Sunteți pe pagina 1din 4

Reforma agrară din 1864, abolind claca şi împroprietărind majoritatea ţăranilor a constituit un eveniment

important în procesul de făurire a României Moderne. Totodată, reforma din 1864, modificînd substanţial
regimul propietăţii şi al relaţiilor agrare, a influenţat dezvoltarea economică şi social politică a ţării. Această
reformă reprezintă piatra de hotar în studierea situaţiei ţărănimii.

În toamna anului 1863, conflictul dintre Alexandru Ioan Cuza şi Adunare a luat o nouă întorsătură, cînd
domnitorul a încercat printr-o nouă formulă politică să ajungaăla o împăcare cu opoziţia. Guvernul Kretulescu
şi-a dat demisia şi la 11/23 octombrie noul cabinet ministerial a fost format de liberal-democratul Mihail
Kogălniceanu.

Cabinetul ministerial condus de Kogălniceanu în anii 1863-1865 a dat dovadă de o deosebită activitate şi
a contribuit în mod substantial la procesul de organizare a tînărului stat modern român.

Prevederile proiectului de lege rurală supus de Kogălniceanu Adunării şi ţării.

Cel dintîi capitol purta numele "Despre împroprietărirea ţăranilor clăcaşi", titlul şi conţinutul acestui
capitol arătau de la început intenţiile guvernului de a înlătura relaţiile feudale în agricultură şi de a împroprietări
ţăranii clăcaşi. În cel dintîi capitol se hotăra desfiinţarea "o data pentru totdeauna, în toată întinderea României",
a clăcii, dijmei, podvezilor, zilelor de meremet, carelor de lemne şi altor însărcinări similare răspunse de ţărani
"fie în natură, fie prin îndatoriri băneşti, ce ţineau locul clăcii, unele sau altele stabilite prin legi, hrisoave,
contracte sau învoieli perpetue ori temporale". Acelaşi articol hotăra ca proprietarii de moşii să primească " o
potrivita despagubire raspunsa si garantata de stat". Cel de-al doilea articol al primului capitol cuprindea
principiul improprietaririi, se arata ca taranii clacasi de pe mosiile statului urmau sa ramana "liberi si pe deplini
proprietari" pe vatra satelor- prin urmare pe casele si ingraditurile lor. Cel de-al treilea articol stabilea
constituirea teritoriului comunal cuprinzand pietele, strazile, locurile de biserici, cimitirele., scolile, patulele de
rezerva etc., trecute in proprietatea comunelor "fara despagubire". Articolul urmator mentinea dreptul
proprietarilor asupra unor cladiri diin cuprinsul satelor, asupra iazurilor si morilor, dar interzicea totodata
acestora oprirea vitelor satenilor de a se adapa din iazuri, satenii fiind insa obligate sa ajute la intretinerea
iazurilor. Cel de-al cincilea articol hotara desfiintarea monopolurilor "de bauturi, macelarii, brutarii si alte
asemenea", in vetrele satelor sip e locurile trecute in proprietatea taranilor. Articolele 6 si 7 precizau ca stapanii
de mosii nu erau obligate sa dea satenilor " decat numai locurile acordate de legi pentru un taran cu patru boi si
o vaca" si stabileau ca la mosiile stramte ei nu erau obligate "a le da mai mult de 2/3 din intinderea locurilor
cultivabile" Satenii care nu erau clacasi deveneau potrivit articolului 9, proprietari numai pe locul de casa si
ingraditura din preajma ei, platind o despagubire de 2galbeni pentru cei 400 de stanjeni patrati ce li se dadeau.
Articolul 11 acorda taranilor dreptul de a inchiria, ipoteca si vinde locurile ce li se atribuisera prin lege, ca si
acela de a le lasa mostenire, insa nu in primii 20 de ani dupa promulgarea legii.

Cel de-al doilea capitol al proiectului de lege prevedea plata unor despagubiri pentru desfiintarea
sarcinilor de natura feudala in functie de numarul vitelor stapanite de fiecare satean.

Cel de-al treilea capitol stabilea in detaliu modalitatile practice de despagubire a stapanilor de mosii.
Articolul 34 al capitolului al III-lea stabilea veniturile "afectate la despagubirea proprietarilor de
mosii".Contributia funciara trebuia sa fie scazuta din in 5 ani printr-o lege speciala votata de Adunare, " in
proportiune cu lichidarea treptata a obligatiunilor rurale"

Capitolul al patrulea fixa in detaliu modalitatile de vanzare a pamanturilor catre taranii asezati pe
mosiile statului sau pe cele ale particularilor. Proiectul stabilea ca vanzarea sa fie efectuata indeosebi catre
insuratei (spornici) si ca ea sa fie efectuata catre acei tarani care "nu ar avea pamant dupa legea de fata"
Articolul 39 hotara ca unei singure familii sa nu i se poata vinde mai mult de 12 pogoane.

Proiectul era insotit de Dispozitii generale si de Dispoziiuni tranzitorii. De asemenea prin aceleasi
dispozitii se mai prevedea ca obligatiunile rurale ale asezamaintelor publice sa fie trase la sorti numai dupa
lichidarea celor ale propriatarilor particulari. In sfarsit, in incheierea proiectului se fixa ca termen de aplicare a
legiuirii data de 1/13 aprilie 1866.