sintezei ARN si ADN.

Testarea spectrului de activitate al unei bacteriocine poate fi utilizata ca indicator, gasindu-

si aplicabilitatea in studiile epidemiologice, alaturi de lizo si sero- tipie.

XV. Mutatia

Reprezinta modificarea spontana a genomului bacterian, modificarea ce presupune

schimbarea secventei de nucleotide dintr-o gena, iar celula care a suferit aceasta modificare poar-
ta numele de mutant.

Mutatiile pot fi:

- Spontane - prin greseli de copiere in timpul autoreplicarii datorita vitezei rapide de autorepli-
care din perioade de diviziune exponentiala.
- Induse - prin interventia unor agenti mutageni precum radiatii X, UV, derivati acridinici, agenti
alchilanti, agenti care slecteaza mutanta care va duce la aparitia unei populatii bacteriene cu
proprietati noi.
- Punctiforme - afecteaza un singur nucleotid in cazul unei gene si sunt reversibile. Ca urmare a
inlocuirii unui codon, are loc inlocuirea unui aminoacid cu altul in structura unui polipeptid, mu-
tatiile aparute purtand numele de “mutatii in sens gresit”, sau asistam la aparitia unui codon
non-sens.
- Insertia si deletia - reprezinta adaugarea, respectiv pierderea a doua pana la sute sau chiar mii
de nucleotide, procesul fiind ireversibil.
- Mutatii secundare - sunt de 2 feluri: mutatii reverse si mutatii supersoare.

XVI Conjugarea - reprezinta transferul de material genetic cromozomial sau extracromozomial

de la o celula bacteriana donoare la alta receptoare prin contact direct, contact realizat prin for-
marea unor punti intre fimbriile de pe suprafata lor. Factorul F+ poate fi situat in cromozomul bac-
terian sau intr-un plasmid. Celulele care au F+ integrat in cromozom se numesc Hfr (high frequen-
cy of recombination), deorece pot transfera material genetic cu o frecventa mare, ceea ce duce la
recombinarea unor gene din cromozomul bacteriei donoare cu cele din celula receptoare, putan-
du-se transfera cromozomul in intregime din celula donoare.

Conjugarea plasmidelor este posibila prin prezenta in acestea a genelor de transfer “tra”
care fac posibila sinteza sex-pilului si transferul plasmidului.

Conjugarea debuteaza prin sinteza sex-pilului care va adera de receptorii specifici de pe

peretele bacteriei receptoare.

La bacteriile Gram pozitive, celula receptoare produce un peptid care induce sinteza unor
substante proteice de agregare catre celula donoare, cu afinitate pentru unele substante adezive
de pe receptor, cu aparitia unei punti intercelulare prin care are loc transferul de material genetic.

XVII Transductia - reprezinta transferul de material genetic de la o celula bacteriana la alta,

prin intermediul bacteriofagilor, acestia purtand numele de transductori, iar bacteriile transductan-
ti. Unii bacteriofagi au capacitatea de a transfera orice gena bacteriana (transductie generalizata)
sau numai anumite gene (transductie specializata).

- Transductia generalizata are loc prin intermediul fagilor litici ceea ce face posinil ca orice gena
din cromozomul bacterian sa fie incorporata in particula fagica ce devine fag transductor,
putand astfel transmite aceste gene la alte bacterii receptoare. Fagii din transductia generaliza-
ta apar spre sfarsitul ciclului litic bacterian, cand cromozomul bacterian este degradat in frag-
mente. Prin liza bacteriana se pun in libertate fagi cu continut numai de ADN fagic in cea mai
mare parte, dar si un numar redus de fagi transductori, care contin fie numai ADN bacterian, fie
o cantitate de ADN fagic cuplata cu gene bacteriene.

- Transductia specializata este mediala de fagii temperati care au proprietatea de a transfera efi-
cient un numar restrans de gene bacteriene care sunt situate in apropierea situsului de legare a
 profagului, in cromozomul bacterian. ADN-ul bacteriofagului temperat dupa patrunderea in
celula bacteriana, sufera un proces de circularizare, apoi se insera in cromozom prin recom-
binare sub forma de profag, care devine parte din acesta, replicandu-se simultan.
Bacteriile care au integrat in cromozomul lor un profag sunt in stare de lizogenie.

XVIII Transformarea - reprezinta transferul materialului genetic sub forma de ADN pur de la o
celula donor la una receptor. Acest proces se petrece intre tulpinile aceleiasi specii, dar si intre
specii diferite.

Aceasta modalitate de transfer a fost demonstrata experimental.

Celula bacteriana receptoare preia molecula de ADN transformat din cromozomul celulei
donoare cand se afla in asa numita “stare de competenta” si care apare de obicei in faza experi-
mentala. Celulele competente ar avea pe suprafata lor un antigen special, numit factor de compe-
tenta, a carui sinteza este reglata genetic, cu particularitati legate de specie; in paralel asistam si
la modificarea structurii peretelui celular, care devine mai poros, favorizand legarea ADN-ului
transformat.

Transformarea depinde si de unele proprietati ale ADN provenit din celula donor: structura
dublu catenara, dimensiunea minima a moleculei de 1 x 10 la puterea 6 daltoni.

XIX Mecanisme de actiune a chimioterapicelor:

La ora actuala sunt necunoscute mai multe mecanisme de actiune ale chimioterapicelor:

1. Antagonism metabolic competitiv

2. Inhibitia sintezei peretelui celular bacterian

3. Alterarea functiei membranei diplmatice

4. Inhibitia sintezei proteice bacteriene

5. Inhibitia sintezei de acizi nucleici bacterieni

1. Antagonism metabolic competitiv:

- sulfamide, acidul paraaminosalicilic

2. Inhibitori ai sintezei peretelui celular:

a. Betalactaminele = inhiba sinteza peretelui celular prin legarea lor de enzimele care intervin in
faza finala a aceusti proces

• Peniciline

• Cefalosporine

b. Glicopeptidele = polipeptide cu molecula mare, cu spectru de actiune numai pe bacteriile Gram

pozitive.

c. Bacitracina

d. izoniazida, cicloserina si etionamida.

3. Alterarea functiei membranei citoplasmatice:

- Polimixina B + E; imidazol.

4. Inhibitia proteice bacteriene:

a. Aminoglicozidele: streptomicina; kanamicina; genatmicina; amikacina; neomicina.

b. Cloramfenicolul

c. Tetraciclinele

d. Macrolidele: etitromicina; roxitromicina.

e. Lincosamidele

f. Acidul folic

5. Inhibitia sintezei acizilor nucleici bacterieni:

a. Rifampicina

b. Quinonele

XX Rezistenta fata de chimioterapice

Daca introducerea chimioterapicelor in terapia infectioasa a insemnat un beneficiu enorm

pentru bolnavi, pe masura utilizarii acestora nu de putine ori fara indicatie, sau chiar abuziv, am
asistat la aparitia unui fenomen nedorit, reprezentat de instalarea rezistentei bacteriilor la aceste
substante.

Exista doua tipuri de rezisteanta a bacteriilor la chimiotrepaice:

- Rezistenta naturala este determinata genetic si este un caracter de specie. Unele bacterii nu
prezinta enzime-permeaze necesare anumitor antibiotice pentru a traversa membrana celulara,
iar altele elaboreaza enzime ce distrug chimioterapicele.

- Rezistenta dobandita, care apare la unele tulpini natural sensibile la chimioterapice. Acest tip
de rezistenta poate fi adapativa sau definitiva.

La ora actuala se cunosc doua mecanisme ale rezistentei la chimioterapice:

• Mecanismele genetice reprezentate de mecanismele variabilitatii bacteriene: mutatia si adaosul

de material genetic.

Se cunosc doua tipuri de rezistenta genotipica:

- Rezistenta intr-o singura treapta.

- Rezistenta “in doua trepte”

• Mecanismele non- genetice

- Inactivitatea metabolica a celulei bacteriene.

- Lipsa tintei de atac pentru chimioterapic.

- Producerea de catre bacteriile rezistente a unor enzime ce distrug chimioterapicul.

- Scaderea permeabilitatii microorganismului la chimioterapic.

- Sinteza de catre celula bacteriana in cantitate crescuta a metabolitului fata de care chimioter-
apicul actioneaza prin antagonism metabolic.

- Dezvoltarea unei cai metabolice secundare pentru sinteaza, ocolid calea.

- Modificarea structurii proteinelor ribozomale.

Odata cu aparitia rezistentei la chimioterapice, au fost descrise mai multe fenomene ne-
dorite si anume:

- Rezistenta incrucisata

- Fenomenul de dependenta

- Aparitia fenomenelor de hipersensibilitate de tip imediat si intarizat.

- Tulburarea echilibrului ecologic al florei bacteriene normale, cu aparitia florei conditionat pato-
gene;

- Declansarea socului endotoxic ca urmare a distrugerii masive in scurt timp a bacteriilor Gram
negative;

- Toxicitatea relativa a unor chimioterapice

- Avitaminoze prin distrugerea florei saprofite intestinale ce participa la sinteza vitaminelor B si K;

- Efecte imunosupresive prin deprimarea limfocitelor “ajutatoare” in cazul Eritromicinei, Cloram-

fenicolului, sau prin exacerbarea functiei inhibitorii a limfocitelor T “supresoare” in cazul Clo-
ramfenicolului.

- Efecte teratogene si alte modificari genetice in urma administrarii Cloramfenicolului.

1. Agentul bacterian se determina infectia.

2. Proprietatile chimioterapicului sub aspectul farmacogenezei si farmacodinamiei acestuia.

• Indiferent - actiunea nu se influenteaza reciproc.

• Aditiv - actiunea este mai puternica decat suma activitatilor individuale

• Antagonic - actiunea este mai mica, regasindu-se in asocierea chimioterpicelor bacteriostatice

cu cele bactericide.

3. Starea pacientului - trebuie tinuta seama de stadiul bolii, eventualele afectiuni asociate, statusul
imunologic al pacientului.

XXI. Factorii de virulenta corpusculari: sunt legati de anumite elemente structurale ale
celulei bacteriene, elemente ce protejeaza bacteria impotriva mijloacelor de aparare ale organis-
mului si favorizeaza patrunderea in tesuturi.

- Capsula - are efect antifagocitar favorizand astfel invazia microbului in tesuturi si actioneaza si
impotriva anticorpilor locali sau altor substante bactericide.
- Componente structurale ale peretelui bacterian - proteina M la streptococul Beta hemolitic
grup A, factorul cord de la bacilul Koch.
- Mobilitatea - bacteriile mobile sunt mai virulente decat cele imobile.
- Fimbriile - au rol in atasarea germenilor pe receptorii de pe suprafata celulelor susceptibile de
la poarta de intrare.

Adezinele sunt:

- Adezine piliale care permit o aderare crescuta la celulele epiteliale.

- Adezine nepiliale, bacteriile Gram negative.

XXII. Factori de virulenta enzimatici (exoenzime)

Sunt substante elaborate de bacterie si eliminate in afara ei, care determina modificarea
tesuturilor locale, favorizand diseminarea bacteriilor in organism:

a. - coagulaza - enzima secretata de stafilococii patogeni

b. - fibrinolizina - activeaza plasminogenul care digera fibrina din focarul inflamator.

c. - hialuronidaza - produce depolimerizarea acidului hialuronic din componenta substantei fun-

damentale a tesutului conjunctiv si din cimentul intercelular al epiteliilor.

d. - enzime hidrolitice: colagenaza, lecitinaza, enuraminidaza.

e. - enzime citolitice: - hemolizinele, cu efect distrugator asupra hematiilor si leucocitelor fa-

vorizand indirect invazivitatea germenilor.

f. - enzime ce inactiveaza chimioterapicele, exemplu beta-lactamazele, nitro-reductaze.

Exista si bacterii cu habitat intracelular facultativ si intracelular obligatoriu, ele fiind prote-
jate de actiunea mijloacelor de aparare ale organismului, atat celulare cat si imune. Aceste bacterii
sunt cele mai invazive deoarece, patrunse in fagocite, ajung in ganglionii limfatici si de aici in cir-
culatia generala sau chiar strabat bariera hematoencefalica.

XXIII. Toxinogeneza

Este capacitatea unor germeni de a elabora toxine, substante cu efect toxic pentru organ-
ism. Ele sunt de doua feluri: exotoxine si endotoxine.

• Exotoxinele au urmatoarele proprietati:

- fizico-chimice

a. Sunt haloproteine termolabile

b. Sunt sensibile la variatii pe pH si radiatii

c. Sunt inactivate de enzimele proteolitic

d. Sub actiunea formolului se transforma in toxoizi sau anatoxine, produsi netoxici dar imunogeni

- biologice:

a. Toxicitate mare, al carui grad se apreciaza prin stabilirea DLM (doza letala minima)

Neurotropism - toxina botulinica, tetanica, difterica.

Miotropism - toxina difterica.

 Enterotropism - enterotoxina stafilococica, enterotoxina E. coli, Shigella dysenteriae.

Dermotropism: eritrotoxina, toxina bacilului carbunos.

Toxinele actioneaza prin multiple mecanisme:

- Blocheaza sinteza proteinelor celulare

- Modifica metabolismul celular prin cresterea AMP ciclic

- Paralizia spastica a musculaturii striate prin inhibarea eliberarii inhibitorilor sinaptici al transmi-
terii nervoase.

b. Antigenitate

• Endotoxinele - sunt produsi toxici prezenti la bacilii Gram negativi.

- fizico-chimice:

a. Sunt complexe glucido-lipido-polipeptidice

b. Sunt termostabile

c. Sunt rezistente la actiunea alcoolui

d. Sub actiunea formolului nu se transforma in toxoizi

- biologice: - toxicitate mai redusa decat cea a exotoxinelor.

Efectele toxice au loc fara perioada de latenta, iar tropismul este mai difuz determinand
manifestari toxice variate:

a. Tulburi hemodinamice

b. Leucopenie

c. Efect hiperglicemiant

d. Febra

e. Activarea complementului pe cale alternativa

f. Activarea macrofagelor

g. Activarea limfocitelor B

h. Coagulare diseminata intravasculara

XXIV. Rezistenta nespecifica (naturala, innascuta)

Reprezinta starea de rezistenta a tuturor indivizilor unei specii fata de agresiunea infec-
tioasa. Intensitatea raspunsului de aparare nespecifica este relativ egala indiferent de natura
agentului agresor bacterian, dar prezinta variatii de rasa si variatii individuale, chiar in cadrul
aceleiasi specii.

Factorii de aparare nespecifica pot fi clasati in:

1. - barierele cutante si mucoase

2. - reactia febrila

3. - factori interni

Barierele cutante si mucoase

Tegumentele si mucoasele constituie bariere:

- mecanice:

• Integritatea pielii si mucoaselor este cel mai de seama obstacol in calea patrunderii bacteri-
ilor dincolo de poarta de intrare prin: straturile cornoase ale epidermului, “capcanele”
anatomice de la nivelul mucoaselor, inglobarea bacteriilor in masa de mucus cu retinerea lor,
miscarea cililor epiteliului cailor respiratorii superioare, indepartarea mecanica a bacteriilor
prin secretiile naturale de la nivelul mucoaselor (saliva, secretie nazofaringiana, spula, etc.)

- chimice:

• pH-ul scazut la suprafata tegumentelor

• Lizozimul

• Acidul clorhidric din sucul gastric

• Secretia biliara

• pH-ul acid al vaginului

- biologice:

• Flora comensala de pe tegumente si mucoase.

Reactia febrila

Febra este un semn care insoteste de obicei o infectie bacteriana, implicand o dereglare a
sistemului termoreglator cu predominanta termogenezei.

Factori interni ai apararii nespecifice (umorali si celulari)

a. Factori umorali:

- Polipeptide bazice

- Splenocitina

- Betalizina

- Lactoferina

- Opsoninele

- Stress-ul infectios antibacterian

- Proteina C

- Fibronectina

- Sistemul complementului

XXV. Fagocitoza

Fagocitoza reprezinta reactia de aparare celulara a organismului si consta in inglobarea si

distrugerea enzimatica prin fagolizozomi a microorganismelor si a celulelor lezate de catre
fagocite. In acest mod se realizeaza local procesul inflamator, manifestat clinic prin urmatoarele
semne: rubor, tumor, calor, dolor si functio laesa. In fagocitoza intervin doua categorii de celule
(mcirofagele si macrofagele) dotate cu capacitatea de migrare spre locul cu particule straine, ca-
pacitate favorizata de substantele chemotactice: C5a, C5b si alti factori produsi in cursul infla-
matiei. Aceste celule fagocitare poseda pe suprafata lor receptori pentru fragmentul Fc al IgG si
receptori pentru fractiunea C3b a complementului.

Microfagele sunt reprezentate de:

• Granulocitele neutrofile

• Polimorfonuclearele eozinofile

• Polimorfonuclearele bazofile

Macrofagele sunt mobile si fixe dar usor mobilizabile, facand parte din sistemul reticuloendotelial.

Actiunea lor se exercita prin secretia de enzime cu actiune asupra proteinelor din mediul
extracelular, secretie de factori antiinfectiosi, factori ce modeleaza functia altor celule, citotoxine
asupra celulelor straine si tumorale, reglatori ai activitatii celulalre, factori de diferentiere si inter-
ventia in declansarea si reglarea raspunsului imun.

Procesul de fagocitoza se desfasoara in urmatoarele etape:

1. Chemotaxia - reprezinta mobilizarea si atractia fagocitelor spre locul unde se elibereaza factori
chemotactici.

2. Atasarea particulelor pe suprafata fagocitelor - acest fenomen poate fi intamplator, depinzand

de sansa de coliziune intre fagocite si particule, sau poate fi dirijat datorita chemotaxiei.

3. Inglobarea particulelor in fagocit - are loc intr-o vacuola formata de membrana citoplasmatica
prin emiterea de pseudopode, dupa care vezicula fagocitara se deplaseaza spre interiorul
celulei.

4. Digestia - vacuola formata in etapa anterioara va fuziona cu lizozomii grupati in jurul vacuolei
formand fagolizozomii, proces insotit de disparitia granulatiilor intracitoplasmatice prin eliber-
area de enzime lizozomale care vor declansa digestia.

Distrugerea microbilor recunoaste doua mecanisme:

a. Oxigenodependente

b. Oxigenoindependente

XXVI. Inflamatia - reprezinta un ansamblu de procese clinice si fiziopatologice de aparare

celulara nespecifica, declansat de diferiti agenti, cu deosebire infectiosi, dar si de iritanti cum ar fi
substantele chimice, caldura puternica si leziunile mecanice, rezultatul fiind acumularea unui mare
numar de celule fagocitare in focarul inflamator.

Inflamatia este un mecanism de aparare rapid, care are drept scop localizarea infectiei,
putand evolua spre vindecare cu restitutio ad integrum a tesutului sau vindecare cu sechele.

Etapele si mecanismele procesului inflamator:

a. Vasodilatatia capilara locala - determina o scadere a circulatiei sangelui, care este insotita de
o crestere a permeabilitatii capilare locale ce explica aparitia edemului.
b. Chemotactismul - este reprezentat de atractia intre leucocite si spatiul interstitial. Cei mai im-
portanti factori ce provoaca inflamatia sunt:

- Aminele vasoactive (de tip histaminic)

- Serotonina
- Unele enzime proteolitice (enzime lizozomale, kalicreina)
- Unele subfractiuni de complement (C3a, C5a) denumite anafilatoxine ce determina degranu-
larea mastocitelor.
- Interleukina 1 si interleukina 8 (sunt monokine secretate de macrofag)
c. Diapedeza leucocitara - reprezinta procesul prin care fagocitele trec printre celulele endoteliului
vascular in spatiul interstitial, trecere care se produce prin mai multe etape: rostogolire, marginatie
- adeziune, traversare prin emitere de pseudopode.

Procesul infectios se defineste ca ansamblul de fenomene fiziopatologice si clinice,

aparute in urma conflictului dintre agentul infectios agresor si macroorganismul agresat care reac-
tioneaza prin mijloacele sale de aparare.

Notiunea de specificitate etiologica a fost enuntata prin postulatele lui Rober Kock inca din
anul 1778, conform carora recunoasterea unui agent microbian in etiologia unei infectii trebuie sa
indeplineasca anumite conditii:

1. Izolarea constanta a germenului din leziunea specifica

2. Obtinerea lui in cultura pura
3. Reproducerea experimentala a bolii pe animalul de laborator
4. Izolarea aceluiasi tip de Germen din leziunile animalului inoculat

XXVII. Complementul

Complementul reprezinta cel mai important factor umoral al apararii antiinfectioase ne-
specifice. Este format din aproximativ 25 de componente proteice plasmatice sintetizate de
macrofage, ficat, splina si celulele epiteliului intestinal, componente care se activeaza succesiv
una pe cealalta intr-o ordine data. Componente: fractiuni si subfractiuni.

Activarea unui factor al complementului, este o clivare enzimatica in doua fragmente:

fragmentele mici (a) implicate in producerea unei inflamatii locale si fragmentele mari (b) ce pose-
da un situs de atasare si un sistus enzimatic care produce activarea altui component al C.

Exista doua cai de activare a complementului:

• Calea clasica, a carei activare presupune prezenta anticorpilor specifici in urma unui contact cu
agentul etiologic respectiv, cu formare de complexe antigen-anticorp.

• Calea alternativa, face parte din rezistenta naturala a organismului, fiind declansata de poliza-
haride, acizi teichoici, bacterii Gram pozitive si negative, endotoxine bacteriene, paraziti, levuri,
agregate de imunoglobuline.

Nu trebuie omis faptul ca posibilitatea activarii spontane a complementului poate genera

stari patologice, autoactivare ce duce la formarea convertazei caii alternative. Organismului este
protejat de acest rist prin interventia mai multor factori si anume:

• Viata extrem de scurta a factorilor activi

• Proteinele plasmatice de control: C1 INH care disociaza complexul C1qrs.
• Factorul H si C4BP (proteina care leaga factorul C4), proteine ce se ataseaza specific de fac-
torii C3b si C4b cu care formeaza complexe inactive.
• Heparina, care faciliteaza interactiunea dintre factorii H si C3b pe care il degradeaza.
• Pe suprafata celulelor se gasesc proteine specifice care leaga factorii C8 si C9, impiedicand
integrarea lor in membrane.
• Factorul de accelerare a degradarii (DAF) de pe suprafata celulelor care leaga factorii de com-
plement C3b si C4b, inducand degradarea lor.

Activarea complementului determina o serie de efecte biologice deosbit de importante in

rezistenta antiinfectioasa:

• Opsonizarea - fagocitele au pe suprafata receptori pentru C3b si in acest mod microbii de care
s-a fixat C3b vor fi mai eficient fagocitati.
• Citoliza - celulele pe care s-a fixat C sunt lizate sub actiunea complexului de atac al mem-
branei.
• Inflamatia - activarea C determina declansarea procesului inflamator prin produsii intermediari
rezultati in timpul activarii. Astfel C5a este un puternic factor chemotactic si chemochinetic
pentru polimorfonuclere, iar C3a si C5a sunt si anaflatoxine producand degranularea mas-
tocitelor cu eliberarea histaminei.
• Interactiuni cu alte procese fiziologice: coagularea, fibrinoliza, sistemul kininelor.

XXVIII. Raspunsul imun umoral

Raspunsul imun umoral intervine prioritar fata de:

- Antigenele unor agenti infectiosi responsabili de infectii acute.

- Proteine serice de alta specie sau allotip

- Antigenele eritrocitare de heterogrup.

Si secundar in:

- Reactia de respingere a grefei.

- Boala canceroasa.

Apararea imuna se realizeaza prin imunoglobuline - anticorpi: IgM, IgG, IgA, IgD si IgE,
care neutralizeaza anigenul ce le-a stimulat formarea, locul contactului antigen-anticorp fiind la
distanta de poarta de intrare a antigenului, cat si de locul de sinteza a imunoglobulinelor.

 Testarea acestui gen de raspuns imun se face prin reactiile antigen-anticorp clasice si
moderne, etc.

Anticorpii au rol esential in apararea antiinfectioasa, in special fata de bacteriile au habitat

extracelular, prin urmatoarele mecanisme:

• Efect blocant si neutralizant - uneori este suficienta prezenta anticorpilor pentru prevenirea in-
fectiei.

• Opsonizarea - pregateste bacteriile pentru fagocitoza, prin invelirea cu opsonine nespecifice si

opsonine specifice care sunt sintetizate de organism dupa patrunderea unui germen.

• Liza bacteriilor - este un efect secundar activarii complementului pe cale clasica in urma unirii
IgG sau IgM cu antigenele de suprafata ale bacteriilor.

XXIX. Raspunsul imun celular

Unele bacterii, virusurile, unele protozoare au parazitism intracelular obligatoriu, in timp ce

alte bacterii au un habitat facultativ intracelular, ele fiind astfel protejate de actiunea anticorpilor; in
aceste cazuri organismul dezvolta mecanisme de aparare bazate pe imunitatea mediata celular.

Imunitatea mediata celular si exercita actiunea antiinfectioasa prin producerea de limfokine

cu multiple efecte asupra celulelor “tinta” preum instalarea inflamatiei cu infiltrat. Functie impor-
tanta antiinfectioasa revine macrofagului care, prin cooperare cu limfocitul T, devine activat, cu
efect de oprire a multiplicarii bacteriene si efect bactericid crescut.

Imunitatea mediata celular presupune 2 procese:

• Distrugerea de catre limfocitele citotoxice in cooperare cu limfocitele ajutatoare.

• Activarea prin interferon gama si altor citokine a macrofagelor pentru a le face capabile sa dis-
truga microorganismul fagocit.

In cazul raspunsului imun normal evolutia unui agent infectios cuprinde 3 etape:

1. Interventia asupra microorganismului a factorilor apararii nespecifice prin barierele cutante si

mucoase care opresc atasarea si patrunderea microorganismului.
2. Stimularea sistemului imunocompetent.
3. Actiunea sinergica a imunitatii naturale si dobandite.

XXX. Biofilmul

Biofilmul este o structura complexa tri-dimensionala creata de microbi, pentru a se proteja

de actiunea sistemului imunitar, bacteriofagi sau medicamente.

Biofimul apare in tractul gastrointestinal, placa dentara, infectii ca sinuzita, otita, amigdali-
ta, fibroza chistica, endocardita bacteriana, infectia biliara cronica, prostatita bacteriana, cistita,
osteomielita, infectii asociate dispozitivelor medicale, infectiile spitalicesti, etc.

Matricea care contine agregatele de celule microbiene este alcatuita din substante
polimerice, extracelulare (EPS) si ea constituie partea elastica a biofilmului, care ii confera stabili-
tate mecanica. Matricea propriu-zisa contine ADN extracelular, polizaharide, (zahar, amidon, inuli-
na, celuloza, proteine, fibre de amiloid etc.

Matricea EPS este “ecranul” care protejeaza comunitatea microbiana de “pradatori” (pro-
tozoare si fagii litice) sau substante chimice (antibiotice, biocide). De asemenea ea ajuta la
achizitia si distributia nutrientilor.

Biofilmul are consistenta semi-lichida (vaso-elastica), dar, pe masura ce colecteaza sedi-

mente sau se impregneaza cu ioni de fier si calciu, structura sa devine asemanatoare unui solid
casant.

Biofilmul este o structura dinamica si responsiva la mediu. Celulele bacteriene se pot sep-
ara de biofilm individual sau in grupuri. Atunci cand se detaseaza in grupuri, ele pastreaza propri-
etatea de susceptibilitate redusa la antibiotice specifica biofilmului initial.

Cel mai fascinant aspect al biofilmului este faptul ca microbii pot comunica intre ei folosind
semnale chimice. Aceasta comunicare se face nu doar intre microbii apartinand aceleiasi specii,
ci si cei apartinand speciilor diferite.

XXXI. Interrelatii microorganism - macroorganism

• Comensalismul - este o asociatie in care un microorganism foloseste ca mediu de viata un alt

organism fara a-i aduce prejudicii. Exemplu, bacteriile florei indigene a pielii care se hranesc cu
detritusuri organice de pe suprafata tegumentelor.

• Mutualismul - este o relatie benefica ambilor parteneri asociati. Exemplu, bacgeriilor florei indi-
gene intestinale, care produc fenomenele fiziologice, de sinteza a unor vitamine si, respectiv, de
fermentatie si putrefactie.

• Parazitimsul - relatie ce se stabileste in beneficiul microorganismului si in defavoarea gazdei

umane, aici fiind incluse microorganismele patogene.

• Oportunismul - unele microorganisme produc boala numai in prezenta unor factori favorizanti.
Cel mai elocvent exemplu de infectie oportunista il ofera infectia cu virus HIV.

XXXII. Interrelatii intre microorganismele dintr-o nisa ecologica

Intre microorganismele din aceeasi nisa ecologica se pot stabili urmatoarele tipuri de inter-
relatii:

• Relatii de indiferenta - speciile se tolereaza reciproc, ele fiind departate din punct de vedere
taxonimic si avand necesitati nutritive diferite.
• Relatii de comensalism - un microorganism are nevoie de un altul, fara ca fenomenul sa fie val-
abil si invers.
• Simbioza - asocierea a doua specii care se favorizeaza reciproc.
• Sinergismul - relatia intre microorganisme, care au activitati sinergice, este frecvent daunatoare
organismului.
• Parazitismul - consta in folosirea unei specii de catre alta specie ca habitat.
• Antagonismul - defineste efectul inhibitor pe care un microorgansim il are asupra dezvoltarii si
multiplicarii altui microorganism, fiind cea mai frecventa relatie stabilita intre microorganismele
din aceeasi nisa ecologica; specia care invinge se numeste antagonsita, iar speciile stanjenite
in dezvoltare se numesc concurente. Se deosebesc trei tipuri de antagonism:

- Antagonism prin diferenta de vitalitate

- Antagonism nespecific prin eliberarea in mediu a unor substante toxice, neselective
- Antagonism specific prin eliberarea unor substante nocive pentru anumite specii bacteriene

XXXIII. Flora normala a cavitatii orale si a vestibulului nazal

Este reprezentata de streptococi, stafilococi, bacili difterimorfi, coci Gram negativi si mai
rar levuri. La nivelul cavitatii orale flora microbiana, mai ales anaeroba, se gaseste in cantiate
mare, cu precadere la nivelul suprafetei dintilor a santurilor gingivale. Specia Streptococcus mu-
tans intervine in producerea cariilor dentare.

Flora faringiana include streptococi viridans si ocazional streptococi betahemolitici,

stafilococi, neisserii hemolitice, difterimorfi, etc.

Tractul respirator inferior este steril, dar s-a izolat de la persoane sanatoase Pneumocistis
carinii, parazit care poate da pneumonii grave la bolnavi cu imunitate compromisa.

XXXIV. Flora normala a pielii

Pe suprafata pielii intalnim multiple specii bacteriene, a caror densitate este mai mare in
zonele umede.

90% din flora aeroba cutanta apartine speciei Staphylococcus epidermidis, alaturi de care
se mai gasesc bacili difterimorfi anaerobi si, in mod pasager, specii de Candida in zona peri-
unghiala si pe scalp.

In anumite conditii, flora nepatogena de la acest nivel poate determina infectii clinic mani-
feste, dar e necesar ca tulpinii izolate sa i se efectueaze teste de patogenitate pentru a fi incrimi-
nata ca agent etiologic.

XXXV - XXXVI. Flora normala a tractului urogenital

Uretra anterioara este populata cu flora similara celei de pe piele, in timp ce mucoasa
vezicii urinare si a uretrei posterioare sunt normal sterile. Flora vaginala variaza in functie de vars-
ta, pana la pubertate gasindu-se speciile prezente pe piele, iar dupa pubertate predominand
speciile de Lactobacillus. Acestia sunt bacili Gram pozitivi care se dezvolta numai la pH acid, pH-
ul normal al vaginului. La fetitele nou nascute, bacilul apare repede in vagin, datorita fermentarii
glicogenului din mucoasa vaginala cu scaderea concomitenta a pH-ului local. Dupa consumarea
rezervei de glicogen, pH-ul vaginal creste si bacilul Doderlein dispare, fiind inlocuit de o flora mix-
ta. La pubertate asistam la reaparitia glicogenului in celulele mucoasei vaginale, creandu-se astfel
conditii favorabile reaparitiei bacilului Doderlein, care va dispare in perioada climaxului, care se
asociaza cu cresterea pH-ului. In perioada sarcinii, organismul se confrunta cu scaderea hor-
monilor estrogeni, cresterea pH-ului, local, si disparitia bacililor Doderlein.

XXXVII. Flora normala a tubului digestiv

Stomacul contine doar ocazional flora microbiana datorita aciditatii de la acest nivel; modi-
ficarea pH-ul local in urma administrarii unor medicamente modifica flora normala.

De pe mucoasa gastrica se poate izola Helicobacter pylori, incriminat in etiologia unor

gastrite si a ulcerului duodenal.

Prima parte a intestinului subtire contine un numar redus de microbi, numar ce creste spre
ileon, unde se vor gasi streptococi, lactobacili, enterobacterii, specii de Bacteroides, etc.

Intestinul gros este zona cu cei mai multi microbi; peste 90% din flora existenta este
anaeroba, alaturi de enterobacterii facultativ anaerobe si protozoare.

XXXVIII. Imunoprofilaxia pasiva

Serurile sunt produse biologice cu un continut ridicat in anticopri specifici fata de unul sau
mai multi agenti patogeni, ce se administreaza in scopul blocarii procesului infectios. Dupa ad-
ministrarea de seruri se instaleaza o imunitate:

• Pasiva, fara interventia sistemului celular imunocompetent

• Rapida, deoarece anticorpii sunt gata formati

• De scurta durata, 10-15 zile pentru serurile heterologe si 20-30 zile pentru serurile omologe.

Serurile pot fi omologe sau heterologe, ultimele obtinute prin hiperimunizarea activa cu
vaccinuri sau anatoxine a diferitelor animale. Serurile heterologe au dezavantajul de a produce
sensibilizarea organismului fata de proteinele straine ale serului de animal, ceea ce impune
testarea reactivitatii organismului inainte de administrare iar in caz de reactie de sensibilizare, se
practica desensibilizarea dupa procedeul Bsredka. Purificarea si concentrarea serurilor au condus
la reducerea manifestarilor de sensibilizare.

Dupa compozitie serurile pot fi:

- Antibacteriene

- Antitoxice

- Mixte, antibacterian + antitoxic

Serurile imune sunt amdinistrate in scop profilactic si in scop curativ. In vederea obtinerii
unei imunizari mai puternice si durabile, seroprofilaxia se continua cu vaccinarea.

In urmatoarele situatii imunizarea pasiva are caracter de urgenta:

• Pacienti cu gamaglobulinemie in vederea protejarii fata de infectii respiratorii

• Protectia persoanelor nevaccinate in conditii de risc crescut pentru tetanos

• Plagi traumatice, arsuri, avort septic

• Gangrena gazoasa

• Diferite, tetanos, botulism, muscatorui de serpi veninosi.

XXXIX. Imunoprofilaxia activa

Vaccinurile contin germeni microbieni sau toxine care, prin variate procedee, si-au pierdut
patogenitatea dar si-au pastrat imunogenitatea.

In functie de modul de preparare si natura componentelor antigenice, vaccinurile pot fi

clasificate in:

• Vaccinuri corpusculare preparate din agenti patogeni vii atenuati - contin tulpini bacteriene sau
virale selectate pentru nivelul redus si stabil al virulentei.

Exemple de asemenea vaccinuri sunt cele ce contin virusul poliomielitic, rujeolos, gripal,
oreionului. Vaccinurile sunt usor de administrat, previn boala naturala, stimuleaza imunitatea
umorala si pe cea mediata celular, confera protectie de lunga durata.

• Vaccinuri corpusculare preparate din agenti patogeni, omorati sau inactivati prin caldura, radi-
atii ultraviolete.

Exemple de asemenea vaccinuri sunt vaccinul antitifoidic, antiholeric, antipertussis.

• Vaccinuri preparate din componente bacteriene:

- Anatoxine

- Fractiuni sau subunitati structurale ale microorganismelor

• Vaccinuri sintetice

• Vaccinuri clonate sau biosintetice

Vaccinurile pot fi:

- Monovalente - provin de la o singura specie bacteriana sau virala

- Polivalente - o asociere a vaccinurilor impotriva mai multor boli, asigurandu-se eficacitatea

fiecarui vaccin.

Calea de administrare a vaccinurilor este in general parenterala. In cazul in care este nece-
sara protectia imuna a mucoaselor, se recomanda administrarea vaccinurilor atenuate pe cale
orala in vederea stimularii producerii de IgA secretor.

Indicatiile de vaccinare sunt:

- Generale - se adreseaza copiilor si adultilor in cadrul unui program national de vaccinare.

- Selective - pentru grupuri de populatii expuse la o infectii.

- Elective - pentru persoane la care anumite infectii prezinta o frecventa si gravitate deosebita.

Contraindicatiile vaccinarilor sunt:

- Temporare - sarcina, boli febrile acute.

- Definitive - persoane cu imunodeficiente sau hipersensibilizare la antigenele vaccinale.

Administrarea vaccinurilor se poate complica cu declansarea bolii infectioase sau cu de-

clansarea reactiilor anafilactice.

XL. Microbiomul

Fiinte care traiesc in corpul nostru si pe suprafata sa formeaza un ecosistem ce poarta

numele de “microbiom”, iar simbioza acestor mici fiinte cu celulele umane da nastere unui veri-
tabil “super-organism”.

Termenul de “microbiom” a fost elaborat de Joshua Lederberg, unul din titanii biologiei
moleculare, pentru a desemna totalitatea microbilor, a elementelor lor genetice si a interactiunilor
acestora intr-un mediu.

 Relatia noastra cu bacteriile care traiesc in noi este una simbiotica: in schimbul hranei, ele
ne ajuta sa digeram alimentele, sa producem vitaminele de care avem nevoie si sa ne intarim sis-
temul imunitar. Pentru a coexista cu microbiomul nostru, sistemul imunitar trebuie sa tolereze mii
de specii de bacterii inofensive. In schimb, aceste bacterii joaca un rol important in lupta impotri-
va agentilor patogeni - bacteriile “rele”.

CUPRINS

II. Bacteriile Gram pozitive:

II. Bacteriile Gram negative:
III. Citoplasma:
IV. Nucleul (nucleoidul):
V. Elemente facultative
VI. Diviziunea celulei bacteriene
VII. Sporul bacterian
VIII. Metabolismul bacterian.
IX. Actiunea agentilor fizici asupra bacteriilor.
X. Actiunea agentilor chimici asupra bacteriilor
XI. Actiunea agentilor biologici asupra bacteriilor
XII. Relatia de tip litic
XIII. Relatia de tip simbiotic
XIV. Bacteriocinele
XV. Mutatia
XVI. Conjugarea
XVII. Transductia
XVIII. Transformarea
XIX. Mecanisme de actiune a chimioterapicelor:
XX. Rezistenta fata de chimioterapice
XXI. Factorii de virulenta corpusculari
XXII. Factori de virulenta enzimatici (exoenzime)
XXIII. Toxinogeneza
XXIV. Rezistenta nespecifica (naturala, innascuta)
XXV. Fagocitoza
XXVI. Inflamatia
XXVII. Complementul
XXVIII. Raspunsul imun umoral
XXIX. Raspunsul imun celular
XXX. Biofilmul
XXXI. Interrelatii microorganism - macroorganism
XXXII. Interrelatii intre microorganismele dintr-o nisa ecologica
XXXIII. Flora normala a cavitatii orale si a vestibulului nazal
XXXIV. Flora normala a pielii
XXXV. - XXXVI. Flora normala a tractului urogenital
XXXVII. Flora normala a tubului digestiv
XXXVIII. Imunoprofilaxia pasiva
XXXIX. Imunoprofilaxia activa
XL. Microbiomul