Redeschiderea crizei orientale, odată cu declanșarea Războiului Crimeei

(1853–1856), a adus în prim planul atenției europene și situația

Principatelor Române1. Interesul direct manifestat de puterile europene

pentru Principatele Române s-a vădit încă din timpul conferinței de la Viena

(martie 1855)2, dar important în acest context internațional rămâne faptul

că Franța și-a propus să impună celorlalte puteri nu numai o constatare, ci

și o soluție a problemei Principatelor, privită ca o chestiune de dimensiuni

europene3.

Dar, între soluțiile viabile, problema Unirii celor două Principate și-a făcut
tot mai mult loc în combinațiile diplomatice europene, iar prin eforturile
emigrației române ea a căpătat o pondere mai importantă și o consistență
care au impus-o în dezbaterile opiniei publice, a celei franceze în primul
rând, receptivă la schimbare, la problematica națională în general și, la un
moment dat, la cea românească, în special6.

Prin respingerea participării la război, dar și în condițiile instituirii ocupației

turco-austriece în 1854, ca și prin semnificativul gest al arestării și
condamnării lui Ion C. Brătianu în Franța7, emigranții români și-au dat
seama că înfăptuirea dezideratelor naționale pe calea revoluționară, în
contextul unei insurecții europene, intrase într-un punct mort.

Din această cauză, ei își vor canaliza de acum înainte eforturile în direcția
mai promițătoare a unor demersuri pe lângă cabinetele europene și, cu
prioritate, pe lângă cel francez, inclusiv printr-o coordonare a activității
lor cu cea a patrioților rămași în țară